Poezia „Vorbește-ncet”, de Mihai Eminescu, a fost publicată postum, deși aparține

creației din perioada tinereții autorului. Opera datează din anul 1876, plasând în centru tema
dragostei și fiind structurat în forma unui sonet liric. Caracterul de sonet al operei este sprijinit de
structura acestuia, cu paisprezece versuri, dispuse în două catrene și două terține.

Titlul poeziei („Vorbește-ncet”) este conceput în forma unei adresări directe a eului liric
către ființa iubită. Aceasta reprezintă nu numai obiectul afecțiunii eului liric, ci și sursa lui de
inspirație, fiind venerată asemenea unei muze. Îndemnul de a „vorbi încet” se referă la dorința
eului liric de a câștiga cât mai mult timp, astfel încât să poată contempla în voie miracolul
reprezentat de persoana iubită.
Tema predominantă a poeziei este dragostea, exprimată în forma unui monolog liric
adresat ființei iubite. Chiar dacă nu există un schimb de replici între cei doi îndrăgostiți,
comunicarea dintre ei există, iubita răspunzând declarației eului liric prin gesturi, creând astfel
impresia unui dialog.
Poezia „Vorbește-ncet” respectă structura specifică sonetului, fiind, astfel, compusă
dintr-un număr de paisprezece versuri, dispuse în două catrene și două terține.
Prima strofă debutează printr-o adresare directă („Vorbește-ncet, urmează înainte/ Cu
glasul tău, izvor de mângâiere”) care stabilește legătura dintre eul liric și iubita acestuia.
Predomină o atmosferă tandră, ce trădează sentimente de dragoste profundă, care se amplifică
până la venerarea ființei iubite: „Căci vorba ta-i ca lamura de miere”.
Cea de-a doua strofă înfățișează iubita în chipul unei figuri sacre, aceasta corespunzând
idealului feminin eminescian. Acesta presupune întotdeauna asocierea dintre feminitate și
puritate, inocență, ființa iubită având, și în „Vorbește-ncet”, un aer angelic, diafan: „ Să pot să te
privesc încet – n-aș cere/ Nimica alta, scumpe înger sfinte”. Fermecat, absorbit de ea, eul liric își
exprimă în mod direct dorința de a-i contempla frumusețea pentru un timp îndelungat.
Strofa a treia cuprinde o adresare elogiativă a eului liric către ființa iubită („Tu, idol
scump și dulcea mea lumină,/ Rămâi în brațul meu întotdeauna/ Căci numai ție al meu suflet se
închină.”), acesta proiectându-și afecțiunea în absolut. Iubirea cuplului de îndrăgostiți este
prezentată în forma unei nevoi absolute, fiind însoțită de sugestia inaccesibilității acestei
prezențe angelice, dar intangibile.

Ultima strofă a poeziei se deschide cu repetiția îndemnului de la început („Vorbește-ncet,

privește-mă întruna...”), reafirmând dorința eului liric de a contempla în detaliu miracolul
reprezentat de persoana iubită („De chipul tău viața mea e plină:/ Pot fi minuni, ca tine nu-i
niciuna”). Aceasta este caracterizată prin unicitate absolută, ea reușind să ocupe fiecare
compartiment al minții și sufletului eului liric.

În poezia „Vorbește-ncet”, limbajul poetic eminescian este expresiv, bogat în imagini

artistice, create cu ajutorul figurilor de stil. În schițarea portretului iubitei, predomină imaginile
vizuale și auditive, accentul căzând pe vocea acesteia (precum se remarcă încă din titlu). Astfel,
printr-o metaforă („glasul tău, izvor de mângâiere”) și o comparație („Căci vorba ta-i ca lamura
de miere”), Eminescu afirmă frumusețea interioară a iubitei, exprimată, apoi, vocal.
Epitetele contribuie la expresia importanței nemărginite pe care iubita o are pentru eul liric.
Astfel, epitetul „încet”, din sintagma „Vorbește-ncet”, face referire la nevoia acestuia de a-și
acorda cât mai mult timp în vederea contemplării femeii iubite, care-l fascinează complet. Dubla
repetiție a acestui îndemn (și, implicit, cea a epitetului „încet”) amplifică expresia acestei nevoi,
întrucât iubita nu răspunde verbal adresării directe.

În poezia „Vorbește-ncet”, prozodia este tipică sonetelor. Astfel, textul se compune din
paisprezece versuri, dispuse în două catrene și alte două terține. Rima este îmbrățișată, măsura
versurilor, de unsprezece silabe, iar ritmul este iambic.

În concluzie, poezia „Vorbește-ncet”, de Mihai Eminescu, înfățișează viziunea

eminesciană asupra sentimentului erotic. Astfel, acesta este perceput în lumina unei antiteze între
două forțe puternice, care, având contact una cu cealaltă, creează o contradicție cu efect
devastator, dar miraculos.