Cronologie

271 Retragerea Aureliana. Teritoriul Daciei este parasit de administratia romana, însa crestinismul
începuse deja sa se raspândeasca, chiar daca era o religie persecutata
286 Prima împartire a Imperiului Roman între Diocletian si Galeriu
313 Edictul de la Milan, dat de împaratul Constantin, prin care religia crestina este permisa în
imperiu
325, 381 Primele doua Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364 A doua împartire între Valentinian (Apusul) si Valens (Orientul)
379-395 Teodosie cel Mare este ultimul împarat al întregului Imperiu
395 Ultima împartire a Imperiului între Honorius si Arcadius
447, 589 Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinta-Crezul
451 Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) largeste jurisdictia Constantinopolului asupra Pontului si a
Traciei
476 Imperiul Roman de Apus dispare
472-519 Schisma acachiana (prima ruptura a celor doua Biserici)
527-565 Împaratul Justinian recucereste o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la
apogeu
602 Marea invazie avaro-slava; structura populatiei din Balcani se modifica radical
610 Sunt chemati sârbii de împaratul Heraclie la granita de vest a Imperiului
672 Bulgarii hanului Asparuh trec Dunarea si supun triburile slave
692 Sinodul Trulan II stabileste egalitate onorifica si în drepturi între patriarhiile Roma si
Constantinopol
731-732 Împaratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta si Sicilia sub
jurisdictia Constantinopolului, spre marea nemultumire a Romei
800 Papa Leon al III-lea încoroneaza un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împarat“ al Imperiului
Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusa împaratului din Constantinopol
860 Rusii din Kiev ataca Constantinopolul
861-863 Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie si Papa Nicolae I în privinta dorintei de
suprematie a Papei peste toata Biserica (primatul papal). Papa excomunica pe Patriarhul Fotie si
clerul ortodox
863-886 Actiunea de misionarism ortodox întreprinsa de Kiril si Metodie în spatiul slav (sârbi,
bulgari si slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic si pe cel chiril, precum si Liturghia în
slava
864 Crestinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866 Conflictul Roma-Bizant pentru crestinarea bulgarilor (desi crestinati oficial de Constantinopol,
Papa Nicolae I le trimite si el misionari). Actiunea Papei este condamnata de Patriarhul Fotie, care îl
excomunica pe Nicolae I
893 Se reiau legaturile dintre cele doua scaune patriarhale
896 Ungurii ajung în Câmpia Panoniei si a Tisei
927-969 În timpul tarului Petru I, împaratul bizantin recunoaste un patriarh bulgar, dar acesta nu
este validat de Biserica Constantinopolului
953 Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e crestinat la Constantinopol. El se întoarce în
regiunea pe care o controleaza, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Sarolta,
se casatoreste cu Gheza si din casatoria lor se naste Vajk (Stefan cel Sfânt al Ungariei)
988 Cneazul Vladimir al Kievului, casatorit cu sora împaratului bizantin Vasile al II-lea, îi
crestineaza pe rusi
997-1038 Stefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025 Taratul bulgar dispare, cucerit de împaratul bizantin Vasile al II-lea
1054 Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papa, Leon IX. Anatema a fost
data de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor si
credinciosilor ortodocsi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatema similara împotriva
Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaratie comuna, Papa Paul al VI-lea si Patriarhul
Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urma cu 900 de ani
1071 Batalia de la Manzikert, în care armata bizantina e înfrânta zdrobitor de turcii selgiucizi.
Acestia patrund în Asia Mica
1096 Încep cruciadele. Caderea locurilor sfinte sub controlul necrestinilor a tulburat lumea crestina,
iar la initiativa împaratilor bizantini, sprijiniti de papa, cavalerii occidentali au început o serie de
razboaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciada si-a atins tinta fiind recucerit pentru o vreme
Ierusalimul
1186 Rascoala fratilor Petru si Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al
doilea Tarat Bulgar
1191 Regele maghiar începe colonizarea sasilor în Transilvania
1187 Ierusalimul cade si în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207 Ionita Caloian, ajungând la conducerea Taratului Bulgar si dorind titlul de împarat si un
patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocata ulterior
1204 Cruciada a IV-a e deturnata catre Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261),
împaratul bizantin si patriarhul se retrag la Niceea
1234 Scrisoarea Papei Grigore IX catre regele maghiar Bela al IV-lea despre existenta în episcopia
cumanilor a unor clerici greci care îl încurca pe episcopul catolic
1235 Este recunoscuta Patriarhia bulgara de la Târnovo de catre patriarhul ecumenic; aceasta
patriarhie dispare în 1393, când e cucerita de turci
1241 Marea invazie tatarasca
1247 Diploma Cavalerilor Ioaniti, în care sunt mentionate formatiunile prestatale dintre Carpati si
Dunare
1330 Batalia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câstigând
independenta tarii sale
1347 Dragos e trimis sa înfiinteze o marca de aparare la est de Carpati. Aici e nucleul viitoarei
Moldove
1359 Urmasul lui Basarab, Nicolae Alexandru, muta mitropolia de la Vicina la Curtea de Arges, iar
Iachint devine primul mitropolit al Tarii Românesti
1359 Bogdan I fuge din Maramures în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401 Dupa îndelungi tratative care au început cu Petru I Musat, Patriarhia de la Constantinopol
recunoaste Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun.

Preview referat Istoria romanilor - cronologie

1.Civilizatia si istoria geto-dacilor

-82-44 i.Hr.=Burebista
-50-48 i.Hr.=razboiul civil dintre Cezar si Pompei
-48=lupta de la Pharsalos
-81-96 d.Hr.=Domitian
-87=prima batalie de la Tapae;romanii il au in frunte pe Cornelius Fuscus
-87-106=Decebal(Diurpaneus)
-88=a doua batalie de la Tapae;romanii il au in frunte pe Tettiue Iulianus
-89=pacea cu caracter de compromis si avantajoasa pentru daci
-96=Domitian este asasinat de liberti
-98-117= Marcus Ulpius Traian
-25 martie101-102=primul razboi dacic
-iarna dintre 101-102=diversiunea moesiana organizata de Decebal
-102=Decebal cere pacea dictata de romani
-103-104=este ridicat podul de la Drobeta
-105-106=al doilea razboi dacic

2.Etnogeneza romaneasca
-sec.I i.Hr.-sec.I d.Hr.=etapa contactelor preliminare
-106-271(276)=romanizarea propriu-zisa
-271(276)-sec.VII=desavarsirea procesului de romanizare;
=retragerea stapanirii romane din Dacia romana

3.Romanii intre sec.IX-XIII

-sec.VII=tratatul militar bizantin Strategikon
-sec.IX=geografia armeana a lui Moise Chorenoti
=cronica turca Oguzname
-sec.X=C-tin al VII-lea Porfirogenetul in Despre administrarea imperiului
-sec.XI=Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos
=Podoaba istoriilor
-sec.XII= istoricul bizantin Ioan Kynnamos
-sec.XIII=in corespondenta dintre Ionita cel Frumos si Papa
=cronica notarului anonim al regelui Ungariei Bela al III-lea,Gesta Hungarorum(Faptele Ungurilor)
-sec.IX-Xi=Gesta Hungarorum aminteste urmatoarele formatiuni:
-voievodatul lui Glad,in Banat,cu centrul la Cuvin
-voievidatul lui Gelu,in zona centrala a Transilvaniei-Dabaca
-voievodatul lui Menumorut,in Crisana-Biharea
-sec.XI=Legenda Sf. Gerard mentioneaza alte doua formatiuni:
-voievodatul lui Gyla in centrul Transilvaniei-Balgrad
-voievodatul lui Ahtum in Banat
-1241-1242=marea invazie mongola

Transilvania-1001=Vaik se crestineaza si isi ia numele de Stefan

-1111 si 1113=mentionarea in documente a unui “Mercurius Princeps Ultrasilvanus”
reflecta tendinta regalitatii maghiare de a inlocui structurile politice traditionale romanesti
-1176=documentele il consemneaza pe Leustachiu
-1211=regele Andrei al II-lea a instalat Ordinul Cavalerilor Teutoni in Tara Barsei cu dublu scop:
stavilirea invaziei cumanilor si crearea premiselor expansiunii maghiare in tinuturile extracarpatice
-Tara Romaneasca-1247=Diploma cavalerilor Ioaniti aminteste cinci formatiuni:
-cnezatul lui Farcas in Oltenia
-cnezatul lui Ioan in Oltenia
-voievodatul lui Seneslau intre Arges si Dambovita
-cnezatul lui Litovoi intre Tismana ai Olt
-Tara Severinului
-1272-1279=Litovoi refuza suzeranitatea maghiara,se infrunta si moare in 1277.Fratele sau
Barbat,se vede nevoit sa recunoasca din nou suzeranitatea Ungariei
-1291=anihilarea autonomiei Fagarasului de catre regele Andrei al III-lea a coincis cu trecerea
muntilor de catre Negru Voda,care intemeiaza statul Tara Romaneasca,avand capitala la
Campulung
-1310-1352=Basarab I uneste formatiunile statale,refuza sa recunoasca suzeranitatea regelui
Ungariei
-9-12 noiembrie 1930=Posada
-1352-1364=Nicolae Alexandru
-1359=Nicolae Alexandru isi ia titlul de domn autocrat si este recunoscuta Mitropolia Tarii
Romanesti,dependenta de Patriarhia de la Constantinopol
-1364-1377=Vladislav Vlaicu
-1370=Vladislav instituie al doilea scaun mitropolitan la Severin
Moldova-1359-1365=Bogdan I
-1352-1353=in timpul luptelor impotriva tatarilor cand regalitatea maghiara intemeiaza o marca cu
centrul la Baia si inlatura urmasii lui Dragos
-1359=Bogdan opune rezistenta lui Balc si inlatura urmasii lui Dragos
-1365-1374=Latcu care stabileste raporturi cu papalitatea
-1376-1391=Petru Musat bate moneda si infiinteaza Mitropolia Moldovei cu sediul la Suceava
-26 septembrie 1387=Musat inaugureaza traditia depunerii juramantului cu credinta fata de regele
Poloniei,Vladislav Jagello
-1392-1394=Roman I

4.Biserica si Domnia
-1222=Bula de Aur
-1359=intemeierea mitropoliei de la Arges sub Nicolae Alexandru
-1370=intemeierea mitropoliei de la Severin sub Vladislav Vlaicu
-1401=recunoasterea Mitropoliei Moldovei sub Alexandru cel Bun

5.Mircea cel Batran(1386-1418)

-1388=integreaza Dobrogea
-1389=participa la batalia de la Kossovopolje
-10 decembrie 1389=la Radom se semneaza un tratat cu regele Poloniei impotriva Ungariei
-20 ianuarie1390=tratatul de la Radom este ratificat la Lublin
-7 martie 1395=la Brasov se incheie un tratat intre Mircea cel Batran si Sigismund de Luxemburg
-17 mai 1395=lupta de la Rovine
-1396=Mircea participa la o cruciada organizata de regele Ungariei
-26 septembrie 1396=batalia de la Nicopole
-20 iulie 1402=batalia de la Ankara
-1413=Mehmed devine sultan
-31 ianuarie 1418=Mircea cel Batran moare

6.Alexandru cel Bun(1400-1432)

-12 martie 1402=recunoasterea suzeranitatii Poloniei
-1410=lupta de la Grunwald
-1422=lupta de la Marienburg
-15 martie 1412=tratatul de la Lublau
-31 decembrie 1432=Alexandru cel Bun moare

7.Iancu de Hunedoara (1441-1456)

-18 martie 1442=batalia de la Santimbru
-22 martie 1442=batalia de langa Sibiu
-2 septembrie 1442=pe raul Ialomita are loc o noua victorie
-1443-1444=campania cea lunga
-iulie 1444=pacea de la Segedim
-10 noiembrie 1444=batalia de la Varna
-1445=organizeaza o noua campanie pe Dunare
-1446-1453=guvernator al Ungariei
-17-19 octombrie 1448=batalia de la Kossovopolje
-1453=caderea Constantinopolului
-4-21 iulie 1456=asedierea Belgradului
-11 august 1456=rapus de ciuma la Zemun,moare
8.Vlad Tepes(1448;1456-1462;1476)
-1461-1462=campania de la Dunare,atacand cetatile si orasele turcesti
-16-17 iunie 1462=atacu nocturn asupra taberei sultanului
-1475=se indreapta catre Transilvania unde este arestat
-noiembrie-decembrie 1476=obtine tronul pentru ultima oara,fiind asasinat de boieri

9.Stefan cel Mare(1457-1504)

-4 aprilie 1459=tratatul de la Overchelauti
-1465=cucereste Chilia
-noiembrie 1467=Matei Corvin trece Carpatii pe la Oituz
-15-16 decembrie 1467=Baia este atacata
-1475=turcii hotarasc sa transforme tara in pasalac
-1475=turcii cuceresc cetatile Caffa si Mangop
-12 iulie 1475=semneaza tratatul cu Matei Corvin
-10 ianuarie 1475=batalia de la Podul Inalt (Vaslui)
-26 iulie 1476=batalia de la Valea Alba (Razboieni)
-14 iulie 1484=pierderea Chiliei
-5 august 1484=pierderea Cetatii Albe
-15 septembrie 1485=a depus omagiul de vasalitate regelui polon Cazimir,la Colomeea
-16 noiembrie 1485=confruntarea cu turcii de la Catlabuga
-6 martie 1486=confruntarea cu turcii de la Scheia
-1487=accepta sa plateasca tribut de 2000 de galbeni turcilor
-1497=Moldova este atacata de polonezi
-26 octombrie 1497=batalia de la Codrii Cosminului
-12 iulie 1499=tratatul de la Harlau
-2 iulie 1504=Stefan moare bolnav
Geto-dacii erau organizati in triburi conduse de sefi militari, “regi”;
Resedinta fiecarui trib era reprezentata de o asezare ortificata;
Geto-dacii sunt creatorii unei civilizatii infloritoare in nordul Dunarii, dovedita prin descoperirile
constand in unelte, arme, monede, podoabe din aur si argint;

Dispuneau de o forta militara remarcabila;

-in anul 514 i.Hr., getii din dobrogea au luptat, impotriva lui Darius, imparatul persilor;
-in anul 339i.Hr., getii din Dobrogea au luptat, alaturi de coloniile grecesti, impotriva scitilor;
-in anul 335 i.Hr., a avut loc expeditia lui Alexandru Cel Mare la nordul Dunarii si confruntarea cu
getii.

Coloniile grecesti
In secolele al VII lea, al VI lea i.Hr., grecii intemeiaza [pe litoralul Marii Negre coloniile Histria,
Tomis (Costanta), Callatis (Mamgalia); Coloniile grecesti devin puternice centre economice si
culturale; Au relatiii comerciale cu getii si exercita influente in plan economic si cultural, asupra
civilizatiei acestora; In plan military getii lupta alaturi de greci impotriva scitilor in anul 339 i.Hr.

Contactele geto-dacilor cu lumea mediteraneana

Getii intra in legatura cu lumea mediteraneana prin intermediul coloniilor grecesti; Se stabilesc
relatii comerciala intense care determina progresul economic al geto-dacilor; Geto-dacii preiau de la
greci noi tehnici metalurgice, roata olarului si moneda; Din punct de vedere politic si military, getii
sunt aliatii coloniilor grecesti in 339 i.Hr, dar lupta impotriva lui Alexandru Cel Mare in 335 i.Hr.

Regalitate si religie/Dacia de la Burebista la Decebal

In sec. i.Hr., Burebista (82 i.Hr. – 44 i.Hr) creaza regatul dac stapanind toate triburile geto-dace; In
aceasta actiune a fost ajutat de mare preot Deceneu; Centrul statului dac se afla in zona Muntilor
Orastiei; In cadrul unei politici externe active, Burebista il invinge pe celti si cucereste apoi toate
cetatile grecesti de pe litoralul pontic; Dupa moartea lui Burebista, stapanirea sa se destrama;
In Muntii Orastiei ( Sebesului) ramane centrul de putere al geto-dacilor; Relatiile dacilor cu
romanii se agraveaza in sec. I d.Hr., in timpul imparatului Domitian;

Regale dacilor, Decebal (87-106), invinge in 87 armata romana, dar ulterior este infrant; Decebal
incheie pacea cu Domitian si in urma ei Dacia devine regat clientar al Romei, iar Decebal client al
Romei, recunoscand dependenta fata de Imperiul Roman in schimbul unor avantaje militare si
economice; Confruntarile reincep in timpul imparatului Traian; In 101-102 are loc primul razboi
daco-roman, incheiat cu pacea din 102 in conditii foarete grele pentru daci; In anii 105-106 are loc
al doilea razboi daco-roman in urma caruia Dacia este cucerita si o parte a ei devine provincie
romana.

Religia geto-dacilor

Geto-dacii au avut o religie politeista (credeau in mai multi zei);

Principalele divinitati erau Zamolxis/Zalmoxis, Gebeleizis si un zeu al razboiului. Remarcabile sunt
sanctuarele (locuri de cult in care se desfasoara ritualurile) construite la Sarmezegetusa.

Integrarea geto-dacilor in lumea romana

Dacia devine romana, provincie a imperiului Roman, reprezenta doar o parte din statul dac;
Organizata ca provincie imperiala, Dacia era condusa de un “legatus augusti” Capitala Daciei
romane era Ulpia Traiana Sarmizegetusa; Romanizarea-procesul istoric prin care popoarele cucerite
de Imperiul Roman au preluat civilizatia si limba Latina-incepe anterior formarii provinciei Dacia;

514 i.e.n.-Expeditia nereusita a regelui persan Darius impotriva

scitilor,conflict in care au fost implicati si getii (Herodot).
341 i.e.n.- cucerirea teritoriilor de la sud de Dunare de Filip al II-lea, regele Macedoniei.

335 i.e.n.-campania lui Alexandru Macedon impotriva triburilor geto-dace a tribalilor de la sud de
Dunare.
326 i.e.n.-dezastrul campaniei gubernatorului Traciei Zopirion in “Stepa getica’’.

