1

Providenţa divină
(Subiectul nr. 8)

 Dumnezeu, după ce a creat lumea, nu a lăsat-o în părăsire, ci poartă grijă de ea, pentru a nu se întoarce în
neantul din care a fost adusă la existenţă, cât şi pentru a o sprijini să-şi atingă scopul ce i s-a fixat.
 Dumnezeu “S-a odihnit” nu înseamnă că a încetat orice activitate faţă de lume, ci că, odată cu crearea omului,
nu a mai creat fiinţe noi pe pământ.
 Purtarea de grijă a lui Dumnezeui faţă de lume şi de toate creaturile Sale se numeşte Providenţă sau Pronie.
Ea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. Este o activitate externă, reală şi continuă a lui
Dumnezeu.
 Deosebim în Providenţă 3 acte, momente sau aspecte:
a) Conservarea – e grija pentru păstrarea creaturilor; fiecare e menţinută în forma sa originală. Ea nu este o
creaţie nouă, căci nu mai aduce Dumnezu nimic la existenţă, dar nu e nici o păzire a lucrurilor de distrugere, în
sensul că creaturile se pot proteja şi singure, iar Dumnezeu stă deoparte şi le fereşte de orice pericol dinafară.
 Conservarea e o influenţă continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor, dându-le putere de existenţă, aşa cum
uzina electrică dă putere de luminare becurilor.
 Făpturile, fiind mărginite, nu pot exista singiure, fără a fi în legătură unele cu altele şi fără a se susţine reciproc.
 Lumea nu poate exista singură, fără sprijin din afară, fără influenţa lui Dumnezeu. Conservarea nu este doar
ceva negativ (păzirea de distrugere), ci şi ceva pozitiv (influenţa divină asupra lumii).
 Argumente – Dumnezeu poartă de grijă de păsările cerului şi de crinii câmpului (Matei 6, 26); “în El avem
viaţă, în El ne mişcăm şi suntem.” (Fapte 17, 28); Crezul spune – “Tatăl atotţiitorul”; Sf. Ioan Hrisostom –
“Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creării ei, ci chiar superioară. E mult a produce din nimic, dar a ţine
laolaltă când toate vor să se împrăştie, e o faptă mare şi un semn de multă putere.”
b) Conlucrarea (conlucrarea) – Dumnezeu dă creaturilor ajutorul Său, ca să-şi atingă scopul. El nu face
totul, ci aşteaptă şi o activitate, să lucreze şi creaţia. Deşi este omniprezent, acţiunea Sa ca creaţia este variată.
 Cu făpturile fără viaţă Dumnezeu lucrează uniform (soarele – luminează şi încălzeşte); cu făpturile neraţionale –
prin colaborare cu instinctul lor. În ele sunt legi după care se conduc. Cu omul, în plus, colaborează prin raţiune.
La om instinctul nu e absolut, ca la animal, ci poate fi uneori chiar anulat. Ex: instinctul de conservare poate fi
anulat prin sinucidere.
 Dumnezeu colaborează cu omul numai când acesta face binele, nu şi răul. Orice faptă rea e numai a omului, dar
orice faptă bună e a omului şi a lui Dumnezeu.
 Argumente – “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17); “Dumnezeu este Cel ce lucrează în
voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filip. 2, 13) Sf. Ioan Hrisostom – “Să ştii că
Dumnezeu de toate poartă grijă, noi suntem liberi, Dumnezeu într-una conlucrează cu noi, iar altele le admite
numai. El nu voieşte nici un rău.”
c) Guvernarea (cârmuirea) – este conducerea creaturilor către scopul existenţei lor.
 Lumea fizică e condusă prin legile imprimate în ea. Ele ajută lumii să evolueze. Aşa apar noi rase de animale şi
plante. Toate au tendinţa de a atinge arhetipul fixat de Dumnezeu.
 Omul este de Dumnezeu condus printr-o influenţă binefăcătoare asupra voinţei sale. Nu e o constrângere, ci un
imbold de întărire a voinţei spre a face binele şi a se feri de rău.
 Nu numai fiecare făptură are scopul său, ci şi toate împreună au un scop suprem.
 2

