Relații internaționale între

cele două războaie

mondiale (II)
 Conținuturi

• Rezultate și consecințe ale I Război Mondial

• Relațiile internaționale în anii ’20
• Relațiile internaționale în anii ‘30
 Rezultate și consecințe ale I Război Mondial

• Bilanțul Războiului
• Pierderi umane
• Consecințe economice
• Consecințe politice
• Consecințe
 Bilanţul războiului
• Durata în timp – 52 de luni.
• State participante – 28.
• Forţă demografică angajată – 75 milioane de oameni.
• Pierderi umane – 37.494.156 morţi şi răniţi.
• Cheltuieli – 331,6 miliarde de dolari, pentru întreţinerea armatelor şi fabricarea armelor
şi muniţiei necesare.
• pierderi materiale; flota comercială, fabrici şi uzine distruse, căi ferate şi şosele,
terenuri agricole, şeptel bovin, imobile distruse, total sau parţial.
 distrugeri şi grele pierderi umane
Statisticile indică, pe toate fronturile, între 10 şi 13 milioane victime,militari şi civili.
Nr. Ţări beligerante Victime ale războiului
crt. morţi răniţi prizonieri
1. Rusia 2.762.064 4.950.000 2.500.000
2. Germania 1.611.104 3.783.143 772.522
3. Franţa 1.427.800 3.044.000 453.500
4. Austro-Ungaria 911.000 3.000.000 443.000
5. Marea Britanie 807.451 2.089.108 64.907
6. Serbia 707.343 350.000 100.000
7. Italia 507.160 562.196 1.359.000
8. Turcia 436.924 407.772 103.731
9. România 339.117 200.000 116.000
10. Belgia 267.000 140.000 10.000
11. SUA 107.284 191.000 4.912
12. Bulgaria 101.224 1.152.339 10.825
13. Grecia 15.000 40.000 45.000
14. Portugalia 4.000 17.000 200
15. Japonia 300 907 3
CIFRA VICTIMELOR RAPORTATĂ LA POPULAŢIA ACTIVĂ ÎN
PRINCIPALELE STATE BELIGERANTE

• pe primul loc Franţa – 10,5%,

• Germania – 9,8%,
• Serbia – 7,9%,
• Rusia – 7,5%,
• Italia – 6,2%,
• Marea Britanie – 5,1%,
• SUA – 0,2%.
• Calculând numărul de victime din efectivul populaţiei masculine cu vârsta
cuprinsă între 15 şi 50 de ani, Franţa rămâne pe prima poziţie, cu 14%, iar
Germania înregistrează 12%.
 PIERDERILE ÎN RÂNDUL POPULAŢIEI CIVILE

Datorate:
• epidemiilor (tifos exantematic, gripă „spaniolă” etc.),
• subnutriţiei
plasează în fruntea unui sinistru clasament
• Germania (740.000 morţi),
• Franţa (570.000),
• Italia, (270.000)
• Marea Britanie (112.000).
Analizată pe termen lung, moartea unui număr mare de bărbaţi adulţi, a
generat scăderea gravă a natalităţii în perioada interbelică.
 Războiul a determinat importante migraţii:
• peste 1.000.000 de germani din Polonia, Ţările Baltice, Alsacia-Lorena s-au
refugiat, după 1918, în Republica de la Weimar;
• circa 400.000 nobili şi funcţionari maghiari s-au retras din Cehoslovacia,
Iugoslavia şi România, în Ungaria propriu-zisă;
• aproximativ 200.000 de bulgari au plecat din teritoriile cedate Greciei sau
Iugoslaviei,
• iar peste 1.000.000 de greci au părăsit regiunile rămase la Turcia.
• Cei dezrădăcinaţi – nemţi, unguri, bulgari etc. – au devenit adepţi sau
apologeţi ai mişcării revizioniste, solicitând modificarea graniţelor
recunoscute sau negociate şi hotărâte la Versailles.
 Declinul Europei, sub raport economico-
financiar Zone întinse ale Europei, îndeosebi din statele beligerante
– Franţa, Belgia, Italia, Rusia, România etc. – au devenit,
parţial, teatre de operaţiuni militare
• În Franţa de est şi nord,
de pildă, au fost distruse
circa 300.000 de case,
3.000.000 ha teren
agricol; minele au fost
inundate şi scoase
temporar din exploatare.
• Potenţialul agricol al
Europei beligerante a
fost redus la 30%, iar cel
industrial la 40% faţă de
nivelul anului 1913.
statele beligerante au acumulat în anii războiului o mare datorie internă şi
externă.
Nr. Principalele ţări beligerante Datoria publică (în miliarde franci – aur)
crt. 1913 Internă - 1919 Externă – 1919
1. Franţa 33,5 219 33
2. Marea Britanie 17,6 196,9 32
3. Germania 6,2 168,7 3,7
4. Italia 15 94 20

datoriile contractate de la SUA a membrilor Antantei la sf. IRM = 10 mlrd. $.

Nr. Membrii Antantei şi aliaţii ei Datorii contractate din
crt. SUA
1. Franţa 2.950.760.000 lei
2. Marea Britanie 4.166.318.000 lei
3. Italia 1.648.034.000 lei
4. Belgia 347.691.000 lei
5. Rusia 187.729.000 lei
6. Cehoslovacia 61.256.000 lei
7. România 28.205.000 lei
8. Serbia 26.175.000 lei
9. Grecia 15.000.000 lei
• Pentru a continua războiul, statele europene beligerante au fost obligate să cumpere mari cantităţi de
cărbune, petrol, alimente, arme, muniţii.
• Marea Britanie s-a văzut nevoită să importe 81% din alimentele şi produsele industriale de bază,
• Franţa – 60%, iar
• Germania – 58%.

• Stocurile de aur ale ţărilor beligerante europene s-au diminuat considerabil, iar preţurile produselor agro-
alimentare, de strictă necesitate, au sporit în anii războiului
• de peste 2,5 ori (faţă de anul 1913) în Marea Britanie,
• de 3,5 ori în Franţa,
• de peste 12,5 ori în Germania.
• s-a devalorizat monedele naționale, în aceeaşi etapă,
• cu 10% Lira sterlină
• cu 50% francul francez
• cu 90% marca germană.
Toate aceste aspecte, intrate în istoriografia problemei în sintagma „declinul Europei Occidentale” au fost
analizate de către geograful Albert Demangeon în lucrarea Declinul Europei (1920).
• Principalele beneficiare ale războiului s-au dovedit a fi ţările extra-europene, în general,
şi, în special, SUA şi Japonia. Brazilia, de exemplu, a vândut Europei, în anii războiului, de
peste 10 ori mai mult zahăr, ca înainte de 1913. Argentina, Australia, Noua Zeelandă şi-au
sporit considerabil exporturile de carne şi făină.
SUA şi-a dublat venitul naţional – de la 33 la 72 miliarde dolari, prin creşterea producţiei de
cărbune, oţel, cereale. De altfel, în 1920, SUA concentrau peste jumătate din stocurile de aur
ale lumii, deţinând un formidabil avans faţă de toate celelalte mari puteri.
Nr. Anii Valoarea în milioane dolari
crt. importuri exporturi excedent bugetar
1. 1914 1893 2.329 436
2. 1915 1674 2716 1042
3. 1916 2197 4272 2075
4. 1917 2651 6227 3568
5. 1918 2946 5838 2892

