UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

NOTE DE CURS

STAT, SOCIETATE ȘI MENTALITĂȚI ÎN

EPOCA CONTEMPORANĂ

(perioada interbelică)

responsabil de curs dr. Liliana ROTARU

 CUPRINS

I. LUMEA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.

1.1 Relaţiile internaţionale la sf. sec. XIX- înc. sec. XX.
1.2 Mutatii in ecuatia de putere la înc. sec. XX
II. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
2.1 Cauzele Primului Război Mondial și responsabilități
2.2 Declanșarea ostilităților și desfăşurarea ostilităţilor pe principalele teatre de acţiuni
militare
2.3 Sfârşitul Primului Război Mondial şi încheierea păcii
III.CONSECINŢE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
3.1 Bilanțul Primului Război Mondial
3.2 Prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar, otoman şi german
3.3 Conferinţa de pace de la Versailles şi organizarea lumii după Primul Război Mondial
IV. ECONOMIA INTERBELICĂ
4.1 Criza de reconversiune (1919-1922)
4.2 Progresele şi limitele dezvoltării economice în anii stabilizării (1923-1929)
4.3 Marea criză din 1929-1933
V. VIAŢA POLITICĂ ÎN ANII INTERBELICI
5.1 Evoluţia principalelor democraţii liberale
5.2 Statele din Centrul, Răsăritul şi Sud-Estul Europei
5.3 Democrații fragile
5.4 Republica de la Weimar.
5.5 Regimuri dictatoriale:
a. Regimul totalitar sovietic
b. Regimul fascist italian
c. Germania nazistă
VI. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1919-1939
6.1 Consideraţii generale
6.2 Problema germană
6.3 Relaţiile interstatale în Europa Centrală, Mediteraneană şi Orientală
6.4 Politica externă a SUA în primul deceniu postbelic
6.5 Criza relaţiilor internaţionale în anii 1929-1933
6.6 Primele acţiuni diplomatice internaţionale de după anii crizei mondiale; două direcţii
opuse
6.7 Agresiunea japoneză în Manciuria; crearea şi extinderea focarului de război în
Extremul Orient
6.8 Agresiunea Italiei asupra Etiopiei
6.9 Războiul civil din Spania şi crearea Axei Roma-Berlin
6.10 „Anschluss-ul”: anexarea Austriei (martie 1938)
6.11 Conferinţa de la München. Dezmembrarea şi lichidarea Cehoslovaciei
6.12 Cauze şi pretexte imediate ale declanşării celui de-al II-lea Război Mondial.
Problema poloneză

4
TEMA 1: LUMEA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.

I. Relaţiile internaţionale la sf. sec. XIX- înc. sec. XX.

II. Mutatii în ecuația de putere la începutul secolului XX
Literatura obligatorie:
1. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1998. pp.
2. Simms Brendan. Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent.
Polirom,2015, cap. 5. Unificările, 1867-1916. pp. 186-234.
3. Kissinger Henry. Diplomație.

Problema orientală.
Înfrîngerea Franţei, în urma războiului din 1870-1871, a modificat echilibrul de forţe în Europa
şi a dat posibilitatea repunerii pe tapet a problemei orientale. Semnalul a fost dat de către Rusia
prin anularea prevederilor Tratatului de la Paris (1856) privind Marea Neagră. Pe de altă parte, în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a fost intensificată lupta naţională. Insurecţia din
Bosnia şi Herţegovina a provocat o nouă criză. Represaliile otomane au determinat Serbia şi
Muntenegru să declare război Porţii. Foarte repede marile puteri, Rusia, Austro-Ungaria şi
Anglia, au reacţionat, în funcţie de planurile şi proiectele pe care le aveau. Pericolul desfiinţării
Serbiei, urmare a înfrîngerilor militare, a determinat acţiuni mai deosebite. Înţelegerea ruso-
austro-ungară, din iulie 1876, de la Reichstadt, stabilea bazele unei colaborări pentru rezolvarea
crizei. Obţinînd de la Rusia dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina, Austro-Ungaria promitea
să nu se opună aplicării proiectului rus de rezolvare a crizei şi de anexare a Basarabiei şi
Batumului. Intensificarea crizei, în a doua jumătate a anului 1876, a evidenţiat, pe de o parte,
divergenţele dintre marile puteri şi, pe de altă parte, susţinerea de către Rusia a necesităţii unui
război împotriva Porţii. Sprijinul moral şi material oferit insurgenţilor şi apropierea de Germania,
prin Alianţa celor trei împăraţi, au încurajat Rusia să pregătească războiul. Conferinţa de la
Constantinopol, decembrie 1876, iniţiată de diplomaţia engleză, a fost o încercare de a se evita
conflictul militar. Eşecul conferinţei a oferit diplomaţiei ţariste prilejul de a pregăti războiul.
Noua înţelegere semnată cu Austro-Ungaria, în ianuarie 1877, şi atitudinea Angliei, au
impulsionat pregătirea militară. Semnînd tratatul cu România, la 12 aprilie 1877, Rusia putea să
declare războiul.
Campania militară a fost dură şi de lungă durată, mai mult decît s-a prevăzut. Cu sprijinul
armatei române a fost cucerită Plevna. Înaintarea armatei ruse spre Constantinopol şi succesele
obţinute în Caucaz au atras atenţia Austro-Ungariei şi Angliei. Guvernul vienez a cerut Rusiei
“să nu pună Europa în faţa unui fapt împlinit”. La 15 februarie 1878 Anglia şi-a trimis flota în
Mediterana orientală. Rusia a fost obligată să încheie tratatul de la San Stefano. Prin acest act
Rusia primea unele teritorii în Caucaz şi Dobrogea. Acesta din urmă a fost schimbat cu sud-
vestul Basarabiei. Poarta a fost obligată să recunoască independenţa Serbiei, Muntenegrului şi
României. 125 Se prevedea, de asemenea, crearea Bulgariei mari, care intra în sfera de influenţă
a Rusiei.
Tratatul de la San Stefano a determinat opoziţia Angliei şi a Austro-Ungariei. Rusia a fost
obligată să accepte ideea unui congres al marilor puteri, care să stabilească condiţiile păcii.

5
Congresul de la Berlin, iunie-iulie 1878, sub preşedinţia cancelarului Germaniei, Otto von
Bismarck, a stabilit o nouă hartă a Peninsulei balcanice; Macedonia era restituită Porţii, Bulgaria
era redusă faţă de tratatul de la San Stefano, Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare
Austro-Ungariei. Prin aceasta se crea în Balcani o situaţie mai complexă prin care erau puse în
evidenţă următoarele: concurenţa dintre marile puteri, raporturile dintre popoarele de aici şi
poarta otomană, relaţiile bilaterale dintre statele balcanice.
Intervenţia marilor puteri, în mod deosebit a Rusiei şi a Austro-Ungariei, a provocat alte crize.
Este cazul crizei bulgare, din anul 1886, cînd Alexandru de Battenberg a fost îndepărtat de la
tron. Înlocuitorul acestuia, Ferdinand de Saxa-Coburg, susţinut de către Viena, a reuşit să
înlăture influenţa rusă în schimbul celei austriece. Datorită acestor schimbări, în ultimii ani ai
secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului următor, au apărut semnele altei crize. Ea va fi
declanşată datorită deciziei Vienei de a anexa (ocupa) efectiv Bosnia şi Herţegovina. Susţinută
de Rusia, Serbia a acţionat imediat. Austro-Ungaria, în spatele căreia se afla Germania, şi-a
impus punctul de vedere.
Divergenţele dintre statele balcanice şi Poartă au fost cauzele conflictelor din anii 1912-1913.
Cele două războaie balcanice (1912 – Bulgaria, Serbia şi Grecia, au atacat Poarta) (1913 –
Serbia, Grecia şi România au atacat Bulgaria) au impus alte reglementări teritoriale. În criza
aceasta au fost angajate şi cele două grupări, Tripla Alianţă şi Tripla Antantă, în virtutea
intereselor pe care le aveau. În aceste condiţii, tratatul de la Bucureşti, 1913, nu putea avea o
valoare absolută.
Noul sistem de alianţe. Tripla Alianţă.
Principala preocupare a lui Bismarck, după înfrîngerea Franţei, a fost să formeze un sistem de
alianţe care să permită Germaniei să întărească izolarea acesteia şi, pe de altă parte, să joace un
alt rol în relaţiile internaţionale. Sistemul care-i poartă numele a constat din mai multe acorduri
şi tratate, încheiate în perioada 1871-1890. Primul a fost “Alianţa celor Trei Împăraţi” (1873).
Aceasta nu a răspuns obiectivului numărul unu, izolarea Franţei, şi s-a renunţat la ea. Au
contribuit la aceasta şi divergenţele dintre Rusia şi Austro-Ungaria pe tema Balcanilor. Pe de altă
parte, relaţiile ruso-germane s-au răcit foarte mult după Congresul de la Berlin. Nu acelaşi lucru
se poate spune despre relaţiile cu Austro-Ungaria. Apropierea de aceasta se va materializa prin
semnarea la 7 octombrie 1879 a unui tratat secret, care prevedea modalităţile de colaborare, în
cazul unui atac din partea Rusiei, şi o neutralitate binevoitoare în cazul unui atac al unei terţe
puteri.
Tratatul, intrat în istorie sub numele de “Tratatul Puterilor Centrale”, răspundea parţial
obiectivelor lui Bismarck. El nu a dorit orientarea vădită împotriva Rusiei. Tocmai de aceea, în
anul 1881, va încheia un nou tratat al celor trei împăraţi, reuşind să obţină promisiunea de
neutralitate binevoitoare din partea aliaţilor. Înţelegerea nu era perfectă, din punctul de vedere al
cancelarului Germaniei, pentru că nu se obţinea un ajutor ferm în cazul unui război cu Franţa. Se
căuta o altă soluţie, se dorea alianţa cu un stat care avea contradicţii cu Franţa. Acesta a fost
Italia. Nemulţumit de ocuparea de către Franţa a Tuniei, guvernul italian, condus de Crispi, era
dispus să încheie un astfel de tratat. În urma tratativelor purtate la Viena, la 20 mai 1882, au fost
puse bazele Triplei Alianţe, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Clauza esenţială a
tratatului este prinsă în articolul al II-lea şi se referă la intervenţia Germaniei şi a Austro-

6
Ungariei, în cazul cînd Italia era atacată de Franţa, şi la sprijinul pe care-l va da 126 Italia dacă
Germania era atacată de Franţa. Prin acesta tratatul este caracterizat ca defensiv.
Formarea Triplei Alianţe a fost o rezolvare de moment. Pusă în faţa unor evenimente
internaţionale s-a dovedit că nu era atît de viabilă. Prelungirile şi reînnoirile tratatului au scos în
evidenţă foarte multe nepotriviri de interese. Cele mai multe pretenţii au venit din partea Italiei.
Guvernele care au urmat la conducerea acesteia nu au putut trece cu uşurinţă peste dorinţa
opiniei publice italiene în legătură cu teritoriile, locuite de concetăţenii lor, aflate sub dominaţie
austro-ungară. Pe de altă parte, Italia nu s-a văzut obligată să susţină Austro-Ungaria cu ocazia
declanşării crizei bulgare din 1886. Germania şi Austro-Ungaria nu erau de acord să susţină
pretenţiile Italiei în Africa de Nord. În acest caz, prima prelungire a tratatului, 1887, a însemnat
reluarea adliteram a celui din 1882. După demiterea lui Bismarck, în anul 1890, Tripla Alianţă
devine o alianţă ofensivă. Faptul acesta este dovedit, în primul rînd, de politica agresivă a
Germaniei şi a Italiei, ambele avînd pretenţii coloniale, pe care, însă, nu şi le puteau garanta
reciproc.
La începutul secolului al XX-lea, relaţiile franco-italiene au încetat să mai fie inamicale.
Războiul vamal, care dura de mai mult timp, era pe punctul de a se încheia. În această situaţie
reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, în anul 1902, nu mai avea mare valoare pentru Roma. Mai
mult decît atît, cu ocazia primei crize marocane, la conferinţa de la Algesiras, Italia a fost de
partea Franţei. Cu ocazia crizei balcanice din anul 1908 Italia nu a susţinut Austro-Ungaria.
Ultima reînnoire a tratatului s-a făcut în anul 1912. Acesta urma să intre în vigoare la 8 iulie
1914. Deşi a fost un tratat mai darnic pentru Italia, la începerea primului război mondial, aceasta
s-a declarat neutră. La 20 mai 1915, după exact 33 de ani de la semnarea primului tratat al
Triplei Alianţe, Parlamentul italian, prin decizia de intrare în război alături de puterile Antantei,
anula tratatul. Din Tripla Alianţă a rămas gruparea Puterilor Centrale.
Tripla Antantă.
Şi această grupare, care a fost compusă din Anglia, Franţa şi Rusia, a parcurs, pînă la
definitivare, mai multe etape.
Prima etapă a fost Acordul franco-rus. Se ştie că între cele două au fost multe neînţelegeri, chiar
şi după 1870. O apropiere avea să fie remarcată după 1887, determinată, pe de o parte, de
relaţiile rusogermane şi, pe de altă parte, de împrumuturile financiare făcute de Rusia pe piaţa
franceză. Apropierea economică va evolua în ultimele decenii ale secolului. Demiterea lui
Bismarck şi reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, 1891, au contribuit la strîngerea relaţiilor
politice franco-ruse. După o susţinută activitate diplomatică, la 18 august 1892, a fost încheiat un
acord militar în care se prevedea intervenţia în cazul unui atac al Germaniei sau a unuia dintre
aliaţii ei. Prin acest acord, Franţa se putea considera ieşită din izolarea diplomatică impusă de
Germania.
A doua etapă a formării Antantei este marcată de tratativele franco-engleze. Trebuie de remarcat
faptul că între cele două a fost o susţinută concurenţă colonială (vezi cap. Marea expansiune
colonială), care s-a accentuat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Pierderea Canalului de
Suez, de către Franţa, cucerirea, de către Anglia, a Egiptului au făcut ca relaţiile dintre ele să fie
la un pas de izbucnirea unui război. Momentul culminant a fost aşa numita “afacere Fachoda”,
1898, cînd cele două armate s-au aflat faţă în faţă. Nu s-a ajuns la război datorită calculelor
făcute de ambele părţi. Pe de altă parte, agresivitatea Germaniei, care n-a ezitat să “atace”
7
teritorii şi regiuni unde Anglia avea interese, a determinat Londra să aleagă între aceasta şi
Franţa. După depăşirea crizei din 1898 apropierea francoengleză a fost tot mai vizibilă. În anul
1903 au început tratativele, iar la 8 aprilie 1904 a fost semnat acordul “Antanta Cordială”, care
punea capăt disputelor coloniale. În fapt a fost vorba de trei convenţii: 1) Convenţia cu privire la
Egipt şi Maroc; 2) Convenţia privind Terra Nova şi Africa, şi 3) Convenţia privind Siamul,
Madagascarul şi Noile Hebride. Este vorba deci de recunoaşterea sferelor de influenţă şi a
imperiilor coloniale. 127
A treia etapă a constat în stabilirea unui acord anglo-rus. Este evident faptul că şi relaţiile dintre
cele două nu au fost bune. Mai vechile rivalităţi în problema orientală au fost completate cu cele
din Asia Centrală şi Extremul Orient. În politica sa expansionistă Rusia s-a lovit de rezistenţa
Angliei. Înfrîngerile suferite de Rusia în războiul cu Japonia (1905) au fost determinante pentru
schimbarea politicii externe. Diplomaţii ruşi nu şi-au ascuns dorinţa de a trata cu Londra. Pe de
altă parte, datorită crizei marocane, provocată de Germania, Anglia manifesta acelaşi interes.
Prima apropiere s-a realizat în timpul conferinţei de la Algesiras (1906), fiind urmată de
acordarea unui împrumut Rusiei şi de schimbul de delegaţii militare. În anul următor au început
tratativele diplomatice în urma cărora a fost semnat tratatul între cele două puncte. Tratatul este,
în fond, o reîmpărţire a sferelor de influenţă din Persia (Iran), Afganistan şi Tibet. Persia era
împărţită în trei zone: partea de nord intra sub controlul Rusiei, mijlocul era zona neutră iar zona
de sud era controlată de Anglia. Afganistanul era recunoscut ca zonă de influenţă engleză. În
privinţa Tibetului, cele două se angajau să nu intervină în treburile sale interne.
Prin cele trei tratate, franco-rus, anglo-francez şi anglo-rus au fost puse bazele blocului “Tripla
Antantă”.
II. MUTATII IN ECUATIA DE PUTERE LA INCEPUTUL SECOLULUI XX
Prin avansul lor economic, tehnic şi ştiinţific, prin puterea lor industrială şi comercială statele
Occidentale, la care se vor adăuga SUA şi Japonia, au exercitat o influenţă şi dominaţie
covârşitoare asupra restului lumii. Întinsă pe cea mai mare parte a planetei, hegemonia marilor
puteri a îmbrăcat mai multe forme:
–imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea de „spaţii“ pentru obţinerea
de materii prime şi alte resurse ieftine pentru industria proprie, piaţă de desfacere a
mărfurilor industriale şi plasamente de capital.
–imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor vaste domenii coloniale con-
trolate direct de metropolă.
–imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de modele culturale, ideologii
şi religii.
Stăpânirea unor puncte şi zone strategice a fost un alt element care a stimulat lupta marilor puteri
pentru colonii. Lordul Lamington declara, în 1903, că pentru Marea Britanie „Golful Persic (…)
ne este necesar întrucât constituie o apărare a graniţei Indiei“.Strategii Rusiei ţariste afirmau că
pentru Rusia esenţial era să aibă „ieşire“ la mările „calde“. Italia, la rândul ei, calcula avantajele
pe care le-ar aduce stăpânirea unor baze navale în Marea Roşie şi pe ţărmul african al
Mediteranei. Germania considera că pentru dezvoltarea sa economică, controlul unui „drum“
spre Persia şi India era vital. Tânăra mare putere asiatică, Japonia, îşi dorea o zonă de „protecţie
strategică“ până pe coastele Coreei pentru a bara expansiunea bazelor militare ruse.

8
Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea demografică din
„bătrânul“ continent, de refacerea unui prestigiu „şifonat“ de înfrângeri cum a fost cazul Franţei
(3; 86) şi Italiei. Omul politic italian afirma: „La ce bun unitatea, dacă ea nu poate să ne
asigure forţă şi grandoare?“. Nu de puţine ori expansiunea colonială a fost pusă pe seama
„misiunii civilizatoare a omului alb“.
În anul 1914, împărţirea lumii între principalele mari puteri era încheiată. Anglia, Franţa şi Rusia
stăpâneau 46% din suprafaţa Terrei şi aproximativ 43% din populaţia sa. Marea Britanie
stăpânea 30 milioane km2 şi 400 milioane de locuitori care cuprindea mare parte din Africa
Australă şi Orientală, Antilele, Ceylonul şi India. Franţa stăpânea lo milioane km 2 şi aproximativ
48 milioane de locuitori cuprinzând un „bloc african“ (Maghrebul, Africa Orientală Franceză,
Africa Ecuatorială Franceză) şi un ansamblu „extrem oriental“ constituit din Uniunea
indochinează. Din Europa mai posedau colonii Germania, Olanda, Portugalia, Italia şi Belgia. Pe
lângă aceste colonii aceste state mai controlau alte teritorii – semicoloniile – din care făceau
parte printre alte teritorii cele aparţinând Imperiului Otoman, China şi Persia.

Harta politică a lumii în ajunul Primului Război Mondial

Apariţia noilor puteri industriale – SUA şi Japonia – cu o economie în plină expansiune a
influenţat lupta pentru controlul diferitelor spaţii extraeuropene. Fidelitatea SUA faţă de
„doctrina Monroe“ (1823) le face iniţial să se întoarcă spre America Latină şi zonele maritime
ale „emisferei occidentale“. SUA îşi făuresc un imperiu în Caraibe şi în Oceanul Pacific. Din
1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltaţi
contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite au
intervenit, în anul 1909, în Nicaragua şi Santa Domingo.

9
După revoluţia Meiji, Japonia a intrat şi ea în era expansiunii teritoriale. Imperiul japonez a vizat
China în special teritoriile bogate din Nord-Est. În anul 1894 japonezii au distrus flota chineză. În
urma acestei acţiuni au ocupat sudul Manciuriei şi au obţinut recunoaşterea posesiunii asupra
Insulei Formosa. După o scurtă confruntare cu Imperiul Rus (1904–1905) Japonia a obţinut
jumătatea de sud a insulei Sahalin şi concesiunea Guangdong-ului. În 1910 Japonia a anexat
Coreea.
Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor de
rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania
devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară
destrămare şi recompunere a alianţelor în raport cu deceniile anterioare. Prima mişcare
diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în 1890, la scurt timp după ce-l concediase pe
Bismarck, când a respins propunerea diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare
pentru încă trei ani. Acest fapt a condus la pierderea de către Germania a controlului asupra
Austro-Ungariei şi a împins Rusia către o apropiere de Franţa.
Tendinţa Rusiei de a se apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial încheiat între
Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după refuzul Kaizerului de a reînnoi
Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului şi insula
Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de teritoriu ce lega
fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.
O eroare geopolitica de proporţii a făcut Wilhelm al II-lea când a apreciat că Rusia şi Franţa n-au
interese fundamentale care să le apropie şi din clipa în care Germania a trecut irevocabil de
partea imperiului dualist. Franţa şi Rusia au avut de fapt nevoie una de alta, indiferent de cât de
diferite le-ar fi fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi putea îndeplini obiectivele de
politică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei. Franţa era convinsă că nu poate recăpăta
Alsacia şi Lorena fără război în timp ce Rusia n-avea nici o şansă în Balcani fără sprijinul Franţei
unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm sprijinită de Germania. La mai puţin de un an
de la refuzul germanilor de a reînnoi Tratatul de Reasigurare, Franţa şi Anglia au semnat un
tratat iar în august 1892 a fost semnată şi convenţia militară franco-rusă care a însemnat pentru
Franţa sfârşitul politicii de izolare pe continent şi apariţia blocului politico-militar cunoscut sub
numele de Antanta.
Dacă Franţa ieşea din izolare, Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reuşit să-şi
adune adversari. În primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile strategice pentru
înfăptuirea acesteia: „Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca ţel şi construcţia flotei
ca instrument“. În 1902, Imperiul britanic a semnat o alianţă cu Japonia prin care se puneau de
acord asupra intereselor reciproce în China şi Coreea. În 1904 Marea Britanie a acceptat un tratat
de cooperare cu Franţa în urma realizării unui „troc“ colonial: Egipt contra Maroc, trecându-se
astfel în plan secundar vechile rivalităţi coloniale franco-britanice în Africa.
Apropierea ruso-britanică, la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost facilitată pe de o
parte de slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile suferite în Asia (1904–1905)
cât şi de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de rivalul german. În aceste condiţii a fost
semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907, Convenţia între Regatul Unit şi Rusia privind Persia,
Afganistanul şi Tibetul. Cele două părţi semnatare şi-au delimitat sferele de influenţă şi interes în
zona asiatică dând undă verde formării Triplei Alianţe.

10
Pe continentul european începând cu primele decenii ale secolului XX apar două forţe: Tripla
Alianţă1 şi Tripla Înţelegere. Acestea se vor confrunta pentru întâietate în lumea
extraeuropeană.

Prima ciocnire a fost generată de „criza bosniacă“ din 1908 izbucnită ca urmare a anexării de
către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de forţă al Dublei
monarhii astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei, au rămas fără ecou. Viena a refuzat să
părăsească teritoriile ocupate. Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de vedere militar
pentru o confruntare şi în consecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia „ofensată“ să propună
Serbiei recunoaşterea faptului împlinit.
În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua criză marocană*. În
martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes.
Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării rezidenţilor francezi
din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul care a pus capăt primei crize
marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă Marea Britanie şi-a susţinut foarte
puternic aliatul francez nu acelaşi lucru l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte
supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Câştigurile germane au fost modeste din
încheierea „afacerii marocane“ având în vedere că au obţinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul
francez, iar imperiul avea pretenţii mondiale. Ziarul german „Berliner Tageblatt“ scria în 3
noiembrie 1911: „Practic am riscat un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo“ .

1
Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor
acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări
ar fi fost atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-
francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două
țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.
*
Prima a avut loc în 1905.
11
În următorii ani, pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar marile puteri din cele
două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu interesele lor
naţionale şi strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate că cele
două tabere au stat „departe“ de războaiele balcanice (1912-1913).

https://infogra.ru/design/karikaturnye-karty-evropy-voennogo-vremeni

Sugestii pentru lucrul individual

1. Studiu comparativ

BIBLIOGRAFIE:
documente:
Surse:
1. Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider,
Bucureşti, 1998.
2. Gailliard J.-M. Istoria continentului european. De la 1890 până la sf. Sec. XX.- Bucureşti,
2001.
3. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
4. Milza, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (1900-1945),
vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998.

12
TEMA 2: PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
I. CAUZELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI RESPONSABILITĂȚI
II. DECLANȘAREA OSTILITĂȚILOR și DESFĂŞURAREA OSTILITĂŢILOR PE
PRINCIPALELE TEATRE DE ACŢIUNI MILITARE
III. SFÂRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ŞI ÎNCHEIEREA PĂCII

I. Cauzele Primului Război Mondial și responsabilități

Bibliografie obligatorie:

1. "Шаг в пропасть": причины Первой мировой войны в новейшей отечественной и

зарубежной историографии. - https://riss.ru/images/pdf/journal/2014/3/04_.pdf
2. В. П. Любин. Современная историография первой мировой войны // Конференция
«к 100-летию Первой Мировой Войны: война, социум, международные
отношения» - http://elar.urfu.ru/bitstream/10995/28094/1/iuro-2014-134-02.pdf

Eveniment cu profunde consecinţe asupra evoluţiei ulterioare a lumii, Primul Război Mondial a
fost determinat de contradicţiile dintre Marile Puteri. Formele de manifestare a acestor
contradicţii au fost diverse. Cele care domină sunt determinate de expansiunea colonială.
Devenit politică de stat, colonialismul aduce în prim plan lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea
sferelor de influenţă. Datorită acesteia contradicţiile coloniale au determinat o serie de crize,
declanşate datorită pretenţiilor noilor veniţi, Germania, Japonia şi S.U.A. Situaţia din Europa
completa tabloul contradicţiilor. Rivalităţile franco-germane, pentru Alsacia şi Lorena,
rivalităţile ruso-austro-ungare, ruso-turce, din Balcani, concurenţa, dominaţia şi controlul pieţei
europene, sunt elementele care caracterizează situaţia la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.
Împărţirea Europei în două grupări, Tripla Alianţă şi Tripla Antantă, a amplificat contradicţiile
dintre Marile Puteri.
Pe de altă parte, situaţia internă a acestora a fost o cauză care nu trebuie neglijată, în strînsă
legătură a fost şi lupta de eliberare şi unitate a popoarelor asuprite de Austro-Ungaria, Rusia, ş.a.

13
În contextul acestei situaţii, motivul războiului - scânteia care a aprins „butoiul cu pulbere“ a
fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie
1914, la Sarajevo de către bosniacul Gavrilo Princip, membru al unei organizaţii teroriste
secrete. Atentatul a produs o vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro – Ungariei prilejul
de a „regla conturile“ cu Serbia. Împăratul Franz-Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o
scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea „problemei Balcanilor“. La 5 iulie
monarhul german a răspuns fără echivoc: „Nici o tărăgănare în această acţiune împotriva
Serbiei.“
La 23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate cererile mai
puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la ancheta desfăşurată
în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua zi o circulară a
guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să influenţeze
poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani: „conflictul serbo-austro-ungar este o afacere locală care
trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte puteri dată
fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile“.
Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia potenţialilor
adversari, Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta că la „criza
bosniacă“ din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale europene au spus
cu prea multă uşurinţă: „De această dată este război“. Antanta a acceptat confruntarea „cu o
promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins“ .
A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de război:
 Germania a declarat război Rusiei la 1 august 1914, Franţei la 3 august și Belgiei la 4
august);
 Marea Britanie şi dominioanele sale au declarat război Germanei la 4 august;

14
  Muntenegrul a declarat război Austro-Ungariei la 4 august;
 Franţa şi Marea Britanie au declarat război Austro-Ungariei la 11 august şi 12 august;
 Japonia a declarat război Germaniei la 23 august 1914.

Cine are responsabilitatea declanşării conflictului?

În mediile politice din preajma şi din timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o
tabără în alta iar acuzaţiile au fost reciproce. Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea
nuanţată în funcţie de poziţia şi blocul politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut
lucrările respective. Opinia potrivit căreia responsabilitatea revine în egală măsură celor două
blocuri politico-militare pare să fie cea mai plausibilă şi mai acceptată astăzi.

