Spălată de ploaie, pe lemnul unei icoane se poate tăia ceapă", spunea Pr.

Gherman, unul dintre

Patriarhii Constantinopolului.

Care este viaţa unei icoane: naşterea, vieţuirea, moartea (ori cum este ea omorâtă) - iată o
problematică la care multă lume nici măcar nu s-a gândit sau se raportează prost, cu excepţia
profesioniştilor. Sorin Dumitrescu, iconar, dar şi profesor universitar care ţine cursuri despre
făurirea icoanelor ne oferă o carte-eveniment: „Noi şi icoana (I). 31+1 iconologii pentru
învăţarea icoanei" (Editura Anastasia, 2010). Personalitate a cetăţii, editor şi om de presă,
academician şi pic tor, Sorin Dumitrescu adună într-un volum impresionant (peste 700 de pagini)
gândurile şi studiile sale despre icoană, unele fragmente fiind publicate inclusiv în „România
liberă", cu ani în urmă, pe când coordona aici o pagină creştină. Completare, într-un fel, la o altă
carte în care explică frescele bisericilor din Nordul Moldovei, „Chivotele lui Petru Rareş şi mo-
delul lor ceresc" (Editura Anastasia, 2001), volumul de faţă - primul dintr-o serie de patru,
conform intenţiei autorului - îmbrăţişează o foarte largă paletă de probleme legată de făurirea, de
lectura unei icoane, de condiţia icoanei în lumea postmodernă. Ca de obicei, discursul lui Sorin
Dumitrescu nu este uşor de digerat, nefiind căldicel, el este un mărturisitor fără complexe. Prin
însăşi tematica abordată şi stilul său direct, cartea este deosebit de incitantă.

„La un bătrân îmbunătăţit s-au dus mai mulţi nevoitori să ia cuvânt de folos. Unul singur a stat
deoparte. Dând să plece laolaltă cu ceilalţi, bătrânul l-a întrebat de ce nu i-a cerut şi el cuvânt de
folos. Mi-a fost de ajuns să te privesc - i-a răspuns acesta". Pornind de la exemplul de mai sus
regăsit în „Pateric", Sorin Dumitrescu consideră că „patristica este eminamente vizuală, iconică
şi indexală. Teologia patristică ocoleşte demonstraţia şi explicitul. Părinţii nu teoretizează, ci
arată. La ei totul este pe arătatelea; de la dumnezeieştile vederi şi simţiri teologice şi până la cele
ale practicării milei, jertfei, evlaviei, rugăciunii, căinţei, ascezei, comuniunii ş.a.m.d. toate sunt
pentru ei „arătări", aspecte iconice, icoane" (p. 23) - iată premisa de la care porneşte cartea. Fapt
pentru care se şi întreabă de ce „nu s-a găsit cineva care, în perspectiva acestor specificităţi
patristice, să propună drept principală şi viabilă procedură a recuperării doctrinei Părinţilor,
vizualizarea iconică şi interpretarea ei în lumina icoanei."

Într-o icoană totul este închegat în ansamblul doctrinar, nimic nu este pus la întâmplare,
subliniază adesea autorul. Aceasta presupune existenţa unor texte-suport ale fiecărei icoane. De
aceea, icoana pare a fi înrudită mai degrabă cu scrierea decât cu pictura, consideră Sorin
Dumitrescu, este „un text iconografic". De unde şi autenticitatea unui iconar prin „fidelitatea
creatoare cu care accesează textul-suport". Într-un fel, iconarul autentic se războieşte cu autorul
de tablou religios: „Organul duhovnicesc care îi făcea altădată pe iconari să perceapă cu sfântă
înfiorare „rudenia de sus", divino-umană şi revelată a textelor scripturistice, cele pe baza cărora
au fost formulate modelele iconografice ale tuturor icoanelor creştinătăţii, s-a atrofiat vizibil şi,
odată cu el, s-a diminuat prestigiul acestor texte-suport". Fenomenul rupturii tabloului religios de
icoană se petrece spre finalul secolului XI în Occident.