300(292)i.e.n.- conflict armat intre uniunea de triburi geto-daca de sub conducerea lui Dromichaites
si regele Traciei Lisimah.
278-218i.e.n-Regatul celtic de la Tylis din Tracia.

Cca 200 i.e.n-Luptele uniunii lui Oroles din Moldova de nord si centrala contra bastarnilor.
100 ien-106 e.n-Perioada clasica a societatii geto-dace.
74 i.e.n-Proconsulul Macedoniei C Scribonius Curio atinge linia Dunarii undeva in Banat.

72-71 i.e.n:Guvernatorul macedoniei M. Terentius Varo Lucullus impune oraselor colonii grecesti
tratate de alianta.
82(70)-44 i.e.n-Guvernarea lui Burebista.
61 i.e.n-rascoala coloniilor grecesti si a getilor din dobrogea
60 i.e.n-Campaniile lui Burebista impotriva triburilor celtice ale boiilor si tauriscilor

55-52 i.e.nCucerirea de catre burebista a oraselor-colonii grecesti de pe litoralul oraselor colonii

grecesti de pe litoralul nord-vestic al Marii Negre.
48 I.e.n:Amestecul lui Burebista in conflictul intern roman dintre Caesar si Pompeius.

44 i.e.n:Asasinarea lui Caesar, asasinarea lui Burebista.

29-27 i.e.n:cucerirea de catre proconsulul Macedoniei M. Licinius Crassus (sprijinit de regele get
Roles ) a regatelor din Dobrogea.
.8-18 e.n:Exilul poetului roman Ovidius la Tomis.
15 e.n :crearea provinciei romane Moesia.
85/86 e.n Invazia dacilor si a aliatilor lor in Moesia.Guvernatorul Oppius Sabinus este infrant si
ucis.Deplasarea imparatului Domitian pe frontul din Moesia.

Divizarea Moesiei in Superior si Inferior.

87-106:Guvernarea lui Decebal.
87:Infrangerea expeditiei militare a generalului Cornelius Fuscus.
88:Consulul Tettius Iulianus obtine victoria asupra dacilor in batalia de la Tapae.Ofensiva triburilor
marcomane in Pannonia

1000 000 – 4500 i.e.n epoca pietrei .

1000 000 – 10 000 i.e.n Paleoliticul .
10/8 000-7500/6500 i.e.n Mezoliticul .
4500/4000-2000/1800i.e.n Neoliticul .
2000/1800-1200/1050i.e.n epoca bronzului .
1200-1050 i.e.n-106 e.n-epoca fierului.
1200/1250i.e.n-650/600 i.e.n prima varsta a fierului(Hallstatt).
650/600 i.e.n. –106 e.n. a II-a varsta a fierului(La Tene).
sec.7-9 i.e.n.- pe litoralul Marii negre se fondeaza orasele-colonii grecesti:sud:Trapezus,
Sinope,Herakleia Pontica,Bizantinion.vest:Apollonia,Mesembria, Odessos ,Dionisopolis,
Histria,Callatis ,Tomis ,Tyras;nord:Olbia,Panticapeon,Phanagorea s.a.
sec6 i.e.n. -patrunderea influentelor scitice in spatiul carpato- dunarean
514 i.e.n.-Expeditia nereusita a regelui persan Darius impotriva scitilor,conflict in care au
fost implicati si getii (Herodot).
341 i.e.n.- cucerirea teritoriilor de la sud de Dunare de Filip al II-lea, regele Macedoniei.
335 i.e.n.-campania lui Alexandru Macedon impotriva triburilor geto-dace a tribalilor de la sud de
Dunare.
326 i.e.n.-dezastrul campaniei gubernatorului Traciei Zopirion in “Stepa getica’’.
300(292)i.e.n.- conflict armat intre uniunea de triburi geto-daca de sub conducerea lui Dromichaites
si regele Traciei Lisimah.
278-218i.e.n-Regatul celtic de la Tylis din Tracia.
Cca 200 i.e.n-Luptele uniunii lui Oroles din Moldova de nord si centrala contra bastarnilor.
100 ien-106 e.n-Perioada clasica a societatii geto-dace.
74 i.e.n-Proconsulul Macedoniei C Scribonius Curio atinge linia Dunarii undeva in Banat.
72-71 i.e.n:Guvernatorul macedoniei M. Terentius Varo Lucullus impune oraselor colonii
grecesti tratate de alianta.
82(70)-44 i.e.n-Guvernarea lui Burebista.
61 i.e.n-rascoala coloniilor grecesti si a getilor din dobrogea
60 i.e.n-Campaniile lui Burebista impotriva triburilor celtice ale boiilor si tauriscilor
55-52 i.e.nCucerirea de catre bur 353y244d ebista a oraselor-colonii grecesti de pe litoralul
oraselor colonii grecesti de pe litoralul nord-vestic al Marii Negre.
48 I.e.n:Amestecul lui Burebista in conflictul intern roman dintre Caesar si Pompeius.
44 i.e.n:Asasinarea lui Caesar, asasinarea lui Burebista.
29-27 i.e.n:cucerirea de catre proconsulul Macedoniei M. Licinius Crassus (sprijinit de regele get
Roles ) a regatelor din Dobrogea.
.8-18 e.n:Exilul poetului roman Ovidius la Tomis.
15 e.n :crearea provinciei romane Moesia.
85/86 e.n Invazia dacilor si a aliatilor lor in Moesia.Guvernatorul Oppius Sabinus este infrant si
ucis.Deplasarea imparatului Domitian pe frontul din Moesia.Divizarea Moesiei in Superior
si Inferior.
87-106:Guvernarea lui Decebal.
87:Infrangerea expeditiei militare a generalului Cornelius Fuscus.
88:Consulul Tettius Iulianus obtine victoria asupra dacilor in batalia de la Tapae.Ofensiva
triburilor marcomane in Pannonia.
89:Incheierea pacii intre Decebal si Domitian.Regele dac se recunoaste clientelar al Romei.
98-117:Guvernarea imparatului romanTraian.
101-102:Primul razboi dacic al imparatului Traian.
101(primavara):Ofensiva armatelor romane in Dacia si victoria lui Traian la Tapae.
101/102 Atacul dacilor si al aliatilor lor in dobrogea.Batalia de la Adamclisi.
102(vara/toamna):Reluarea ofensivei romane in Dacia .
105(primavara): Se incheie constructia podului de piatra peste Dunare la Drobeta condusa de
arhitectul Appolondor din Damasc.
105(iunie)-106(vara) Al doilea razboi dacic.
106 , 11 august:Diploma militara de la Porolissum atesta pentru prima data constituirea
provinciei romane Dacia.
106-271:Stapanirea romana in Dacia.
107;Triumful de123 de zile a imparatului Traian la Roma.
109:Inaugurarea in Dobrogea la Adamclisi a monumentului Tropaeum Traiani.
113,12 mai:La Roma este inaugurata columna lui Traian,
117-118:Rascoala dacilor de curand supusi si invaziile dacilor liberi,, a iazygilor si a roxolanilor
in Dacia
119:Dupa potolirea tulburarilor noul imparat roman Hadrianus (117-138) imparte Dacia in Superior
si Inferior.
123-124:A doua impartire administrativa a Daciei(Superior,Inferior,Porolissensis)
168:A treia impartire administrativa a Daciei(Apulensis,Malvensis,Porolissensis)
171:Invazia costobocilor in provinciile romane la sud de Dunare.
245/247:Cele mai puternice razboaie ale carpilor cu imparatul roman Filip Arab.
271-275:Sub presiunea popoarelor migratoare imparatul Aurelianus (270-275) abandoneaza
Dacia.
271-376: Continuitatea daco-romana in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic in conditiile dominarii
nominale a triburilor germanice ale ostrogotilor.
313:Prin edictul de la Milan imparatul Constantin cel Mare(306-337) recunoaste oficial
religia crestina.
Sec4:Raspandirea crestinismului in limba latina de factura populara pe teritoriile nord- dunarene.
375:Nimicirea regatului ostrogot si primele invazii ale hunilor.
376-602:Continuitatea daco-romana in conditiile presiunilor popoarelor migratoare
(huni,gepizi,avari,longobarzi).
secVI(deceniileII-III) Primele incursiuni ale triburilor slavilor vechi(antii si sclavinii) cu
aliatii lor protobulgari contra imperiului Romano-Bizantin.
SecVI(deceniileVI-VIII) Instaurarea unor triburi slave in spatiul Carpato-dunarean si invaziile lor
impotriva Bizantului,.550-551-ele pentru I oara ierneaza la sud de Dunare.
602:frontiera bizantina pe Dunare se prabuseste sub presiunea slavilor,avarilor si altor popoare
migratoare.
Sec7:migratia triburilor slavilor vechi la sud de Dunare si colonizarea teritoriilor pana la Marea
Egee.
679-681:Infrangerea bizantinilor in razboiul cu protobulgarii de sub conducerea hanului Asparuh si
recunoasterea primului tarat bulgar.
Sec8:putina populatie de origine slava de la nord de dunare este treptat asimilata de populatia
protoromana.Procesul de formarea poporului roman si a limbii sale intra in faza definitiva.
Sec.VI/secX:Lupta voievodatelor lui Glad ,Gelu,Munumorut impotriva expansiunii maghiare.
Sec.11:Conflictele voievozilor transilvaneni Ahtum si Gyla cu regale ungar Stefan I.
Sec.12-13:Poemul medieval german pomeneste de ducele Ramuc din tara valaha.
1111:Prima mentiune documentara a principelui transilvanean Mercurius ca reprezentant al
regelui ungar.
1211:Invitarea in Tara Barsei a cavalerilor teutoni.
1222Regele Ungariei Andrei al III-lea acorda nobilimii Bula de Aur.
1234:Mentionarea romanilor in bula Papei de la Roma Grigore al 11-lea.
1241 Marea invazia tataro-mongola.
1247:Diploma Ioanitilor confirma prezenta formatiunilor politice românesti la sud de Carpati
in frunte cu Litovoi, Seneslau ,Ioan si Farcas.
1277/1279:conflictul dintre Litovoi si regele ungar Ladislau al4-lea.
1310-1352:Domnia lui Basarab I.
1330:Campania regelui ungar Carol Robert in Transilvania.9-12 noiembrie-batalia de la Posada.
1352-1364:Domnia lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I.
1359-Voievodul din Maramures,Bogdan, trece in Moldova,il alunga pe Balc si este recunoscut de
populatia locala ca domn si voievod/(1358-1365).
1359:recunoasterea Mitropoliei Tarii Romanesti.
1364-1377 Domnia lui VladislavI(Vlaicu-Voda,).
1365-1374:Domnia lui Latcu, urmasul lui Bogdan .
1375-1391:Domnia lui Petru I Musat..
1386-1418:Domnia lui Mircea cel Batran.
1387,1388:Petru I recunoaste suzeranitatea regelui polon Vladislav al III lea Jagello si-i acorda un
imprumut de 3000 ruble.
1388:Prima mentiune a orasului cetate Suceava drept capitala a Moldovei.
1389:Batalia de la Cosovopolie,infrangerea despotului Serbiei Lazar.
1394:Batalia de la Rovine.
1395:Tratatul antiotoman incheiat intre Mircea cel Batran si regele Sigismund.
1396:Cruciada de la Nicopole.
1399-1432:Domnia lui Alexandru cel Bun.
1401:Patriarhul de la Constantinopol recunoaste pe Iosif Mitropolit al Moldovei .
1402:Alexandru cel Bun recunoaste suzeranitatea regelui polon Vladislav al doilea Jagello.
1402:Batalia de la Ankara.Ostile lui Tamerlan il infrang pe Baiazid.
1410:Batalia de la Grunwald.
1412:Tratatul polono-ungar de la Lublin.
1415:Mircea accepta plata tributului turcilor ca semn de rascumparare a pacii.
1420:Primul atac al turcilor asupra Moldovei.
1426:Alexandru cel Bun reintoarce Chilia.
1430-1431:Conflictul moldo-polon si aderarea lui Alexandru la ducele Lituaniei Svidrigiello.
1433-1457:Lupte interne intre pretendenti la tronul Moldovei.
1437-1438:Rascoala taranilor din Transilvania(Bobalna).
1441:Iancu de Hunedoara devine voievod al Transilvaniei.
1442:Batalia de la Santimbru.Infrangerea lui Iancu peste o saptamana este transformata in
victorie.
1443-1444:Campania cea lunga a lui Iancu de Hunedoara.Semnarea tratatului de pace pe un
termen de 10 ani. Batalia de la Varna.
1446:Iancu de Hunedoara devine guvernator al Transilvaniei.
1451:Uciderea domnului Moldovei Bogdan al II-lea de catre fratele sau Petru Aron.
1453:Cucerirea Constantinopolului de catre turci.Caderea Imperiului Bizantin.
1456:Victoria de la Belgrad a lui Iancu de Hunedoara.
1456-1462(1476):Domnia lui Vlad Tepes.
1457:Expeditiile lui Tepes in Ardeal.
1457-1504:Domnia lui Stefan cel Mare
1458-1590:Guvernarea in Ungaria a lui Matei Corvin,fiul lui Iancu.
1459:Stefan se recunoaste vasal al lui Cazimir al IV-lea,regele polon.
1461-1462:Refuzul lui Tepes de a plati tribut si campania la sud de Dunare
Invazia lui Mahomed in Tara Romaneasca
1462:Primul atac al lui Stefan cel Mare asupra Chiliei.
1463:Cetatea Hotin este reintoarsa Moldovei de catre polonezi.
1465:Stefan cucereste cetatea Chilia.
1467:Campania regelui ungar Matei Corvin in Moldova.Batalia de la Baia.
1469:Pedepsirea lui Petru Aron.
1470:Batalia de la Lipnic.Victoria lui Stefan asupra tatarilor.
1471-1473:Luptele dintre Stefan cel Mare si Radu cel Frumos,Inscaunarea lui Laiota Basarab.
1475(10ian.)Batalia de la Vaslui(Podul Inalt)
1475:Tratatul antiotoman moldo-ungar.
1476(26 iul.)Batalia de la Valea Alba(Razboieni).
1476:Reinscaunarea si uciderea lui Vlad Tepes.
1484:Cucerirea de catre turci a Chiliei si Cetatii Albe.
1489:Tratatul de pace moldo-turc si plata tributului de 3000 galbeni.
1495-1508:domnia lui Radu cel Mare in Tara Romaneasca.
1497: campania polona de sub conducerea lui Ioan Albert.Victoria lui Stefan cel Mare in batalia din
Codrii Cosminului.
1498:Campania lui Stefan cel Mare in Polonia.
1499 Tratatul de pace moldo-polon.