În ceea ce priveşte responsabilitatea Puterilor Centrale de remarcat că nu incumbă acelaşi grad de

vinovăţie sau nevinovăţie pentru fiecare din statele componente. S-a pus accentul, cel mai adesea,
pe rolul Germaniei – s-a pretins că a existat o incontestabilă legătură între tendinţele imperialiste
ale Reich-ului şi setea de putere a mediilor de afaceri germane pe de-o parte şi declanşarea
războiului pe de altă parte.
Simţindu-se vinovat de a fi „abandonat“ Viena cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913)
Wilhelm al II-lea a plusat în sprijinirea împăratului Franz-Iosef în rezolvarea crizei sârbeşti
acceptând un risc mult prea mare în raport cu interesele Germaniei în Balcani. A fost influenţat în
decizia sa de doi factori. Mai întâi existenţa unor ambiguităţi şi a lipsei de clarviziune în
diplomaţia germană după ce a dispărut de pe scena politică părintele „realpolitic-ului“, cancelarul
Bismarak. În al doilea rând, gândirea militară germană era dominată, sub impactul revoluţiei
industriale asupra armatei, de ideea războiului fulger. Statul Major german a considerat că
momentul este favorabil Reich-ului atât din punct de vedere politico-diplomatic cât şi militar.
Elementul predominant în dezvoltarea crizei l-a avut, fără îndoială, Austro-Ungaria care a dorit
să elimine cu orice preţ un obstacol major în calea expansiunii sale în Balcani: aspiraţiile la
unitate a slavilor de sud. Viena a cântărit riscurile: război local în mod sigur, război european
posibil dacă nu probabil. Asigutată de sprijinul fără rezerve al Germaniei şi convinsă că
problema „iugoslavă“ se va pune oricum, chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie provizorie, Austro-
Ungaria a ales deliberat o soluţie de forţă. Soluţia a fost în acord cu mentalitatea epocii dar i-a
fost fatală. Ea va dispare în timp ce unitatea slavilor de sud va izbuti.
Pentru a judeca responsabilităţile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile şi politicile
statelor care o compuneau. Atitudinea Rusiei a fost hotărâtoare. Umilită şi aproape izgonită din
Balcani în răstimpul 1878-1914 Rusia era hotărâtă să-şi asume riscurile unui război generalizat
pentru a-şi salvă protejata Serbie de la anexare. Dacă ar fi acţionat altfel ar fi însemnat să piardă
definitiv influenţa în sud-estul Europei. Un eşec suferit în această zonă a lumii după cel provocat
de Japonia în Asia (1904-1905) ar fi însemnat o gravă lovitură dată regimului aristocratic al
ţarului, slăbit după revoluţia din 1905 şi confruntat cu tensiuni interne.
Franţa convinsă că nu poate recupera provinciile Alsacia şi Lorena fără ajutorul unei mari puteri
a acţionat energic pentru a susţine aliatul rus în Balcani. Ezitările şi poliitca ambiguă a Marii
Britanii după declararea crizei au încurajat Puterile Centrale în politica lor de intimidare. Marile
puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un război mondial. Interesele erau
prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un mijloc de rezolvare a crizelor.
II. DECLANȘAREA OSTILITĂȚILOR și DESFĂŞURAREA OSTILITĂŢILOR PE
PRINCIPALELE TEATRE DE ACŢIUNI MILITARE

„Lămpile s-au stins în întreaga Europă“ a spus un înalt funcţionar al Foreign Office-ului britanic în
momentul izbucnirii Primului Război Mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a început să strângă
documente pentru o dramă-reportaj pe care şi-a intitulat-o „Ultimele zile ale umanităţii“. Alexandru
D. Xenopol scria în acele momente dramatice: „Europa, şi prin ea omenirea întreagă, trece printr-o
clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare. Popoarele şi statele se prăbuşesc unele asupra
celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul, toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare că s-ar
grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri de muncă“ .
Deşi aparţineau celor două „tabere“ ostile niciunul dintre iluştrii oameni citaţi nu vedea la
sfârşitul războiului victoria ţării lui ci sfârşitul lumii şi nu erau singurii. Până în 1914 nu mai
fusese în Europa un război important care să fi angajat toate marile puteri şi toate ţările europene
cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări scandinave. Mai mult chiar au fost
trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara ţării lor. Canadienii au luptat în Franţa,
australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli. Indienii au fost trimişi în Orientul
Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă ale chinezilor au venit în Europa, africanii au luptat în
rândurile armatei franceze. Statele Unite au „încălcat“ doctrina Monroe şi au intervenit în
„afacerile europene“.
Deşi acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între cele două
tabere a fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările decisive s-au
dat şi în adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi Marea Nordului. Războiul a fost total şi
global pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre
tabere a luat forma unui război economic total.
Planurile adversarilor
În momentul în care au început ostilităţile militare beligeranţii ambelor tabere au trăit iluzia
războiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, – Franţa, Germania şi Rusia –, au acţionat
în conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub zodia „blitz-krieg-ului“.
Planul german „Schlieffen“ prevedea înfrângerea Franţei prin bătălii nimicitoare în 6 săptămâni,
înainte ca Rusia să-şi fi putut mobiliza potenţialul ca apoi armata germană să zdrobească
armatele ţariste.
Planul de campanie francez prevedea şi el o ofensivă fulger în Alsacia şi Lorena şi ruperea
armatei germane în două şi nimicirea pe părţi.
Planul de campanie rus avea în vedere operaţii militare simultane împotriva Germaniei şi
Austro-Ungariei
În pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, în general, că războiul în epoca industrială
se va termina repede, războiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare,
pline de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după campania surprizelor din 1914,
au urmat cele din 1915 şi 1916 dominate de „strategia epuizării“.
Ostilităţile militare s-au derulat în principal pe uscat dar şi pe apă unde s-a purtat un adevărat
război naval.
În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni militare:
Frontul de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului pe care s-au înfruntat armatele
germane cu cele franceze, belgiene şi britanice;
Frontul de est între Carpaţi şi Marea Baltică pe care au luptat trupele ruse împotriva celor
germane şi austro-ungare, şi
Frontul balcanic de la Dunăre şi Sava unde forţele serbo-muntenegrene au înfruntat pe cele
austro-ungare.
La sfîrşitul anului 1914, prin intrarea Turciei alături de Puterile Centrale, frontul se va întinde
pînă în Caucaz şi Palestina.
Campania militară din anul 1914 s-a încheiat, în Europa, cu o răsturnare de planuri militare. S-a
dovedit că războiul nu va fi unul scurt. Comandamentele militare au trecut la elaborarea de noi
planuri. Aceasta şi pentru faptul că, în afara Europei, au fost deschise alte fronturi. În Extremul
Orient, din proprie iniţiativă, Japonia a atacat teritoriile deţinute de Germania. Pînă la sfîrşitul
anului 1914 Japonia a obţinut succese. Germania a pierdut multe din bătăliile de pe fronturile
africane.
Pe Frontul de Vest armata germană a declanşat o ofensivă puternică şi a intrat în Belgia,
invadează Nordul Franţei pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de zile de ofensivă
trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la l’Aisne. Miracolul de pe
Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franţa. Neputând nici unul străpunge frontul cei doi
adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A rezultat ceea ce în literatura militară s-a
numit „cursa spre mare“. O succesiune de operaţiuni militare încheiată cu bătălia din
Champagne (decembrie 1914). Nici unul din adversari n-a obţinut însă decizia. Frontul s-a
stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elveţiană. Odată cu aceasta a murit şi iluzia
războiului fulger.
 Frontul de Vest 1915-1916

3
4
Pe Frontul de est, ruşii au declanşat, ofensiva la 7 august 1914, însă a fost oprită de trupele
germane în două mari bătălii: Tannenberg (20 – 30 august) şi lacurile Mazuriene (6–15
septembrie). Armatele germane conduse de generalii Hindenburg şi Ludendorff au trecut la
contraofensivă producând mari înfrângeri trupelor ruseşti în Galiţia care au fost şi obligate să se
retragă. La sfârşitul anului 1914 şi pe acest front se instalase „războiul de poziţie“.

HARTA. Frontul de răsărit în 1914

Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au demonstrat
că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia care va rezista până în anul 1915.
Aşadar, desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum remarca în amintirile sale
generalul Erich Ludendorff, „au făcut complet incertă data terminării războiului“
La începutul anului 1915, în Europa, s-a trecut la războiul de poziţii. A fost un război de uzură,
de măcinare a forţelor, în care un rol important a revenit aviaţiei şi artileriei. Modificarea
concepţiilor strategice de la bătălia de „ruptură“ la cea de „uzură“ nu numai că n-a adus
beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de masacrare a milioane de
vieţi.

3
Perioada a fost marcată şi de o activitate diplomatică deosebită, menită să atragă noi aliaţi.
 Astfel, Antanta a reuşit să atragă Italia (23 mai 2015) şi România.
 Puterile Centrale au atras de partea lor Bulgaria (11 octombrie 2015) şi Turcia .
Intrarea acestora în război a modificat mult situaţia de ansamblu. Dacă în vest se menţinea un
război de poziţii, în răsărit a fost declanşată ofensiva germană pe un front între Vistula şi Carpaţi.
Datorită acestei acţiuni armata rusă a fost obligată să se retragă. Aliaţii din Antantă au deschis, în
anul 1915 frontul din Mediterana. Acţiunea denumită “Dardanele” s-a încheiat însă cu un
insucces. Singurul avantaj pentru Anglia şi Franţa a fost consolidarea poziţiei la Salonic. Anul
1915 s-a încheiat cu un uşor avantaj pentru Puterile Centrale.
Anul 1916 a fost mai bogat în acţiuni ofensive. Antanta a rezolvat mai repede dificultăţile
tehnice. Anglia şi-a trecut trupele pe continent în ajutorul Franţei. Puterile Centrale au avut
dificultăţi în aprovizionarea tehnico-materială. De fapt doar industria germană era cea care
trebuie să doteze armatele proprii şi cele aliate. Aceasta ar putea explica situaţia mai puţin bună
din anul respectiv. Germania n-a putut înfrînge rezistenţa anglo-franceză în marile bătălii de la
Verdun. La jumătatea anului 1916 ruşii au reluat ofensiva pe frontul de răsărit. Italia şi România
au intrat în război fără să poată exploata succesele obţinute în prima etapă. În anul 1916 au avut
loc multe operaţiuni navale. Cea mai mare bătălie, “Bătălia Iutlandei”, a fost cîştigată de Anglia.
Bilanţul anului 1916 a fost favorabil Antantei. Puterile Centrale au suferit înfrîngeri pe frontul de
vest şi au reuşit o stabilizare parţială în est. În bilaţul anului respectiv sunt cuprinse şi serioase
dificultăţi economice. Puterile Centrale au fost primele care au simţit aceste dificultăţi. Atît
Germania, cît şi, mai ales, Austro-Ungaria s-au aflat în pragul unor crize alimentare. Ţările
Antantei nu au fost scutite de o scădere a nivelului de trai. Franţa care a avut de suportat, pe o
parte a teritoriului, prezenţa trupelor germane, a avut multe probleme alimentare. Datorită
acestor fenomene au apărut multe probleme politice. Opoziţia antirăzboinică era tot mai
cuprinzătoare şi mai activă.

4
Frontul de Răsărit în 1917
5
Proiecte privind încheierea războiului.
Proiectul german avea la bază principiul anexărilor teritoriale; de la Rusia erau luate Polonia,
Lituania, Bielorusia şi guberniile baltice, Belgia era anexată Germaniei, teritoriile franceze
Longwy şi Somme, erau anexate Germaniei, distrugerea supremaţiei navale a Angliei şi
acapararea vastului ei imperiu colonial.
Proiectul austro-ungar prevedea: instaurarea dominaţiei în Balcani, rectificarea frontierelor cu
România şi Italia, constitutirea statului polonez sub controlul Austro-Ungariei.
Proiectul englez prevedea: menţinerea echilibrului de forţe în Europa, asigurarea supremaţiei
maritime a Angliei, restituirea Alsaciei şi Lorenei la Franţa, destrămarea dublei monarhii austro-
ungare, restaurarea Belgiei, Puterile Centrale erau obligate să plătească daune. Proiectul francez
a avut în vedere, în primul rînd, restituirea Alsaciei şi Lorenei.
Proiectul rus se referea la întărirea autorităţii imperiului asupra Prusiei Orientale, Poznaniei,
Galiţiei, Constantinopolului şi strîmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Datorită situaţiei militare, Germania a fost prima care a solicitat preşedintelui american, Wilson
să înceapă medierea pentru încheierea păcii. Anul 1917. Evenimente politico-militare. Intrarea
SUA în război.
Anul 1917 a debutat, pentru mersul războiului, sub imperativele bilanţului anului precedent.
Anul 1917 este cel „al oboselii popoarelor“ în faţa unui conflict ce părea înterminabil. Această
stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la fel de mari şi pe
front şi în spatele său. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale au condus la creşterea
curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize.
Cea mai profundă s-a produs în Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul ţarist
s-a prăbuşit. Manifestări de indisciplină a trupei se produc şi în Franţa şi Germania. A fost şi o
tentativă „de marş“ către Paris a două regimente din Soisson. Flota germană a fost cuprinsă de un
val de agitaţie datorită hranei proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă aceste manifestări de
indisciplină pe front, în spate, ţările beligerante au fost cuprinse de mişcări sociale.
Evenimentul cel mai important al anului „marii crize“ – 1917 l-a constituit intrarea SUA, în război
alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi mare în favoarea
Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l’Oise şi Reinnes condusă de generalul Nivelle a făcut
ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe seama britanicilor. Germanii şi-au
schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Acţiunile şi planurile lor au fost
date peste cap de armata română în „triunghiul morţii“ – Mărăşti-Mărăşti-Oituz – din vara anului
1917.
În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui american, Wilson,
din ianuarie 1917 pentru a se pune capăt războiului au răspuns Carol I, succesor al împăratului
Franz-Joseph la coroana austro-ungară iar cancelarul german Bethmann-Hollweg a însărcinat pe
consilieri să studieze clauzele unui eventual Tratat.
În ianuarie 1917, Germania şi-a prezentat oficial punctele de vedere privind încheierea păcii în
care se propunea: Franţa să-i restituie o porţiune din Alsacia şi Saar, o frontieră care să garanteze
securitatea Germaniei şi a Poloniei din partea Rusiei, redarea coloniile germane ocupate de

6
Antantă, restaurarea Belgiei, despăgubiri pentru intreprinderile şi germanii care au avut de
suferit. Conferinţa interaliată de la Roma, ianuarie 1917, a prezentat un alt proiect. Se cerea:
 restaurarea Belgiei, Serbiei, Muntenegrului şi despăgubiri pentru ele,
 evacuarea teritoriilor franceze, ruse şi române,
 respectarea drepturilor naţionalităţilor.
Mediaţia Statelor Unite, care nu a fost prea insistentă, nu a reuşit să convingă. În aceste condiţii,
fără a mai avea sprijinul austro-ungar, Germania a decis să reia ofensiva.
Nici războiul submarin, nici acţiunile terestre n-au reuşit să îngenuncheze Antanta. Între
evenimentele importante ale anului 1917 a fost şi intrarea SUA în război. Dacă la începutul
conflictului America s-a declarat neutră, ceea ce n-a împiedicat-o să facă comerţ cu ambele
tabere, datorită torpilării unor vase americane, a fost părăsită această poziţie. La 2 aprilie 1917,
preşedintele Wilson a anunţat intrarea în război alături de Antantă. Consecinţele acestui act au
fost multiple. În primul rînd, a sporit forţa militară a aliaţilor. În al doilea rînd, Puterile Centrale
(Germania întrucît Austro-Ungaria era tot la slăbită) aveau două alternative, să încheie o pace de
compromis sau să continue lupta. Situaţia militară nu s-a schimbat foarte repede.
Pe fronturile europene n-au fost obţinute victorii decisive. Antanta nu a putut trece la o ofensivă
generală. Pe frontul de est situaţia s-a schimbat şi datorită revoluţiei ruse din februarie 1917. Pe
Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor Puterilor
Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere şi păreau că
se îndreaptă spre victorie.
Mai deosebit a fost succesul Angliei pe frontul din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Armata turcă a
capitulat dînd posibilitate englezilor să ocupe Gaza, Jaffa şi Ierusalim.
După ieşirea din luptă a Rusiei, urmare a revoluţiei din octombrie, Germania a reluat ofensiva în
vest. Armata germană a fost oprită. Între 25 iulie şi 7 august 1918 s-a dat a doua bătălie de pe
Marna, care marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de
generalul Foch a fost prima mare întâmplare „urâtă“ care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a
deschis drumul înfrângerilor germanilor şi a victoriilor pentru Antantă. Începând cu 8 august
1918 Foch – devenit între timp mareşal – a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele
germane până pe „linia Siegfried“. Puterile Centrale şi aliaţii lor au suferit înfrîngeri după
înfrîngeri pe toate fronturile.
La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani - la 29
septembrie 1918 a capitulat Bulgaria și trupele aliate ajung la Dunăre. Acest eveniment a ridicat
probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe
celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară
rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Aragonne dar nu pot, totuşi, să păstreze „linia
Seigfried“ şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse.
Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă
înfrângere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-
Ungaria îşi trăia ultimele zile. La 3 noiembrie Austro-Ungaria a semnat capitularea
necondiţionată.
La 30 octombrie Turcia a încheiat armistiţiu.

7
Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe capabile să opună o
rezistenţa serioasă inamicilor lor. În acest timp Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii
economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea
alternativă fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.
La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a
deplasat „înarmat“ cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistiţiul. Împăratul Wilhelm
II se adresează preşedintelui SUA Wilson cerând un acord pe baza celor Paisprezece puncte.
Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze
parlamentare. În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze
un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a
izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea
socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul
noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor permisiunea ca
armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării revoluţiei
comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei germane i-au fost necesare
51 de luni de zile.

Comandamentul german a sperat să amîne capitularea. Prin nota trimisă preşedintelui american,
guvernul german, condus de Max von Baden, a încercat să obţină condiţii mai puţin severe.
Preşedintele Wilson a cerut capitularea necondiţionată.
În dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1918, la Compiègne, s-a semnat capitularea Germaniei şi
încheierea Primului Război Mondial pe frontul de vest. Tratatul a fost semnat într-un vagon de
tren în pădurea Compiègne (a intrat în vigoare la ora 11:00). Principalii semnatari au fost
mareșalul Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger din partea
Germaniei.
Condiţiile Armistiţiului de la Compiegne au fost:
 evacuarea tuturor teritoriilor ocupate în decurs de 15 zile, cu excepţia regiunii de răsărit;
 trupele germane din Austro-Ungaria şi Turcia trebuie retrase imediat;
 armatele aliate vor ocupa malul stîng al Rinului;
 Germania renunţă la prevederile tratatelor de la Brest-Litovsk (încheiat cu Rusia) şi
Bucureşti;
 trupele germane din Africa vor capitula;
 Germania va elibera toţi prizonierii;
 Germania va da învingătorilor 25.000 miltraliere, 1.700 avioane, 5.000 tunuri grele,
5.000 locomotive, 150.000 de vagoane, 5.000 autocamioane, toate submarinele, 8
crucişătoare, 10 cuirasate, restul flotei era dezarmată,
 se instituie o blocadă asupra Germaniei pînă la semnarea păcii.
Bilanţul războiului.
Durata în timp – 52 de luni.
State participante – 28.
8
Forţă demografică angajată – 75 milioane de oameni.
Pierderi umane – 37.494.156 morţi şi răniţi.
Cheltuieli – 331,6 miliarde de dolari, pentru întreţinerea armatelor şi fabricarea armelor şi
muniţiei necesare.
La acestea se adaugă pierderi materiale; flota comercială, fabrici şi uzine distruse, căi ferate şi
şosele, terenuri agricole, şeptel bovin, imobile distruse, total sau parţial.
Bilanţul politic al războiului cuprinde o serie de elemente. În primul rînd, au fost evidenţiate cu
claritate cauzele care l-au generat. În al doilea rînd, este menţionată schimbarea raportului de
forţe în politica colonială. Germania a fost exclusă din rîndul posesoarelor de colonii. Lupta de
eliberare a popoarelor aflate sub dominaţia austro-ungară duce de dezmembrarea imperiului
dualist şi formarea statelor naţionale. În urma revoluţiei din octombrie 1917 Rusia are o altă
orientare politică. Prin participarea la război a Statelor Unite şi a Japoniei are loc o schimbare a
raportului de forţe pe plan mondial. Europa era subordonată economic SUA prin cele 9 miliarde
de dolari împrumutaţi în timpul războiului.
BIBLIOGRAFIE
1. G. Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii, Bucureşti (f.a.).
2. John R.Barbes, Istoria Europei Moderne, Ed. Lider, Bucureşti, 1993.
3. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945),
traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998.
4. Popa, Mircea N., Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979.
5. Первая мировая война. Пролог XX века / отв. ред. В. Л. Мальков. М. : Наука, 1998
6. Уткин А. И. Первая мировая война. М. : Алгоритм, 2001.
7. Оськин М. В. Первая мировая война. М. : Вече, 2010.

TEMA II. CONSECINŢE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

1. Bilanțul Primului Război Mondial

2. Prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar, otoman şi german
3. Conferinţa de pace de la Versailles şi organizarea lumii după Primul Război Mondial
Literatură obligatorie:

Noțiuni:
Începutul etapei interbelice a stat sub semnul consecinţelor imediate şi de durată ale primului
război mondial: pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri provocate de operaţiunile de pe fronturi,
datorii publice şi împrumuturi contractate de beligeranţi, declin economico-financiar al Europei
şi mutaţii produse în zonele extra-europene.
I.1. Bilanţul războiului
Primul Război Mondial a lăsat în urmă imense distrugeri şi grele pierderi umane. Statisticile
indică, pe toate fronturile, între 10 şi 13 milioane victime, militari şi civili.
9
 Nr. Ţări beligerante Victime ale războiului
crt. morţi răniţi prizonieri
1. Rusia 2.762.064 4.950.000 2.500.000
2. Germania 1.611.104 3.783.143 772.522
3. Franţa 1.427.800 3.044.000 453.500
4. Austro-Ungaria 911.000 3.000.000 443.000
5. Marea Britanie 807.451 2.089.108 64.907
6. Serbia 707.343 350.000 100.000
7. Italia 507.160 562.196 1.359.000
8. Turcia 436.924 407.772 103.731
9. România 339.117 200.000 116.000
10. Belgia 267.000 140.000 10.000
11. SUA 107.284 191.000 4.912
12. Bulgaria 101.224 1.152.339 10.825
13. Grecia 15.000 40.000 45.000
14. Portugalia 4.000 17.000 200
15. Japonia 300 907 3
(cf. Paul Johns, O istorie a lumii moderne, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003)
În ceea ce-i priveşte pe combatanţi, potrivit cifrei victimelor raportată la populaţia activă, în
principalele state beligerante, statisticile situează pe primul loc Franţa – 10,5%, urmată de
Germania – 9,8%, Serbia – 7,9%, Rusia – 7,5%, Italia – 6,2%, Marea Britanie – 5,1%, SUA –
0,2%. Calculând numărul de victime din efectivul populaţiei masculine cu vârsta cuprinsă între
15 şi 50 de ani, Franţa rămâne pe prima poziţie, cu 14%, iar Germania înregistrează 12%.
În acelaşi timp, pierderile în rândul populaţiei civile – datorate fie unor epidemii (tifos
exantematic, gripă „spaniolă” etc.), fie subnutriţiei – plasează în fruntea unui sinistru clasament
Germania (740.000 morţi), apoi Franţa (570.000), Italia, (270.000) şi Marea Britanie (112.000).
Analizată pe termen lung, moartea unui număr mare de bărbaţi adulţi, a generat scăderea gravă a
natalităţii în perioada interbelică.
Războiul a determinat importante migraţii: peste 1.000.000 de germani din Polonia, Ţările
Baltice, Alsacia-Lorena s-au refugiat, după 1918, în Republica de la Weimar; circa 400.000
nobili şi funcţionari maghiari s-au retras din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, în Ungaria
propriu-zisă; aproximativ 200.000 de bulgari au plecat din teritoriile cedate Greciei sau
Iugoslaviei, iar peste 1.000.000 de greci au părăsit regiunile rămase la Turcia. Cei dezrădăcinaţi
– nemţi, unguri, bulgari etc. – au devenit adepţi sau apologeţi ai mişcării revizioniste, solicitând
modificarea graniţelor recunoscute sau negociate şi hotărâte la Versailles.
Declinul Europei, sub raport economico-financiar, a fost o altă consecinţă marcantă a Primului
Război Mondial. Zone întinse ale Europei, îndeosebi din statele beligerante – Franţa, Belgia,
Italia, Rusia, România etc. – au devenit, parţial, teatre de operaţiuni militare. În Franţa de est şi
nord, de pildă, au fost distruse circa 300.000 de case, 3.000.000 ha teren agricol; minele au fost
inundate şi scoase temporar din exploatare. Potenţialul agricol al Europei beligerante a fost redus
la 30%, iar cel industrial la 40% faţă de nivelul anului 1913. De asemenea, statele beligerante au
acumulat în anii războiului o mare datorie internă şi externă.
Nr. Principalele ţări beligerante Datoria publică (în miliarde franci – aur)
crt. 1913 Internă - 1919 Externă – 1919

10
1. Franţa 33,5 219 33
2. Marea Britanie 17,6 196,9 32
3. Germania 6,2 168,7 3,7
4. Italia 15 94 20
La sfârşitul războiului, în anul 1919, membrii Antantei şi principalii lor aliaţi aveau datorii,
contractate de la SUA în cuantum de 10 miliarde dolari.
Nr. Membrii Antantei şi aliaţii ei Datorii contractate din
crt. SUA
1. Franţa 2.950.760.000 lei
2. Marea Britanie 4.166.318.000 lei
3. Italia 1.648.034.000 lei
4. Belgia 347.691.000 lei
5. Rusia 187.729.000 lei
6. Cehoslovacia 61.256.000 lei
7. România 28.205.000 lei
8. Serbia 26.175.000 lei
9. Grecia 15.000.000 lei
Pentru a continua războiul, statele europene beligerante au fost obligate să cumpere mari cantităţi
de cărbune, petrol, alimente, arme, muniţii. Marea Britanie s-a văzut nevoită să importe 81% din
alimentele şi produsele industriale de bază, Franţa – 60%, iar Germania – 58%. Stocurile de aur
ale ţărilor beligerante europene s-au diminuat considerabil, iar preţurile produselor agro-
alimentare, de strictă necesitate, au sporit în anii războiului de peste 2,5 ori (faţă de anul 1913) în
Marea Britanie, de 3,5 ori în Franţa, de peste 12,5 ori în Germania. Lira sterlină s-a devalorizat,
în aceeaşi etapă, cu 10%, francul francez cu 50%, iar marca germană cu 90%. Toate aceste
aspecte, intrate în istoriografia problemei în sintagma „declinul Europei Occidentale” au fost
analizate de către geograful Albert Demangeon în lucrarea Declinul Europei (1920).
Principalele beneficiare ale războiului s-au dovedit a fi ţările extra-europene, în general, şi, în
special, SUA şi Japonia. Brazilia, de exemplu, a vândut Europei, în anii războiului, de peste 10
ori mai mult zahăr, ca înainte de 1913. Argentina, Australia, Noua Zeelandă şi-au sporit
considerabil exporturile de carne şi făină. SUA şi-a dublat venitul naţional – de la 33 la 72
miliarde dolari, prin creşterea producţiei de cărbune, oţel, cereale. De altfel, în 1920, SUA
concentrau peste jumătate din stocurile de aur ale lumii, deţinând un formidabil avans faţă de
toate celelalte mari puteri.
Nr. Anii Valoarea în milioane dolari
crt. importuri exporturi excedent bugetar
1. 1914 1893 2.329 436
2. 1915 1674 2716 1042
3. 1916 2197 4272 2075
4. 1917 2651 6227 3568
5. 1918 2946 5838 2892
Japonia a fost cea de-a doua mare putere care a profitat de pe urma primului război mondial. Ea
şi-a sporit considerabil producţia industriei de armament, şi-a diversificat şi multiplicat structura
economică, a devenit un puternic exportator de produse finite, concurând şi înlăturând mărfurile
europene în zonele asiatice.