 Guvernarea lumii de Dumnezeu nu este fatalitate, ci un lucru înţelept, făcut cu judecată, de la care omul are
posibilitatea de a se sustrage; în fatalism e o forţşă absolută, implacabilă. De unii este considerată conştientă
(mahomedanism) sau de alţii inconştientă, o forţă oarbă.
 Argumente – “Domn (cârmuitor) al cerului şi al pământului” (Matei 25, 11); Sf. Efrem Sirul – “văd creaturile
şi trag concluzie despre Creatorul lor. Vă lumea şi cunosc Providenţa. Văd cum se înneacă coprabia dacă-i
lipseşte cârmuitorul, cunosc că lucrurile omeneşti rămân de nimica dacă nu le îndreaptă Dumnezeu.”
 Providenţa e generală şi specială. Necesitatea Providenţei o arată Sf. Părinţi – lumea e accidentală,
schimbătoare şi trecătoare. Pentru a nu se distruge, ea are nevoie de o putere de coeziune, de purtarea de grijă
a lui Dumnezeu.
 Dumnezeu are grijă de fiecare om în parte: “El face să răsară soarele peste răi şi peste buni şi trimite ploaie
peste drepţi şi peste nedrepţi.” (Matei 5, 45)
 Providenţa e ordinară şi extraordinară (prin minuni). Ea e o lucrare comună Treimii.

Obiecţii contra Providenţei

1. Providenţa nimiceşte libertatea omului

- omul nu mai are nici o libertate, el trebuie să facă totul cum hotărăşte Dumnezeu.
- Să luăm cele trei aspecte pe rând:
a) Conservarea – nu e ceva rău, aşa cum nu e rău să ajuţi pe cineva să ducă la bun sfârşit lucrul pe care şi l-a
propus;
b) Guvernarea – un pedagog se pare că forţează copilul să scrie aşa cum îi dictează el, dar e o diferenţă:
pedagogul exercită o forţă fizică asupra elevului, dar Dumnezeu nu face aşa ceva cu noi: El ne indică numai ţinta
vieţii, ne arată cum să ajungem la ea, dar nu ne obligă să-L ascultăm. Noi putem apuca, în orice moment, pe alt
drum. Dacă obiecţia ar fi reală, s-ar desfiinţa păcatele oamenilor, căci păcatul nu poate fi dortit de Dumnezeu.
Experienţa ne arată că oamenii pot păcătui şi se pot şi întoarce la bine. Deci, Providenţa nu nimiceşte libertatea
omenească.

2. Existenţa răului în lume contrazice realitatea Providenţei

- concluzia ar fi: oare nu Dumnezeu este cauza răului ?
- răul este moral (păcatul) şi fizic (complexul de suferinţe). Răul moral, cronologic primul, îşi are originea în diavol
şi în om, deci nu în Dumnezeu. De la protopărinţi răul dă naştere mereu suferinţelor şi bolilor.
- Providenţa se vede şi în mijlocul relelor. Dumnezeu rânduieşte lucrurile ca răul să nu fie atotputernic, ci să fie
limitat şi să servească binelui. Ex: prin moartea lui Hristos ne-a venit nouă mântuirera.
- Răul îndeamnă pe mulţi să se îndrepte. Văzând consecinţele răului, se feresc de el.
- Răul nu e ceva fatal, de care să nu putem scăpa niciodată. El nu e dat de Dumnezeu ca celelalte entităţi.
- Răul îşi are originea în voinţa omului şi tot prin ea noi putem scăpa de el.