Acuzat uneori de fundamentalism, Sorin Dumitrescu surprinde - nu pentru prima oară - când
vorbeşte apăsat despre Biserica Una, punctând de fiecare dată când are prilejul ecumenicitatea
frescelor din Nordul Moldovei. Este un „program" al lui Petru Rareş care nu poate fi nicidecum
ignorat. Iată ce afirmă iconarul referindu-se la intrarea în Rai zugrăvită în celebra frescă de la
Voroneţ: „Poarta Bisericii Una, în nici un caz a celei schismatice, şopteşte precis, din negura
vremii şi în duh ecumenic, ortodoxia cultă a iconografiei bisericilor-chivot, figurându-i înadins
laolaltă, dinaintea porţii Paradisului, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" (p. 428). De altfel,
„cuvântul înainte" al cărţii este semnat de IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului...

Problematica monumentalului volum este foarte diversă: Ce înseamnă şi cum poţi să fii creativ în
arta icoanei, Cum poate fi adusă prezenţa lui Hristos în icoane, Devieri modale în icoanele trăirii
şi credinţei agnostice, Iconoclasmul latin, Definiţia timpului în icoană, Imitatio Claudel: definiţia
iconologică a Săptmânii Mari, Iconologia intrării Maicii Domnului în templu, Mic discurs despre
rai, Descripţii antropologice ale modelului adamic, Pruncii bătrâni din icoane, De ce spânzură în
aer capetele panglicilor care leagă părul îngerilor? etc. etc. Obişnuiţi deja cu stilul

autorului, scriitura sa menită să trezească, să ne ţină vii, n-ar mai trebui să mire - expresii de
genul: „Un picamer divin pentru văzul ţestos: iconologia Botezului Domnului", „Sărutul lui Iuda
sau despre groaznicele strădanii iconice ale unor Franco Zeffirelli şi Mel Gibson", „Giacometti
înaintemergătorul: între natură şi moaşte, studiu de caz" (titluri ale unor capitole) sau „incendiază
haric fără să pârjolească" (p. 614) fac sarea şi piperul cărţii.

În arta icoanei „desenul şi culoarea au statut marital sfinţit, adică ierarhic: desenul este cel care
trebuie să iubească culoarea ca pe sine însuşi, iar culoarea să asculte desenul" (p. 47). Desenul şi
culoarea sunt în armonie precum glasul şi isonul cântării bisericeşti. Dar ştiind că Sorin Dumi-
trescu este unul din marii prieteni pe care i-a avut Nichita Stănescu, nu sunt de mirare
exprimările sale adesea năucitoare.

Pe de altă parte, trebuie să o spunem apăsat: întregul volum este, totodată, o luptă contra kitsch-
ului, căci nu este loc pentru culori în plus

ori prea ţipătoare într-o icoană autentică. Nici pentru urechisme. Până la urmă aceasta este una
dintre mizele lucrării, de a arăta că fiecare actor are un rol bine stabilit în făurirea unei icoane sau
a unei fresce: sfântul are vedenia cerească - de la el provine „textul iconografic"; iconarul are la
rândul său „viziunea vedeniei sfântului. Atenţie, nu-şi imaginează propria viziune: modelul său
este vedenia" (avută de sfânt, la care „ajunge" prin imaginaţie); în fine, ctitorul este cel care
verifică conformitatea rezultatului (icoana) cu modelul său ceresc (vedenia). Autorul român se
aşază astfel în linia celor mai însemnaţi exegeţi ai iconologiei, precum Cardinalul Vienei,
Christoph von Schonborn („Icoana lui Hristos", Ed. Anastasia, 1996), precum Leonid Uspensky
(„Teologia icoanei", Ed. Anastasia, 1994) etc.

Iată un motiv în plus ca şi această lucrare semnată de Sorin Dumitrescu să fie tradusă urgent în
limbile de circulaţie, întrucât, „o carte de iconologie „practică" lipseşte peste tot" - conform
afirmaţiei IPS Nicolae.

Indiferent de simpatiile sau antipatiile faţă de autor, această carte nu poate fi ignorată. Orice
seminarist sau student în teologie va fi „condamnat" să o studieze. Fiindcă volumul lui Sorin
Dumitrescu este cu adevărat o icoană despre „înţelesurile de deasupra cerurilor"...