11
O altă consecinţă a Primului Război Mondial a constituit-o scăderea influenţei europene în
colonii şi dominioane. Metropolele, Marea Britanie şi Franţa au cerut coloniilor şi
dominioanelor să ia parte la război, cu efective umane şi contribuţii materiale. La sfârşitul
războiului, numeroşi lideri ai mişcărilor naţionale, din China şi India şi până în Egipt, Maroc,
Tunisia şi Algeria, au cerut lărgirea statutului de autonomie şi chiar acordarea independenţei,
întemeindu-şi programul de emancipare pe principiile autodeterminării lansate de Wilson sau pe
ideile propagandistice ale lui Lenin.
Războiul a generat şi transformări profunde în social, politic, moral. Triumful Antantei a
marcat prăbuşirea unor imperii autocrate şi conservatoare, precum cel otoman, austro-ungar,
ţarist. Germania şi Austria şi Turcia au devenit republici şi au adoptat constituţii democrate,
reforme sociale, economice, politice, culturale: s-a introdus sau generalizat votul universal,
separarea puterilor, regimul parlamentar. Din nefericire, valorile tradiţionale (democraţia,
parlamentarismul) au devenit ţinte pentru contestatari, fiind atacate fie de către forţele de
extremă stânga, de partidele comuniste şi muncitoreşti, fie de către forţele de extremă dreapta.
Prima conflagraţie militară a lovit, sub diverse aspecte şi cu intensităţi diferite, toate clasele şi
categoriile sociale. Au fost ruinaţi micii rentieri, negustori, funcţionari. Din rândurile acestora
aveau să fie recrutaţi membrii partidelor extremiste. Scăderea puterii de cumpărare a maselor (cu
15-20% în Franţa, 25-30% în Germania şi Italia) a generat tensiuni sociale, greve, acţiuni de
protest, lupte de stradă, divizând societatea două tabere: cea a „noilor îmbogăţiţi” şi cea a „noilor
sărăciţi”.
Mentalitatea colectivă a fost, la rândul ei, modificată, noile stări de spirit găsindu-şi expresia în
lucrări cu o largă circulaţie, precum: Crucile de lemn de Roland Dorgeles, Viaţa martirilor de G.
Duhanel, Pe frontul de Vest nimic nou de E.M. Remarque, Adio arme de Hemingway etc.

I.2. Prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar, otoman şi german a constituit una din
urmările fundamentale ale Primului Război Mondial, cu implicaţii profunde, atât imediate, cât şi
de durată.
Dacă în cazul Imperiului Ţarist, criza vechiului regim s-a acumulat şi amplificat de-a lungul
timpului, explodând sub şocul calamităţilor războiului, cu amestecul direct sau indirect, mai slab
sau mai puternic al ambelor tabere aflate în război, iniţial al Antantei, apoi al Germaniei,
procesul autodeterminării popoarelor din Austro-Ungaria s-a desfăşurat şi finalizat în ultimele
două luni ale anului 1918, în cadrul unor adunări naţionale, plebiscitare, care hotărau constituirea
de state independente sau reîntregirea celor existente.
La 29 octombrie 1918 s-a proclamat Republica Cehoslovacia,

la 12 noiembrie – Republica Austria,

la 14 noiembrie – Republica Polonia,

la 16 noiembrie – Republica Ungaria,

la 1 decembrie, la Belgrad s-a creat oficial Regatul Sârbo-croato-sloven, prin unirea la Serbia a
celorlalte teritorii ale slavilor de sud;

12
în aceeaşi zi, la Alba-Iulia, peste 100.000 de români din Transilvania şi Banat hotărau unirea cu
statul român.

În cazul Imperiului Otoman, împărţirea teritoriilor lui s-a pus în mai multe rânduri. Faimosul
tratat secret Sykes-Picot, din aprilie 1916, prevedea ca Rusia să ocupe Constantinopolul,
strâmtorile Bosfor şi Dardanele, regiunile Erzerum şi Trapezunt, din Armenia până la ţărmul de
sud al Mării Negre; Franţei îi reveneau Siria, Libanul, o parte a Asiei Mici (între care şi
provincia Cilicia), Italiei – provincia Smirna, portul Adalya, iar Marii Britanii – partea leului:
Mesopotamia şi Palestina. Turcia urma să fie redusă la un stat de dimensiuni modeste, locuit în
majoritate covârşitoare de turci, undeva, în Asia Mică, şi, desigur, subordonat marilor puteri
învingătoare.
După capitularea Turciei, la 30 octombrie 1918, aliaţii au procedat la aplicarea prevederilor
tratatului secret Sykes-Picot, cu excepţia Rusiei – absentă ca urmare a instalării regimului
bolşevic. Trupele engleze controlau Arabia, Mesopotamia, Palestina; francezii ocupaseră Cilicia,
iar italienii – Adalya şi Konya. Guvernul englez a invitat şi trupele greceşti să preia partea de
răsărit a Turciei europene, precum şi Smirna, în Asia Mică. În scurtă vreme, trupele greceşti şi-
au lărgit zona de ocupaţie, ele subordonând oraşulele Adrianopol, Izmir şi Bursa. În primăvara
anului 1919, în Anatolia liberă a izbucnit o mişcare de protest, ca reacţie la situaţia generată de
lipsuri, foamete, prezenţa trupelor străine de ocupaţie. Îngrijorat de extinderea şi amplificarea
situaţiei de criză, sultanul l-a împuternicit pe ofiţerul Mustafa Kemal să restabilească ordinea.
Acesta a pactizat cu protestatarii, atrăgând de partea sa şi o parte din trupele guvernamentale,
apoi întreaga armată. După congresele naţionale, de la Sivas şi Erzerum, Kemal a pus, la 4
septembrie 1919, bazele Comitetului Naţional General, care l-a şi ales preşedinte al Turciei
libere. Reprezentanţii marilor puteri învingătoare, întruniţi în cadrul Conferinţa de pace de la
Versailles au decis să trimită noi forţe militare, terestre şi navale în zona Constantinopolului şi
13
Strâmtorilor, au ocupat sediile guvernamentale, au dizolvat Parlamentul, l-au obligat pe sultan să
declare ilegală acţiunea din Anatolia şi să semneze Tratatul de Pace de la Sevrés, la 10 august
1920.

Denunţând acest tratat, Mustafa Kemal a convocat Adunarea Naţională la Ankara, proclamând,
la 23 aprilie 1920, independenţa Turcia. Capitala Constantinopol – aflată sub ocupaţia trupelor
învingătoare anglo-franceze – a fost mutată la Ankara. La 26 aprilie 1920, guvernul Rusiei
Sovietice a recunoscut noul stat independent turc, Lenin anunţând că îi va oferi ajutor militar,
moral şi diplomatic lui Mustafa Kemal. În acelaşi spirit, la 16 martie 1921, la Moscova s-a
semnat „Tratatul de egalitate, prietenie şi fraternitate dintre Rusia Sovietică şi Turcia” condusă
de Mustafa Kemal, document prin care se reglementau graniţele ruso-turce, se desfiinţau
privilegiile dobândite anterior de negustorii şi clericii ruşi în fostul imperiu turc.
Folosindu-se de disensiunile franco-engleze, Kemal a semnat, la 30 mai 1920, armistiţiul cu
Franţa, iar în perioada 1921-1922 trupele turceşti au obţinut primele victorii însemnate asupra
unităţilor militare străine: la Inönii şi Sakarya (împotriv grecilor), apoi la Brusa şi Izmir. La 11
octombrie 1922, Turcia încheia cu Marea Britanie armistiţiul de la Mudanya, iar la 1 noiembrie
1922 se anunţa oficial abolirea sultanatului şi a vechiului regim. Ultimul sultan, Mahomed al VI-
lea a reuşit să se salveze cu ajutorul britanicilor care i-au oferit protecţie şi loc de exil în insula
Malta.
La Conferinţa de pace de la Versailles, prin art. 22 din Pactul sau Statutul Societăţii Naţiunilor se
introducea sistemul mandatelor; „ţările avansate” urmau să-şi asume „o misiune sacră,
civilizatoare” asupra teritoriilor „care nu sunt încă în stare să se conducă ele însele”. Se stabileau

14
trei tipuri de teritorii: A, B, C, în funcţie de gradul lor de dezvoltare şi de posibilitatea implicării
elementelor locale, autohtone în administrarea şi conducerea acestora. La 26 aprilie 1920,
Consiliul Suprem al Antantei, întrunit la San Remo decidea ca Mesopotamia – cunoscută ulterior
sub numele de Irak – şi Palestina (inclusiv Transiordania) să fie atribuite, prin mandat, Marii
Britanii; Siria şi Libanul erau cedate Franţei. Ulterior, la 24 iulie 1922, Consiliul Societăţii
Naţiunilor confirma şi consolida mandatele Marii Britanii şi Franţei asupra acestor teritorii, „pe
timp nelimitat”. Statele mandatare aveau dreptul de-a conduce treburile interne şi externe în
aceste teritorii, de-a raporta periodic, la Geneva, stadiul progreselor materiale, morale,
legislative, culturale. În cazul unor teritorii „speciale”, Siria şi Libanul, în termen de 3 ani Franţa
trebuia să elaboreze un „statut organic” prin care se acorda „egalitate juridică între autohtoni şi
străini”. Autohtonii s-au împotrivit acestui sistem. Arabii, de pildă, au convocat un congres arab
la Damasc, în iulie 1919, cerând independenţa deplină. Franţa a introdus în iulie 1920 un regim
de ocupaţie militară spre a aduce populaţia locală „la ascultare”. Nici în teritoriile luate sub
mandat de britanici nu a fost linişte. Instalarea administraţiei engleze în Irak a fost însoţită, în
1920, de o răscoală populară. Dacă francezii l-au izgonit pe emirul Faysal din Siria, englezii l-au
primit în Irak şi în octombrie 1922 l-au proclamat „rege al Irakului”, încheind cu acesta o
„alianţă anglo-irakiană”, prin care regele putea cere „ajutor şi sfaturi” guvernului britanic.
Ulterior, în 1924, o Adunare Constituantă Haşemită a încheiat un tratat cu Anglia şi a proclamat
Irakul „stat suveran liber şi independent”.
În 1922, britanicii au detaşat de la Palestina, zona de la răsărit de râul Iordan, creând
Transiordania şi numindu-l ca emir pe Abdulah, fiul regelui Husein. Era însă primul pas pe
drumul tensionat al relaţiilor arabo-israeliene, în condiţiile în care în 1914 se reîntorseseră în
Palestina 85.000 de evrei. Dacă la nivelul anului 1919, numărul lor a scăzut la 60.000 evrei
(comparativ cu cei peste 850.000 arabi), aceasta se datorase persecuţiilor declanşate de turci
contra evreilor, participanţi, în cadrul armatei britanice, în aşa-numita Legiune evreiască. La
sfârşitul Primului Război Mondial, liderii mişcării sioniste primiseră avizul SUA, Marii Britanii,
Franţei, Italiei şi Vaticanului pentru refacerea statului Israel, dar procesul avea să treneze până
după 1945.

HARTA. Palestina și Transiordania au fost

incorporate (sub diferite aranjamente legale și administrative) în Palestina sub Mandat
Britanic pe 29 septembrie  1923.

15
În ceea ce priveşte împărţirea şi cucerirea coloniilor germane, se apreciază că în intervalul
1871-1914 – atunci când a înregistrat progrese economice de-a dreptul spectaculoase, devenind a
doua putere industrială a lumii după SUA şi fiind etichetată „paradisul ordinii şi tehnicii” –
Germania a reuşit să controleze o serie de teritorii din Africa, Oceanul Pacific şi Extremul
Orient. În 1914, ea dispunea de un imperiu cu o suprafaţă de 2.913.000 km 2 şi o populaţie de
78.000.000 locuitori. Fiind ultimul constituit, imperiul german era de 10 ori mai restrâns decât
cel englez şi de 3 ori decât cel francez. Dar, privit în ansamblul imperiilor coloniale, imperiul
german era al III-lea, ca întindere, după imperiile britanic şi francez, depăşind imperiile Belgiei,
Portugaliei, Olandei, Spaniei şi Danemarcei. În 43 de ani, Germania controla: 1) în Africa –
Togo şi Camerun, Ruanda-Urundi, o fâşie din sud-vest, o alta din Africa Orientală, precum şi în
zona din est, de Kionga; 2) în Oceanul Pacific – Noua Guinee, Samoa, Mariane, Marshall,
Caroline, Palaos; 3) în China – provincia Şandun ca zonă de influenţă;

După stabilirea sistemului mandatelor şi la sfârşitul operaţiunilor militare s-a definitivat şi

oficializat împărţirea coloniilor germane şi cucerirea lor efectivă, după cum urmează: Franţa şi
Marea Britanie preluau, sub mandat, coloniile Camerun şi Togo; coloniile din Africa de Sud-
Vest erau date Uniunii Africane (care era dominion britanic); Ruanda-Urundi era dată Belgiei;
Portugalia primea teritoriile germane din zona estică a Africii; Australia – dominion britanic –
primea Noua Guinee şi insulele germane de la sud de Ecuator, în Oceanul Pacific; un alt
dominion britanic, Noua Zeelandă controla insulele Samoa Occidentală; Japonia, ca aliată a
Antantei, ocupa, din proprie iniţiativă, insulele germane de la nord de Ecuator, adică Mariane,
Marshall, Caroline, Palaos şi provincia chineză Şandun (ulterior, sub presiunea SUA, prin
conferinţa de la Washington, Japonia a fost obligată să abandoneze teritoriul chinez). După 1918
au mai rămas sub dominaţie străină teritorii care însumau 72% din suprafaţă şi 67% din
populaţia pământului.

I.3. Conferinţa de pace de la Versailles şi organizarea lumii după Primul Război Mondial

16
După unele discuţii referitoare la locul unde urma să se întrunească reprezentanţii ţărilor
beligerante pentru a decide noua organizare postbelică – printre propuneri figurând Londra,
Roma şi Geneva – s-a ales Parisul, fiindcă Franţa a fost ţara pe teritoriul căreia s-au purtat cele
mai dure operaţiuni militare şi, dintre marile puteri învingătoare, a avut cel mai mult de suferit.
La Conferinţa de pace au participat 25 de state. Fiecare stat beligerant trimitea, oficial, o
delegaţie formată din 5 membri, la care se puteau adăuga: experţi, ziarişti, amatori de toate
profesiile şi vârstele. Cele mai multe delegaţii aveau în frunte şefi de state sau prim-miniştri.
Astfel, prim-ministrul Georges Clemenceau conducea delegaţia Franţei – şi a fost ales şi
preşedintele Conferinţei de Pace – Lloyd Georges pe cea a Marii Britanii, Orlando pe cea a
Italiei. Delegaţia României îl avea în frunte pe primul ministru Ion I.C. Brătianu.
La 18 noiembrie 1918 s-a anunţat că delegaţia SUA va fi condusă de însuşi preşedintele W.
Wilson, care-şi exprima dorinţa de-a veni la Paris. Aceasta era cea dintâi vizită a unui preşedinte
al SUA în Europa. El dorea să-şi impună propriul său program de pace, cunoscut în Cele 14
puncte, publicate la 8 ianuarie 1918 şi completate ulterior, prin alte câteva documente.
Programul lui Wilson prevedea:
 dreptul popoarelor la autodeterminare;
 libertatea mărilor şi oceanelor;
 dezarmarea progresivă a statelor şi asigurarea securităţii colective pe baza asistenţei
mutuale;
 înfiinţarea Societăţii Naţiunilor ca garantă a păcii şi colaborării economice, financiare,
politice, ştiinţifice, social-umanitare între toate statele neutre;
 acordarea unei largi autonomii popoarelor din Austro-Ungaria şi retragerea trupelor
germane din teritoriile ocupate etc.).
Având în vedere contribuţia uriaşă, materială şi umană a SUA la obţinerea victoriei de către
Antanta, Wilson spera să-şi impună programul său. El dorea să realizeze o pace fără învinşi şi
învingători, fără anexiuni teritoriale şi despăgubiri de război.
Contradicţiile dintre statele participante erau însă numeroase şi adânci. Aliaţii din cadrul
Antantei – Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – se grăbeau să-şi pună în aplicare prevederile
din tratatele secrete, referitoare la împărţirea teritorială a fostelor imperii; ele se preocupau, în
principal, de analiza şi reglementarea clauzelor teritoriale, economice, financiare, naţionale,
politice etc. Wilson, în schimb, cerea prioritate pentru crearea Societăţii Naţiunilor, definitivarea
şi statuarea noilor principii şi norme ale dreptului internaţional. Dar, poziţiile participanţilor –
Wilson, Lloyd George, Clemenceau etc. – depindeau, între altele, şi de rezultatele alegerilor, care
se desfăşurau tocmai în ajunul întrunirii la Paris. Din această perspectivă, Wilson a fost
dezavantajat chiar de la început: în noiembrie 1918 el a pierdut majoritatea voturilor – în Camera
Reprezentanţilor, republicanii au obţinut 237 de locuri, iar democraţii săi numai 190 de locuri. În
Marea Britanie, Lloyd George obţinuse la alegerile din decembrie 1918 o majoritate de 526 de
locuri pentru coaliţia guvernamentală, în vreme ce opoziţia numai 106 locuri. Şi Clemenceau, în
Franţa, obţinuse în Parlament o majoritate de 380 de locuri, în timp ce opoziţia doar 134 de
locuri. Wilson a sosit la Paris la 13 decembrie 1918. El a vizitat Londra, Roma şi apoi s-a oprit la
Paris, fiind primit cu un entuziasm delirant, ca un adevărat „eliberator”.
În pofida principiilor de egalitate şi a promisiunilor democratice, delegaţiile au fost clasate şi
ierarhizate în cele aparţinând: a) ţărilor cu interese nelimitate – SUA, Marea Britanie, Franţa,
17
Japonia, Italia ale căror delegaţii şi experţi aveau acces în toate comisiile şi comitetele de lucru
ale conferinţei; b) statelor cu interese limitate formate, în general, din ţări mici şi mijlocii, aliate
Antantei, precum Cehoslovacia, Polonia, România, Regatul Sârbo-croato-sloven, Grecia, ţările
neutre din Peninsula Scandinavică etc., ale căror reprezentanţi participau doar la acele organisme
de lucru unde se discutau şi probleme ce le priveau direct; c) statelor învinse – Germania, Turcia,
Austria, Ungaria, Bulgaria, cărora urma să li se înmâneze tratatul de pace pentru fi semnate.
Principalele organe de lucru ale conferinţei au fost:
a. Consiliul celor 10, format din şefii de guverne şi miniştri de externe ai celor cinci
mari puteri, SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Italia. A activat în intervalul 12 ianuarie –
24 martie 1919. După această dată, organul efectiv de coordonare a Conferinţei a devenit
b. Consiliul celor 4 – compus din şefii de guverne ai SUA, Marii Britanii, Franţei şi
Italiei, adică Wilson, Lloyd George, Clemenceau, Orlando. Iniţial, el s-a numit Consiliul celor 5,
dar Japonia s-a retras, nemulţumită că nu s-a admis şi principiul „egalităţii raselor”, în fapt, era
un mod de a protesta faţă de cererea de retragere din provincia chineză. Prin părăsirea
Conferinţei de către Italia – nemulţumită şi ea de modul cum era tratată, ca o „rudă săracă” – s-a
ajuns la Consiliul celor 3, iar după retragerea lui Wilson, Consiliul celor 2: şefii de guverne ai
Marii Britanii şi Franţei.

Grupul celor patru ( de la stânga la dreapta) David

Lloyd George; Vittorio Emanuele Orlando, George Clemanceau și Woodrow Wilson
c. Cele 16 comitete de studii şi lucru – alcătuite din experţi ai statelor învingătoare, s-
au întrunit în peste 100 de şedinţe fiecare, pentru formularea unor propuneri concrete de decizii.

Tratatul de pace cu Germania, considerat cel mai important, era definitivat, după multe
controverse, la 5 mai 1919 şi semnat la 28 iunie 1919. Delegaţia germană era obligată să-l
semneze în Sala Oglinzilor, la Versailles, acolo unde, în 1871, Franţa capitulase în faţa Prusiei.
Deşi Marea Britanie şi SUA s-au pronunţat insistent „pentru îndulcirea conţinutului”
documentului, Franţa s-a opus vehement. Tratatul conţinea clauze teritoriale, militare,
economico-financiare, politice etc. Teritoriul Germaniei era redus cu 1/7 din suprafaţa pe care o
avea până la 1914 şi cu ¼ din populaţie, efectuându-se următoarele modificări:
1. Alsacia şi Lorena erau restituite Franţei;

18
2. cantoanele Eupen şi Malmedy erau retrocedate Belgiei, dar aceasta nu a putut obţine şi
Luxemburgul, aşa cum ar fi vrut, nici malul stâng al râului Ascant, care aparţinuse cândva
Ţărilor de Jos;
3. Franţa primea, drept compensaţie, reparaţii de război spre administrare, zona Saar, sub
egida Societăţii Naţiunilor, pe timp de 15 ani – urmând ca apoi, prin plebiscit, populaţia din
Saar să-şi exprime voinţa liber, fie de-a rămâne la Franţa, fie de-a reveni la statul german;
exista şi o a treia opţiune: aceea de a rămâne într-o zonă independentă;
4. districtul Schlesswig, aflat la graniţa cu Danemarca, era supus plebiscitului în martie 1920:
partea de nord revenea la Danemarca, iar cea de sud la Germania;
5. pentru a crea Poloniei acces la Marea Baltică, Germania abandona Posnania şi o parte din
Prusia occidentală, adică acel coridor Thorn, lung de 80 km, care lega teritoriile poloneze
de portul Danzig, declarat „oraş liber”, sub egida Societăţii Naţiunilor, dar administrat de
polonezi. Cum acest teritoriu avea să fie prezentat de Hitler ca unul din pretextele
declanşării războiului, la 1 septembrie 1939, el a intrat în istorie sub numele de „Coridorul
blestemat”;
6. portul Memel sau Kleipeda, aflat la extremitatea răsăriteană a Prusiei Orientale, era, de
asemenea, declarat „oraş liber”, dar în 1923, în urma unei lovituri de stat, a fost anexat la
Lituania;
7. Silezia Superioară – teritoriu polonez, ocupat succesiv de austrieci, apoi de germani – intra
sub regimul plebiscitar; în martie 1921, în urma convocării populaţiei, 717.000 de locuitori
au votat pentru alipirea la Germania şi 483.000 locuitori – la Polonia; deşi polonezii au
contestat veridicitatea rezultatului, Silezia a fost divizată între Polonia şi Germania.

19
Germania după semnarea Tratatului de la Versailles
Prin aceste modificări teritoriale, Germania pierdea 88.000 km2 şi peste 8.000.000 locuitori. În
cadrul tratatului cu Germania, un nod gordian al divergenţelor între foştii aliaţi era problema
securităţii Franţei. Mareşalul Foch, ceruse printr-un memorandum, ca Renania să fie detaşată de
la Germania şi fărâmiţată într-o puzderie de state autonome, ocupate de trupele aliate. Wilson şi
Lloyd George s-au opus planului francez, oferind, în schimb, două tratate de garanţie – anglo-
francez şi americano-francez, care trebuiau să fie puse în vigoare simultan, în cazul unei
agresiuni germane; dar cum SUA n-au ratificat nici Pactul Societăţii Naţiunilor, nici tratatul cu
Germania, ambele garanţii au rămas literă moartă.
Singurele „garanţii” pentru Franţa, în eventualitatea unei acţiuni de revanşă a Germaniei, au
rămas acele clauze militare înscrise în tratatul de pace:
 reducerea efectivelor armatei germane la cel mult 100.000 de ostaşi, din care doar
4.000 de ofiţeri, recrutaţi pe bază de voluntariat, interzicându-se, prin lege, serviciul
militar obligatoriu;
 în viitor îi era interzis Germaniei să posede marină militară, artilerie grea, aviaţie,
tancuri, precum şi să fabrice material de război;
 o comisie interaliată avea sarcina să vegheze şi să controleze aceste restricţii. Aliaţii
au încercat să preia flota de război germană, dar comandamentul naval german a
preferat – la 26 iunie 1919 – să o sabordeze în nordul Scoţiei, la Scapa Flow.

20
  dacă n-a putut fărâmiţa Renania, în mai multe state autonome, Franţa a propus şi a
reuşit să ocupe, pentru 5 ani, zona Köln, pentru 10 ani – Köblenz şi pentru 15 ani –
Mayenz. În acelaşi timp, întreaga zonă renană de pe malul stâng, precum şi o fâşie
pe malul drept al Rinului – pe lăţime de 50 de km – formau zona demilitarizată.
 prevăzând reducerea considerabilă a efectivelor militare ale Germaniei şi
impunându-i acesteia unele restricţii însemnate, tratatul stipula că dezarmarea
statelor învinse să reprezinte preliminariile unei dezarmări generale. Iată de ce,
atunci când foştii învinşi au constatat că învingătorii nu-şi respectă promisiunea au
cerut să li se acorde „dreptul egal de înarmare”.
Tratatul cu Germania conţinea şi clauze economico-financiare:
 statul german îşi pierdea dreptul de proprietate asupra întreprinderilor şi brevetelor din
ţările inamice;
 fluviile Rin, Elba şi Oder erau deschise comerţului aliat şi internaţionalizate;
 Germania trebuia să ofere învingătorilor clauza naţiunii celei mai favorizate, adică să
pună taxe vamale minime în cadrul schimburilor comerciale; mărfurile provenite din
Alsacia şi Lorena puteau intra în teritoriile germane fără nici o taxă vamală.
Recunoscându-se înfrântă, Germania accepta principiul plăţii reparaţiilor „pentru distrugerile
cauzate populaţiei civile ale naţiunilor aliate şi proprietăţilor acestora”. După lungi controverse
anglo-americano-franceze, dar mai ales anglo-franceze, suma totală a reparaţiilor era stabilită în
1921 la 132 miliarde mărci-aur, urmând a fi eşalonată în 30 de rate anuale. Această plată era
justificată şi prin art. 231 din tratat, care susţinea vinovăţia exclusivă a Germaniei în declanşarea
războiului. În iulie 1920, la Conferinţa de la Spa, suma totală a reparaţiilor urma să fie distribuită
astfel: 52% pentru Franţa, 22% – Marea Britanie, 10% – Italia, 8% – Belgia, 6% – restul statelor
mici şi mijlocii: Iugoslavia, Grecia, România etc.

c. Alte tratate din sistemul de pace de la Versailles

Un conţinut similar celui din tratatul cu Germania – cuprinzând clauze teritoriale, economice,
financiare, militare, naţionale etc. – au avut şi alte tratate.
1. cel cu Austria (semnat la Saint-Germain en Laye la 10 septembrie 1919) definea
frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveţia, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia,
Ungaria, Statul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) şi Italia.
Tratatul consfinţea independenţa Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea
austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian şi a
Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea
ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria.
Frontiera cu Statul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor era stabilită doar în mod parţial, regiunea
Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.
Austria se angaja să recunoască independenţa Cehoslovaciei şi Statului Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor, precum şi a teritoriilor care aparţinuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele
baltice, Finlanda, Polonia). De asemenea, ea renunţa în favoarea României la orice drepturi şi
21
titluri asupra părţilor fostului Ducat al Bucovinei aflate în componenţa României. Prin articolul
88, independenţa Austriei este declarată inalienabilă, cu excepţia cazului în care Consiliul Ligii
Naţiunilor ar fi consimţit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abţină de la
orice acţiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice
unirea Austriei cu Germania.

Destrămarea Impreiului Austro-Ungar2

Mai mult, Republica Austria trebuia să renunţe la o serie de tratate şi drepturi ale fostei monarhii
austro-ungare în relaţiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) şi China, iar capacitatea
militară a statului austriac era limitată la 30.000 de persoane (soldaţi şi ofiţeri).
Alte prevederi ale tratatului cuprindeau dispoziţii referitoare la despăgubirile pe care Austria
urma să le plătească, la regimul navigaţiei pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare
între Austria şi celelalte state (deosebit de importantă ţinând cont de poziţia Austriei în sistemul
feroviar european) etc.

2. cel cu Bulgaria (semnat la Neuilly sur Seinne, la 27 noiembrie 1919), stabilea frontiera cu
Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (pe traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria şi Serbia,
cu excepţia a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven). Frontiera cu Grecia şi frontiera cu
Turcia era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, (recunoscut în anul 1913).
În privinţa României, s-a restabilit frontiera româno-bulgarâ hotărâtă în Tratatul de pace de la
Bucureşti din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum şi părţi din Dobrogea de Nord reintrând în
componenţa României). Tratatul cuprindea, de asemenea, o serie de dispoziţii referitoare la
2
https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Saint-Germain-en-Laye_(1919)#/media/File:Dissolution_of_Austria-
Hungary.png

22
limitarea forţelor armate ale Bulgariei, predarea materialului militar, navigaţia pe Dunăre etc.
Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispoziţiile tratatului au fost considerate
deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă naţională. Teritoriul Bulgariei
era aproape acelaşi ca şi la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră
deosebit de ridicate.

Bulgaria după semnarea Tratatului de la Neuilly sur Seinne3

3. cel cu Ungaria (semnat în Palatul Trianon, la 4 iunie 1920) definea frontierele Ungariei cu
statele vecine, consfinţind includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii
Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia
din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul
României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei. Alte clauze se refereau la cadrul
bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind
anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia
minorităţilor naţionale, precum şi la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către
Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

3
https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Neuilly-sur-
Seine#/media/File:Map_of_Bulgaria_after_Treaty_of_Neuilly-sur-Sein%D0%B5-en.svg

23
 Ungaria după semnarea
4
Tratatului de la Trianon
4. cel cu Turcia (în Palatul Sévres, la 10 august 1920, parţial revizuit la Lausanne, la 24 iulie
1923). Erau cedate teritorii către Grecia şi Armenia, şi se lua în discuţie independenţa
Kurdistanului. İstanbul-ul şi alte părţi din Turcia rămâneau sub ocupaţia trupelor aliate. Tratatul
a fost semnat doar de jumătate din membrii guvernului otoman şi nu a fost trimis parlamentului
către ratificare. Deşi susţinut de sultanul Mehmed VI, tratatul a primit criticile mişcării naţionale
conduse de Mustafa Kemal Pasha, cel care a şi condus, cu succes, războiul de independenţă şi
care i-a şi forţat pe aliaţi să se întoarcă la masa negocierilor, la Lausanne, în 1923.

