Malcolm Horlock (editor)

ÎNTREBĂRI PE CARE LE PUN TINERII

Ge ne spune Biblia despre...?
Editura Agape
Citatele biblice au fost traduse după versiunea New King James Version folosită în broşura de
faţă
Copyright by Precious Seed Publications Copyright 1998 by Editura Agape Traducător: Olimpiu
S. Cosma Tiparul: Agape S.R.L. Str. Podului 8 2300 Făgăraş ISBN 973-9228-82-8

Prefaţă
de Malcolm liorlock, Cardiff
Articolele din această broşură vizează cîteva dintre problemele cu care se confruntă tinerii de
astăzi. Broşura conţine materiale publicate mai înainte în revista Precious Seed.
Majoritatea articolelor se ocupă cu subiecte de natură practică şi intenţionează să furnizeze o
abordare concisă, dar fundamentată biblic. Din cauza efectului tulburător al învăţăturii despre
evoluţie care este predată actualmente în licee, colegii şi universităţi, a fost inclusă o secţiune
asupra acestui subiect.
Comitetul de la Precious Seed este recunoscător lui Peter Brind pentru permisiunea de a retipări
articolele sale despre alcool şi evoluţionism.
Comitetul plănuieşte să se ocupe şi cu alte probleme contemporane cu care se confruntă tinerii în
numerele următoare ale revistei Precious Seed.
-3-

Ce spune Biblia despre voia lui Dumnezeu pentru mine?

de Malcolm Horlock, Cardiff
Introducere
Mulţi dintre noi am fost încurajaţi într-un moment sau altul de cuvintele lui Iov (lob) care ne
asigură că Domnul „ştie ce cale am de urmat" (Iov 23:10). Există totuşi o întrebare importantă pe
care trebuie să ne-o punem fiecare: Cum pot să ştiu calea pe care-doreşte El s-o urmez?
Fără îndoială că toţi credem la modul general că Domnul „călăuzeşte" viaţa copiilor Săi. într-
adevăr, trebuie să credem lucrul acesta, pentru că Scriptura ne învaţă aceasta în mod clar. Avem,
de exemplu, promisiunea lui Dumnezeu: „Eu... te voi învăţa calea pe care s-o urmezi; te voi
călăuzi cu ochiul Meu" (Ps.32: 8).
Cu toate acestea, am o bănuială că, dacă suntem cinstiţi, mulţi dintre noi vom recunoaşte că
atunci cînd suntem confruntaţi cu decizii concrete, suntem adesea complet dezorientaţi cu privire
la ceea ce urmează să facem. în multe cazuri dorim sincer să mergem în direcţia pe care plănuit-o
Dumnezeu pentru noi. Totuşi, în loc ca acest interes să ducă la înaintarea noastră cu încredere, el
produce în mod frecvent lungi perioade de nelinişte, frustrare şi deprimare spirituală. Care să fie
motivul? Un motiv posibil este că, deşi putem fi conştienţi de faptul că Dumnezeu îşi conduce
poporul, noi nu suntem pregătiţi să ne punem în practică încrederea în călăuzirea Sa providenţială
a vieţii noastre. Un al doilea motiv posibil este acela că noi n-am înţeles niciodată cu adevărat
metoda prin care Domnul îşi călăuzeşte astăzi în mod normal poporul.
Să luăm de exemplu următoarele cazuri. Un tînăr sau o tînără
-5-
termină gimnaziul sau liceul, şi trebuie să decidă ce carieră să urmeze, ce zonă a ţării să ia în
considerare şi pentru care serviciu anume să înainteze o cerere. Altcineva se gîndeşte în mod se-
rios la o lucrare creştină cu normă întreagă, dar unde şi sub ce formă anume? Altcineva se
gîndeşte la căsătorie şi vrea să ştie sigur dacă aceasta este voia lui Dumnezeu. Şi dacă da, cum să
ştie cine este partenerul ales de Dumnezeu pentru el? Sau altcineva a ajuns dintr-odată şomer. Ce
să facă? Oare să se mute şi să caute un serviciu în altă parte?
Mult prea adesea, cînd se confruntă cu asemenea decizii, tinerii creştini nu ştiu de unde să
înceapă. Răspunsul obişnuit în asemenea situaţii e să spui: „Mă voi ruga în legătură cu aceasta,
şi-L voi ruga pe Dumnezeu să mă călăuzească". Foarte bine, dar asta nu ajută prea mult dacă
respectivul nu are idee despre modul în care va recunoaşte răspunsul lui Dumnezeu cînd îl va
primi. în acest stadiu descoperim un fapt: creştinii abordează problema deosebirii călăuzirii
Domnului în moduri diferite. Noi recunoaştem cu uşurinţă faptul că experienţele credincioşilor în
legătură cu călăuzirea Domnului nu urmează totdeauna acelaşi şablon. Ar fi greşit ca vreunul
dintre noi să susţinem că modul în care ne-a călăuzit Domnul e singurul mod pe care-1 foloseşte
El. Cu toate acestea, trebuie să examinăm într-o atitudine de rugăciune ceea ce spune Biblia
despre metoda obişnuită a lui Dumnezeu de călăuzire a copiilor Săi. Nu ne putem permite să ne
dăm cu presupusul în această chestiune; miza.este mult prea importantă.
Metoda normală a Iui Dumnezeu
Să pornim de la ceea ce ştim. Nu ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne călăuzească astăzi printr-
un stîlp de foc sau printr-un nor adevărat, printr-o „stea" de pe cer sau prin sunetul paşilor „în
vîrful duzilor" (2.Sam.5:24). De asemenea, nu este probabil să auzim voci perceptibile, să avem
viziuni minunate, sau vreun înger al lui Dumnezeu să ne arate calea! Atunci cum S-a îngrijit
Dumnezeu de călăuzirea copiilor Săi?
-6-
Putem învăţa multe lucruri din rugăciunea lui Pavel (Paul) consemnată în Coloseni 1:9: „Noi...
cerem să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală".
Descoperim aici un lucru: Cunoaşterea voii lui Dumnezeu vine prin „înţelepciune şi pricepere
spirituală". Dar ce înseamnă aceasta? Cuvîntul tradus „pricepere" conţine în el ideea de „a pune
lucrurile împreună". El ar fi fost folosit de exemplu pentru a descrie curgerea împreună a rîurilor
şi a pîraielor. „Priceperea" constă în capacitatea de a gîndi sau raţiona într-un mod logic. Ea ne dă
posibilitatea de a cîntări lucrurile, de a alege între diferite moduri de a acţiona şi prin aceasta de a
ajunge la o decizie corectă şi înţeleaptă. Scriind despre voia lui Dumnezeu, Pavel insistă asupra
faptului că priceperea este în mod inevitabil „spirituală". Prin urmare, nu e vorba doar despre o
capacitate naturală, părere confirmată de faptul că el s-a rugat pentru credincioşii coloseni s-o
primească. în calitate de creştini, ar trebui să avem un set de valori total diferit de cele ale
necreştinilor. Priceperea la care se referă Pavel implică aplicarea acestor valori creştine asupra
acelor factori care au importanţă pentru deciziile pe care trebuie să le luăm. Evaluarea de către
noi a fiecărei situaţii trebuie să fie făcută pe baza considerentelor „spirituale", adică în lumina
motivelor creştine şi a învăţăturii din Cuvîntul lui Dumnezeu.
Un al doilea pasaj de mare importanţă este lacob 1:5-6: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte
înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu... şi ea îi va fi dată. Dar să ceară cu credinţă..." lacob ne
asigură că „înţelepciunea" este ceva promis de Dumnezeu în mod concret celor care o cer cu
credinţă. Creştinii cărora le-a scris lacob erau persecutaţi. Ei aveau multe nevoi presante. Una
dintre aceste nevoi era de înţelepciune pentru ca să ştie cum să acţioneze cînd trebuiau luate
diferite decizii. Pentru scopul nostru de faţă, să observăm că Dumnezeu a promis să furnizeze
înţelepciunea necesară atunci cînd este cerută într-un mod corect. Promisiunea este valabilă şi
astăzi; noi ne putem ruga cu încredere: „O, Doamne... dă-mi pricepere" (Ps.l 19:33-34).
-7-
Ilustraţii biblice
Să examinăm pe scurt cinci exemple din Noul Testament care ilustrează modul în care au ajuns
primii discipoli (ucenici) să ia decizii. Te rog să citeşti fiecare pasaj în întregime.
i) Fapte 6:1-4. Apostolii se confruntau cu o problemă. Evreii din biserică ce vorbeau greceşte se
plîngeau că văduvele din comunitatea lor erau neglijate la distribuirea de bunuri făcută de bi-
serică. Care a fost reacţia apostolilor? Să ascultăm propriile lor cuvinte: „Nu este de dorit să
lăsăm Cuvîntul lui Dumnezeu ca să servim la mese. De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte
bărbaţi" (v.2-3). în vederea lucrării spirituale pe care le-o încredinţase Domnul, nu ar fi avut nici
un sens, s-au gîndit apostolii, să-şi irosească timpul ocupîndu-se cu asemenea probleme; alţii
trebuiau s-o facă. N-a fost necesar nici un semn din exterior sau o convingere interioaca
misterioasă, ci a fost suficient să înţeleagă faptul că, din punct de vedere spiritual, n-ar fi fost „de
dorit" ca ei să se implice în aceste lucruri.
ii) Fapte 11:28-30. Aici îl întîlnim pe Agab. Nu te poţi abţine să nu-ţi pară rău pentru Agab; el
pare să fie acela care aducea totdeauna veşti rele; cf. 21:10-11. De această dată, misiunea lui a
fost să anunţe o foamete iminentă. Răspunsul creştinilor din An-tiohia la această veste a fost
automat; să observăm cuvîntul „apoi" (v.29, lit. dar, însă). Cunoaşterea învăţăturilor Domnului
despre responsabilităţile iubirii şi comuniunii creştine era suficientă. Răspunsul lor la situaţie a
fost dictat de aplicarea unui set de standarde creştine.
iii) Romani 1:9-13; 15:18-24. Pavel explică în epistola sa adresată creştinilor din Roma motivele
pentru care nu i-a vizitat mai curînd. Nu fusese o lipsă de dorinţă din partea lui. Nici pe departe,
ci din cauză că el fusese prea ocupat înainte pentru a-şi găsi timpul necesar. El se dedicase total
predicării în întreaga regiune
-8-
din sudul Palestinei pînă în nordul Macedoniei (15:19). Prioritare erau acele zone care nu
auziseră încă Evanghelia (v.20).
Totuşi, acum se schimbaseră împrejurările. Fuseseră plantate biserici în centrele cheie din
întreaga regiune, şi din această cauză Pavel a simţit că nu mai avea un scop real acolo (v.23). Ca
urmare, el a reexaminat situaţia. Ştia că putea să împartă unele daruri spirituale credincioşilor din
Roma. El mai ştia că va putea să predice Evanghelia la Roma, şi posibil să-şi folosească vizita
acolo ca o trambulină spre Spania. Aceste consideraţii au clarificat problema pentru Pavel. Fără a
aştepta vreo „chemare macedoneană" specială sau ceva asemănător, el a început să plănu-iască şi
să se roage pentru o călătorie la Roma — desigur, „prin voia lui Dumnezeu", 1:10.
iv) l.Corinteni 16:1-9; 2.Corinteni 1:15-24. Pavel îşi exprimase faţă de corinteni speranţa că, dacă
permitea Domnul, el va putea să petreacă curînd o anumită perioadă împreună cu ei (l.Cor. 16:2-
5). Dar el nu ajunsese, şi unii oameni din biserică au început să-1 acuze că este nestatornic şi că-
şi face planurile prea în grabă (2.Cor.l:17). Explicîndu-şi absenţa, Pavel a accentuat asupra
faptului că a avut un motiv întemeiat pentru a nu veni. Observăm că motivul nu se datora faptului
că el nu se „simţise îndemnat" să meargă. Mai curînd, conştient de purtarea lor greşită ce persista,
Pavel a hotărît să-i cruţe de durerea şi tristeţea venirii sale la ei „cu nuiaua" (l.Cor.4:21;
2.Cor.l:23). înţelepciunea spirituală îl determinase să-şi amîne vizita pînă cînd putea merge „în
iubire şi într-un spirit de blîndeţe".
v) l.Corinteni 16:12. Pentru un motiv sau altul, Pavel îl îndemnase pe Apolo să reviziteze
Corintul. Cu toate acestea, Apolo nu dorea deloc să meargă. Nu există nici un indiciu că Apolo ar
fi cerut cuiva să-i înmîneze un plic conţinînd costul exact al călătoriei ca dovadă a călăuzirii lui
de către Domnul. într-adevăr, Pavel putea să-i asigure pe corinteni de faptul că Apolo va veni „la
timpul potrivit" (adică cu cea mai apropiată ocazie).
-9-
Prin urmare, este clar faptul că Biserica primară, atunci cînd a căutat să afle voia lui Dumnezeu,
n-a cerut în mod obişnuit semne miraculoase, viziuni sau coincidenţe impresionante. De
asemenea, n-a acceptat împrejurările drept un ghid adecvat. Acei factori care contribuiau la
deciziile lor erau evaluate şi interpretate în lumina cunoştinţei lor despre Dumnezeu şi a oricărei
învăţături relevante pe care le-o dăduse El.
Biblia ne spune că atunci cînd Iona a fugit din prezenţa lui Dumnezeu la Iope, el „a găsit acolo o
corabie care mergea la Tarsis". Cu toate acestea, noi ştim că această coincidenţă n-a fost sub nici
o formă un indiciu al voii lui Dumnezeu pentru el. Interpretată în lumina cuvîntului pe care i-1
spusese Dumnezeu mai înainte, corabia care îl aranja reprezenta o ispită pentru Iona şi nu o
dovadă a călăuzirii lui Dumnezeu.
Am putea cita şi un exemplu din viaţa lui David, cînd fugea de regele Saul. Odată, Saul a intrat
într-o peşteră mare din deşertul Enghedi. Fără ca Saul să ştie, se întîmpla să fie aceeaşi peşteră în
care erau ascunşi David şi oamenii săi (l.Sam.24:l-7). Oamenii lui David au încercat să-1
convingă pe David că prin acest mijloc Dumnezeu îl dăduse pe Saul în mîinile lui şi că el (sau ei)
trebuiau să folosească ocazia pentru a-1 ucide pe Saul. David a refuzat în mod categoric. El avea
altă metodă pentru a descoperi voia lui Dumnezeu. El ştia că Dumnezeu îl desemnase pe Saul să
domnească peste Israel. în ciuda împrejurărilor, David a înţeles că Domnul nu-1 va călăuzi
niciodată pe un alt fel de cale decît „căile dreptăţii/dreptitudinii", adică ale conformităţii cu
standardul divin.
Aplicaţie personală
Este foarte important ca tînărul credincios să se obişnuiască cu învăţăturile de bază ale Scripturii
care guvernează comportamentul creştin, pentru că deciziile sale trebuie luate în lumina acestora.
E necesar să înţelegem clar ce înseamnă lucrul acesta. Biblia nu ne încurajează să credem că
Dumnezeu ne va călăuzi
-10-
prin intermediul cuvintelor din Scriptură scoase din contextul lor. Dumnezeu n-a promis să ne
„dea" texte în acest sens. De exemplu, dacă unui creştin i se întîmpla să citească aceste cuvinte:
„Aţi locuit destulă vreme pe muntele acesta" (Dt.l:6), el nu trebuie să tragă concluzia că Domnul
doreşte ca el să se mute sau să-şi schimbe serviciul!
Un tînăr misionar plănuia să-L servească pe Domnul în E-gipt. Totuşi, înainte de a pleca, a dat de
mai multe ori peste cuvinte de felul: „Nu coborî în Egipt" (Gen.26:2). Ce să facă? în mod
înţelept, a refuzat să îngăduie ca acestea să-i schimbe ho-tărîrea. El şi-a dat seama că înţelesul de
bază al expresiei era cel ce avea importanţă, şi nu aplicaţia literală a cuvintelor scoase din
context.
Pe de altă parte, versetele individuale din Scriptură care conţin învăţături etice semnificative sunt
Cuvîntul lui Dumnezeu pentru a ne călăuzi. Aş dori să ilustrez lucrul acesta. Un creştin era pe
punctul de a anula, din motive pur egoiste, o promisiune pe care o făcuse mai înainte. Totuşi, mai
înainte de a face astfel, el a citit: „Cine va locui pe Muntele Tău cel sfînt?... Cel care face un
jurămînt în paguba lui şi nu se schimbă" (Ps. 15:1,4). Ascultînd de acest cuvînt de la Domnul, el
şi-a îndeplinit promisiunea anterioară. Apoi, în lumina învăţăturii clare din 2.Corinteni 6:14, ar fi
absurd ca un credincios să spună că este călăuzit de Domnul în a curta sau a se căsători cu o
necreştină.
în propriul meu caz, cuvintele din l.Corinteni 10:23 au fost de foarte mare ajutor cînd eram tînăr
în credinţă. „Toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt permise, dar nu toate
edifică (zidesc)" (l.Cor.l0:23). Acest verset m-a învăţat că pentru a-mi stabili în mod corect
activităţile şi interesele trebuie să-mi pun următoarele întrebări: „Este oare această lucrare
profitabilă din punct de vedere spiritual?" şi: „îmi va edifica această lucrare viaţa de credinţă?"
Nu mi-a trebuit mult timp pentru a decide care va fi atitudinea mea faţă de muzica pop, cinema,
fumat şi o mulţime de alte lucruri!
în fine, aş dori să menţionez două lucruri de care trebuie să ne
-11-
ferim atunci cînd căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Ele sunt necredinţa şi nesinceritatea.
1. Necredinţa. Există o condiţie importantă pe care Dumnezeu a legat-o de promisiunea Sa de a
ne dărui înţelepciunea necesară. Aceasta este rugăciunea cu credinţă (Iac. 1:5-7). Trebuie să
distingem (i) rugăciunea făcută în legătură cu hotărîrea pe care s-o luăm şi cu dilema noastră, de
(ii) îngrijorarea în legătură cu ele cînd suntem pe genunchi! Noi ar trebui să-I încredinţăm si-
tuaţia noastră Domnului, să căutăm înţelepciunea Sa şi să credem că El ne-o va da. „Fără
îndoieli...", spune Iacob. Promisiunea lui Dumnezeu este: „încrede-te în Domnul din toată inima
ta... şi El îţi va îndrepta cărările" (Prov.3:5-6). Iacob ne asigură de promptitudinea lui Dumnezeu
de a da înţelepciune celor care o caută; El dă „cu dărnicie", adică cu mînă largă, fără rezerve, cu
generozitate (Iac. 1:5).
2. Nesinceritatea. Mai înainte de a lua o decizie trebuie să încercăm sincer să renunţăm la orice
preferinţă sau înclinaţie personală. Trebuie să dorim cu adevărat să cunoaştem şi să facem voia
Domnului. Din fire suntem egoişti şi foarte iscusiţi în a ne justifica ceea ce dorim să facem.
Scriptura însăşi ne vorbeşte despre mai multe cazuri în care oamenii au cerut călăuzirea lui
Dumnezeu în timp ce hotărîrea lor era deja luată! Un exemplu se găseşte în 2.Cronici 18:1-28.
Iosafat, regele lui Iuda, şi A-hab, regele lui Israel, au pornit la război împotriva Siriei, căutînd mai
întîi călăuzire de la profeţii lui Ahab şi apoi de la profetul lui Dumnezeu, Mica. Conştiinţa lui
Iosafat îl îndemnase să ceară călăuzirea lui Dumnezeu, dar, cînd a primit-o, a tratat-o cu in-
diferenţă totală. Decizia lui fusese luată mai înainte de a întreba. Un alt exemplu apare în Ieremia
42:1-43:7. Fereşte-te să confunzi propriile tale dorinţe cu călăuzirea lui Dumnezeu!
Eu cred că Dumnezeu a promis să ne călăuzească în decizia pe care trebuie s-o luăm cu condiţia
s-o cerem „cu credinţă" şi să facem o încercare sinceră de a cîntări toate faptele în lumina
valorilor creştine cunoscute.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu n-a folosit niciodată sem-
-12-
ne pentru a-Şi călăuzi poporul. El a făcut-o. Nu înseamnă că El n-a dat niciodată credincioşilor
convingeri interioare despre voia Sa. Există multe cazuri de acest fel în experienţa creştină.
Totuşi, asemenea metode nu constituie metoda Sa normală de lucru. El a promis să ne furnizeze
înţelepciunea necesară pentru a lua decizii corecte. Noi ne putem încrede în El că-Şi va respecta
cu-vîntul!
Uneori, elementele care ne-au influenţat deciziile se pot schimba mai tîrziu. Aceasta n-ar trebui să
fie un motiv de îngrijorare. Vom veni pur şi simplu din nou şi vom cere din nou înţelepciune,
ştiind că Dumnezeu nu „mustră" sau ia în derîdere (Il5)
Noi ne bucurăm în încrederea pe care p împărtăşim cu psal-mistul: „Tu mă vei călăuzi cu sfatul
Tău, şi apoi mă vei primi în
glorie" (Ps.73:24).
-13-

Ce ne spune Biblia despre consumul de alcool?