Japonia a fost cea de-a doua mare putere care a profitat de pe urma primului război mondial. Ea şi-a
sporit considerabil producţia industriei de armament, şi-a diversificat şi multiplicat structura economică,
a devenit un puternic exportator de produse finite, concurând şi înlăturând mărfurile europene în zonele
asiatice.
 Războiul a generat şi transformări profunde
în social, politic, moral.
• Triumful Antantei a marcat prăbuşirea unor imperii autocrate şi
conservatoare, precum cel otoman, austro-ungar, ţarist.
• Germania şi Austria şi Turcia au devenit republici şi au adoptat constituţii
democrate, reforme sociale, economice, politice, culturale: s-a introdus
sau generalizat votul universal, separarea puterilor, regimul parlamentar.
• Din nefericire, valorile tradiţionale (democraţia, parlamentarismul) au
devenit ţinte pentru contestatari, fiind atacate fie de către forţele de
extremă stânga, de partidele comuniste şi muncitoreşti, fie de către
forţele de extremă dreapta.
Consideraţii generale
Faţă de epoca modernă, perioada interbelică a adus cu sine, în relaţiile
internaţionale, încercarea unor grupări politice şi a unor personalităţi de
elabora şi institui principii şi norme noi în dreptul internaţional, precum:
•dreptul popoarelor la autodeterminare (în virtutea acestuia s-au efectuat
plebiscite, în 1921- în Silezia Superioară – şi în 1935 - în Saar),
•egalitatea juridică între state,
•securitatea colectivă,
•încriminarea războiului de agresiune şi scoaterea sa în afara legii,
•ocrotirea minorităţilor etc.
Prima conflagraţie militară a lovit, sub diverse aspecte şi cu intensităţi
diferite, toate clasele şi categoriile sociale:
• Au fost ruinaţi micii rentieri, negustori, funcţionari.
• Din rândurile acestora aveau să fie recrutaţi membrii partidelor extremiste.
• Scăderea puterii de cumpărare a maselor (cu 15-20% în Franţa, 25-30% în
Germania şi Italia) a generat tensiuni sociale, greve, acţiuni de protest,
lupte de stradă, divizând societatea două tabere: cea a „noilor îmbogăţiţi”
şi cea a „noilor sărăciţi”.

Mentalitatea colectivă a fost, la rândul ei, modificată, noile stări de spirit găsindu-şi
expresia în lucrări cu o largă circulaţie, precum: Crucile de lemn de Roland Dorgeles, Viaţa
martirilor de G. Duhanel, Pe frontul de Vest nimic nou de E.M. Remarque, Adio arme de
Hemingway etc.
 Consecințe geopolitice ale IRM
• Prăbușirea imperiilor Austro-Ungar, German, Otoman și Rus
• Războiul a pus capăt unei Europe ca centru al lumii coloniale și scăderea
influenţei europene în colonii şi dominioane.
• Răspândirii comunismului
• SUA – lider al RI;
• Apariția unor noi: Polonia, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor.
• Procesele socio-economice, generate de IRM au exacerbat conflictele
sociale, etnice și interstatale;
• Războiul a condus la crearea unui nou sistem juridic internaţional.
Sistemul de tratate de la Versalles

Tratatul de la Versailles cu Germania, la 28 iunie 1919;

Tratatul de la Saint-Germain cu Austria, la 10
septembrie 1919 ;
Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria, la 27 noiembrie 1919;
Tratatul de la Trianon cu Ungaria, la 4 iunie 1920; „Cei patru mari” în timpul Conferinței de Pace de la
Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd
Tratatul de la Sevrescu Imperiul Otoman, la 10 George, Vittorio Orlando, George
Clemenceau și Woodrow Wilson
august 1920, renegociat de guvernul lui Mustafa Kemal și
revăzut printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să
apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou
război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
 Tratatul de la Versailles cu Germania, la 28 iunie 1919
1. Alsacia-Lorena a fost redată Franței (14.522 km²,
1.815.000 locuitori, (în 1905);
2. Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-
Holstein după Plebiscitul Schleswig, a fost
redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938 km²);
3. majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz
Posen") și estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), au
fost redate Poloniei  (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori
(în 1931), inclusiv 510 km² și 26.000 locuitori din Silezia
Superioară);
4. zona Hulczyn din Silezia Superioară a fost
acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² și 49.000
locuitori);
5. Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost
redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori);
6. zona orașelor germane Eupen și Malmedy a fost
acordată Belgiei;
7. zona Soldau din Prusia de Est a fost Germania pierdea 88.000 km2 şi peste 8.000.000
acordată Poloniei (492 km²). locuitori
8. Danzing-ul – oraș liber sub protecția Ligii Națiunilor
9. Germania a fost lipsită de toate coloniile
 Tratatul de la Saint-Germain cu Austria, la 10 septembrie 
1919
• definea frontierele Republicii Austria cu statele vecine:
Elveţia, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria,
Statul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (devenit ulterior
Iugoslavia) şi Italia. Tratatul consfinţea independenţa
Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea
austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în
teritoriul statului italian şi a Burgenlandului (regiune care în
perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea
ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în
Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor era
stabilită doar în mod parţial, regiunea Klagenfurt urmând să
fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.
• recunoască independenţa Cehoslovaciei şi Statului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, precum şi a teritoriilor care aparţinuseră
Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).
• renunţa în favoarea României la orice drepturi şi titluri asupra părţilor fostului Ducat al Bucovinei aflate în componenţa
României.
• se solicita Austriei să se abţină de la orice acţiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a
interzice unirea Austriei cu Germania.
• Republica Austria trebuia să renunţe la o serie de tratate şi drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relaţiile cu Marocul,
Egiptul, Siamul (Thailanda) şi China, iar capacitatea militară a statului austriac era limitată la 30.000 de persoane (soldaţi şi
ofiţeri).
• Alte prevederi ale tratatului cuprindeau dispoziţii referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul
navigaţiei pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria şi celelalte state (deosebit de importantă ţinând
cont de poziţia Austriei în sistemul feroviar european) etc.
 Tratatul de la Neuilly sur Seinne cu Bulgaria, la 27 noiembrie 1919

• stabilea frontiera cu Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (pe traseul frontierei din 1913 dintre
Bulgaria şi Serbia, cu excepţia a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven).
• Frontiera cu Grecia şi frontiera cu Turcia era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee,
(recunoscut în anul 1913).
• În privinţa României, s-a restabilit frontiera româno-bulgarâ hotărâtă în Tratatul de pace de la
Bucureşti din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum şi părţi din Dobrogea de Nord reintrând în
componenţa României).
• Tratatul cuprindea, de asemenea, o serie de dispoziţii referitoare la limitarea forţelor armate ale
Bulgariei, predarea materialului militar, navigaţia pe Dunăre etc.
• Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispoziţiile tratatului au fost considerate
deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă naţională. Teritoriul Bulgariei era
aproape acelaşi ca şi la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de
ridicate.
Tratatul de la Trianon, cu Ungaria la 4 iunie
1920
• definea frontierele Ungariei cu statele vecine, consfinţind includerea teritoriului
Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv
treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a
Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina)
în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul
României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
• Alte clauze se refereau la cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele
vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa
(Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor
naţionale, precum şi la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de
către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.
 Tratatul de la Sevres 10 august 1920:

modificări teritoriale:
•Turciei îi reveneau doar platoul central al
Anatoliei şi oraşul Istambul cu împrejurimile;
•Turcia renunţa la toate drepturile asupra
provinciilor sale arabe şi din Africa de Nord,
•recunoştea protectoratul britanic asupra
Egiptului;
•Palestina şi Irakul, insula Cipru şi o zonă de
influenţă în sud-estul Anatoliei treceau în
posesiunea Marii Britanii;

• Siria şi Libanul treceau sub mandatul Franţei;