4
https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Trianon#/media/File:Magyarorszag_1920.png

24
Rusia Sovietică n-a fost invitată la Conferinţa de pace şi frontierele ei europene s-au definitivat
după înfrângerea diferitor centre de putere alb-gardiste, după terminarea războiului civil, prin
tratate bilaterale, încheiate abia în anul 1920 – în februarie cu Estonia, în iulie cu Lituania şi
Letonia, iar în octombrie cu Finlanda, acestea ieşind din componenţa fostului imperiu rus şi
devenind state independente.
Cu multă dificultate s-au stabilit graniţele ruso-poloneze. Marea Britanie propunea linia Cruzon
(după numele ministrului englez al afacerilor externe), adică o Polonie care să includă numai
teritoriile locuite în majoritate de polonezi. Fruntaşii polonezi doreau refacerea Poloniei aşa cum
fusese ea înaintea celor trei împărţiri – din 1772, 1793 şi 1795 – de către Rusia, Prusia şi Austria.
Ca urmare, pentru stabilirea graniţelor polono-ruse, s-a declanşat şi desfăşurat în anii 1919 şi
1920 un război între Polonia şi Rusia Sovietică, încheiat prin pacea şi tratatul ruso-polonez de la
Riga, din 12 martie 1921, care însemna o uşoară lărgire spre răsărit, faţă de linia Cruzon, cu circa
150 km.
Dacă, în constituirea Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi întregirea statului român, Conferinţa
de pace de la Versailles şi-a putut spune şi impune punctul său de vedere, frontierele asiatice ale
Rusiei Sovietice au fost, în principal, rezultatul acţiunilor de intervenţie ale Armatei Roşii asupra
popoarelor, care şi-au proclamat iniţial independenţa, dar, ulterior, după terminarea războiului
civil, au fost invadate de bolşevici. Astfel, după 1917-1918 s-au constituit şi proclamat
independenţa trei republici din Transcaucazia – Azerbaidjan, Georgia şi Armenia. Dar, teritoriile
acestora au fost atacate şi invadate în aprilie 1920 şi martie-aprilie 1921, fiind încorporate cu
forţa la Rusia Sovietică. Aceeaşi soartă au avut-o toate populaţiile musulmane, între care cele din
Turkestan. În 1922, bolşevicii au adus la supunere şi populaţia asiatică din Siberia, iar în 1921-
1922, printr-o lovitură de stat au creat aşa-zisa republică democrat-populară Mongolia exterioară.
Cei mai mulţi istorici consideră că, la sistemul tratatelor de pace de la Versailles, încheiate în
anii 1919-1922 s-au adăugat şi tratatele Conferinţei de la Washington din 1921-1922.
Scopul declarat al acesteia era – în concepţia diplomaţilor americani – reglementarea
problemelor navale şi cele ale Orientului Îndepărtat. În fapt, SUA urmăreau asigurarea
hegemoniei sale ca putere navală, subordonându-şi Marea Britanie – care deţinuse supremaţia pe
mări şi oceane de la jumătatea epocii moderne – şi limitarea expansiunii Japoneze în Extremul
Orient.
După destule controverse între ţările participante – SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa, Italia,
precum şi alte state, s-au încheiat următoarele documente:
a) Tratatul celor 5 mari puteri asupra dezarmării navale, pe o durată de 10 ani, prin
care, între principalele puteri navale trebuia să se recunoască şi să se respecte următorul raport în
ceea ce priveşte capacitatea navală: SUA şi Marea Britanie – 500 000 tone; Japonia – 500.000
tone şi Franţa şi Italia – 300 000 tone;
b) Tratatul celor 4 mari puteri asupra Pacificului, prin care SUA, Anglia, Franţa şi
Japonia se angajau să respecte statu-quo-ul în Pacific, Marea Britanie trebuia să denunţe şi să
renunţe la alianţa anglo-japonă din 1902;
c) Tratatul celor 9 puteri asupra Chinei: SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia,
Belgia, Olanda, Portugalia, pe de o parte, şi China, pe de altă parte, se angajau să recunoască şi

25
să respecte integritatea şi independenţa Chinei – tratatul urmărind, de fapt, să oblige Japonia să-
şi retragă trupele din provincia Şandun, zona de influenţă a Germaniei ocupate în anii războiului.
În concluzie, sistemul tratatelor de pace Versailles-Washington reprezintă un amestec de decizii
juste – între care, recunoaşterea voinţei popoarelor care şi-au constituit sau întregit structuri
statale independente, pe ruinele fostelor imperii austro-ungar, otoman şi parţial şi rus, încercarea
de-a fundamenta şi statua norme şi principii de drept, de-a stimula, organiza şi apăra pacea şi
colaborarea dintre ţări, pe baze raţionale şi general umanitare, prin intermediul Societăţii
Naţiunilor etc. Dar, înlăturarea lui Wilson de la cârma SUA, respingerea Pactului Societăţii
Naţiunilor şi neratificarea tratatelor de la Versailles de către Parlamentul american, încheierea
unor tratate separate între SUA şi ţările învinse, divergenţele de concepte între SUA şi aliaţii
europeni, disensiunile anglo-franceze, încercarea de-a izola şi înlătura Rusia Sovietică de la
deciziile conferinţei de pace, tratamentul discriminatoriu impus statelor mici şi mijlocii explică
unele limite esenţiale ale păcii.

III. ECONOMIA INTERBELICĂ

1. Criza de reconversiune (1919-1922)
2. Progresele şi limitele dezvoltării economice în anii stabilizării (1923-1929)
3. Marea criză din 1929-1933

1. Criza de reconversiune (1919-1922)

Trecerea economiei ţărilor beligerante europene la condiţiile vieţii de pace, în anii 1919-1922, a
generat o anumită stare de criză. În vreme ce în ţările extra-europene, pe teritoriul cărora nu s-au
desfăşurat operaţiuni militare, producţia a continuat să crească, statele europene şi-au restrâns
cererea de produse solicitate în anii de război, solicitând, cu precădere materii prime şi
echipament industrial. Ca efect direct, state precum SUA şi Japonia şi-au redus, la rândul lor,
împrumuturile şi investiţiile în Europa, stocând mărfurile şi blocând conturile. Pentru a face faţă
decalajului ivit între salarii – care rămân aceleaşi – şi preţuri – care tind să scadă - guvernul SUA
a adoptat măsuri deflaţioniste prin reducerea volumul de bani pe piaţă, diminuarea investiţiilor şi
împrumuturilor în Europa. Din nefericire, nu numai preţurile au scăzut, ci şi producţia: la oţel -
cu 50%, la automobile - cu 40%, la produsele agro-alimentare - cu 58-70%. De aici a rezultat
închiderea unor întreprinderi, creşterea numărului şomerilor (4-5 milioane persoane), sporirea
taxelor vamale pentru mărfurile altor ţări (de la 21% la 30%, apoi la 38%, în intervalul 1919-
1922).
Din SUA, criza s-a extins în Japonia, cunoscută drept un mare exportator de soia. Un sfert din
acest produs se îndreptase, iniţial, către SUA, dar măsurile guvernului american aveau să
afecteze importurile nipone. În Japonia, criza a cuprins, deopotrivă, sectorul agricol şi ramurile
industriei de textile, navale, miniere etc. Criza s-a resimţit şi în Europa. În Marea Britanie, de
pildă, echipamentul industrial era învechit, dar guvernul nu putea investi într-unul nou,
performant, în condiţiile în care SUA nu-i mai acorda credite. Ca urmare, preţurile cu amănuntul
au crescut în Marea Britanie, de la 219% în 1918 (faţă de 1913), la 315% în 1920. În Franţa au

26
ajuns, de la 339% în 1918, la 509% în 1920, iar în Germania – de la 217% în 1918, la 1486% în
1920.
Un aspect grav l-a constituit instalarea unei dezordini monetare prin devalorizarea monedelor
naţionale, inflaţie, speculaţii bursiere, creşterea datoriilor publice, interne şi externe. La începutul
secolului XX a fost creat sistemul etalon-aur universal sau Gold Standard: fiecare monedă era
convertibilă în aur; ceea ce prespunea o rată de schimb fixă între monede. Războiul a dezorga-
nizat acest sistem. Tipărind bani fără acoperire, statul a mărit masa monetară făcând-o astfel
superioară valorilor în aur detinute de stat; ca urmare, valoarea monedei nu mai era garantată de
o greutate în aur fixă şi "fluctua" permanent. Şi rata schimbului a devenit variabilă, îngereunând
schimbul valutar la nivel internaţional. Excepţia a reprezentat-o dolarul, pentru că Statele Unite
dispuneau de importante rezerve de aur şi de o creanţă globală de peste 12 miliarde dolari –
cuantumul împrumutului făcut de Europa între 1914-1918. La rândul lor, Marea Britanie şi
Franţa au acordat – încă înainte de război, dar şi între 1914-1917 – mari credite Rusiei, care,
supusă regimului bolşevic a refuzat să recunoască şi să înapoieze aceste creanţe. În 1922, la
conferinţa economică de la Genova, care a reunit toate puterile europene, inclusiv Germania şi
URSS., s-a încercat o reorganizare a sistemului monetar internaţional, prin revenirea fie la
convertibilitatea în aur, fie prin convertibilitatea în devize (ele însele convertibile în aur dacă
rezervele lor de metal preţios sunt insufIciente). Oricum, Gold Exchange Standard a înlocuit
Gold Standard, dar şi aşa reconstrucţia sistemelor monetare statale fost imposibilă în primii ani.
Marea Britanie a încercat, abia în 1925, să se redreseze financiar în Europa. Austria a sperat într-
o revenire cu suportul Societăţii Naţiunilor, în 1922 şi 1924, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia
între 1924-1926, iar România în 1929.

II. 2. Progresele şi limitele dezvoltării economice în anii stabilizării (1923-1929)

În anii stabilizării, avântul economic a rămas inegal şi parţial şi s-a produs în contextul aceluiaşi
profund dezechilibru monetar. Dincolo de aceste limite, perioada care a urmat anului 1923 a
cunoscut efectele celei de-a doua revoluţie industriale, atunci când economia a căpătat un tot mai
pronunţat caracter de economie industrială.
Istoricii şi economiştii au identificat două elemente definitorii: concentrarea şi raţionalizarea
economică. Ambele au dus la lărgirea pieţelor, diversificarea ramurilor economice, ameliorarea
salariilor, reducerea preţurilor. Concentrarea s-a făcut atât pe plan geografic – lângă porturi, căi
de comunicaţie, surse de materii prime – cât şi pe plan social, în zone care dispuneau de forţă de
muncă din abundenţă.
Concentrarea a vizat, deopotrivă, atât întreprinderile, cât şi băncile. Astfel, în SUA, grupul
Morgan, cu un capital de 30 miliarde dolari, a ajuns să controleze zeci de întreprinderi, servicii
publice, o parte din reţelele de telefoane, telegraf, căi ferate şi bănci. Grupul Rockeffeler avea un
activ de 6-7 miliarde dolari şi grupa diverse societăţi petrolifere şi bănci. Lor li se alăturau
trusturile Kuhn şi Loelo, Mellon etc. Acelaşi proces de concentrare rapidă şi evidentă s-a
constatat şi în Germania – ţara care beneficia de cele mai mari capitaluri americane şi în care
progresul tehnic fusese receptat şi introdus rapid. Aici s-au impus concernele Hugo Stinner, Fritz
Thyssen, Krupp, I.G. Farbenindustrie etc. O a treia ţară, cu un proces evident de concentrare a
fost Japonia, unde s-au impus puternicele trusturi Mitsui şi Mitsubishi, Yasuda.

27
Uneori concentrarea şi centralizarea au depăşit frontierele unei singure ţări, aşa cum s-a văzut în
cazul unui trust anglo-olandez care a ajuns să controleze producţia şi preţurile la unt, margarină,
brânzeturi din mai multe ţări. Acelaşi caracter internaţional l-au dobândit şi complexul
Siderurgic din Franţa, trustul Azotului şi Minelor din Pas de Calais, apoi, după 1925-1926
cartelul industriei Carbonifere şi Cartelul Oţelului, la care participau Franţa, Germania, Belgia,
Luxemburg.
În ceea ce priveşte raţionalizarea/standardizarea, ea a apărut ca experiment al lui Fr. Taylor, la
început simplu lucrător, apoi conducător al întreprinderii. Tylorismul însemna specializarea
muncitorilor pentru a efectua un număr redus de operaţiuni, aceleaşi tot timpul, asupra unor
obiecte care sunt aduse în mod mecanic în faţa lor. Se urmărea, aşadar, reducerea mişcărilor
inutile, diviziunea ştiinţifică a muncii, cronometrarea produselor realizate într-o oră, într-o zi,
într-o săptămână, diminuarea numărului de modele şi trecerea la fabricarea în serie, pe bandă –
aspectele ei ridicole fiind prezentate în filmul Timpuri moderne cu Charlie Chaplin.

2.1. Agricultura
Ramură importantă, predominantă în economia celor mai multe ţări, agricultura din etapa
interbelică s-a caracterizat prin ceea ce istoricii au numit „criza lentă”. În anii primului război s-
au extins suprafeţele cultivate şi a sporit producţia, în mod considerabil, în statele extra-europene
(SUA, Canada, Argentina, Australia, India). Descoperirea şi folosirea frigiderului au permis atât
păstrarea cât şi transportul la mari distanţe a unor produse agroalimentare.
Odată cu trecerea la condiţiile vieţii paşnice, statele foste beligerante au încetat să mai importe
cantităţi mari de produse agro-alimentare, adoptând măsuri pentru stimularea şi accelerarea
agriculturii în propriile lor ţări. Această situaţie nu a împiedicat ţările agricole extra-europene să
producă şi să exporte, în continuare, produse agricole – 50% din grâu în 1913, dar 94% în 1929,
şi aceasta în condiţiile în care Rusia şi ţările agricole dunărene – care până la război exportau
40% din nevoile Europei - şi-au redus participarea la export la 5%.
Efectul cel mai important al abundenţei de produse agricole l-a reprezentat scăderea preţurilor,
chiar dacă aceasta s-a produs diferenţiat – cu 70% în Canada, între anii 1919-1929, cu 50% în
SUA, cu 80% la porumb, cu 40% la bumbac. Au urmat: creşterea stocurilor de produse agricole,
scăderea cererilor pe piaţă, introducerea unor politici vamale protecţioniste, migraţia dinspre
spaţiul rural spre cel urban. În multe state s-au adoptat „măsuri ofensive”, adică s-au acordat
subvenţii de stat şi s-a încurajat perfecţionarea tehnicii agricole: în URSS se vorbea chiar de
„lupta” pentru construirea uzinelor de tractoare, iar în Italia de „bătălia pentru grâne”. În diverse
ţări ale lumii s-au multiplicat fermele colective şi au apărut societăţi pentru desfacerea
produselor. În Canada, de exemplu, procentul fermierilor asociaţi a ajuns la 65%, în Ţările de Jos
şi Finlanda la 92%, iar în SUA, prin planul New Deal, s-a recurs la reducerea unor culturi.
Dincolo de aceste aspecte, în ajunul celui de-al doilea război mondial, se apreciază că Anglia
producea doar 25% din consumul intern, Ţările de Jos – 67%, Germania – 83%, Franţa – 83%,
Italia – 95%, în timp ce ţări ca România, Iugoslavia produceau cu mult peste trebuinţele lor
interne, având un mare excedent de produse agricole.

2.2. Industria
28
Spre deosebire de agricultură, în „anii stabilizării”, industria s-a aflat într-o adevărată
„expansiune” (J. B. Duroselle). La nivelul întregii lumi, nivelul industriei a crescut cu peste 40%
în primul deceniu, 1919-1929 şi aproape s-a dublat în ajunul celui de-al doilea război mondial,
urcând de la 100% în 1913, la 185% în 1938. Creşterea în principalele ţări dezvoltate a fost
inegală:
Nr. Ţări Producţia industrială (%)
crt. 1913 1921 1929 1937/1938
1. Franţa 100 61 143 127
2. SUA 100 89 170 175
3. Germania 100 55 117 133
4. Anglia 100 67 103 128
5. Japonia 100 259 382 647
6. URSS 100 13 194 833
Fiecare din aceste ţări pornea de la un nivel diferit. Creşterea era şi ea diferită. Rata medie anuală
a creşterii înregistra: 4,2% în Franţa, 4,1% în Germania, 3,6% în SUA, 3,1% în Anglia. În
aceeaşi etapă, salariile au sporit cu 1,7% în Franţa, cu 5,7% în Germania, cu 1,4% în SUA şi
1,3% în Anglia.
Procentul diferitor state dezvoltate în producţia industrială a lumii a fost şi el diferit, după cum
urmează:
Nr. Anii Procentul în producţia lumii (%)
crt. SUA Germania Anglia Franţa URSS Japonia
1. 1870 23,3 13,2 31,8 10,3 3,7 -
2. 1913 35,8 15,7 14 6,4 5,5 1,2
3. 1929 42,2 11,6 9,4 6,6 4,3 2,5
4. 1938 32,2 10,7 9,2 4,5 18,5 3,5
Cât priveşte sursele de energie, acestea au rămas încă dependente de cărbune, cu toate că în etapa
interbelică a început să crească ponderea electricităţii şi petrolului. Deşi cărbunele a continuat să
fie o sursă energetică principală, producţia sa nu a crescute decât cu 8%, între 1918 şi 1929,
constatându-se, de fapt, o stagnare în acest sector ca urmare a tehnicii de extracţie învechite, a
costului de producţie ridicat, a cheltuielilor mari de extracţie şi de transport.
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial principalele ţări producătoare de cărbune erau:
Nr. Ţările Producţia de cărbune – în mil.
crt. tone (1938)
1. SUA 447
2. Germania 369
3. Anglia 345
4. URSS 127
5. Franţa 45
Electricitatea, hidro-electricitatea, „cărbunele alb” a cunoscut o creştere însemnată, fie prin
folosirea căderilor de apă, fie pe alte căi. În privinţa principalelor ţări producătoare de
electricitate, situaţia se prezenta astfel:
Nr. Ţări Producţia de electricitate – în mil.kwh
crt. 1927 1938
29
 1. SUA 116.229 182.021
2. Germania 12.444 55.238
3. URSS 1.667 36.400
4. Anglia 10.876 30.700
5. Franţa 11.388 19.300
6. Italia 9.770 15.108
Ritmul de creştere a fost inegal: de peste 30 de ori în URSS, de 5 ori în Germania, de 3 ori în
Anglia, de aproape două ori în Franţa şi o dată şi jumătate în Italia şi SUA. Un fapt nou l-a
reprezentat trecerea la electrificarea căilor ferate în SUA, Elveţia, Italia, Japonia.
Petrolul a devenit o sursă de energie semnificativă odată cu dezvoltarea industriei de automobile.
Astfel, de la 52 milioane barili în 1913, s-a ajuns la o producţie de peste 4 ori mai mare în 1929.
Această creştere a favorizat, mai ales, continentul american – care producea singur circa 200
milioane barili (din care SUA – 138 milioane barili). Au fost descoperite şi date în exploatare noi
câmpuri petrolifere în Texas - SUA, în America Centrală şi de Sud, în Irak, lângă Golful Persic,
în URSS, România, Indonezia, încât, în 1938 producţia de petrol a ajuns la 1500 milioane barili.
Industriile tradiţionale – metalurgică, textilă şi chimică – au cunoscut progrese substanţiale.
Industria metalurgică şi-a sporit producţia de peste trei ori (de la 35 milioane tone oţel, la 135
milioane tone în 1938). SUA se înscria ca o mare producătoare de oţel, de la 13,4 mil. tone în
1904 la 51,3 mil. tone în 1937, ea deţinând aproape jumătate din producţia mondială, fiind
urmată de Germania, care producea, în 1938, peste 20 mil. tone şi URSS, cu 17,2 mil. tone. În
domeniul aliajelor s-au realizat oţeluri speciale, iar sectorul electro-metalurgiei a ajuns în atenţia
guvernelor statelor lumii. În ceea ce priveşte industria textilă – apreciată ca industrie tradiţională,
de consum – ea a intrat într-un uşor declin în Europa Occidentală, în general, şi în Anglia, în
special. De exemplu, Anglia, între anii 1900-1938, a realizat aproape aceeaşi producţie, în vreme
ce, Japonia şi Brazilia au produs de 10 ori mai mult; China – de 5 ori, Ţările de Jos de 3 ori, şi
chiar şi Franţa - de două ori mai multe textile de bumbac. Marile producătoare de articole de
bumbac au fost SUA, Japonia, India, China, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă etc. Şi industria
chimică a înregistrat progrese notabile prin distilarea cărbunelui, rafinarea şi dezvoltarea
subproduselor din petrol, succesul textilelor artificiale, îndeosebi naylonul, creşterea producţiei
de îngrăşăminte chimice, produse farmaceutice, fotografice etc.
Faţă de epoca modernă o dezvoltare vertiginoasă au luat-o noile ramuri ale industriei –
industriile electrice, de telefonie, de aparate electro-casnice, de radio, de frigidere, de
automobile, aeronautică. De exemplu, industria de automobile, aflată la începuturile sale a
înregistrat salturi spectaculoase. Dacă în 1911, SUA produceau doar 700.000 de automobile,
numărul lor a ajuns la 10,5 milioane în 1921, apoi 23,5 milioane în 1928 şi peste 30 milioane de
bucăţi în 1937. De altfel, SUA deţinea 85% din producţia lumii de automobile. În acelaşi an,
1937, Marea Britanie producea 2,4 milioane maşini, Franţa – 2,2 milioane, iar Germania – 1,5
milioane automobile. Dezvoltarea producţiei de automobile a determinat extinderea şi
modernizarea reţelei carosabile, utilizarea macadamului (pietriş mărunt fixat cu compresorul)
pentru modernizarea şoselelor, folosirea gudronului, cimentului, pavajului, apoi realizarea
primelor autostrăzi – în SUA, Italia, Germania. S-a dezvoltat industria exploatării şi prelucrării
petrolului, cauciucului. Culturile de cauciuc s-au înmulţit în Asia de Sud-Est, Birmania,
Malaezia, Indochina, Indonezia (cu 95% din producţia de cauciuc natural).

30
Industria aeronautică – apărută într-o fază incipientă în anii primului război mondial – s-a
dezvoltat, aşa încât, în anii 1938-1939 avioanele au atins viteza de 570 km/h şi o rază de acţiune
de 2000 km. A apărut, de asemenea, aviaţia comercială. În 1927, primele nave aeriene americane
au traversat Atlanticul, iar aviatorii francezi au stabilit primele legături cu Africa şi Brazilia. De
asemenea, s-au creat şi extins liniile regulate pentru pasageri, poştă, comerţ. În 1932, de pildă,
transporturile aeriene înregistrau 40,5 milioane tone pe km, iar în 1937 – 153,3 milioane tone pe
km lungime.
În strânsă legătură cu industria aeronautică s-a dezvoltat industria de aluminiu – metal foarte
uşor, care în aliaj cu alte elemente a devenit rezistent, rezultând „dur-aluminiu”. Producţia de
aluminiu a crescut de la 64.000 tone în 1913 la 582.000 tone în 1938. Naylonul s-a dezvoltat ca
ramură a industriei chimice, prin utilizarea celulozei la fabricarea unei fibre textile noi, naylonul,
mătasea artificială pentru confecţionarea vestimentaţiei feminine elegante, care, în etapa
interbelică a avut un imens succes. Producţia de naylon a sporit de la 15.000 tone în 1913 la
545.000 tone în 1937. Primele mari centre ale industriei de materiale plastice de lux devin Lyon
şi Milano în Europa, Tokyo în Asia.

2.3. Comerţul
Comerţul intern şi internaţional a traversat şi el perioade de criză, la fel ca şi agricultura. S-a
menţinut decalajul între ritmul producţiei industriale, schimbul de materii prime şi de produse
manufacturiere şi ritmul creşterii populaţiei – aşa cum rezultă din datele de mai jos:
Nr. Ritmuri diferite de creştere (%) Anii
crt. 1913 1929 1938
1. Producţia industrială 100 139 185
2. Schimb materii prime 100 113 117
3. Schimb produse finite 100 104 92
4. Ritmul creşterii populaţiei 100 110 119
Criza lentă din comerţ rezultă şi din alte date: în vreme ce populaţia lumii a crescut, între 1913-
1929, cu 40%, volumul schimburilor a sporit doar cu 5% la produsele manufacturiere şi cu 13%
la cele alimentare.
Declinul balanţei comerciale mondiale a Europei Occidentale a continuat în toată etapa
interbelică, aşa cum reiese şi din următoarele date statistice:
Nr. Anii Ţările
crt. Marea Britanie Germania Franţa
1. 1913 17 12 7
2. 1929 14 10 6
3. 1938 13 9,2 4,7
Pentru a diminua efectele acestui declin, unele state au încercat să-şi creeze zone privilegiate:
astfel, importurile britanice în zona lirei sterline – în cadrul Imperiului Britanic – cresc de la 51%
în 1929 la 62% în 1938; importurile franceze din Imperiul Francez – de la 19% în 1927 la 27,5%
în 1938. Dar şi în domeniul comerţului, în perioada interbelică s-au produs câteva mutaţii: pe
lângă magazine şi prăvălii şi-au făcut apariţia magazinele mari, super-marketuri care practicau
preţuri unice şi desfăceau mărfuri de toate sortimentele. Totuşi, ponderea acestor super-magazine

31
nu a depăşit 22% din comerţul cu amănuntul în SUA, 14% în Marea Britanie şi numai 5% în
Franţa.

II.3. Marea criză din 1929-1933

Declanşată în octombrie 1929 şi extinsă apoi în întreaga lume, criza din 1929-1933 a fost, prin
durată, amploare şi consecinţe, fără egal între crizele epocii moderne. Originile ei sunt declarate
– de către istorici şi economişti – foarte complexe: ciclicitatea acestui fenomen, consecinţa
dezechilibrului financiar, urmarea stocării mărfurilor, efectul speculaţiilor bursiere.
Economişti, precum Kondratieff, admit în viaţa economică a capitalismului liberal, o perioadă de
25-60 de ani de prosperitate şi de creştere a preţurilor (faza A), urmată de o fază de depresiune şi
de scădere a preţurilor (faza B), pe o durată de 6-10 ani. Tocmai această alternanţă generează
ciclicitatea crizei.
Criza din 1929-1933 a fost şi o consecinţă a dezechilibrului financiar cauzat de acumularea şi
concentrarea rezervelor de aur, în proporţie de aproape jumătate din stocurile mondiale, într-o
singură ţară (SUA), practicarea unor măsuri antiinflaţioniste, vinderea mărfurilor în rate,
devalorizarea monedelor naţionale şi precaritatea reformelor întreprinse, decalajul între preţurile
agricole scăzute şi cele ale produselor industriale în continuă creştere, ritmul sporit al creşterii
producţiei şi sporirea mult mai înceată a salariilor etc. Istoricii problemei vorbeau chiar despre
un fenomen de „sub-consumaţie” (puterea de cumpărare a scăzut, salariile au intrat într-un
profund dezacord cu creşterea productivităţii şi producţiei, iar taxele contribuabililor atingeau
doar 3%).
Fără a ţine cont de aceste dezechilibre, băncile au recurs la o sporire a speculaţiilor, acordând
credite cu mare largheţe şi punând în vânzare titluri fără acoperire. Începând din 1926,
speculatorii, atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai uşor de obţinut de vreme ce
era posibilă cumpărarea acţiunilor pe credit, au achiziţionat tot mai multe acţiuni.Între 1925 şi
1929, de pildă, valoarea titlurilor acordate populaţiei pentru depunerile efectuate la băncile din
SUA a crescut de la 27 miliarde dolari la 87 miliarde. Dar, cum mărfurile se stocau, din cauza
întârzierilor la vânzare, titlurile acordate depunătorilor deveneau, de fapt, fără acoperire reală.
Astfel, creşterea exagerată a valorilor titlurilor acordate depunătorilor la bursa din New York,
scăderea afacerilor în cursul verii anului 1929, falimentul consorţiului londonez Hatrys,
hotărârea guvernului SUA de-a spori, în august 1929, cu 1% taxele de rambursare a datoriilor au
determinat, în ultima decadă a lunii octombrie 1929, crahul breslei din New York. În octombrie
1929, acţionarii avizaţi şi-au revândut titlurile cele mai îndoielnice, hotărâre care i-a neliniştit şi
pe micii acţionari (6% dintre americani deţineau acţiuni). Intrând în panică, depunătorii au
încercat să răscumpere, la 23 octombrie 1929, 6 milioane de acţiuni. A doua zi, în „Joia neagră”
s-au vândut 13 milioane de acţiuni, iar la 29 octombrie – 16,5 milioane. În decembrie 1929,
ansamblul de valori industriale a suferit o scădere cu 30-35%, iar până-n 1933 pierderile valorii
acţiunilor au atins 90%.
Criza a început ca o criză bursieră, dar în etapa următoare ea s-a transformat în criză economică.
Preliminariile crizei economice au fost date de falimentul a numeroase bănci: în 1929 se
prăbuşesc 642 de bănci; în 1930 – 1.345, în 1931 – 2.298. Acest fapt a determinat reducerea,
apoi încetarea producţiei şi închiderea a numeroase întreprinderi. Astfel, la 3 luni de după crahul
32
bursei din New York, producţia industriei de automobile s-a redus la jumătate şi a fost urmată de
scăderea considerabilă a producţiei la piesele de schimb, petrol, cauciuc, servicii de reparaţii etc.
Preţurile produselor industriale s-au redus cu 30% în mai puţin de 3 ani, în vreme ce preţurile la
produsele agricole au scăzut cu 70%.
Criza economică a generat, la rândul ei, o criză socială: venitul naţional – în SUA – s-a redus de
la 87 la 41 miliarde dolari. Numărul şomerilor s-a cifrat la 14 milioane persoane – zonele cele
mai lovite de criză fiind statele Florida, Virginia, Carolina de Sud etc. Aici au izbucnit şi
nemulţumiri, acţiuni greviste, conflicte sociale.
Primele măsuri contra crizei, lipsite de consistenţă, au fost adoptate de administraţia republicană,
condusă de Hoover; ele au însemnat ridicarea taxelor vamale şi a taxelor, crearea Corporaţiei
Reconstrucţiei Financiare (care angaja 500.000.000$ pentru salvarea marilor întreprinderi aflate
în dificultate) şi a Serviciului Federal pentru susţinerea preţurilor agricole. Problema şomajului
însă a fost lăsată într-un plan secund, „iniţiativei private”.

