Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(1)
Ca si majoritatea creatiilor lirice ale lui Mihai Eminescu, poezia „Vorbeste-ncet" este o creatie
dedicata in intregime dragostei.
Structura poeziei este una cu forma fixa, poezia fiind alcatuita din doua catrene si doua tertine,
rima catrenelor este imbratisata iar a tertinelor de forma „cdc" . Datorita acestei structuri poezia
„Vorbeste-ncet" este un sonet, avand ca tema dragostea.
Poetul abordeaza aceasta dragoste prin intermediul unui discurs de dragoste realizat ca o
declaratie de dragoste adresate iubitei direct folosind verbe la imperativ inca din titlul poeziei, la
inceputul fiecarei strofe si a pronumelui personal la persoana a II-a care sugereaza prezenta unui
interlocutor.
Este prezent monologul deoarece este absenta vocea persoanei iubite in timp ce vocea poetului
este prezenta pe tot parcursului poeziei. Chiar daca dialogul ce presupune comunicare intre doua
persoane este absent din cauza inexistentei unui raspuns verbal la rugamintile poetului, se
realizeaza o comunicare intre cei doi pentru ca iubita ii raspunde poetului prin gesturi, astfel
schitand un dialog de dragoste bazat pe exprimarea sentimentelor fie prin vorbe, fie prin gesturi.
Poezia este conceputa ca o declaratie de dragoste adresata persoanei iubite ale carei gesturi le
considera raspunsuri afirmative la rugamintile neincetate ale poetului, fapt ce ii incurajeaza
sentimentele.
Poetul insista pe puterea de convingere a ochilor ce exprima o multitudine de sentimente: mila,
dragoste, durere.
Numeroasele substantive si adjective realizeaza portretul iubitei din care se desprind atribute ca
trasaturi angelice ale fetei, profunzimea ochilor. Fermecat de aceasta imagine angelica, poetul
idolatrizeaza aceasta figura astfel rugamintile lui se transforma in rugaciuni catre un „scump
inger sfant".
Iubita reprezinta pentru poet sensul vietii, motivul existentei, singurul lucru care conteaza
cu adevarat.
Figurile de stil ca metafora: „dulcea mea lumina", comparatia: „vorba ta ca lamura de miere",
epitetul: „inteles cuminte" intregesc portretul iubitei. Toate aceste figuri de stil realizeaza un
portret al iubitei atat moral cat si fizic deoarece putem din aceste versuri sa deducem ca iubita
este una blanda, dulce, inocenta avand un chip angelic, asemenea unui inger sfant iar
profunzimea ochilor exprima mila, dragoste, durere, sentimente ce orice indragostit la un
moment dat le are.
Comunicarea dintre cei doi se realizeaza prin vorbe dulci, rostite „incet", adverb ce reda
intensitatea, ritmul, tonul vorbirii si al privirii care intareste spusele poetului.
Acest sonet liric este conceput ca o declaratie de dragoste catre persoana iubita care devine un
idol caruia se inchina, o muza ce il inspira, ca o a opta minune terestra....
VORBEŞTE-NCET
– poezia iubirii, femeia-idol –
de Mihai Eminescu
Tema poeziei este dragostea, exprimată sub forma unui monolog adresat iubitei, a
cărei „prezenţă” este marcată prin verbe la imperativ (sau la indicativ prezent) şi prin
pronumele personal la persoana a doua. Prima şi ultima strofă încep cu îndemnul
„vorbeşte-ncet”, ceea ce sugerează prezenţa efectivă a unei interlocutoare, o situaţie
concretă de comunicare. Este numai o iluzie. Monologul poetic capătă valoarea unei
permanenţe a rostirii, depăşind efemeritatea concretului comunicaţional dintre două fiinţe
reale. Poeţii vorbesc întotdeauna mai degrabă cu sine, chiar şi atunci când rostirea lor
capătă forma unei adresări. Fiinţa căreia i se adresează poetul este o „icoană” ambiguă,
oscilând între imaginea reală şi o imagine difuză, diafană, reflectată de sufletul său. Însuşi
sensul cuvântului încet devine ambiguu aici, oscilează între sensul care se referă la
intensitatea tonului şi cel care se referă la ritmul vorbirii, sugerându-le pe amândouă,
indistinct. În sensul rostirii verbale, acest vorbit încet se apropie mai mult de tăcere.
Vorbirii încete îi corespunde, simetric, din partea celuilalt, a îndrăgostitului, privitul în
acelaşi registru: ”Să pot să te privesc încet”; este un încet la fel de ambiguu, de încărcat de
sugestii contextuale, având deopotrivă semnificaţia unei atenuări a intensităţii (dacă se
poate spune că privirea poate fi intensă, apăsată, grea), a unei priviri catifelate,
mângâietoare, şi semnificaţia duratei, a prelungirii ei în timp. Toate aceste semnificaţii
sugerează o atmosferă de comunicare extatică, precum în transă sau în vis.
Odată obţinut chipul îngeresc, privitorul devine hierofant, închinător la propriul idol.
S-a remarcat, nu fără temei, că iubirea eminesciană, sub acest aspect, al veneraţiei, nu
este, nu poate fi străină de cultul, de adoraţia Fecioarei. Ca şi în acest mic poem, Eminescu
îşi înalţă iubita pe acest piedestal, o proiectează în absolut. Sau, mai potrivit spus, poetul
înţelege iubirea ca o formă a veneraţiei, cu toate conotaţiile sacralităţii, un mod al depăşirii
orizontului existenţei mărginite şi al aproprierii nemărginirii, a depărtatului, prin ceea ce
este cel mai apropiat, mai familiar. Momentul iubirii, deşi împlinit doar din şoapte şi
mângâieri, este trăit cu atâta intensitate, încât se învecinează cu suferinţa: „Ş-arată milă,
dragoste, durere.” Aici, mila şi durerea sunt atribuite celuilalt, icoanei iubitei, precum în
iconografia Fecioarei, dar poetul va numi, mai târziu, dragostea prin celebra metaforă:
„suferinţă... dureros de dulce” (Odă – în metru antic).
Ca specie literară, poezia este un sonet, o formă fixă, alcătuită din 14 versuri de 10-11
silabe, grupate, în tradiţia literaturilor romanice, în 2 catrene şi 2 terţine, în ritm iambic, cu
un sistem de rime propriu, în ordinea strofelor: abba/ baab (2 rime, îmbrăţişate, care-şi
inversează ordinea în catrene) şi alte două rime în terţine: cdc/ dcd, de fapt, rimă
încrucişată în ultimele 6 versuri laolaltă, ceea ce este echivalent cu folosirea a două tipuri
fundamentale de rimă. Sonetul a rămas o formă vie, consacrată, deşi venerabilă (cu o
vechime prestigioasă, din Renaşterea italiană), a poeziei de dragoste.
[1] Sintagma apare şi în postuma Mureşanu, poem dramatic scris tot în tinereţe, înaintea sonetelor: „Când
tu zâmbeşti eu tremur, când tu vorbeşti eu tac./ Eşti glas gândirii mele… gândirile-mi displac/ De nu sunt ale
tale… şi blăstem a mea minte/ Că nu e ca şi tine senină şi cuminte…/ Oh vino ! Vin şi-acuma… surâde-mi, ah !
surâde,/ Vorbeşte-ncet… la vorba-ţi eu ochii-mi voi închide/ Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe…”