Perioada antica
• Tracii
• Geto-dacii
• Cetatile geto-dace
• Regatele getilor
• Statul Dacia
• Influenta romana in spatiul Carpato-Nistrean
• Surse
• Cronologie
 • Ilustratii
Cele mai vechi triburi cunoscute dupa izvoarele scrise in spatiul Carpato-Nistrean sunt tracii - cei
mai indepartati stramosi ai romanilor.
Tracii. Neamul tracilor era de origine indo-europeana si facea parte din sirul celor mai vechi
popoare din Europa. Pentru prima data, tracii sunt mentionati de catre Homer in nemuritorul poem
"Iliada" la sfarsitul mileniului II a.Chr. Conform datelor arheologice insa, civilizatia tracica este
atestata incepand cu secolele XVIII-XVI a.Chr.
Tracii erau un popor cu o cultura deosebita. Din timpurile stravechi ei erau slaviti drept oameni
iubitori de poezie, cantec, dans, a diferitor stiinte etc. Poezia traca, in rand cu cantecul si dansul au
influentat substantial inceputurile poeziei elene si au determinat aparitia teatrului. Influenta traca
asupra civilizatiei grecesti este consemnata de mitologia antica, care ii considera drept intemeietori
ai poeziei grecesti pe Musaios, Orfeu, Linos si Tamiris, toti de origine traca.
Conform "Istoriei" lui Herodot, tracii reprezentau unul dintre cele mai numeroase popoare din
antichitate. Civilizatia tracilor ocupa spatiul carpato-balcano-ponic, avand drept axa centrala fluviul
Dunarea. Mediul geografic a determinat impartirea lumii trace in doua grupari mari: tracii de sud si
tracii de nord.
Geto-dacii. Dintre tracii de nord cele mai dezvoltate sau dovedit a fi triburile getilor si dacilor.
Numele acestor doua triburi cu timpul au devenit generice pentru toti tracii de nord. Denumirea de
geti era folosita, de regula, de catre greci, iar cea de daci de catre romani. Pe parcursul secolelor VI-
I i.e.n. aceste semintii au reusit sa-i stranga in jurul lor pe toti tracii septentrionali, formand statul
Dacia, care a fost cel mai mare stat al tracilor din toate vremurile.
Geto-dacii din punct de vedere etno-lingvistic reprezentau un popor unitar, care vorbea aceeasi
limba, avea aceeasi provenienta, aceleasi obiceiuri si credea in aceleasi zeitati. Limba geto-dacilor
se deosebea de limba tracilor de sud, constituind, cel putin, un dialect aparte. Din limba geto-dacilor
la etapa contemporana s-au pastrat cateva sute de denumiri de localitati (toponime), mai mult de 30
denumiri de rauri (hidronime), circa 1150 antroponime si 160 cuvinte folosite in vorbirea curenta.
Virtutile geto-dacilor. Geto-dacii, dupa cum remarcau insasi autorii antici, reprezentau un popor cu
calitati morale inalte si virtuti deosebite. Ei erau cinstiti, curajosi, iubitori de libertate. Aceste
caracteristici ale geto-dacilor erau cunoscute departe de hotarele Daciei, inclusiv in Grecia si Roma.
In acest context, parintele istoriei Herodot i-a numit pe geti "cei mai viteji si cei mai drepti dintre
traci". Aceste calitati, cu o deosebita putere s-au manifestat in diferite perioade ale istoriei geto-
dace: in sec. VI a.Chr. in luptele cu regele Darius I al Persiei, in sec. IV-III in luptele cu regele
macedonean Lisimah, iar in sec. I a.Chr. - sec. II p.Chr. in luptele contra expansiunii romane cand
geto-dacii au demonstrat un sacrificu enorm, care in final a fost invesnicit chiar de catre invingatori
prin doua monumente impresionante ale antichitatii: Tropaeum Traini si Columna lui Traian.
Cetatile geto-dace. Asezarile geto-dace erau de doua tipuri: asezari nefortificate si asezari
fortificate - cetati, cele din urma fiind nominalizate de catre bastinasi DAVE. In secolele VI-III i.e.n.
cele mai multe cetati geto-dacice se aflau in partea centrala si de nord a spatiului Carpato-Nistrean.
In aceasta regiune sant cunoscute peste 160 cetati geto-dacice. O buna parte din aceste fortificatii se
afla de-a lungul raului Nistru, inclusiv pe malul stang. Cele mai cunoscute cetati geto-dacice din
acest spatiu sunt: Cotnari-Catalina (jud. Iasi, Rom.), Stancesti (jud. Botosani, Rom.), Brad,
Racatau (jud. Bacau, Rom.), Poiana (jud. Galati, Rom.), Rudi, Iorjnita (jud. Soroca, RM), Rascov,
Caterinovca, Cunicea, (jud. Dubasari, RM), Saharna, Mateuti, Butuceni, Trebujeni-Potarca (jud.
Orhei, RM), Hansca (jud. Lapusna, RM), Orlovca (reg. Reni, Ucr.) etc.
Incepand cu secolul II i.e.n. cetatile geto-dacice se concentreaza in muntii Carpati. O importanta
deosebita in secolul I i.e.n. au avut-o cetatile din Carpatii de sud-vest, din munti Orastiei (jud.
Hunedoara). Aici se gasea un mare centru militaro-politic si religios, alcatuit din capitala Daciei,
Sarmizegetusa si o serie de fortificatii, cum sunt cele de Costesti, Blidaru, Piatra-Rosie, Banita,
Capalna etc. Acest centru la inceputul erei noastre a reprezentat inima Daciei unde au carmuit cei
mai de seama regi.
In lucrarile autorilor greci si romani au fost pomenite cateva zeci de cetati geto-dacice, printre care:
Clepidava, Mettonium - in regiunea Nistrului superior, Petrodava, Piroboridava - in bazinul
Siretului, Sucidava, Buridava, Pelendava, Ramidava - in Muntenia, Cumidava - in Carpati etc.
Regatele getilor. Incepand cu mijlocul mileniului I a.Chr. la triburile geto-dace, in urma procesului
de descompunere a relatiilor gentilice, apar formatiuni politice desemnate de catre autorii antici
drept regate. Regatele geto-dace uneau unul sau cateva triburi conduse de un rege, numit de catre
greci basileu. .
Cel mai vechi regat getic cunoscuta dupa surse scrise poate fi considerata formatiunea militaro-
politica a getilor de la gurile Dunarii, care pe la anul 514 a.Chr. a opus o rezistenta darza regelui
Persiei Darius I, care trecea prin zona spre Scitia din nordul Marii Negre.
Datele arheologice demonstreaza, ca in sec. IV-III a.Chr., la rasarit si la sud de Carpati existau un sir
de formatiuni militaro-politice, care inglobau zeci de asezari fortificate. Deosebit de impresionante
sunt cetatile getice de la rasarit de Carpati, care in multe cazuri se caracterizeaza prin dimensiuni
enorme si multiple valuri de aparare.
Despre locul si rolul formatiunilor getice marturisesc unele informatii scrise parvenite de la autorii
antici. In acest context, un puternic regat getic aflat la gurile Dunarii pe la anul 339 a.Chr. este
pomenit in contextul luptelor cu regele scitilor Ateas.
Inceputul domniei lui Alexandru Macedon in anul 335 a.Chr. era marcat prin invadarea teritoriului
unei formatiuni getice din stanga Dunarii. Pe la anul 327 a.Chr. in sudul spatiului Pruto-Nistrean
getii s-au remarcat prin distrugerea unei armate macedonene alcatuita din 10 mii de ostasi sub
conducerea generalului Zopirion.
Cea mai remarcabila formatiune getica din perioada elenistica a fost Regatul condus Dromichaites,
care ocupa spatii vaste la rasarit si sud de Carpati. In anii 300-292 a.Chr. Dromichaites ii invinge in
doua razboaie consecutive pe macedoneni si il captureaza in prizonierat chiar pe regele Lisimah,
unul dintre cei mai puternici carmuitori ai lumii elenistice. In contextul acestor evenimente, autorii
antici Diodor din Sicilia, Strabon, etc. au remarcat moralitatea inalta a lumii getice, dorinta acestora
de a duce un mod de viata pasnic si de a avea relatii bune cu vecinii.
Statul Dacia. La inceputul sec. I a.Chr. pe timpul regelui Burebista (82-44 a.Chr.), triburile geto-
dace au fost unificate sub o singura putere, formand staul Dacia cu capitala la Sarmizegetusa. In
perioada respectiva Dacia a atins o intindere maximala, ingloband toate triburile geto-dace din
nordul si sudul Dunarii, de la Muntii Balcani pana la muntii Tatra gurile Bugului. In perioada lui
Burebista, Dacia devine un rival foarte serios al Romei, din care cauza staul roman a fost obligat sa-
si schimbe prioritatile politicii externe si sa declanseze o expansiune deschisa contra dacilor.
Cu concursul roman, dupa moartea lui Burebista, Dacia s-a dezmembrat in cateva regate separate.
Dupa datele lui Starbon la inceput existau patru regate dacice, iar in timpul lui Octavian August,
numarul lor crescuse la cinci regate. Ce-a mai importanta formatiune politica dacica in a doua
jumatate a sec. I a.Chr. - sec. I p.Chr. era regatul din spatiul intracarpatic cu centru politic si religios
la Sarmizegetusa, unde au carmuit ilustrii regi Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras si Decebal. In a
doua jumatate a sec. I p.Chr. Dacia a fost reunificata sub o singura autoritate, iar spre sfarsitul
aceluiasi secol atinge apogeul dezvoltarii sale, transformandu-se in cel mai puternic oponent al
Romei.
Cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman. In a doua jumatate a sec. I p.Chr. Imperiul Roman,
tinand cont de puterea crescanda a dacilor a fost nevoit sa-si schimbe politica fata de Dacia, ca sa
imbine in continuare mecanismele diplomatice cu politica fortei. Drept rezultat al acestei politici
sunt cele trei razboaie sangeroase de la sfarsitul sec. I - inceputul sec. II. Primul razboi a fost purtat
de imparatul Domician in anii 85-89, iar celelalte doua de catre imparatul Traian in anii 101-102 si
105-106. Apararea eroica a dacilor condusi de catre regele Decebal s-a finalizat cu infrangerea
totala a dacilor si includerea Daciei in sistemul imperiului roman.
Ce-a mai mare parte din teritoriul dacic a fost inclus in Imperiului Roman in componenta a doua
provincii: Dacia (teritoriile Transilvaniei, Banatului, Olteniei) si Moesia Inferior (Dobrogea si sudul
Moldovei).
Influenta romana in spatiul Carpato-Nistrean. Teritoriul de la est de Carpati a constituit in sec.
II-IV un spatiu intermediar dintre Imperiul Roman si restul lumii barbare. Aceste regiuni erau
supravegheate de catre romani si incadrate efectiv in sistemul sau economic. Spatiul Carpato-
Nistrean era divizat in multiple formatiuni politice, carmuite de catre sefi locali - "prieteni si ai aliati
ai poporului roman", care erau sustinute financiar de catre autoritatile romane. Civilizatia romana a
patruns adanc in mediul dacic liber, din care cauza cultura materiala si spirituala din aceasta regiune
practic a capatat un caracter provincial roman. Un indice serios care indica asupra prezentei romane
in aceste tinuturi il reprezinta multiplele tezaure monetare romane din sec. II-III, care nu sunt
altceva decat parti din asa-zisele "stipendii" romane platite conducatorilor locali pentru serviciile
aduse Imperiului Roman. O importanta capitala pentru spatiile dacice libere in perspectiva unei
incadrari reale in sistemul civilizatiei romane l-a constituit religia crestina, care in sec. III-IV era
adoptata masiv de catre populatia locala din tinutul extracarpatic.
Valurile lui Traian. In partea de sud a spatiului Carpato-Nistrean, pentru protejarea provinciei
Moesia Inferior, in apropierea Dunarii de Jos, romanii au construit un puternic sistem de fortificatii,
alcatuite din valuri de pamant, nominalizate de catre populatia bastinasa drept Valurile lui Traian.
Aceste sisteme fortificate au fost construite in regiunea de stepa, de la curbura de sud-est a
Carpatilor spre raul Prut, iar de aici spre raul Tiras si Marea Neagra. Printre aceste fortificatii se
evidentiaza doua sisteme grandioase: Valul de Jos al lui Traian (vadul lui Isac-Bolgrad-lacul
Catlabuga) si Valul de Sus al lui Traian (Leova-Tighina), cu o lungime de 124-136 km.
Surse:
• "… Tot asa e, Charmides, si cu descintecul nostru. L-am deprins acolo in tabara de la un
thrac, unul dintre medicii lui Zalmoxis, despre care se zice ca stapinesc mestesugul de a te
face nemuritor. Si spunea thracul acesta ca medicii helleni pe buna dreptate iau seama la cele
pe care tocmai le pomeneam; numai ca Zalmoxis, adauga el, rgele nostru, care e zeu, arata
ca dupa cum nu trebuie sa incercam a vindeca ochii fara sa vindecam capul, ori capul fara sa
sinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi insanatosit fara suflet. Aceasta e pricina
pentru care medicii helleni nu izbutesc sa vindece cele mai multe boli: ei nu se ridica pina la
intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca, iar daca acestuia nu-i merge bine, nici partea nu
se poate insanptosi…". Platon, (427-347 B.C,), filosof si poet helen, a scris despre gindirea
getilor in lucrarea Charmides.
• "… Lasind la o parte trecurul indepartat al getilor, intimplarile din vremea noastra sunt
urmatoarele: ajungind in fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul
Burebista l-a inaltat atit de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci,
incit, in citiva ani, a faurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din
populatiile vecine. Ba inca a ajuns sa fie temut si de romani…". Strabon, (63 B.C. - 21
A.D.), istoric si geograf grec, a scris despre geto-daci in lucrarea sa Geografia.
• "… Cel mai insemnat razboi de atunci al romanilor a fost cel impotriva dacilor, asupra
carora, in vremea aceea, domnea Decebal foarte priceput la planurile de razboi si iscusit la
infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp.
Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbinda, dar si sa
iasa cu bine dintr-o infringere. Din aceasta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut
pentru romani…". Dio Cassius, (c. 155-236 A.D.), istoric grec si om politic roman, scrie
despre razboaiele daco-romane in lucrarea sa Istoria Romana in 80 de carti.
Cronologie:
 • c. 800-450/350 B.C. - the first Iron Age (Hallstatt). Gradual formation of the Geto-dacian
tribes amongst the Tracians
• 6th century - patrunderea influentelor scitice in regiunile carpato-dunarene
• c. 450/350 - 106 - the second Iron Age (Latene)
• 7-6 centuries B.C. - the establish of the colonies of Histria, Tomis and Callatis by the Greek
on the western shores of the Black Sea. Marfurile si monedele grecesti patrund adinc in
teritoriile geto-dace de-a lungul riurilor: Dunare, Siret, Prut, Nistru, etc.
• 514 B.C. - the Getae are mentioned for the first time in written sources by Herodotus, in
connec-tion with the expedition of the Persian King Darius I (521-486 B.C.) north of the
Danube
• 340/339 B.C. - an alliance is concluded between the Getae and the Macedonians to drive the
Scythians from Dobrogea, consecrated by the marriage of Meda, the daughter of the Getic
King Co-thelas, to Philip II of Macedon
• 335 B.C. - the Getae are mentioned in connection with the campaign of Alexander the Great
in the Danube region
• 326 B.C - campania guvernatorului Traciei, Zopirion, impotriva Olbiei sufera esec undeva in
"stepa getica" la nordul Dunarii
• 300-292 B.C. - conflictul intre uniunea de triburi geto-dace conduse de Dromichaites si
regele tra-ciei Lysimachos, din care invigator iese regele getilor
• c. 200 B.C. - patrunderea bastarnilor, populatie de origine germanica, in Moldova de nord si
centrala
• c. 100 B.C. - 106 A.D. - perioada de maxima dezvoltare a culturii geto-dace, perioada
clasica a civilizatiei geto-dace
• 82/70-44 B.C. - the reign of King Burebista who unites the Geto-Dacian tribes
• A.D. 9-18 - the Roman poet Ovidius is exiled to the city of Tomis on the Black Sea by the
Roman Emperor Augustus
• 87-106 - the reign of King Decebal in Dacia

Etnogeneza romanilor
Autor: Gh. Postica
1. Generalitati
2. Romanizarea geto-dacilor
3. Formarea poporului roman si a limbii romane
4. Societatea veche romaneasca
5. Surse
6. Cronologie
7. Ilustratii

