Vorbeşte-ncet- Mihai Eminescu

Incadrarea poemului în epocă/ tipologie

Mergând la studii în străinatate, la Viena şi Berlin, Eminescu ,,se adapă’’ de la marea
cultură europeană, dar şi din mitologia indiană. Tot ceea ce avea referire la mitologia greacă,
precum şi la curentele de gândire filozofice europene vor sta în atenţia preocuparilor poetului,
mai ales filozofia lui Arthur Schopenhauer. La nivelul curentelor literare/culturale, Eminescu
îmbrăţişează estetica romantică pentru care are chemare şi pe care o mărturiseşte, în
poemul ,,Eu nu cred nici în Iehova’’. Eminescu apare în mişcarea romantică europeană atunci
când curentul se afla la crepuscul. De aceea este considerat ultimul mare poet romantic
european, reprezentant al romantismului înalt - High Romanticisme.Trăsăturile romantismului
se regăsesc şi în „ Vorbeşte-ncet”, chiar dacă acestea sunt turnate în rigoarea formală clasică a
sonetului. Temele, motivele centrale, exprimarea de sine, sunt în sonet de sorginte romantică.
O a doua trăsătură se referă la atmosfera de mister în care evoluează cuplul.
Romantismul poetului este temperamental şi nu cultivat prin exercitii. Ţine de fiinţa poetului,
de zestrea lui nativă, de structura personalităţii.
,,Vorbeste-ncet”-se situează în zona cea mai senină şi totodată cea mai ferventă, în poezia
unei patimi împlinite, alinată de o îndurare prosternată/dedicată unui idol iubitor, iluminată de
lumina lui fără pereche (Petru Cretia)

Sonetul
Eminescu publică un numar de 31 de sonete dintre care ,,unele sunt cele mai frumoase
care s-au scris vreodată în literatura noastră”(Petru Cretia)
Acelaşi Petru Cretia le împarte în ,,Sonete lirice” şi ,,Sonete satirice”( două tonalităţi distincte
ale poeziei eminesciene.)
Creţia aşază în fruntea sonetelor pe cel numit ,,Iambul” – din 1878- pentru că este un elogiu
al însuşi metrului în care sunt scrise sonetele - şi el face aceasta distincşie a celor două tonuri,
liric si satiric.
Unele sunt publicate în ,,Convorbiri literare”, celelalte 25- au rămas în manuscris şi au văzut
lumina tiparului postum, cum se întâmplă şi cu sonetul ,,Vorbeste-ncet”.
Sonetul este o poezie cu forma fixă, fiind alcătuit din 14 versuri de 11 silabe, două
catrene şi două terţine, după modelul petrarchist, unul dintre creatorii sonetului în literatura
universală. Specificul, farmecul şi dificultatea se află în dispunerea rimelor în oglindă
(îmbrăţişată în catrene: abba; baab şi încrucişată în terţine: cdc;dcd, iar versul final este
întotdeauna unul aforistic, generalizator.
Titlul
Titlul sonetului, ca element de referinţă al textului este format la nivel morfologic
dintru-un verb la imperativ ,,vorbeste” ce arată îndemnul, o anumită stare emoţională la nivel
senzorial - şi din adverbul ,,încet”- care se poate raporta la două dimensiuni: a tonalităţii şi a
ritmului vorbirii. În tonalitatea sa titlul conferă o anumită sferă de linişte, de calm, specifică
unei poveşti de dragoste în care cei doi îndrăgostiţi se află în acelaşi plan comunicând unul
celuilalt sentimentele într-un mod diferit: el într-un mod verbal, iar ea răspunzând printr-o
manieră nonverbală, a gesticii şi a mimicii.

INCIPIT
Incipitul- „Vorbeşte-ncet, urmează înainte cu glasul tău izvor de mângâiere”- reia în
emistih titlul, fenomen des întâlnit în lirica eminesciană. Il regăsim de asemenea şi în strofa
finală, ceea ce încalcă regula de aur a sonetului în care niciun cuvânt nu trebuie să se repete.
Fie că nu a avut forma definitivă, fie ca a fost voinţa poetului, există totuşi acestă repetare
sugerând poate dorinţa de insistenţă asupra ideii poetice.
FINALUL
Finalul coincide cu ultimul vers din sonet. „ Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”. El
păstrează caracterul gnomic, dar în acelaşi timp poate sugera o idee general valabilă pentru
orice îndragostit, şi anume că iubita lui este unică, chiar dacă de data aceasta ideea este
transmisă prin filiera eminesciană. Sonetul devine astfel una dintre cele mai frumoase
declaraţii de dragoste din literatura noastră, realizată însă în manieră expresivă, poetică.
Reperul 2
Tema
Tema iubirii este asociată în poezia eminesciană cu viziunea afectivă pe care poetul o
are asupra lumii, principiul feminin aflându-se în centrul imaginarului poetic eminescian.
Iubirea este prezentă în lirica eminesciana în mai multe ipostaze: iubirea- vis, iubirea-
reverie, iubirea-aspiraţie către un ideal sau iubirea-durere care generează înstrăinare. În
sonetul „Vorbeşte-ncet” în centrul imaginarului poetic eminescian se află cuplul, iar
farmecul, misterul,armonia cuplului izvorăsc din tentaţia de a reface perechea primordială.
În poezia de dragoste eminesciană, imaginea femeii oscilează între imaginea iconică, de vis,
în care materialitatea chipului şi a trupului femeii se dizolvă în spaţiul aproape ireal din jur şi
reprezentări mai aproape de realitate în care gesticulaţia erotică păstrează chipul senzual al
femeii.