• tratatul instituia zone controlate de Marile Puteri şi aliaţii lor;
• Tracia de Răsărit, fără Istambul şi împrejurimi, precum şi oraşul Izmir
erau transmise Greciei;
• Italia primea insulele Dodecadene şi zona ei de influenţă în Anatolia de
Sud-vest;
• nord-estul Anatoliei era transmis Armeniei independente;
• se crea şi un Kurdistan autonom, sub protectoratul Marii Britanii.
O altă consecinţă a IRM - scăderea influenţei europene în
colonii şi dominioane.
• Metropolele, Marea Britanie şi Franţa au cerut coloniilor şi
dominioanelor să ia parte la război, cu efective umane şi contribuţii
materiale.
• La sfârşitul războiului, numeroşi lideri ai mişcărilor naţionale, din
China şi India şi până în Egipt, Maroc, Tunisia şi Algeria, au cerut
lărgirea statutului de autonomie şi chiar acordarea independenţei,
întemeindu-şi programul de emancipare pe principiile
autodeterminării lansate de Wilson sau pe ideile propagandistice ale
lui Lenin.
Evoluția relațiilor internaţionale între cele două războaie mondiale se
împarte în două perioade, care acopera respectiv anii 20 şi 30 ai sec. XX.
În anii 20 RI au evoluat sub influenţa Primului Război Mondial şi
consecinţelor sale imediate:
•stabilirea relațiilor de pace postbelice în baza tratatelor sistemului
Versailles-Washington,
•normalizarea relațiilor dintre statele-câştigătoare şi perdanţi, precum şi
între câştigători însuși.
Drept rezultat s-a realizat o stabilizare relativă temporară a relaţiilor
economice interstatale şi internaţionale.
• Principalul instrument internaţional pentru menţinerea păcii, pentru
organizarea colaborării economice, financiare, social-umanitare, juridice
şi intelectuale a fost Societatea Naţiunilor.
• Pactul sau statutul acesteia figura ca parte introductivă în toate tratatele
de pace.
• Operă a expertului american David Hunter Miller şi a britanicului Robert
Cecil, Societatea Naţiunilor a fost concepută mai mult ca o forţă morală,
decât ca un organism eficient, cu sancţiuni militare, precise, care să
poată fi aplicate rapid şi cu maxim de randament.
• În Pact, delegaţiile SUA şi Marii Britanii au refuzat să însereze
propunerea francezului Leon Bourgeois, privitoare la crearea unei
armate internaţionale, la dispoziţia Societăţii Naţiunilor, pentru a aplica
sancţiunile militare necesare, în caz de agresiune.
 Societatea Naţiunilor era condusă de trei
organisme:
• 1. Adunarea generală a delegaţiilor din statele membre; ea avea un rol legislativ, elabora şi
recomanda rezoluţii şi recomandări; se întrunea în şedinţe ordinare, în luna septembrie, la
Geneva, anual, şi în şedinţe extraordinare, ori de câte ori era nevoie; fiecare delegaţie avea
drept la un singur vot;
• 2. Consiliul Societăţii Naţiunilor avea rolul unui organism executiv; era format iniţial din 4
membri permanenţi (Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia) şi 4, apoi 6 şi, ulterior, 9 membri
nepermanenţi, aleşi periodic de Adunarea generală, din diverse zone geografice. Consiliul era
chemat să aplice în practică deciziile Adunării generale şi în caz de agresiune să instituie
sancţiuni militare, economice, financiare etc.
• 3. Secretariatul permanent – cuprindea circa 600 de funcţionari internaţionali, din 50 de state,
şi avea menirea de a redacta, difuza şi înregistra documentele, rapoartele, rezoluţiile şi
recomandările pentru Adunare şi Consiliu.
În subordinea Societăţii Naţiunilor intrau:
 Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională de la Haga,
 Biroul Internaţional al Muncii,
 Comisia Internaţională a Mandatelor,
 Organizaţia Internaţională a Igienei,
 Comisia Internaţională de Cooperare Intelectuală şi multe alte instituţii.
 Problema germană – a dominat RI în 1919-
1929
• Problema germană era pusă în legătură cu problema rusă și dificultățile
economice europene, dar era văzută diferit de Puteri:
Franţa (condusă de Blocul Naţional) a promovat o politică de fermitate față de
Germania: pierzând garanţiile bilaterale anglo-americane de securitate -
considera că Germania trebuie obligată să plătească, la timp şi corect,
reparaţiile fixate la Versailles.
Germania, însă, nu admitea că este singura vinovată de declanşarea războiului
şi nici nu putea accepta ideea despărţirii de Prusia Orientală prin Coridorul
Thorn şi Danzig, date Poloniei. Ea se afla în imposibilitatea achitării
integrale a cotei fixate, datorită consecinţelor războiului.
• În 1920, în urma tentativei de lovitură de stat de la Berlin şi în ciuda ripostei
guvernului german, Franţa a ocupat oraşele Frankfurt şi Dortmund.
• În 1921, francezii şi englezii au mai obţinut controlul asupra altor oraşe din zona
Ruhr-ului-Ruhrort: Duisburg şi Düsseldorf – şi aceasta în dorinţa de a sili Germania
să respecte plata cotelor de reparaţii fixate.
• Dacă Marea Britanie era dispusă să acorde o amânare, un moratoriu, Britanicii își
concepeau politică germană în termenii reconstrucției economice a Republicii de la
Weimar,
• Franţa lui Poincaré, constatând că Germania întârzie să-şi achite obligaţiile
financiare, a sesizat Comisia Interaliată a Reparaţiilor, cerând adoptarea unor
măsuri care să oblige guvernul german să-şi respecte obligaţiile fixate la Versailles.
• Divergențele anglo-franceze erau departe de a fi limitate la problema germană căci
desființarea Imperiului Otoman și crearea Turciei avea să dea naștere la diviziuni
adânci între cei doi foști aliați. Conflictul greco-turc a găsit cele două mari puteri în
tabere opuse, Kemal fiind sprijinit de Franța și Italia, obținând o victorie decisivă în
august 1922 împotriva Greciei ce era sprijinită de Marea Britanie.
• Rivalitatea legată de fostele teritorii arabe ale Imperiului Otoman a contribuit
enorm la adâncirea divergențelor pe problema germană.
• Politică progermana a Angliei era văzută de o serie de factori de decizie la
Londra că o reîntoarcere la tradițională politică de sprijinire a echilibrului
continental.
• Trebuia să se opună o contrapondere Franței.
• Opțiunile britanice în privința reconstrucției Europei erau influențate de
economistul John Maynard, autor al lucrării Consecințele economice ale
păcii (1919), care vedea patru soluții pentru reconstrucția Europei:
1.revizuirea tratatelor,
2.rezolvarea problemei datoriilor interaliate,
3.un mare împrumut internatinal subscris de SUA combinat cu reforme
monetare,
4.restaurarea comerțului dintre est și vest și reluarea legăturilor cu Rusia.
Germania complică ecuația relațiile cu Rusia Sovietică după Tratatul de la
Rapallo
• La 16 aprilie 1922, şefii delegaţiilor Germaniei (Walther Rathenau) şi Rusia
Sovietică (Gheorghi Cicerin) au semnat tratatul bilateral de la Rapallo.
• Prin acesta, Germania era prima mare putere occidentală care recunoştea
guvernul sovietic;