I. Generalitati
La sfarsitul antichitatii, inceputul evului mediu, in spatiul carpato-balcanic in rezultatul evolutiei
istorice s-a format un etnos nou - poporul roman.
Poporul roman apartine de marele grup etnolingvistic indoeuropean, fiind unul dintre cele mai
vechi neamuri din Europa, care locuieste in spatiul sau de geneza de peste doua milenii. Romanii
reprezinta un popor de origine daco-romana, format in rezultatul simbiozei traco-geto-dacilor cu
romanii. In perioada medievala timpurie, la elementele etnolingvistice de baza s-au adaugat si
influente venite din partea unor neamuri migratoare, in special din partea slavilor vechi. In cazul
romanilor, slavii, au jucat acelasi rol ca si germanii in cazul popoarelor romanice occidentale, dat
fiind ca au imprimat etnosului romanesc o coloratura specifica.
Limba romana reprezinta un idiom romanic, care isi trage originea din vechea latina. Fiind o
limba romanica de rasarit, limba romana, apartine in acelasi timp de marele grup al limbilor
neolatine din care mai fac parte italiana, franceza, spaniola si portugheza. Dintre toate acestea,
limba romana, datorita conditiilor specifice de evoluare, a conservat cele mai multe elemente
arhaice, din care cauza anume ea, in raport cu alte limbi neolatine, se gaseste in cea mai apropiata
relatie cu latina antica. In acelasi timp, spre deosebire de alte limbi romanice, limba romana este
unitara in tot spatiul etnic romanesc, fara a avea dialecte regionale.
Numele etnic propriu al romanilor sau etnonimul (de la "etnos" - popor si "nyme" - nume) se
gaseste in legatura directa cu numele vechilor romani. Etnonimul Roman reprezenta o forma
lingvistica evoluata a etnonimului Romanus. In acest context, romanii reprezinta unicul popor
neolatin care si-a pastrat numele de origine pana la etapa actuala. In perioada medievala, strainii, i-
au desemnat pe romani prin aloetnonimul (alt etnonim) Vlah (Blah, Olah, Voloh, etc.).
Constiinta etnica a romanilor, care se gaseste in legatura stransa cu limba si numele etnic, a pastrat
in toate timpurile amintirea descendentei neamului de la vechii romani. In cadrul marelui ocean al
neamurilor migratoare din Europa de sud-est romanii reprezentau unicul popor de origine romana,
care in opozitie cu migratorii se concepeau pe sine drept urmasi ai slavitei Rome si respectiv
succesori a unei civilizatii stralucite.
Spatiul etnogenezei romanilor a cuprins teritorii intinse din Europa de sud-est, care corespundeau
pamanturilor tracilor de nord (geto-dacilor) si partial ale tracilor de sud, care se intindea de la
Campia panonica pana in Transnistria si de la Carpatii nordici pana in partea centrala a muntilor
Balcani. Spatiul de etnogeneza al romanilor avea drept axa centrala bazinul Dunarii de Mijloc si de
Jos, limitat de doua cetati naturale uriase formate din muntii Carpati si Balcani. In epoca
migratiunilor, spatiul etnogenezei poporului roman s-a restrans la teritoriul Carpato-Danubiano-
Nistrean.
Timpul etnogenezei romanilor reprezinta o perioada indelungata de restructurari etnoculturale,
lingvistice si spirituale, desfasurate pe parcursul a circa 900 ani, avand drept limita inferioara sec.
II-I a.Chr. si limita superioara sec. VII-VIII p.Chr. Procesul etnogenezei romanilor s-a inceput din
momentul declansarii expansiunii civilizatiei romane in Dacia si s-a sfarsit odata cu consolidarea
daco-romanilor pe o baza etnolingvistica calitativ noua.
Factorii etnogenezei reprezinta elemente care determinata caracterul noului popor. In dependenta
de conditiile istorice pot fi evidentiati diferiti factori ai etnogenezei. In cazul etnogenezei romanilor
rolul decisiv l-au avut doi factori de natura spirituala: romanitatea si crestinismul.
Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului roman, limba si constiinta lui
nationala. Prin factorul roman, poporul roman a devenit un etnos romanofon.
Crestinismul a determinat mentalitatea romanica a neamului romanesc, spiritualitatea, unitatea si
continuitatea lui in conditiile migratiunii popoarelor. Prin crestinism romanii au devenit un etnos
profund spiritual, un etnos religios, calitati care in mare masura au contribuit la pastrarea fiintei
romanice a neamului.
Premisele etnogenezei reprezinta conditiile care au generat noul etnos. La baza procesului de
etnogeneza a romanilor s-au aflat trei premise fundamentale. Prima premisa a constituit-o civilizatia
traco-geto-daca, care servit drept teren al etnogenezei romanilor. A doua premisa a rezultat din
incadrarea traco-geto-dacilor in sec. VII-II a.Chr. in sistema valorilor antice grecesti. Cea de-a treia
premisa a etnogenezei romanilor a fost integrarea geto-dacilor in sec. I a.Chr. - sec. IV p.Chr. in
cadrul civilizatiei antice de tip roman. Civilizatia traco-geto-daca a constituit materialul primar al
etnogenezei romanilor. Influentele eline au format conditiile necesare pentru distantarea traco-geto-
dacilor de lumea barbara si apropierea lor de valorile civilizatiei antice. In fine, includerea traco-
geto-dacilor in sistema civilizatiei romane a creat cele mai favorabile conditii pentru desfasurarea
procesului de asimilare etnoculturala a autohtonilor si de constituire a unei noi etnii.
Etapele etnogenezei ilustreaza fazele de constituire a noului etnos Procesul etnogenezei romanilor
cuprinde doua etape de baza:
1. etapa primara (sec.II-I a.Chr. - sec.V p.Chr.) cand se formeaza comunitatea romanica de
rasarit (daco-romanii)
2. etapa finala (sec. VI-VIII) cand se constituie poporul roman propriu-zis.
II. Romanizarea geto-dacilor
Esenta romanizarii. Romanizarea reprezenta procesul asimilarii de catre imperiul roman a unor
popoare antice, inclusiv a traco-geto-dacilor. Romanizarea traco-geto-dacilor a insemnat imbinarea
civilizatiei romane cu civilizatia autohtona din spatiul carpato-balcanic, preluarea de catre bastinasi
a culturii de tip roman, a structurilor sociale, economice, spirituale romane si a limbii latine ca
mijloc de comunicare.
Romanizarea a cuprins doua faze consecutive: asimilarea economico-culturala si asimilarea
lingvistico-spirituala. Procesul romanizarii traco-geto-dacilor a avut o durata cronologica destul de
mare si o raspandire teritoriala foarte larga. Timpul romanizarii cuprinde perioada dintre sec. II-I
a.Chr. si sec. IV-V p.Chr., iar spatiul romanizarii include intregul teritoriu al Daciei istorice, inclusiv
regiunile dacilor liberi si jumatatea de nord a Traciei balcanice.
Premisele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la baza un sir de premise favorabile,
printre care se evidentiaza: originea comuna, indo-europeana, a traco-geto-dacilor si a romanilor;
includerea traco-geto-dacilor in sistema relatiilor de tip antic prin intermediul lumii grecesti; gradul
relativ inalt de dezvoltare al civilizatiei traco-geto-dace; gradul inalt de compatibilitate dintre
civilizatia traco-geto-daca si cea romana.
Caile romanizarii. Fenomenul romanizarii a decurs pe doua cai de baza: oficiala si populara.
Calea oficiala a romanizarii reprezenta politica de stat a Romei Antice de asimilare a altor popoare.
Calea populara a romanizarii reprezenta procesul de implementare a civilizatiei romane, inclusiv a
limbii latine, in mediul traco-geto-dacic.
Focarele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a derulat concomitent prin intermediul
mai multor focare din provinciile romane Dacia, Moesia Inferior, Moesia Superior, etc., care
reprezentau nuclee de iradiere a civilizatiei romane: orase si targuri romane, asezari rurale de tip
roman, tabere militare romane, asezari civile daco-romane, centre economice, centre administrative
romane, centre religioase romane, scoli romane, etc.
Factorii romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorita unor factori, care in
dependenta de timp, spatiu si alte conditii au contribuit la asimilarea relativ rapida a traco-geto-
dacilor. Printre factorii de baza ai romanizarii traco-geto-dacilor pot fi evidentiati urmatorii: limba
latina, colonizarea romana, armata romana, institutia cetateniei romane, dreptul roman, sistema
administrativa provinciala, cultele religioase romane, religia crestina, casatoriile mixte daco-
romane, educatia de tip roman, valorile culturale si morale romane, urbanizarea, asezarile rurale
romane, relatiile economico-comerciale, sistemele de aliante cu dacii liberi, limesul dacic, etc.
Factorii hotaratori ai romanizarii au fost limba latina si crestinismul.
Etapele romanizarii. Procesul romanizarii s-a desfasurat in trei etape de baza: etapa preliminara
din sec.II-I a.Chr. - 106 p.Chr., etapa decisiva din perioadei de existenta a provinciei Dacia intre
anii 106-275 p.Chr. si etapa finala din perioada antica tarzie, de la retragerea administratiei romane
din provincia Dacia in anul 275 pana la definitivarea procesului de formare a comunitatii daco-
romane, in sec. V.
Procesul romanizarii geto-dacilor. In procesul romanizarii a fost antrenat tot spatiul geto-dacic,
atat regiunile incluse in cadrul provinciilor romane (Dacia, Moesia Inferior, Scithia Minor, etc.) cat
si regiunile dacilor liberi, ramase in afara limesului roman.
Colonizarea provinciilor dunarene a reprezentat un factor esential al romanizarii geto-dacilor. Acest
proces in Dacia s-a desfasurat oficial, cu participarea intregului aparat de stat. Procesul colonizarii
masive si organizate a Daciei a fost declansat de catre imparatul Traianus si continuat cu aceiasi
ravna de urmasii sai. Colonistii, dupa informatiile unor autori antici, au fost adusi in Dacia pentru "a
popula orase si a cultiva ogoare". Colonistii romani au creat in Dacia centre economice si religioase,
au adus aici limba latina si spiritualitatea romana, s-au infiltrat in mediul autohton, au creat familii
mixte daco-romane, au contribuit direct la atragerea geto-dacilor in sistema de valori romane si in
fine la romanizarea lor.
Orasele din provinciile dunarene (Ulpia Traiana, Apullum, Napoca, Potaisa, Drobeta, Dierna,
Tropaeum Traiani, Noviodunum, etc.) erau cele mai efective nuclee de iradiere a romanizarii
romane, constituind retele inchegate si bine organizate. In cadrul oraselor romane erau concentrate
majoritatea institutiilor purtatoare a procesului de romanizare, care reprezentau in acelasi timp
factori fundamentali ai romanizarii: administratia, instantele judiciare, marile centre religioase,
teatre, scoli, congregatii mestesugaresti, etc.
Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizarii. Teritoriile provinciilor
Dacia si Scithiei Minor erau impanzite cu tabere militare romane de tip castrum si castella si asezari
civile ale familiilor ostasilor romani de tip canabae.
Limba latina a reprezentat principalul factor al romanizarii. Raspandirea rapida a limbii latine
printre daci s-a datorat faptului ca latina era unicul mijloc de comunicare in administratie, in
instante judiciare, in unitati militare, in relatiile comerciale, in centrele religioase, in educatie, etc.
Institutia cetateniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective instrumente ale romanizarii,
dat fiind ca titlul de cetatean al Romei deschidea numeroase drepturi de ordin social, economic,
politic, etc. Semnarea de catre imparatul Caracala a decretului din anul 212 privind acordarea
cetateniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populatiei dacice a
reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populatiei autohtone din Dacia.
Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada de dupa anul 275 a fost religia
crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o
scara mai larga noua religie se raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr.
Crestinarea masiva a daco-romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari,
inclusiv a episcopilor Ulfila, Martin, Audias, etc. Unii dintre ei fiind executati au devenit martiri
pentru crestini. Prin intermediul crestinismului din limba latina au patruns in limba romana
principalii termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux, Cruis),
duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a.

III. Formarea poporului roman si a limbii romane

Impactul migratorilor asupra etnogenezei romanilor. Procesul etnogenezei romanilor s-a
desfasurat in conditiile Marii Migratii a Popoarelor, care in spatiul Carpato-Danubian spre deosebire
de alte regiuni ale Europei a durat o perioada de peste o mie de ani. Migratiunea popoarelor si
etnogeneza romanilor au rprezentat fenomene paralele, cu anumite tangente mai mult sau mai putin
pronuntate. Perindarea prin spatiul Carpato-Danubian a multiplelor popoare migratoare (sarmati,
goti, huni, slavi, gepizi, avari, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, etc.) a generat interferente
etnoculturale, care au lasat amprente si asupra procesului etnogenezei romanilor. Dintre toate
poarele migratore numai slavii au reusit sa influenteze partial procesul etnogenezei romanilor, fara
insa ai schimba esenta.
Rolul slavilor in etnogeneza romanilor. Populatia slava veche a migrat in spatiul Carpato-
Dunarean in sec. VI-VII. Extinderea acestor triburi in Balcani, a avut drept consecinta divizarea
lumii romanice orientale in doua parti distincte: romanici nord-danubieni si romanici sud-dunareni.
Romanicii nord-dunareni (daco-romanii), in secolele urmatoare vor supravietui in valtoarea
migratiunilor, ii vor asimila pe slavii ramasi in regiunea Carpato-Danubiano-Nistrean si vor sfarsi
cu formarea unei etnii noi, a poporului roman. In acelasi timp, romanicii sud-dunareni se vor pierde
in cea mai mare parte in masa slavilor si vor pastra doar unele insule izolate in diferite regiuni ale
peninsulei Balcanice.
Finalizarea etnogenezei romanilor. In sec. VII-VIII, in conditiile presiunii tot mai puternice din
partea diferitor popoare migratore, la nord de Dunare are loc un proces de generalizare etnoculturala
si etnolingvistica a populatiei romanice. In acest context se finalizeaza procesul etnogenezei si
profilarii poporului roman, popor nou cu trasaturi distincte si originale.
Aparitia limbii romane. Odata cu incheierea etnogenezei s-a finalizat si procesul formarii limbii
romane, care a parcurs practic aceleasi etape si a cuprins aceiasi durata de timp. Limba romana s-a
format din latina populara (vulgara) raspandita in provinciile romane dunarene si preluata de catre
traco-geto-daci. In sec. IV-VI latina populara din regiunile dunarene a evoluat pe fundalul lingvistic
autohton si s-a transformat in final intr-o limba romanica deosebita - romana. Limba romana dupa
caracterul sau este o limba romanica sau neolatina, pastrand din fondul lingvistic traco-geto-dacic
circa 160 cuvinte.

IV. Societatea veche romaneasca

In perioada medievala timpurie, romanii, duceau un mod de viata sedentar, fiind legati puternic de
pamantul stramosesc. Ei locuiau in cadrul unor asezari rurale. Satul reprezenta locul unde se
concentra viata romaneasca si se conservau traditiile etnolingvistice si etnoculturale. In vremurile
pasnice romanii se extindeau in largul stepei, iar in cele razboinice se concentrau in regiunile de
deal, de codru si la munte. Pe parcursul perioadei migartiilor, padurile si muntii, au reprezentat
factorii de baza in ocrotirea poporului roman.
Civilizatia veche romaneasca purta un caracter profund rural. In comparatie cu civilizatiile agro-
urbane din Europa Occidentala, civilizatia veche romaneasca s-a constituit ca o civilizatie pur
agrara, o civilizatie taraneasca, o civilizatie a obstilor satesti alcatuite din tarani liberi, care au
format uniuni de obsti, sau tari, care au constituit nucleele viitoarelor state medievale romanesti.
Surse
• "Traian i-a invins pe dacii lui Decebal si a transformat in provincie romana teritoriul Daciei
de dincolo de Dunare; aceasta era de jur imprejur un million de pasi; dar in timpul
imparatului Gallienus ea a fost pierduta, iar Aurelian, dupa ce I-a mutat de acolo pe romani,
a creat doua dacii in regiunile Moesiei si Dardaniei …". Rufius Festus a scris in anul 372
A.D. despre situatia din Dacia post-romana in lucrarea sa Scurta istorie a poporului roman
• "In ceata cea pestrita rusi, greci destui erau.
Poloni, vlachi ca gindul de repede zburau
Pe caii lor cei ageri. Erau buni calareti!
Precum le era firea se se si purtau eroii indrazneti.
Venea pe cai salbatici, cu sapte sute ostasi,
Insusi Ramune hertegul, care stapinea
In tara vlachilor. Sburau sirepii lor."
Mentionarea romanilr in Cintecul nibelungilor sub denumirea de vlachi.
• "In tara ardealului nu lacuiesc numai unguri, ca si sasi peste sama de multi si romani peste
tot locul, de mai multu-i tara latita de romani decitu de unguri… Romanii, citi se afla
lacuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc sintu cu moldovenii
si toti de la Rim sa trag…". Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei.
• "Asa si neamul nostru, de care scriem, al tarilor acestora, numele vechiu si mai dreptu este
ruman, adica rimlean, de la Roma… Iara streinii si tarile imprejur le-au pus acestu nume
vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit, valios, valascos, olah, volosin, tot de la strein sintu
puse aceste nume, de pre Italia, carora zic vloh… Cum vedem ca, macara sa ne raspundem
acum moldoveni iara nu intrebam : "stii moldoveneste? ", ce "stiiromaneste ?"…". Miron
Costin, De neamul moldovenilor.
Cronologie:
Sec. II-I a.Chr. - sec. V p.Chr. - etapa primara a etnogenezei romanilor
Sec. VI-VIII p.Chr. - etapa finala a etnogenezei romanilor
sec. II-I a.Chr. - inceputul expansiunii economice a romanilor in Dacia
Sec. II-I a.Chr. - 106 p.Chr. - etapa preliminara a romanizarii
106-275 p.Chr. - etapa decisiva a romanizarii
275 - sec. IV-V p.Chr. - etapa finala a romanizarii
74-72 a.Chr. - inceputul expansiunii militare a romanilor la Dunare
29-28 a.Chr. - cucerirea Dobrogiei de catre romani, includerea ei in componenta regatului
Odris.
4-12 p.Chr. - primele expeditii militare romane la nord de Dunare
15 p.Chr. - formarea provinciei romane Moesia
 46 p.Chr. - includerea Dobrogei in componenta provinciei Moesia
57-67 p.Chr. - Cucerirea de catre romani a teritoriului din sudul Moldovei si a orasului Tiras
85-89 - razboiul daco-roman dintre Decebal si Domitian
86 p.Chr. - Formarea provinciilor romane Moesia Inferior si Moesia Superior
101-102 - I razboi daco-roman dintre Decebal si Traian
105-106 - al II-lea razboi daco-roman dintre Decebal si Traian
106, 11 august - formarea provinciei romane Dacia
Sec. VI-VII - Migratia slavilor
Sec. VII-VIII - finalizarea etnogenezei romanilor
Sec. VI-VIII - individualizarea limbii romane
Sec. VII - cea mai veche atestare scrisa a limbii romane
Sec. X - cele mai vechi atestari ale unor antroponime romanesti
602 - caderea limesului bizantin la Dunare, deplasarea in masa a slavilor la sud de Dunare
562-796 - stapanirea avariilor in Panonia
650 - migratia bulgarilor la Dunarea de Jos
681 - formarea I Tarat Bulgar la sud de Dunare
971-1018 - caderea I Tarat Bulgar, revenirea dominatiei bizantine la gurile Dunarii
896 - Stabilirea ungurilor in Panonia, formarea statului ungar
898 - mentionarea romanilor in Transilvania de catre Cronica veche ungara
915 - instaurarea dominatiei pecenegilor la est de Carpati
sec. IX - prima mentiune scrisa a unei Tari romanesti la Moisei Chorenati
976 - prima mentiune scrisa despre romani la sud de Dunare
1048-1065 - dominatia uzilor in Bugeac
1067 - stabilirea in spatiul nord-dunarean a dominatiei cumanilor
1228 - formarea episcopiei catolice a cumanilor
1234 - prima mentiune scrisa despre episcopi romani de rit ortodox la sud-est de Carpati
1241 - stabilirea dominatiei mongole in spatiul romanesc
Sec. IX - sec. X - voievodatele romanesti din Crisana, Banat si Transilvania, sub conducerea
lui Menumorut, Glad si Gelu
Sec. XI - voievozii romani Ahtum si Gyla
Sec. VIII-XI - formarea unor formatiuni prestatale romanesti la est si sud de Carpati
Sec. IX - sec. XI - formatiunea militaro-politica a tivertilor
943 - formatiunea militaro-politica din Dobrogea in frunte cu jupanul Dimitrie
1185 - formatiunile din Dobrogea sub conducerea lui Tatos, Sestlav si Szata