Viziunea asupra iubirii la Eminescu, a generat de-a lungul timpului o multitudine de

interpretari şi este un fapt cunoscut acela că sentimentul iubirii este contaminat de cel al
naturii. Nu acelaşi lucru îl regăsim în sonetul ,,Vorbeşte-ncet” în care, întâlnim iubirea în stare
pură sieşi suficientă, concentrându-se asupra cuplului şi a iubitei în dominanta ei spirituală,
angelică.
Analiza structurală a textului poetic: Interpretarea strofelor/secventelor lirice
Strofa I: Catrenul rostirii
Eul liric îşi îndeamnă persoana iubită să-i vorbească încet şi continuu pentru că pentru
orice îndrăgostit la modul general glasul femeii iubite este unic.
Se remarcă la nivelul acestei strofe faptul ca pentru eul liric nu numai tonalitatea şi
ritmul vorbirii persoanei iubite sunt unice, cât mai ales profunzimea vorbelor ei, înţelesul
acestora.
Se remarcă la nivel gramatical prezenţa formelor verbale la imperativ (,,vorbeşte”,
„urmează”) precum şi superlativul absolut expresiv ,,prea cuminte” şi atunci când îl foloseşte
în ,,Luceafărul” alcătuind portretul fetei ,,O preafrumoasă fată!”. Figura de stil centrală este
comparaţia ,,Vorba ta-i ca lamura de miere”, dar şi epitetul calificativ „ preafrumoasă”.

Strofa II: Catrenul privirii

În centrul strofei se află comunicarea în mod paraverbal, realizată cu ajutorul privirii.
Există între cei doi o comunicare reciprocă. Metamorfozele privirii nu ni-l dezvăluie
doar pe cel care priveşte, ci şi pe cel care este privit.
Iubirea, prin definiţie, este sentimentul cel mai copleşitor al fiinţei umane pentru că
acesta îl poate proiecta pe om de la extazul iubirii la ,,cel mai cumplit vârtej al nefericirii”.
Strofa III: A rugaciunii
La nivel ideatic , strofa susţine aceeaşi rugăminte a eului liric, îndreptată asupra fiinţei
iubite, de data aceasta însă, nu numai de a-i vorbi încet, continuu, ci şi de a-i rămâne aproape
întotdeauna, conştient că nu numai iubirea, dar şi iubita pot fi trecătoare, iubirea putând fi şi
ea, ca tot ce e omenesc supusă eroziunii timpului.
 Formele pronominale de pers.a II-a si forma verbală de imperativ (,,rămâi”) subliniază,
întăresc ideea de adresare directă, de compatibilitate, de armonie a cuplului.
Invocaţia retorică ,,Tu, idol scump şi dulcea mea lumină.” întregeşte portretul moral al
presoanei iubite.

Strofa IV: A Adoraţiei

La nivelul strofei a IV-a se reiau idei afirmate anterior. Regăsim, acelaşi îndemn al
îndrăgostitului adresat fiinţei iubite de a-i fi alături permanent.Versul final aduce aceasta
declaraţie de dragoste poetică la un nivel de generalitate şi anume că pentru orice îndrăgostit,
fiinţa iubită e unică. În plan stilistic întâlnim metafora şi comparația ,,Pot fi minuni, ca tine
nu-i niciuna”
Limbajul poetic eminescian
Niciodata până la Eminescu limba română n-a sunat cu atâta plenitudine armonioasă,
atât de natural şi de firesc. Mai mult chiar, limpeziunea şi echilibrul lingvistic din cele mai
multe poezii creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite, cu toate că variantele ilustrează
migăloasa căutare a ,,cuvântului ce exprima adevărul”, iar Eminescu însuși îşi stabileşte
raporturile cu limba română în termeni de ,,luptă dreaptă” ca pe o încercare de a ,,turna în
formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”.
Explicaţia prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian îşi are puncul de plecare
în strategia poetului faţă de ,,limba veche”, considerată ca temelie pentru toate noile ei
înfăţişări. El nu a uitat că limbajul poetic trebuie cu necesitate să pornească de la izvoare: de
la poezia populară şi de la vechile texte, care conservaseră formele cele mai rezistente de
limbă. Se regăsesc în armonia - uneori onomatopeică – a versurilor de origine folclorică.
Foloseste de asemenea forme populare şi familiare ale vorbirii, dar, dintr-un simţ
superior al echilibrului lingvistic, îşi alterează mijloacele printr-o expresie intelectualizată.
Alteori ajunge la virtuozităţi verbale, trădând plăcerea combinaţiilor ingenioase.
În aceeaşi categorie de mijloace intră şi jocul verbal al rimelor culte, rezultate din folosirea
numelor proprii, a cuvintelor legate prin cratimă, sau a formelor populare.
Intrepătrunderea dintre vizual şi auditiv se săvârseşte pe un fond de armonie care rămâne
virtutea cea mai înaltă a limbajului eminescian.
Prin acest limbaj poetic propriu, Eminescu şi-a contruit şi fixat, în eternitatea spiritului
românesc, opera.