de Pclec Drind. Cardiff
Una dintre problemele practice cu care se confruntă tinerii este cea a băuturii. „Are voie un
creştin în ziua de astăzi să bea alcool?" este o întrebare foarte importantă care necesită răspuns.
Generaţia mai tînără este supusă multor presiuni care o încurajează să încerce. „Toţi prietenii tăi
beau"; „acum eşti om mare"; „nu este nimic rău să bei cîte un pic", sunt doar cîteva din vorbele
pe care le aud ei. Dar oare putem spune că nu este „nimic rău" cînd un creştin bea alcool?
Este desigur adevărat că vinul în sine nu este interzis în Scriptură. El era folosit la ofranda de
băutură din Vechiul Testament, şi era băut de creştinii din Biserica primară (inclusiv de prezbi-
teri). însuşi Domnul nostru a prefăcut apa în vin la ospăţul de nuntă din Ioan 2.
Pe de altă parte, Scriptura arată limpede că beţia este un păcat, şi încă unul foarte grav: „Nu vă
înşelaţi! Nici... beţivii... nu vor moşteni Regatul (împărăţia) lui Dumnezeu" (l.Cor.6:9-10). Nu
numai că odinioară beţia era asociată cu idolatria, dar ea şi duce în mod frecvent la imoralitate
necuviincioasă. O minte tulburată de băutură nu e în stare să reacţioneze la voia lui Dumnezeu.
De aceea, orice acţiune sau practică ce poate duce la beţie trebuie să fie complet evitată ori de cîte
ori este posibil.
General vorbind, în vremea Domnului nostru apa nu era bună de băut. Fără îndoială că acesta era
motivul pentru care Timotei a fost sfătuit de către Pavel: „Nu mai bea numai apă, ci foloseşte şi
puţin vin, din cauza... deselor tale îmbolnăviri" (l.Tim.5:23). Vinul era băutura normală a zilei. El
însoţea fiecare masă. Era luat în călătorii (Lc.lO:34). în mod destul de evident, situaţia de
-14-
acum din ţara noastră este foarte diferită. Vinul şi alte băuturi alcoolice nu sunt necesităţi
fundamentale, ci reprezintă mai cu-rînd un lux costisitor. Datorită diferitelor băuturi aflate la
înde-mîna noastră, nu este necesar pentru nici unul dintre noi să bem alcool. Oare nu ar fi mai
bine să renunţăm la el cu totul? O asemenea linie de conduită ar fi salvat multe persoane de la
beţie! într-adevăr, există două sute de probleme de sănătate asociate cu consumul excesiv de
alcool, inclusiv consecinţele dăunătoare asupra inimii, creierului, stomacului şi ficatului.
în Europa, băuturile alcoolice sunt consumate într-un context social. Ele formează o parte
importantă a evenimentelor sociale, a petrecerilor şi a ieşirilor de seară făcute cu prietenii. Sunt
asociate în special cu restaurantul, în care atmosfera şi conversaţia sunt orice altceva în afară de
onorarea lui Dumnezeu. Alcoolul este socotit esenţial pentru a încălzi atmosfera multor
evenimente sociale, unde este folosit în mod deliberat pentru a îndepărta inhibiţia şi timiditatea, şi
unde tot el duce prea adesea la acţiuni imorale. Creştinilor li se cere să trăiască o viaţă neîntinată
de influenţele acelui fel de „lume".
Alcoolul duce la depresiuni. Două pahare de vin încetinesc reacţiile băutorului. Doar patru pahare
creează dificultăţi serioase în formarea unor raţionamente adecvate. Treizeci la sută dintre toate
accidentele rutiere mortale apar din cauza alcoolului. Două pahare în plus vor face ca toţi cei din
jur să simtă atît natura, cît şi cantitatea lichidului consumat! Efectele alcoolului l-au determinat pe
regele Lemuel să-i avertizeze pe conducătorii Israelului să nu dorească băuturi tari (Prov.31:4),
iar Legea lui Dumnezeu interzicea preoţilor să intre în sanctuarul Domnului cu minţile influenţate
de vin (Lev.lO:9). în Europa de astăzi, copiii şi soţiile sunt bătuţi, iar căsătoriile sunt destrămate
tot din cauza băuturii. Pavel a mai subliniat că graţia (harul) lui Dumnezeu ne învaţă s-o rupem
cu impietatea (lipside respect pentru ceea ce este sfînt) şi cu patimile sau poftele lumeşti, şi să
trăim cu cumpătare, cu autocontrol (Tit.2:12).
Consumul de alcool poate deveni cu uşurinţă un obicei. Se
-15-
_
poate porni de la o cantitate neglijabilă menită să dea o stare de bine, dar se poate ajunge curînd
la o patimă reală. Alcoolismul a devenit o problemă majoră în unele ţări europene occidentale.
Pericolul dependenţei pe care o dă este la fel de real pentru copiii lui Dumnezeu ca şi pentru
ceilalţi. Cu mult mai bine ar fi pentru noi să ne formăm obiceiuri creştine - obiceiuri de
rugăciune, de citire a Bibliei, de întîlnire cu alţi creştini şi de a face bine altora.
Scriind romanilor despre credincioşii slabi şi tari, Pavel a afirmat: „Este bine să nu mănînci carne,
să nu bei vin şi să nu faci nimic altceva care să-1 determine pe fratele tău să se poticnească"
(Rom.14:21). Eu pot să fiu încrezător în puterea mea că pot bea alcool fără să mă îmbăt, dar oare
pot fi sigur şi de celălalt creştin care mă vede că beau şi prin aceasta este încurajat să facă la fel?
Din acest motiv, poate că nu sunt aşa de tare precum cred eu!
Care este atunci atitudinea cu bun simţ a unui tînăr credincios care trăieşte în Europa de astăzi?
Cu siguranţă că este evitarea oricărei forme de băuturi alcoolice şi trăirea în aşa fel, încît
Dumnezeu să-i poată modela şi folosi viaţa lui sau a ei pentru gloria Sa. „Şi nu vă îmbătaţi de
vin... ci fiţi umpluţi cu Spirit" (Ef.5:18).
-16-

Ce ne spune Biblia despre fumat?

de Malcolm Horlock. Cardiff
în multe locuri, fumatul reprezintă încă o ispită foarte reală pentru unii. Fără îndoială că există
cîteva motive principale pentru care tinerii se apucă de fumat la vîrsta adolescenţei. Pentru unii
există dorinţa de a părea „mari" şi „maturi". Pentru alţii este curiozitatea în legătură cu senzaţia
produsă. Iar pentru alţii este pur şi simplu starea incomodă de a fi „singura excepţie" în timp ce
toţi prietenii lor fumează.
Chiar şi cînd tinerii creştini sunt hotărîţi să nu aibă nimic de a faqe cu fumatul, ei se află adesea în
impas cînd e vorba să vină cu motive plauzibile pentru decizia lor în faţa prietenilor necre-
dincioşi, în general, nu este potrivit să spui numai: „Eu nu fumez pentru că sunt creştin". Este mai
convingător cînd ai la îndemînă o explicaţie mai amănunţită.
Este adevărat, desigur, că a fi creştin nu constă numai în ascultarea de un set de reguli şi
prescripţii. Comportarea creştină este în mare măsură rezultatul vieţii noi din interior. Fără doar şi
poate că Scriptura îi oferă credinciosului multe porunci şi interdicţii clare pentru a-1 călăuzi în
direcţia cea bună. Domnul a dezvăluit de asemenea multe adevăruri care au implicaţii practice şi
cu bătaie lungă atunci cînd sunt aplicate la viaţa credinciosului.
Dar înainte de a merge mai departe, ar fi bine să ne ocupăm cu o obiecţie posibilă la un articol de
felul acesta. Unii pot considera că întrebarea, dacă o persoană ar trebui sau nu să fumeze, este o
chestiune personală, şi ea ar trebui lăsată la latitudinea fiecărui individ. Lucrul acesta este
adevărat. Dar în luarea deciziei, individul trebuie să fie conştient de faptele şi considerentele care
au legătură cu problema. Scopul acestui articol nu este să facă
-17-
legi pentru alţii, ci să ofere principii călăuzitoare pentru tinerii credincioşi care se întreabă în mod
sincer de ce n-ar trebui să fumeze creştinii.
Următoarea listă de motive contra fumatului nu este deloc exhaustivă. Totuşi, aceste considerente
au suficientă greutate pentru a mă convinge că fumatul nu-şi are locul în viaţa creştinului.
i) O recunoaştere a responsabilităţii acestuia ca administrator. Tot ceea ce posedă un credincios
îi aparţine Domnului - altfel El nu este Domn! Observăm, în particular, ce spune Biblia despre
corpurile noastre: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este Templu al Spiritului Sfînt care este în voi, pe
care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ.
Glorificaţi de aceea pe Dumnezeu în trupul vostru" (l.Cor.6: 19-20). Nu se poate contesta faptul
că fumatul este dăunător pentru corp, afectînd în special inima şi plămînii. Fumatul nu este
singurul mod în care credinciosul poate să se poarte rău cu corpul lui, dar o asemenea poluare
nefolositoare a trupului său este o profanare serioasă a Templului Spiritului Sfînt. Şi cu siguranţă
că ea nu-L glorifică pe Dumnezeu!
Creştinul este de asemenea răspunzător înaintea Domnului pentru cheltuirea cu înţelepciune a
banilor săi. Este cu siguranţă imposibil să justifici sume substanţiale „făcute scrum" cînd multe
lucrări creştine sunt afectate şi împiedicate de lipsa fondurilor.
ii) O hotărîre de a evita ceea ce poate conduce la păcate mult mai grave. Mulţi tineri au
descoperit pe pielea lor că fumatul ţigărilor obişnuite ordinare a fost modul de trecere la droguri
mult mai puternice, precum cocaina, heroina şi marijuana. Unul poate duce aşa de uşor la
celălalt! Sfatul apostolului Pavel este: „Abţineţi-vă de la orice formă de rău" (l.Tes.5:22).
iii) Un sentiment de ruşine. Un credincios care fumează are în general un sentiment de jenă şi
ruşine cînd se întîlneşte cu un creştin devotat cu adevărat (în viaţa căruia el va considera fumatul
total nelalocul lui). Oamenii neconvertiţi îşi au propriile standarde de a-i judeca pe creştini, iar un
creştin care fumează este conştient că ţigările sale l-au coborît mult în ochii semenilor. To-
-18-
tuşi, dacă un creştin se poate simţi ruşinat cînd este văzut fu-mînd fie de către credincioşi, fie de
necredincioşi, cu cît mai mult ar trebui să se simtă ruşinat înaintea Domnului care vede toate
lucrurile?
iv) Teama de a deveni dependent. Fără îndoială că fumatul este un obicei care înrobeşte. Mulţi
adulţi cu voinţă puternică şi-ar dori mult să renunţe la fumat, din mai multe motive, dar nu pot. Ei
sunt dependenţi. Apostolul Pavel ne dă un exemplu mai bun: „Toate îmi sunt permise, dar nu mă
voi lăsa stăpînit de nimic" (l.Cor.6:12).
v) Dorinţa de a evita ceva pentru care nu-I poţi aduce mulţumiri Iui Dumnezeu. Scriptura spune:
„Mulţumiţi totdeauna pentru toate lucrurile" (Ef.5:20), şi: „Aduceţi mulţumiri în orice lucru"
(l.Tes.5:18). Ca urmare, creştinul n-ar trebui să-şi însuşească sau să fie absorbit, captivat de vreun
joc sau distracţie pentru care nu-I poate aduce în mod sincer mulţumiri lui Dumnezeu. Poate un
creştin să ceară în mod sincer binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra unui pachet de ţigări?
vi) Un respect pentru alţii. Fumatul în public este privit în general astăzi drept o acţiune foarte
egoistă. Una dintre regulile de bază ale purtării creştine este aceea a respectului pentru alţii (Fii.
2:4). însuşi Domnul ne-a învăţat: „Şi cum doriţi să facă oamenii pentru voi, faceţi şi voi la fel
pentru ei" (Lc.6:31). Prin urmare, este îndreptăţit creştinul să polueze aerul respirat de alţii, făcîn-
du-1 neplăcut de sufocant, de greu şi de vătămător?
Poate că vreun tînăr credincios nu e încă convins pe deplin. Eu îi spun unui asemenea om: Dacă
există un semn de întrebare în mintea ta referitor la legitimitatea fumatului, atunci dă-I lui
Dumnezeu beneficiul îndoielii şi evită-1! Se înţelege de la sine că nu noua natură a creştinului e
cea care doreşte complacerea în fumat. Deoarece sunt creştin, „omul meu vechi" a fost crucificat
împreună cu Cristos (Rom.6:6), iar oamenii morţi nu fumează!
„De aceea... să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, şi să alergăm
cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, uitîndu-ne ţintă la Iesus" (Evr.l2:l-2).
-19-

Ce ne spune Biblia despre jocurile de noroc?

de Malcolm Horlock, Cardiff
„Jocurile de noroc" constau în general în a paria sau a miza ceva de valoare pe rezultatul unui joc
sau al unui concurs. Ele implică în mod obişnuit trei lucruri: o conştientă a riscului, speranţa de a
cîştiga, şi probabilitatea de a pierde!
Jocurile de noroc sunt departe de a fi o nouă activitate. Arheologii au descoperit piese folosite la
jocuri de noroc în Egipt în urmă cu aproape 5.500 de ani. Astăzi, jocurile de noroc reprezintă o
industrie pe scară largă. S-a estimat că numai în S.U.A. valoarea totală a pariurilor depăşeşte cu
mult suma de 500.000.000.000 de dolari în fiecare an. Da, vreau să spun cinci sute de mii de
milioane!
Atitudinea creştinului faţă de jocurile de noroc poate fi determinată de mai multe considerente
biblice simple.
Lăsînd la o parte elementul de stimulare, jocurile de noroc sunt îmboldite de dorinţa de a obţine
ceva fără un efort prea mare. Totuşi, Scriptura subliniază că, dacă doreşti ceva, eşti dator să
munceşti pentru aceasta şi să obţii lucrul acela printr-o muncă cinstită. Vezi referirile repetate la
bucuriile cîştigului muncii cuiva, Eclesiast 2:24; 3:13; 5:18-19. Pavel le-a poruncit celor care nu
munceau ca „să muncească şi... să-şi mănînce propria lor pîi-ne"(2.Tes.3:ll-12).
La originea majorităţii jocurilor de noroc se află dorinţa de „a te îmbogăţi repede". Biblia
vorbeşte foarte clar împotriva oricărei lăcomii şi a iubirii de bani. „Păziţi-vă de lăcomie", a spus
Domnul Iesus (Lc.l2:15). Ea este o formă de idolatrie (Col.3:5). „Felul vostru de viaţă să fie fără
iubire de bani, (şi) fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi" (Evr.l3:5). Vezi şi l.Timotei 6:9-11.
-20-
Un mare număr de oameni au descoperit că jocurile de noroc formează obiceiuri. Mulţi au
devenit robiţi de ele, cu consecinţe dezastruoase pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. Atitudinea
creştină potrivită faţă de ele este că, deşi „toate îmi sunt permise", totuşi „nu mă voi lăsa stăpînit
de nimic" (l.Cor.6:12).
în general, jocurile de noroc implică depunerea unei mize. Creştinul trebuie să-şi amintească că el
este numai un „administrator" al averilor sale. Cu toate că într-un anumit sens ceea ce este al
nostru ne aparţine (Fap.5:4), în alt sens este al Domnului, în timp ce-I aducea Domnului o
ofrandă mare, David a recunoscut: „Totul vine de la Tine, şi dintr-ale Tale Ţi-am dat" (l.Cr.29:
14). Domnul Iesus a arătat limpede că un factor care va determina răsplata noastră cerească este
modul în care ne-am folosit banii (Lc.l6:ll-12).
Creştinul este sfătuit să acorde mare atenţie şi formelor mai blînde ale jocurilor de noroc, ca de
exemplu jocurile mecanice, şi chiar şi jocurile „gratuite" de tip „bingo" din magazine mari,
supermagazine şi staţii de benzină. Desigur că poţi să donezi pentru operele de binefacere care
merită, dar ar fi înţelept să refuzi biletul de loterie care însoţeşte adesea apelul de donaţie! Ru-
găciunea noastră ar trebui să fie: „Pleacă-mi inima spre legile Tale şi nu spre lăcomie!" (Ps.
119:36).
-21-

Ce ne spune Biblia despre televizor?

de Malcolm iiorhck, Cardiff
Nu va fi nici' o surpriză pentru tine să descoperi că nu există aluzii la televizor în Biblie. Cu toate
acestea, Scriptura dă un îndreptar pentru creştinul care doreşte să ştie care ar trebui să fie
atitudinea lui faţă de multele lucruri care pot fi văzute la televizor.
Noi ştim că Domnul este foarte interesat de mintea credinciosului, într-adevăr, unul dintre
obiectivele reale ale predicării E-vangheliei e să ia captive gîndurile unei persoane şi să le aducă
la ascultarea de Cristos (2.Cor.lO:5). Apostolul Pavel ne-a învăţat importanţa de a avea gîndurile
aţintite asupra unor obiective care merită. „Gîndiţi-vă", a zis el, „la cele de sus, nu la cele de pe
pă-mînt" (Col.3:2). Creştinului nu-i foloseşte la nimic ca mintea să-i fie expusă regulat la
amuzamentele şi distracţiile lumii.
Bineînţeles că nu este posibil ca gîndurile noastre să fie ocupate totdeauna cu chestiuni
„spirituale". Totuşi, Pavel ne oferă un set de criterii pe care să-1 aplicăm acelor lucruri cu care ne
hrănim minţile: „tot ce este adevărat... vrednic de cinste... drept... pur... bun de iubit... cu reputaţie
bună, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, gîndiţi-vă la acestea" (Fil.4:8). Acest verset
ne oferă un standard inspirat care poate fi folosit pentru a testa dacă păşunea este potrivită pentru
ca turma lui Dumnezeu să pască în ea! Nu este voia lui Dumenzeu să ne expunem în mod
deliberat la programe de televiziune care nu trec „testul din Fili-peni 4:8".
Fără îndoială că ceea ce vedem face o impresie mai puternică asupra minţilor noastre decît-ceea
ce auzim. Totuşi, apostolul Pavel considera drept un lucru ruşinos chiar şi să vorbeşti despre
-22-

anumite practici imorale (Ef.5:12). De aceea, cu greu putem să ne justificăm opţiunea de a privi
astfel de lucruri prezentate vizual.
Iov a putut spune că el a „făcut un legămînt" cu ochii lui; de ce să privească atunci cu poftă o
femeie tînără? (Iov 31:1). Multe programe de televiziune îndrăgite conţin materiale care tind să
stîrnească poftele. Cuvintele Domnului Iesus sunt încă adevărate: „Oricine se uită la o femeie ca
s-o poftească a comis deja adulter cu ea în inima lui" (Mt.5:28). Este o nebunie din partea noastră
să furnizăm combustibil pentru propria noastră ispitire. „Nu purtaţi grijă de carne, pentru ca să-i
împliniţi poftele" (Rom.13: 14).
Ideile, valorile şi atitudinile noastre sunt profund influenţate prin ceea ce absorbim în mod
regulat. Bombardarea constantă a minţii noastre cu materialism, violenţă, blasfemie şi
necurăţenie nu este menită să producă în noi rodul Spiritului (Gal.5:19-24). Cuvîntul lui
Dumnezeu ne îndeamnă: „Nu vă conformaţi acestei lumi, ci fiţi transformaţi, prin reînnoirea
minţii voastre" (Rom. 12:2).
Să nu uităm nici faptul că suntem administratori ai timpului nostru. Televizorul poate să ne
jefuiască cu uşurinţă de timpul care putea fi petrecut în vreo formă de serviciu creştin, în rugă-
ciune, în citirea Cuvîntului lui Dumnezeu sau făcînd altceva folositor. Porunca Domnului pentru
noi este: „De aceea, umblaţi cu grijă... răscumpărînd vremea" (Ef.5:15-16; cf. Col.4:5).
-23-

Ce ac spune Biblia despre o biserică locală?