Religia geto-dacilor
Autor: S. Musteata
Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea cultural-
spirituala a geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon,
Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza,
Hesychios s.a au dedicat capitole insemnate din operele lor acestui subiect.
Cele mai relevante si cele mai multe date despre religia geto-dacilor insa le intilnim in Istoria lui
Herodot care vorbeste despre credinta getilor in nemurire "ei se cred nemuritori", intemeiata pe
cultul lui Zalmoxis: "credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta
divina (daimon, pe care unii il cred a fi acelasi cu Gebeleizis". La acelasi autor remarcam sunt
semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentata zeitatea suprema a geto-dacilor: theos
(zeu), daimon (intre zeu si om) si antropos ca muritor de rind.
Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El ii invata pe oameni ca nici ei
si nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge si vor trai vesnic. Conform acestei doctrine pe lumea
cealalta pleaca sufletul si nu trupul, adica este vorba de credinta in imortalitatea sufletului. Moartea
este doar un prilej de eliberare a sufletului.
Luind ca baza cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degraba ca despre
reformator al religiei geto-dace si ca intemeietorul unei doctrine noi, religioase sau intemeietorul
unui cult misteric. In concluzie putem rezuma ca Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a
fost divinizat/zeificat.
O interpretare exigenta a surselor de care dispunem ne pune in drept sa afirmam ca Zalmoxis a fost
o divinitate chtonian-agrara, un zeu al fertilitatii si vegetatiei, capatind treptat si atribute uraniano-
solare. In legatura cu cultul marelui zeu al geto-dacilor sunt puse unele constructii de cult de la
Sarmizegetusa, aici aflindu-se dupa toate probabilitatile acel Munte-Sfint - Kogaionon, care ar fi
fost locul de retragere al lui Zalmoxis si despre care scrie Strabon.
Prezenta contradictorie a lui Zalmoxis in surse a suscitat discutii in ceea ce priveste definirea
caracterului religiei geto-dacilor.
Desi accente s-au pus si pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetatorilor
s-au axat in jurul teoriei politeiste, care actualmente este in preeminenta fata de cele expuse mai sus.
Aceasta conceptie, sustine existenta unui panteon religios geto-dacic, asemanator celui grecesc sau
roman, in care Zalmoxis isi ocupa locul sau prioritar.
Recunoasterea contributiei aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizeaza in
textul lui Diodor din Sicilia care citeaza trei mari profeti ai omenirii: pe Zarathrusta al persilor, pe
Zamolxis al getilor si pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul ca astazi, in marele dictionare de
mitologie sa citim numele lui Zalmoxis, reflectand o notorietate a Antichitatii.
Ceea ce vine sa confirme caracterul politeist al religiei geto-dacilor este prezenta si a altor divinitati.
Despre Marele-Zeu si Marea-Zeita la geto-daci lipsesc informatii scrise. Despre existenta lor putem
judeca in baza anumitor reprezentari iconografice, obiecte de aur, argint si bronz.
Iordanes ne vorbeste despre Zeul razboiului (echivalent lui Ares sau Marte), mentionind ca getii ii
jertfeau prizonieri prinsi in razboi socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de
singe omenesc. Virgiliu ne spune ca, parintele Mart ar pazi ogoarele getilor, iar Ovidiu ne vorbeste
despre getii inchinatorii lui Mart.
Pe linga aceste divinitati geto-dacii mai cinsteau pe zeita Atemis sub numele de Bendis, ca zeita a
lunii, padurilor si a farmecelor, poate si ca zeita magiciana, patronind in genere magia. Uneori zeita
Bendis era identificata de romani cu Diana, care si-a avut propriul cult in Dacia Romana.
Indirect, printre zeitatile geto-dacilor am mai putea mentiona si un zeu al soarelui, protector al
vegetatiei, vindecator si vraci, al carui cult este atestat la traci inca din epoca bronzului. La acesta se
mai adauga si cultul Cavalerului trac, o divinitate a naturii salbatice si a primaverii, si cel al
Cavalerilor danubieni, divinitati cu siguranta de origine geto-daca din secolele II-IV d-Hr.
Unele descoperiri presupun existenta la geto-daci a cultelor familiale: cultul focului si cultul
stramosilor, precum si a unor culte publice, consacrate zeilor, eroilor, sarbatorite de comunitati in
sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al locurilor inalte a "muntelui sfint". Sursele scrise
indica prezenta la geto-daci a cultului izvoarelor, riurilor, fluviilor. Astfel, pe Columna lui Traian
imaginea zeului Danubius are imprumuturi din iconografia Nilului si a lui Pater Tiberius.
Obiceiurile si practicile funerare reprezinta, in general, o proiectie a credintelor si mentalitatii
oamenilor despre "lumea de dincolo". Pentru geto-daci era caracteristic ritul funerar care imbina
incineratia cu inhumarea, adica era caracteristic biritualismul. Proportia riturilor este reprezentata
diferit, insa predomina incineratia. Necropolele geto-dace sunt de doua tipuri: plane si tumulare.
Necropolele plane nu au nici un semn la suprafata solului spre deosebire de cele tumulare care pot fi
observate cu ochiul liber datorita movilelor de pamint ce s-au pastrat pina astazi cu o inaltime de la
0,5 m pina la 4-5 m.
Viata religioasa a geto-dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovada in acest sens sunt
constructiile descoperite la Sarmizegetusa si alte asezari care au o menire religioasa.
Cercetarile arheologice din ultimele decenii au evidentiat un numar 30 de sanctuare in cadrul a 20
de asezari din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor
sunt incadrate intre sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca romana, insa unii specialisti considera
ca, cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III i.Hr.
Cercetarile arheologice din ultimele decenii au imbogatit considerabil cunostintele despre
dezvoltarea comunitatilor geto-dace. In domeniul funerar schimbarile deosebite se petrec la
intersectia secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocratia getica in sec. II i. Hr. - I p.Hr. renunta la ritul
inhumatiei, mentionat de Herodot si ilustrat de descoperiri arheologice din sec. V-III i.Hr.
Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte marturii, sa
intelegem ce forte i-au influentat in activitatea lor, ce credinte si prejudecati i-au dominat, in ce
spatiu spiritual si afectiv si-au dus existenta, spre ce virtuti au aspirat, deci, in esenta, atitudinea
traco-geto-dacilor fata de univers a caror parte componenta erau.

CIVILIZAŢIA ŞI ISTORIA GETO-DACILOR.

Pătrunderea primelor elemente de civilizaţie romană în spaţiul locuit de daco-geţi (spaţiul daco-
moesian intră în orbita civilizaţiei romane). II î.Hr.
În fruntea geto-dacilor se afirmă Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. Începe
epoca clasică a civilizaţiei geto-dace. 82 î.Hr.
Izvoarele latine (Caesar) îi menţionează pentru prima dată pe daci. I î.Hr.
Prima unificare politică a geto-dacilor I î.Hr.
Moartea lui Burebista. 44 î.Hr.
Începe etapa preliminară a romanizării. mijlocul sec. I î.Hr.
Primele campanii militare ale statului roman la Dunărea de Jos. a doua jumătate a secolului I î.Hr.
Sfârşitul etapei preliminare a romanizării. mijlocul sec. I d.Hr.
Zona istro-pontică (spaţiul danubiano-pontic) este inclusă în graniţele statului roman. 46 d.Hr.
Începutul celei de a doua faze a romanizării (romanizarea organizată), în dreapta Dunării. mijlocul sec.
I d.Hr.
La conducerea Imperiului Roman urmează Domiţian. 81 d.Hr.
Decebal preia tronul regatului dac (numit de N. Iorga „noua confederaţie dacă”). 87 d.Hr.
Decebal reuneşte formaţiunile neocupate de romani. 87 d.Hr.
Domiţian iniţiază primul război daco-roman. 87-89 d.Hr.
Decebal acceptă statutul de rege clientelar Romei (Dacia devine regat clientelar). 89 d.Hr.
Marcus Ulpius Traianus devine împăratul Romei. 98 d.Hr.
Primul război daco-roman din timpul împăratului Traian. 101-102 d.Hr.
Traian declanşează un nou război daco-roman. 105 d.Hr.
O mare parte a Daciei este transformată în provincie romană. 106 d.Hr.
ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
Începe romanizarea propriu-zisă a teritoriilor nord-dunărene (stânga Dunării). 106
În provincia Dacia sunt aduşi colonişti din întreaga lume romană. 106
Inaugurarea, la Roma, a Columnei lui Traian, înălţată de Apollodor din Damasc. 113
Se încheie domnia lui Marcus Ulpius Traianus. 117
Înflorirea vieţii urbane în provincia Dacia. II-III
Monumentele funerare cu însemne paleocreştine de la Potaissa, Apulum, Micia şi Căşeiu. III
Împăratul Aurelian retrage armata şi administraţia romană din Dacia. 271-275
Se încheie a doua etapă a romanizării. 275
Începe ultima etapă a romanizării. 275
Grupuri de daci liberi pătrund în Oltenia. după 275
Diocleţian organizează provincia Scythia Minor în Dobrogea. 284
Prin edictele emise de Diocleţian se atinge apogeul reprimării creştinismului în Imperiul Roman. 303-
304
Domnia împăratului Constantin cel Mare. 306-337
Edictul de la Mediolanum (Milan) acordă libertate de cult creştinismului. 313
Reinstaurarea temporară a autorităţii imperiale la nord de Dunăre în timpul lui Constantin cel Mare. IV

Creştinarea masivă a daco-romanilor. IV-V

Este atestată Basilica de la Slăveni. IV
Împăratul Theodosius interzice cultele păgâne (creştinismul devine religie de stat). 391
Este construită o nouă Basilică, la Sucidava. V
Secolul din care datează piesele paleocreştine de la Biertan („Ego Zenovius votum posui”). V
La Drobeta este atestată o nouă Basilică. V-VI
În fruntea Imperiului Roman de Răsărit se afirmă Justinian. 527
Reinstaurarea temporară a autorităţii imperiale la nord de Dunăre în timpul lui Justinian. VI
În spaţiul extracarpatic şi intracarpatic pătrund slavii (migraţia slavilor). 560-570
Se încheie domnia lui Justinian. 565
În limba română pătrund unele cuvinte din slava veche. VI-VII
Rupere romanităţii balcano-carpatice (prăbuşirea limesului danubian). 602
Trecerea masivă a slavilor la sud de Dunăre. după 602
Încheierea, în linii generale, a procesului de formare a limbii române. VII-VIII
Cultura Dridu evidenţiază încheierea, în linii generale, a procesului de formare a poporului român
(etnogeneza). VIII-IX
Formarea adstratului slav al limbii române. IX-X
Se încheie asimilarea slavilor rămaşi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. X
ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR
La Brateiu, Poian şi Alba Iulia sunt atestate obiecte aparţinând autohtonilor romanici nord-dunăreni.
sec.VII-XI
Autohtonii nord-dunăreni încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor
romanic distinct constituit. sec.VII
În tratatul militar Strategikon al împăratului bizantin Mauricius se regăseşte prima menţiune
documentară despre identitatea etnică a românilor. sec.VII
Geografia armeană a lui Moise Chorenati aminteşte „ţara Balak – Valahia”. sec.IX
Cronica turcă Ogüzname scrie despre o ţară a valahilor (Ulak-ili). sec.IX
În Despre administrarea imperiului, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul utilizează
termenul de romani pentru autohtonii nord-dunăreni. prima jumătate a sec.X
Informaţia despre originea latină a românilor se regăsesc în corespondenţa împăratului bizantin Vasile
al II-lea Macedoneanul. cumpăna sec.X-XI
În Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos sunt menţionaţi vlahii care trăiau în apropierea Dunării şi pe
Sava (Saos). sec.XI
În tratatul Podoaba istoriilor, geograful persan Gardizi îi aşează pe români între Dunăre şi un „munte
mare”. sec.XI
În cronica sa, autorul bizantin Ioan Kynnamos confirmă originea latină a românilor. începutul sec.XII
În cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), notarul anonim al regelui Ungariei Bela afirmă
că, la sosirea lor în Pannonia, ungurii i-au găsit pe „blachi, adică păstorii romanilor”. Sf.sec.XII
În corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos şi Papa Inocenţiu al III-lea, ideea romanităţii românilor
ocupă un loc central. Începutul sec.XIII
În Gesta Hunnorum et Hungarorum, cronicarul maghiar Simon de Keza nota că, în vremea lui Attila
„vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii romanilor” au rămas de bunăvoie în Pannonia. Sf.sec.XIII
Odată cu lupta antiotomană a Ţărilor Române, creşte interesul umaniştilor europeni faţă de originea şi
istoria românilor. Sec.XIV-XV
Poggio Bracciolini este unul dintre primii umanişti italieni care afirmă originea romană a românilor.
Sec.XV-prima jumătate
Flavio Biondo firmă despre români că „invocă cu mândrie originea lor romană”. mijlocul sec.XV
Odată cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a
românilor intră definitiv în circui¬tul ştiinţific european. mijlocul sec.XV
Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, afirmă originea latină a românilor, numindu-i „daci” pe cei
din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului. mijlocul sec.XV
Antonio Bonfini, trăind la curtea regelui Ungariei, preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în
Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, exprimându-şi totodată admiraţia pentru modul
cum a supravieţuit „vechea limbă a Romei printre români”. Sec.XV-a doua jumătate
Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, a călătorit în Moldova, unde află despre
„descendenţa româ¬nilor din colonişti romani”. Sec.XV-a doua jumătate
Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran despre Moldova, semnalează originea
romană a moldovenilor. 1514

I. VECHEA CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ

PELASGII
MOTO: "Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte), nascut
din Terra (Gaea),
domnul acestei tari, si dupa mine regele
sau s-a numit cu drept cuvant,
gintea pelasgilor ce stapaneste
acest pamant"
Eschil - (Supplices)

Descoperirile arheologice au dat posibilitatea istoricilor de a periodiza evoluţia

omului. Pentru a putea delimita momentele distincte în care se afla omul în cursulevuluţiei lui,
cercetările au împărţit istoria străveche în mai multe epoci. Caracterul şi numele acestor epoci este
în directă legătură cu gradul de dezvoltare al omului în acea perioadă şi originea uneletelor folosite.