• ambele state renunţau la reparaţiile ce şi le datorau, în virtutea tratatelor de la
Brest-Litovsk şi Versailles;
• cele două state îşi acordau, reciproc, clauza naţiunii celei mai favorizate;
• Cele două guverne au decis să normalizeze relațiile lor diplomatice și să
„coopereze în spiritul bunăvoinței mutuale în întimpinarea nevoilor economice
ale ambelor țări”.
• prin acorduri militare secrete, guvernul sovietic oferea Germaniei posibilitatea
de a construi şi experimenta, pe teritoriul ei, tancuri, avioane, gaze toxice de
luptă, arme interzise prin tratatul de la Versailles;
• se lua în discuţie chiar problema unei noi împărţiri a Poloniei.
Trtatul a marcat pentru fiecare stat un real succes politico-diplomatic, fiind
scoase din izolare, cooperarea economică fiind facilitată, iar în plan militar, a
reprezentat un instrument de presiune și șantaj la adresa puterilor occidentale
pentru că acestea să fie mai conciliante față de îndeplinirea obligațiilor impuse
Germaniei sau de atitudinea față de Rusia sovietică.
• Datorită dificultăților economice, pe 12 iulie 1922, Guvernul german a înaintat aliaților un
moratoriu de șase luni la plata reparațiilor, aducând drept argument starea precară a
finanțelor germane
• Conferință de la Londra din 7-14 august 1922 = o tentativă de soluționare, dar a condus la
tensionarea relațiilor anglo-franceze
• Constatând refuzul Germaniei de a-şi îndeplini cu fidelitate şi promptitudine obligaţiile,
Poincare a propus Comisiei Internaţionale a reparaţiilor „o operaţiune de forţă” pentru a
obţine „un gaj productiv” asupra zonei industriale a Ruhr-ului.
• Din cele 4 membre ale Comisiei Reparaţiilor, 3 state – Franţa, Italia şi Belgia – au votat pentru
ocuparea Ruhr-ului, iar Anglia s-a opus.
• La 11 februarie 1923, trei divizii franceze, cu ajutor italian şi belgian au pătruns în Ruhr.
• Germania a reacţionat printr-o rezistenţă pasivă.
• Peste 2.000.000 de mineri, ajutaţi financiar de stat, au declarat grevă. În locul acestora, au
fost aduşi mineri francezi şi belgieni, iar circa 150.000 de germani au fost expulzaţi din Ruhr.
• Invazia s-a răsfrânt negativ în Franţa, ea afectând, din greu, bugetul ţării.
• Marea Britanie, SUA şi URSS au condamnat invadarea Ruhr-ului şi au cerut retragerea
trupelor de ocupaţie.
• Franţa a solicitat, la rândul său, deschiderea unui credit la Banca Morgan din SUA pentru
stabilizarea francului. Englezii şi americanii au căzut de acord să ceară retragerea trupelor de
ocupaţie şi revizuirea reparaţiilor. Aşa s-a ajuns, în 1924, la planul expertului american
Dawes.
• Planul Dawes (1924) a fost adoptat în cadrul Conferinței de la Londra din
16 iulie-15 august 1924, = a reprezentat victoria viziunii anglo-americane
asupra reconstrucției economice a Europei
• revizuia cota reparaţiilor.
• fixa plata pe 5 ani a unor anuităţi de 1-2,5 miliarde mărci-aur, suma iniţială a
reparaţiilor fiind redusă.
• se instituia un control aliat asupra căilor ferate şi vămilor germane.
Planul a fost pus în mișcare prin intermediul unui împrumut internațional
acordat Germaniei.
Stresemann știa că singur modalitate de a contracara forță Franței era
asigurarea sprijinului financiar și politic anglo-american.
Planul Dawes a reprezentat o prima revizuire majoră a Tratatului de la
Versailles, reducând plata totală de Germania, abolind puterea Comisiei
Reparațiilor.
După demisia lui Poincaré, succesorul său, Eduard Herriot a decis evacuarea
zonei ocupate şi retragerea, în 1925, cu anticipaţie, a trupelor din zona Köln.
• După preluarea de către Aristide Briand (1925) a conducerii afacerilor externe în
Franţa, şi de către Gustav Stresemann, în Germania s-a produs aşa-numita
„apropiere/detensionarea franco-germană”: ea a cunoscut patru etape:
• 1) Acordurile de la Locarno (1925), încheiate la sugestia englezilor prevedeau
garantarea graniţelor franco-germane şi germano-belgiene, semnatarii fiind, pe
lângă Franţa, Belgia şi Germania şi alţi doi „garanţi”: Marea Britanie şi Italia.
Germania recunoştea, oficial, apartenenţa Alsaciei şi Lorenei la Franţa, dar nu
recunoştea şi graniţele orientale, cu Cehoslovacia şi Polonia. Franţa se angaja, însă,
singură, să apere frontierele Poloniei şi Cehoslovaciei.
• 2) Primirea, în 1926, a Germaniei în Societatea Naţiunilor.
• 3) Propunerea adresată, în 1927, de către Aristide Briand, omologului său american
referitoare la semnarea unui tratat, prin care războiul să fie considerat o crimă
internaţională şi scos înafara legii. Aşa s-a ajuns la semnarea „Pactului Briand-
Kellogg” (ratificat de 62 de state). Profitând de acest fapt, Germania a cerut şi
obţinut de la Franţa şi aliaţii ei evacuarea anticipată a Renaniei.
• 4) La 31 august 1929 – la patru ani după adoptarea planul Dawes – o comisie de
experţi, conduşi de bancherul american Young, a adoptat un nou plan în problema
reparaţiilor, purtând numele preşedintelui comisiei. „Planul Young” a însemnat o
nouă revizuire a sumei generale şi a cotelor anuale pentru plata reparaţiilor,
reeşalonate până-n 1988. De asemenea, comisia decidea evacuarea cu anticipaţie, în
1930, în loc de 1935, a Renaniei.
 Relaţiile interstatale în Europa Centrală, Mediteraneană şi
Orientală
• În Europa Centrală şi de Est existau două categorii de state:
1.cele care îşi rezolvaseră cererile legitime în problema constituirii sau desăvârşirii lor
statale şi
2.cele nemulţumite de deciziile de la Versailles.
• Pentru a preveni dezvoltarea revizionismului, în anii 1921-1922, prin tratate
bilaterale, s-a negociat şi încheiat un organism regional, defensiv - „Mica Înţelegere”
- în care intrau România, Cehoslovacia şi Regatul croato-sârbo-sloven, state hotărâte
să-şi apere pacea şi integritatea teritorială în baza principiului securităţii colective
(România şi-a lărgit alianţa şi cu Polonia, printr-un tratat bilateral, încheiat în 1921 şi
reînnoit în 1926).
• Aceste ţări erau sprijinite şi de Franţa care a încheiat tratate bilaterale: cu Polonia
(1921), cu Cehoslovacia (1924), cu România (1926) şi cu Regatul sârbo-croato-sloven
(1927).
• Spre a contracara şi limita influenţa Franţei în zonă, Italia a încheiat, la
rândul său, în 1924, Pactul de la Roma cu Regatul sârbo-croato-sloven,
anexând teritoriul şi portul Fiumé;
• în 1926, ea l-a sprijinit pe Ahmed Zogu să preia puterea în Albania,
încheind în 1927 un „tratat de amiciţie” cu acest stat, extinzându-şi,
totodată, influenţa în Austria, Ungaria şi Bulgaria şi încurajând
revizionismul acestora.
• În ceea ce priveşte URSS, după ce a încheiat cu Germania tratatul
bilateral de la Rapallo, în 1926 ea a semnat încă un acord „de amiciţie şi
neutralitate” la Berlin; în 1924, şi-a reluat relaţiile comerciale cu Marea
Britanie, Franţa şi Italia, apoi, în 1925, cu Japonia.
Politica externă a SUA în primul deceniu postbelic