de Makolm Horlock. Cardiff
Acest articol este scris avînd în minte două grupări distincte de tineri creştini.
Mai întîi sunt cei care trebuie să răspundă la întrebarea: „La care grup de creştini să mă alătur?"
Acest subiect are importanţă în special pentru cei care trebuie să-şi schimbe domiciliul ca urmare
a angajării în serviciu sau a cursurilor la universitate.
în al doilea rînd, sunt cei care se bucură să continue comuniunea într-o adunare locală, dar care n-
au un alt motiv real pentru a face astfel decît acela al prieteniei sau al legăturilor familiale. Crezi
că adunarea din care faci parte nu este diferită de orice altă biserică evanghelică?
Articolul de faţă doreşte să-i stimuleze pe tinerii din ambele grupări să se gîndească serios
referitor la aceste probleme. Pentru aceasta, îmi voi da propriile mele motive care mi-au generat
dorinţa de a rămîne într-o adunare locală.
Sunt necesare cîteva comentarii introductive. Aş dori să spun de la început că nu pretind că
adunările aşa cum le cunoaştem noi sunt fără defecte sau că ele deţin un monopol asupra adevă-
rului. Nici nu vreau să spun că ele sunt formate din creştini „mai buni" decît în alte biserici
evanghelice. Adesea, din păcate, este chiar contrariul. Nimic din ce urmează nu este destinat să
încurajeze o atitudine „laodiceeană" de mîndrie spirituală, îngîm-fare şi mulţumire de sine. Nu te
înşela, Dumnezeu locuieşte cu cei cu „un spirit căit şi umil" (Is.57:15).
Lăsînd de o parte toţi factorii personali (precum asocieri fericite din trecut sau prieteniile actuale),
eu cred că adunarea locală

este adevărata casă spirituală pentru mine, şi am motive să cred aşa, deoarece acolo găsesc:
i) O adeziune strictă şi fără compromis la principiih de bază ale credinţei creştine. Acestea
includ doctrine precum inspiraţia Scripturilor, Sfînta Treime, naşterea din fecioară şi învierea fizi-
că a Domnului Iesus.
ii) Predicarea unei Evanghelii complete şi sănătoase. Este adevărat că unii pun accentul pe
alegerea divină, iar alţii pe responsabilitatea omului. Este de asemenea adevărat că opiniile diferă
referitor la metodele adecvate care ar trebui să fie folosite în comunicarea mesajului. Cu toate
acestea, totdeauna există o dorinţă comună de a menţine şi a promova adevărul Evangheliei. La
aceasta se adaugă (a) cerinţa ca cei convertiţi să trăiască o viaţă creştină sfîntă şi consecventă, şi
(b) încercarea de a limita comuniunea adunării doar la adevăraţii credincioşi.
iii) O recunoaştere a importanţei botezului creştin. Aceasta implică cerinţa ca toţi convertiţii să
fie botezaţi — şi nimeni altcineva! Forma corectă de botez (imersiunea) este practicată ca o
imagine potrivită a morţii, înmormîntării şi învierii.
iv) întruniri regulate şi frecvente ale bisericii pentru a lua „Cina Domnului . Pasajul din Fapte
20:7-12 poate indica faptul că Biserica primară „frîngea pîinea" în prima zi a săptămînii — ziua
„învierii". Este de remarcat expresia folosită atît de Pavel, cît şi de către însuşi Domnul, „ori de
cîte ori" (l.Cor.l 1:25-26). E limpede, mîncatul pîinii şi băutul paharului reprezintă punctul central
al întrunirii mai curînd decît ceva adăugat doar la sfîrşi-tul unei predici.
v) Un accent puternic asupra responsabilităţilor individuale şi a darurilor tuturor celor din
adunare. Darurile spirituale sunt recunoscute, şi există ocazii pentru dezvoltarea lor. Situaţia în
care conducerea bisericii, predicarea şi învăţătura dată din Biblie sunt în mîinile unui singur om
nu este conformă Cuvîntului lui Dumnezeu. S-ar putea ca unora să le placă să aibă o biserică cu
un „pastor", unde alţii pot pur şi simplu să stea în bancă şi să nu fie decît simpli ascultători, dar
nu este sănătos din punct de
-24-
-25-
vedere spiritual, nici scriptural. Să nu uităm că Domnul Iesus a condamnat în mod clar îndrăgirea
titlurilor religioase de către conducătorii din poporul Său (Mt.23:8-10).
vi) Lipsa unor pretenţii de posedare a unor daruri spectaculoase cu valoare de „semn" sau a
darurilor de producere a minunilor. Deşi trebuie să ne aşteptăm ca adunarea să fie un loc de
bucurie spirituală, căldură şi laudă, noi s-o căutăm de asemenea ca pe locul de practicare a
cumpătării şi a lipsei de exces şi isterie.
vii) Adunarea locală este autonomă. Cu toate că se bucură de comuniunea cu alte grupări care au
convingeri similare, nu există un cartier general pămîntesc. Fiecare biserică locală este autonomă
şi se guvernează singură. Fiecare răspunde în mod direct şi numai înaintea Domnului însuşi (vezi
Ap.l:12-3:22).
viii) O recunoaştere a rolurilor diferite pe care le-a dat Dumnezeu bărbaţilor şi femeilor ori de
cîte ori se întîlnesc împreună pentru lucrarea creştină. Cu toate că surorile trebuie încurajate să
facă o lucrare spirituală potrivită lor (de ex. Tit.2:4-5), trebuie respectat Cuvîntul lui Dumnezeu
care le porunceşte să tacă în biserică şi să evite exercitarea autorităţii asupra bărbaţilor (l.Tim.2:8;
LCor.l4:34-35).
ix) O înaltă preţuire dată speranţei creştine legată de revenirea Domnului. Ne bucurăm dinainte
de perspectiva acelei ocazii cînd Domnul însuşi va coborî din cer pentru a strînge şi „jmul-ge"
întreaga Sa Biserică ca să fie cu El pentru totdeauna.
Fără a dori ca barierele denominaţionale care îi despart pe creştini să dureze multă vreme, am
subliniat factorii care m-au influenţat în mare măsură cînd am hotărît la care tip de biserică să
aparţin. Chiar dacă se întîmplă să te afli în locul „potrivit", este important să ştii de ce te afli
acolo. Oare ştii?
-26-
Cc spune Biblia despre responsabilitatea mea în fata autorităţilor civile?
de Malcolm Horlock. Cardiff
Noul Testament are foarte multe de spus despre datoriile creştinului prin felul de supunere faţă de
alţii. Spre deosebire de cazul evident al supunerii credinciosului faţă de Domnul, el ne învaţă
supunerea copiilor faţă de părinţi, a soţiilor faţă de soţi, a celor din biserică faţă de prezbiterii
bisericii şi a creştinilor faţă de autorităţile care guvernează. Articolul de faţă se ocupă cu supune-
rea creştinilor faţă de acestea din urmă.
Acest subiect a devenit deosebit de important de curînd din cauza implicării sporite a multor
lideri ai Bisericii în politică. Facem bine dacă ne întrebăm: Ce ne învaţă Noul Testament despre
atitudinea corectă a creştinului faţă de cei care guvernează?
Scriptura enumera obligaţiile pe care le avem faţă de cei care conduc. Pe primul loc sunt cerinţele
(i) să ne rugăm pentru ei, (ii) să-i respectăm şi să-i ascultăm, şi (iii) să contribuim, aşa cum ni se
cere, la cheltuielile lor. Le vom discuta pe fiecare dintre acestea în ordine.
i) Rugăciunea. Dacă suntem cinstiţi, majoritatea dintre noi vor mărturisi că, atunci cînd ne rugăm,
avem tendinţa să ignorăm nevoile celor care guvernează. Dacă îi menţionăm cumva, lucrul acesta
probabil că nu este mai mult decît o problemă de formă, şi greu se poate spune despre ea că este o
rugăciune sinceră de mijlocire. Adevărul este, desigur, că problemele cu care se confruntă cei care
guvernează nu ne afectează în mod direct ca problemele noastre personale sau cele cu care se
confruntă familiile şi bisericile noastre locale.
Totuşi nu avem nici o scuză. Porunca apostolului Pavel este limpede. „îndemn... să se facă cereri,
rugăciuni, mijlociri... pen-
-27-
tru regi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte" (l.Tim.2:1-2). Această poruncă este valabilă şi
astăzi indiferent de forma de guvernare civilă sub care trăim.
Prin intermediul lui Pavel, Spiritul Sfînt ne cere celor care trăim în Europa să ne rugăm în mod
concret pentru membrii guvernului şi pentru toţi ceilalţi care sunt implicaţi în guvernarea fiecărei
naţiuni.
Noi trebuie să ne rugăm să continue condiţiile de pace şi securitate, dîndu-ne astfel posibilitatea
să trăim aşa cum ar trebui (l.Tim.2:2). Este important să observăm motivul pentru care trebuie să
căutăm evitarea tulburărilor, precum războiul sau persecuţia. Nu pentru că ne-am dori o viaţă de
confort şi lipsită de griji, ci mai curînd pentru ca într-o atmosferă de calm să putem trăi o viaţă de
devotament faţă de Dumnezeu şi de demnitate înaintea oamenilor.
ii) Cinste şi supunere. într^un sens, ar trebui să fie suficient pentru noi faptul că Domnul ne
porunceşte loialitate faţă de cei care guvernează. Cu siguranţă, apostolul Pavel a crezut că ea era
suficientă. El 1-a învăţat pe Titus (Tit) să le reamintească creştinilor din Creta că li se cerea „să
fie supuşi stăpînitorilor şi autorităţilor" şi „să-i asculte" (Tit.3:l). După toate probabilităţile, cu-
vîntul „stăpînitori" însemna cele mai înalte puteri (precum împăraţi, regi şi guverne), în vreme ce
cuvîntul „autorităţi" îi cuprindea pe toţi cei ce au primit un anumit grad de autoritate delegată
(precum guvernatorii locali sau magistraţii).
Cu toate că ar trebui să fie suficient în sine să ni se spună să ascultăm de autorităţile civile, lui
Dumnezeu I-a făcut plăcere să ne dea motive suplimentare pentru a face aşa. Să ne concentrăm
atenţia asupra a trei dintre acestea.
(a) Autorităţile care guvernează au puterea^ să pedepsească orice formă de infracţiune şi
comportare rea. într-adevăr, ei au fost investiţi cu putere de către însuşi Dumnezeu (Rom.l3:2-4).
De aceea, cînd magistratul aplică prin agenţii lui o pedeapsă dreaptă a unei infracţiuni, el
împlineşte voia lui Dumnezeu.
Ca o generalizare, credincioşii nu au de ce să se teamă de au-
-28-
torităţi dacă fac binele; o asemenea comportare le va aduce aprobarea. Totuşi, oamenii care fac
rău au toate motivele să fie alarmaţi; cei cu autoritate nu poartă „degeaba sabia". Referirea la
„sabie" poate foarte bine să se refere la pedepse care nu sunt cu moartea, dar în expresie este
inclusă cu siguranţă şi pedeapsa cu moartea (vezi Mt.26:52; Fap.l2:2; Evr.ll:37). încă din zilele
lui Noe, a existat autoritate divină pentru ca omul să execute pedeapsa cu moartea asupra
semenului său (Gen.9:5-6). Această pedeapsă figura în legea lui Moise şi a fost recunoscută, fără
obiecţii, de către apostolul Pavel (Fap.25:ll).
Contrar părerilor de astăzi, din Romani 13 rezultă faptul că pedepsele impuse pentru infracţiunile
comise au ca scop să acţioneze mai întîi ca o pedeapsă directă asupra vinovatului şi ca o piedică
de reţinere pentru ceilalţi.
(b) Autorităţile care guvernează au fost rînduite de către Dumnezeu (Rom.l3:1). într-un sens, ele
reprezintă instituţii omeneşti (lit. „creaţii") (l.Pt.2:13). în mod fundamental, orice autoritate
constituită este desemnată de către Dumnezeu. Să observăm faptul că expresiile „de la
Dumnezeu" sau „de Dumnezeu" apar nu mai puţin de şase ori în Romani 13:1-7.
Chiar şi în democraţie, dreptul de a conduce nu ţine în final de consimţămîntul oamenilor — el
derivă de la Dumnezeu. Prin urmare, fiecăruia i se cere să fie supus celor care ocupă poziţii de
autoritate (v.l).
Biblia spune clar că anumiţi oameni sunt ridicaţi în locuri înalte de către Dumnezeu şi prin
urmare trebuie să fie recunoscuţi drept servii Săi în sfera guvernării (vezi Ps.75:6-7; Ier. 25:9;
Dan.4:17,25,32). Dumnezeu este în stare să aibă sub dominaţia Sa chiar şi acţiunile oamenilor răi
prin providenţa Sa plină de putere (Fap.4:28; Ap. 17:17).
Pe baza acestor lucruri, unui creştin nu-i este îngăduit să fie un rebel sau un revoluţionar politic;
„teme-te de Domnul şi de rege; nu te asocia cu cei neastîmpăraţi" (Prov.24:21).
Este izbitor faptul că Noul Testament nu arată nici un pic de interes pentru politică, pentru
mişcările sociale sau pentru pro-
-29-
iectele de reformă — chiar dacă condiţiile vremii erau în multe cazuri îngrozitoare. Biserica
primară s-a ocupat cu schimbarea interioară pe care numai Evanghelia lui Cristos o putea produce
şi cu reglementarea vieţilor celor care au devenit creştini.
(c) întrucît cei care guvernează sunt rînduiţi de Dumnezeu, supunerea faţă de ei devine o
problemă de „conştiinţă" (Rom. 13:5). Apostolul Petru ne spune să ne supunem oricărei instituţii
omeneşti „pentru Domnul" (l.Pt.2:13). Fără îndoială că te bucuri de venirea Domnului în lume
„pentru tine" (1:20), dar oare vrei ca, „pentru Domnul", să fii supus celor care guvernează? Petru
se referă nu numai la conducătorii cei mai de sus, ci la toţi care acţionează ca reprezentanţi ai lor
(2:14). în termenii actuali, aceasta i-ar include pe toţi cei cărora Parlamentul le-a delegat au-
toritate, chiar pînă jos la poliţistul local şi la profesorul din clasă!
Noi ne împotrivim uneori să recunoaştem autoritatea unei persoane din cauza felului de persoană
care este el sau ea. Dar Domnul pretinde supunerea noastră înaintea celor care conduc indiferent
de personalităţile implicate (cf. Mt.23:l-3; l.Pt.2:18). Noi trebuie să ne supunem fără cîrtire - de
dragul Său. Această supunere face parte din voia Sa pentru toţi cei ale căror corpuri I-au fost
prezentate în consacrare (Rom. 12:1-2; 13:1-7). Deci nici un tînăr să nu se înşele singur, crezînd
că este consacrat total Domnului dacă acţionează în răzvrătire împotriva celor care sunt puşi peste
el de către Domnul.
Mai înainte de a termina acest subiect, trebuie să observăm pe scurt faptul că Scriptura pune o
limită supunerii noastre faţă de autoritatea omenească. Această limită intră în acţiune imediat ce
ni se porunceşte de către oameni să facem ceea ce este contrar voii cunoscute a lui Dumnezeu.
Conflictul de loialitate care apare va trebui să fie rezolvat totdeauna printr-o hotărîre de a face
voia lui Dumnezeu. Citeşte cu atenţie Fapte 4:19; 5:29 (Observă legătura cu sfîrşitul v.32) şi
gîneşte-te la exemplul excelent al celor trei prieteni ai lui Daniel, amintit în capitolul 3 al cărţii
sale - în special versetele 13-18.
„Teama" de a-I displace şi de a-L supăra pe Dumnezeu trece
-30-
înaintea cinstei cuvenite unui rege (l.Pt.2:17).
iii) Finanţe. Creştinilor li se cere să-şi plătească impozitele faţă de autorităţile de guvernămînt
(Rom. 13:6-7). Acest principiu a fost stabilit de către însuşi Domnul Iesus. Era vorba de plă-tirea
taxei cînd El a spus: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului" (Mt.22:21).
Responsabilităţile noastre financiare faţă de cei care guvernează apar din cauza desemnării lor
divine (Rom.13:6). Ca autorităţile civile să îndeplinească în mod eficient misiunea care le-a fost
încredinţată de către Dumnezeu, trebuie să li se dea mijloacele financiare necesare pentru a face
lucrul acesta.
„Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: taxele cui datoraţi taxe; impozitele cui datoraţi impozitele"
(v.7). Cuvîntul „taxe" se referă la taxa plătită în ceea ce priveşte persoana sau proprietatea cuiva;
ar corespunde astăzi cu impozitul pe venit şi taxa guvernamentală sau locală. Cuvîntul „impozit"
se referă mai curînd la o taxă pe bunuri; ar corespunde astăzi cu lucruri de felul impozitelor
fiscale de import şi export, inclusiv, desigur, obişnuita „taxă vamală" la porturi şi aeroporturi.
Prin urmare, rezultă că nu există loc în viaţa creştinului pentru nici o formă de evaziune fiscală,
sau de „contrabandă" măruntă la întoarcerea din vacanţa petrecută în străinătate. Nici
credinciosul nu poate să se sustragă de la plata impozitului pe casă sau pămînt, chiar dacă el nu
este de acord cu această utilizare a banilor. Să nu uităm că Domnul Iesus a plătit o taxă pentru
întreţinerea templului de la Ierusalim (cu toate că nu era nevoie), chiar dacă templul era atunci
condus de oameni nelegiuiţi şi fără scrupule (Mt.l7:24-27). Apoi, El le-a cerut evreilor să
plătească tribut Cezarului, chiar dacă tributul ajuta la menţinerea jugului străin asupra lor (22:15-
22).
în încheiere, e necesar să atrag atenţia asupra pericolului ia care se expune un creştin care se
implică în politică. E foarte uşor pentru credincios să fie distras de la misiunea sa principală
pentru Domnul: „Nimeni care serveşte ca soldat nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să placă celui
ce 1-a recrutat" (2.Tim.2:4).
-31-
Şi, am putea adăuga, nici un ambasador binecrescut nu se a-mestecă în politica ţării în care
rămîne doar un rezident temporar. Dacă noi ne considerăm „ambasadori" ai lui Cristos (2.Cor.
5:20; cf. Ef.6:20), e bine, ne întrebăm noi, să dedicăm politicii pămînteşti acel timp şi efort care
ar putea fi folosit mult mai direct în lucrarea Domnului pe care trebuie să-L reprezentăm aici?
-32-
Ce ne spune Biblia despre ocultism?
de Malcolm Hortock. Cardiff
Dovezile sunt incontestabile. Europa trece actualmente prin-tr-o reînviere a ocultismului. în
prezent avem mii de vrăjitori (mediumi spiritişti) care se întîlnesc cu regularitate să practice
ritualurile păgîne şi să invoce în mod deschis puterile întunericului. S-a estimat că în Anglia de
astăzi există mai mulţi vrăjitori şi vrăjitoare decît au fost vreodată în Evul Mediu! Practici, care
cu puţin timp în urmă erau făcute numai în secret şi care erau dispreţuite de omul de rînd, sunt
popularizate acum prin intermediul teatrului, cinematografului, televizorului, video-ului, cărţilor
şi jocurilor computerizate.
Se pare că marele interes arătat demonismului şi magiei negre se datorează faptului că omul este
nemulţumit cu o explicaţie pur ştiinţifică asupra universului. Mulţi oameni de astăzi sunt gata să
creadă că mai există „altceva", o realitate spirituală care se află în spatele lumii fizice din jurul
nostru. Nedorind sau nefiind în stare din cauza neştiinţei să se adreseze Evangheliei creştine
pentru aflarea adevărului despre „cealaltă lume", ei caută în ocultism o explicaţie şi o trăire a
acestei realităţi spirituale.
Mulţi nu-şi dau seama de lucrul acesta, dar Biblia are multe de spus despre ocultism, aşa cum este
exprimat el în magie şi în prezicerea viitorului. Magia (vrăjitoria) este arta de a face lucrări cu
puteri supranaturale apelînd la spirite rele. Ghicirea e arta de a prezice evenimente viitoare
apelînd la aceiaşi agenţi. Aceşti a-genţi (demoni) imită adesea persoanele decedate pentru a-i
înşela pe bărbaţii şi femeile care li se adresează pentru informaţii. Magia este imitarea minunilor
lui Dumnezeu de către Satan; ghicirea este imitarea falsă făcută de el a profeţiei de inspiraţie
divină.
-33-
Este adevărat, desigur, că unele dintre activităţile de astăzi care trec drept magie sau ghicire se
dovedesc a nu fi altceva decît o minciună şi înşelătorie. Totuşi, în multe cazuri, asemenea activi-
tăţi implică în mod efectiv contactul direct şi comunicarea cu spiritele rele. Scriptura n-a negat
niciodată realitatea ocultismului. Departe de aceasta! Recunoscînd forţele satanice care se ascund
în spatele lui, Biblia pronunţă avertismente sonore şi clare împotriva credincioşilor care au vreo
implicaţie în ocultism.
Descoperim că în zilele Vechiului Testament poporul lui Dumnezeu avea unele restricţii:
a) I se interzicea să se angajeze în practici oculte. „Să nu folosiţi vrăjile, nici să nu citiţi în stele
(să practicaţi magia)... Să nu vă duceţi la cei ce cheamă spiritele morţilor (mediumi), nici nu-i
căutaţi pe vrăjitori (cei obişnuiţi cu secretele lumii nevăzute), să nu fiţi întinaţi de ei"
(Lev.l9:26,31). „Să nu fie printre voi nimeni... ghicitor, sau cititor în stele, sau vrăjitor, sau
descîntător, sau care să consulte spiritele, sau vraci, sau care să-i întrebe pe morţi" (Dt. 18:10-11).
b) I se poruncea să omoare pe cei care practicau asemenea lucruri. „Dacă un om sau o femeie
cheamă spiritul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie daţi la moarte; să-i ucideţi cu
pietre" (Lev.20:27; cf. Ex.22:18).
c) Era avertizat că cei care urmau pe asemenea Oameni vor fi pedepsiţi de însuşi Dumnezeu.
„Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să se prostitueze cu ei, îmi voi
întoarce faţa împotriva acelui om, şi-1 voi nimici din mijlocul poporului lui" (Lev.20:6). Exemple
ale acestei judecăţi divine directe pot fi găsite la:
i) canaaniţi: „Din cauza acestor grozăvii" (Dt.l8:12).
ii) regele Saul: „Saul a murit pentru că... a consultat un me-dium pentru a fi călăuzit" (l.Cr.l0:13).
iii) bărbaţii din Iuda: „Le vor întinde oasele în faţa soarelui, în faţa lunii, şi în faţa întregii oştiri a
cerurilor, pe care i-au iubit ei, pe care i-au servit, pe care i-au urmat, pe care i-au căutat (con-
sultat) şi înaintea cărora s-au închinat" (Ier.8:l-2).
-34-
iv) babilonieni: „Aceste două lucruri ţi se vor întîmpla deodată, în aceeaşi zi: pierderea copiilor şi
văduvia; ele vor veni peste tine în perfecţiunea lor pentru mulţimea vrăjitoriilor tale şi pentru
multelor tale descîntece... să te salveze acum cei ce împart cerurile, care se uită ţintă la stele, care
vestesc, după lunile noi, ce va veni asupra ta!" (Is.47:9,13).
Şi în Noul Testament găsim că toate formele de ocultism se opun adevărului lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel, de exemplu, a fost tulburat de un vrăjitor (Fap.l3:7-11) şi o ghicitoare (16:16-
18), inspiraţia ambilor fiind descoperită ca provenind de la diavol şi de la servitorii lui. Tînărul
creştin trebuie să înţeleagă bine învăţătura Bibliei referitor la faptul că diavolul este o persoană;
nu mai puţin de 20 dintre cele 27 de cărţi ale Noului Testament fac referiri directe la el. Noi
suntem în pericolul de a considera că „spiritele rele" şi „demonii" sunt de domeniul ficţiunii şi su-
perstiţiei. Nu te înşela — asemenea inteligenţe spirituale nu numai că există, ci ele şi exercită o
influenţă foarte reală şi extinsă asupra lumii oamenilor.
Nu prea sunt şanse ca un creştin să fie prins în practicile murdare ale magiei negre. Oamenii care
fac aşa ceva de bună voie atrag ajutorul puterilor întunericului, intrînd adesea într-un pact cu
diavolul pe care îl semnează cu propriul lor sînge. Totuşi, tînărul credincios trebuie să fie
avertizat împotriva publicaţiilor care fac cercetări privitoare la realitatea magiei negre. „Magia al-
bă" foloseşte într-un mod magic Numele lui Dumnezeu, Cristos şi al Spiritului Sfînt, precum şi
multe expresii biblice. Nu te lăsa înşelat. Satan este cel care defilează sub o flamură a luminii.
Cu mult mai periculoase pentru tînărul credincios sunt formele moderate şi aparent
nevătămătoare ale ocultismului. Devine din ce în ce mai obişnuit pentru tinerii creştini să fie con-
fruntaţi cu tabla Ouija (o tablă prevăzută cu literele alfabetului în scopul primirii unor mesaje
spiritiste sau telepatice - n. tr.) în şcoli şi universităţi. Păzeşte-te - ceea ce poate părea a fi doar o
distracţie nevinovată sau un simplu joc promiţînd distracţie este în realitate o formă de „medium"
pe care o folosesc spiritele rele
-35-
pentru a comunica cu oamenii. Au fost multe cazuri de tineri care au fost introduşi în forme mult
mai grave şi sinistre de practici oculte prin intermediul unor asemenea „jocuri de societate".
Ar trebui să se observe din referinţele citate mai sus din Isa-ia 47 că pentru credincios este
interzisă şi consultarea horoscopului (vezi şi Ier. 10:2). Pe lîngă alte considerente, dependenţa de
horoscop descurajează o credinţă activă în Dumnezeu, dorinţa de a cunoaşte voia Sa şi
sentimentul de responsabilitate personală. Acelaşi lucru se aplică în mod egal la cititul în cărţile
de ta-roc şi cititul în palmă.
S-o spunem pe şleau: orice creştin care se amestecă în ocultism, chiar şi în formele sale moderate,
flirtează cu demonismul şi îşi periclitează în mod serios sănătatea spirituală şi utilitatea pentru
Domnul.
-36-
Cc ne spune biblia despre sectele religioase?
de Makolm Horlock. Cardiff
Tinerii credincioşi trebuie să fie avertizaţi în mod clar astăzi împotriva cîtorva secte religioase
care se prefac a fi creştine şi care în realitate nu sunt. Este foarte posibil să ajungi în contact cu
membrii unui grup sau altul în şcoală, universitate, locul de muncă sau pur şi simplu la uşa
apartamentului ori casei tale.
Testul decisiv. Fii atent — nu este suficient ca exponenţii unui anumit set de doctrine să posede
personalităţi plăcute şi căldură şi să dovedească un zel fierbinte în munca lor. Contează extrem de
mult ceea ce cred şi susţin ei.
Biblia dă un mare volum de informaţii despre multe subiecte, iar creştinii se deosebesc adesea în
părerile lor despre interpretarea şi importanţa relativă a unora dintre acestea. Totuşi, există
anumite învăţături de bază ale Scripturii care sunt susţinute în comun de toţi creştinii adevăraţi.
Aceste principii ale credinţei creştine includ doctrine precum: a) inspiraţia şi unica autoritate a
Bibliei; b) Sfînta Treime - implicînd Divinitatea lui Cristos, personalitatea şi Divinitatea
Spiritului Sfînt; c) naşterea din fecioară a lui Cristos; d) moartea Sa ca sacrificiu pentru păcat; e)
învierea Sa în corp; f) salvarea prin credinţă; g) întoarcerea personală a Domnului; h) fericirea
eternă conştientă a celor credincioşi şi suferinţa eternă conştientă a celor pierduţi. Aceste doctrine
ne înzestrează cu o metodă prin care să testăm toate mişcările şi grupările care se dau drept
creştine.
Cei care cad la acest test trebuie să fie priviţi nu ca fraţi în Cristos, ci ca duşmani ai Evangheliei!
-37-
Demascare. Următoarele secte răspîndesc învăţături care sunt nesănătoase în majoritatea, dacă nu
în toate punctele de mai sus: Martorii lui Iehova, Mormonii, Ştiinţa Creştină şi secta lui Moon.
Noi trebuie să fim cu ochii în patru, pentru că tacti-cile adoptate de secte sunt foarte subtile. La
primul lor contact, ei încearcă adesea să-i înşele pe cei ce nu aparţin grupării lor ca să creadă că ei
sunt cît se poate de ortodocşi în opiniile lor, şi prin urmare tind să evite menţionarea directă a
doctrinelor lor distincte (şi eretice). Detaliile complete ale credinţelor lor necamuflate sunt de
obicei încredinţate unor publicaţii destinate propriilor membri sau persoanelor contactate foarte
interesate. Scopul acestui articol este de a demasca aceste secte prin expunerea cî-torva dintre
învăţăturile lor false. Următoarele extrase sunt luate din surse considerate autoritare de către
sectele respective. Nu te înşela - fiecare dintre citate reprezintă erezii foarte grave! Ele sunt
otravă! Examinează cu atenţie, prin metoda comparării, textele Scripturii care urmează pasajelor
extrase.
Martorii lui Iehova. Sectă întemeiată de Charles Rus-sel (1852-1916). Societatea de publicaţii
Turnul de Veghe al Sio-nului a fost constituită în 1884, numită „Martorii lui Iehova" în-cepînd cu
1931. Propaganda tipărită constă în principal din revistele „Turnul de Veghe" şi „Treziţi-vă!"
învăţături. „Satan este autorul doctrinei Trinităţii" (Mt.z8:19). „El (Cristos) nu este autorul
creaţiei lui Dumnezeu (Io. 1:3). „Spiritul Sfînt nu este... o Persoană", ci „este forţa activă invizi-
bilă a Dumnezeului atotputernic" (Io.l6:7). „Viaţa perfect omenească a Lui (Cristos) cu toate
drepturile şi speranţele ei a fost sacrificată prin moarte, dar nu pentru păcate" (l.Cor.l5:3). „Iehova
a dispus de acel corp (al lui Cristos) în propriul Său mod, întocmai cum a dispus de corpul lui
Moise (Lc.24:39). „Toţi cei care... îşi îndeplinesc cu fidelitate consacrarea vor fi răsplătiţi cu viaţă
eternă" (Io.3:36). „Doctrina despre un iad în flăcări în care sunt torturaţi etern cei nelegiuiţi după
moarte nu poate fi adevărată" (Ap.20:l 5).
-38-
Mormonii. Sectă întemeiată de Joseph Smith Jr. (1805-1844). Organizată sub numele de
„Biserica lui Iesus Cristos a sfinţilor Zilelor din Urmă" în 1830.
învăţături. „Noi nu atribuim autoritate finală nici uneia dintre afirmaţiile ei (Bibliei)". „Călăuzit
de Cartea lui Mormon, Doctrina, Legămintele şi Spiritul Domnului, nu este dificil pentru cineva
să descopere erorile din Biblie" (2.Tim.3:16). „Doctrina pluralităţii zeilor este la fel de
proeminentă în Biblie ca şi orice altă doctrină". „Aceştia trei (Tatăl, Fiul şi Spiritul) constituie...
trei Dumnezei" (l.Tim.2:5). „Dumnezeu Tatăl etern a fost odată un om muritor care a trecut
printr-o şcoală a vieţii pămînteşti similară cu cea prin care trecem noi acum" (Io.4:24). „El
(Cristos) nu S-a născut din Spiritul Sfînt" (Mt.l:20). Salvarea personală „este cea pe care o merită
omul prin propriile sale acte din cursul vieţii şi prin ascultare de legile şi poruncile Evangheliei
(lui Mormon)" (Ef .2:8-9).
Ştiinţa creştină. întemeiată de Mary Eddy Baker (1821-
1910). Constituită sub numele de Biserica lui Cristos (ştiinţifică) în 1879.
învăţături. „Materia şi răul - inclusiv tot ce strică armonia, păcatul, boala, moartea sunt ireale" (!)
„Iesus, ca natură umană, n-a fost Cristos" (l.Io.2:22). „Pentru mine n-are nici o importanţă faptul
că a existat vreodată o asemenea persoană ca Profetul galilean" (doamna Eddy)". „Faptul că
mînia lui Dumnezeu trebuia să fie revărsată asupra Fiului Său iubit este ceva nefiresc pentru
puterea divină. O asemenea teorie este creată de om" (Is.53:6). „Discipolii Săi L-au crezut pe
Iesus mort în timp ce El era ascuns în mormînt şi era viu" (Io.l9:30,33).
Secta lui Moon. întemeiată de Sun Myung Moon (1920- ). Organizată în mod formal sub numele
de Asociaţia Spiritului Sfînt pentru Unificarea creştinismului mondial în 1954.
învăţături. „Totuşi Biblia nu e ea însăşi adevărul, ci un manual care învaţă adevărul... Noi nu
trebuie să considerăm manualul ca
-39-
fiind absolut în fiecare detaliu" (Io.l7:17). Domnul Iesus „nu este Dumnezeu însuşi" (Io.l:l). „El.
„a murit pe cruce nu din voia Sa, nu din voia lui Dumnezeu, ci după voia oamenilor" (Io. 10: 17-
18). „Spiritul Sfînt este un Spirit feminin" (Io.l6:13,14).
Aceste citate vor fi suficiente să stabilească caracterul satanic al învăţăturilor acestor secte (cf.
l.Timotei 4:1).
Tinerii credincioşi ar trebui să încerce să dobîndească o oarecare înţelegere a tuturor doctrinelor
creştine fundamentale. Este importantă o cunoaştere a acelor pasaje din Scriptură care învaţă şi
explică aceste doctrine.
-40-