Cea mai veche epocă, Paleoliticul, extins pe o perioadă cuprinsă între 1000000 –
10000, numită şi epoca pietrei vechi, este perioada hotărâtoare a procesului de antropogeneză,
marcată de trecerea prehominizilor la Homo sapiens. Omul primitiv foloseşte ca unealtă şi armă o
combinaţie simplă între lemn şi piatră cioplită. Organizaţi în cete de culegători – vânători – pescari
se adăpostesc în peşteri sau refugii sub stânci, în apropierea cursurilor de apă şi a zonelor bogate în
hrană. Epoca paleoliticului cuprinde trei subdiviziuni :
- Paleoliticul inferior (1.000.000 – 100.000) se caracterizeaza prin
apariţia primelor unelte şi descoperirea focului. În jurul anilor 600.000 se
naşte Pitecantropus erectus.
- Paleoliticul mijlociu (100.000 – 40.000) este perioada culturii omului
de Neanderthal şi al primelor comunităţi mai mari, de tip gentilic.
- Paleoliticul superior (40.000 – 10.000) marchează dispariţia omului de
Neanderthal, în mod enigmatic, destinul omenirii va fi continuat de
Homo sapiens, rudă mult inferioară fiziologic.
Epoca Mezoliticului (10.000 – 5.500) marchează sfârşitul perioadei glaciare şi
îmblânzirea climei. Marile comunităţi gentilice se divizeaeză, diferitele grupări mişcându-se spre
noi teritorii necunoscute până atunci.
Epocă de trecere, mezoliticul face loc neoliticului (5500 – 2500) – epocă a
pietrei şlefuite -, perioadă zdruncinată de mari mutatii în viaţa omului primitiv. Comunitaţile umane
se dezvoltă pe baza extinderii agriculturii şi creşterii animalelor domestice. Aceste activităţi obligă
gintele la sedentarizare şi la amenajarea unor locuinţe durabile, pe termen cât mai lung. Apare tribul
ca o formă superioară de organizare, şi primele aşezări – sate apărate de o reţea de garduri şi şanţuri.
Cultul zeilor părăseşte marile spaţii ale stepelor şi pădurilor, practicându-se în altare şi sanctuare
primitive. Uneltele şi armele sunt calitativ mai perfecţionate, acordându-se o atenţie deosebită
finisării şi diversificării lor.
Transformările profunde din rândul comunităţilor umane sunt cauzate şi de
schimburile culturale, rezulte in urma penetraţiei triburilor străine sau a mişcărilor de populaţii.
Astfel perioada anilor 2500 – 1800, este perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (1800
– 800).
Metalurgia bronzului adusă din Orient (după unii istorici), capătă amploare. În
scurt timp uneltele şi armele din piatră vor fi înlocuite cu similare din bronz şi aramă.
Rolul revoluţionar în accelerarea dezvoltării societăţilor umane îi revine însă
fierului. Metalurgia fierului se consideră că ar fi apărut în Asia Mică, regatul Hitit, în jurul anilor
1500 î.Hr., de unde s-a răspândit, după anul 1200 î.Hr. si spre spaţiul carpato- danubian. Epoca
fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr. ) aduce cu ea profunde modificări în cadrul comunităţilor umane ale
acelor timpuri.
Acesta este schematic modelul folosit de către cercetători şi, învăţat în şcoală de
către copiii noştri.
Şi, totuşi , nu este chiar aşa!
Dacă se aplică această schemă şablonizată ar rezulta că cei care au construit
piramidele, cei care au tăiat pietrele de la Abydos, Karnas şi Luxor au lucrat cu ciocane de lemn şi
piatră, iar cei care au sculptat dala de la Palenque şi poarta Soarelui din Bolivia nu cunoşteau fierul,
bronzul sau arama ! Cum este posibil că în mormintele descoperite în Europa, Asia, America, datate
acum 10.000 de ani (!) s-au găsit obiecte din bronz, aur, platină şi oţel inoxidabil ! Iată cum apoca
bronzului este împinsă înapoi cu numai 6.000 de ani !
Să ne amintim de crearea metalurgiei fierului pe teritoriul Asiei Mici şi atribuită
hitiţilor. Şi iată cum o dogmă susţinută cu dinţii, cade, fără drept de apel, răsturnând întregul
eşafodaj migălos construit de-a lundul timpului şi prezentat cu ’’precizie stiinţifică’’ în toate cărţile
de specialitate. Dar despre ce este vorba ?
‘’ La Medzamor în Armenia sovietică (în momentul descoperirii, Armenia, încă
aparţinea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumină cea mai veche
uzină metalurgică din lume.
Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două – trei mii
de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor !
S-a găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe,
inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.
Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat,
spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la obţinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi
îngropate, dar 25 au fost scoase.
Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitică ; aici se
trata metalul de import, care era pe urmă prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.
Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul,
manganul etc. Si de asemenea oţelul.
În adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, fine şi încă strălucitoare, analoage cu
pensetele noastre de depilat. Ele aunt puţin mai recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani !
Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în uzine şi destinate diferitelor industri.
Aceste descoperiri verificarte, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S.,
controlate de cele din Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania, n-au modificat unghiul de vedere al
preistoricilor.
Epoca fierului, epoca bronzului rămân ceea ce erau …chiar dacă, cu două
milenii mai înainte se topeau ustensile de oţel !
Este eretic cel ce susţine contrariul ! ‘’
(Robert Charroux)
Oamenii mezoliticului trăiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn şi piatră
cioplită pentru a supravieţui ; totuşi foloseau SCRISUL ! Ridicându-se cu greu din starea de semi-
sălbăticie constuiau totuşi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor !
 Prin descoperirea fosilei umane se la Bugiuleşti, jud. Vâlcea, limita
paleoliticului este împinsă înapoi în timp DOAR cu aproximativ 800.000, 1.000.000 de ani(!).
Trebuie să-i dăm dreptate lui Mircea Eliade când afirmă atât de tranşant că : ‘’
Sunt unele cărţi care necesită atât de lungă maturizare încât se învechesc şi sunt depăşite de ştiinţă
înainte chiar de apariţie. Cam astfel a fost cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare genială care se va
citi pentru Pârvan, şi nu pentru adevărurile sale, adevăruri an de an tot mai îndoielnice.’’
De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate ale unor
istorici şi , noile descoperiri arheologice ? Pentru că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi
dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi. Refuzăm să credem
că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea
şi cuceririle ei. Şi urme ale ecestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar, şi la ora
actuală studiate doar ca simple ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu
totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei lucrări.
Perioada de care ne vom ocupa mai în amănunţit este mai apropiată nouă, mai
bogată în date şi mărturii şi anume cea de acum 9000 de ani (adică 7000 î.Hr.). Dar pentru a avea o
mai multă înţelegere asupra acestei epoci ne vom folosi de scrierile doamnei Marija Gimbutas,
eminentă profesoară a Universităţii California din Los Angeles, care prin prefaţa cărţii ei ne obligă
la o gândire plină de respectă pioşenie: ’’ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o
entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală , teocratică,
paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de
luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al
doilea război mondial, asociate datărilor cu radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei
începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.
A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană
precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia
civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea
Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind
societatea războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul
principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele comun.
A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale
naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică
şia cuprului, caren însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori
ridicarea caselor ( .. .) ’’.
Şi pentru a fi şi mai concret completăm cuvintele Marijei Gimbutas, cu crezul de
o viaţă al marelui nostru mitologist şi istoric Nicolae Densuşianu legat de existenţa poporului
pelasg: ’’ ( . . . ) ( pelasgii )au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile
răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state,
au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec,
pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’. Rasa lor li se părea atât de arhaică,atât de
superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile
şi poemele graceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au
meritat prin darurile lor fizice şi morale.’’
Şi iată că istoria, nu începe la Sumer, aşa cum am învăţat până acum. Istoria
începe aici în spaţiul Carpato – pontic, în tara Geei (generatoare a matriarhatului ca formă de
conducere)şi a lui Pelasgos cel născut din pământ negru. Iată cum se leagă scrierile recente bazate
pe multiple dovezi arheologice, ale Marijei Gimbutas cu intuiţa genială a lui Nicolae Densuşineanu.
Iată cum termenul general de Veche Civilizaţie Europeană îşi recapătă numele
legitim cel de civilizaţie pelasgă. Au fost necesari ani ca ideile parţial uitate ale lui Densuşineanu,
parţial luate în râs, să poată fi verificate, în parte şi argumentate. Monumentala lui carte se cuvine a
fi studiată pentru că este un izvor de informaţie nesecat şi nu putem şti că poate mâine printr-o mică
descoperire documentară sau arheologică să se confirme multe alte prezumţii ale istoricului, care
astăzi ar părea banale sau fantaste.
Şi totoşi care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii în
această zonă. Ne folosim din nou de afirmaţiile unor iluştrii istorici. N.J.Jirov concluzionează în
celebra sa carte ’’ Atlantida ’’ ca: ’’ Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura
sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura
chineză şi cea indiană au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate
culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte ţşi pe platouri.’’ Iar ca o completare
folosim si afirmaţia lui Jaques de Launay : ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate
caracterizate prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’
Şi astfel se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii
Civilizaţii Europene, factorii de mediu geografici şi climatic. În acest sens ne este uşor să
argumentăm existenţa unei populaţii predacice – pelasgă – pe teritoriul României, ţinând cont de
varietatea şi complexitatea formelor de relief existente.
Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau
adăposti ; piatră şi lemn ca material de construcţii pentru case şi sanctuare; apă curată atât de vitală
existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă animală, rezultată din vânat şi pescuit,
sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini. Marile zone de păşune au împins omul
spre ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite) obligându-l
la mari deplasări, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut
să viseze la sedentarizare. Şi iată cum începe marea epocă a agricultorilor, care învaţă din instinc să
supravieţuiască folosindu-se de un complex de plante şi animale: grâu – orez, oaie – capră – vite –
porc – câine şi ulterior şi cal.
Şi totodată cum apar şi realţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul
rând prin necesitatea schimbului de produse specifice zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de
la câmpie). Dar eceste realţii nu se limitează doar cu atât ci ele converg spre forma mai complexă
facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni dotaţi intelectual şi
spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.
Conducătorii acestor grupări formate ştiau că îşi asumă o responsabilitate
enormă: viaţa şi existenţa semenilor săi şi prin aceasta propria lor existenţă. Dar aveau un ascendent
moral, o experienţă asemănătoare a omului conducător – primar, aşa dupăă cum ne este relatată de
acelaşi Nicolae Densuşineanu: ’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias,
căci cel dintâi om născut pe pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin
frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului
său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi
construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor ; că el a
învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie ; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe
cu frunze, cu buruien i cu rădăcini ( . . . ).’’
Iată cum este explicată de antici, prin legende, modalitatea de formare a
primelor comunităţi umane.
Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României, sau la cel imediat
următor. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi în Ucraina şi actuala Republică Moldovă, Ungaria
şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale
Asiei Mici, Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care
relevă existenţa lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de
apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de luptă, opere de artă neegalate,
construcţii megalitice.
Dar cel mai important lucru rămas de la ei este limba, acea limbă unică cu
specific vechi european, o limbă prelatină- aşa-zisă protolatina !
Sunt convins că această afirmaţie va părea şocantă, dar în cursul acestei lucrări
voi încerca să argumentez cât mai precis această afirmaţie întradevăr riscantă la prima vedere.
Acum mă voi referi la o afirmaţie foarte edificatoare care se găseşte în Vechiul
Testament (geneza) legată de momentul construirii turnului Babel: ‘’ Tot pământul avea o singură
limbă şi aceleaşi cuvinte’’. Să încercăm să ne explicăm această afirmaţie simplu şi fără prea multe
deducţii. Civilizaţiile umane vechi au apărut în diferite zone ale Pământului, în adevărate focare, de
unde s-au extins circumferic :
- astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe
podişurile munţilor Himalaia, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene şi a
Asiei de Vest. Normal ca această populaţie să fi folosit iniţial aceeaşi limbă;
- civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro –
babiloniană a generat apariţia popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba
vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi
ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;
- civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în
întreaga Asie Centrală şi de Est. E foarte simplu de observat că limbile
chineză, mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun.
Deci ele au fost generate de o limbă unică.
Concluziile istoricilor în acest sens sunt unanime, fără dubiu : ’’ Limbile indo –
europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât
printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor
iniţial ’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea geto–dacilor ).
Chia dacă majoritatea istoricilor refuză să mai creadă în mitul ‘’ popoarelor
indo-europene ’’ totuşi mai folosesc acest termen perimat şi greşit dintr-un automatism lingvistic.
Teoria prin care se afirmă că Europa ar fi fost invadată, la un moment dat de în
istorie, de un popor de origine asiatică, nu poate fi nici dovedită şi nici argumentată. Nu a existat
niciodată o limbă indo-europeană care să infuzeze spiritualitatea lingvistică a “neoliticului’’ şi, să-i
confere o nouă identitate.
De altfel I.C.Drăgan, în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei
populaţiilor indo-europene şi contedtatari propune şi susţine termenul de ’’ populatie euro-indiana’’
argumentând : ’’ Din această mare unitate euro-indiană, compusă din populaţii vorbind o limbă
comunăla origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene străvechi, teză susţinută şi
argumentată de de numeroţi lingvişti precum : Boppe, Coeurdoux etc. Invazia euro-indiană s-a
extins până în Mesopotania prin Sumer şi până în Iran, iar în india, prin puţinii aşa-zişi Brahmani
(şef politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total deosebiţi de Dravizii localnici.
Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care
apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’
După ce am prezentat termenii de indo-europeni şi de euro-indieni, vă voi
prezenta şi originea numelui de arieni care desemnează de altfel aceeaşi populaţie.
Vechea civilizaţie a Indusului, civilizaţia dravidiană de la Mohenjo-Daro,
coboară dim marea familie a irano-indienilor formată pe platourile Himalaiei, şi răspândită în Asia
Centrală şi de Vest prin mişcări succesive. Limba folosită de această populaţie nu are legătură cu
grupul de limbi ariene. La ora actuală exstă puţini descendenţi ai acestei mari civilizaţii, habitaţi în
zonele retrase ale Indiei, în jungle inaccesibile, vorbind dialecte din aşa numitul grup Munda de
limbi. Aceste mici comunităţi mane ce supravieţuiesc timpului sunt organizate în triburi cu
identitate proprie şi nume propriu : Santali, Khonzi, Gonzi etc.
Chiar antropologic descendenţii grupului irano-indieni sunt total diferiti de cel
european (arian), având o pigmentaţie a pielii mai închisă (brună) şi o statură scundă.
În jurul anilor 1500 î.Hr. această civilizaţie va fi invadată de un popor de rasă
albă, pe care aveau să-l denumească Arya, ceea ce înseamnă ‘’străin’’, iar mai târziu ‘’om de origine
nobilă sau stăpân’’. Impactul dintre cele două civilizaţii a creat actualul popor indian.
De unde veneau aceşti arieni Ce limbă vorbeau ei, atât de diferită de dialectele
locale ?
Cercetătorii nu reuşşesc să se pună de acord pentru a soluţiona problema.
Să încercăm să facem puţină ordine în gândirea noastră şi să încercăm să
judecăm.
 Să ne amintim de afirmaţiile Marijei Gimbutas în legătură cu Vechea Civilizaţie
Europeană. Să ni-l reamintim pe Nicolae Densuşineanu al crez de o viaţă a fost că : ‘’Înainte de
civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta
a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a
genului omenesc. Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor
de pe acest pământ.
Pelasgii au fost adevăraţii fondatoriai stării noastre actuale ( . . . )
Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu
neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura
cerealelor şi o artă industrială mai prograsată.’’
Concluzie :
Rasa albă s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins până în zona
caucaziană, de unde s-a răspândit apoi prin mişcări succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă
în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’
Care sunt argumentele afirmaţiei de mai sus ?
În primul rând, existenţa fizică a grupurilor de oameni depinde de factori sociali,
culturali şi mai ales geografici, de condiţiile necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale
organismului uman. Omul a trăit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul carpatic, găsind din
abundenţă hrană şi apa necesară organismului.
Un alt argument important, este, existenţa în exces a sării, substanţă fără de care
nici un mamifer nu poate trăi.
În mileniul VII î. Hr. (!) pelasgii aveau o scriere proprie , cea care va genera apoi
alfabetele antice şi cele moderne. Ori un popr care în jurul anilor 6000 î. Hr. scria şi-şi contabiliza
viaţa de zi cu zi, nu putea să se afle în stadiul de neolitic.
Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării este confirmată şi de existenţa
marilor construcţii megalitice care păzesc Carpaţii.
După cum ne spune Eschyl ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pamânt,
respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Ori un asemenea popor întins pe o suprafaţă atât
de mare nu avea cum să dispară peste noapte, iar spaţiile ocupate de ei să devină pusti.
Vă veţi întreba de ce m-am oprit la termenul de ‘’ pelasgi’’ ?
Pentru că mi se pare cel mai corect din punct de vedere istoric. Termenii de
populaţie ‘’indo-europeana’’ si ‘’euro-indiana’’ sunt termeni moderni fără nici o legătură cu
adevărul istoric. Deoarece atâta timp cât s-a pedalat pe teoria că Europa a fost invadată de un popor
asiatic, cercetătorii au îmbrăţişat cu frenezie noţiunea de indo-european dintr-o oarecare intuiţie, dar
fără nici un support arheologic. Nu există nici o dovadă că rasa albă a venit ‘’de undeva,
cândva’’din Asia şi a fost generatoarea popoarelor europene.
Invers, da ; este un fapt istoric dovedit că Asia Mică, Orientul Apropiat şi India
au fost invadate de triburi de Arieni care veneau din Europa, mai corect spus, din bazinul carpato-
pontic. Dar nici termenul euro-indieni adoptat ad-hoc, de către cercetători, nu este corect, deoarece
civilizaţia indiană s-a format pe scheletul comunităţii irano-indiene ; arienii infuzând doar această
civilizaţie.
E timpul să nu mai alăturăm doi termeni complet contrarii, pentru a crea o
populaţie utopică, care nu a existat niciodată.
Să rămânem mai bine la termenii folosiţi de antici, pentru că ei i-au cunoscut, şi,
au fost în directă legătură, indiferent dacă grecii şi egiptenii i-au numit ‘’pelasgi’’ iar dravidienii
‘’arieni’’.
Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi
statuetele descoperite.
Din puct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni : având
chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând
vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond sau castaniu.
Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de
frumoase şi suple.
Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat
în epoca pietrei (după cum afirmă marii cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă
prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’ Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, deşi unele
trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea
general admisă despre omul din neolitic şi chiar antic ( . . . )
Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa
folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert. Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia
şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numărau prea multe de
navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se
adaugă diferenţele majore privind însăşi concepţiile despreom, Univers, viaţă, societate, religie etc.
a cretanilor, par să excludă Orientul Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi : emigrarea
unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul Europei (. . .)’’ ( Dan Apostol în Terra
- Planeta Vieţii, vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă ).
Concluzie clară : Sud-Estul Europei, adică mai pe înţeles – spaţiul carpato-
pontic ! ! !
Şi această fantastică civilizaţie pelasgă s-a extins în întreaga Europă, Asia Mică
şi Africa circumediteraneană generând istoria preantică.
Este normal ca un asemenea popor să aibă şi o limbă proprie, unică, în stadiul
incipient, care a dat naştere ulterior la o mare parte a limbilor europene.
Şi care era această limbă ?
Grecii afirmă la venirea lor în Europa, că pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ ,
mult diferită de a lor, fără să-i amintească caracterul.
Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică Quintilian afirmând că, dacă, se
adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea
barbară.
Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries
domestica. Astfel după unii autori, limba barbară avea caracterele unei limbi latine vulgare sau
rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă pelasgă,
indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau
consideraţi de graci vorbitori de limbă barbară.
Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua
prisca, adică, limba bătrână.
Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de
apropiată de latina literară ; afirmând el însuşi că a devenit un poet get. De altfel, după cum este
evident şi pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în
deplină înţelegere. Şi nu credem că dacii cei ’’ mândrii şi nemuritori’’ s-au servit de latine
împăratului !
Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de
iluştri istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.
Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic.
Spaţiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave),
rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună pelasgă. Romanii nu au
reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425
de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani
(70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi
mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte
(!).
Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul
pe care se vor construi limbile latine europeene. Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de
aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei,
în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă şi portugheză au suferit influenţe germanice,
iar româna, slavone.
Istoria pelasgilor este puţin cunoscută din textele antice. Ne-au rămas puţine
relicve de la ei pentru a putea cunoaşte această mare civilizaţie uitată. Se pare că multe informaţii
despre ei se află în mitologia greacă şi egipteană ş informaţii care se cer a fi descriptate. Ceea ce se
cunoaşte este puţin şi trebuie să ne bazăm pe intuiţie pentru a putea discerne realitatea istorică.
Începând cu anii 4400 î.Hr. civilizaţia pelasgă se vede nevoită să-şi schimbe
structura socială. Atacartă dinspre Est de valuri succesive de triburi nomade (numite Kurgan de M.
Gimbutas), provenite probabil din Asia, se vede nevoită să se apere. În faţa pericolului au loc
profunde modificări de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile bărbaţilor.
Obligaţi să facă faţă unui duşman crud, puternic înarmat şi călare, pelasgii vor învăţa să-şi facă
propriile lor arme, să folosească calul ca mijloc de război, vor construi în jurul aşezărilor ziduri,
împrejmuiri şi şanţuri de apărare. Atacatorii vor fi repede înfrânţi şi alungaţi.
În mileniul al III-lea î.Hr. poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi
deplasări de populaţii :
- spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica
cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta).
- spre sud-est în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca
’’sumeriana’’).
- Spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în
mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).
- Spre India, în jurul anilor 1500, pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca
Arieni – Arya “strain !”, (multe legături spirituale s-au descoperit între
civilizaţiile europeene şi cea indiană).
Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe
mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte din subcontinentul Indian şi Africa de Nord
(Egiptul) , repetându-se la anumite intervale, determinate de sporul de populaţie şi necesitatea de
noi spaţii.
Celebra epopee sanscrita “ Ramayana “, scrisa in secolul IV iHr. si alcatuita din
24.000 de distihuri si care prezinta epopeea printului Rama descrie in mod clar si distinct aceaste
masive miscari de populatii dinspre zona Carpatilor si a Caucazului catre alte spatii.
Demn de remarcat in aceasta epopee ca printul Rama este identificat ca “preot
scit”. Ori numele de Scitia era in antichitate denumirea unui spatiu care cuprindea o parte din Dacia
(Doborgea) sub numele de Scitia Mica si stepele nord – pontice, sub numele de Scitia Mare.
Termenul Scitia defineste o provincie istorica si mai putin o regiune locuita de sciti. In urma unei
revelatii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului sau. In urma unor divergente intre
conducatorii pelasgi, Rama isi va duce adeptii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masiva,
pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. Rama este prezentat nu ca si un cuceritor,
dornic de expansiune ci ca si “conducator al poparelor, domnul lumii, stapanul sufletului sau si
dragostea oamenilor, tatal si mama supusilor sai; el a stiut sa uneasca toate fiintele intr-un lant unic
al iubirii” ( E.Schure – Marii Initiati)
Iata cum a fost considerata chiar si in India influenta civilizatoare pelasga asupra
populatiilor bastinase.
Demn de amintit este numele printului si al poporului lui: RAMA, RAMANI!
In alt spatiu geografic în jurul anilor 1250 – 1100 î.Hr. populaţii pelasge din
nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice, numite de către istorici ’’ triburile câmpurilor de
urne ‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei arian indian), organizează o campanie
împotriva triburilor greceşti – aheene. Angrenând în această mişcare şi treiburile doriene, distrug
lumea aheeană (revanşa) din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică,
regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către
Merneptah, în anul 1221 î.Hr.
Care a fost scopul acestei invazii ?
Unul singur : reluarea în stăpânire a ceea ce le-a aparţinut mai înainte. Nu
degeaba cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire -’’ întoarcerea Heraclizilor ’’, iar
egiptenii nu uită să specifice că atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici o mică
paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’, adică urmaşi ai lui Hercule. Iată cum
recunosc grecii că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg.
Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă,
populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită determinată de spaţiul geografic de habitat.
De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg cu
denumiri zonale : iberi în Spania ; gali în Franţa; etrusci şi latini în Italia ; arimani în Germania;
traci şi ilari în Balcani ; gato-daci în Daci ; dar, toţi vorbitori de latină barbară.