3. Disproporţia dintre merit şi răsplată

- de ce lasă Dumnezeu pe cei buni să sufere şi cei răi să fie fericiţi ?
- cartea Iov arată că suferinţa în lume nu e mereu o pedeapsă pentrui păcat, ci că ea are şi un anumit rost.
- Judecata noastră despre oamenii buni şi răi nu este întotdeauna corectă. Noi judecăm deseori după aparenţă .
- Este relativă şi judecata despre fericirea sau nefericirea cuiva.
- Realitatea e că cei bogaţi nu sunt întotdeauna fericiţi, ci au multe probleme, mustrări de conştiinţă.
- Cei ce-şi organizează bine viaţa şi slujesc lui Dumnezeu, chiar dacă sunt săraci, ei se simt îmbelşugaţi.
- Drepţii suferă spre binele lor (vezi cazul lui Iov). Suferinţa e o încercare a virtuţii.
 3
- “Pe care Dumnezeu îl iubeşte, îl ceartă” (Evrei 12, 6); “Multe sunt nenorocirile care lovesc pe cel drept, dar din
toate îl scapă Domnul.” (Psalm 34, 20)
- Sf. Ioan Damaschin – “Dumnezeu îngăduie ca cel cuvios să sufere cele rele, ca să nu cadă din conştiinţa lui
cea dreaptă sau să nu alunece în mândrie”
- este părăsit cineva pentru o vreme pentru îndreptarea altuia, ca să capete învăţătură ceilalţi, care privesc starea
lui;
- în chip natural ne căim când vedem pe unii că suferă;
- uneori să îngăduie căderea unuia într-o faptă ruşinoasă pentru a se îndrepta o patimă mai grea;
- nimeni nu poate spune că este fără de păcat şi, dacă suferă, o face pe nedrept.
- Dumnezeu dă bunuri celor răi ca să-i îndemne spre pocăinţă, să se lepede de faptele cele rele;
- Şi cei răi fac uneori fapte bune; Dumnezeu îi răsplăteşte pentru ele, spre a-i îndemna să mai facă şi altele.

4. Deismul
- Este un sistem filosofic apărut în sec. 17, cu rădăcini în antichitate (filosoful grec Epicur şi poetul latin Lucretiu).
- Epicur – zeii nu se pot ocupa de lume, deoarece aceasta le-ar tulbura fericirea.
- Iniţiatorul deismului a fost Herbert de Cherbury (+1648), în Anglia, continuat de Voltaire şi Rousseau în
Franţa.
- Deismul învaţă că Dumnezeu e personal, a creat lumea, i-a dat nişte legi şi s-a retras din lume, nemaiavând nici
o influenţă asupra ei. Dumnezeu se află într-un repaos veşnic . Locul activităţii Sale l-au luat legile divine. Între
Dumnezeu şi lume e un abis de netrecut, deci Providenţa este imposibilă. Providenţa nu e nici necesară, căci
lumea se conduce după legile date de Dumnzezeu.
- Dumnezeu nu intervine pentru că nu poate (ar fi slab şi neputincios, deci şi religia nu ar avea nici un rost) sau nu
vrea. El este mărginit, aflându-se doar într-o parte a universului, deci nu e pretutindeni.
- Dacă nu-L interesează de noi, înseamnă că e o fiinţă rea, curioasă, greu de înţeles.
- Experienţa ne arată că, dacă cineva a făcut un lucru bun (şi lumea e un lucru bun), se interesează apoi de el.
- Dumnezeu, fiind iubire, nu ne putem închipui că nu şi-ar iubi opera Sa.
- Lactantiu – despre Epicur – admite existenţa lui Dumnezeu, dar neagă Providenţa. Prin aceasta el se
contrazice. Existenţa divină şi Providenţa nu pot fi concepute separat sau una fără alta.
- Sf. Ioan Damaschin – “singur Dumnezeu este prin fire înţelept şi bun. Iar pentru că e bun, poartă de grijă, căci
cine nu poartă de grijă nu e bun; de asemenea, e hulit.”

Sinteză realizată de diacon Staicu Ciprian-Ioan

Sf. Gheorghe, 7 iulie 2002