Cc ne spune biblia despre evoluţionism?

de Pcler Mod. Cardiff
Am fost crescut într-o familie creştină în care Cuvîntul lui Dumnezeu era iubit şi pus în practică.
Tatăl meu mi-a transmis iubirea sa pentru natură, şi de aceea n-a fost surprinzător faptul că
biologia a devenit obiectul meu preferat la şcoală. Deşi am fost convertit pe cînd eram încă un
copil, credinţa mea nu s-a confruntat cu un test real pînă la adolescenţă. Printre multe alte materii,
interesele mele legate de biologie au adus în centrul atenţiei conflictul aparent între Biblie şi
ştiinţă, în special în contextul originii vieţii.
La început am rezolvat problema prin aceea că am ignorat pur şi simplu afirmaţiile ştiinţei. Dar
cînd am părăsit şcoala şi am mers la universitate ca să învăţ botanica, a devenit curînd clar faptul
că va trebui să împac cumva credinţa mea în Dumnezeu ca şi Creator cu faptele adevărate ale
ştiinţei.
Am fost confruntat cu patru dovezi majore, despre care se spunea că demonstrau adevărul
evoluţiei. Cea mai importantă dintre acestea a fost existenţa fosilelor. Un evoluţionist de frunte,
T.H. Huxley, a scris cîndva: „Dovada principală şi directă în favoarea evoluţiei poate fi furnizată
numai de către paleontologie (studiul fosilelor)". Voi examina mai întîi această „dovadă".
Existenţa fosilelor este considerată ca dovadă a faptului că a avut loc o schimbare treptată,
deoarece organismele simple au evoluat încet spre unele mult mai complexe. Geologii au alcătuit
un „tabel geologic" care cuprinde milioane de ani într-o încercare de a ilustra cum a avut loc
această evoluţie. Cum, am întrebat eu, s-au obţinut datele din care să se întocmească acest tabel?
Răspunsul a fost că s-a dat o dată fiecăreia dintre rocile care
-41-
conţineau fosile. Spre uimirea mea am descoperit că principala metodă de a data o rocă era prin
raport cu datele fosilelor descoperite în ea, şi principala metodă de datare a acestor fosileera prin
raport cu rocile în care au fost descoperite! Nu este de mirare că Enciclopedia Britanică
recunoaşte: „Nu &e poate nega faptul că... geologii se învîrt într-un cerc vicios. Succesiunea or-
ganismelor a fost determinată printr-un studiu al rămăşiţelor lor încrustate în roci, şi vîrsta
relativă a rocilor este determinată de rămăşiţele organismelor pe care le conţin" (Ediţia 1957,
voi.10, pag.168).
Metodele principale folosite pentru a suplimenta această procedură neştiinţifică sunt cele ale
datării radiometrice, cea mai renumită fiind cea a datării cu carbon radioactiv. Toate metodele de
datare radiometrică presupun că coeficientele de descompunere a izotopului radioactiv au fost în
trecut la fel ca acum. A-ceasta este o presupunere îndrăzneaţă. Există dovezi experimentale că
lucrurile nu stau aşa. Metoda de datare cu carbon radioactiv presupune că lumea şi atmosfera ei
n-au mai suferit nici o schimbare impresionantă în ultimii 50.000 de ani. Apostolul Petru
subliniază că nu acesta este cazul (2.Pt.3:4-6). Condiţiile anterioare şi posterioare potopului au
fost foarte diferite. De exemplu, se pare că a existat o pătură protectoare de apă (vapori) în-
conjurînd pămîntul mai înainte de potop (Gen.l:7) care a dispărut în timpul potopului (7:11).
Dispariţia păturii ar fi condus la o creştere a conţinutului de carbon radioactiv din atmosferă
datorită pierderii protecţiei pămîntului în faţa bombardamentului cu raze cosmice. Apoi, calculele
ştiinţifice afirmă că acest carbon radioactiv se produce de circa trei ori mai repede decît se
dezintegrează. Dacă aşa stau lucrurile, atunci fosilele pe care e-voluţioniştii le-au datat ca avînd
sute de milioane de ani nu pot avea mai mult de cîteva mii de ani vechime!
Cu toate acestea, tot mai încercam o mică îndoială. Unele caracteristici ale lumii fizice lăsau
impresia a fi foarte vechi. Raţionînd, mi-am dat seama că şi dacă lumea n-ar avea mai mult de
8.000-10.000 de ani vechime, ea ar arăta inevitabil mult
-42-
mai veche. Orice lucru creat într-o stare matură ar părea mai vechi decît este. De exemplu, să ne
imaginăm că am fi intrat în grădina Eden în a şaptea zi a săptămînii creaţiei şi l-am fi întîl-nit pe
Adam faţă în faţă. Dacă n-am fi fost informaţi de contrariu, am fi presupus că el are, să zicem, 30
de ani. Dar ne-am fi înşelat; el era în vîrstă de numai 24 de ore! La fel, animalele, copacii şi
însuşi pămîntul ar fi părut mai vechi decît erau.
Au existat multe fenomene pe care teoria evoluţionistă n-a fost în stare să le explice, spre
satisfacţia mea. în principal, acestea au fost:
i) Practic, nici o fosilă n-a fost descoperită în rocile „precam-briene". Milioane de fosile cu forme
de viaţă foarte complexe se află în aşa-numitele roci cambriene (chipurile de 500-600 milioane
ani vechime), dar nu se găseşte nici o urmă a înaintaşilor lor în procesul de evoluţie. Şi totuşi,
insistă evoluţioniştii, desigur că ei trebuie să fi existat!
ii) Uneori roci cu o vîrstă „mai mare" se află deasupra celor „mai tinere". Eu nu pot să cred că
nişte cauze naturale au împins marele Matterhorn (masiv din Alpii elveţieni la graniţa cu Italia) la
peste 30 de mile deasupra unor roci mai tinere, sau că nişte „şariaje" (transportare la mari distanţe
a pietrişului, nisipului sau pămîntului şi suprapunerea lor peste alte roci, ca urmare a mişcărilor
tectonice - n. tr.) au transportat vîrful Mythen tot drumul din Africa pînă în Elveţia!
iii) Urme de paşi ai unor oameni au fost descoperite alături de urme de dinozauri în albia rîului
Paluxy (Texas), în ciuda faptului că dinozaurul în cauză se presupune că a dispărut cu circa 70 de
milioane de ani mai înainte ca omul să evolueze. Apoi, un tri-lobit (clasă de animale artropode
marine fosile, al căror corp era împărţit în trei atît longitudinal, cît şi transversal - n.tr.) zdrobit a
fost descoperit în interiorul urmei de picior omenesc la Ante-lope Springs (Utah). Rocile sunt
clasificate drept roci cambriene de către dogma evoluţionistă şi sunt datate la 550 milioane de ani
vechime. Se presupune că trilobiţii au dispărut cu circa 350 de milioane de ani mai înainte ca
omul să apară pe scenă.
-43-
iv) Au existat mai multe cazuri de animale şi peşti descoperiţi
in viaţă, despre care se credea că au dispărut cu milioane de ani
n urmă, de exemplu tuatara (un amfibian de forma unei şopîrle
u n şir de ţepi pe spate şi un al treilea ochi bine dezvoltat - n.
tr.) despre care s-a susţinut mai înainte că a dispărut cu 135 de
mi'ioane de ani înainte) şi coelecanth (un amfibian dispărut cu
"0 de milioane de ani înainte).
v) în istoria fosilelor aşa cum o concep evoluţioniştii există la-cune enorme. Nu s-a descoperit
nici o formă de tranziţie între rsvertebrate şi vertebrate, peşti şi amfibieni, amfibienî şi reptile,
reptile şi mamifere.
Un alt punct care cîntărea destul de greu pentru mine a fost absenţa unei explicaţii reale pentru
originea materiei. Cea mai cunoscută concepţie despre originea universului este ipoteza Big Bang
(marea explozie sau bubuitură). Dar de unde, am întrebat eu, a apărut nucleul superdens iniţial al
materiei? Evoluţionistul nu are un răspuns real, el este silit să afirme că materia a existat
dintotdeauna!
Am ajuns să înţeleg că evoluţionistul are nevoie de mult mai mută „credinţă" decît creştinul! Este
de departe mai raţional să credem relatarea biblică despre lucrările de creaţie ale lui Dumnezeu
Geneza 6-9 ne dă adevărata cheie în ce priveşte fosilele. M ioane de organisme vii au fost
îngropate în straturi groase de sediment ca o consecinţă a potopului. Aceste straturi s-au conso-
lidat mai tîrziu, formînd roci sedimentare cam pe trei sferturi din suprafaţa pămîntului. Aici se
află explicaţia vastelor cimitire fosile din Siberia, Alaska, Sicilia şi Germania centrală. Fosilele
depun mărturie despre creaţie şi potop.
O a doua „dovadă" majoră care mi s-a prezentat în sprijinul e-vo'uţiei a constat în aşa-numitele
mutaţii genetice. Aş dori să ilustrez aceasta prin cazul moliei europene de culoarea piperului. Pînă
în 1850, molia avea o culoare foarte deschisă. Dar cam prin acea vreme a fost observată o
varietate închisă la culoare în zona Birmingham din Anglia. De atunci încoace, varietatea închisă
la culoare s-a răspîndit mult mai mult decît varietatea mai
-44-
deschisă la culoare. S-a observat că în general moliile albe se găsesc în zonele rurale, iar moliile
negre în zonele industriale. Motivul pentru acest gen nou constă în culoarea mediului în care
trăiesc cele două varietăţi de molii. Pe copacii acoperiţi cu licheni de la ţară, moliile albe sunt
camuflate perfect, şi de aceea sunt mai puţin probabil să fie văzute şi mîncate de păsări. De aceea,
ele supravieţuiesc mai mult timp şi se înmulţesc mai repede la ţară decît o fac cele negre. Cu
moliile închise la culoare se întîmplă exact opusul, acestea supravieţuiesc mai bine pe scoarţa de
copac înnegrită din zonele industrializate. în lumina acestui lucru, evoluţioniştii presupun că, în
timp, cele două varietăţi se vor dezvolta independent şi vor forma în cele din urmă două specii
total diferite. Dar oare acesta este adevărul?
Mai întîi trebuie să ne întrebăm: „Ce a determinat apariţia a-cestei schimbări de culoare?"
Răspunsul este că o mică parte din interiorul celulei insectei s-a schimbat, cauzînd o schimbare în
culoarea corpului ei. Acea mică parte a celulei se numeşte genă şi este unitatea care determină
caracteristicile speciale ale unui organism. Schimbarea este numită mutaţie. Teoria modernă a
evoluţiei stă sau cade pe baza apariţiei anumitor tipuri de mutaţii. Dacă acestea nu au loc, nu este
posibil ca evoluţia să progreseze. Bineînţeles că mici mutaţii apar ocazional la organismele vii, ca
dovadă molia de culoarea piperului. Totuşi, majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare, şi rezultatul
este fie un individ deformat, fie moartea. Dacă a apărut evoluţia, ar trebui să existe un mare
număr de mutaţii benefice într-o largă varietate de organisme. Precum se întîmplă, noi cunoaştem
foarte puţine cazuri de mutaţii folositoare; dovadă că molia europeană de culoarea piperului este
singurul exemplu citat cu regularitate în manualele de biologie! A argumenta că evoluţia
animalelor şi a omului a avut loc prin mutaţii este absurd.
în ceea ce mă priveşte, Biblia nu lasă nici un fel de portiţă pentru evoluţia prin mutaţii. Moise a
subliniat faptul că Dumnezeu a creat totul „după soiul lui/lor" (Gen.lrl 1,12,21,24,25). Nu este
necesar ca noi să înţelegem relaţia exactă între „soiurile"
-45-
din Geneza 1 şi „speciile" din clasificarea biologică modernă. Pentru că indiferent de ceea ce se
poate înţelege prin „soiuri", este mai mult decît clar faptul că Dumnezeu a stabilit cu grijă linii de
demarcaţie între ele. Potrivit Scripturii, un „soi" nu poate evolua în alt „soi". Aceasta nu înseamnă
că nu pot exista schimbări în interiorul unui „soi". De exemplu, faptul că peste 200 de varietăţi
distincte de cîini, la fel de diferite ca un cîine ciobănesc şi un cîine de talie mică cu picioare
scurte cum e coteiul, s-au dezvoltat din cîţiva cîini sălbatici este perfect consecvent cu afirmaţiile
din Geneza 1:24-25. Pentru un creştin, mutaţia nu poate furniza un mecanism pentru evoluţie.
Al treilea argument pe care l-am întîlnit era în legătură cu compararea structurilor în organisme.
Teoria spune că, datorită anumitor organisme care trăiesc în moduri total diferite şi au un plan al
corpului de bază similar, ele trebuie să fi provenit din-tr-un străbun comun. De exemplu,
înotătoarea unei balene, gheara de săpat a cîrtiţei şi aripa unui liliac au un aranjament al oaselor
foarte asemănător, cu toate că, bineînţeles, ele au fiecare sarcini foarte diferite de îndeplinit. Se
presupune că în urmă cu milioane de ani exista o simplă formă de animal cu un plan osos de bază
şi că în cursul acestei perioade planul s-a modificat în diferite moduri pentru a da numeroasele
variaţii pe care le vedem astăzi. Cu toate că acest argument părea rezonabil şi plauzibil, am
descoperit curînd că aceasta este tocmai ceea ce ua de aşteptat dacă Dumnezeu a creat toate
aceste lucruri. Este clar că atunci cînd Dumnezeu a creat vertebratele, El a folosit un singur
proiect de bază pentru planul corpului lor, dar că El a introdus de asemenea largi variaţii în acel
plan, pentru a înzestra pe fiecare dintre creaturile Sale pentru locul lor din lumea Sa. Doresc să
dau un exemplu. Este foarte uşor să deosebeşti clădirile din Londra pe care le-a proiectat Sir
Christopher Wren; amprenta arhitectului este lăsată asupra întregii sale lucrări. Nimeni nu s-ar
gîndi să afirme că, de pildă, Catedrala Sf. Paul a evoluat de-a lungul a milioane de ani dintr-un
edificiu mai modest! Prin urmare, asemănarea dintre structura osoasă a multor creaturi ne
-46-
îndreaptă nu spre un străbun comun, ci spre un Creator comun. Evoluţioniştii se confruntă cu
două mari probleme în acest punct: (i) în multe cazuri membrele asemănătoare sunt produse prin
acţiunea unor gene total diferite şi (ii) şi este o lipsă de dovezi (vii sau fosilizate) pentru
schimbări gradate pornind de la un plan osos simplu.
Al patrulea argument evoluţionist este în legătură cu distribuţia geografică a regnului animal şi
vegetal. Animalele mar-supiale precum cangurii şi urşii koala se găsesc aproape toate în
Australia. Zone similare din Africa sunt ocupate de maimuţe cu coada scurtă, antilope şi lei.
America de Sud are maimuţe cu coada lungă, lame şi pume. Majoritatea evoluţioniştilor cred că
mamiferele primare simple au venit din Asia şi au plecat de acolo pentru a umple restul lumii. Se
presupune că, în fiecare dintre zonele în care s-au dus, ele au evoluat în mod independent, a-
ceasta conducînd la caracteristicile dominante ale fiecărei regiuni. Eu prefer să cred că toate
animalele pot să-şi traseze originea pînă la acelea care au fost în arca lui Noe. După potop,
Dumnezeu a călăuzit şi a îndrumat creaturile Sale prin căi pe care oamenii încă nu reuşesc să le
înţeleagă pînă la sfîrşit pentru ca ele să poată îndeplini porunca Sa de a „mişuna pe pămînt, a fi
roditoare şi a se înmulţi pe pămînt" (Gen.8:17).
în concluzie, aş vrea să spun că pentru cei care-L cunosc şi-L iubesc pe Domnul evoluţia nu
prezintă nici o dificultate. Evoluţia nu este o chestiune de fapt ştiinţific; ea este o încercare de a
interpreta faptele. Dacă oamenii refuză să creadă în Dumnezeu şi doresc să lase la o parte
Cuvîntul Său, ei vor accepta cu bucurie evoluţia drept cel mai potrivit mijloc de a interpreta
realitatea. Pentru cei care acceptă infailibilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu, toate faptele ştiinţifice
adevărate se vor dovedi în armonie cu învăţăturile din acest Cuvînt.
-47-

