Doina este o creaie liric vocal sau instrumental, specific poporului romn, n care interpretul

i exprim n mod direct sentimentele de dor, de jale, de nstrinare, de revolt, tristee, iubire,
ur impotriva asupritorilor, regret, etc.
Cuvintele dor i jale nu se ntlnesc att de des n folclorul altor culturi/popoare, ns exist un
corespondent n fiecare limb, de exemplu englezescul "longing", pentru dor, sau nemescul
"Sehnsucht", iar cuvntul jale, n englez fiind "dreariness" sau "grief".
Caracteristici[modificare | modificare surs]
are caracter anonim (nu are un autor cunoscut);
are caracter oral (s-a transmis din generaie n generaie prin viu grai);
are caracter colectiv (este opera mai multor autori anonimi);
are caracter sincretic (se imbin muzica, poezia i dansul, poate fi cantata) .
Trsturi[modificare | modificare surs]
1. exprim direct, profund i intens o varietate de sentimente, idei, aspiraii;
2. au o tematica variata;
3. se inspir din viaa poporului romn, reflect comuniunea omului cu natura, atitudinea
omului fa de via, moarte, fa de scurgerea timpului;
Tipuri de doine
n funcie de sentimentele exprimate, doinele pot fi:
de dor
de jale
de dragoste
de instrainare
haiduceti
pastoresti
de ctnie

Doina este o specie a liricii populare, caracteristica numai folclorului literar romanesc, in care omul, in directa
relatie cu natura, exprima sentimentele de dor si jale, stari sufletesti specifice numai romanului si puternic
inradacinate in structura lor spirituala. Cuvintele " dor" si "jale" nu au corespondent in alta limba, sunt intraductibile
si definesc specificul sufletului romanesc. In functie de cauzele care determina exprimarea starilor sufletesti de
dor si jale, doinele pot fi: doine de dragoste, de catanie, de saracie, pastoresti, de haiducie, de instrainare, despre
soarta si noroc. Stilistic, doina se individualizeaza, intre celelalte creatii lirice, printr-o deosebita bogatie
metaforica, printr-o armonie perfecta a eului liric cu natura inconjuratoare, care amplifica starile sufletesti
exprimate.

Opera lirica este domeniul confesiunii, poetul se exprima pe sine. Exprima sentimente, diferite stari sufletesti
afective, emotii, impresii: bucurie, durere, regret, nostalgie, melancolie, tristete.

In opera lirica prezentarea sentimentelor personale ale poetului este mai mult un pretext pentru a infatisa stari
general umane. Uneori, poetul nu vorbeste numai in numele sau ci si in numele unei colectivitati. Comunicarea
sentimentelor se face direct, nemijlocit, semnele prezentei eului liric fiind pronumele personale si verbele la
persoana I, singular.

Spre deosebire de poezia epica, poezia lirica nu are obligatoriu inceput, cuprins si incheiere, ea putand sa
inceapa brusc, intamplator, sub impulsul coplesitor al unei stari.

Analizand o opera lirica, vom incerca sa deslusim ce sugereaza poetul prin imaginile create si sa desprindem
sentimentele..

Ideea doinei este ca dragostea constituie o adevarata hrana pentru sufletul omului. In lipsa fiintei iubite, se naste
sentimentul dorului, despartirea ducand in cele din urma, la jale. Scenariul este asemanator cu multe din poeziile
de dragoste ale lui Eminescu: in absenta iubitei, poetul se simte singur si viata i se pare zadarnica.

Pe plan muzical i poetic doina a preluat i a dezvoltat creaia popular antic. n acelai timp doina e o noiune
sincretic: Joc, vers, melodie, cntare.
Doina pstoreasc e un fenomen care apare mai trziu, care se refer la nceputul celui de al doilea mileniu.
Urmele artei sincretice snt pstrate le regsim i n doinele pstoreti. Ciobanul interpreteaz melodia la fluier,
caval, tilinc, cimpoi. Cnd auzi o doin pstoreasc, i nchipui cum ciobanul cu oile coboar din munii
mpdurii, unde se aud triluri muzicale nentrerupte, dar i la cmpie crendu-i un trai independent. Doina se
cnt acompaniat la fluier de ctre un singur interpret i simbolizeaz jalea moldoveanului, care e singur n faa
sorii. De aici toate luptele fratricide, vrajba dintre frai, prini i copii etc. Abia n secolele XIV-XVI la moldoveni,
ca i la slavii de sud, care au avut de ndurat n urma invaziilor popoarelor orientale, apar elemente ale
cretinismului n creaia oral.
Ciobnaul din Mioria nainte de moarte roag s i se pun n sicriu fluierul, cavalul, buciumul, baltagul i alte
obiecte, iar toate acestea ne amintesc de obiceiurile din perioada precretin, care s-au dovedit a fi foarte
statornice n perioada crerii acestei balade. Aceasta se poate demonstra i n variantele Mioriei.
Deci, n secolul XIII tradiiile pgne mai erau nc puternice. Nu putem vorbi n contextul poeziei i muzicii doar
de apariia doinei pstoreti. Doina ine de traiul, cultura muzical a poporului, de ocupaiile sale de zi cu zi.
Poezia
(accepti ale termenului; evolutie)