3.1. Extinderea, formele de manifestare şi consecinţele crizei

Mecanismul extinderii crizei s-a declanşat prin creşterea tarifelor vamale în SUA, restrângerea
importurilor europene, scăderea preţurilor la produsele americane resimţindu-se, deopotrivă, în
întreg restul lumii.
Statele furnizoare de produse agro-alimentare (Canada, Argentina, ţările din Europa Centrală şi
din Est, zona Balcanică) au fost primele lovite mai grav. Însă efectele maxime ale crizei s-au
resimţit în Europa îndeosebi în 1931 când s-a înregistrat stagnarea afacerilor şi prăbuşirea
preţurilor. Capitalurile SUA s-au restrâns, fiind retrase de bancherii americani în urma
falimentelor bancare. Din 1930-1931 au intrat în incapacitate de plată şi băncile europene.
Criza în Europa a lovit mai grav ţările creditoare ale SUA. În octombrie 1929 a dat faliment
banca austriacă La Baden Kredit Anstalt, apoi alte bănci vieneze, inclusiv banca Rothschild,
fondată în 1855. Cuprinse de panică, grupurile financiare austro-germane au anunţat proiectul
creării unei uniuni vamale între Austria şi Germania. Numeroşi bancheri, care participau la
reconstrucţia Austriei şi-au retras capitalurile, în ciuda apelurilor disperate ale Austriei la
Societatea Naţiunilor.
Şi Germania a fost grav lovită, producţia sa industrială diminuându-se cu 20% în primul an de la
declanşarea crizei. Bancherii americani şi străini şi-au retras masiv capitalurile din Germania,
fiind ostili uniunii vamale austro-germane şi ascensiunii naziştilor spre putere. Hoover chiar s-a
văzut nevoit să acorde moratoriul – amânarea plăţii reparaţiilor – pentru iunie 1931 – iunie 1933,
spre a-şi salva împrumuturile acordate în anii anteriori Germaniei. Ca urmare a falimentării
băncilor germane, în iulie 1932, guvernul Brüning a decis închiderea acestora. Ele aveau să-şi
reia activitatea ulterior, dar cu restricţii severe. Industria germană şi-a redus drastic producţia: la
cărbune, de la 160.000.000 tone, la 100.000.000; la oţel – de la 16 la 5.700.000 tone; numărul
şomerilor germani a ajuns la 6-7.000.000 persoane.
Mai puţin violentă s-a resimţit criza în Marea Britanie; aici, producţia s-a diminuat, între 1929-
1931, cu 30% pe ansamblul economiei; exporturile au scăzut cu 50%; balanţa de plăţi a devenit
deficitară. În Franţa, criza s-a manifestat mai târziu, după 1932. În 1933, producţia Franţei s-a

33
diminuat cu 20%, iar numărul şomerilor a crescut de la 300.000 în 1933 la 500.000 în 1935;
salariile au fost reduse cu 20%.
Şi în alte state efectele crizei au fost deosebit de puternic resimţite. În Canada, veniturile
fermierilor s-au redus cu 50%; indicii preţurilor au scăzut cu 60%; valoarea unui ha de teren, a
ajuns de la 200$ în 1928 la 15$ în 1932. Situaţii similare cunosc şi Australia, Noua Zeelandă,
India, Africa de Sud – care au înregistrat reduceri masive la preţul grâului, cafelei, lânii,
bumbacului.
Dintre consecinţele politice, două au fost marcante: multiplicarea organizaţiilor extremiste de
dreapta şi de stânga, fasciste, naţional-socialiste, comuniste etc., care au început lupta pentru
putere, destabilizând ordinea publică, stabilitatea guvernamentală etc.
Criza a afectat profund, pe termen lung, relaţiile internaţionale prin ascuţirea contradicţiilor
dintre state, intensificarea mişcării revizionist, falimentul Conferinţei dezarmării, crearea
primelor focare de război (agresiunea Japoniei în Manciuria), ieşirea Germaniei şi Japoniei din
Societatea Naţiunilor, încălcarea sistematică a sistemului de la Versailles. De fapt, efectele pe
termen lung ale crizei s-au resimţit până în ajunul celui de-al doilea război mondial, atât în
producţia industrială, cât şi în politica de investiţii, aşa cum rezultă din datele de mai jos:
Nr. Ţările Anii
crt. 1929 1930 1932 1937
1. SUA 100 81 54 92
2. Germania 100 88 58 116
3. Anglia 100 92 83 124
4. Franţa 100 100 77 83
5. Italia 100 92 67 100
6. Japonia 100 95 98 171
7. URSS 100 131 183 424

O situaţie similară – în sensul efectelor pe termen lung – s-a înregistrat şi în cazul investiţiilor:
Nr. Ţările Evoluţia investiţiilor în procente din produsul
crt. intern brut în anii
1928 1932 1937
1. SUA 18,4 9,3 14,8
2. Germania 14,5 7,5 17,0
3. Marea Britanie 8,9 7,3 10,6
4. Franţa 17,5 16,4 15,6
5. Italia 16,7 13,3 18,5
Prin urmare, în anii de după marea criză, numai Germania, Marea Britanie şi Italia au reuşit să
atingă nivelul de investiţii din 1929, în timp ce SUA şi Franţa au cunoscut un uşor declin,
neavând capacitatea necesară procentului atins în anul celui mai înalt avânt.
Lupta împotriva crizei a îmbrăcat două aspecte:
- Politica de tip liberal
După părerea liberalilor, situaţia trebuia să se rezolve de la sine prin restabilirea echilibrului
bugetar (diminuarea cheltuielilor publice) şi impunerea scăderilor de salariu necesare reducerii
costurilor de producţie ale întreprinderilor. Măsurile liberale nu s-au bucurat de succes deoarece

34
pieţele externe erau blocate, iar aplicarea lor n-a însemnat altceva decât diminuarea puterii de
cumpărare pe piaţa internă. Nici măcar severa politică protecţionistă introdusă începând cu anul
1930 nu a schimbat cu nimic lucrurile.
- Politica de tip keynesian
Politica anticriză care necesita intervenţia statului a fost teoretizată în 1936 de economistul
englez J.M.Keynes în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor. După părerea sa, reluarea activităţii depindea mai ales de importanţa consumului. Statul
trebuia să adopte o politică de lucrări ample (capabilă să ofere locuri de muncă), să dea ajutor de
şomaj, să fixeze un salariu minim astfel încât să se relanseze puterea de cumpărare. Deficitul
bugetar trebuia acceptat ca un rău trecător şi nu era exclusă nici devalorizarea monedei, pentru
facilitarea exportului.
La sfârşitul anilor 1930, statul a intervenit net în economie, fără a pune totuşi în discuţie sistemul
capitalist, şi cam peste tot se poate vorbi despre relansare economică. Aceasta a fost, însă, strâns
legată de reînarmare, iar războiul a devenit unica soluţie de a rezolva problema.

TEMA IV. VIAŢA POLITICĂ ÎN ANII INTERBELICI

III.1. Evoluţia principalelor democraţii liberale
a) Pentru SUA – prima republică prezidenţială, „campioana regimurilor democratice” şi o mare
putere industrială, financiară, comercială, navală, militară – anii de după război au însemnat
sfârşitul erei wilsoniene, înlăturarea democraţilor şi venirea la putere a republicanilor conduşi de
W.G. Harding (1921-1923), Calvin Coolidge (1923-1929) şi H. Hoover (1929-1933).
Dacă în anii 1919-1922, SUA au traversat o criză de reconversiune (materializată în
demobilizarea armatei, reducerea exporturilor masive către aliaţi), „anii de avânt”, 1923-1929, au
adus cu ei creşterea venitului naţional (de la 60,7 la 87,2 miliarde $), sporirea salariilor cu 13%,
dar şi reducerea veniturilor fermelor agricole (la 58% în 1932 faţă de anul 1913) şi o acută
polarizare a bogăţiilor; se apreciază că în 1929, 2,3% din numărul familiilor realizau peste
10.000 $, iar 60% din restul familiilor sub 2.000$.
Conducerea republicană a stimulat intervenţia statului în economie; a încurajat concentrarea şi
centralizarea întreprinderilor şi băncilor; a ridicat tarifele vamale pentru mărfurile străine (de la
21% în 1919, la 59% în 1930); a redus procentul de imigranţi în cadrul populaţiei SUA (de la 3%
în 1913, la 2% în 1924); a interzis, cu începere din 1920, „fabricarea, vinderea şi consumul de
băuturi alcoolice” pentru a menţine „puritatea, coeziunea şi sănătatea morală” şi a întări
„tradiţiile puritane”. (În acelaşi scop avea să se reorganizeze şi faimosul Ku-Klux-Klan). Din
nefericire, prohibiţia băuturilor alcoolice a generat multiplicarea şi amplificarea fără precedent a
afacerilor clandestine, îmbogăţirea unor „gangsteri”, intensificarea corupţiei, speculaţiilor în cele
mai neaşteptate medii.
Eşecul politicii republicare s-a datorat, în principal, declanşării, manifestării şi consecinţelor
grave ale crizei: scăderea catastrofală a venitului naţional (de la 87,2 la 37 miliarde $), reducerea
veniturilor din agricultură (de la 5,1 la 1,5 miliarde $), închiderea băncilor şi întreprinderilor,
creşterea numărului de şomeri (la circa 14 milioane), diminuarea naşterilor cu 20%. Ca urmare,
în 1933, democraţii au câştigat alegerile, obţinând majoritatea în Senat şi Cameră; preşedinte a

35
fost ales Franklin Delano Roosevelt. Descendent al unei familii olandeze, care emigrase în
secolul al XVII-lea, F.D. Roosevelt, avea să conducă ţara timp de 12 ani, fiind ales ca preşedinte
de 3 ori consecutiv, între 1933-1945 – caz unic în istoria SUA. Deşi poliomielita îl obligase să se
deplaseze cu ajutorul unui cărucior pe rotile, el s-a dovedit a fi un om foarte cult, energic,
inteligent şi plin de iniţiativă. S-a înconjurat de „un trust al creierului”, un grup de consilieri care
au elaborat şi pus în aplicare grandiosul plan „New-Deal” (1933-1938) menit să scoată ţara din
starea de criză. Între măsurile prevăzute figurau: reglementarea veniturilor şi cheltuielilor pe
baze raţionale, în interesele ţării, prin stimularea puterii de cumpărare a maselor, limitarea
efectelor negative ale trusturilor, reformarea monedei şi sistemului bancar, echilibrarea preţurilor
produselor agricole şi industriale, ţinerea sub control a inflaţiei, lichidarea şomajului şi mai ales
preocuparea pentru instruirea, educarea şi asigurarea unui loc de muncă pentru tineret –
considerat „elementul cel mai inflamabil” al societăţii.

President Fran klin Roosevelt decried as selfish “economic royalists”

those businessmen who opposed the burdensome taxes and regulations of his “New Deal.”
Primul plan „New-Deal” a fost pus în aplicare în primăvara anului 1933. El cuprindea măsuri
financiare, acţiuni pentru lichidarea şomajului şi reorganizarea vieţii economice, vizând atât
agricultura, cât şi industria, conservarea şi valorificarea resurselor naturale, sol, păduri, energie
hidraulică etc. Spre a salva şi revigora sistemul financiar, statul a început să controleze băncile,
impunând clasificarea lor în „bănci de investiţii” şi „bănci de depozit”. Toate operaţiunile
bancare erau supravegheate de stat. Pentru stabilitatea monedei, inflaţia a fost, şi ea, controlată,
dolarul detaşându-se de valoarea sa în aur; devalorizarea admisă nu putea depăşi 41%. Pentru
redresarea agriculturii, datoriile fermierilor erau reduse: Se instituia un sistem de creditare, pe
termen lung, cu dobânzi de maximum 4,5%. maxim, acordate pe termen lung; se reglementează
preţurile agricole. În industrie au crescut salariile şi s-a redus timpul de lucru, elaborându-se,
totodată, un cod al concurenţei loiale; au fost deschise noi şantiere publice, situaţie ce a condus
la scăderea numărului de şomeri de la 14 la 4 milioane în primii 3-4 ani; în plus, un birou
naţional al muncii trebuia să medieze şi să aplaneze conflictele sociale.
Pe plan extern, SUA au practicat „izolaţionismul politic”; în 1935, 1936 şi 1937 prin aşa-
numitele „legi de neutralitate”, ea a încercat să se ţină departe de problemele nevralgice ale
lumii, atitudine ce a contribuit la zădărnicirea măsurilor adoptate la conferinţa economică din
1933, de la Londra; de asemenea, SUA au instituit embargo asupra exportului de arme şi muniţii
în timpul agresiunii italiene în Etiopia, 95% din populaţia SUA declarându-se decisă să nu ia
36
parte la conflictul care se era gata să izbucnească în Orientul Îndepărtat şi în Europa. Schimbarea
radicală avea să se producă abia după dezastrul flotei americane la Pearl Harbour.

b) Şi Marea Britanie s-a confruntat cu serioase probleme interne. Deprecierea lirei sterline,
criza sectorului minier (generator de tensiuni de proporţii, precum greva minerilor din 1926),
dificultăţile din agricultură au acutizat starea de fapt şi au creat instabilitatea socială. Se aprecia
că 85% din proprietăţile funciare erau deţinute de 5% din locuitori. Preţurile ridicate, salariile
mici, şomajul, acţiunile greviste au determinat, în octombrie 1922, înlăturarea coaliţiei de uniune
naţională (cea care condusese Anglia din 1916). Ei i-a urmat o alternanţă de forţe politice:
conservatori (1922-1924), laburişti (1924-1925), conservatori (1925-1929), laburişti (1929-1931)
şi iar conservatori (1931-1940). Dacă laburiştii - ajunşi la putere cu susţinerea protestatarilor, a
celor mulţi şi nemulţumiţi – au promis importante reforme interne, inclusiv adoptarea unor
măsuri protecţioniste, conservatorii au încercat o reîntoarcere la „situaţia normală” de până în
1914, înfăptuind chiar o reformă monetară în 1925. Nici unii şi nici ceilalţi nu au reuşit să treacă
de testul crizei, aşa explicându-se perindarea în fruntea cabinetelor britanice a lui Mac Donald
(1931-1935), Baldwin (1935-1937) şi Neville Chamberlain (1937-1940). Situaţiei instabile
interne, tensionate de şomaj (în ajunul celui de-al doilea război, Marea Britanie mai avea 9% din
populaţia activă în şomaj, adică 1,81 milioane de persoane) i s-a adăugat criza regală din 1936,
când, după moartea regelui George al V-lea, urmaşul legitim - Eduard al VIII-lea – a renunţat la
tron în favoarea fratelui său, ducele de York, devenit George al VI-lea.
De asemenea, o problemă internă gravă a constituit-o şi chestiunea irlandeză. În 1914 fusese
creat un guvern autonom al Irlandei - suspendat ulterior, în anii războiului, din motive de
securitate. Irlandezii au creat Partidul Sinn Fein – (prin noi înşine), iar în 1916 s-au răsculat
contra administraţiei britanice.
În iulie 1919, irlandezii au organizat parlamentul local din Dublin şi la 21 ianuarie 1920 au
constituit şi proclamat Republica Irlanda, condusă de Eamon De Valera. Nerecunoaşterea sa din
partea guvernului britanic a condus la izbucnirea unor lupte de gherilă între IRA (Irish
Republican Army) şi forţele administraţiei britanice. Conflictul s-a rezolvat în 6 decembrie 1921,
când, printr-un compromis între Lloyd George şi cabinetul său şi principalii lideri naţionalişti,
insula se împărţea în două: se crea Irlanda de Sud, autonomă, cu regim de dominion, cu capitala
la Dublin, iar partea de nord, cu Belfast şi Ulster aparţinând Marii Britanii. Acordul nu i-a
mulţumit pe radicalii irlandezi, De Valera fiind partizanul independenţei totale a insulei. Între
1922 şi 1923 s-a purtat un sângeros război împotriva guvernului irlandez condus de Thomas
Cosgrave. Înfrânt, De Valera şi republicanii săi şi-au creat propriul partid, Fianna Fail. În 1936,
profitând de criza regală, irlandezii au elaborat şi promulgat - în 1937 - Constituţia proprie, iar
în 1939 au refuzat să intre în război alături de Marea Britanie.

c) Franţa a trecut, la rândul său, printr-o perioadă de tensiune. Între 1920-1932, la cârma statului
perindu-se 27 de cabinete format fie de blocul naţional (1919-1924, 1926-1929), fie de Cartelul
Stângii (1924-1926) şi de „coaliţia moderată” (1929-1932). De altfel, fărâmiţarea partidelor şi
grupurilor politice a fost o caracteristică a Franţei. În primii ani de după război, blocul naţional a
încercat să reunească - pe o platformă comună - diverse formaţiuni politice, care se autointitulau
republicane, de centru-dreapta: Coaliţia promitea restaurarea ordinii publice, prevenirea
37
primejdiei bolşevice, apărarea intereselor economico-financiare ale patronatului. La extrema
stângă, comuniştii afiliaţi Moscovei, sindicaliştii şi reformiştii cereau schimbarea vechii ordini
prin forţă: Nu de puţine ori, pentru a restabili ordinea, blocul naţional s-a văzut nevoit să ceară
intervenţia armatei, efectuând numeroase arestări şi revocând din funcţii circa 18.000 de
persoane acuzate de „complot contra siguranţei statului”.
Blocul naţional a reînfiinţat congregaţiile religioase, a restabilit relaţiile cu Sfântul Scaun de la
Roma, a redeschis şcolile religioase din Alsacia şi Lorena. Ce n-a reuşit să facă a fost
echilibrarea sistemului financiar. La rândul său, Cartelul Stângii (1924-1926) i-a reunit pe
radicali, socialişti şi republicani sub conducerea lui E. Herriot. Atunci au fost anulate concesiile
făcute clerului catolic, s-au restabilit relaţiile diplomatice cu URSS, şi s-a propus un nou sistem
de impozite proporţional cu veniturile – ceea ce a stârnit poziţia vehementă a forţelor
conservatoare. Abia noul cabinet de „uniune naţională” - în frunte cu R. Poincare – a reuşit, în
1926, să redreseze finanţele, printr-o reformă a francului – care este devalorizat cu o 1/5 din
valoarea sa în aur – apoi prin severe economii, noi taxe şi impozite, prin absolvirea datoriei
flotante pe seama monopolurilor statului, a veniturilor realizate din tutun, chibrituri, jocuri de
noroc.
Criza din 1929-1933 a determinat reducerea producţiei industriale – în unele ramuri până la 72%
- creşterea numărului de şomeri (la circa o jumătate de milion de persoane), diminuarea cu 50% a
preţurilor agricole şi a exporturilor, creşterea deficitelor bugetare la peste 10 miliarde franci, o
mare instabilitatea guvernamentală şi înmulţirea scandalurilor, (afacerea Stavinsky, în 1933),
înmulţirea şi amplificarea luptei unor grupări politice extremiste (Federaţia Naţională Catolică,
Crucile de foc, Uniunea Naţională a Combatanţilor, Federaţia Combatanţilor, Junii patrioţi,
Solidaritatea franceză, Cagula etc.). Pentru a soluţiona conflictele sociale, guvernele noii coaliţii
au introdus acordul între patroni şi sindicate, contracte colective de muncă, creşterea salariilor –
în medie cu 12% - acordarea de concedii plătite, reducerea săptămânii de lucru la 40 de ore,
crearea oficiului de grâne, care să menţină un preţ minim la desfacere, naţionalizarea industriei
aeronautice etc. O anumită atenţie s-a acordat tineretului – pentru care s-au creat pensiuni, teatre
populare, diverse instituţii culturale. Frontul popular a restabilit puterea francului. A stimulat şi
amplificat exporturile. A deschis diverse şantiere publice pentru absorbirea forţei de muncă
libere. În plan extern, politica Frontului Popular a eşuat prin politica de compromis şi
conciliatorism ce a culminat cu sacrificarea Cehoslovaciei şi politica de „neintervenţie” în
ajutorul republicanilor spanioli.

III.2. Statele din Centrul, Răsăritul şi Sud-Estul Europei

Întregite teritorial sau „succesorale”, statele din Centrul, Răsăritul şi Sud-Estul Europei s-au
confruntat şi ele cu dificultăţi diverse.
a) Regatul sârbo-croato-sloven, devenit oficial Iugoslavia, în 1929, avea o suprafaţă de 248.665
km2 şi o populaţie de 14.000.000 locuitori. Structura sa economică era preponderent agrară.
(80% din locuitori erau ţărani). Deşi reforma agrară din 1919 distribuia ţărănimii 0,5 milioane ha
din cele peste 2 milioane de ha teren agricol, peste 38% din familiile ţărăneşti continuau să fie
lipsite de orice fel de inventar agricol, iar 70% din gospodării aveau pământ puţin. Exista un
surplus de forţă de muncă, menţinând un număr sporit de emigranţi.

38
Constituţia din 1921 a consfinţit instaurarea unei monarhii parlamentare, sub conducere regelui
sârb Alexandru I (1921-1934), care concentra în mâinile sale importante prerogative executive,
legislative, juridice şi militare, imprimând regimului său un pronunţat caracter autoritar – spre
nemulţumirea slovenilor şi croaţilor, care doreau un regim republican.
În 1925, Coaliţia formată din Partidul Ţărănesc croat, Liga agrară sârbă şi Partidul democraţilor
independenţi a preconiza egalizarea şi uniformizarea nivelului de dezvoltare a provinciilor
istorice, deziderat rămas în stare de proiect. Dificultăţile economice cu care se confrunta ţara – în
1925 datoriile externe însumau peste 15 miliarde de dinari – conflictele interetnice frecvente, l-
au silit pe suveran, în 1929, să dizolve partidele politice şi parlamentul, să-şi asume puteri
dictatoriale, să împartă ţara – al cărui nume oficial devenea Iugoslavia – în provincii, conduse de
guvernatori numiţi direct de către rege.
Criza în anii 1929-1933 a afectat dur statul. Multe întreprinderi şi bănci au dat faliment. Numărul
şomerilor a ajuns, în 1932, la peste un sfert de milion. Spre a face faţă nemulţumirilor sociale
crescânde, guvernele au redus impozitele funciare cu 20%, au anulat datoriile ţăranilor şi au
promulgat o nouă constituţie în 1931, care instituia un parlament bicameral, permitea existenţa şi
activitatea partidelor politice, cu condiţia ca ele „să respecte unitatea naţională a statului”. Unele
voci ale opoziţiei au cerut, în continuare, reorganizarea statului pe baze federative, lărgirea
autonomiei Sloveniei şi Croaţiei.
Pe plan extern, ţara s-a asociat cu România şi Cehoslovacia în cadrul „Micii Înţelegeri”, iar din
1934 în „Înţelegerea Balcanică”, cu scopul apărării păcii şi securităţii colective, a păstrării şi
consolidării relaţiilor tradiţionale, cu Franţa şi Anglia. După asasinarea regelui Alexandru I, la
Marsillia, în 1934, în fruntea statului a urmat ca regent, fiul acestuia, prinţul Paul.
În ajunul războiului conflictele interetnice s-au complicat prin acţiunile grupărilor profasciste de
tipul celor a ustaşilor din Croaţia – conduşi de Ante Pavelici – a separatiştilor macedoneni ai lui
I. Mihailov.

b) Prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, România a ajuns unul dintre cele mai
importante state din zonă, suprafaţa sa însumând 295.000 km2, iar populaţia 12,5 milioane de
locuitori, în 1918. Era o monarhie constituţională. Prin Constituţia din 1923, se introduce votului
universal, iar prin reforma agrară se împărţeau ţăranilor 6,5 milioane ha din cele 8 milioane ha
existente. Crearea Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale (1920) şi adoptarea legilor ţării
conform noilor imperative liberale urmau să confere regimului politic un pronunţat caracter
democratic.
Faţă de epoca modernă, spectrul vieţii politice a fost şi el mult mai complex. Partidul liberal,
puternic şi influent, a reuşit, în primul deceniu, să-şi subordoneze regalitatea. Partidul
Conservator a dispărut în urma reformei agrare şi a noului context politic, dar pe scena politică
au apărut o puzderie de partide şi grupări politice de centru şi centru-dreapta: Partidul Naţionalist
Democratic, Partidul Naţional Român, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului la care s-au adăugat
numeroase alte formaţiuni politice de stânga şi de dreapta. Dintre fuziunile care au loc în aceşti
ani, cea mai importantă s-a produs în 1926, Partidul Naţional Ţărănesc, devenind cel de-al doilea
„partid istoric” alături de cel liberal. Nu au lipsit nici partidele minorităţilor naţionale – maghiar,
german, ucrainean, evreiesc etc. Statisticile indică faptul că în 22 de ani, între 1918-1940, la
conducerea ţării s-au succedat 33 de guverne, adică, în medie, câte 8 luni fiecare; în loc de 5
39
legislaturi parlamentare s-a derulat un număr dublu, iar rezultatele obţinute la alegeri, adesea prin
fraude şi sub presiunea şi amestecul arbitrar al suveranului şi camarilei sale, au susţinut
aprecierea că democraţia s-a transformat, mai ales sub influenţa lui Carol al II-lea, în
„Lupeascocraţie”.
Deşi dispunea de o agricultură aflată într-un procent lent de criză prelungită, cu o industrie în
plin avânt şi diversificare (a cărei producţie acea să se dubleze în două decenii), cu o sporire a
ponderii capitalului românesc (de la 31,5% în 1918, la 65,5% în 1938), România a atins, în
ajunul celui de-al II-lea război mondial, cel mai înalt nivel al dezvoltării sale capitaliste; ea îşi
putea satisface, în ansamblu, 80% din nevoile de echipament industrial din producţia internă;
avea câteva unităţi economice de nivel mondial, Uzinele Malaxa din Bucureşti, fabrica de
avioane IAR – Braşov şi oţelăriile Reşiţa; producţia de petrol, care a crescut de 8 ori în anii
interbelici, au plasat-o pe locul 6 în lume, între ţările producătoare de o astfel de sursă energetică,
şi pe locul 2 - după SUA - la utilajul de forare la mare adâncime. În 1938, România avea ca un
venit pe cap de locuitor 110 dolari – adică mai mult decât vecinele sale: Grecia, Bulgaria,
Iugoslavia, Polonia, Ungaria.

c) Cehoslovacia, devenită stat independent la 28 octombrie 1918, avea o suprafaţă de 140.000

km2 şi o populaţie de 13,6 milioane locuitori. Reforma agrară aplicată după 1918, a acordat la
circa 630.000 de familii peste 1,7 milioane ha. Ea a fost însoţită de un legislaţia privitoare la
sistemul ocrotirilor sociale (cele care reglementau regimul de lucru de 8 ore, dreptul la
organizare, grevă, ajutor de şomaj, libertatea presei, credinţei, cuvântului etc.). În industrie, între
1923-1929 s-a înregistrat dublarea producţiei de cărbune, creşterea – de cinci ori – a producţiei
de minereu de fier, triplarea producţia de oţel. Concernul Skoda a ajuns să exporte o mare parte
din producţia sa de maşini şi armament în ţările vecine, din Europa de răsărit şi sud-est.
Două personalităţi au dominat viaţa politică, aflându-se în fruntea republicii: Thomas Masaryk
(1919-1935) şi Eduard Benes (1935-1938), în timp ce pe scena politică disputa s-a dus între
Partidul Naţional Democrat şi Partidul Agrarian.
Efectele crizei din anii 1929-1933 s-au resimţit şi în economia cehoslovacă: Astfel, în 1933
producţia industrială reprezenta doar 60% din nivelul anului 1929, iar şomajul cuprindea încă
50% din totalul lucrătorilor. În plan politic, ea a accentuat tendinţele separatiste etalate de
Partidului Populist-Catolic, condus de Andrej Hlinka, şi de minoritatea germană (intrată sub
influenţa nazistă prin intermediul naţionalistului Konrad Henlein). Intervenţia Germaniei naziste
şi a Italiei fasciste, favorizată de atitudinea conciliatoare a Angliei şi Franţei vor duce la
amputarea, apoi lichidarea ţării.