Ce ne spune Biblia despre prietenie?

dc PeLer
'fWj^Hi Brind. Cardiff
Anthony este totdeauna singuratic. în timp ce se plimbă vara, el priveşte în pămînt şi rupe florile
cu piciorul ; iarna, el loveşte frunzele căzute, Nu din cauză că este înapoiat mintal: de fapt, el este
foarte inteligent. E doar singuratic. El n-a învăţat arta de a-şi face şi a-şi păstra prietenii. Pare
nefericit şi se simte nedorit.
Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca eu să fiu ca Anthony. De fapt, El m-a făcut să apreciez şi
să mă bucur de prietenie. El a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen.2:18). Nu este
nimic rău dacă un creştin are prieteni. Despre mulţi dintre cei mai devotaţi servi ai lui Dumnezeu
se spune în Scriptură că aveau prieteni; să ne gîndim la Iov (Iov 2:11), Da-vid (2.Sam.l5:37), Ioan
(3.1o.l4). Pînă şi Domnul nostru i-a numit pe discipolii (ucenicii) Săi „prietenii Mei" (Io.l5:14-
15). Este semnificativ faptul că Solomon a scris nu mai puţin de 32 de proverbe despre alegerea
cu înţelepciune a prietenilor.
Prietenia este un dar de la Dumnezeu. Ea este o forţă pozitivă în viaţa mea, destinată să-mi
fortifice calea pe pămînt. Prietenii sunt buni pentru mine; ei fac parte din planul lui Dumnezeu
pentru mine. Dar ca şi în cazul altor daruri de la Dumnezeu, eu trebuie să aleg cum să-1 folosesc.
Deci ce părere am despre prietenii mei? Pe cine să aleg? Oare contează cu adevărat lucrul acesta?
Oare unii prieteni sunt mai buni tovarăşi pentru mine decît alţii? Ce sfat îmi dă Biblia? în acest
articol vom examina principiile biblice care ajută alegerea pe care o facem referitor la prietenii
noştri, şi vom încerca să extragem nişte lecţii practice din aceste principii.
-48-
Prietenii pozitive
Primul principiu pe care l-am învăţat din Cuvîntul lui Dumnezeu este că prietenii mei mă vor
influenţa totdeauna. Oricît de puternică ar fi credinţa mea, oricît de spiritual mă consider, oricît de
hotărît aş putea fi - voi fi influenţat de prieteni. Solomon a scris: „Nu te împrieteni cu omul
mînios şi nu te însoţi cu omul iute la mînie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui, şi să-ţi
ajungă o cursă pentru suflet" (Prov.22: 24-25).
Leighton a făcut o mărturisire de credinţă cînd avea paisprezece ani. Cînd l-am întîlnit ultima
oară, el era trimis din nou la închisoare datorită faptului că urma să fie supus unui interogatoriu
pentru 37 de contravenţii! El ştia că ceea ce făcea era rău, dar în vremea aceea prietenii lui furau
maşini şi făceau curse nebuneşti cu ele. El a trebuit să se conformeze standardelor lor pentru a
face parte din grupul lor. Lui nu-i făcea plăcere aşa ceva, dar presiunea din partea grupului cerea
un anumit tip de comportare. El a ajuns la închisoare pentru că prietenii pe care i-a ales l-au
influenţat să facă ceea ce era rău, şi el n-a avut tăria de caracter să ia poziţie pentru ceea ce era
bine.
Prietenii exercită acest fel de presiune asupra noastră. Prietenii spirituali mă încurajează să umblu
pe căile spirituale; prietenii carnali pe căile carnale. Mi-ar fi greu să discut despre lucruri
nepotrivite şi nefolositoare cînd prietenii mei doresc să discute despre Domnul; dar mi-ar fi greu
să-L menţionez în conversaţie pe Domnul Iesus dacă idolul actual al muzicii pop este subiectul
conversaţiei. Rezultă că nu pot să merg în locuri periculoase în compania prietenilor spirituali
care refuză să meargă, dar cei nespirituali mă vor încuraja să frecventez astfel de locuri.
Prietenii spirituali vor încuraja o creştere pozitivă. A fi spiritual înseamnă a fi învăţat de Spiritul
Sfînt care produce în viaţa mea iubire, pace, perseverenţă, bunătate, facere de bine, fidelitate şi
credinţă, blîndeţe, autocontrol (stăpînire de sine) (Gal.5:22-23). Prietenii mei spirituali vor crea
atmosfera în care
-49-
se pot dezvolta aceste calităţi.
Studiul despre prietenie din Biblie mă învaţă că prietenia adevărată este strîns legată de ascultarea
de Dumnezeu. Domnul Iesus a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu"
(Io.l5:14). Cineva ar putea spune: „Ce plictisitor! Cine ar dori să fie prieten cu cineva care face
numai ceea ce spune Dumnezeu? Cum s-ar mai distra atunci?" îl pot asigura că greşeşte profund.
In acelaşi pasaj, Domnul arată foloasele care izvorăsc din acest fel de prietenie: „(a) Dacă păziţi
poruncile Mele, veţi ră-mîne în iubirea Mea"; (b) „V-am vorbit aceste lucruri pentru ca bucuria
Mea să rămînă în voi, şi bucuria voastră să fie deplină"; (c) „nu vă mai numesc servi... ci...
prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut toate lucrurile pe care le-am auzit de 1a Tatăl Meu", şi (d)
„Eu v-am ales pe voi... să mergeţi şi să aduceţi rod... pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în
Numele Meu, El să vă dea" (Io.l4:10-ll,15-16). Răsplăţile sunt imense.
Eu rămîn în iubirea Sa. într-o lume plină de ură, egoism şi lăcomie, iubirea Sa mă înconjoară. Ea
nu este o iubire dependentă de lucrurile pe care le deţin (vezi Prov.l4:20). Această iubire este
constantă şi neschimbătoare. Prietenia creştină bună produce bucurie. Domnul nostru a vorbit
despre o bucurie „deplină". De fapt, dacă eu n-aş fi avut niciodată tovarăşi spirituali n-aş fi
cunoscut niciodată ce este adevărata bucurie.
Propria mea casă este deseori plină de tineri. Chiar şi marţi seara vin între douăzeci şi treizeci de
tineri, dintre care majoritatea caută o prietenie pozitivă şi spirituală. Casa este plină de fericire şi
rîsete. Ea nu este niciodată plictisitoare şi tristă. Iubirea este foarte evidentă, şi este o încîntare să
asculţi ceea ce povesteşte fiecare despre ceea ce a învăţat de la Domnul în săp-tămîna precedentă.
Prieteniile bazate pe ascultarea de Dumnezeu nu sunt numai sfinte. Ele sunt nişte prietenii
fericite, statornice şi trainice, pline de iubirea Sa, vibrînd de bucurie şi încîntare în mijlocul bi-
necuvîntărilor lui Dumnezeu. Ele sunt nişte prietenii care ră-
-50-
mîn statornice în încercările vieţii, pentru că un prieten adevărat va fi în stare „să-şi dea viaţa
pentru prietenii săi" (Io.l5:13). încă un mic sfat biblic despre prietenii pe caTe să-i alegi. Alege-ţi
acelaşi fel de prieteni pentru tine însuţi cum îşi alege Dumnezeu pentru Sine însuşi. Aceştia sunt
cei care cred şi îşi pun speranţa în El. Iacob le-a amintit cititorilor săi că Avraam (Abraham) „L-a
crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit drept conformare cu voia Lui. Şi el a fost numit
prietenul lui Dumnezeu" (Iac.2:23).
Avraam s-a încrezut în Dumnezeu că-i va da aşa de mulţi urmaşi cîte stele sunt pe cer — într-o
vreme cînd nu avea nici măcar un fiu. Şi ceea ce a făcut ca credinţa lui să fie remarcabilă a fost
faptul că atît el, cît şi soţia lui erau înaintaţi în vîrstă. Dar el II cunoştea pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu a umblat cu el pas cu pas, l-a călăuzit prin problemele vieţii, l-a binecu-vîntat cu hrană
şi cu un teritoriu, iar în final a făcut imposibilul şi i-a dăruit un fiu! Acesta este tipul prietenului
pe care să-l cauţi — cel care, crezîndu-L pe Dumnezeu, e prieten cu El.
Avraam a învăţat „să umble prin credinţă, nu prin vedere" (2.Cor.5:7). Acest lucru nu este uşor,
dar să ne imaginăm mîngîierea şi sprijinul de a avea un asemenea prieten care, în mijlocul unei
furtuni îngrozitoare pe mare, poate să stea în picioare şi să spună: „Liniştiţi-vă, căci îl cred pe
Dumnezeu" (Fap.27:25). Luca trebuie să fi fost foarte bucuros că putea avea un asemenea
prieten!
Prietenia cu lumea
Mi s-a spus odată despre o familie al cărei tată creştin era aşa de îngrijorat de faptul că copiii lui
se vor împrieteni cu „oameni nepotriviţi", încît i-a educat acasă şi a fondat o asociaţie familială în
podul transformat al casei lor. Tatăl era singurul care avea contact cu lumea din exterior!
Bine, dar cum pot echilibra porunca: „Nu iubiţi lumea!" din l.Ioan 2:15 cu cuvintele „atît de mult
a iubit Dumnezeu lumea"
-51-
din Ioan 3:16? Sau cum pot împăca afirmaţia „prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu"
(Iac.4:4) cu faptul că Domnul a fost „un prieten al perceptorilor (încasatorilor de taxe) şi al
păcătoşilor" (Mt.ll:19)?
Este important să înţelegem ceea ce vrea să spună Noul Testament prin cuvîntul „lume". Cuvîntul
grec pentru „lume" este folosit în diverse moduri. El se poate referi la (a) pămînt, lumea fizică în
care trăim. Aceasta îşi are începutul (Mt.24:21) şi temelia (Mt.25:34). Cuvîntul „lume" mai poate
semnifica (b) omenirea, lumea formată din oameni. Aceasta este lumea pe care o iubeşte
Dumnezeu (Io.3:16) şi pentru care Iesus este lumina (Io.8:12). Apoi, mai există şi „lumea"
alcătuită din (c) acţiunile, atitudinile şi modul de viaţă păcătoasă ale omului. Aceasta este lumea
dominată de diavol şi este caracterizată prin pofte păcătoase şi mîndrie (Io.l2:31; l.Io.2:16). Cu
această lume nu am voie să mă împrietenesc!
Pavel (Paul) a scris despre „principiile elementare ale lumii" şi a explicat că imoralitatea sexuală,
necurăţenia, patima, dorinţa rea şi lăcomia ţin de aceste principii elementare (Col. 2:20;3:5). El a
mai inclus şi mînia, duşmănia, răutatea, blasfemia (vorbirea fără respect la adresa lui Dumnezeu),
vorbele murdare şi minciuna (Col.3:8-9). Toate aceste lucruri aparţin „lumii". Ele sunt adversare
lui Dumnezeu.
„Lumea" este descrisă de Petru drept un loc al corupţiei, al depravării (2.Pt.l:4), de Paul drept un
loc al întunericului moral (Fil.2:15), de Iacob drept un loc al necazurilor (Iac.l:27) şi de Ioan
drept un loc al poftelor (l.Io.2:16). Acestea sunt cuvintele lui Ioan: „Căci tot ce este în lume -
pofta cărnii, pofta ochilor şi mîndria vieţii - nu este de la Tatăl, ci este din lume". Nu este deci de
mirare că Iacob spune că „prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu" (Iac.4:4).
Cu toate acestea, Domnul nostru a venit într-o lume a oamenilor şi a fost cunoscut drept
„prietenul... păcătoşilor". El S-a împrietenit cu ei pentru că a venit să-i cheme pe păcătoşi la po-
căinţă (Mt.9:13). Domnul nostru a avut grijă de păcătoşi; a
-52-
servit masa cu ei; a discutat cu ei; i-a ascultat. EI a venit „ca să caute şi să salveze ce era pierdut"
(Lc.l9:10), iar căutarea necesită timp, efort şi răbdare.
Am avut un prieten în copilărie. EI venea adesea la nai în vizită, şi eu mă duceam la el. Am servit
masa împreună, am făcut sport împreună şi am discutat la nesfîrşit. Cea mai mare emoţie trăită în
prietenia noastră a fost atunci cînd l-am condus la Domnul. La scurt timp după ce a fost salvat,
familia lui a emigrat în Noua Zeelandă unde el a fost botezat, a fost primit în adunare şi s-a
căsătorit cu fiica unuia dintre prezbiteri! Aceasta a fost o prietenie care a condus la salvarea
sufletului.
înţeleptul a spus: „Cel înţelept cîştigă suflete" (Prov.ll:30), iar în evanghelizarea prietenilor este
necesară multă înţelepciune. Cînd Domnul i-a căutat pe cei pe care El îi socotea drept oi pierdute,
S-a dus acolo unde se aflau aceştia. Şi eu va trebui să mă duc în acelaşi loc! Vorbind la modul
general, societatea noastră este izgonită din sînul Bisericii şi nu este preocupată de religie. Este
responsabilitatea mea să arăt faptul că Dumnezeu Se îngrijeşte de individ, iar formarea unei
prietenii cu cineva este o cale pozitivă de a face lucrul acesta.
Aceasta va însemna că eu voi acorda timp oamenilor, că voi ajunge să-i cunosc pe ei şi
problemele lor. Aceasta înseamnă că va trebui să mă duc unde se află ei — la casele lor şi în
cercul lor de prieteni. Aceasta ar putea implica necesitatea de a juca badminton, sau de a servi cu
ei o masă la iarbă verde, dar nu va implica unirea cu ei în diverse cluburi, în restaurant sau la pe-
treceri dezmăţate. A fi un prieten al păcătoşilor nu este o scuză pentru a fi lumesc.
Prietenia nu înseamnă că voi fi de acord cu persoana pe care încerc s-o cîştig pentru Domnul, nici
că voi face totdeauna ceea ce face ea, sau că voi merge unde merge ea. Deşertăciunea lumească
mă va face să am păreri greşite despre Cristos şi-mi va provoca atitudini şi sentimente greşite. Ca
urmare, deşi nu trebuie să „iubesc lumea" (de nelegiuire), pentru că Dumnezeu spune să nu fac
aşa în l.Ioan 2:15, trebuie să „iubesc lumea"
-53-
(formată din oameni) pentru că Dumnezeu a iubit-o şi o iubeşte (Io.3:16)!
Prietenii speciale
Cînd aveam 13 ani, am observat că fetele nu erau nişte creaturi prostuţe care trebuiau ignorate sau
ocolite cu orice preţ, ci erau interesante şi, într-adevăr, îmi stîrneau sentimentele! Mulţi dintre
prietenii mei de la şcoală începeau să iasă cu fete, iar unii dintre prietenii mei creştini au făcut la
fel. Aici a apărut o nouă dilemă în viaţa mea. Ce atitudine trebuia să adopt referitor la fete?
Am fost învăţat că Biblia are răspuns la toate problemele vieţii, aşa că ea a fost evident locul spre
care m-am îndreptat pentru ajutor şi sfătuire. Dar am căutat în zadar, căci n-am găsit nimic care să
exprime în mod direct acest fel de relaţii. în vremurile biblice, se obişnuia ca tatăl să aleagă o
soţie pentru fiul său (Gen.24:4), sau cel puţin aproba alegerea pe care a făcut-o acesta (Jud.l4:3)!
Totuşi, am găsit cîteva principii pe care le-am putut aplica astăzi situaţiei cu care ne confruntăm
majoritatea dintre noi. Acestea sunt:
1. Orice prietenie specială de acest fel trebuie să fie formată între credincioşi. Creştinul nu are
voie să fie „înjugat" în căsnicie cu un necredincios (l.Cor.7:39; 2.Cor.6:14-17). Aceasta este o
condiţie fundamentală.
2. Relaţia trebuie să rezulte dintr-o gîndire curată, acţiuni curate şi motive curate (Fil.4:8;
l.Tim.5:2; l.Pt.4:2). Orice lucru care generează poftă în interiorul meu nu poate fi de la Dum-
nezeu. Acela aparţine vieţii pe care am trăit-o fără Dumnezeu (tit 3:3) şi care a fost schimbată în
întregime prin „iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, Salvatorul nostru" (Tit.3:4).
3. O regulă importantă stabilită de Pavel pentru viaţa creştină a fost: „Toate lucrurile îmi sunt
permise, dar nu toate sunt utile; toate lucrurile îmi sunt permise, dar nu toate edifică"
-54-
(l.Cor.lO:23). Iată deci testul - „Această prietenie deosebită mă va edifica? Ce efect va avea ea
oare asupra celeilalte persoane?" Noi avem suficiente încercări pe calea credinţei aşa cum este ea,
fără a-i mai adăuga altele inutile. Este greşit să flirtăm cu membrii sexului opus; o asemenea
acţiune lasă mai curînd ci-catrici şi răni emoţionale în loc să edifice.
4. Cînd mi-am înfăţişat corpul ca un sacrificiu viu, sfînt, plăcut lui Dumnezeu (Rom.l2:l),
urmarea este că eu pot deosebi „voia lui Dumnezeu care este bună, plăcută şi perfectă"
(Rom.l2:2). Mai înainte de a ieşi cu cineva, trebuie să mă întreb: „Se află oare Dumnezeu în
relaţia cu această persoană? Este aceasta voia Lui pentru mine?"
Apoi, mai există patru întrebări care ar trebui să fie puse înainte de a intra într-o relaţie băiat-fată.
1. Este credincios prietenul (prietena) meu? Dacă răspunsul este „nu", relaţia specială nu are voie
să continue.
2. Este gîndirea mea curată? Dacă răspunsul este „nu", atunci precis că pofta mă va conduce la
păcat; orice relaţie clădită pe o asemenea temelie trebuie să înceteze.
3. Este prietenia avantajoasă? Mă edifică pe mine şi pe celălalt?
4. Aceasta este oare voia lui Dumnezeu pentru mine? Dacă sunt satisfăcut că răspunsul este „da",
atunci pot continua cu prietenia, ştiind că El o va binecuvînta.
De obicei, la ultimele două întrebări este cel mai greu de răspuns, şi ele necesită multă rugăciune.
Concluzie
Pe scurt, trebuie să mă întreb: „Ce fel de prieteni îmi fac? Mă ajută ei spiritual, sau mă trag în jos
la nivelul lor de vieţuire şi de sărăcie spirituală?" Voi încheia cu un alt fel de întrebare la care ai
putea să răspunzi singur: „Ce fel de prieten sunt eu pentru alţii?"
-55-