Poezia este creatia literara care exprima ori sugereaza o idee, o emotie, un
sentiment, o stare sufleteasca, apeland la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat,
avand - din punct de vedere formal - armonie si ritm.
Poezia poate apartine genului epic, daca are fir narativ si exprima ideile
autorului indirect, prin intermediul personajelor sau genului liric daca exprima in
mod direct sentimentele, starile, ideile, atitudinile, conceptiile scriitorului, modul de
expunere fiind descrierea.
Liricul este o forma artistica, prin care poetul "se comunica", asa cum definea
Tudor Vianu limbajul poetic al ideilor si sentimentelor exprimate direct.
Tudor Vianu a definit inca doua tipuri de liric:
lirica "mastilor" se manifesta in poezia in care poetul isi exprima ideile,
sentimentele, conceptiile "sub o masca straina", asa cum se intampla in
poemul "Luceafarul", Eminescu ilustrand ideile sub masca astrului sau a
Demiurgului. In cazul liricii mastilor, se manifesta "un eu mai indraznet, mai
viu colorat, mai radical in judecatile si simtirile sale". Exemplul prin care
sustine acest nou concept este poezia "Rugaciunea unui dac" de Mihai
Eminescu
lirica "rolurilor" in care poetul se identifica, se contopeste cu un personaj,
"asa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice si epice";
respectivul personaj nu reflecta, intotalitate, sentimentele poetului, desi acesta
nu le respinge, ba chiar "le sustine si pe acestea", dar pe care le-a remarcat
manifestandu-se in jurul sau si le releva in poezie. Lirica rolurilor reliefeaza "un
eu care se joaca si care experimenteaza posibilitati dintre cele mai indepartate
ale sale". Exemplul dat este poemul "Inger si demon" de Mihai Eminescu.