d) Ungaria s-a constituit ca stat independent, în octombrie 1918, numai în teritoriile locuite în
majoritate de maghiari, teritorii a căror suprafaţă însuma 92.000 km2 şi 8.000.000 locuitori.
Proclamată iniţial republică şi condusă de social-democratul Mihály Károly, ea a intrat din 21
martie 1919 sub regimul Bela Kuhn – cel care a instaurat Republica Sfaturilor Ungare, regim
caracterizat prin „dictatura proletară”, exproprierea şi naţionalizarea proprietăţilor funciare,
băncilor, întreprinderilor, mijloacelor de transport şi crearea de colhozuri, după model bolşevic,
desfiinţarea şcolilor confesionale, etatizarea şi laicizarea învăţământului, instituirea unui
40
„Tribunal revoluţionar”, crearea „Gărzilor roşii”. În plan extern, Ungaria preconiza recâştigarea
Slovaciei, Croaţiei şi Transilvaniei, motiv pentru care a intrat în legătură cu Rusia Sovietică de la
care a solicitat sprijinul Armatei Roşii pentru a declanşa „o revoluţie generală” în zona central şi
sud-est europeană.
După mai multe tentative de-a invada şi anexa teritorii ale ţărilor vecine, în aprilie 1919, cu
îndemnul şi avizul Consiliului Suprem al Conferinţei de pace de la Versailles, unităţi ale trupelor
franceze, staţionate la Salonic, în cooperare cu unităţi ale armatei române, cehoslovace şi sârbo-
croato-slovene au atacat Ungaria, ripostând provocărilor trupelor gărzilor roşii ale lui Bela Kuhn
şi lichidând, după 133 de zile de existenţă, Republica Sfaturilor Ungare. De altfel, la Seghedin,
se formase un guvern maghiar de opoziţie, condus de amiralul Miklosz Horthy, fost şef de stat
major al flotei imperiale habsburgice.
Instaurat la 18 noiembrie 1919 la Budapesta, regimul conservator autoritar, condus de Horthy, a
dezlănţuit aşa-numita „teroare albă”, căreia i-au căzut victime circa 700.000 persoane. Din
ianuarie 1920 şi până în 1944, regenţa lui Horthy – sprijinită de Partidul Unităţii Naţionale – a
anulat toate reformele anterioare, a reintrodus votul cenzitar şi a consolidat structurile oligarhiei
financiare. Pentru a depăşi dificultăţile economice, Ungaria a acordat largi concesii Italiei,
făcând apel la băncile străine, acceptând diverse soluţii de reconstrucţie prin Societatea
Naţiunilor şi cerând amânarea plăţii reparaţiilor, cu acceptul ţărilor vecine – România,
Cehoslovacia, Iugoslavia. În acest fel, în 1927, s-a atins nivelul dezvoltării economice din 1913,
iar până în 1929, el a fost depăşit cu 13%. Prin reforma agrară, s-au distribuit 37% din terenul
agricol ţăranilor – care formau 95,6% din locuitorii ţării – lăsându-i-se nobilimii – care
reprezenta doar 1% din numărul de locuitori – un procent de peste 30% din suprafaţa agricolă a
Ungariei.
Regimul autoritar al regentului Horthy a permis dezvoltarea mişcării revizioniste, el fiind
încurajat de Italia fascistă (cu care Ungaria încheiase tranzacţii economice şi un tratat de
prietenie în 1927, primind clandestin şi armament italian), dar şi de magnaţi ai presei
conservatoare britanice (precum lordul Rothermere) sau de unele cercuri naţionaliste germane şi
grupări conservatoare din SUA. Între 1920-1932, în fruntea guvernului s-a aflat contele Ştefan
Bethlen, optant din Transilvania, care a imprimat regimului un anumite trăsături specifice,
trăsături pe care Julius Gömbösz (1932-1936) le-a accentuat. În ceea ce priveşte consecinţele
politice ale crizei, acestea s-au exprimat, fie în eşecul încercărilor de a constitui un cabinet al
„frontului popular” în 1937-1938, fie în închegarea şi afirmarea Partidului Naţional Socialist
(1937) sub conducerea lui Ferenc Szálasi (cel care a acţionat în direcţia aservirii ţării Germaniei
naziste).
e) Polonia – împărţită succesiv, în epoca modernă, între Rusia, Prusia şi Austria – s-a
reconstituit, în noiembrie 1918, ca republică, dispunea de o suprafaţă de 388.390 km2 şi
30.000.000 locuitori.
În 1919, prin aşa numita „Mică Constituţie” s-a introdus principiul separării puterilor –
parlamentul, ca putere supremă şi legislativă, întrunea deputaţi dintr-o puzderie de partide şi
grupări politice – din care 37% din deputaţi trimiteau forţele de dreapta, 28% cele de stânga şi
35% grupările de centru.
Anii de după războiul sovieto-polonez (1919-1921) au adus cu ei mari dificultăţi economico-
financiare (producţia scăzută – Polonia nu atingea decât 40% din nivelul producţiei din 1913 –
41
şomajul, grevele feroviarilor, sporirea impozitelor, contractarea unor împrumuturi externe, seceta
prelungită din 1925, războiul vamal polono-german), i-au oferit generalului Josef Pilsudski
suficiente motive pentru a susţine un regim autoritar, supra-numit „de asanare morală”. Graţie
prevederilor Constituţiei din 1926 (a treia de la încheierea războiului), prevederi care sporeau
atribuţiile executivului, Pilsudski şi-a creat un partid unic – „Blocul fără partide” – sprijinindu-
se, deopotrivă, pe armată. El a reuşit să imprime avânt economiei, să contracteze şi să utilizeze
eficient un împrumut din SUA (1927), să construiască portul Gdynia, uzinele chimice de la
Tarnov, să refacă şi să modernizeze infrastructura, să introducă un sistem de ocrotiri sociale, să
dea ţării stabilitate, prestigiu.
După moartea lui Pilsudski, în fruntea guvernului a venit generalul Rydz-Smigly. Dorind să
păstreze şi să consolideze unitatea şi independenţa naţională, Polonia a iniţiat şi încheiat în 1932
pacte de neagresiune cu Finlanda, Ţările Baltice, apoi, în 1934 cu Germania şi URSS.

f) Pin tratatele de pace, Grecia a obţinut Tracia Orientală şi coastele Asiei Mici, suprafaţa ei
ajungând la 127.319 km2, iar populaţia la 5.000.000 locuitori. În primii ani de după război, 1918-
1924, ţara a fost monarhie constituţională, condusă de George al II-lea (1918-1922), apoi de fiul
acestuia (care se bucura de sprijinul cercurilor militare). Înfrângerile suferite în războiul cu
trupele otomane, conduse de Mustafa Kemal au dus, în 1924, la înlăturarea monarhiei şi
proclamarea republicii. Între 1924-1928 s-au construit, cu investiţii externe, circa 500 de
întreprinderi şi uzine, reuşindu-se o redresare a vieţii economice, o restabilire a monedei
naţionale şi echilibrare a bugetului ţării. Pe tărâm politic, lupta pentru putere a adus între anii
1925-1926 un guvern autoritarist, condus de generalul Th. Pangalos; în 1926, drepturile şi
libertăţile democratice au fost restabilite, iar prin Constituţia din 1927 s-a restabilit sistemul
democrat-parlamentar.
Din nefericire, şi în cazul Greciei, marea criză a diminuat producţia industriei metalurgice cu
peste 30%, industria forestieră cu circa 20% şi producţia prelucrării tutunului cu 30%, aruncând
în şomaj circa un sfert de milion de lucrători. În anii ce au urmat crizei, au continuat conflictele
pentru putere, în care au fost antrenate: partidul liberal – condus de Venizelos, cu simpatii pro-
franceze – partidul naţional filo-englez şi grupările monarhiste, în frunte cu generalul Metaxas
(cel care, în 1936, a instaurat un regim dictatorial, favorabil Germaniei naziste).

g) Bulgaria avea, după război, o suprafaţă de 110.000 km 2 şi 6.500.000 locuitori. Ea cedase

Serbiei o parte din Macedonia, României – sudul Dobrogei, Cadrilaterul, iar Greciei – Tracia
orientală.
Stabilizarea economică a început târziu, după 1923; în 1926 abia s-au atins suprafeţele agricole
cultivate în 1913, resimţindu-se o redresare la producţia de sfecla de zahăr, bumbac, cereale, dar
şi un uşor reviriment al industriei uşoare şi a celei extractive, ca urmare a unor împrumuturi
contractate la băncile americane, engleze şi franceze.
Pe plan politic, în 1918, regele Ferdinand a abdicat în favoarea fiului său Boris (1918-1943), iar
principalele partide politice – Uniunea populară agrariană, progresist liberal, popular,
democratic, radical etc. – şi-au disputat conducerea puterii, organizându-se în diverse coaliţii;
între 1918-1922 alianţa agrarienilor a realizat o reformă agrară, expropriind şi împărţind ţăranilor
42
toate domeniile mai mari de 30 ha, a reglementat comerţul cu cereale, a introdus un nou sistem
de impozitare şi a adoptat legi pentru asigurarea ordinii şi ocrotirilor sociale. Situaţia s-a
schimbat între 1923-1931, atunci când o nouă coaliţie - „blocul negru” – a adoptat măsuri
restrictive, lichidând libertăţile democratice.
Criza a redeschis şi amplificat luptele pentru putere. La 19 mai 1934, în urma unei lovituri de
stat, cu acceptul regelui Boris, conducerea efectivă a fost acaparată de Liga militară,
filogermană. Nu întâmplător, în 1938, ponderea schimburilor economice cu Germania reprezenta
82% în ansamblul relaţiilor ţării cu străinătatea.

h) Albania a cunoscut în etapa de sfârşit a războiului mondial ocupaţiile succesive ale

austriecilor, italienilor şi francezilor, definitivându-şi graniţele abia în 1920, când avea 28.748
km2 şi 82.500 locuitor. Luptele pentru putere – care s-au purtat mai ales între Partidul Progresist
al marilor proprietari funciari şi Partidul Popular, pe de o parte, şi trupele de mercenari, adunate
şi finanţate de regatul sârbo-croato-sloven, pe de altă parte – l-au adus, la 21 ianuarie 1925, la
putere, pe colonelul Ahmed Zogu, care a proclamat Albania republică şi a devenit preşedintele
ei. Deşi, iniţial, Ahmed Zogu s-a orientat spre Anglia, cu timpul s-a repliat şi şi-a consolidat
poziţia cu ajutorul Italiei. În 1926 şi 1927 a încheiat tratate de colaborare şi prietenie cu
Mussolini, transformând statul într-un protectorat al Italiei.
În politica financiară a adoptat formula „porţilor deschise”, oferind largi concesii afaceriştilor
italieni. În 1928, Ahmed Zogu a desfiinţat parlamentul şi a proclamat Albania monarhie,
autointitulându-se rege. Criza din anii 1929-1933 a reactivat conflictele şi nemulţumirile sociale.
Spre a face faţă acestora şi greutăţilor economice, Ahmed Zogu a încheiat noi acorduri de
colaborare cu Italia, sporind, totodată, aparatul represiv.
În martie 1939, Mussolini i-a cerut lui Ahmed Zogu, printr-un ultimatum, să accepte intrarea
Albaniei în componenţa Italiei. Regele Ahmed Zogu a fugit din ţară. Albania a fost invadată de
circa 40.000 ostaşi italieni şi la 12 aprilie 1939, o „adunare naţională” a votat unirea” Albaniei cu
Italia.

i) Turcia – recunoscută oficial, prin tratatul de la Lausanne (1923) – devenea republică, având o
suprafaţă de 747.000 km2, din care 723.000 km2 în Asia şi 24.000 km2 în Europa (mai precis
zona din jurul Constantinopolului şi Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele). Populaţia ţării însuma
13.000.000 locuitori, din care 12.000.000 în Asia şi circa 1.000.000 în Europa. Constituţia
conferea Turciei, la 23 octombrie 1923, statutul de republică laică, democratică şi parlamentară.
Erau desfiinţate califatul, ordinele şi şcolile islamice. Se laicizau viaţa politică, învăţământul,
căsătoria, cultura. Coranul – „Biblia” islamului” – era pentru prima oară, tradusă din arabă în
limba turcă.
Mustafa Kemal devenea preşedinte al ţării, dar, totodată şi şef al guvernului, regimul său având
unele tendinţe autoritare, unipersonale – ceea i-a determinat pe unii istorici să-l treacă în rândul
„dictaturilor”. Ţelurile politicii economice preconizate de Kemal erau temerare: industrializare,
eficienţă, neutralitate, limitarea şi controlarea capitalului extrem şi stimularea celui autohton, cu
lozinca „nici un ban fără acoperire”. Se desfiinţa zeciuiala. Întreprinzătorilor, în general, şi
ţăranilor, în special, statul le acorda împrumuturi neimpozabile, fără dobândă, pe termen lung. Pe
43
plan juridic se adopta un nou cod de legi, după model german. Se desfiinţau poligamia, haremul,
inegalitatea juridică între soţ şi soţie. Se introducea căsătoria civilă. Soţia putea solicita şi ea
divorţul. Pe plan cultural se introducea alfabetul şi limba turcă, în locul celei arabe. Se renunţa la
vechea cronologie islamică, după anii hegirei, introducându-se calendarul gregorian. Femeile nu
mai erau obligate să-şi acopere faţa, iar bărbaţii – să poarte fes, turban şi şalvari.
Dar nici europenizarea şi nici modernizarea n-au scutit Turcia de efectele şi consecinţele crizei:
preţurile au sporit de 3-4 ori, în timp ce producţia a scăzut. Pe plan extern, Turcia a promovat o
politică chibzuită. În 1932 a intrat în Societatea Naţiunilor. În 1934, a constituit – împreună cu
România, Iugoslavia şi Grecia – „Înţelegerea Balcanică”. În 1936, în urma deciziilor adoptate la
Conferinţa de la Montreux, ea şi-a reluat şi consolidat controlul asupra Strâmtorilor. În 1938 a
încheiat un pact cu Irakul, Iranul şi Afganistanul, pentru a promova o politică unitară cu statele
islamice, refuzând, însă, să se angajeze în mişcarea revizionistă şi în vreo tabără militară.

III.3. Statele Spaţiului Nordic

Ţările Baltice. Scoaterea Rusiei din război de către Puterile Centrale şi lichidarea frontului de
răsărit au permis şi reconstituirea ca state independente a Ţărilor Baltice, ocupate de ruşi la
începutul secolului al XVIII-lea.
a) Estonia s-a proclamat republică la 15 iunie 1919. Avea o suprafaţă de 45.221 km 2 şi peste
1.000.000 locuitori. În octombrie 1919, circa 96% din marile domenii agrare au fost expropriate
şi date ţăranilor. După o etapă de instabilitate şi căutări, în 1934 după exemplul acţiunii lui
Pilsudski, un grup de militari conduşi de Constantin Paets, ajutat de generalul J. Laidoner, a
preluat puterea şi a instaurat un regim autoritar, dizolvând parlamentul şi instituţiile republicane.
Conştienţi de pericolul revizionist sovietic, oamenii politici estonieni au încheiat, în septembrie
1934, „Pactul de înţelegere Baltic”, cu Letonia şi Lituania, iar în iunie 1939 un pact de
neagresiune cu Germania.
b) În ciuda încercărilor bolşevicilor de a menţine controlul asupra teritoriilor ei, Letonia a
devenit republică la 15 ianuarie 1920. Noul stat dispunea de 65.791 km2 şi 1.600.000 locuitori.
Constituţia, adoptată în 1922, a consfinţit regimul republican, cu principiul separării puterilor şi
un parlament unicameral. În întreaga etapă interbelică, Letonia şi-a păstrat structura
preponderent agrară, având relaţii economice cu statele europene, îndeosebi cu vecinii, cu Anglia
şi Germania. Şi aici, în 1934, s-a instaurat un regim autoritar, condus de Karlis Umanis.

c) Lituania – s-a constituit şi proclamat republică, la 1 august 1922. Avea o suprafaţă de 55.695
km2 şi circa 2.000.000 locuitori. Tot în 1922, s-a înfăptuit şi o reformă agrară radicală. Structura
ţării a rămas, în cele două decenii, preponderent agrară. 75% din locuitori fiind ocupaţi în
sectorul agricol. În 1926, în fruntea ţării s-a instaurat un regim autoritar, condus de Antonas
Smetona. Acesta a suspendat Constituţia şi dizolvat Dieta, sprijinindu-se pe Uniunea naţională.

d) Finlanda s-a proclamat ca stat independent, la 15 noiembrie 1917, dar timp de încă aproape
doi ani, finlandezii conduşi de generalul Carl Gustav Emil Mannerheim au luptat cu trupele
ruseşti şi cu stânga internă pentru a consfinţi acest statut. Teritoriul său însuma 388.483 km 2 ,
44
populaţia fiind de 3.000.000 de locuitori. Prin Constituţia din 1919, Finlanda era declarată oficial
republică; s-a introdus votul universal, iar parlamentul unicameral era format din 200 de
deputaţi. Preşedintele republicii era ales pe 6 ani şi avea prerogative largi: controla puterea
executivă, convoca şi dizolva parlamentul, propunea şi promulga legile, avea drept de veto
suspensiv.
În anii stabilizării economice s-au dezvoltat exploatările forestiere şi industria de prelucrare şi
comercializare a lemnului; s-a realizat o reformă a monedei naţionale; s-au acordat concesii
capitalurilor străine (engleze, suedeze, americane) a căror pondere reprezenta circa 50% din
totalul investiţiilor. Dar criza din anii 1929-1933 a multiplicat şi amplificat şi în această ţară
dificultăţile, guvernele „de mână forte” reuşind, cu greu, să restabilească ordinea publică.
Deşi în 1932 s-a încheiat un tratat de neagresiune cu URSS (reînnoit, în 1934, şi prelungit pe 10
ani), revizionismul sovietic a continuat să constituie o ameninţare pentru existenţa statală
independentă.
e) Marele ducat de Luxemburg, cu o întindere de 2.586 km2 şi 365.000 locuitori, cu capitala la
Luxemburg (ocupat, între 1914-1918, de trupele germane) şi-a recăpătat independenţa; el a
evoluat ca o monarhie constituţională, fiind condus între 1919-1964 de marea ducesă Charlotte.
I-a avut în fruntea cabinetelor pe Emil Reuter (1918-1925) şi Joseph Beck (1926-1937). A
format, împreună cu Belgia şi Olanda, o uniune vamală, apoi una economică – de aici şi
denumirea de Benelux.

f) Belgia, monarhie constituţională, cu parlament bicameral, şi cabinet format dintr-o coaliţie

democrată (condusă de Leon Delacroix), a cunoscut o suită de reforme în plan intern, precum:
votul universal şi limba flamandă pentru o parte din populaţie (alături de limba franceză),
Consiliu superior pentru medierea conflictelor între lucrători şi patroni, regimul de lucru de 8 ore
pe zi, ajutor de şomaj, subvenţii importante pentru redresarea economiei.
Anii marii crize au dus la prăbuşirea burselor din Bruxelles şi Anvers, închiderea a 2/3 din
întreprinderi, sporirea numărului şomerilor la peste 1/4 milion, fiind lovite, mai ales, industriile
de textile, metalurgia extractivă şi agricultura. A fost nevoie de o nouă reformă monetară,
realizată în 1935 prin devalorizarea francului belgian cu 28% din valoarea iniţială.
În ajunul celui de-al II-lea război mondial viaţa politică s-a complicat şi diversificat. Au apărut
grupări extremiste, profasciste, ca Partidul Rex al lui Leon Degrelle, adept al dictaturii totalitare.
În 1936 Belgia s-a declarat stat neutru.
g) Neutră, în anii primului război mondial, monarhia olandeză a trecut prin aceleaşi faze sociale,
economice şi politice ca şi vecinii săi. A introdus votul universal, săptămâna de lucru de 45 de
ore. Progrese însemnate s-au realizat îndeosebi în industria navală şi metalurgică, dar criza avea
să afecteze tocmai aceste sectoare – industria navală şi-a diminuat producţia de peste 5 ori, iar
comerţul extern s-a redus cu 50%. Efectele crizei au fost depăşite greu. În 1936, indicatorii
producţiei industriale abia atingeau 72% faţă de nivelul anului 1929. Cu toate acestea, în ajunul
celui de-al doilea război mondial, Olanda era capabilă să investească în colonii 4,8 miliarde
dolari, situându-se pe locul al III-lea, între ţările exportatoare de capital, după SUA şi Marea
Britanie.

45
h) Norvegia avea 332.987 km2 şi 2.300.000 locuitori. Ca şi Olanda, ea s-a declarat neutră, în
1914, făcând un comerţ prosper cu ambele tabere beligerante şi obţinând mari câştiguri de pe
urma primului război – ceea ce i-a permis să-şi dezvolte şi modernizeze flota comercială şi de
pescuit, industria forestieră şi unele ramuri noi, ca: industria chimică, electrometalurgia.
Stabilizarea economico-financiară s-a afirmat îndeosebi, între anii 1924-1929, cu succese
inegale, dezvoltându-se cu precădere industriile navale şi constructoare de maşini. Criza a lovit
agricultura şi industria pescuitului şi 47 de bănci au dat faliment, iar comerţul exterior s-a
diminuat cu 40%. Criza a scos la iveală grupări politice noi, de factură extremistă, ca Uniunea
Naţională, din 1931, condusă de V. Quisling.
Pe plan extern, Norvegia a încheiat în 1926 tratate bilaterale cu Danemarca, Suedia şi Finlanda,
iar în 1932 cu Olanda şi Belgia. În 1936 a refuzat să participe la sancţionarea agresiunii italiene
în Etiopia şi în ultimii ani de pace şi-a intensificat schimburile economice cu Germania.

i) Danemarca – având o suprafaţă de 43.000 km 2 şi 4.000.000 locuitori – s-a declarat, în timpul

primului război mondial, neutră politic, dar a colaborat economic cu ambele tabere beligerante.
După 1919, a cunoscut o scurtă perioadă de criză în industriile navală şi de prelucrare a laptelui.
Islanda, unită formal cu Danemarca sub sceptrul aceluiaşi rege, a solicitat şi i s-a aprobat
independenţa. Sub influenţa valului de reforme din primii ani de după război, şi în Danemarca s-
au introdus votul universal, regimul de lucru de 8 ore, iar în urma plebiscitului din 1919 a preluat
controlul asupra provinciei Schleswig.
Păstrând, în etapa interbelică, o structură economică agrar-industrială (în 1921 circa 40-42% din
locuitori lucrau în agricultură, iar în 1938 ponderea acestora a scăzut la 28%) danezii au
continuat să obţină cele mai importante venituri din sectorul agricol, exportând mari cantităţi de
unt, carne, brânză, ouă. În acelaşi timp, s-au dezvoltat ramuri industriale, care prelucrau materia
primă, furnizată de agricultură.
În plan politic, între 1924-1926 şi 1929-1939, în fruntea ţării s-au aflat socialiştii lui Theodor
Stanning, cei care au lansat un program reformist de amploare, care a vizat sectorul social prin
introducerea unui sistem avansat de asigurări, ajutoare de şomaj, concedii medicale plătite etc. În
1939, spre a preveni o invazie germană, Danemarca a încheiat un pact de neagresiune cu
Germania.
j) Suedia – cu o suprafaţă de 449.682 km2 şi 6.000.000 locuitori – era, şi ea ca şi unele state
vecine, o monarhie constituţională, cu parlament bicameral, ales prin vot universal. Şi ea
rămăsese neutră în anii primului război mondial, beneficiind de pe urma schimburilor economice
cu ambele tabere beligerante.
Între anii 1920-1926, a fost condusă de guverne socialiste care au adoptat reforme cu caracter
social: au sporit salariile, s-au diminuat cheltuielile militare, s-a introdus un sistem avansat de
ocrotiri sociale, s-a stimulat dezvoltarea ramurilor industriale. Criza a generat prăbuşirea unor
mari trusturi, între care şi concernul Kreuger (producător de chibrituri).
În politica externă, deşi oficial neutră, Suedia a colaborat cu industria germană, permiţând
acesteia să construiască şi să producă în teritoriile suedeze avioane şi tancuri, piese de artilerie
grea, interzise prin tratatul de pace. Ca şi ţările din Peninsula Scandinavă, a promovat o politică
pasivă, conciliatoare, faţă de mişcarea revizionistă.
46
 III.4. Democraţiile fragile
a) Prin Constituţia din 1 octombrie 1929, Austria – care avea o suprafaţă de 84.000 km 2 şi o
populaţie de 6.500.000 locuitori – era proclamată republică, federală (după model elveţian). Era
divizată în 8 provincii, şi deşi încă mai exista tentaţia „Auschluss-ului” (unirea cu Germania),
tratatele de pace şi Pactul Societăţii Naţiunilor i-au interzis, categoric, demersurile în acest sens.
În anii 1919-1929 s-au amplificat şi diversificat conflictele politice; În urma alegerilor
parlamentare din 1920, la cârma ţării a venit Partidul Social-Creştin, care pentru a restabili
ordinea socială, a încercat să îmbine măsurile represive cu cele de asanare şi redresare a
economiei ţării. Astfel, după înăbuşirea valului de greve din 1921, în octombrie 1922 s-a
contractat, prin Societatea Naţiunilor un împrumut de 650.000.000 coroane aur.
Criza a agravat situaţia economico-financiară şi politică (în 1932, numărul şomerilor a crescut la
peste 500.000). Partidul Social-Creştin şi Partidul Naţionalist au format un guvern „de mână
forte”; au revizuit Constituţia, au înăsprit acţiunile represive. În septembrie 1931, o grupare
fascistă (filo-italiană) a organizat o lovitură de stat în Styria, proclamând-ul „dictator” pe Walter
Pfrimer. O altă grupare (progermană) a elaborat şi adus spre dezbaterea parlamentului, în martie
1930, un proiect de uniune vamală austro-germană.
În mai 1932, un nou guvern de coaliţie burgheză a fost constituit, sub conducerea lui Engelbert
Dollfuss. El a contractat un nou împrumut de 300.000.000 şilingi şi s-a angajat să abandoneze
ideea uniunii vamale cu Germania. Dar, pe măsura ascensiunii naziştilor spre putere, grupările
pronaziste austriece s-au înmulţit şi consolidat. Ca o consecinţă a acestei stări de fapt, Dollfuss a
fondat „Frontul patriotic”. În iulie 1934, Dollfuss a fost victima unui asasinat, iar conducerea
guvernului a fost preluată de colaboratorul său, Kurt Schuschning.
Dacă în primul deceniu după război şi, de fapt, până la agresiunea italiană asupra Etiopiei, Italia
s-a angajat să apere independenţa Austriei, după apropierea austro-germană şi realizarea Axei
Roma-Berlin, Mussolini însuşi l-a sfătuit pe cancelarul Austriei să includă în guvernul de la
Viena câţiva nazişti; procesul pregătirii Auschluss-ului a devenit inevitabil, ducând la lichidarea
Austriei ca stat.
b) Republica de la Weimar.
În ultimele zile ale războiului, înainte de a fi silită să semneze armistiţiul, Germania – mai grav
decât oricare altă mare putere beligerantă – a fost lovită şi zguduită de un val de revolte şi
insurecţii locale, care păreau să facă iminentă o revoluţie generală. La 3 noiembrie 1918,
marinarii din portul Kiel s-au răsculat, refuzând să execute ordinul de-a ieşi în larg şi de-a
încerca să spargă blocada instituită de englezi (convinşi fiind că acţiunea aceasta nu mai era
posibilă şi echivala cu o sinucidere). Marinarii s-au organizat în consilii şi au arborat drapele
roşii pe cazărmi şi pe instituţiile din Kiel. La scurtă vreme au izbucnit şi alte revolte în Bremen,
Lübeck, Flensburg, Hamburg, Rostock, Wilhelmshaven. La 9 noiembrie, la Berlin, Wilhelm al
II-lea a abdicat, iar puterea a fost preluată de un Consiliu provizoriu, format din 6 membri. Şef al
acestuia, cancelar, a fost ales muncitorul Friederich Ebert, un socialist, reformist, care a
proclamat: vot universal, regim de lucru de 8 ore, participarea consiliilor populare la organizarea,
conducerea şi împărţirea beneficiilor întreprinderilor. Dar Consiliul provizoriu a fost divizat. În
timp ce Ebert, în numele grupării majoritare şi moderate anunţa aceste reforme, liderii extremişti,
de stânga, adepţi ai revoluţiei (Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg), în numele grupării
47
„Spartakus”, au ocupat Palatul imperial din Berlin şi au proclamat „republica socialistă”, reuşind
între 6 şi 11 ianuarie 1919, să preia puterea la Berlin. În acest context, Ebert şi Consiliul
provizoriu şi-au mutat centrul de activitate la Weimar, în Turingia, lăsând Berlinul în mâinile
grupării „Spartakus”. În înţelegere cu statul major al armatei, Ebert a ordonat generalului Gröner
să restabilească ordinea, având de partea sa, atât majoritatea social-democraţilor germani, a
mişcării sindicale, cât şi o bună parte a armatei. (la Berlin, acţiunea de restabilire a ordinii a fost
condusă de subofiţerul socialist Noske, guvernatorul oraşului).
Pe baza votului universal, la Weimar, la 19 ianuarie 1919, s-a întrunit Adunarea Constituantă,
care avea o compoziţie politică eterogenă, ca şi forţele participante. Din cele 421 de mandate,
187 erau ai PSD – divizaţi în 165 „majoritari” şi 22 „independenţi” – 91 ai Centrului Catolic, 75
liberali şi progresişti, 44 naţional-germani, monarhişti, conservatori, proprietari funciari, ofiţeri şi
19 „populişti”, legaţi de industria grea, de oameni ca Thyssen, Stresemann şi alţii. La 11
februarie 1919, Adunarea Constituantă l-a ales pe Fr. Ebert în funcţia de preşedinte al Republicii
de la Weimar (poziţie pe care o va păstra până în 1925).
Prin tratatul semnat la Versailles, la 28 iunie 1919, Germania a pierdut 1/7 din teritoriu şi 1/10
din populaţie, rămânând cu o suprafaţă de 470.628 km 2 şi 64.900.000 locuitori. Constituţia de la
Weimar, care a intrat în vigoare la 14 septembrie 1919 a divizat puterea legislativă în: 1)
Reichstag (ales pe 4 ani, pe baza votului universal, cu 1 deputat la 60.000 de alegători; vota
legile şi investea cancelarul şi miniştrii, care erau responsabili în faţa acestui forum); 2)
Reichsrat (cuprindea delegaţi ai celor 17 landuri, proporţional cu numărul de locuitori ai
fiecăruia; avea atribuţii modeste: putea să invoce drept de veto suspensiv asupra unor legi votate
de către Reichstag, exceptând cazul în care legile întruniseră o majoritate de 2/3 din voturi).
Preşedintele republicii era ales pe 7 ani şi avea atribuţii foarte largi: era şeful statului, şeful
armatei, propunea cancelarul, promulga legile, iniţia referendum-uri, putea dizolva Reichstag-ul
(în anumite condiţii) şi îşi putea asuma puteri depline în condiţii excepţionale. Prin atribuţiile
largi, pe care le avea, preşedintele era – după opinia istoricului Gilbert Badia – „un monarh fără
coroană”.
Spre a se da satisfacţie forţelor socialiste erau admise: un Consiliu Economic, consilii ale
muncitorilor în întreprinderi, comisii mixte ale lucrătorilor şi patronilor, menite să fixeze şi să
reglementeze condiţiile de muncă şi de salarizare. Forţele conservatoare ceruseră şi obţinuseră, la
rândul lor, păstrarea unui învăţământ religios în programul oficial al celor mai multe şcoli,
menţinerea unui executiv puternic, păstrarea particularităţilor provinciale (fiindcă cele 17 land-
uri dispuneau de o largă autonomie, adunări, guverne proprii, organe de poliţie şi administraţie
tradiţionale, fiind supuse şi autorităţii centrale, în general, şi preşedintelui, în specia).
Regimul de la Weimar a fost susţinut de forţele politice din coaliţia de centru-stânga – Partidul
Social-Democrat, Centrul Catolic, Partidul Democrat. Dar, după 1923, popularitatea acestor forţe
politice a intrat în declin. PSD, de la 45% voturi obţinute în 1919 a scăzut la 21% în 1924;
Centru Catolic – de la 21% la 12%, iar Partidul Democrat - de la 18% la 3,9%. Mai numeroase şi
mai puternice, ca bază economică şi influenţă, au fost forţele ostile regimului: statul major al
armatei, corpul ofiţeresc, acele „corpuri france”, care întreţineau o atmosferă de teroare şi se
erijau în „gărzi patriotice”, junkerii, proprietarii funciari, monarhiştii, conservatorii, cadrele
vechiului regim, înalţii funcţionari, magistraţii, universitarii, industriaşii, bancherii.