Ce ne spune Biblia despre relaţiile sexuale?

de Pcter Mod, Cardiff
Aproape tuturor oamenilor li se va întîmpla într-o zi lucrul acesta. La început poate să nu fie prea
îngrijorător, mai ales dacă ai crescut într-o familie creştină sau aproape de centrul lucrurilor din
adunarea din care faci parte. Nu se întîmpla din-tr-odată, şi de obicei apare în adolescenţă,
aducînd încă o problemă într-o perioadă deja dificilă a vieţii. Mă refer la înţelegerea faptului că
suntem atraşi de membrii sexului opus!
în timp ce privim de-a lungul camerei sau sălii la cineva, simţim că ni se accelerează pulsul. Acea
persoană iese în evidenţă printre celelalte. Noi ne gîndim la ea; vorbim cu ea în mod regulat;
încercăm să aflăm dacă şi ea are aceleaşi sentimente pentru noi. Apoi urmează toate întrebările:
Oare ar trebui să gîndesc în felul acesta? Oare Dumnezeu este mulţumit de sentimentele mele? Ar
trebui oare să-mi înfrînez dorinţele? Ce se întîmpla dacă am greşit?
Sentimentele care încep la pubertate sunt expresia unei motivaţii biologice pe care a aşezat-o
Dumnezeu în om cînd i-a creat pe Adam şi pe Eva. Dumnezeu a spus de trei ori în relatarea
creaţiei: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă" şi a continuat aceeaşi temă după potop (Gen.l:22,28; 9:1).
Este instinctul firesc al tuturor animalelor de a se împerechea şi de a da naştere unor urmaşi.
Dumnezeu a creat instinctul în felul acesta. El este ceva firesc şi pentru om.
Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit pentru el"
(Gen.2:18). Deci, în mod clar, un scop fundamental al căsniciei este să furnizeze tovărăşie şi
-56-
să prevină astfel singurătatea (vezi Mal.2:14). Apoi Dumnezeu a făcut-o pe Eva şi „a adus-o la
om" (Gen.2:22), şi ea a devenit soţia lui, iar el s-a lipit de ea (2:24). Dumnezeu a intenţionat ca
omul şi femeia să aibă o relaţie personală, diferită de obiceiurile de împerechere ale animalelor.
Un bărbat va fi devotat unei singure femei, şi ei vor fi uniţi prin căsătorie.
Sentimentele interioare ale inimii tinere sunt exprimate de Solomon şi iubita lui în Cîntarea
cîntărilor. El spune: „Ce frumoasă eşti, iubito!", la care ea răspunde: „Ce frumos eşti, iubitule!"
(1:15,16). întreaga carte este plină de expresii are unor asemenea sentimente, iar Dumnezeu a
permis să fie înregistrate acolo pentru ca noi să putem înţelege că asemenea sentimente sunt
foarte fireşti şi potrivite. Dumnezeu ne-a creat cu dorinţe sexuale pentru ca noi să ne găsim un
partener, să-1 iubim şi să ne simţim bine în tovărăşia lui sau a ei!
Dar noi avem o problemă! Dumnezeu ne-a dat acea atracţie sexuală pentru că omul îi va lăsa pe
părinţii lui şi se va lipi de soţia lui (Gen.2:24). Isaac a făcut exact acest lucru cînd s-a căsătorit cu
Rebeca (Gen.24:67). Tot aşa a făcut Iacob cînd s-a căsătorit cu Rahela (Gen.29:20). Pe de altă
parte, Ruben, mînat de dorinţele sale biologice, s-a culcat cu Bilha, soţia tatălui său (Gen.35:22),
iar ca rezultat şi-a pierdut avantajul de a fi întîi născut (l.Cr.5:l).
Dorinţa după relaţii sexuale nu este numai la bărbaţi. Soţia lui Potifar a fost cea care a insistat pe
lîngă Iosif, zicînd: „Cul-că-te cu mine!" (Gen.39:7).
Deci, chiar de la începutul cărţii Geneza, Dumnezeu ne învaţă că există un canal bun şi altul
greşit pentru aceste dorinţe naturale. Pentru bărbat, canalul corect implică unirea fizică cu soţia
lui. Canalul greşit implică unirea fizică cu orice altă femeie în afară de soţia lui. Canalul corect
duce la rezultate spirituale fericite. Canalul greşit duce uneori la cîştiguri pe termen scurt, dar el
duce totdeauna la pierderi pe termen lung.
Iosif a fost închis din cauză că a spus „nu" unei femei care nu era soţia lui. Aceasta a fost o
pierdere pe termen scurt. Dar
-57-
aceeaşi închisoare 1-a dus la palat - un cîştig pe termen lung. Chiar dacă Iosif n-ar fi ajuns
niciodată la palat, el a ştiut că Domnul a fost cu el în închisoare (Gen.39:21), şi că n-ar fi fost cu
el în patul soţiei lui Potifar!
Problema poftelor
Dar, vai, dorinţele noastre sexuale pot fi aşa de uşor transformate în pofte! Domnul nostru ne-a
avertizat în privinţa aceasta: „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a comis deja adulter cu
ea în inima lui" (Mt.5:28). Solomon, care cunoştea din experienţă toate aceste probleme, a scris:
„Nu-i pofti frumuseţea în inima ta, şi nu te lăsa momit de pleoapele ei" (Prov,6:25).
Pavel numeşte aceste pofte „faptele cărnii (naturii păcătoase)" şi identifică adulterul şi
imoralitatea sexuală drept părţi ale rezultatelor ei în viaţa noastră (Gal.5:19-21). Pofta este orice
dorinţă puternică ce-mi domină gîndirea şi chiar modul de viaţă. Este firesc ca un tînăr să
privească o altă tînără şi s-o găsească atrăgătoare, dar cînd privirea aceea zăboveşte şi se
transformă într-o dorinţă de relaţii intime cu acea femeie, atunci lucrul acesta este poftă.
Iacob subliniază că „fiecare este ispitit cînd este atras de propriile lui dorinţe şi ademenit. Apoi,
cînd pofta a conceput, dă naştere păcatului; iar păcatul, cînd este înfăptuit, produce moartea"
(Iac.l:14-15). Pofta devine obsesivă, arzătoare şi îngustează privirea (nu mai suntem realişti). Ea
începe cu o privire, „pofta ochilor", continuă cu o acţiune, „pofta cărnii" şi sfîrşeşte printr-o
victorie asupra mea, „mîndria vieţii" (l.Io. 2:16).
Ea începe totdeauna într-un mod simplu şi onest. Poate începe cu un tablou publicitar, cu o
fotografie dintr-un ziar, revistă, carte, cu un scurt fragment dintr-un film la televizor sau la
cineva. Gustul pentru poftă se dezvoltă dacă este stimulat, iar mintea mea fertilă devine un pat
germinativ pentru ea. Pri-
-58-
vesc mai mult la acea fotografie, citesc mai mult din carte şi caut mai multe filme de acelaşi tip.
Lucrul acesta are loc încetul cu încetul, iar mintea mea devine atît de obişnuită cu ea, în-cît nu mi
se mai pare a fi ceva greşit.
Mă pot convinge singur cu uşurinţă că „sunt suficient de puternic ca să mă descurc. Pot să ies cu
orice fată sau băiat, şi nu voi cădea niciodată în păcat, pentru că sunt suficient de puternic". Dar
cînd mintea mea este stimulată de gînduri sexuale, sărutul nevinovat mă duce curînd la alte
activităţi sexuale. Să-1 întrebăm pe regele David din 2.Samuel 11:2!
Cum ar trebui să ne comportăm cu poftele? Petru spune: „Abţineţi-vă de la poftele carnale care se
războiesc cu sufletul" (l.Pt.2:ll). Opreşte-te înainte ca privirea ta să zăbovească asupra unei
persoane. Goneşte gîndul mai înainte ca acesta să devină poftă. Sfatul lui Pavel adresat tînărului
Timotei a fost asemănător: „Fugi de poftele tinereţii" (2.Tim.2:22). Cînd pofta vine la uşa din
faţă, eu trebuie să fug pe cea din spate. Nu este o problemă pentru care să iau poziţie şi să lupt.
Eu fug cît pot de repede în direcţia opusă poftei. Nu citesc romanul murdar; arunc revista la coş;
opresc televizorul.
în acelaşi timp, Pavel a dat şi sfaturi pozitive: „Urmăreşte dreptatea, credinţa, iubirea, pacea", a
spus el în 2.Timotei 2:22.
Dreptatea sau dreptitudinea, în sensul de conformare cu standardul divin, este rezultatul acţiunilor
sfinte în viaţă. Ea începe cu gînduri drepte, cu încingerea mijlocului minţii noastre (l.Pt.l:13), cu
meditarea la lucrurile care sunt adevărate, drepte şi curate (Fil.4:8). Dreptatea este stimulată de
înfrîna-re (l.Pt.l:13 lit.) şi se exprimă pe ea însăşi prin acţiuni sfinte -„după cum Cel ce v-a
chemat este sfînt, fiţi şi voi sfinţi în toată comportarea voastră" (l.Pt.l:15).
Credinţa este încrederea de fiecare zi într-un Dumnezeu care ştie ce face şi are toate lucrurile sub
control. Eu cred ce spune El, şi ştiu că această cale pe care a trasat-o pentru mine este cea mai
bună. Acest lucru este totdeauna dificil în problemele inimii. Mulţi au început o relaţie cu un
necredincios şi au căzut
-59-

în păcatul sexual pentru că nu şi-au putut găsi un prieten sau o prietenă creştină. Uneori este
foarte dificil să-L aşteptăm pe Dumnezeu să lucreze, dar este necesar. Eu pot să fug de poftele
tinereţii numai urmărind credinţa.
îmi aduc aminte că în adolescenţă şedeam într-un tren din staţia Llanelli în sudul Ţării Galilor,
după o serie de studii biblice ţinute în adunarea locală din Trimsaran. Dumnezeu mi-a vorbit, iar
eu m-am rugat aproape strigînd: „Doamne, aju-tă-mă să cunosc voia Ta despre o viitoare
parteneră. Spune-mi dacă vrei ca eu să am una". M-am hotărît înaintea Domnului că nu-mi voi
căuta prietenă şi L-am rugat să-mi aducă El una, dacă aceasta era voia Lui pentru mine. Acest fel
de credinţă m-a salvat de multe pofte. Urmărirea credinţei mă ajută să fug de pofte.
Iubirea (de tip agape, şi nu de tip eros - n. tr.) mă ajută să scap de asemenea pofte. Iubirea este
temelia creştinismului: „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea" (Io.3:16); „Fiul lui Dumnezeu
care m-a iubit" (Gal.2:20); şi „prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii Mei dacă aveţi
iubire unul pentru altul"'(Io.l3:35).'
Iubirea rezultă într-o relaţie corectă faţă de Dumnezeu: „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai
întîi" (l.Io.4:19). Pentru că-L iubesc, voi face orice pentru El. Iubirea mea pentru Dumnezeu îmi
dă gînduri drepte faţă de ceilalţi. Dacă îl iubesc pe Dumnezeu, atunci, din necesitate, trebuie să-
mi iubesc fraţii şi surorile (l.Io.4:20-21). Iubirea mă împiedică să păcătuiesc, pentru că relaţia
mea cu ceilalţi izvorăşte din iubirea mea pentru Dumnezeu.
Dacă iubesc pe cineva, voi încerca să nu-1 rănesc. Dacă îl iubesc, voi căuta să-1 încurajez să facă
voia Lui, să-i stimulez iubirea pentru Dumnezeu şi să-i promovez creşterea spirituală. Nu-1 voi
ajuta să comită acte sexuale păcătoase sau să nutrească gînduri murdare şi nelegiuite. Urmărirea
iubirii mă scapă de pofte.
Voi urmări totdeauna pacea pentru a fugi de pofte. Pacea a
-60-
fost cîştigată pentru mine la Calvar (Col.l:20), iar eu am primit-o cînd am fost salvat (Rom.5:l).
Ea se manifestă în mod practic în relaţiile mele cu alţii: „Trăiţi în pace între voi" (l.Tes. 5:13).
Unitatea Spiritului este păstrată prin legătura păcii (Ef.4: 3). Pofta aduce totdeauna dezbinare şi
supărare. Ea îmi întrerupe comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Dacă vreau să e-vit pofta,
trebuie să stau aproape de Domnul şi să permit Spiritului să-Şi producă roadele în viaţa mea
(Gal.5:22).
Perioada curtării
Era în 20 aprilie 1969 cînd fata care mi-a cucerit inima mi-a spus „da". A fost o zi minunată, care
a ajuns la apogeu după trei ani cînd amîndoi am zis: „Da, vreau". Anii din această perioadă au
fost foarte dificili din punct de vedere sexual. Eu eram foarte atras fizic de ea şi doream cu
ardoare să vină ziua cînd ea va deveni soţia mea. Relaţia noastră a fost foarte serioasă.
Biblia nu spune nimic concret despre perioada curtării. Ea face parte din cultura noastră, şi nu din
cultura biblică. Cu toate acestea, există cîteva principii biblice pe care le putem urma.
Primul e foarte clar: „Fugiţi de imoralitate sexuală!" (l.Cor. 6:18).
Se spune că a fost odată o văduvă bogată care locuia într-o vilă de la capătul unui drum abrupt de
munte. Din loc în loc, pe marginea drumului se căsca o prăpastie adîncă. Doamna trebuia să-şi
angajeze un nou şofer pentru limuzina ei, aşa că a anunţat postul, iar la interviu s-au prezentat trei
şoferi. Primul a spus: „Doamnă, tocmai am condus maşina pe curbele periculoase şi pe lîngă
prăpăstiile care se află lîngă drumul care duce la casa dumneavoastră. Să ştiţi că eu aş putea să
conduc cu viteză pe aceste curbe fără teama de coliziune sau accident, pentru că am fost pilot de
curse". Al doilea a spus că reflexele lui erau atît de bune, încît îndrăznea să conducă maşina pînă
la un centimetru de marginea drumului fără să cadă jos. Al treilea a
-61-
spus: „Doamnă, drumul este atît de abrupt, iar curbele atît de periculoase, încît voi conduce
maşina cît mai departe de margine şi atît de încet, ca să pot opri în timp util dacă ne ameninţă
vreun pericol". Cel de-al treilea a primit postul! Poate că a fost cel mai plictisitor, dar el era
singurul şofer liber.
Biblia ne spune: „Fugiţi de imoralitate sexuală!" Fugi de ea! Nu te du cît mai aproape posibil,
susţinînd că tu nu vei cădea în ea. Stai departe de margine!
Al doilea principiu se află în prima scrisoare a lui Petru: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfînt" (l.Pt.l:16).
Sfinţenia implică absenţa păcatului din relaţie. Dacă un lucru este greşit, atunci nu-1 fac. Totuşi,
sfinţenia este o caracteristică pozitivă, arătînd că voi face ceea ce este drept. Cum acţionează
viaţa de sfinţenie în relaţia mea cu prietenul sau cu prietena mea? Ce este permis şi ce nu este
permis?
Una dintre caracteristicile unei relaţii puternice de dragoste este sărutul. „Să mă sărute cu
sărutările gurii lui!" (Cînt.l:2). Dar cît de departe pot să merg? Trebuie să mă călăuzească aceste
două principii: „Fiţi sfinţi" şi: „Fugiţi de imoralitate sexuală". Cu aceste îndemnuri în gînd, Steve
Chalke sugerează patru principii excelente în povestirile sale „Lecţii de dragoste":
1. Nu petrece un timp îndelungat singur cu partenerul tău. Nu te duce în vacanţă numai cu
prietenul sau prietena ta. Nu poţi cădea uşor în păcat cînd sunt o mulţime de oameni in jurul tău.
2. Nu te culca niciodată cu partenerul tău. Rezervă lucrul acesta pentru căsătorie. Biblia foloseşte
tocmai aceste cuvinte pentru a descrie contactul sexual; soţia lui Potifar i-a propus lui Iosif:
„Culcă-te cu mine!" (Gen.39:7).
3. Nu vă dezbrăcaţi niciodată unul pe celălalt. Privitul unei femei dezbrăcate a cauzat căderea lui
David (2.Sam.ll:2). Mulţi tineri cred că ştiu pînă unde să meargă. Ei bine, David a fost numit „om
după inima lui Dumnezeu" (Fap.l3:22), şi totuşi s-a culcat cu soţia altui bărbat! Apoi, a dat ordin
ca să fie ucis acest bărbat pentru a pune mîna pe soţia acestuia!
-62-
4. Nu atinge niciodată părţile erogene ale corpului partenerului tău. Această atingere nu este
sfîntă. Ea înseamnă a conduce prea aproape de marginea şoselei.
Societatea este plină de exemple de bărbaţi şi femei ale căror vieţi au fost ruinate de relaţii
imorale. Dragostea este minunată, iar contactul sexual din cadrul căsătoriei este preţios. Iată unde
este exclusiv locul contactului sexual. El nu aparţine perioadei curtării - şi nici chiar a logodnei.
Locul lui este corect numai în cadrul căsătoriei (Evr.l3:4).
Orice lucru care afectează sfinţenia şi puritatea relaţiei tale cu cineva de sex opus trebuie să fie
izgonit din viaţa ta. Ştiu că s-ar putea să nu fie uşor. Este ceva obişnuit astăzi ca tinerii necreştini
să aibă contacte sexuale înaintea căsătoriei, iar presiunea exercitată asupra ta de a te conforma
acestui standard poate fi imensă. Televiziunea predică în mod repetat acelaşi mesaj imoral. Dar
Dumnezeu spune: „De aceea daţi la moarte... imoralitatea sexuală, necurăţenia, patima, dorinţa
rea şi lăcomia" (Col.3:5). Aceasta este singura cale spre o viaţă creştină sfîntă şi fericită.
-63-

ac spune Biblia despre căsătorie?