II. CONFRUNTAREA
Anii 2000 – 1950 î.Hr. aduc asupra Vechii Civilizaţii Europene o nouă
ameninţare : invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi seminomade de ahei şi ionieni ? După
ultimele cercetări efectuate de arheologi şi istorici, se pare că originea lor este din stepele pontice ce
mărginesc coastele de Nord – Est ale Mării Negre, dincolo de Peninsula Crimeia în sudul Rusiei.
Nu se cunosc motivele care au generat o migraţie de asemenea proporţii :
posibil o presiune din partea altor popoare din zonă asupra lor, sau o creştere bruscă a numărului
populaţiei, care necesita un spaţiu vital. Cert este că în migraţia lor au urmat două căi : prima care a
traversat întregul nord al Mării Negre, teritoriul ţării noastre de la Nord la Sud şi nu s-a oprit decât
în partea de Sud a Peninsulei Balcanice ; a doua cale a fost ocolirea Mării Negre pe la Est,
traversarea podişului anatolian şi trecerea Mării Egee.
Ce anume a determinat aşezarea lor în acestă zonă sudică a Balcanilor şi nu mai
la nord ?
Dar să dăm citire la ceea ce scrie un reputat elenist, Pierre Lévêque în cartea sa
‘’ Aventura greacă ‘’ despre condiţiile geografice şi climatice din sudul Balcanilor : ‘’ Dintre marile
peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei sunt deosebit de
neprielnice pentru agricultură baza celor dintâi aşezări umane. Dar în însăşi indigenţa aceasta, un
popor curajos găseşte o salutară constrângere ; această nenorocire funciară nu-i îngăduie să
somnoleze într-o viaţă plină de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat, munceşte din greu pentru a-l pune în
valoare, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie pentru a
supravieţui, să născocească alte expediente. (. . . )
Iernile sunt aspre, verile călduroase. La Atena, temperatura variază în medie de
la 19 o la maximum 38o. Tesalia şi Beoţia se prezintă vara, ca nişte stepe arzătoare peste care
vântul ridică vârtejuri de praf. ( . . . )
La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de precipitaţii mai bogate –
Olimpul e acoperit de brazi şi castani, iar coamele Parnasului sunt înzăpezite până în iunie, dar
regiunile joase cunosc o lungă şi neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie până în septembrie
nu plouă niciodată.
Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a
Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dând naştere vânturilor de nord care devastează lanurile,
mătură Marea Egee şi alternează adesea cu răbufnirile arzătorului sirocco. Iarna, rafale violente de
vânt răcesc brusc atmosfera.
Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin prielnice
agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă cereale (cu precădere orz în detrimentului
grâului, mai ales în Atica), iar pe cele pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele în mare parte
despădurit încă din antichitate (...) nu oferă un mediu complemetar propice vieţii omului
:versantele, roase de puhoaie, nu oferă decât locuri pentru păşunatul din timpul verii. Între câmpie şi
munte, sărăcăcioase intinderi acoperite cu tufe de pipernicite de fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu
crini şi zambile sălbatice iar ici acolo câte un stejar pietros : domeniu predilect al caprelor şi oilor.
Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva neînsemnate
zăcăminte de fier şi cupru’’.
 Un adevărat peisaj deyolant şi terifiant. Şi totuşi grecii s-au aşezat aici după un
drum chinuitor de lung pe care numai un popor hotărât şi curajos putea să-l facă.
De ce au ales aceste zone sălbatice şi sărace, când în drumul lor au cunoscut
bogăţia şi splendoarea arcului Carpatic, câmpiile Pontice întinse, roditoare, numai bune de cultivat,
podişuri înalte ferite de eroziunea apelor de primăvară, păşuni întinse şi grase adevărată mană
pentru caii lor obosiţi. Ne se poate să nu fi fost atraşi de clima blândă şi temperată propice activităţii
umane. Darurile solului şi subsolului nu se poate să nu le fi făcut cu ochiul : hrană din belşug,
materiale de construcţii nelimitate, resurse minerale la discreţie.
Ne punem întrebarea de ce oare un popor războinic şi sălbatic cum erau grecii la
acea oră, plecaţi în căutarea unui spaţiu vital nu au ocupat aceste zone bogate ale ţării noastre şi s-au
mulţumit cu sărăcia din sudul Peninsulei Balcanice.
Istoria trebuie înţeleasă şi judecată, şi nu lăsată la discreţia tuturor prezumţiilor
şi ipotezelor care mai de care fantastice.
Motivul este foarte simplu, el este de natură umană : grecii au fost alungaţi de
pe aceste teritorii după care au jinduit, de către populaţiie pelasge care trăiau paşnic în acele zone.
Confruntarea dintre cele două civilizaţii, a fost teribilă, aceeaşi ca şi dintre pelasgi şi vechile
popoare kurgane, dar de data aceasta localnicii învăţaseră arta războiului şi o foloseau în beneficiul
lor.
Prima invazie greacă are loc în jurul anilor 2000 – 1950 î.Hr. Primii invadatori
au fost ionienii, triburi seminomade şi războinice. Înfrânţi de populaţia pelasgă , localnica, pe
teritoriul ţării noastre se retrafg spre sud, un ţinut cu o populaţie mai rară datorită condiţiilor de
mediu. Grecii distrug totul în drumul lor. Iată ce ne spune despre acestea Pierre Leveque : ‘’ Se
impune totuşi o analiză mai nuanţată. Primii greci sunt ionienii, care recunoşteau drept stăbun
eponim un zeu fluvial tămăduitor, Ion, de la care ar fi păstrat temperamentul lor impetuos (cuvântul
ionian ar fi avut semnificaţia de înflăcărat).
Cadrele sociale – împărţite în patru triburi – care îi caracterizează în epocile
următoare, par să fi existat chiar de la aşezarea lor în Grecia. Ei au ocupat, într-un mod, fără
îndoială, destul de laşi, întreaga Grecie continentală şi Peloponezul, fără să impună populatiei
preelene, pe care au subjugat-o un regim mai dur.’’
Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam grecesc.Ce
putem înţelege din acest citat : în primul rând un fapt foarte important despre religia acestor triburi ;
credinţa într-un zeu numit Ion, de la care îşi iau numele şi nu Zeus. În al doilea rând artitudinea lor
conciliatoare în momentul ocupării Greciei. Este şi normal ca o dată bătuţi şi izgoniţi din nord să se
aşeze pentru a-şi trage sufletul într-o zonă aproape pustie. Tovărăşia puţinilor locuitori ai acestei
zone le va fi benefică, învăţând de la aceştia cultura pământului, specifică Greciei (măslin, viţă-de-
vie, smochin) şi mai ales artă ceramică, meşteşugărească şi artizanală.
Legat de aceasta să-l cităm din nou pe Pierre Leveque : ‘’ s-a observat că
majoritatea cuvintelor graceşti care ţin de domeniul agriculturii nu se pot explica prin limba greaca
(astfel spus nu au corespondente indo-europene). Iată câteva exemple tipice: sitos – grau ; pisos -
mazare ; sicyos - castravete ; colocyntha - dovleac ; olynthos - smochina ; elaion - untdelemn ;
rodon - trandafir ; hyacinthos - zambila ; narcissor - narcisa . Cuvintele acestea, sunt, după toate
aparenţele împrumutate din ‘’pelasga’’ (de la pelasgi, denumire pe care grecii le-au dat-o celor
dintai locuitori ai tarii lor), limbă care trebuie să fi fost comună anatolienilor din Grecia şi Creta. Şi
subliniază cât se poate de bine tot ceea ce au învăţat grecii de la populaţiile pe care le-au subjugat.’’
Nu ni se mai pare şocant, ne-am obişnuit cu toate aceste afirmaţii. Să remarcăm doar
două lucruri care rezultă foarte simplu din acest text : atât troienii cât şi cretanii erau civilizaţii
pelasgice care vorbeau aceeaşi limbă prelatină. Şi dacă ne amintim şi acelaşi scris, identic de pe
tăbliţele din Tărtăria şi Creta. Această mare comunitate minoică din Creta, insulă situată la
jumătatea distanţei dintre Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, este una din cele mai strălucite
civilizaţii ale Europei mileniilor 3 şi 2 î.Hr. Beneficiind de condiţii pedoclimatice favorabile, de
legături cultrale cu Asia Mică, Grecia şi Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieţi economice şi
spitrituale infloritoare. Ne stau mărturie construcţiile lor monumentale, dezvoltarea meşteşugurilor,
construcţiilor de nave care îi transformă în adevăraţi prim cuceritori ai mărilor.
Este suficient să dăm citire concluziilor lui Horia C. Matei în caracterizarea
acestei civilizaţii pentru a ne da seama de superioritatea spirituală a pelasgilor în ansamblu.
’’Descoperirile aeheologice atestă un înalt nivel de civilizaţie materială si spirituală : oraşe şi sate
prospere, reţea de drumuri şi poduri de piatră, sisteme de canalizare, de aducţie a apei sau de
desecari, cunoştinţe arhitectonice ilustrate de somtuozitatea palatelor, a vilelor sau a caselor cu unul
sau două etaje, remarcabil progres în construcţia navală. La începutul epocii (2000 – 1600) este
iniţiată construcţia celebrelor palate din Cnossos, Phaistos, Mallia ca reşedinţe principale, dar
totodată şi centre administrative, de cult, meşteşugăreşti şi de depozitare a mărfurilor. În magaziile
palatelor erau adăpostite grâne, ulei, vin, produse meşteşugăreşti din ceramică, lemn, fildeş, aur,
textile destinate comerţului cu Grecia, Egipt, Siria ; mărfurile cretane vor fi descoperite şi în
îndepărtata Mesopotamia. ’’
Dar toate acestea vor fi distuse de două cutremure survenite în jurul anilor 1700
şi apoi 1400. Populaţia puternic lovită, nu va mai reconstrui vechile palate. Anii 1400 – 1200 î.Hr.
aduc asupra lor a nouă nenorocire : invazia unui popor războinic şi crud, aheii greci.
Apariţia în Europa a cestui popor se produce în jurul anilor 1580 î.Hr. Drumul
lor spre Europa urmează cele două căi deja cunoscute. Lovindu-se puternic de comunitatea care
trăia în zona carpatică se retrag spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub dominaţia lor,
ocupând mare parte din Grecia. Alte triburi de ahei pătrund prin Anatolia ajungând la coastele
asiatice ale Mării Egee. Acum va avea loc distrugearea altei comunităti pelasge înfloritoare,
Troia.Informaţii despre aceasta ne dă chiar Homer în opera sa Iliada. Data distrugerii Troiei este
incertă, oscilând între 1183 după Eratostene şi 1280, dată pe care o propune Herodot. Povestea
Troiei este cunoscută, remarcabil este faptul că după distrugerea cetăţii, grupul de supravieţuitori
conduşi de Enea ajung în Italia, cerând sprijinul şi ajutorul lui Latinus şi a latinilor, altă comunitate
pelasgică. Este şi normal ca un conducător foarte inteligent şi conştient de soarta oamenilor lui,
precum Enea, să ceară ajutor de la un neam şi de un sânge cu el.
Dar să revenim la cronologia istorică, anii următori năvălirii triburilor aheene nu
aduc pace populaţiilor pelasgice din nord, implicit acelor de pe teritoriul ţării noastre. În jurul anului
1000 î.Hr. trece cel de-al treilea val al emigraţiei greceşti: dorienii care se deplasaseră din stepele
asiatice odată cu aheii, dar în drumul lor au făcut un popas de mai lungă durată la sud –vest de
Dunăre (pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea afirma că relaţiile dintre dorieni şi băştinaşi au
fost idilice, odată ce şi aceştia sub presiunile populaţiei pelasgice se retrag spre sud, deplasând şi
ocupând cele două populaţii –ionică şi aheeană. Cele trei grupări vor da naştere în timp poporului
grec şi a unei civilizaţii antice strălucite.
Dar tot acum comunităţile pelasgice din întreaga Europă îşi definesc identitatea
ca popoare, devenind un micromozaic de culturi, începând să se diferenţieze prin tradiţii, port şi
specific de limbă, dar păstrând fondul original.
Să dăm citire uneia din concluziile lui Nicolae Densuşianu în a sa carte ’’Dacia
preistorică’’ :’’Iata aici o listă de popare barbare, care mai vorbeau şi în timpul lui August o limbă
rustică latină : locuitorii din Bosporul cimeric, getulii, hiperboreii, colchii, dacii, galii, de lângă
Rhodan şi iberii din peninsula de apus ’’.
Completând tot el, alţi vorbitori de limbă barbară ca : ilirii şi macedonienii din
zona Balcanică, latinii şi etruscii din peninsula Italică, tursenii din zona cuprinsă între Italia,
Corsica, Sardinia şi Sicilia, turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii din Germania.
Este necesar să înţelegem comunitatea acestor limbi europene prin acest simplu
mecanism care le-a creat şi nu invers.
Grecii au considerat din totdeauna această limbă, vulgară, iar pe vorbitorii ei
barbari, fie că au fost troieni, cretani, traci sau romani.
Şi totuşi grecii le-au învăţat obiceiuile şi cunoştiinţele, împrumutând de la
barbari chiar şi elemente de limbă. Dar cel mai important lucru este că au luat de la pelasgi baza
religiei şi mitologiei lor. Să-l cităm pe Densuşianu pentru a vedea că ‘’Zeii cei mari’’ (Uranus,
Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost zeii ocrotitori ai băştinaşilor.
 De aceea pentru o jumătate de Europă, cu jumătatea sudică, panteonul zeiltăţilor
a fost acelaşi, fie că oficianţii lor s-au numit greci, romani sau traci.
Odată cu ultimul val grec apare menţionată şi cea mai veche dată cunoscută din
istoria poporului nostru, anul 657 î.Hr. când potrivit tradiţiei, Dorienii înfiinţează prima colonie
greacă de pe litoralul Mării Negre cu numele de Istros, colonie care ca şi următoarele vor încerca să
faciliteze comerţul şi schimbul cultural între cele două civilizaţii. Se pare că aceste aşezări greceşti
de pe malul pontic au fost tolerate şi aprobate de către băştinaşi, ca un mijloc de a-şi procura unele
obiecte necesare sau a vinde din abundenţă produsele lor. Astfel Istros şi puţin mai târziu Callatis şi
Tomis devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul,armele, ceramica pictată, obiecte de
lux şi podoabă, cerealele, mierea şi ceara, piele şi blănuri devin mărfuri de schimb necesare atât
coloniştilor cât şi băştinaşilor.
Începând din acest moment în istoria universală poporul de nord de Dunăre va
purta numele de geţi în izvoarele greceşti şi de daci în izvoarele romane.
O poveste inventata de istorici:
cucerirea lingvistica a Daciei de catre romani