• Deşi succesorii lui Wilson au susţinut politica „izolaţionistă”, refuzând

să ratifice Pactul Societăţii Naţiunilor şi tratatele de la Versailles, au
fost de acord cu semnarea unor tratate separate cu învinşii, urmărind
mai ales interese economico-financiare şi lăsând la o parte clauzele
teritoriale.
• Băncile SUA au investit în Germania circa 10 miliarde dolari până în
1929 şi s-au implicat în revizuirea plăţii reparaţiilor, prin planurile
Dawes (1924) şi Young (1929).
• În acelaşi timp, americanii au cerut insistent respectarea datoriilor
interaliate, fără a face legătura cu ritmul plăţii reparaţiilor germane
către datornicii englezi sau francezi.
• Un punct culminant al colaborării SUA cu statele europene la completarea
instrumentelor diplomatice aflate la dispoziţia Societăţii Naţiunilor, în general, şi ale
• Faptul că războiul de agresiune a fost scos în afara legii, era un mare câştig moral.
• Dar, în Pactul Briand-Kellogg nu erau precizate mijloacele de sancţionare a agresorului.
• În plus, ratificând acest document, majoritatea marilor puteri îşi formulau unele
rezerve.
• SUA anunţau că păstrează „dreptul de-a utiliza doctrina Monroe” pe continentul
american.
• Germania declara că, fiind dezarmată, nu va participa la aplicarea sancţiunilor înscrise
în Pactul Societăţii Naţiunilor şi că păstrează tratatul „de amiciţie şi neutralitate” cu
URSS.
• Marea Britanie făcea publică rezerva sa, în sensul că nu renunţa la folosirea forţei
armate „în teritoriile imperiului britanic şi în alte teritorii care o interesează direct”.
• Şi URSS anunţa public faptul că semnarea acestui document şi chiar aplicarea lui, cu
anticipaţie, în 1929 - prin Protocolul de la Moscova, semnat cu vechii europeni - „nu
rezolvă litigiile sale teritoriile cu unele state vecine”. Aceste rezerve, în fapt, anulau
conţinutul Pactului Briand-Kellogg.
Criza relaţiilor internaţionale în anii 1929-1933
• În mod firesc, dificultăţile economice s-au răsfrânt, în anii crizei, 1929-
1933, şi asupra relaţiilor dintre state.
• Astfel, un prim eşec în relaţiile internaţionale l-a reprezentat
„Proiectul de Uniune Europeană”, elaborat de Aristide Briand şi
prezentat în 1929 la Geneva.
• El propunea crearea Uniunii Europene sau a Statelor Unite ale celor
27 de state, printr-o înţelegere şi legătură federală, care să favorizeze
colaborarea economică, financiară, ştiinţifică, social-umanitară dintre
statele europene.
• S-au opus – sub diferite pretexte – atât Germania, cât şi Anglia.
• Marea criză a însemnat şi sfârşitul reparaţiilor.
• La 14 martie 1931, Germania a elaborat şi anunţat un „Anschluss
economic”, o uniune vamală cu Austria.
• Acest fapt a stârnit reacţia ostilă a statelor occidentale şi retragerea
capitalurilor investite, atât în Germania, cât şi în Austria.
• La 30 iunie 1931, Germania a solicitat SUA un moratoriu, o amânare pentru
cel puţin un an, a plăţii reparaţiilor.
• O conferinţă internaţională, întrunită în iulie 1932, la Lausanne, a acceptat
sfârşitul plăţii reparaţiilor. În acest fel, din cele 132 miliarde mărci-aur fixate
iniţial, Germania n-a plătit până la această dată decât 23 miliarde mărci-aur,
din care mai puţin de 10 miliarde mărci-aur Franţei.
• În plină criză economică, spre a se despovăra de marile cheltuieli pentru înarmare, statele membre
ale Societăţii Naţiunilor au iniţiat şi organizat “Conferinţa dezarmării” 2 februarie 1932 .
• La ea au participat delegaţi din 62 de state (între care şi SUA şi URSS, care nu făceau parte din
forumul păcii de la Geneva).
• Acolo au fost prezentate mai multe planuri de dezarmare:
• 1) planul URSS preconiza „dezarmarea totală şi imediată”, deziderat demagogic, fără a se admite
nici un fel de control asupra dezarmării;
• 2) SUA prezenta „Planul Hoover”, care propunea reducerea cu un sfert a dispozitivelor militare
existente;
• 3) Germania, în numele statelor învinse în primul război, solicita drept egal de înarmare pentru
toate statele;
• 4) Planul Franţei – cunoscut şi sub numele de „Planul Herriot” – prevedea punerea „pe stoc” şi sub
controlul Societăţii Naţiunilor a armamentului greu, tancuri, tunuri etc. şi stoparea fabricării
anumitor categorii de acest fel, foarte costisitoare. În plus, se cerea reducerea armamentului
naţional la nivelul redus al miliţiilor echipate cu arme uşoare;
• 5) „Planul Mac Donald”, aparţinând Marii Britani, susţinea cifra de 200.000 de ostaşi, ca plafon
maxim pentru principalele puteri europene (Germania, însă, dorea ca în aceste efective să nu fie
incluse efectivele miliţiei şi ale forţelor paramilitare, de felul trupelor SA şi SS.
• De asemenea, Franţa refuza să includă în această cifră trupele terestre din colonii). Cum
majoritatea covârşitoare a delegaţiilor s-au situat pe poziţii rigide şi pline de suspiciuni la adresa
diferitelor planuri prezentate, nu s-a putut ajunge la un consens realist. Hitler – care preluase
puterea în ianuarie 1933 – şi-a retras delegaţia, în octombrie 1933, părăsind şi Societatea
Naţiunilor. Aşa cum arăta W. Churchill, conferinţa s-a soldat cu un „rezultat monstruos”.
• Tentativa înlocuirii sistemului securităţii colective (impus prin Societatea
Naţiunilor) cu dictatul marilor puteri s-a manifestat, în 1933, odată cu
propunerea lui Mussolini privitoare la „directoratul celor 4”.
• Acest proiect prevedea ca Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia să se
constituie într-un „directorat european”, menit să elaboreze şi să aplice „o
politică comună” şi să înfăptuiască „revizuirea tratatelor devenite
inaplicabile”.
• Se prevedea că problemele Europei de Est puteau fi discutate şi soluţionate,
chiar şi fără consultarea statelor vizate”.
• Deşi iniţiativa a fost întârziată (graţie îndeosebi activităţii ţărilor mici şi
mijlocii, între care România, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia), ea avea să
devină, ulterior, realitate.
Primele acţiuni diplomatice internaţionale de
după anii crizei mondiale; două direcţii opuse
• În primii ani de după marea criză, în relaţiile internaţionale s-au conturat
două direcţii opuse:
• în vreme ce Japonia şi Germania au ieşit (în 1933) din forumul de la Geneva,
• statele mici şi mijlocii au continuat să-şi consolideze alianţele.
Un exemplu în acest sens l-a reprezentat reorganizarea „Micii Înţelegeri”, în
februarie 1933, şi constituirea, la 9 februarie 1934, a „Înţelegerii Balcanice”
(din care făceau parte România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia).
În acelaşi spirit, la 3 iulie 1933 s-au perfectat şi semnat „Convenţiile pentru
definirea agresorului”, de la Londra. (cele care au determinat, în anul
următor, reluarea relaţiilor diplomatice între URSS şi membrii „Micii
Înţelegeri” şi primirea URSS în Societatea Naţiunilor).
• În ianuarie 1934, Germania a încheiat un tratat de neagresiune cu Polonia
– fapt ce echivala cu atragerea unei „aliate” a Franţei şi României în tabăra
adversă.
• Dând, pentru moment, impresia că nu are revendicări pe seama Poloniei,
Germania a încercat, la 25 iulie 1934, materializarea Auschluss-ului.
• Îndemnat şi finanţat de Germania nazistă, un grup austriac de extremă
dreapta l-a asasinat pe cancelarul Dolfuss; acţiunea sa n-a fost încununată
de succes din cauza ripostei energice venite din partea armatei austriece şi
a atitudinii Italiei de a masa - la graniţa cu Austria - a trei divizii (ca semn că
e gata să apere independenţa acestei ţări).
• Şi Franţa a încercat să realizeze un „Pact de Est” cu URSS, Iugoslavia şi