de Paul Young, Maesleg
Alegerea unui partener
„Totul a mers bine în ziua aceea!", şi ce zi fericită a fost, cu oaspeţii, dulciurile, recepţia,
cuvîntarea cavalerului de onoare şi cuplul ce arăta atît de radios, părînd să se completeze atît de
bine unul pe celălalt. Ce uşurare cînd totul s-a sfîrşit şi fiecare s-a putut întoarce din nou la viaţa
obişnuită. Totuşi, pentru cuplul în cauză n-a fost o întoarcere din nou la viaţa obişnuită, ci la o
viaţă nouă de adaptare şi compromis - posibil de certuri şi dezamăgiri, chiar tendinţe spre eşec,
despărţire şi divorţ. Pentru că acesta este din păcate adevărul despre multe căsătorii din ziua de
astăzi.
Una dintre probleme e faptul că tinerii şi tinerele se căsătoresc cu parteneri nepotriviţi. în calitate
de creştini, noi credem că planul lui Dumnezeu pentru noi este să ne căsătorim. F! are de
asemenea în gînd cine va fi partenerul nostru de o viaţă. Deci, alegerii unui partener trebuie să i
se dea multă atenţie, şi ar fi bine să se reflecteze la următoarele linii directoare:
1. O atitudine corectă faţă de Dumnezeu
In calitate de creştini, noi n-ar trebui să-L alungăm pe Dumnezeu la marginea vieţii noastre, ci să-
I dăm poziţia centrală. El trebuie să fie Domnul şi Stăpînul nostru. El ar trebui să fie la cîrmă.
Singura noastră dorinţă ar trebui să fie aceea de a face voia Sa şi de a ascultă de El. El va
desfăşura planul
-64-
vieţii noastre după propriul Său ritm, iar noi nu va trebui să-1 grăbim înainte. Dumnezeu ne va da
partenerul potrivit la timpul potrivit. Nu este nevoie să flirtăm, să manipulăm situaţii sau să
credem că viaţa trece pe lîngă noi. învaţă să aştepţi momentul ales de Dumnezeu, pentru că El ştie
cel mai bine. Acest lucru poate necesita răbdare, dar putem avea încredere deplină în Dumnezeul
nostru.
2. Căsătoreşte-te „în Domnul"
Partenerul de viaţă pentru un creştin poate fi numai un semen creştin (2.Cor.6:14). Cu toate
acestea, nu este suficient să te căsătoreşti cu cineva care este creştin „doar cu numele"; trebuie să
fie cineva care este devotat Domnului. Noi trebuie să fim siguri că cel cu care ne căsătorim este
un creştin devotat cu o dorinţă reală de a-L servi pe Cristos.
3. Roagă-te
în calitate de creştini, noi nu luăm decizii importante în viaţă fără să căutăm cu tot dinadinsul
voia lui Dumnezeu prin rugăciune. Am putea fi atraşi fizic de cineva şi ne-ar putea plăcea
personalitatea acestei persoane, dar noi avem nevoie de ceva mai mult - avem nevoie de
aprobarea lui Dumnezeu înainte de a începe o relaţie cu persoana aceea. Lucrul acesta va veni ca
rezultat al rugăciunii sincere, dar răspunsul din partea Domnului s-ar putea să nu vină peste
noapte. Este cel mai bine să aşteptăm într-o atitudine de rugăciune înainte de a „ieşi" cu cineva
pînă ce Domnul ne-a dat acea certitudine de potrivire referitor la relaţia cu persoana aceea. O
rugăciune de treizeci de secunde pentru un semn nu este suficient de bună. Trebuie să fie o
rugăciune care doreşte în mod sincer să afle voia Domnului.
-65-
4. Fii realist
Dacă avem vreo îndoială în timp ce curtarea progresează, dacă există vreun obicei supărător sau
maniere despre care simţim că nu ne-am putea obişnui cu ele pentru tot restul vieţii noastre, ar
trebui să ne punem serios un semn de întrebare referitor la continuarea relaţiei. îndoielile sunt
uneori avertizările subtile ale lui Dumnezeu, iar obiceiurile proaste nu se vor schimba cînd s-a
încheiat ceremonia de nuntă. Mai curînd, ele pot deveni sursa de iritare continuă din căsnicie care
pot duce la destrămarea ei.
5. Căsătoreşte-te cu im om frumos
Acest principiu este foarte important, cu atît mai mult cu cît este la fel de important să realizăm
că frumuseţea depinde de ochii privitorului, iar calităţile durabile ale frumuseţii sunt mai
profunde decît frumuseţea exterioară. Acestea sunt calităţile unui caracter bun, generozitatea şi
bunătatea. Ele izvorăsc în mod esenţial dintr-o relaţie profundă cu Domnul, realizată de Spiritul
Sfînt în viaţa noastră.
6. Căsătoreşte-te cu o persoană pe care o iubeşti
A te îndrăgosti de cineva înseamnă a fi conştient că persoana respectivă este deosebită pentru noi.
Aceasta implică emoţii profunde, dar şi un element de legătură al angajamentului. A-ici dragostea
este văzută a fi mai mult decît a purta de grijă şi a fi amabil; ea este acel răspuns unic şi special
faţă de cineva pe care Dumnezeu 1-a ales să fie partenerul nostru de viaţă.
Cele de mai sus sunt principii generale pentru a-ţi alege un partener pentru viaţă. Relaţiile n-ar
trebui privite ca ceva în-tîmplător sau pe care să le tratăm cu superficialitate. Rezultatul unor
asemenea atitudini pot fi răni foarte adînci, zdrobirea inimii şi amărăciune în vieţile altora.
-66-
Spre căsnicie
După ce te-ai gîndit şi te-ai rugat pentru o relaţie, ea trece de obicei prin patru faze: prietenie,
curte, logodnă şi căsnicie. Fiecare fază este importantă.
Prietenia: în această fază ajungem să ne cunoaştem unul pe altul ca parte din mulţime. Noi ne
obişnuim unul cu altul într-un mod general prin conversaţie, umor şi interese comune. Relaţia nu
se poate dezvolta mai departe odată ce amîndoi devin conştienţi de faptul că nu sunt potriviţi unul
pentru altul.
Curtarea: Aceasta este faza în care începem să fim serioşi unul cu altul, după ce ne-am rugat şi
am reflectat profund şi cu multă atenţie asupra acestui subiect. Prietenii noştri ne privesc ca pe un
cuplu, iar noi dorim să petrecem mai mult timp împreună, fără compania celorlalţi. Aceasta poate
consta dintr-o masă luată într-un separeu, o plimbare agale printr-un parc, obişnuitele telefoane
cînd suntem departe unul de celălalt. Totul este minunat, dar există atîtea pericole de evitat!
Emoţiile şi sentimentele pot lua cu uşurinţă conducerea, iar plăcerea senzuală de o clipă poate
duce la o viaţă întreagă de regrete. Este nevoie de rugăciune şi de o gîndire plină de atenţie în
această fază a relaţiei. Partea sexuală sau intimă a unei relaţii trebuie rezervată perioadei în care
suntem efectiv căsătoriţi. Imoralitatea sexuală este interzisă de Cuvîntul lui Dumnezeu
(l.Cor.6:18), astfel că trebuie să clarificăm reciproc limitele peste care nu vom trece. Cel mai
mare ajutor în acest domeniu este să trăim aproape de Domnul în fiecare zi prin rugăciune şi
citirea Scripturii.
Logodna: Această fază este un angajament în prezenţa familiei şi prietenilor că ne-am hotărît
unul pentru celălalt. Noi anunţăm tuturor că suntem decişi să ne căsătorim.
în fiecare dintre aceste trei faze este posibiL să rupem relaţia. Dacă ajungem să înţelegem că
relaţia respectivă nu este intenţia lui Dumnezeu pentru noi, ea trebuie să fie ruptă - nu cu
brutalitate, chiar dacă sentimentele pot fi zdrobite, ci cu gîndul
-67-
;ă Domnul ştie ce este mai bine pentru viaţa noastră.
Căsătoria: Aceasta este un angajament pentru viaţă. Doi indivizi separaţi devin una prin
căsătorie.
A fi căsătorit
în lumina schimbărilor sociale care se petrec astăzi, s-ar putea pune întrebarea: „De ce să te mai
căsătoreşti?" O mulţime de cupluri de astăzi trăiesc împreună şi par să se înţeleagă destul de bine.
Deci care sunt motivele pentru căsătorie? Pe scurt, ele sunt următoarele:
1. Dumnezeu a poruncit-o. Dumnezeu ne-a dat instrucţiuni care sunt pentru binele nostru. Ele nu
sunt menite să ne împovăreze, ci ca să ne elibereze şi să ne învrednicească să aflăm adevărata
împlinire (Vezi Evr.l3:4; Mc.lO:2-12).
Este interesant că nu există un model pentru ceremonia căsătoriei care să fie înscris în Cuvîntul
lui Dumnezeu. Chiar dacă diferă modurile în care se face căsătoria, necesitatea căsătoriei reiese
limpede din Scriptură.
2. Căsătoria subliniază angajamentul pe care fiecare partener îl face faţă de celălalt. Un
angajament declarat în mod public aduce siguranţă, spre deosebire de nesiguranţa pe care o
produce concubinajul. Acesta este bazat pe premisa că-l putem părăsi pe celălalt dacă ne
răzgîndim, dar căsătoria este bazată pe premisa că noi suntem devotaţi unul altuia „pînă ce ne va
despărţi moartea".
3. Căsătoria dă un înţeles societăţii. Societatea este puternică atunci cînd căsătoria nu este
compromisă. Cînd legătura căsniciei slăbeşte, iar regulile clare ale relaţiilor nu sunt respectate,
atunci societatea slăbeşte, iar lucrul acesta poate duce la prăbuşire socială.
4. Căsătoria dă responsabilitate relaţiilor sexuale, precum şi o temelie fermă pentru creşterea
copiilor şi întemeierea unei familii. Perioada lungă a copilăriei necesită protecţie atentă şi
educaţie. In înţelepciunea Sa, Dumnezeu a hotărît ca familia,
-68-
zidită de o relaţie trainică soţ-soţie, să furnizeze toate acestea.
în sfîrşit, să observăm că noi ne asociem unul cu altul la trei nivele diferite.
Mai întîi din punct de vedere fizic. Acesta este la început pe plan sexual, plin de putere. Totuşi, o
relaţie care depinde numai de atracţia fizică a partenerilor respectivi este foarte puţin probabil să
reuşească.
în al doilea rînd, din punct de vedere intelectual. Ar trebui să existe o oarecare compatibilitate în
termenii capacităţii mintale. Plictiseala sau frustrarea pot să apară atunci cînd unul dintre
parteneri e cu mult mai dotat în capacităţi intelectuale.
în al treilea rînd, din punct de vedere spiritual. Aceasta vine prin cunoaşterea faptului că amîndoi
avem o relaţie corectă cu Domnul care creşte şi se dezvoltă. Noi îl putem servi pe Domnul
împreună, precum şi să ne rugăm sau să învăţăm să apreciem Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta
este o experienţă în creşterea împreună în Cristos.
Concluzie
Deci, pentru reuşita unei căsătorii este nevoie de o alegere corectă a partenerului şi împotrivire la
ispita care ne conduce în mod inevitabil la un contact apropiat. Două pasaje din Scriptură
ilustrează foarte bine aceste puncte de vedere:
1. Geneza 24: O soţie aleasă pentru Isaac
Lui Isaac nu i s-a permis să se căsătorească cu o canaanită; partenera sa trebuia să fie una din
propria lui ţară, v.3-4. Este limpede că şi noi trebuie să ne căsătorim numai cu cei care fac parte
din aceeaşi ţară cerească ca şi noi, cei care aparţin prin credinţă lui Cristos.
Dumnezeu i-a dat soţia potrivită ia timpul potrivit ca răspuns la rugăciune, v.12-15. Ea a fost o
femeie frumoasă atît la
-69-
caracter, precum şi la înfăţişare, deoarece a dat de băut în mod generos atît cămilelor, cît şi
oamenilor, v.16-19. în relaţia lor a existat dragoste, v.67. Dacă ne vom uita cu mai multă atenţie la
acest pasaj important din Vechiul Testament el ne va aduce bogate beneficii spirituale.
2. Geneza 39: împotrivirea lui Iosif în faţa ispitei
După cum observăm din text, Iosif a înţeles clar faptul că un contact sexual în afara căsniciei este
greşit, v.9. Vedem că el a fost fidel în toate lucrurile lui Dumnezeu şi stăpînului său pămîntesc şi a
refuzat să profite de încrederea care i-a fost acordată. El i-a explicat soţiei lui Potifar modul lui de
a gîndi, şi n-a mai ascultat-o, v.10, iar în final, cînd ea a încercat să-1 apuce cu forţa, et a fugit. El
a învins prin fugă - „Fugiţi de imoralitatea sexuală" (l.Cor.6:18). Fiecare ispită îşi are calea ei de
ieşire.
Asemenea lui îosif, trebuie să stabilim odată pentru totdeauna în minţile noastre că nimeni nu ne
aparţine, cu excepţia soţului sau a soţiei noastre. Trebuie să avem minţi curate şi scopuri curate.
Asemenea lui Iosif, decizia minţii trebuie să fie făcută eficientă prin voinţă, iar noi trebuie să ne
îndepărtăm de orice situaţie unde suntem predispuşi la ispită. Să ne amintim totdeauna că suntem
uniţi cu Cristos şi că trebuie să căutăm puterea Lui pentru a învinge tendinţa de a ceda ispitei -fie
că aceasta înseamnă a flirta, a te juca cu emoţiile altora, a ceda gîndurilor necurate, sau a merge
prea departe în intimitatea fizică. Să permitem prezenţei conducătoare a Domnului să fie cu noi în
fiecare domeniu al vieţii şi în special în domeniul acesta al relaţiilor personale.

Ce ne spune Biblia despre o căsnicie reuşită?

de Paul Young, Maesleg
Dumnezeu a creat omenirea şi a dăruit bărbaţilor şi femeilor capacitatea de a se bucura de
relaţiile sexuale. El a formulat cadrul căsătoriei în care putem găsi împlinirea acestei relaţii în
contextul responsabilităţii şi siguranţei (Mc.lO:6-8). A fi căsătorit cu partenerul dăruit de
Dumnezeu este un mare privilegiu, dar aceasta cuprinde şi necesitatea de a lucra pentru a avea o
căsnicie reuşită.
O căsnicie reuşită nu înseamnă faptul că aceasta doar continuă. Multe căsnicii au „supravieţuit"
cu preţul nemulţumirii partenerilor, adesea nenorociţi şi răzbunîndu-se unul pe altul. Căsnicia
reuşită este aceea în care relaţia dintre soţ şi soţie se adînceşte şi unde fiecare dă celuilalt tot ce
este mai bun din sine însuşi. Viaţa lor împreună este înfloritoare, şi ei se bucură că sunt împreună.
Chiar şi în cazul creştinilor devotaţi, lucrul acesta nu se întîmplă în mod automat, dar cu ajutorul
Domnului ne putem supune legilor Sale pentru viaţa de căsnicie şi vom primi binecuvîntări
bogate.
Putem fi siguri că mariajul nostru „este încheiat în cer" -dar depinde de noi să facem lucrarea de
întreţinere! Să studiem următoarele legi ale lui Dumnezeu pe care ni le-a dat pentru ca acest
mariaj să fie plin de succes.
1. Necesitatea angajamentului reciproc
Iesus a citat aceste cuvinte referitor la căsătorie: „Din acest motiv, omul îl va lăsa pe tatăl său şi
pe mama sa şi se va alipi
-70-
-71-
de soţia sa" (Mc.lO:7, vezi şi Gen.2:24
în acest verset, Domnul sublinia care ajută la reuşita căsniciilor, şi Căsătoria înseamnă lăsarea
părinţii Aceste două aspecte constituie ideea 'l
Deci, mai întîi ce se intenţionea: Cu siguranţă că ea nu înseamnă a-i părinţii noştri (vezi Ef.6:2;
l.Tim.J simplu că prima relaţie omeneasi mai este cu părinţii noştri, ci cu p; Bineînţeles că trebuie
să fie păstră dar acestea sunt de acum relaţii sec gătura căsniciei.
Problemele apar aproape totdea^j ignorat, fie prin intervenţia excesi unei dependenţe prea mari de
pi. Fiecare dintre ele poate crea presiuj
Acum ne îndreptăm atenţia a nif icaţia cuvîntului e „de a se lipi strîns împreună". El poartă ideea/
acesta este scopul biblic pentru f cia nu este destinată a fi privită „încearcă şi vezi", ci ca un angaj
încălca legămintele făcute în pr care au fost martori la cununia/ ment exclude divorţul, care n-
drept o posibilitate. Cînd apar d bui să existe gînduri de abando^ij problemelor şi de a face relaţia
w\
2. Nevoia de iubire recipro
Importanţa iubirii reciprocei în Cuvîntul lui Dumnezeu: „To, bească soţiile, ca pe corpurile 1
de soţia sa" (Mc.lO:7, vezi şi Gen.2:24).
în acest verset, Domnul subliniază doi factori importanţi care ajută la reuşita căsniciilor, şi
anume: lăsarea şi alipirea. Căsătoria înseamnă lăsarea părinţilor şi alipirea unul de altul. Aceste
două aspecte constituie ideea de angajament.
Deci, mai întîi ce se intenţionează să se spună prin „lăsare"? Cu siguranţă că ea nu înseamnă a-i
respinge sau a-i neglija pe părinţii noştri (vezi Ef.6:2; l.Tim.5:4,8), ci înseamnă pur şi simplu că
prima relaţie omenească pe care o avem acum nu mai este cu părinţii noştri, ci cu partenerul
nostru de căsnicie. Bineînţeles că trebuie să fie păstrate relaţii bune cu părinţii, dar acestea sunt
de acum relaţii secundare în comparaţie cu legătura căsniciei.
Problemele apar aproape totdeauna cînd acest principiu este ignorat, fie prin intervenţia excesivă
a părinţilor, fie din cauza unei dependenţe prea mari de părinţi a tinerilor căsătorieţi. Fiecare
dintre ele poate crea presiune şi tensiuni în căsnicie.
Acum ne îndreptăm atenţia asupra ideii de „lipire". Semnificaţia cuvîntului e „de a se lipi cu clei"
şi „de a se uni foarte strîns împreună". El poartă ideea unei legături permanente, şi acesta este
scopul biblic pentru fiecare cuplu căsătorit. Căsnicia nu este destinată a fi privită drept OB
aranjament de tipul „încearcă şi vezi", ci ca un angajament pe viaţă, fără gînd de a încălca
legămintele făcute în prezenţa lui Dumnezeu şi a celor care au fost martori la cununia civilă. Un
asemenea angajament exclude divorţul, care n-ar trebui niciodată considerat drept o posibilitate.
Cînd apar dificultăţi în căsnicie, n-ar trebui să existe gînduri de abandonare, ci numai de
rezolvare a problemelor şi de a face relaţia de căsnicie şi mai puternică.
2. Nevoia de iubire reciprocă
Importanţa iubirii reciproce este subliniată foarte limpede în Cuvîntul lui Dumnezeu: „Tot aşa
sunt datori soţii să-şi iubească soţiile, ca pe corpurile lor; cine îşi iubeşte soţia se iubeş-
-72-
te pe sine" (Ef.5:28), şi: „Să le îndemne pe femeile mai tinere să-şi iubească soţii" (Tit.2:4).
Iubirea este înrudită îndeaproape cu devotamentul şi nu este pur şi simplu sentimentalism sau un
anume fel de continuare a „nivelului înalt" emoţional. Iubirea, aşa cum este revelată în Biblie,
implică o dorinţă profundă de a căuta ceea ce este mai bun pentru cealaltă persoană şi de a face
tot ce este posibil pentru a o duce la îndeplinire. Ea dăruieşte, dar nu cere nimic în schimb; dacă
această atitudine emană de la ambii parteneri dintr-o căsnicie, atunci acea căsnicie este destinată
reuşitei.
O asemenea iubire este necondiţionată, constantă, fidelă şi gata de sacrificiu. Ea e necondiţionată
în sensul că nu este exprimată în termeni de felul „pentru că". A spune: „Te iubesc pentru că..."
implică o iubire condiţionată, ca de exemplu: „Te iubesc pentru că eşti frumoasă". La suprafaţă,
aceasta pare să fie o afirmaţie valoroasă, pentrucă o soţie se poate simţi măgulită să creadă că „el
mă iubeşte pentru o calitate pe care o posed, şi anume frumuseţea mea". Totuşi, ce întrebare ar
trebui să punem dacă ea îşi pierde frumuseţea sau dacă apare cineva care este mai frumoasă decît
ea? Atunci se ridică întrebarea dacă iubirea se poate stinge sau se poate transfera. E periculos (şi
greşit) cînd cea iubită e calitatea şi nu persoana. Iubirea adevărată nu spune: „Te iubesc pentru
că...", ci: „Te iubesc!"
A şti că partenerul nostru ne iubeşte în felul acesta ne dă posibilitatea de a experimenta adevărata
siguranţă, unitate şi împlinirea binecuvîntărilor vieţii de căsnicie. Aceasta este siguranţa de a
cunoaşte faptul că, dacă ne vom îmbolnăvi, dacă vom paraliza sau dacă ne vom pierde
frumuseţea, vom fi iubiţi în continuare, pentru că o asemenea iubire este constantă, ne-
condiţionată, şi ne va purta de grijă fără rezerve.
Iubirea pentru partenerul nostru se exprimă singură prin multe căi simple şi practice. Noi ar trebui
să arătăm respect pentru sentimentele fiecăruia. Fii gata să iei parte la responsabilităţile din casă
şi, dacă există copii, purtaţi-le de grijă pe rînd. Este important să rezervi timp ca să fiţi împreună
zilnic
-73-
pentru a discuta liber subiectele zilnice şi a împărtăşi problemele. Trebuie să ne asigurăm că am
îndepărtat totdeauna focul mîniei înainte de a ne duce la culcare; nu trebuie să lăsăm niciodată ca
mînia noastră să mocnească pînă a doua zi (Ef .4:26).
Ea este de asemenea o iubire exclusivă, care are ochi numai pentru partenerul de căsnicie. Alţi
parteneri sunt excluşi de la intimităţile unei asemenea iubiri. Porunca a şaptea din decalog spune:
„Să nu comiţi adulter" (Ex.20:14). Această poruncă se referă foarte clar la acţiunea de necredinţă,
o acţiune care distruge atît încrederea, cît şi sfinţenia din interiorul relaţiei de căsătorie. Cu toate
acestea, se afirmă în continuare: „Să nu pofteşti soţia aproapelui tău" (Ex.20:17). Acest lucru a
fost subliniat de Domnul lesus atunci cînd a zis: „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca
s-o poftească a comis deja adulter cu ea în inima lui" (Mt.5:28). Astfel, este inclusă nu numai ac-
ţiunea exterioară a adulterului, ci şi atitudinea interioară a poftelor şi motivelor legate de adulter.
Iubirea adevărată pentru partenerul nostru de căsnicie ar trebui să ne ţină mintea curată de gînduri
păcătoase şi să ne conducă la o fidelitate absolută.
O asemenea iubire este descrisă în l.Corinteni 13 şi e exemplificată în Persoana lui Cristos,
Salvatorul nostru, care ne-a iubit şi Şi-a dat viaţa pe crucea Calvarului. Ea a fost o iubire
necondiţionată pentru aceia care n-o meritau — dezvăluind iertare, bunătate, consideraţie şi
respect reciproc. Noi avem nevoie de acest tip special de dragoste, dar nu suntem în stare să o
producem prin propriile noastre eforturi. Ea este rezultatul lucrării lui Dumnezeu în viaţa noastră
prin Spiritul Său cel Sfînt aşa cum a spus limpede apostolul Pavel: „Rodul Spiritului... este
iubirea..." (Gal.5:22).
3. Necesitatea prezenţei Iui Dumnezeu în căsnicia noastră
„Predicatorul" din Vechiul Testament a scris: „O funie împletită în trei nu se rupe repede"
(Ecl.4:12). Cu siguranţă că lu-
-74-
crul acesta este adevărat în căsnicie. Cînd doi creştini se unesc împreună în căsătorie, atunci
însuşi Dumnezeu este prezent, iar ei au potenţialul pentru ceea ce a fost descris drept „căsnicia
maximă". Dacă vrem să transformăm în fapte acest potenţial, este esenţial să avem zilnic
împreună un timp de rugăciune şi de citire a Bibliei. Dacă Dumnezeu Se află cu adevărat în căs-
nicia noastră, atunci ea nu se „destramă" cu uşurinţă, pentru că El ne dă putere să fim devotaţi şi
capacitatea de a ne iubi unul pe celălalt cu adevărat.
Ajutorul lui Dumnezeu este necesar în special cînd apar fricţiuni şi probleme. în primele zile de
adaptare reciprocă pot exista momente de mare încordare. Mai tîrziu, problemele pot apărea
adesea atunci cînd unul sau ambii parteneri a avut zile stresante şi se simte extrem de obosit. în
asemenea momente, răbdarea poate fi scurtată, iar enervarea poate fi provocată cu uşurinţă. în
plus, anumite boli şi tratamente pot duce la deprimare, care la rîndul ei poate provoca o încordare
enormă a relaţiei, aşa cum se poate întîmpla şi cu presiunile rezultate ca urmare a unei familii
numeroase sau cu lipsa de satisfacţie sexuală.
Trecerea prin greutăţi nu este o dovadă de eşec sau înfrîn-gere, ci face parte din viaţa normală de
căsnicie în care doi indivizi învaţă să se adapteze unul la celălalt Ambii parteneri din căsnicie îşi
au slăbiciunile lor; noi nu ne-am căsătorit cu cineva care este perfect! împăcarea cu această
situaţie s-ar putea să nu fie uşoară, dar în timp ce vom creşte împreună în relaţie, aceasta este o
experienţă îmbogăţitoare, care cu ajutorul Domnului ne poate aduce mai aproape unul de celălalt.
Rugăciunea făcută împreună, arătînd răbdare şi discutînd deschis unul cu celălalt problemele care
ne preocupă poate aduce adesea soluţia dificultăţilor. Cu toate acestea, s-ar putea să fie necesară
solicitarea unui consult de specialitate în cazul unor nepotriviri fizice şi a unui ajutor spiritual de
la lideri creştini cu discernămînt şi plini de grijă pentru alte domenii de necesitate. Uneori, o
conversaţie cu un prieten înţelegător
-75-
este suficientă pentru a ne ajuta.
In ultimul rînd, să nu pierdem din vedere faptul că relaţia de căsătorie este un mare ajutor vizual.
Ea este imaginea unui adevăr spiritual important, şi anume acela al lui Cristos şi al Bisericii Sale
(Ef.5:25-32). Biserica în calitate de Mireasă a lui Cristos este unită cu Salvatorul într-o relaţie
eternă. în această relaţie eternă, Cristos este Capul Bisericii Sale, iar Mireasa Sa îi este devotată
prin ascultare. Această imagine este oglindită în căsniciile creştine prin faptul că soţul ia
conducerea sau responsabilitatea principală şi dă direcţia spirituală a familiei lui. El nu este un
dictator, ci un conducător sensibil şi plin de grijă - acel tip de soţ pe care soţia l-ar urma de
bunăvoie, ştiind că el are cele mai bune intenţii în inimă. Nu este o misiune uşoară să deţii rolul
de conducere în căsnicie; el necesită sensibilitate la călăuzirea Spiritului Sfînt al lui Dumnezeu.
O familie creştină unită este o foarte mare mărturie a puterii şi iubirii Salvatorului. în vremuri ca
ale noastre, cînd viaţa de familie se destramă în mod accelerat, este aşa de important să vedem
căsnicii creştine puternice, unite printr-o iubire profundă ! Marea lucrare spirituală care se poate
realiza în timp ce cuplul creştin îl serveşte pe Dumnezeu dovedeşte că o căsnicie plină de succes
este posibilă cu adevărat prin prezenţa continuă a lui Cristos. Relaţia matrimonială nu trebuie
niciodată să fie considerată ca mergînd de la sine; ea trebuie perfecţionată de-a lungul întregii
vieţi. Dar ce mare bucurie este să-i vezi pe cei în vîrstă care au găsit o adîncă mulţumire şi
bucurie unul în celălalt! Relaţia lor s-a adîncit în mod evident în timpul mersului împreună prin
viaţă, şi acum ei îşi găsesc plăcerea unul în celălalt, şi Domnul este în mod clar glorificat. Scopul
vieţii noastre trebuie să fie totdeauna acela de a aduce laudă Numelui Salvatorului nostru.
-76-