48
Fragilitatea şi vulnerabilitatea regimului s-a evidenţiat în funcţie de dificultăţile economico-
financiare.
Până la marea criză, republica a parcurs două etape:
1.) „Anii dificili”: 1919-1923 - când s-a declanşat o acută criză monetară (generată de
implicaţiile plăţii reparaţiilor – asociate urmărilor războiului – ocuparea Ruhr-ului de către
trupele franco-belgiene, devalorizarea mărcii, salariul real ajungând sub un sfert faţă de cel de
dinaintea războiului). Perioada s-a caracterizat prin multiplicarea conflictelor sociale (greve,
acţiuni teroriste, lovituri de stat, asasinate politice). Între ianuarie 1919 – iulie 1922 s-au produs
354 de asasinate politice, între victime figurând liderul Centrului Catolic, Erzberger, semnatarul
tratatului de pace, şi industriaşul evreu Walter Rathenau, conducătorul trustului de electricitate.
Printre iniţiatorii acestor acţiuni s-au numărat generalul von Lütwitz, Wolfgang Kapp, Adolf
Hitler – care, la 8-9 noiembrie 1923, încurajat de generalul Ludendorff, a încercat o lovitură de
stat, la München. Planul a fost dejucat, iar Hitler primit o condamnare la 5 ani de închisoare; va
executa doar 9 luni, timp în care a scris Mein Kampf (Lupta mea)
2.) „Acalmia” ce a caracterizat anii 1924-1929 a fost aparentă. Deşi în această perioadă s-au
retras trupele franco-belgiene din Ruhr, s-a revizuit suma plăţii reparaţiilor (prin planurile Dawes
- 1924 şi Young - 1929), s-a stabilizat moneda (Rentermark), convertibilă în aur, regimul
economic sever a impus diminuarea ajutorului de şomaj, a pensiilor şi chiar a numărului de
funcţionari.

c) Monarhie constituţională, rămasă în afara primului război, Spania s-a remarcat prin afacerile
încheiate cu beligeranţii, cărora le-a vândut cărbune, fier, textile şi de pe urma cărora a obţinut
profituri însemnate. În 1918, ea avea o suprafaţă de 497.881 km2 şi 21.000.000 locuitori.
Criza de reconversiune, din anii 1919-1922 a afectat şi economia spaniolă, aducând cu sine
lipsurile, nemulţumirile, şomajul, conflictele sociale. Confruntat cu asemenea stare de lucruri,
regele Alfons al XIII-lea i-a dat mână liberă generalului Miguel Primo de Rivera, cel care a
introdus un regim de mână forte, suspendând Constituţia, partidele politice, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Pe plan economic, dictatura lui de Rivera a sporit măsurile protecţioniste, a
iniţiat şi finanţat unele lucrări publice, irigaţii, construcţii de şosele, căi ferate, a continuat
războiul din Maroc, alături de francezi, a reprimat mişcarea separatistă bască. Adversarii
regimului (Republicanii de dreapta – conduşi de Alejandro Leroux – Acţiunea republicană – în
frunte cu Manuel Azana – Federaţia Studenţilor, unele cercuri ale armatei) au făcut, prin repetate
acţiuni protestatare, ca în ianuarie 1930, regele să-l demită pe Primo de Rivera. Victoria
antimonarhiştilor cu ocazia alegerilor municipale, l-au determinat pe rege să părăsească Spania
(aprilie 1931), fără, însă, a abdica. Guvernul lui Alcala Zamora a preluat frâiele ţării în condiţiile
unei crize de proporţii, când şi agricultura şi industria erau grav afectate, iar numărul şomerilor
urca spre 1.500.000. Primele demersuri politice au vizat anunţarea de noi alegeri parlamentare,
interzicerea ordinului iezuiţilor, separarea bisericii de stat, reducerea numărului ofiţerilor,
autonomia Cataloniei, exproprierea a peste 74.000 ha în favoarea ţăranilor. În iulie 1931 s-a
constituit Adunarea Constituantă din deputaţi ai coaliţiei republicane.
Contraofensiva opoziţie nu a întârziat să apară. „Falanga”, Confederaţia Spaniolă a Dreptei
Autonome (CEDA), au încercat mai multe lovituri de stat, reuşind în 1933 să formeze un nou
guvern, condus de liderul republicanilor de dreapta, Leroux, dar dominat de elemente
49
profasciste. Anii 1934-1935 au însemnat suspendarea reformelor începute, iar ulterioarele 6-7
remanieri guvernamentale au imprimat guvernului noi trăsături dictatoriale.
În acest context s-a prefigurat şi format o mai largă coaliţie a forţelor reunite în cadrul „Frontului
Popular”, cel care a reuşit, la alegerile generale din 16 februarie 1936, să obţină 263 de locuri,
faţă de conservatorii care aveau 205 locuri.
Reprezentanţii Frontului Popular conduşi de Manuel Azana şi cei ai guvernului Cesares Quiroga
au trecut la aplicarea programului republican: au reintrodus drepturile şi libertăţile democratice,
legi în favoarea muncitorilor, un sistem de ocrotiri sociale, continuarea reformei agrare etc, fără a
afecta vechile structuri şi organizaţii politice, armata şi pârghiile cercurilor clericale şi
monarhiste.
Lipsa de vigilenţă, toleranţa republicanilor, unele disensiuni din cadrul forţelor de stânga au
permis organizarea şi declanşarea, la 17 iulie 1936, a rebeliunii contra republicanilor. Iniţiatorii
şi organizatorii rebeliunii au fost ofiţerii şi liderii organizaţiei profasciste Falanga. Ei s-au
asigurat, în secret, de sprijinul Germaniei şi Italiei. Războiul civil avea să dureze până în martie
1939, costând Spania circa 10.000 de victime şi peste 12.000 de oameni aruncaţi în temniţe.
Greşelile guvernelor republicane din intervalul 1936-1939, politica de „neintervenţie” a
democraţiilor europene, amestecul URSS şi intrigile întreţinute în rândul forţelor de stânga
arătau că, şi în cazul Spaniei, democraţia putea eşua.

d) Dispunând de o suprafaţă de 88.740 km 2 şi 5.600.000 locuitori – dar mai având încă teritorii
sub dependenţa sa care însumau 2.000.000 km2 – Portugalia participase în primul război
mondial alături de Antantă.
Evoluţia regimului politic a urmat o cale sinuoasă. În 1910 a fost înlăturată monarhia şi
proclamată republica parlamentară. În 1917, printr-o lovitură de stat s-a instaurat dictatura
generalului Sidonio Paes (care avea să fie asasinat în anul următor). În 1919, dreapta politică
(condusă de Hensique de Paiva Conceiro) a încercat o readucere a suveranului, încercare fără
rezultat de durată.
Între 1919-1926 regimul republican portughez s-a confruntat cu o suită de probleme dificile.
Ţara avea o structură precumpănitor agrară. 60% din locuitori erau ţărani. Numărul neştiutorilor
de carte urca la 65-70%. Pământul era în mâinile marilor latifundiari şi ale bisericii catolice.
Ţăranii dispuneau de loturi mici, de 0,5-2 ha. În puţinele întreprinderi industriale existente
salariile coborâseră la doar 60% faţă de nivelul din 1913. Datele statistice indică faptul că în
această perioadă, republica a fost zguduită de numeroase greve şi de 16 lovituri de stat.
La 26 mai 1926, reprezentanţii armatei - o castă puternică şi privilegiată, prin tradiţie, ca şi în
Spania – au preluat puterea, sub conducerea generalului Antonio Carmona. Noul regim autoritar
a desfiinţat partidele politice, a lichidat unele drepturi şi libertăţi fundamentale. La 25 martie
1928, Carmona s-a autoproclamat preşedinte al Portugaliei, iar şef de guvern a devenit
profesorul Antonio de Oliviera Salazar. Cabinetul Salazar a organizat şi consolidat regimul
autoritar, a creat un partid mic - Uniunea Naţională -, şi a înlocuit sindicatele cu corporaţiile,
după exemplul italian. Analiza mai recentă a regimului Salazar relevă faptul că el n-a imprimat
ţării caracteristicile unui stat de tip fascist (Salazar era un admirator al ideilor lui Charles
Maurras. Voia un stat bazat pe ordine, muncă, moralitate creştină, respectul familiei şi
50
individului. Mircea Eliade – care a lucrat la Ambasada română din Lisabona – i-a dedicat o
biografie plină de admiraţie)

e) Deşi formal suverană, China începutului de secol XX era împărţită în zone de influenţă: ruşii
controlau Mongolia şi provincia maritimă a Manciuriei, englezii - Tibetul, japonezii Taiwanul
(sau Formosa) şi Coreea. De asemenea, occidentalii obţinuseră concesiuni pe 99 de ani asupra
bogăţiilor din unele teritorii chineze; astfel, Franţa avea concesii în provincia Kuang-Tchen,
Anglia în Hong-Kong, Portugalia în Macao, Germania în Kiao-Tchen.
La sfârşitul Primului Război Mondial, existau în China două zone cu o situaţie diferită: Nordul,
cu capitala la Pekin, avea un guvern recunoscut de marile puteri occidentale, în timp ce Sudul, cu
capitala la Canton, era condusă de Sun-Yat-Sen şi partidul său: Komintang. În perioada 1919-
1927, anarhia a caracterizat viaţa politică internă a Chinei. „Seniorii războiului”, guvernatorii
militari luptau pentru putere, fiecare dispunând de forţe militare proprii. Spre a-şi menţine
puterea şi influenţa, ei au acordat concesii economico-financiare străinilor, fără a încerca să
adopte măsuri sociale care să scoată ţara din foamete şi lipsuri. La 4 mai 1919, studenţii,
intelectualii, elementele burgheze, asociaţiile de comercianţi şi lucrătorii din Şanhai au protestat
împotriva prezenţei străine în China, contra „tratatelor inegale”, cerând înlăturarea administraţiei
străine, boicotarea mărfurilor şi întreprinderilor japoneze. O grevă generală a paralizat activitatea
porturilor şi la 10 iunie 1919 guvernul demisionează.
Sub conducerea Komintang-ului, în frunte cu Sun-Yat-Sen – părintele revoluţiei din 1911 –
grupările progresiste ale Chinei au susţinut înlăturarea concesiilor acordate străinilor,
exproprierea marilor domenii funciare, reforme democratice, emanciparea şi unificarea Chinei.
Conştient de faptul că nu va putea realiza singur aceste deziderate, Sun-Yat-Sen a acceptat
colaborarea cu Partidul Comunist Chinez (creat, în 1921, la Shanghai), ba chiar s-a orientat către
URSS. Moartea lui Sun-Yat-Sen, survenită în 1925, l-a adus la conducerea Komintang-ului, pe
Cian-Kai-Sek, cel care, intuind efectele amestecului sovietic, dornic de „exportul revoluţiei”, a
rupt brusc colaborarea cu URSS. De asemenea, el i-a expulzat pe experţii şi militarii sovietic, a
reuşit – începând cu anul 1927 - să restabilească ordinea şi unitatea Chinei în zonele nordice şi
centrale, a dezarmat miliţiile populare, a dizolvat sindicatele şi a scos în afara legii partidul
comunist, arestând o mare parte din liderii acestuia.
Sub conducerea lui Mao-Tze-Dun, comuniştii au încearcat să constituie „Comuna din Canton”,
repliindu-se şi reorganizându-se în zonele rurale din sud. Au organizat chiar „marşul cel lung” şi
au creat, în provincia Chen-Si-U, „Republica Sovietică Chineză”.
În nord şi centru, Ciang-Kai-Shek a continuat să-şi consolideze puterea, făcând din Komintang
unicul partid politic admis de lege, în ciuda caracterului său minoritar (de numai 1.600.000
membri). Regimul lui Ciang-Kai-Shek a fost unul autoritar. A reprimat în sânge „Comuna din
Canton”; a introdus chiar şi un sistem de planificare a economiei, pe 4 ani. Totuşi, în politica
internă, a încercat să redreseze economia (apelând la sprijinul american, german); a susţinut
programul de construire a digurilor şi canalelor pentru culturile de orez, pentru irigaţie; a investit
în dezvoltarea reţelei de căi ferate, investind şi în ramurile industriale concentrate în valea
fluviului Yang-Tse. Extinderea invaziei japoneze în 1931 şi continuarea acesteia, l-a obligat, în
ajunul celui de-al doilea război mondial, să reia colaborarea cu comuniştii lui Mao-Tze-Dun,
pentru a lupta împreună contra expansiunii japoneze.
51
 III.5. Regimuri totalitare
Noţiunea de regim totalitar este specifică epocii moderne/contemporane şi are profunde
implicaţii social-politice, economico-financiare şi ideologice. Spre deosebire de alte forme de
autoritarism, regimul totalitar nu se bazează doar pe un grup elitist, ci şi pe atragerea,
subordonarea şi, uneori, chiar participarea „entuziastă” a maselor, regimul vizând controlarea
componentelor vieţii şi activităţii materiale şi spirituale.
Rădăcinile totalitarismului se află în dorinţa unor guverne - manifestată în anii Primului Război
Mondial – de a controla şi dirija activitatea tuturor instituţiilor şi categoriilor sociale pentru
obţinerea victoriei. Exprimând revolta împotriva democraţiei şi a valorilor tradiţionale, regimul
totalitar subordonează interesele individului, intereselor colectivităţii, pe care le supune integral
controlului statului. Legea - ca expresie a voinţei tuturor – este înlocuită cu voinţa liderului şi a
partidului unic. Liderul – şef al statului şi al partidului unic - evită titulatura tradiţională (rege,
monarh, suveran), utilizând termeni care implică identificarea cu interesele maselor: „comisar al
poporului”, Führer”, „Duce” etc. Pentru ca regimul totalitar să poată antrena masele într-o
„revoluţie permanentă” şi „eficientă”, el îmbină mijloacele de stimulare, de recompensare a
loialităţii şi activităţii individului cu cele de teroare, care i-au dat şi nota definitorie.
Exemplul cel mai tipic – şi primul, în ordine cronologică – al creării şi perfecţionării regimului
totalitar este regimul sovietic. Ulterior, ca o reacţie la el, au apărut regimul fascist în Italia şi cel
nazist în Germania.

a) Regimul totalitar sovietic

Cu preţul renunţării la 770.000 km2 şi 28.500.000 locuitori din fostul imperiu ţarist, guvernul
sovietic a semnat pacea cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk şi în anii ce au urmat, 1918-1921 a
ieşit învingător în războiul civil şi în acţiunile intervenţioniste extreme. Dincolo de aceste
victorii, ţara se afla într-o stare jalnică. Agricultura nu oferea nici jumătate din producţia
antebelică. Mari suprafeţe rămâneau nedesţelenite. Ţăranii n-aveau utilaje, animale de lucru,
bani. Sute de sate, din Ucraina şi până în Siberia, erau cuprinse de răscoale. Livrările de grâu de
la sate spre oraşe scăzuseră de la 8.700.000 tone în 1916, la 1.800.000 tone în 1918. În industrie,
situaţia era şi mai dezastruoasă. Producţia anului 1919 atingea doar 13% faţă de cea din 1913. În
unele ramuri – ca de pildă cea metalurgică – nivelul producţiei coborâse la 3%. Multe mine erau
inundate. Multe întreprinderi – închise. Atât Moscova, cât şi Petersburg-ul se confruntau cu o
cumplită foamete.
În condiţiile unei economii zdruncinate şi a unei stări de tensiune crescândă (ca, de exemplu,
revolta marinarilor din portul Kronstadt, din 3 martie 1921, cei care, cerând „moarte
bolşevicilor”, au creat o „comună revoluţionară”. Acţiunea lor a fost reprimată de Zinovoiev,
preşedintele Sovietului din Petersburg, la ordinul lui Lenin), la cel de-al X-lea Congres al
partidului bolşevic (martie 1921), Lenin a propus să se treacă la „o nouă politică economică”
(N.E.P.); pe lângă sectorul socialist, favorizat şi finanţat de stat trebuia să se accepte, temporar, şi
un sector privat. Atât ţăranii înstăriţi, cât şi patronii mici şi mijlocii, puteau folosi munca
salariată, în condiţiile stabilite de lege. A fost restabilită libertatea comerţului interior. Un anumit
număr de societăţi străine – americane, germane, engleze, franceze etc. – puteau face, la rândul
52
lor, investiţii sau construi societăţi mixte; specialiştii străini primeau salarii mari, la nivelul pieţei
mondiale (Puteau fi plătiţi în aur, dacă-şi aduceau o contribuţie însemnată la dezvoltarea
economiei sovietice). Unele firme străine au răspuns invitaţiilor sovietice. O societate din SUA a
trecut la exploatarea azbestului din Urali, iar uzinele Ford au construit o fabrică de automobile la
Gorki.
Totuşi, statul păstra dreptul de proprietate şi control asupra pământului, mijloacelor de producţie,
marilor întreprinderi, bănci, transporturi şi asupra comerţului exterior. În industria naţionalizată –
la nivelul anului 1926 – URSS investea un procent de 26% din venitul naţional. Sectorul privat
nu utiliza decât 23% din totalul lucrătorilor sovietici şi nu furniza decât 5% din valoarea
producţiei industriale. În schimb, sectorul naţionalizat, deşi cuprindea doar 3% din întreprinderi,
utiliza 60% din lucrători şi furniza 92,4% din valoarea producţiei globale.
Aplicată pe parcursul anilor 1921-1927, noua politică economică s-a soldat cu rezultate inegale,
dar importante în ansamblu. Între 1922-1928, suprafeţele însămânţate au sporit de la 66,2% la
92,2%. Producţia agricolă totală a crescut de la 56,3% la 73,3%, chiar dacă randamentul a fost
negativ, iar consumul de cereale pe cap de locuitor a rămas aproape la aceiaşi parametrii. În
timpul aceleiaşi s-a efectuat reforma monetară (1 cernoveţ a devenit echivalentul a 50.000 ruble).
În industrie, efectele „Noii politici” au fost vizibile: producţia de cărbune s-a triplat; cea de oţel a
crescut de 7 ori, iar cea de petrol s-a dublat. S-a lichidat şomajul. S-a renunţat la principiul
egalităţii salariilor şi s-a creat o ierarhie, care stimula munca, după cantitate, calitate şi
dificultatea condiţiilor.
Sub raportul organizării statale, în decembrie 1922 s-a constituit URSS – Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice, care reunea RSF Rusă, RSS Ucraineană, RSS Bielorusă, RSS
Transcaucaziană. Ulterior, numărul republicilor din confederaţie a sporit la 6, în 1924 (printre
acestea era şi RSS Moldovenească, înfiinţată în 1924, cu românii ce locuiau în zona dintre Nistru
şi Bug, Transnistria), la 7 în 1929, la 11 în 1936 şi la 16 în 1945 – când prin „export de
revoluţie” suprafaţa fostului imperiu ţarist era cu mult depăşită, lărgită. Formal, toate republicile
din URSS erau egale şi suverane: în realitate erau centralizate şi subordonate ruşilor.
Constituţia din 1924 numea URSS „o federaţie de republici proletare, egale, autonome
lingvistic”, având în comun politica externă, comerţul exterior, apărarea, poşta, telefoanele,
telegraful, planificarea de la centru, dar mai ales „direcţia politică, de stat”. În fruntea URSS se
afla Congresul Uniunii Sovietelor, ales pe baza listelor, controlate şi avizate de la centru. El
desemna Comitetul Central Executiv – după acelaşi sistem, pe bază de „dosare”. Acest organism
era format din Consiliul Uniunii şi Consiliul Naţionalităţilor, care se întruneau de 3 ori pe an. Un
Prezidiu al acestui organ central bicameral deţinea puterea executivă – organul restrâns de lucru
fiind Consiliul Comisarilor Poporului. De fapt, Constituţia din 1924 a instituit structura şi
ierarhia regimului totalitar, iar stalinismul a devenit expresia tipică a acestui regim
Coordonate ale regimului stalinist:
După ce, în 1925, s-a elaborat şi experimentat un plan anual, s-a trecut la acele faimoase planuri
cincinale – primul în 1928-1932, al doilea în 1933-1937 şi al treilea, din 1937, întrerupt de
declanşarea şi desfăşurarea celui de-al doilea război mondial. Ideea economiei planificate fusese
lansată de Lenin încă din 1918, iar socializarea şi planificarea erau cele două principii ale
„construirii socialismului şi comunismului”.

53
Primul plan cincinal (1928-1932) preconiza lichidarea sectorului privat, dezvoltarea producţiei
în domeniile economice de bază – industria grea, constructoare de maşini, a surselor energetice,
a oţelului, minieră. În domeniul agriculturii, printre obiective figurau exterminarea chiaburilor
(„culacilor”), încheierea colectivizării şi trecerea la mecanizarea lucrărilor. Prin extinderea
socializării, anul 1929 a fost declarat „anul marii cotituri”, creându-se două categorii de unităţi
socialiste: a) colhozuri pentru ţăranii de rând şi sovhozuri – unităţi socialiste de stat, cu lucrători
salariaţi. Colectivizarea nu s-a putut face decât prin forţă, prin constrângere. Mulţi ţărani s-au
revoltat, s-au refugiat, s-au ascuns. După datele oficiale, peste 7.000.000 ţărani au fost ucişi.
Al doilea cincinal (1933-1937) urmărea viza trei aspecte: 1) dezvoltarea şi diversificarea
învăţământului tehnic (pentru formarea şi specializarea cadrelor calificate); 2) dezvoltarea
industriei uşoare – a industriei alimentare, a bunurilor de larg consum (acestea şi-au dublat
producţia, fapt ce a permis, din 1935, suprimarea cartelelor de raţionalizare a alimentelor; 3)
trecerea URSS la înarmare, după exemplul Germaniei naziste. În aceşti ani s-a declanşat şi aşa-
zisa „mişcare stahanovistă” (după numele minerului Alexei Stahanov, care, în 1935 a reuşit să
depăşească de 14 ori o normă zilnică de extragere a cărbunelui, prin diverse invenţii tehnice).
Cel de-al treilea plan cincinal, început în 1937, urmărea „trecerea graduală de la construirea
socialismului la comunism”. Analizând bilanţul acestor cincinale, majoritatea istoricilor constată
că, la prima vedere, în 1939, URSS devenise a III-a putere în lume, după SUA şi Germania. Dar,
cu ce preţ? Însăşi Constituţia din 1936, supranumită „stalinistă” – a III-a după cele din 1918 şi
1924 – a lăsat să se întrevadă limitele regimului.
În loc să devină „o ţară a egalităţii şi dreptăţii”, URSS s-a impus ca o ţară a contrastelor şi terorii.
Sanctificat - încă în viaţă fiind – prin poezii şi portrete, Stalin s-a impus ca „tătuc al poporului”,
după modelul ţarilor din trecut. A susţinut cenzura presei, supravegherea învăţământului,
rescriere istoriei şi combaterea Bisericii. Dictatura stalinistă nu acceptat nici o opoziţie: poliţia
politică (GPU, apoi NKVD) avea misiunea de a-i aresta pe toţi cei ce erau suspectaţi de activităţi
contra-revoluţionare, dar şi pe cei care nu-i denunţau pe „duşmanii poporului”. Delaţiunea era
puternic încurajată. Oponenţii erau executaţi sau trimişi în lagărele din Gulag. Începând din
1933, membrii partidului care nu erau în totalitate devotaţi lui Stalin au făcut obiectul unei serii
de epurări. În 1936-1938, epurările i-au vizat pe foştii tovarăşi ai lui Lenin. Bătrânii bolşevici
(Zinoviev, Kamenev, Buharin) au fost acuzaţi de comploturi sau de tentative de asasinat, judecaţi
şi condamnaţi la moarte. 90% din generalii din Armata Roşie au fost executaţi.
URSS-ul lui Stalin şi-a îndeplinit parţial contractul: neatins de criza din anii 30, el a devenit în
1939 prima mare putere cu economie socialistă. Dar această victorie a fost plătită de poporul
sovietic cu preţul unei dictaturi personale, a unui regim totalitar şi a noii inegalităţi sociale.