ţările membre în „Mica Înţelegere” şi „Înţelegerea Balcanică”.
• Spre a zădărnici această iniţiativă, la 9 octombrie 1934, la Marsilia, un
terorist croat, aflat în slujba naziştilor germani, i-a asasinat pe Louis
Barthou, ministru de externe al Franţei şi pe regele Iugoslaviei,
Alexandru I.
• Chiar şi în aceste condiţii, la 2 mai 1935, Franţa a încheiat un „Tratat de
alianţă cu URSS”, completat, la 16 mai 1935, cu o alianţă între URSS şi
Cehoslovacia.
• La împlinirea a 15 ani de la instituirea statutului juridic special pentru zona Saar, în
ianuarie 1935 s-a organizat şi desfăşurat plebiscitul prin care populaţia din acest
teritoriu putea opta între:
1) unirea cu Germania,
2) unirea cu Franţa sau
3) păstrarea independenţei.
Plebiscitul din Saar a oferit posibilitatea ca 90% din locuitori să ceară reunirea la
Germania.
Încurajat de acest succes important, Hitler a anunţat, oficial, la 16 martie 1935,
reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Germania, măsură ce încălca
prevederile tratatului de la Versailles.
El avea să-şi motiveze demersul, invocând proiectul unei legi adoptate în Franţa, prin
care serviciul militar se prelungea de la 18 la 24 de luni.
Efectivele armatei germane ajungeau la 36 de divizii; se organizau, de asemenea, forţe
aeriene germane – Luftwaffe.
Iniţial, aliaţii occidentali, luaţi prin surprindere, au rămas pasivi la atitudinea Germaniei.
Mai mult chiar, la 18 iunie 1935, Marea Britanie a încheiat un acord naval cu
Germania, admiţând ca aceasta putea avea drept de înarmare navală – (un tonaj egal
cu 35% din tonajul flotei engleze).
• în dorinţa de a menţine statu-quo-ul în Europa de Răsărit şi dunăreană,
reprezentanţii Marii Britanii, Franţei şi Italiei s-au întâlnit, la 11 aprilie 1935, în
cadrul Conferinţei de la Stresa.
• Era, din nefericire, doar o tentativă politicianistă.
• În ceea ce priveşte tratatul franco-sovietic, din 2 mai 1935, el avea semnificaţia
unui pact de asistenţă mutuală. Invocându-l ca pretext, Hitler a anunţat, la 7
martie 1936, abolirea tratatului de la Locarno şi intrarea trupelor germane în
zona Renaniei.
• Demilitarizarea Renaniei, prevăzută în tratatul de la Versailles, devenea istorie.
Hitler intuise foarte exact atitudinea ezitantă a Franţei, cea care, prin vocea
primului său ministru declara public că ţara nu era dispusă să lase Strasbourg-ul
„expus loviturilor tunurilor germane” şi nici să-şi mobilizeze armata, în condiţiile
în care, în mai puţin de două luni, se organizau noi alegeri.
• De asemenea, folosindu-se de ignoranţa franceză, nemţii au trecut la
construirea liniei fortificate Siegfried, care trebuia să împiedice Franţa să ofere
ajutor polonezilor şi cehoslovacilor.
Agresiunea japoneză în Manciuria; crearea şi
extinderea focarului de război în Extremul Orient
• Cel dintâi focar de război, care avea să prefaţeze a doua conflagraţie
mondială, s-a creat în Extremul Orient.
• La 19 septembrie 1931, trupele japoneze au invadat Manciuria,
invocând incidentul de la Mukden – un pretins sabotaj chinez asupra
căii ferate japoneze din Manciuria meridională.
• Garnizoanele chineze n-au opus decât o slabă rezistenţă. Până în
ianuarie 1932, Manciuria a fost ocupată integral, trupele nipone
deschizându-şi drum către Shanghai.
• Prin acţiunea sa – în conformitate cu Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatul celor 9 puteri
(semnat la Conferinţa de la Washington) şi Pactul Briand-Kellogg – Japonia se încadra în
categoria „statelor agresoare” şi trebuia sancţionată.
• Guvernul chinez a solicitat intervenţia Societăţii Naţiunilor.
• Consiliul acesteia, întrunit la Geneva, a cerut Japoniei să-şi retragă trupele, dar
cabinetul nipon a refuzat.
• Fără a obţine unanimitatea care-i conferea dreptul de a declara Japonia „stat agresor”,
Societatea Naţiunilor a trimis în Manciuria „o comisie de anchetă”, condusă de lordul
Lytton..
• La 27 martie, guvernul nipon a anunţat retragerea Japoniei din forumul genevez şi a
proclamat „Imperiul Manciuko”, pe tronul căruia a fost instalat Pou-Yi, fostul împărat al
Chinei, (detronat în 1912, pe când avea doar vârsta de 5 ani).
• Conform faimosului „Plan Tanaka”, ocuparea Manciuriei nu a reprezentat decât o etapă
premergătoare cuceririi Chinei („ca să cucereşti lumea, trebuie mai întâi să ocupi
China”, se spunea în epocă). Î
• n 1933, trupele japoneze au invadat zona muntoasă Jéhol, situată între Manciuria şi
Mongolia exterioară.
• În 1935, au fost ocupate câteva dintre centrele importante ale Mongoliei Interioare şi,
totodată, regiunea dintre Pekin şi Tien-Tsin.
• Angajat, între 1931-1933, într-o confruntare cu diverşi generali din
subordinea sa – care încercaseră să preia puterea - Chiang Kai-Shek nu s-
a putut opune japonezilor, el continuând să vadă în comuniştii lui Mao-
Tze-Dun, principalul pericol.
• În iulie 1937, sub pretextul incidentului de la podul Marco-Polo, aproape
de Pekin, (între soldaţii chinezi şi cei niponi), japonezii şi-au extins zona
controlată, pătrunzând pe valea fluviului Yang-Tsé şi ocupând Nanking-ul.
În anul următor, 1938, ei au cucerit Canton-ul, silindu-l pe Chiang Kai-Shek
să se retragă pe cursul superior al fluviului. Începea un crâncen război de
guerilă, care avea să dureze aproape 9 ani.
Agresiunea Italiei asupra Etiopiei
• Încă din anii crizei, Mussolini şi-a exprimat public dorinţa de-a dobândi colonii,
pentru a rezolva excedentul de populaţie şi stăvili emigraţia peste ocean. Unele
cercuri politice franceze, în frunte cu Pierre Laval, i-au încurajat iniţiativa.
Mussolini s-a orientat spre Etiopia – care fusese primită în Societatea
Naţiunilor, sub patronajul Italiei; situată între două colonii italiene, Eritreea şi
Somalia, ea cunoscuse o altă tentativă de cucerire din partea Italiei, în 1896,
când trupele italiene au fost învinse.
• Invocând incidentul de la 5 decembrie 1934 – când, la frontiera dintre Eritreea
şi Etiopia, în localitatea Ual-Ual, 30 de soldaţi italieni au fost ucişi de către
etiopieni – Italia şi-a trimis trupe în Eritreea.
• Deşi Etiopia a cerut intervenţia Societăţii Naţiunilor, Mussolini a refuzat
arbitrajul. De altfel, il Duce era încurajat de acordurile încheiate în ianuarie
1935, la Roma, prin care, Pierre Laval, punând capăt statutului privilegiat al
italienilor în Tunisia, îi concesiona Italiei unele zone în Sahara şi aproape de
Djibouti.
• La 30 octombrie 1935, Mussolini a declanşat invazia în Etiopia, utilizând circa
200.000 de ostaşi puşi sub comanda mareşalului Badoglio.
• În ciuda rezistenţei eroice de care au dat dovadă, etiopienii au pierdut, în martie
1936, controlul asupra capitalei Addis-Abbeba, iar la 9 mai 1936, regele Italiei s-
a proclamat „împărat al Etiopiei”.
• Societatea Naţiunilor a declarat Italia „stat agresor”, dar n-a putut adopta decât
sancţiuni economice, limitate şi acestea, în condiţiile în care Italia putea face
comerţ cu statele care nu erau membre ale forumului de la Geneva.
• În plus, Franţa şi Anglia au elaborat, în luna decembrie 1936, un plan secret de
împărţire a Etiopiei; două treimi din Etiopia urmau să revină Italiei, iar Etiopia
primea drept compensaţie o fâşie din Eritreea, ocupată anterior de italieni.
Presa a divulgat această „negociere” şi autorii planului, Sir Samuel Hoore şi
Pierre Laval, au fost obligaţi să-şi dea demisia.
• Eşecul sancţionării şi lichidării agresiunii italiene în Etiopia, sfidarea de către
Mussolini a propunerilor de arbitraj din ianuarie, iulie şi septembrie 1935,
