Eseu „Vorbește-ncet”

de Mihai Eminescu

Poezia ,, Vorbrste incet” de Mihai Eminescu este o opera eminesciana ce are

foarte multe figuri de stil si expresii.

Tema poeziei este dragostea, exprimată sub forma unui monolog adresat iubitei,
a cărei prezenţă este marcată prin verbe la imperativ şi prin pronumele personal la
persoana a doua ,, glasul tau’’, ,, vorba ta’’, ,, te privesc’’. Prima şi ultima strofă încep cu
expresia „vorbeşte-ncet”, ceea ce sugerează prezenţa efectivă a unei interlocutoare.

Ideile si sentimentele autorului sunt exprimate cu ajutorul figurilor de stil:

metafore (“lamura de miere”, “izvor de mângâiere”, “dulcea mea lumină”, “scumpe înger
sfinte”), comparaţii (“vorba ta-i ca lamura de miere”, “pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”),
epitete (“încet”/”-ncet”, “scump”/”scumpe”, “dulcea”, “cuminte”), enumeraţie (“milă,
dragoste, durere”).
Deşi poezia eminesciană se încadrează în tiparul sonetului, ea încalcă regula ca nici un
cuvânt să nu se repete (cu excepţia prepoziţiilor şi conjuncţiilor). Totuşi, cuvintele şi
structura repetată (“scump”, “vorbeşte”, “încet”) sunt esenţiale în construirea poemului.
Epitetul “scump” exprimă valoarea iubitei pentru îndrăgostit, sugerând atât preţuirea de
care se bucură cât şi gingăşia ei. Epitetul “încet” creează cele mai expresive imagini,
căpătând un sens diferit după acţiunea cu care este asociat. Alăturat verbului “(a) vorbi”
în construcţia “vorbeşte-ncet”, asupra căruia autorul insistă de trei ori (în titlu, în primul
vers, în versul al 12-lea), se referă la intensitatea tonului şi ritmul vorbirii, find un îndemn
adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de
pierdere în acel loc şi în acel timp. Împreună cu verbul “(a) privi”, în construcţia “să te
privesc încet”, capătă sensuri multiple, referitoare la durată (îndelung), atitudine (cu
duioşie), calitate (cu atenţie, amănunţit).

Imaginea lentorii subliniate de titlu şi prin dubla repetiţie (“vorbeşte-ncet”) este

uşor paradoxală, deoarece încurajarea făcută nu primeşte răspuns pe tot parcursul
poeziei şi nici nu este o urmare a unui fapt împlinit (iubita nu vorbeşte deloc în toată
poezia), adică nu are o cauză anume. Asocierea iubirii cu un cadru intim, izolat,
permiţând reveria, se produce şi în “Lacul” – creaţie lirică eminesciană -, deosebirea
constând în prezenţa descrierii unui cadru spaţio-temporal (inexistentă în “Vorbeşte-
ncet”).
 Contrastul dintre apropiere şi depărtare (“rămâi în braţul meu întotdeauna”/
”urmează înainte”), iubire şi suferinţă (“ochi tăi (….) arată […] dragoste, durere”), un
glas lin şi-o tăcere absolută (“vorba ta-i ca lamurare de miere”/ “îmi spun fără cuvinte”)
reflectă percepţia iubirii ca o contradicţie deopotrivă devastatoare şi minunată între
două lucruri care nu se exclud în mod necesar unul pe celălalt.