Elementele de versificatie structureaza forma poeziei si se refera la: strofa,
vers, vers alb, masura metrica, rima si ritm.
Prozodia este o ramura a poeticii, care se ocupa cu studiul tehnicii versificatiei,
avand in vedere sistemul de pronuntare a silabelor - accentuate si neaccentuate,
lungi si scurte - referindu-se, deci, la metrica si versificatie.
Strofa este subdiviziunea unei poezii, diferentiindu-se dupa numarul de versuri
care o compun: monovers, distih, tertet (tertina), catren, cvinarie, sextina (senarie)
si polimorfa (7-12 versuri). Unele creatii lirice nu sunt structurate pe strofe, in special
cele apartinand literaturii populare.
Versul (stihul) este un rand dintr-o poezie, in care se manifests toate regulile de
prozodie: ritmul, rima si masura.
Rima este tehnica versificatiei referitoare la potrivirea sunetelor la final de vers si
confers poeziei muzicalitate.
In functie de prezenta accentului pe silabele care alcatuiesc rima, aceasta poate fi:
Dupa succesiunea in poezie, rima poate fi:
1. imperecheata (a a b b);
2. incrucisata (aba b);
3. imbratisata (abb a);
4. inlantuita (a b a);
5. mixta sau variata (imbinarea versurilor rimate diferit);
6. semirima (xax a): "Pe aceeasi ulcioara / Bate luna la feresti / Numai tu de dupa gratii / Vecinic mi te mai
ivesti. ";
7. monorima (a a a a);
8. vers alb (fara rima).
Ritmul este succesiunea silabelor accentuate si neaccentuate dintr-un vers, din a caror imbinare rezulta piciorul metric
sau masura versului:
1. ritmul trohaic - format din doua silabe: prima accentuata si a doua neaccentuata;
2. ritmul iambic - format din doua silabe: prima neaccentuata, iar a doua accentuate;
3. ritmul amfibrahic - format din trei silabe: prima accentuata, a doua neaccentuata, ultima accentuata;
4. ritmul dactilic - format din trei silabe: prima accentuata iar celelalte doua neaccentuate;
5. ritmul anapest - format din trei silabe: primele doua neaccentuate, ultima accentuata.
Limbajul si expresivitatea textului poetic se caracterizeaza prin sensul conotativ, figurat al cuvintelor, prin
caracterul original, prin inovatia si unicitatea expresiei, precum si printr-o bogatie lexicala de neologisme, arhaisme,
regionalisme. Functia principal a limbajului artistic este cea estetica, de aceea se folosesc procedee artistice si figuri de
stil. Clasificarea acestora se face dupa criterii lingvistice:
figuri sintactice si de constructie: enumeratia, repetitia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza,
interogatia retorica, exclamatia retorica, invocatia retorica, chiasmul (dubia antiteza), inversiunea;
figuri semantice (de semnificatie): epitetul, comparatia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul,
personificarea, hiperbola;
figuri de sunet aliteratia, onomatopeea, asonanta;
Evolutia creatiilor lirice
Primele productii lirice au fost cele religioase, care s-au manifestat in secolul al XIV-lea si au apartinut lui
Grigore Tamblac si ucenicilor calugarului Nicodim de la Tismana. Dar primele cantari bisericesti au fost cele create de
Filotei, logofatul lui Mircea cel Batran, creatii care se intonau la sarbatorile sfintilor, mucenicilor si ale Maicii Domnului.
Primul poet religios a fost Dosoftei, care a si tiparit creatiile lirice religioase: "Psaltirea pre versuri tocmita" (1673), "Viata
si petrecerea sfintilor". El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de factura filozofica "Viaja lumii" (1673).
Din secolul al XVII-lea poezia religioasa continua prin creatii folclorice, mai ales sub forma de colinde, pana in secolul
al XIX-lea, cand ideile ortodoxismului romanesc se manifesta in elegiile lui Grigore Alexandrescu si in unele poezii cu
tematica religioasa scrise de Eminescu, Goga si Cosbuc. Lirica religioasa ortodoxa ia un avant deosebit in perioada
interbelica, prin poetii reprezentativi pentru literatura moderna: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat
si Nichifor Crainic. Un rol important in promovarea ideilor ortodoxismului autohton l-a avut revista "Gandirea", aparuta la
Cluj in 1921, sub directia lui Cezar Petrescu si D.l.Cucu si al carei mentor a fost Nichifor Crainic.
Poezia religioasa cea mai veche si cu cea mai larga arie de raspandire este psalmul, creatie cu caracter religios care
poate avea ca formula artistica rugaciunea, imnul (oda) si elegia, toate acestea fiind adresari directe catre Dumnezeu,
prin care omul isi exprima cucernicia, smerenia si speranta in izbavire divina pentru pacatele savarsite in timpul vietii.
Inceputurile poeziei romanesti stau sub influenta iluminismului, curent ideologic si cultural european, s-a
manifestat si in Tarile Romane, cu predilectie in secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, perioada ce a
constituit o epoca de tranzitie in toate domeniile vietii culturale, avand puternice influente asuprainceputurilor literaturi i
romane.
Istoria literaturii romane fixeaza inceputurile poeziei romanesti in jurul anului 1800, iar primii nostri poeti sunt boieri
care facusera studii in strainatate, unde au intrat in contact cu literatura occidentala din care au preluat maniera lirica
pentru creatiile lor. Poezia acestei etape de inceput are ca surse de inspire lirica medievaia si renascentista, dar se
manifesta si influente ale literaturii romantice, prin efuziunea sentimentelor (efuziune = manifestare puternica a unor
sentimente frumoase, nobile, caldura sufleteasca), prin meditatii asupra timpului, asupra mortii si prin preocupare
pentru dezvoltarea limbii romane. De altfel, este celebru catrenul testamentar al lui Ienachita Vacarescu privind
importanta limbii nationale si dragostea de neam si tara: "Urmasior mei Vacaresti!/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii
romanesti/ s-a patriei cinstire".
Poetii Vacaresti (Ienachita, Alecu, Nicolae si Iancu), Matei Millo si Costache Conachi, Anton Pann marcheaza
momentul cunoscut in istoria literaturii ca poezie premodernti, in care predomina sentimentalismul erotic si patriotic
inflacarat, intr-o versificatie apropiata de cea a creatiei populare.
In diferite epoci literare au fost concepute norme proprii pentru curentele literare manifestate cu pregnanta in
perioada respectiva, fiecare fiind reprezentat de scriitori deveniti canonici pentru ideile si maniera artistica promovate.
Curentele literare manifestate de-a lungul vremii au fost teoretizate prin stabilirea specificului fiecaruia, a normelor si
ideilor caracteristice. Astfel, "Arta poetica" a lui Boileau stabileste principiile clasicismului, iar "Prefata" de la drama
"Cromwell" a lui Victor Hugo pe cele ale romantismului.
In literatura romana, cel care a formulat pentru prima oara o definitie a poeziei si a explicat specificul acesteia a fost
Titu Maiorescu, in studiul "O cercetare critica asupra poeziei romane la 1867". Criticul considera ca poezia este o arta si
de aceea ea trebuie "sa exprime frumosul", spre deosebire de stiinta, "care se ocupa de adevar". Titu Maiorescu
diferentiaza adevarul de frumos, evidentiind faptul ca poezia "cuprinde idei manifestate in materie sensibila." Creatia
lirica trebuie sa indeplineasca doua conditii, una "materiala" - mijloace si procedee artistice - si cealalta "ideala" -
sentimente, emotii si idei ale conceptiei poetice.
Simbolismul a constituit un moment cu totul aparte pentru poezie, deoarece sugestia verbala se opune
romantismului in care emotia excesiva devenise obositoare, ceea ce a facut posibila aparitia unui alt curent literar,
parnasianismul, care se manifesta prin perfectiunea formala si impersonalitatea rece a ideilor poetice. Depasirea
normelor si tehnicilor compozitionale in lirica romaneasca s-a facut prin aparitic modernismului, care a pus accentul pe
ideatica filozofica, pe versul liber promovand poezia eliberata de orice fel de constrangeri formale.