acţiunile singulare iniţiate de Laval la Londra şi la Roma, planul Laval – Hoore de
împărţire a Etiopiei în speranţa refacerii „frontului” de la Stresa între Anglia,
Franţa şi Italia, oscilaţiile Angliei şi Franţei între Mussolini şi Societatea
Naţiunilor au contribuit la eşecul forumului genevez şi la încordarea relaţiilor
internaţionale.
Războiul civil din Spania şi crearea Axei
Roma-Berlin
• Originile războiului civil din Spania se găsesc în realităţile istorice
generate de înlăturarea dictaturii lui Primo de Rivera (1930) şi încercarea
regelui Alfons al XIII-lea de-a reveni la legalitatea constituţională. Însă,
alegerile parlamentare din 1931 au marcat înfrângerea monarhiştilor,
îndepărtarea regelui şi proclamarea republicii.
• După o dură confruntare între partizanii vechiului regim – clerul înalt,
marii proprietari, cercurile privilegiate ale armatei – alegerile din 1936 au
fost câştigate de coaliţia Frontului Popular, care se constituise printr-o
alianţă între grupările anarhiste, comuniste, socialiste, republicane,
radicale, în contextul în care lucrătorii se ridicau în cadrul unor acţiuni
greviste şi încercau să ocupe uzinele, iar ţăranii se răsculau şi se căzneau
să ia cu forţa marile domenii funciare.
• Sub pretextul asasinării de către poliţie a liderului monarhist Sotelo, la 13
iulie 1936, un grup de generali monarhişti – în frunte cu Franco şi Sanjurjo,
în complicitate cu Mussolini – au decis să împiedice consolidarea regimului
republican, dând semnalul aşa-zisului „Pronunciament” în Marocul
Spaniol.
• Între 17 şi 18 iulie 1936, mai multe garnizoane militare din Maroc şi Spania
s-au ridicat contra noii administraţii a guvernului republican.
• După ce generalul Sanjurjo a murit într-un accident de avion, generalul
Franco şi-a instalat guvernul propriu Burgos şi în două luni a reuşit să
controleze aproape jumătate din Spania.
• Războiul civil avea să dureze aproape 3 ani, până în octombrie 1939.
• Reacţiile internaţionale au fost foarte diverse.
• Franţa a propus, în august 1936, încheierea unui acord de neintervenţie, cu scopul
de a evita imixtiunea forţelor de stânga sau de dreapta din celelalte ţări.
Documentul a fost semnat de 25 de state, între care Germania, Italia, URSS, Anglia,
Franţa; dar nici acestea nu şi-au respectat angajamentul: Franţa a trimis ajutoare
în sprijinul republicanilor.
• URSS venea în ajutorul rebelilor cu armament, favorizând şi recrutarea de
voluntari pentru brigăzile internaţionale.
• Italia dorea să obţină de la rebeli baze militare în insulele Baleare, să poată
controla o parte din Mediterana, să înainteze spre Balcani. Ca urmare, ea a trimis
80.000 de ostaşi şi armament.
• Şi Germania lui Hitler era interesată în importul unor minereuri de fier, voia să-şi
experimenteze noile tipuri de armament, îndeosebi blindatele şi aviaţia; peste
10.000 de militari, voluntari ai Legiunii „Kondor”, avioane, artilerie au sprijinit
insurgenţii spanioli.
• Războiul civil din Spania a amplificat pasiunile forţelor politice extremiste,
naţionaliste.
• Principalul rezultat al agresiunii italiene în Etiopia şi al intervenţiilor italo-
germane în Spania l-a constituit apropierea între Germania şi Italia. În
octombrie 1936, Galeazzo Ciano (ginerele lui Mussolini şi ministrul
afacerilor externe al Italiei) s-a întâlnit, la Berlin, cu Hitler şi a semnat un
protocol, care prevedea amiciţia şi solidaritatea italo-germană. Mussolini
considera această înţelegere „o axă” în jurul căreia se vor putea uni
„toate statele europene”.
• În noiembrie 1936, Germania şi Japonia au semnat pactul anti-komintern,
îndreptat contra Internaţionalei Comuniste; la 25 noiembrie 1937, Italia
adera la acest organism, iar Spania lui Franco – în 1938.
„Anschluss-ul”: anexarea Austriei (martie
1938)
• În timp ce Mussolini semna, în ianuarie 1937, un acord anglo-italian pentru
menţinerea statu-quo-ului în Mediterana, Hitler îşi anunţa, la 5 noiembrie,
colaboratorii apropiaţi că a sosit vremea să reunească, în cadrul Reich-ului,
„comunităţile” germane din Europa Centrală şi Orientală.
• În acest scop, el i-a înlocuit din guvern pe potenţialii adversari -pe von
Neurath, de la conducerea afacerilor externe, cu Ribbentropp – preluând
atribuţiile lui von Blomberg (de la ministerul de război) ai ale lui von Fritsch
(şeful Marelui Stat Major).
• Preocupările Italiei legate de Africa, i-au lăsat câmp liber lui Hitler înspre
Europa dunăreană. În noiembrie 1937, Mussolini declara că „Italia a obosit să
mai privească şi să păzească independenţa Austriei”, trupele italiene fiind
angajate în Etiopia şi Spania.
• Momentul anexării Austriei a fost socotit de Hitler potrivit şi favorabil.
Efectivele armatei germane le depăşeau pe cele ale Franţei sub raport
numeric; în plus, în 1937, Germania dispunea de 4320 de avioane moderne, iar
Franţa de numai 450; în 1938, Germania avea 6 600 avioane, iar Franţa – 500.
• La începutul lunii martie 1938, Hitler l-a convocat pe cancelarul Austriei,
Schuschnigg, la reşedinţa sa, de la Berchtesgaden, cerându-i să-l numească la
conducerea ministerului de interne pe şeful naziştilor austrieci, Seyss-Inquart.
• Dincolo de dispoziţia lui Hitler, cancelarul a anunţat organizarea unui plebiscit
la 13 martie 1938.
• Fuhrerul a trimis, însă, la 11 martie, un ultimatum, solicitându-i să
contramandeze plebiscitul. Sub presiunea forţelor naziste austriece şi a
trupelor germane, masate la frontieră, cancelarul a demisionat în favoarea lui
Seyss-Inquart, schimbare acceptată de preşedintele republicii, Miklos.
• La 12 martie 1938, noul cancelar a chemat trupele germane în Austria.
• Ulterior acestei date, Hitler a organizat un plebiscit, în cadrul căruia 97% din
populaţia celor două ţări (Austria şi Germania) a ratificat unirea Austriei la
Germania.
• Deşi tratatul de la Versailles şi Pactul Societăţii Naţiunilor a interzis o astfel de
unificare, democraţiile europene s-au mărginit la simple proteste verbale.
Conferinţa de la München. Dezmembrarea şi
lichidarea Cehoslovaciei
• După ce a înfăptuit Anschluss-ul, Germania a început să aplice revendicările
referitoare la „spaţiul vital”.
• O primă ţintă a reprezentat-o Cehoslovacia: aceasta era una dintre cele mai
eficiente aliate ale Franţei; avea o ţară cu o economie modernă şi poseda un
important potenţial militar, resurse agricole, materii prime abundente, o
industrie eficientă (ex. concernul Skoda).
• Pentru a exploata cu maxim profit acest stat, Hitler s-a folosit de pretextul
sudeţilor (o minoritate de cca 3.200.000 de cetăţeni cehi, vorbitori de limbă
germană, locuitori ai zonei muntoase din cadrilaterul Boemiei).
• După 1933, îndată după preluarea puterii de către nazişti în Germania, o parte
din sudeţi s-a organizat într-un partid pro-nazist.
• Conduşi de Konrad Henlein, ei au cerut, în aprilie 1938, la Congresul de la
Karlsbad, „autonomia completă”.
• Ca reacţie la acţiunile separatiştilor germani, în luna mai 1938, guvernul cehoslovac a
ordonat mobilizarea armatei, solicitând ajutorul aliaţilor săi în cazul unei eventuale invazii.
• În timp ce Franţa şi URSS au declarat că îşi vor respecta angajamentele de-a apăra
integritatea şi independenţa Cehoslovaciei, Marea Britanie şi-a exprimat dezacordul faţă de
un conflict militar, mărginindu-se să trimită „o misiune de informare”, condusă de lordul
Runciman.
• Obligaţiile asumate de membrii Micii Înţelegeri puteau intra în vigoare, dacă şi Franţa îşi
respecta angajamentele sale.