Ce ne spune Biblia despre a avea şi a Întreţine o familie?

de Malcolm Iforlock şi Howard Coles, Caleford
A avea copii (Malcolm Horlock)
Căsătoria este destinată pentru: 1) tovărăşia reciprocă, ajutorul, încurajarea şi mîngîierea pe care
soţul şi soţia o pot găsi unul în celălalt (Gen.2:20-22), şi 2) pentru naşterea de copii (Gen.l:27-
28). Ea mai este şi un mijloc de a evita păcatul imoralităţii sexuale (l.Cor.7:2-9). De aceea,
căsnicia va avea în mod normal ca rezultat şi îşi va găsi împlinirea în naşterea de copii; „copiii
sunt o moştenire de la Domnul" (Ps.l27:3).
Tinerele familii creştine îşi vor pune probabil întrebări de felul: „Dar cînd ar trebui să avem
copii? Cîţi copii ar trebui să avem? Ce metodă ar trebui să folosim pentru a influenţa perioada
între naşteri şi numărul copiilor pe care-i vom avea?" Pe deasupra tuturor: „Este oare corect
pentru noi în calitate de creştini să punem asemenea întrebări? Oare este corect pentru credincioşi
să se implice într-o formă oarecare de planificare familială sau de control al naşterilor?"
Toate acestea sunt desigur întrebări foarte personale, şi la ele se poate răspunde adecvat numai de
către fiecare cuplu în parte. In asemenea probleme, la fel ca şi în toate celelalte, noi trebuie să fim
călăuziţi nu de capriciile sau de confortul nostru, ci de voia lui Dumnezeu pentru noi.
Mai întîi, sexul nu există numai pentru procrearea copiilor. El este un mijloc prin care Dumnezeu
intenţionează ca partenerii căsătoriţi să-şi ofere plăcere fizică unul altuia (vezi Prov. 5:15-19 şi
l.Cor.7:3-5).
In al doilea rînd, noi ştim din Scriptură că, în toate aspectele
-77-
umblării noastre cu El, Dumnezeu aşteaptă ca noi să acţionăm într-un mod sensibil şi să facem uz
de mijloacele aflate la dispoziţia noastră. De exemplu, cînd viaţa i-a fost ameninţată, apostolul
Pavel a profitat bucuros de informaţia primită de la nepotul său şi de protecţia unei escorte
romane - cu toate că Domnul tocmai îl asigurase că „trebuie" să depună mărturie la Roma
(Fap.23:ll-31).
In al treilea rînd, responsabilitatea noastră de părinţi ne cere să exercităm o administrare
înţeleaptă a resurselor noastre ca familie, precum şi să purtăm în gînd problema populaţiei, res-
pectiv a generaţiei prezente şi a celei viitoare. Ar trebui să ţinem cont de (a) situaţia noastră
financiară prezentă şi viitoare, şi de (b) capacitatea noastră de a face faţă unor situaţii e-moţionale
şi fizice datorită numărului (mai) mare de copii. Multe căsnicii au trecut prin încercări mari, şi
chiar s-au destrămat din cauza presiunilor (financiare sau de alt fel) care au rezultat din familii
-prea numeroase. Noi trebuie să ne gîndim la faptul că poruncile lui Dumnezeu de a fi roditori, de
a ne înmulţi şi de a umple pămîntul (Gen.l:28; 9:1) au fost date cînd existau numai două,
respectiv opt fiinţe omeneşti în viaţă. Scriptura nu ne spune ce-ar trebui să facă bărbaţii şi femeile
cînd pămîntul va deveni foarte populat.
în al patrulea rînd, viaţa omenească e sacră. Relaţiile sexuale sunt o parte integrală, frumoasă şi
rînduită de Dumnezeu a legăturii tale în căsnicie. Avortul este o metodă de distrugere a unei vieţi
existente. De aceea, el este o practică contrară învăţăturii clare din Cuvîntul lui Dumnezeu.
Creşterea copiilor (Howard Coles)
In Scriptură există multe exemple ale celor care au trăit în zile de declin moral şi spiritual, şi
totuşi au crescut cu succes o familie pentru Dumnezeu - asemenea iui Metusala, Enoh, Noe,
Avraam, Caleb, Isaia, etc.
în acelaşi timp au existat mulţi alţii care, cu toate că erau la
-78-
fel de fideli Domnului, au avut probleme cu familiile lor.
Dacă acestea nu ne arată altceva, ele ne arată limpede faptul că că salvarea şi graţia (harul) lui
Dumnezeu nu se moştenesc, ci trebuie să fie primite de fiecare persoană din cadrul familiei drept
rezultat al convingerii şi credinţei personale.
în Scriptură există sfatul că este important pentru credincioşi să caute să-L onoreze pe Domnul în
viaţa lor de familie, şi noi ar trebui să luăm în considerare acest sfat.
Deci, datoria noastră în calitate de credincioşi este să punem în practică acest sfat, iar dacă
Dumnezeu are plăcerea să ne binecuvînteze familiile, atunci să mărturisim umili înaintea Lui că
totul este ca urmare a îndurării şi favorii Sale nemeritate faţă de noi.
Totuşi, dacă părinţii creştini descoperă că, deşi au trăit credincioşi înaintea Domnului, copiii lor
nu devin creştini, sau că, odată ce-au devenit creştini, nu cresc din punct de vedere spiritual, ei nu
ar trebui să se simtă vinovaţi din această cauză sau să o lase să se interpună în lucrarea lor pentru
Domnul. în special, părinţii creştini nu pot fi traşi la răspundere pentru acţiunile sau deciziile
copiilor care au atins vîrsta maturităţii.
Dacă am trăit cu fidelitate, atunci trebuie să lăsăm restul pe seama lui Dumnezeu. Prietenii
creştini ar trebui să înţeleagă şi să se unească în rugăciune pentru ca El să intervină, să salveze şi
să reabiliteze. în aceste împrejurări, n-ar trebui să se tolereze un spirit de judecată şi de critică la
adresa părinţilor. Se cuvine să avem în vedere:
1) Citirea Bibliei şi rugăciunea în familie
Una dintre temeliile familiei credinciosului ar trebui să fie citirea zilnică a Bibliei şi un timp de
rugăciune în familie. Da-vid a simţit necesitatea rugăciunii de dimineaţă (Ps.5:3). Şi cît de
necesară nu este ea pentru familia modernă! Cineva a spus pe bună dreptate: „Familia care se
roagă împreună rămîne împreună".
-79-
Este bine să începem fiecare zi cu această practică. Ea nu numai că va ajuta pe fiecare persoană
din familie să rezolve problemele şi încercările din ziua aceea, ci va lega familia împreună în
jurul Domnului. Scriptura ar trebui să aibă un loc prioritar în viaţa de familie.
Acesta pare un sfat simplu şi evident. Dar în practică nu este uşor ca să continui şi este nevoie de
energie spirituală din partea părinţilor, în special cînd se exercită presiuni exterioare. „Fiţi fermi,
neclintiţi, sporind totdeauna în lucrarea Domnului" (l.Cor.l5:58).
2) Locul disciplinei
îtr-o vreme în care ideea de disciplină este atacată de către teoreticienii moderni, este necesar să
subliniem din nou învăţătura biblică. Una dintre cauzele principale ale destrămării familiilor, şi
desigur şi a societăţii ca întreg, este lipsa disciplinei adecvate în viaţa de familie.
Mai întîi, Biblia afirmă că una dintre calităţile unui prez-biter este aceea că el ar trebui să fie unul
care „să-şi conducă bine casa, ţinîndu-şi copiii în supunere cu tot respectul" (l.Tim.3:4). Acest
lucru ar trebui să se aplice nu numai familiilor prezbiterilor, ci şi familiilor credincioşilor, pentru
că şi noi ar trebui să avem dorinţa de a atinge idealul scriptural.
în al doilea rînd, Biblia subliniază necesitatea disciplinei după o avertizare potrivită, care să fie
administrată corect, cu dragoste, şi care este fără îndoială un lucru necesar dacă se doreşte
evitarea neascultării. Acest lucru este afirmat de cîteva ori în Scriptură: „Cine cruţă nuiaua îşi
urăşte fiul, dar cine îl iubeşte îl disciplinează prompt"; „pedepseşte-ţi fiul cît timp este încă
speranţă, şi nu dori să-1 distrugi"; „nebunia este legată de inima unui copil, dar nuiaua de corecţie
o va izgoni departe de el" (Prov.l3:24; 19:18; 22:15). Să observăm cu atenţie eşecul lui David cu
fiul său Adonia (l.Re.l:6).
-80-
3) Influenţa lumii
în acest secol modern există atîtea influenţe lumeşti care pot submina familia creştină! Părintele
creştin va trebui să fie atent dacă doreşte să evite efectul acestor lucruri. Personal, am găsit că
televizorul este nefolositor şi chiar periculos. Dacă nu este ţinut în mod riguros sUb control, el
poate ucide conversaţia familiei, poate reduce autoritatea părinţilor şi poate încuraja lenea
intelectuală. Nu este intenţia mea să dictez celorlalţi credincioşi ce ar trebui să permită în
căminele lor; aceasta este responsabilitatea lor înaintea Domnului. Totuşi, este corect ca să existe
un cuvînt de avertizare..
Acelaşi lucru ar putea fi spus despre orice lucru care ne-ar distrage atenţia de la cele spirituale şi
de la lucrarea pentru Domnul. Noi ar trebui să-I dăm Lui întîietatea în toate lucrurile (Col.l:18).
Multe lucruri din lumea modernă sunt atrăgătoare pentru copii, în special dacă prietenii lor se
bucură de ele. Dar aceste lucruri sunt adesea păgubitoare din punct de vedere spiritual; de
exemplu, mersul la casa de cultură, la discotecă, precum şi obsesia activităţilor sportive care
intervin în viaţa spirituală a cuiva. De aceea, să fim atenţi să evităm negativismul. Asemenea
lucruri n-ar trebui eliminate cu străşnicie dacă nu sunt înlocuite cu lucruri mai bune. Dacă facem
astfel, putem determina răzvrătirea şi resentimentele copiilor (Ef .6:4). Este mult mai bine să
căutăm să înlocuim asemenea lucruri cu îndeletniciri familiale care sunt plăcute înaintea
Domnului şi care pot fi practicate fără influenţe negative.
4) Influenţa educaţiei laice
Autoritatea Scripturii este adesea pusă sub semnul întrebării în şcolile de astăzi. Părinţii
credincioşi trebuie să fie gata de a corecta această influenţă rea legată în special de subiecte pre-
cum originea tuturor lucrurilor (creaţionismul contra evoluţio"
-81-

nismului) şi relaţiile sexuale.

Multe dintre învăţăturile lumii despre aceste subiecte sunt în mod direct contrare Cuvîntului lui
Dumnezeu şi va trebui să fie corectate de către părinţi printr-o învăţătură fermă şi plină de iubire
din Scriptură (l.f im.6:20-21).
5) Biserica locală
Un element central al vieţii de familie a credinciosului este acela al participării împreună cu
ceilalţi la închinarea organizată în adunare.
Cît de necesar este să-i introducem pe copii în biserica locală cît mai repede posibil! Eu cred că
aducerea copiilor la adunare la cea mai fragedă vîrstă îi ajută să aprecieze şi să respecte lucrurile
Domnului şi realitatea credinţei părinţilor lor.
Este adevărat că copiii mici pot să deranjeze serviciul divin, iar părinţii ar trebui să exercite
disciplina cînd copilul este suficient de mare ca să înţeleagă. în timp ce cresc, copiii vor ajunge să
înţeleagă bazele scripturale ale adunării şi, prin graţia divină, vor deveni ei înşişi convinşi de
adevăr.
6) Rolurile părinţilor
Niciodată n-a fost mai important rolul unei mame pioase decît în timpul acesta.
Cu presiunea de astăzi asupra situaţiei financiare a multor familii, este adesea necesar ca soţia să
muncească pentru a suplimenta venitul familiei. Dacă lucrul acesta se dovedeşte absolut necesar,
trebuie să ne luăm precauţii ca să ne asigurăm că interesele copiilor sunt de primă importanţă. Ei
n-ar trebui să se întoarcă niciodată într-o casă goală, iar mama ar trebui să fie totdeauna în timpul
zilei la îndemîna copiilor dacă este nevoie (vezi Tit.2:4).
Rolul adecvat al tatălui este acela de cap spiritual al familiei.
-82-
El n-ar trebui să transfere această poziţie partenerei sale. Ambii părinţi ar trebuisă fie uniţi în
creşterea copiilor în învăţătura şi disciplina Domnului.
7) Investirea timpului
într-o vreme cînd timpul pare să fie aşa de preţios, trebuie să ne asigurăm că petrecem suficient
timp cu familiile noastre. Este trist cînd copiii au nevoie de atenţie, dar ei descoperă că părinţii lor
sunt prea ocupaţi pentru ei - chiar şi dacă aceştia sunt în lucrarea Domnului! Domnul să ne ajute
să găsim echilibrul corect.
Concluzie
Dacă copiii credincioşilor văd realitate în credinţa părinţilor lor, aceasta îi va încuraja să creadă
aceleaşi adevăruri. Dacă realitatea lipseşte în mărturia unui părinte, iar ceea ce se predică nu se
practică, atunci copiii vor fi primii care vor recunoaşte lucrul acesta. Să urmăm exemplul Celui
care a predicat numai ceea ce a practicat (Fap.l:l)!
Creşterea unei familii pentru Dumnezeu este un lucru de cea mai mare valoare înaintea Sa
(Ef.6:4). Domnul să ne ajute ca astăzi, în calitate de părinţi credincioşi, să rămînem fideli
Cuvîntului Său şi să-I dăm Lui întîietate în viaţa noastră.
-83-
Prefaţă 3
Ce spune Biblia despre voia lui Dumnezeu pentru mine? 5
Ce ne spune Biblia despre consumul de alcool? 14
Ce ne spune Biblia despre fumat? 17
Ce ne spune Biblia despre jocurile de noroc? 20
Ce ne spune Biblia despre televizor? 22
Ce ne spune Biblia despre o biserică locală? 24 Ce spune Biblia despre
responsabilitatea mea
faţă de autorităţile civile? 27
Ce ne spune Biblia despre ocultism? 33
Ce ne spune Biblia despre sectele religioase? 37
Ce ne spune Biblia despre evoluţionism? 41
Ce ne spune Biblia despre prietenie? 48
Ce ne spune Biblia despre relaţiile sexuale? 56
Ce ne spune Biblia despre căsătorie? 64
Ce ne spune Biblia despre o căsnicie reuşită? 71 Ce ne spune Biblia despre a avea
şi a întreţine o familie? 77
-84-