In 1862, Felix Colson, cunoscut istoric francez romanofil, publica la Paris, la

librarul –editor E. Dentu , ”Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques”,
lucrare ce venea sa completeze , dupa aproape un sfert de veac, o alta, publicata in
1839, despre viitorul Principatelor Moldovei si Valahiei.
In lucrarea sa din 1862 Felix Colson se simtea dator sa-si desavarseasca opera din
tinerete, de data aceasta propunandu-si sa puna in lumina adevarata nationalitate a
vlahilor:…”voi incerca sa dovedesc nationalitatea lor antica…oare se va recunoaste
unitatea rasei, se va observa vocatia unei natiuni[moldo-vlahe] printre tandarile
coloniilor formate de Traian, colonii populate de Latini, Egipteni, Germani, Celti,
Mauri, Iberici?
Traian a transportat in Dacia coloni “ex toto orbi romano”[Eutropius,cartea a
VIIIa,Adriano] Oare nu ar trebui sa cautam in alta parte originea vlahilor din Moldo-
Vlahia ?”
Opera lui Felix Colson a fost, evident, destul de cunoscuta istoricilor romani. In
“Izvoare si marturii straine despre stramosii poporului roman” Mircea Musat il
citeaza in capitolul v:Spiritualitatea geto-dacilor”, in paragraful referitor la limba si
scrierea geto-dacilor[pag.85] fara a aprofunda , din motive lesne de inteles ,[lucrarea
sa afost publicata in 1980], afirmatiile istoricului francez.
Paranduni-se ca opera lui Felix Colson prezinta un interes cu totul special pentru
istoria neamului nostru, ne permitem sa publicam traducera paginilor privitoare la
mult discutata chestiune a preexistentei limbii dace pe teritoriul ce avea sa fie
“cucerit” de romani, respectiv 14% din teritoriul Daciei, fara a mai lua in
consideratie 86% din teritoriul ei, niciodata calcat de picior de soldat roman.
…”Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca find importat de
la romanii cuceritori. Nu este decat o asertiune, putin fondata. Idiomul vlahilor este
acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit si in muntii
Pindului, cu mai mult de o suta de ani inaintea cuceririi lui de catre soldatii lui
Traian. Niebuhr se mira de usurinta cu care pelasgii din Panonia se familiarizasera
cu folosirea limbii latine. Sub Augustus, foarte putin timp dupa ce populatia acestui
tinut a fost supusa de Roma, latina era deja raspandita printre ei ,’’in omnibus
Pannoniis non disciplinae tantummodo sed quoquae linguae, notitia
Romanae’[[Villejust,II,110].In Peonia, in Pelasgonia, in Macedonia de sus, pe care
Eschil o numeste Pelasgia, in cantoanele din Epir si din Tesalia, ocupate de
pelasgi, dialectul vlah nu a fost imprumutat de la stapanii lumii. Dimpotriva,
romanii vorbeau limba pelsgilor.
Sa ne amintim ca pelasgii, enotrienii , italietii, siculii, tirenienii, formau natia italilor,
dupa cea mai mare semnificatie indigena a acestui cuvant.
Pare sa se fi uitat ca mai multi autori i-au desemnat pe pelasgi sub numele de Italici,
ca siculii se numeau latini, ca troienii lui Eneas, a caror consanghinitate cu pelasgii
este atestata de toate istorisirile, au adoptat cu indigenii din Latium, numele comun
de latini, si ca limba latina n-a incetat niciodata sa fie limba lor comuna.
Mai avem si alte dovezi istorice de trecut in revista.
Care a fost numele regelui legislator al pelasgilor , al italietilor, al siculilor,al
printului
care i-a facut sa renunte la starea de pastori, al regelui sub care ei s-au dedicat
agriculturii, al sefului care i-a condus in Latium? Oare nu se numea el Italicus sau
Italius?
Pelasgii invinsi pe malurile Tibrului inferior, supusi de o natiune straina coborata
din Abruzi ,nu vor fi compus , cu invingatorii lor, a caror nume nu s-a pastrat, un
singur popor , numit latin? Niebuhr {vol.I} adauga: in interiorul peninsulei, numele
de locuri si a numeroase vestigii dovedesc prezenta natiunii pelasgice.
Aceste vestigii se numesc Acherentia, Telena, Argyppa, Sipontium, Malaventum ,
Grumentium. Tinutul care se intinde de la o mare la alta si pe care sunt imprastiate
orasele, formeaza adevarata Italie.Herodot ii numea tesalieni si originari ai acestui
tinut pe pelasgii care au colonizat Italia Este evident ca descendentii pelasgilor
care locuiesc in numar de mai multe sute de mii, in muntii care au fost leaganul
rasei lor antice, cei care populeaza fosta Dacie, vorbesc inca limba nationala, care
in Italia a dat nastere limbii latine.
Stim de la Herodot ,care distingea elenii de pelasgi, ca acestia din urma formau o
natiune diferita. Ei vorbeau o limba proprie ,care nu era greaca si pe care elenii o
calificau drept barbara. Totusi nu exista intre dialectul lor si limba greaca ,diferenta
care separa limba lui Demostene de aceea a Iliriei si Traciei.
Sa imprumutam un alt citat de la Jules Michelet. Civilizatia nu s-a nascut nici de la
populatia iberiana a ligurilor, nici de la celtii cambrieni; cu atat mai putin din slavii
veneti sau venzi, nici macar din coloniile elenice , care, cu cateva secole inainte de
era crestina,s-au stabilit in sud ;ea pare sa aiba ca principal autor aceasta rasa de
pelasgi,sora mai mare a rasei elenice. Se pare ca pelasgii au adus in Italia piatra
caminului domestic [Hestia Vesta ] si piatra de hotar [Zeus Herkeios],fundament al
proprietatii. Pe aceasta dubla baza s-a ridicat edificiul dreptului civil, mare si distincta
originalitate a Italiei.
Nu ne mai este permis sa ne indoim ca natiunile pelasgice nu au fost poporul
latin .Totul concura spre a dovedi ca dialectul lor a devenit limba latina .Este
incontestabil ca pelasgii au contribuit la fondarea Romei. De ce sa ne miram
atunci ca un mare numar de autori, ca pelasgii panonieni,, ca pelasgii brutieni
din Tesalia,din Macedonia, din Epir, ca pelasgii din Dacia au vorbit si pastrat
dialectul lor national,pelasgica valaha, care a purtat in Italia numele de latina
A fost suficienta prezenta vulturilor romani pentru a revela lumii existenta
dialectului pelasgic valah in Dacia.El nu a fost importat nici de la legiunile
romane, nici de la colonii razboinici , transplantati pe punctele limite si fortificate
ale regatului lui Decebal. Acestia au trait aproape un secol dincolo de
Dunare, aproape complet izolati,prin insasi constitutia lor, de masa natiunii dace.
Putem chiar avansa ideea ca in afara de cetati, raporturile cu romanii s-au limitat
la acelea pe care invinsii le-au avut cu publicanii.
Dialectul vlah preexista. Imediat dupa cucerirea romana ,el s-a revelat spontan
in Dacia, in Panonia si pe Pind. A subzistat mai ales in toate partile tarii care nu au
fost ocupate de cuceritori. Un fapt ne-a frapat pe parcursul acestui studiu.
Pelasgii,care s-au numit brutieni, sclavi, vorbeau greaca in Italia, ba chiar i-au
mentinut folosinta. Intorsi in Tesalia, pe pamantul natal, ei au abandonat aceasta
limba straina, odata cu lanturile, reluand inca odata si pentu totdeauna dialectul
pelasgic vlah.
Sa chemam istoria in ajutorul nostru. Traian a supus intraga natie a dacilor? Vom
incerca sa dovedim ca o mare parte dintre pelasgi s-au sustras dominatiei romane.Ei
au trait departe de taberele si coloniile ridicate de romani. Doar sub Caracalla masa
natiunii a inceput sa se gaseasca in contact cu romanii. Este incontestabil ca dialectul
national era vorbit de aceste grupuri ramase independente. Nu am citit nici intr-o
istorie ca dacii ar fi fost constransi de invingatori sa adopte limba latina. Ei erau
invinsi si au trait ca toti invinsii imperiului. Presupunand, ceea ce nu se poate, ca
Roma ar fi avut gandul de a extirpa idiomul lor, ar fi lipsit timpul pentru a desavarsi
aceasta marsava opera .S-a stabilit prin date istorice ca saizeci de ani s-au scurs de la
Caracalla la Aurelian. Nu putem admite ca denazalizarea se poate implini intr-un
timp atat de scurt! S-a scurs un secol de cand Rusia loveste Polonia, iar victima ei e
mai vioaie ca oricand;acum cateva secole turcii si germanii din Austria decapitau
tinutul Madjarelor si-i trageau in teapa pe crestini;niciodata aceste doua imperii n-
au fost mai aproape de ruina .Suntem intru adevar avansand ideea ca a fost
imposibil in saizeci de ani sa se distrga idiomul dacilor,care au fost foarte atasati de
traditiile lor nationale. Persecutati de saptesprezece secole,ei sunt inca asa cum au
fost reprezentati pe columna lui Traian.Plugarul moldo -valah a conservat in toata
puritatea sa tipul invinsilor gravati in bronzul triumfal al romanilor. Fideli
moravurilor parintilor lor ,pelasgii vlahi poarta sandale[opinci],boneta de piele de
miel [ caciula] ceea ce a facut sa fie numiti” Pileati domiti;”invinsii purtau caciula de
piele; ei purtau de asemenea vesta ,pantaloni si haina de piele de oaie ,umil vesmant
secular ,costum al invinsilor,dispretuit de mandrii romani, stapanii lor. Doar cei
eliberati isi puteau pune caciula in zilele de Saturnale.
A fi trebuit ca istoria sa inregistreze povestea despre colonii care au adus in
Dacia limba latina. In acest scop scriitorii au inventat povestea sangeroasa a
exterminarii natiunii dace de catre Traian!
Civilizaţia dacică: Pelasgii, părinţii geto-dacilor
Istoricul Anonim scrie "

În perioada 2.700-1.700 î. H., în spaţiul carpato-danubian are loc etnogeneza

popoarelor vest-europene, care şi-au tras rădăcinile din populaţia autohtonă.
Această populaţie autohtonă a rămas cunoscută în miturile scriitorilor antici sub numele de
pelasgi, având ca cei mai veritabili urmaşi în Occident pe bascii de astăzi, în Spania, unde a
fost creată cetatea pelasgă Uxama. Miturile elene îi considerau pe aceşti pelasgi ca fiind
„dioi” (divini) şi „primii locuitori ai pământului”.

Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune că pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei,
aparţinând rasei europene. Erau veniţi din nordul Dunării. Felix Colson afirmă că: „toţi dacii erau
pelasgi”. În plus, numele Ion, care era părintele eponim al pelasgilor se regăseşte numai la daco-
români şi la basci.
Crearea Imperiului Pelasg a avut loc după glaciaţiunea Wurm, N. Densuşeanu afirmând că pe la
anul 6.000 î. H. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea
Munţilor Carpaţi, probabil cu precădere în Ardeal şi avea o vastă întindere: Europa, Nordul
Africii şi o parte din Asia.
Pelasgii sunt descrişi în lucrările a numeroşi autori antici, dintre care amintim pe Homer,
Herodot, Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pentru toţi aceşti autori
pelasgii erau un popor ales, descendenţi din vechii atlanţi, care aveau preocupări şi purtări înalte,
regii lor fiind consideraţi zei.
Pelasgii au migrat din aceste zone foarte bogate şi propice dezvoltării şi sporului demografic,
populând Europa, ajungând în Nordul Africii, în Asia Mică şi chiar în India, prin Rama.
Vasile Lovinescu redă o mărturie de o valoare excepţională în această direcţie: un domn educat
din perioada interbelică, dorind să convingă un ţăran bătrân că svastica este un semn străin,
importat din afară (se ştie că nemţii l-au preluat în propoganda lor de la hinduşi), a primit replica
următoare: Ba nu, e de aici, îl avem de pe vremea uriaşilor. În textele grecilor antici se vorbeşte
despre titani sau uriaşi care trăiau în Ţara Zeilor (identificată cu ţinutul carpato-dunăran) şi, mai
mult, cercetătorii au descoperit în zilele noastre schelete de oameni care măsurau între 2 şi 4
metri. Acest mister nu a fost elucidat pâna acum şi bineînţeles că nu a fost dat publicităţii.
Nu intrăm acum în amănunte pentru a dovedi contrariul a ceea ce afirmă istoricii oficiali (care ne
„învaţă” că suntem în primul rând urmaşii romanilor, ca ne datorăm lor limba şi civilizaţia
actuală) pentru că ne-am extinde prea mult, dar există în această direcţie dovezi, şi chiar
numeroase.
Pelasgii aveau o limbă comună, unică, o limbă prelatină, aşa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la
venirea lor în europa, că pelasgii vorbeau o limbă barbară, diferită de a lor. Quintilian aminteşte
că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară unele litere sau silabe, se obţinea
vorbirea barbară. După unii autori, limba barbară avea carcterul unei limbi latine vulgare sau
rustice. Romanii înşişi erau etichetaţi de către greci ca vorbitori de limbă barbară. Poetul Ovidiu
şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atît de apropiată de latina literară
şi a afirmat că el însuşi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi
împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu putem crede că „dacii cei mândri şi
nemuritori” s-au servit de latina împăratului.
Dar, cel mai important argument este acela că romanii nu au reuşit să-i romanizeze pe daci în 165
de ani, la fel cum nu au reuşit să-i romanizeze nici pe greci în 600 de ani, pe egipteni în 400, pe
evrei în 300, pe maltezi în 1000 de ani şi cum nu au reuşit să creeze o limbă unitară nici chiar în
Italia, unde se vorbesc 1500 de dialecte. Toate limbile cu caracter latin rezultă din originea lor
veche pelasgă şi nu din romanizare.
Nicolae Densuşianu remarcă faptul că majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europă au
împrumutat în religa lor panteonul pelasgic, pe care l-au găsit la vechii locuitori. Cea mai arhaică
religie, dar poate şi cea mai înaltă şi profundă de până acum, o reprezintă adorarea Cerului şi a
Pământului. Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pământul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-
au dedicat cele mai mari înălţimi muntoase şi pe teritoriul Daciei ne stau mărturie monumentele
megalitice din Carpaţii Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era considerată în epoca clasică a Greciei ca fiind barbară. Herodot
ne spune că grecii au primit numele divinităţilor, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, de la
pelasgi. La romani, Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau Cerus Manus (Magnus), expresie
identică cu Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa Theogonia.
Dar cine este Uranus? Textele vechi ni-l prezintă ca pe primul monarh al marelui Imperiu Pelasg,
cel dintâi om care a guvernat lumea. Acesta nu era un om obişnuit, ci unul cu deosebite calităţi şi
înzestrări divine, merite pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a învăţat pe oameni să
construiască colibe din lut. După Hesiod, Uranus era fiul Geei sau, după alte tradiţii al Istrului.
Denumirea sa înseamnă Munteanul, cel de la munte. Acest munte nu era altul decât lanţul
Carpatic.
După încetarea din viaţă a lui Uranus, domnia marelui Imperiu Pelasg va trece la fiul său, Saturn.
Acesta este de asemenea unul dintre cei mai mari regi ai ginţii pelasge. Astfel în cadrul
ritualurilor, care erau aceleaşi, numele lui Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia lui
Saturn, omenirea face un progres enorm pe calea civilizaţiei. Saturn este acela, după cum spun
tradiţiile vechi, care i-a determinat pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, îi adună în societate,
le dă legi şi i-a învăţat agricultura. El este începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub
imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de
abundenţă, când pe pământ dominau justiţia şi buna-credinţă.
Cultul lui Saturn era răspândit în special în nordul Istrului şi în nordul Italiei. Saturn era la geţi
acelaşi cu Zamolxis. După cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-
vestică era considerată ca imperiul religiei lui Saturn.
Nicolae Densuşeanu consideră Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legătură a omului cu
Cerul. El afirmă că munţii Carpaţi era muntele cel sfânt al pelasgilor, muntele Olimp din
mitologia greacă, sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman şi Omul nu sunt altceva decât
Cerus Manus al romanilor şi Saturn, numit şi Omul. De altfel, pentru antici, ţinutul zeilor era
zona hiperboreeană, la nord de Istru.
După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind
un popor hiperborean.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în
patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaLnon" (Olymp
VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era creştină, Apollonius din Rhodos arătase în Argonautica că
hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera
gheţurile hiperboreene şi Tanais (Donul) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în
jurul munţilor Riphei (Carpaţi).
Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele părţi ale lumii
spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului" (Geografia
XI,6.2).
Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum
ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele Polului getic": "Miles, hyperboreos modo,
Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeşte
triumful lui Domiţian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând:
"De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în
zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decât
renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean
(Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don şi Dunăre...pe care antichitatea le
numea hiperboreene": Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind
despre geţi, Herodot, supranumit "părintele Istoriei", arăta: "ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi
dintre traci" (Istorii IV, 93).
Revenind, Zeus era de asemenea la loc de frunte printre regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui
Saturn.
După Saturn, odată cu domnia lui Typhon, marele imperiu începe să decadă şi să se destrame.
Hermes se spune că a domnit în acea perioadă de început al declinului, având ca centru cultural,
politic şi spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În Dacia Hermes a rămas ca Armis sau Sarmis,
la sciţi Armes, la egipteni Thot şi la fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza după unele opinii este
reşedinţa lui Hermes. După Herodot, regii din Thracia îl venerau pe Hermes ca fiind strămoşul şi
începătorul dinastiei lor. În tradiţiile istorice ale antichităţii, Hermes era considerat ca
întemeietorul tuturor ştiinţelor divine şi umane. Era privit ca izvorul cugetării.
După domnia lui Hermes, succesiunea la tronul imperiului pelasg trece la Marte, pe care grecii îl
numeau Ares. În cele mai vechi texte egiptene, Marte ne apare ca fiind domnitor peste egipt,
imediat după Typhon şi Horus. El a domnit, conform lui Herodot şi peste Scyţia. El era
considerat ca un rege vechi naţional al geţilor şi dacilor. Reşedinţa lui se află în munţii geţilor şi
este, conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor getice. Iordanes scrie că geţii era aşa renumiţi
încât se spune că Marte, zeul războiului se născuse la ei. La Homer, Marte este numit „ducele
oamenilor celor drepţi”, iar oamenii cei mai drepţi ai antichităţii au fost geţii, identificaţi cu
hyperboreii. Despre Marte se spune că i-a învăţat pe oameni să fabrice arme din metal, că a
înfiinţat oşti armate şi i-a învăţat tehnici de luptă.
După Marte urmează la tron Hercule. La Herodot, Hercule apare ca fiind părintele lui
Agathyrsus, care domnise peste ţinuturile de lângă Mureş şi a lui Scythes, întemeietorul dinastiei
Scyţilor. Armele sale obişnuite erau cele din vechea Dacie: arcul, paloşul şi măciuca
(buzduganul).
După Hercule, figurează în listele egiptene Apollo ca domnitor al pelasgilor. Ca origine, Apollo
era hyperboreu de la nord de Istru şi Diana, sora sa, ne spune poetul Pindar că petrecea în ţara de
la Istru. Templul cel renumit al lui Apollo Hyperboreul se află în insula cea sfântă de la gurile
Dunării, Leuce, astăzi numită Insula Şerpilor. Apollo era adorat cu deosebită onoare în toate
regiunile Pontului Euxin. Apollo, ca divinitate a soarelui este reprezentat adeseori pe monedele
naţionale ale dacilor cu numele Aplus şi Lucu. Există în Dacia şi oraşul Apullum, închinat lui.
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este considerată ca fiind de aproximativ 1500 de
ani.
Iată cum toate divinităţile găsite în mitologiile popoarelor antice îşi au originea în aceste
meleaguri, tradiţia lor fiind continuată de către geto-daci, transmiţându-se până la noi în colinde
şi tradiţiile păstrate în teritoriile româneşti. La geţi vom găsi o spiritualitate nealterată,
remarcându-se ulterior doar anumite tendinţe care amintesc de epoca decadenţei care va urma.
Una dintre acestea unii cercetători consideră că era sacrificiul uman, introdus mai târziu în
tradiţia geţilor.