• Starea de încordare a sporit odată cu 12 septembrie 1938, atunci când, într-un discurs rostit
la Nürnberg, Hitler revendica zona sudetă.
• Întâlnindu-se cu Fuhrerul, la 15 septembrie, premierul britanic, Chamberlain s-a lăsat
convins de legitimitatea revendicărilor germane, ba, încă, a ajuns să facă lobby pe lângă
primul ministru francez, Daladier, influenţându-l să consimtă la anexarea zonei sudete.
Ambele guverne, britanic şi francez, au exercitat presiuni asupra Cehoslovaciei.
• La 22 septembrie 1938, la Godesberg, s-a produs a doua întâlnire între Hitler şi
Chamberlain. Cu acest prilej, pretenţiile lui Hitler au devenit mai categorice, el cerând nu
numai anexarea regiunii, ci şi evacuarea ei până la 1 octombrie 1938. Ameninţat cu războiul,
guvernul de la Praga a reînnoit mobilizarea armatei, iar Franţa, URSS, Italia şi-au chemat şi
ele rezerviştii sub arme.
• În încercarea de a salva pacea, Chamberlain i-a propus lui Mussolini
organizarea unei reuniuni. Conferinţa de la München s-a întrunit la 29
septembrie 1938.
• La ea au participat cei patru şefi de state: Hitler, Mussolini, Chamberlain şi
Daladier. Nu erau de faţă nici Cehoslovacia, nici URSS.
• În urma negocierilor, Germania a obţinut – de la Anglia şi Franţa, cu sprijinul
Italiei – toate revendicările, cu promisiunea evacuării şi anexării zonei sudete
între 1-10 octombrie şi a lichidării bunurilor deţinute de sudeţi în
Cehoslovacia.
• Înainte de-a pleca de la München, la 30 septembrie, Chamberlain a semnat cu
Hitler un pact de neagresiune cu Germania, acelaşi gest făcându-l şi Daladier
(la 6 decembrie 1939). Într-o naivitate absolută, cei doi aveau să declare:
„aceasta este pacea pentru epoca noastră”.
• Consecinţele Conferinţei de la München au fost extrem de grave. Statele mici
şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei s-au văzut părăsite de aliaţii
occidentali şi şi-au pierdut orice încredere în garanţiile lor. Dacă marile puteri
decideau singure, fără nici măcar să asculte şi pe cei vizaţi direct - precum
Cehoslovacia - sistemul securităţii colective era abandonat deja.
• Pentru a lichida Cehoslovacia, Hitler i-a antrenat, direct sau indirect, şi pe vecinii
acesteia.
• Polonia, după un ultimatum dat Cehoslovaciei, la 1 octombrie 1939, a anexat la
Silezia zona Teschen. (Guvernul polonez îi propusese şi României să ocupe un număr
de comune locuite de români din cadrul aceloraşi teritorii).
• Ungaria, după un arbitraj regizat la Viena, la 2 noiembrie 1938 (prin Ciano şi
Ribbentrop) a dobândit, la rândul ei, un teritoriu de 12.000 km2 de la sud de
Slovacia, cu peste 1.000.000 locuitori.
• La 30 noiembrie 1938, Mussolini punea şi el problema revendicării unor teritorii –
Djibouti, Tunisia, Corsica, Savoia şi Nisa, vizând direct interesele Franţei.
• La începutul anului 1939, criza cehoslovacă a intrat într-o nouă fază prin susţinerea,
de către Hitler, a mişcării autonome şi separatiste a Slovaciei. Liderul acestei mişcări,
Tiso, i-a solicitat lui Hitler, la 14 martie 1939, trimiterea trupelor germane.
• La 15 martie, naziştii au invadat Boemia, creând Protectoratul Boemo-Morav.
Slovacia s-a proclamat independentă.
• La 22 martie, Germania a anexat oraşul Memel sau Kleipeda, de la Lituania, iar
Mussolini a intrat în Albania, la 7 aprilie 1939. Aceste modificări au sporit
considerabil potenţialul economic, militar, strategic şi uman, al Germaniei. Panica şi
climatul de insecuritate au făcut ca şi România să semneze, la 23 martie 1939,
tratatul economic cu Germania.
Cauze şi pretexte imediate ale declanşării celui de-
al II-lea Război Mondial. Problema poloneză
• După ce a realizat Anschluss-ul şi a dezmembrat şi lichidat Cehoslovacia,
pătrunzând masiv pe cale economică în sud-estul european, Hitler s-a orientat
spre Polonia. La 26-27 martie 1939, von Ribbentrop l-a informat pe ambasadorul
polonez la Berlin, Lipski, la Berlin, în legătură cu revendicările Germaniei:
a) re-anexarea oraşului Danzig (fostul Gdansk), colonizat şi dominat economico-
financiar de germani, care aveau, la acea dată, un partid nazist condus de
Förster;
b) obţinerea unei căi ferate şi autostrăzi extra-teritoriale, care să traverseze
Coridorul Thorn şi să permită legătura între Germania şi Prusia Orientală.
• În fapt, Hitler voia cu mult mai mult: distrugerea Poloniei. Acest lucru fusese
discutat, în secret, de militarii germani şi trimişii Kominternului, începând din
1920. O decizie luată în aprilie 1939, fixa ziua de 1 septembrie ca dată a invadării
Poloniei şi declanşării războiului.
• Cum, în vara anului 1939, războiul plutea în aer, ambele tabere – democraţiile
occidentale, Marea Britanie şi Franţa, pe de o parte, Germania, pe de altă parte – au
încercat şi s-au angajat în acţiuni diplomatice proprii.
• I. În speranţa că vor reuşi să evite războiul, democraţiile occidentale au încercat:
• a) să acorde „garanţii” statelor mici şi mijlocii, direct ameninţate şi
• b) să poarte negocieri cu URSS.
La 31 martie 1939, Anglia a anunţat public că va ajuta Polonia, în caz de pericol, cu
toate forţele şi mijloacele sale.
La 25 august, o alianţă anglo-polonă completa şi consolida tratatul franco-polonez din
1921.
Garanţii de apărare a integrităţii şi independenţei au primit şi România şi Grecia.
Cât priveşte cea de-a doua soluţie, Anglia şi Franţa au început negocierea garanţiilor
cu URSS, în aprilie 1939. În timpul discuţiilor, Litvinov a fost înlocuit cu Molotov, aflat
în fruntea ierarhiei politice; acesta din urmă a propus celor două încheierea unei
convenţii militare, solicitând ofiţerilor francezi şi englezi sosiţi la Moscova, la 11
august 1939, să se pronunţe şi asupra efectivelor ce le pot oferi cele două ţări
occidentale. În plină dezbatere, sovieticii au întrerupt tratativele şi au semnat
acordul cu Hitler.
• II. Germania s-a pregătit diplomatic semnând, la 22 mai 1939, Pactul
de oţel cu Italia, o alianţă ofensivă, deşi Mussolini declarase că Italia
nu e gata să participe la război, înainte de 1943. Il Duce a condiţionat
participarea Italiei la războiul preconizat de Hitler, de alocarea unei
impresionante cantităţi de material de război de către Germania –
între care 7.000.000 tone petrol, 6.000.000 tone cărbune, 150 baterii
DCA (revendicări pe care Führer-ul nu i le putea satisface).
 Pactul germano-sovietic
• a fost lovitura cea mai spectaculoasă şi mai eficace dată restului lumii de către
Stalin şi Hitler. Iniţiativa pentru înţelegerea sovieto-germană a venit la 17 aprilie
1939 din partea sovieticilor, care au început tratative pentru o colaborare
economică mai strânsă.
• La 20 mai, Molotov preciza că „negocierilor economice trebuie să li se dea şi
unele baze politice”. La 26 iulie 1939, presaţi de dorinţa de-a invada Poloniei
(preconizată la 1 septembrie), germanii au acceptat propunerile sovietice şi un
protocol secret de împărţire a zonelor de influenţă. La 22 august, Ribbentrop
sosea la Moscova şi la 23 august se perfecta şi semna Pactul Ribbentrop-
Molotov. Tratatul avea două elemente esenţiale:
• 1. un pact de neagresiune, prin care cele două mari puteri se angajau, pe termen
de 10 ani, să nu lupte una împotriva alteia, nici separat, nici în cadrul unor
coaliţii; în cazul unor neînţelegeri, ele urmau să se consulte pentru soluţionarea
paşnică a acestora;
• 2. un acord adiţional secret, care prevedea împărţirea Poloniei între Germania şi
URSS, de o parte şi de alta a liniei Varna-Vistula-San şi includerea în zona de
influenţă sovietică a Finlandei, Ţărilor Baltice şi Basarabiei româneşti.