b) Regimul fascist italian

A doua ţară, în ordine cronologică, în care s-a instaurat un regim totalitar, a fost Italia. Drumul
către acest a fost mai lent decât în URSS şi a îmbrăcat anumite particularităţi. Dezagregarea
democraţiei italiene s-a datorat atât realităţilor interne cât şi condiţiilor internaţionale.
Italia prefascistă (1918-1922) a parcurs aceeaşi criză postbelică pe care şi alte state europene au
întâlnit-o: sectorul agricol reprezenta peste 55% în structura economiei, pământul era divizat
între domenii imense în unele zone şi loturi individuale, extrem de mici, în altele.
54
Industrializarea era dificilă. Lipseau capitalurile, sursele energetice, materiile prime. Câteva
întreprinderi industriale erau concentrate în partea de nord a ţării – în Lombardia, la Milano,
Genova, Torino. Ţara era tributară capitalurilor străine şi importurilor, preţurile crescuseră
vertiginos, iar inflaţia a explodat.
Italia a traversat, în primii ani de după război, o stare de nemulţumire generală. Pe plan
internaţional, ea s-a confruntat cu un acut sentiment de frustrare, nereuşind să obţină nici Istria,
nici Dalmaţia promise de Aliaţi şi nici mai mult de 10% din reparaţiile pe care i le datora
Germania. Italienii au ajuns să împărtăşească ideea potrivit căreia victoria lor fusese „mutilată”.
Pe plan intern, regimul era o monarhie parlamentară în care guvernul răspundea în faţa
Parlamentului. Neînţelegerile dintre partidele susceptibile de a ajunge la putere a u provocat o
mare instabilitate guvernamentală: în perioada iunie 1919-februarie 1922 s-au schimbat 4
guverne, fapt ce a produs iritare şi confuzie în rândul opiniei publice. Lideri politici precum
Orlando, Nitti, Giolitti s-au dovedit neputincioşi în faţa dificultăţilor interne şi a mişcărilor
sociale de amploare. În septembrie 1920, muncitorii au paralizat activitatea câtorva uzine; se
vorbeşte chiar de constituirea unor soviete de soldaţi şi lucrători care încercau să preia controlul
asupra întreprinderilor, în acelaşi timp ce ţăranii răsculaţi începeau să ocupe pământurile
necultivate şi marile domenii.
Mişcarea fascistă s-a dezvoltat şi afirmat tocmai în acest climat. De altfel, originile sale datau de
la sfârşitul secolului al XIX-lea. Adepţii acestei mişcări puneau sub semnul întrebării valorile
tradiţionale, democraţia, raţiunea, familia, morala, exaltau instinctul, forţa, elanul vital, făceau
apel la unele concepţii ale lui Nietzsche, Bergson. În cadrul acestei mişcări se afirmaseră grupul
naţionalist, florentin, condus de scriitorul Giovani Papini (autorul celebrului roman Un om
sfârşit), grupul din jurul revistei „Ideea Naţională”, curentul literar-artistic, condus de Gabriel
d’Annunzio, mişcarea futuristă a lui Marinettia. Termenul de „fascism” a fost împrumutat din
Roma antică ca simbol al puterii, unităţii şi gloriei înaintaşilor. (Şi brigăzile lui Garibaldi s-au
numit „fascii”). În anii 1919-1922 fasciile s-au dezvoltat şi afirmat ca un fel de „gărzi
pretoriene”, unităţi paramilitare, care acţionau contra forţelor de extremă stângă, spre a preveni şi
opri primejdia bolşevică – fapt ce a atras încurajarea şi finanţarea lor clandestină de către marii
industriaşi şi finanţişti. Statul le-a tolerat, iar armata le-a furnizat arme şi cadre. Până şi justiţia –
care în aprilie 1921 a trimis la închisoare 212 socialişti şi numai 2 fascişti – le-a trecut cu
vederea abuzurile. Efectivele fasciilor au ajuns, în decembrie 1920, ajung la 1000 membri.
Numărul acesta s-a dublat într-un interval de un an şi tot în 1921 s-a creat Consiliul Naţional
Fascist, apoi Partidul Naţional Fascist. – cu formaţiuni paramilitare şi sindicate proprii.
Programul iniţial al fasciilor prevedea regim monarhic, durata zilei de muncă de 8 ore, reformă
constituţională, creşterea prerogativelor puterii executive, concentrarea eforturilor pentru
sporirea gloriei patriei, exaltarea violenţei, cultul războiului, cucerirea de spaţiu pentru surplusul
de populaţie italiană. La alegerile din mai 1921, fasciştii s-au situat doar pe locul al IV-lea,
rezultat care nu le-a îndreptăţit accesul la putere. Numărul de locuri obţinute în parlament de
principalele partide în luna mai 1921, se prezenta astfel:
Nr. Partidul Nr. de
crt. locuri
1. Partidul Constituţional 240
2. Partidul Socialist 122
3. Partidul Popular 107
55
 4. Partidul Naţional Fascist 35
5. Partidul Comunist 16
Încurajaţi de marii proprietari, de partidul agrarian, de marii industriaşi, de cercurile influente din
conducerea armatei, fasciştii au organizat mari demonstraţii în principalele oraşe, în vara anului
1922, iar la 20 octombrie 1922, un quadriumvirat, în frunte cu Balbo, de Vechi, Del Bono şi
Bianchi, sub conducerea lui Mussolini a propus organizarea unui „marş asupra Romei”, în
vederea preluării puterii.
Marşul a fost o simplă demonstraţie, care a pus în mişcare circa 25.000 de persoane, prost
înarmate şi la fel de prost organizate. Guvernul Facta putea lesne reprima acţiunea, având la
dispoziţie o garnizoană cu un efectiv de peste 30.000 soldaţi, dar, spre a evita o vărsare de sânge,
la presiunea unor intimi ai săi, regele Victor Emanuel al III-lea a refuzat să semneze decretul de
folosire a forţei: guvernul Facta a demisionat; regele l-a chemat pe Mussolini – care era la
Milano – să vină să formeze noul guvern. Acesta a ajuns, a doua zi, la Roma, în uniformă de
fascist. Fără voinţa electoratului – dar prin voinţa suveranului, care putea, în caz de criză politică
să numească primul-ministru – Mussolini era, la început în minoritate în Parlament; el îşi începea
guvernarea cu un cabinet de coaliţie, în care nu erau decât 4 miniştri fascişti – ceilalţi aparţinând
socialiştilor, liberalilor, popularilor, conservatorilor.
Mussolini a dat dovadă de tact şi abilitate. Iniţial, a tolerat presa de opoziţie. Ulterior, a suprimat
grevele. A cerut şi obţinut, atât de la Camera Deputaţilor, cât şi de la Senat, în noiembrie 1922
puteri depline, spre a restabili ordinea., dar în scurt timp a ajuns să-i înlocuiască funcţionarii din
aparatul administrativ cu fasciştii loiali. A susţinut organizarea „expediţiilor punitive”, devastând
redacţiile ziarelor de stânga, arestând numeroşi lideri şi atacând chiar reşedinţa fostului prim-
ministru. Contemporanii şi-au imaginat că venirea fasciştilor lui Mussolini la putere – ca şi a
bolşevicilor lui Lenin în Rusia – era un act temporar, efemer. Însă, cu trecerea timpului,
Mussolini şi partidul fascist s-au consolidat.
În ianuarie 1924 – după ce noua lege electorală a creat avantaje partidului care obţinea o
majoritate relativă a voturilor – parlamentul eterogen, din 1922, a fost dizolvat. S-au organizat
noi alegeri. Sprijinit masiv de patronatul marilor întreprinderi şi al băncilor, favorizat şi de
psihoza întreţinută în rândul electoratului, partidul fascist a obţinut 65% din voturi, adică 375 de
locuri în parlament – iar restul locurilor, de 179, se repartizau astfel: 46 – socialiştii, 39 –
partidul popular, 19 – comuniştii. Aceste alegeri au fost, totuşi, ultimele „libere” din istoria
Italiei interbelice. În lunile mai şi iunie 1924, deputatul Matteotti, secretarul general al Partidului
Socialist, a denunţat vehement abuzurile săvârşite în timpul alegerilor, acuzându-l pe Mussolini
pentru toate acestea. La 10 iunie 1924, Matteotti a fost asasinat de fascişti. Deşi Mussolini a fost
obligat să-şi exprime public regretul, o parte a opoziţiei a părăsit Parlamentul, în semn de protest.
După o scurtă etapă de criză, la 3 ianuarie 1925, Mussolini a anunţat că îşi asumă
„responsabilitatea politică, morală, istorică”, trecând, de fapt, la fondarea regimului totalitar.
Opoziţia a fost pur şi simplu eliminată. Prin legile din decembrie 1925 şi ianuarie 1926
Constituţia a fost modificată. Prerogativele primului-ministru erau mult lărgite: el devenea
responsabil numai în faţa regelui, nu şi a Parlamentului; avea iniţiativă legislativă; putea guverna
prin decrete-legi. Parlamentul devenea o instituţie cvasiformală, iar toate funcţiile –
administrativă, juridică, politică, economică, culturală – erau încredinţate fasciştilor.

56
Statul fascist a devenit o realitate, din 1925. Potrivit legii electorale, sindicatele fasciste,
patronatul şi lucrătorii propuneau o listă cu 800 de candidaţi. Autoritatea supremă revenea
Marelui Consiliu Fascist, format din 400 activişti fascişti. Se instituia controlul partidului unic.
Elementele specifice regimului totalitar fascist izvorau din doctrină, instituţii, structuri
organizatorice, spirit, ideologie etc. Socialist, oportunist, republican până la 1924, Mussolini
devenea după această dată, dictator, monarhist şi catolic.
O componentă specifică a regimului a constituit-o corporatismul. Cu începere din 1926,
sindicatele fasciste au elaborat şi controlat contractele colectiv, fixând condiţiile de muncă şi
salarizare şi aplanau conflictele de muncă. (Cartea de muncă, obligatorie din 1927, era o
„oglindă” a lucrătorului). În Italia s-au înregistrat 22 de corporaţii fasciste, pe domenii de
activitate, conduse de un Consiliu fascist constituit din reprezentaţi ai statului şi membrii
partidului fascist, ai sindicatelor fasciste şi ai patronatului.
Instruirea şi educaţia se făceau prin două nivele. Primul implica o educaţie fizică, civică şi
premilitară. Al doilea – intelectuală. Scopul lor era acela de a forma „o rasă dură, curajoasă,
ordonată, puternică”. De la vârsta de 8 ani, copiii erau integraţi în organizaţii precum „Balilla”,
cei cu vârste cuprinse între 8-14 ani întrau în „Avangardiştii”. Începând din 1933, învăţătorii îşi
susţineau lecţiile în uniforma fascistă, iar profesorii de liceu sau cei din universităţi predau
cunoştinţe cu o anumită orientare.
Statul fascist a monopolizat şi coordonat întreaga reţea de mijloace de propagandă – presa,
radioul, cinematograful, afişajul, paradele, discursurile, timpul liber, „Dopolavoro” (timpul
disponibil după muncă), excursiile, vacanţele, duminicile, sărbătorile din cursul anului.
Dar, în pofida instrumentelor represive, draconice şi mult sporite – poliţia fascistă, Organizaţia
de Vigilenţă şi Represiune Antifascistă (OVRA), lagărele din sudul ţării, acele „băi de foc”,
Lipari, Ustica, Lampedusa, tribunalul special, care, între 1927-1943 a pronunţat peste 4700 de
condamnări – forţele de opoziţie s-au regrupat: o parte din partidele politice au început să
acţioneze clandestin; Biserica catolică a încercat să se opună convertirii tinerilor prin
organizaţiile fasciste şi s-au pus la cale chiar şi atentate contra Ducelui. Însă mai evidente şi mai
numeroase au fost opţiunile antifasciste de peste hotare. În Franţa, de pildă, s-au reorganizat
unele celule ale partidelor interzise în Italia; s-au editat şi difuzat cărţi, broşuri, publicaţii
antifasciste; au activat personalităţi liberale precum Luigi Sturzo, socialiştii Turatti, Tasca,
Creves, fraţii Rosselli.
Evaluând bilanţul politicii fasciste, el apare în diverse aspecte:
- în politica demografică, Mussolini a voit să ajungă la o Italie cu cel puţin
60.000.000 locuitori. În acest scop a stimulat naşterile prin diverse prime („bătălia pentru
naşteri”), a impus taxe celibatarilor, a interzis avorturile, a restrâns emigraţia. Totuşi, creştere
demografică n-a fost una spectaculoasă: de la 38.000.000 locuitori în 1922, Italia a ajuns la
45.000.000 persoane în ajunul celui de-al doilea război mondial.
- în domeniul economic, după „faza liberală” care a caracterizat anii 1922-1927, a
urmat „faza dirijistă” (caracterizată prin crearea corporaţiilor, prin bătălia grâului” şi prin
încurajarea unor ramuri a industriei grele italiene), iar din 1932, „faza autarhică” (cu reducerea
producţiei cu peste 30% pe ansamblu, cu şomaj şi alte crize sociale).

57
 - în domeniul spiritual, relaţiile statului cu biserica catolică au fost reglementate în
1929 prin acordurile de la Laterano. Papa Pius al XI-lea devenea suveranul Vaticanului –
primind o rentă de stat şi un capital de 1 miliard lire italiene. Catolicismul devenea, oficial,
religie de stat şi era predat în şcoli. Biserica primea, de asemenea, monopolul asupra căsătoriilor
catolicilor.
- în politica externă, Mussolini a vrut să-şi ducă la bun sfârşit proiectul colonial.
În octombrie 1935 al a atacat Etiopia, singurul teritoriu african care nu fusese încă o colonie a
vreunui stat european. Dar dacă ocuparea Addis Abebei, la 5 mai 1936, a fost o victorie pentru il
Duce, agresiunea împotriva Etiopiei a marcat şi ruptura definitivă a Italiei de democraţiile
occidentale, care aveau să voteze, în cadrul Societăţii naţiunilor, sancţiuni economice împotriva
sa.
c) Germania nazistă
În Germania implicaţiile şi complicaţiile marii crize economice au pregătit propulsarea partidului
nazist spre putere. „Prosperitatea” ţării, între anii 1924-1929 a avut la bază infuzia de capitaluri
străine (cu precădere americane) care însumau cca. 25 miliarde mărci aur. În 1930, datoria
externă a ţării ajunsese la 6,5 miliarde dolari, cu o dobândă de 300.000.000 anual. Odată cu
scăderea investiţiilor străine (de la 250.000.000, în 1928, la 40.000.000 dolari, în 1929) s-a redus
şi nivelul producţiei industriale (în 1929, cu peste 20%), iar şomajul a explodat (în 1932, circa
8.000.000 persoane).
Lipsa locurilor de muncă, haosul preţurilor, conflictele sociale, mizeria, nesiguranţa, evaziunile
fiscale, neputinţa guvernelor de-a găsi soluţii eficiente în faţa crizei au îngroşat rândurile forţelor
politice extremiste. În 1930, naziştii au obţinut 6.500.000 voturi, iar comuniştii – 4.900.000
voturi în Reichstag. Ca urmare, cancelarul Brüning i-a oferit lui Hitler postul său. Dorinţa
acestuia din urmă de a deveni preşedinte l-a făcut să refuze oferta. Alegerea lui Hindenburg ca
şef al statului n-a fost şi o înfrângere a nazismului. Din contra, la alegerile parlamentare din
1932, aceştia au ocupat 230 de locuri din cele 607. Spre a stopa drumul spre putere al forţelor
extremiste, preşedintele Hindenburg i-a oferit funcţia de cancelar generalului Schleicher, cu
gândul că o dictatură militară ar putea restabili ordinea. La rândul său, la 27 ianuarie 1933, la
Dusseldorf, la o întâlnire cu magnaţii trusturilor Thyssen, Kirdorf, Krupp, Hitler a promis un
guvern de mână forte, capabil să restabilească ordinea, siguranţa şi stabilitatea statului. La 30
ianuarie 1933 – în urma unui memoriu al marilor patroni industriali, înaintat lui Hindenburg –
preşedintele Republicii de la Weimar i-a cerut lui Adolf Hitler, „şeful celui mai important partid
naţional”, ca în clitate de cancelar, să formeze noul cabinet.
Instaurarea dictaturii naziste şi a regimului totalitar s-a făcut, spre deosebire de Italia, mai rapid,
într-o manieră proprie, prin câştigarea încrederii forţelor tradiţionale, a patronatului, cercurilor
conservatoare, armatei, mediilor de afaceri, partidelor naţionaliste. Dacă în Italia tranziţia spre
regimul totalitar a durat din 1922 până în 1926 (când toate partidele şi organizaţiile au fost
desfiinţate), în Germania intervalul a fost mai scurt: din ianuarie 1933 până la 2 august 1934
(data morţii lui Hindenburg).
La 1 februarie 1933 a fost dizolvat parlamentul, ca pretext pentru organizarea de „alegeri libere”.
La 27 februarie 1933, prin incendierea clădirii Reichstagului, s-a găsit un nou pretext pentru
eliminarea adversarilor politici. Acţiunea a fost urmată de decretul Pentru protejarea poporului
german – prin care erau suspendate libertăţile şi drepturile fundamentale, iar peste 4 000 de
58
militanţi ai forţelor de stânga erau arestaţi Alegerile parlamentare – desfăşurate într-o stare de
psihoză generală, întreţinută de trupele S.A. şi S.S. – au adus naziştilor 44% din totalul voturilor,
adică 288 locuri în parlament. Prin invalidarea celor 81 de mandate de deputaţi care reveneau
comuniştilor, naziştii şi-au asigurat majoritatea absolută. Primele măsuri care au urmat acestui
moment au însemnat: atribuirea de către Parlament a puterilor depline pentru Hitler, timp de 4
ani; steagul Republicii de la Weimar a fost înlocuit cu însemnele partidului nazist; au fost
desfiinţate toate partidele politice, iar partidul nazist s-a declarat „partid unic”; „Frontul Muncii”
a înlocuit sindicatele; întreg aparatul administrativ a intrat sub controlul naziştilor, în fruntea
fiecărui land fiind numiţi comisari subordonaţi conducătorului suprem: Führerul; forţelor
paramilitare existente, S.A. şi S.S. li se adăugau „poliţia secretă a statului” (Gestapo-ul). În urma
unui concordat cu Vaticanul, biserica catolică era, oficial, protejată de stat, în timp ce celelalte
culte religioase intrau sub un regim strict, discriminatoriu, dacă nu chiar persecutor.
Iniţiativele „revoluţiei naziste” au generat o criză complexă. Exporturile s-au diminuat, balanţa
de plăţi a înregistrat un serios deficit, stocurile de devize bancare au scăzut, şomajul s-a
amplificat. Luate împreună, ele au bulversat societatea germană, astfel încât, la 17 iunie 1933,
vicecancelarul Franz von Papen a cerut, în faţa studenţilor din Marburg „stabilirea ordinii
sociale, solide, pe baze justiţiare, imparţiale”. În însuşi interiorul partidului nazist au apărut două
fracţiuni: una condusă de generalul Schleicher, alta de Ernst Röhm, conducătorul trupelor de
asalt, S.A. Acesta din urmă considera că măsurile violente trebuie continuate, ba chiar susţinea
transformarea trupelor S.A. în nucleul viitoarei armate. Intervenţia energică a lui Hitler, prin
lansarea trupele S.S. - conduse de Himmler - contra trupelor S.A. ale lui Ernst Röhm, a generat
în istorie aşa-numita „noapte a cuţitelor lungi” (29-30 iunie 1934, când întreg personalul din
statul major al S.A. a fost asasinat). Atunci au pierit atât liderii „complotului de stânga”
(Strasser, Schleicher), cât şi oponenţii conservatori, Dr. Klausener, Franz von Papen. După
moartea lui Hindenburg (2 august 1934), Hitler a desfiinţat funcţia de preşedinte,
autoproclamându-se şef suprem al statului - Führer, iar la 19 august a consacrat această decizie
printr-un plebiscit, electoratul dându-i 90% din voturi pentru.
Spre deosebire de regimurile totalitare ale lui Stalin şi Mussolini, cel nazist a avut câteva
particularităţi, referitoare la doctrină, politică rasială, naţionalism. Doctrina nazistă nu a fost nici
unitară, nici coerentă. Era o aplicare brută a teoriei darwiniste în mediul politic: viaţa ca „luptă
pentru existenţă” şi omul ca rezultat al „selecţiei naturale”. Potrivit ei, conducerea lumii ar fi
revenit rasei superioare, ariene. Politica rasială numită şi de „protecţie a rasei germane” s-a
manifestat fie prin stimularea naşterilor, sterilizarea indivizilor cu deficienţe şi tare
psihofiziologice (această „selecţie” şi „purificare” făcându-se în cadrul institutelor de eugenie),
fie prin eliminarea evreilor şi elementelor alogene dintre arieni. Faimoasele „legi de la
Nüremberg” (1935) au avut drept scop eliminarea evreilor din comerţ, sistemul bancar, presă,
editură, justiţie, farmaceutică, medicină, funcţii publice; lor li s-a retras calitatea de cetăţean, au
fost excluşi de la serviciul militar, iar în anii războiului au fost supuşi genocidului, holocaustului.
Naţionalismul reprezintă o altă componentă a doctrinei. Naziştii considerau că patria lor a fost
umilită şi mutilată la Versailles; lor le revenea misiunea de a şterge această ruşine şi de a reda
Germaniei onoarea, puterea, gloria ce i se cuvin. Cât priveşte atribuţiile liderului de stat, el îşi
propunea „socializarea” conştiinţei maselor, câştigarea, îndoctrinarea şi atragerea lor într-o
mişcare largă, subordonată voinţei sale. Despre aparatul poliţienesc, se poate spune că a avut în
Germania un caracter puternic (fiind format din trupele de asalt, S.A., brigăzile de şoc, S.S.,

59
gărzile câmpurilor de concentrare şi exterminare, Gestapo-ul, poliţia politică, poliţia militară de
contraspionaj, Abwehr-ul etc. Unii analişti, ca de pildă, Hagen Schulze consideră că militarismul
a fost, poate trăsătura dominantă a regimului totalitar nazist. Hitler – admirator al lui Clausewitz
– vedea politica drept un mod permanent de a purta război. El credea că războiul mondial nu
încetase niciodată pentru el. De aceea, poporul german era organizat, sub nazişti, în întregime
după principiile militare dorite de Führer. Civilul – aprecia Hitler – trebuie şi poate fi transformat
în soldat. Juriştii sunt „ofiţeri ai Dreptului”, savanţii – „soldaţi ai ştiinţei”. Pentru cei indezirabili
metodele de „convingere” erau asasinatul, tortura, câmpurile de exterminare – la Dachau,
Buchenwald, Auschwitz, Treblinka etc.
Învăţământul, manualele şcolare, publicaţiile, radioul, cinematograful, bibliotecile, literatura,
arta, ca şi cei ce activau în aceste domenii au fost îndoctrinaţi, controlaţi, cenzuraţi. Ca urmare, şi
din Germania, ca şi din URSS şi Italia fascistă, multe personalităţi progresiste au luat drumul
exilului. Einstein, Thomas Mann, Ştefan Zweig sunt doar câteva dintre numele lor.
În politica economică, regimul lui Hitler a reuşit să redreseze întreaga viaţă economică, prin
asigurarea securităţii investiţiilor, absorbţia integrală a şomerilor, mărirea lentă, dar reală a
salariilor – fapt ce poate explica lipsa unei opoziţii veritabile până în ajunul războiului.
Preocupările economice au îmbrăcat, la rândul lor, unele particularităţi. Statul a finanţat
numeroase lucrări publice (construirea de autostrăzi, aeroporturi, canale), a investit în industria
de armament (se vorbeşte despre creşterea producţiei de oţel, fontă, avioane, automobile ca
despre un miracol german), a încurajat fabricarea benzinei şi cauciucului sintetic şi comerţul
bazat pe sistemul clearing (marfă contra marfă). Şi toate acestea, în nădejdea unui „război
fulger”.

TEMA V. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1919-1939

IV.1. Consideraţii generale
Faţă de epoca modernă, perioada interbelică a adus cu sine, în relaţiile internaţionale, încercarea
unor grupări politice şi a unor personalităţi de elabora şi institui principii şi norme noi în dreptul
internaţional, precum: dreptul popoarelor la autodeterminare (în virtutea acestuia s-au efectuat
plebiscite, în 1921- în Silezia Superioară – şi în 1935 - în Saar), egalitatea juridică între state,
securitatea colectivă, încriminarea războiului de agresiune şi scoaterea sa în afara legii, ocrotirea
minorităţilor etc.
Principalul instrument internaţional pentru menţinerea păcii, pentru organizarea colaborării
economice, financiare, social-umanitare, juridice şi intelectuale a fost Societatea Naţiunilor.
Pactul sau statutul acesteia figura ca parte introductivă în toate tratatele de pace. Operă a
expertului american David Hunter Miller şi a britanicului Robert Cecil, Societatea Naţiunilor a
fost concepută mai mult ca o forţă morală, decât ca un organism eficient, cu sancţiuni militare,
precise, care să poată fi aplicate rapid şi cu maxim de randament. În Pact, delegaţiile SUA şi
Marii Britanii au refuzat să însereze propunerea francezului Leon Bourgeois, privitoare la
crearea unei armate internaţionale, la dispoziţia Societăţii Naţiunilor, pentru a aplica sancţiunile
militare necesare, în caz de agresiune.
Statele aliate Antantei, împreună cu alte 13 state neutre au devenit membre fondatoare ale
Societăţii Naţiunilor. Alături de Anglia au intrat în acest forum, cu drepturi egale, depline şi
60
dominioanele sale. Putea deveni membru orice stat independent, care recunoştea prevederile din
statut şi care obţinea, pentru primire, voturile unei majorităţi de două treimi din numărul
membrilor. Fostele inamice ale Antantei au intrat ulterior, pe măsură ce au dovedit ataşament
faţă de prevederile întregului sistem al tratatelor de la Versailles.
Societatea Naţiunilor era condusă de trei organisme:
1. Adunarea generală a delegaţiilor din statele membre; ea avea un rol legislativ, elabora
şi recomanda rezoluţii şi recomandări; se întrunea în şedinţe ordinare, în luna septembrie, la
Geneva, anual, şi în şedinţe extraordinare, ori de câte ori era nevoie; fiecare delegaţie avea drept
la un singur vot;
2. Consiliul Societăţii Naţiunilor avea rolul unui organism executiv; era format iniţial
din 4 membri permanenţi (Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia) şi 4, apoi 6 şi, ulterior, 9
membri nepermanenţi, aleşi periodic de Adunarea generală, din diverse zone geografice.
Consiliul era chemat să aplice în practică deciziile Adunării generale şi în caz de agresiune să
instituie sancţiuni militare, economice, financiare etc.
3. Secretariatul permanent – cuprindea circa 600 de funcţionari internaţionali, din 50 de
state, şi avea menirea de a redacta, difuza şi înregistra documentele, rapoartele, rezoluţiile şi
recomandările pentru Adunare şi Consiliu.
În subordinea Societăţii Naţiunilor intrau Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională de la
Haga, Biroul Internaţional al Muncii, Comisia Internaţională a Mandatelor, Organizaţia
Internaţională a Igienei, Comisia Internaţională de Cooperare Intelectuală şi multe alte instituţii.
Societatea Naţiunilor a avut şi carenţe. De exemplu, SUA, promotoare ale ideii şi proiectului, n-
au ratificat Pactul şi au rămas înafara acestui forum, deşi, la sfârşitul primului deceniu de după
înfiinţare au trimis observatori la Geneva. De asemenea, votul unanim în Consiliu, necesar
pentru adoptarea unor decizii rapide, era greu, dacă nu chiar imposibil de obţinut, date fiind
disensiunile iniţiale între Anglia şi Franţa, iar ulterior şi între acestea şi Germania. Consiliul a
încercat să reglementeze, în 1921, problema Sileziei, în 1923 ocuparea oraşului Memel de către
trupele Lituaniei şi conflictul italo-grec, dar nu a reuşit să declare Japonia stat agresor şi nici să o
sancţioneze (în anii 1931-1932, în urma invaziei sale în Manciuria). Până la criza din 1929-1933,
singurul succes al forumului genovez l-a constituit reglementarea conflictului de frontieră
bulgaro-grec, din 1925.
În 1923-1924, ţările mici şi mijlocii şi cercurile guvernamentale ale coaliţiei de stânga din Franţa
şi Marea Britanie au încercat să completeze Pactul cu un protocol care prevedea: obligativitatea
arbitrajului, introducerea sancţiunilor militare pentru garantarea securităţii şi trecerea la
dezarmarea progresivă a statelor membre. Presiunea dominioanelor asupra guvernului englez şi
poziţia ostilă a SUA au determinat neadoptarea acestui document.

IV.2. Problema germană

Între 1919-1929 relaţiile internaţionale din Europa au fost dominate de problema germană.
Pierzând garanţiile bilaterale anglo-americane, de securitate, Franţa - condusă de Blocul Naţional
- considera că Germania trebuie obligată să plătească, la timp şi corect, reparaţiile fixate la
Versailles. Germania, însă, nu admitea că este singura vinovată de declanşarea războiului şi nici

61
nu putea accepta ideea despărţirii de Prusia Orientală prin Coridorul Thorn şi Danzig, date
Poloniei. Ea se afla în imposibilitatea achitării integrale a cotei fixate, datorită consecinţelor
războiului. În 1920, în urma tentativei de lovitură de stat de la Berlin şi în ciuda ripostei
guvernului german, Franţa a ocupat oraşele Frankfurt şi Dortmund. În 1921, francezii şi englezii
au mai obţinut controlul asupra altor oraşe din zona Ruhr-ului-Ruhrort: Duisburg şi Düsseldorf –
şi aceasta în dorinţa de a sili Germania să respecte plata cotelor de reparaţii fixate. Dacă Marea
Britanie era dispusă să acorde o amânare, un moratoriu, Franţa lui Poincaré, constatând că
Germania întârzie să-şi achite obligaţiile financiare, a sesizat Comisia Interaliată a Reparaţiilor,
cerând adoptarea unor măsuri care să oblige guvernul german să-şi respecte obligaţiile fixate la
Versailles.
Aliaţii occidentali au fixat şi convocat câteva conferinţe financiare internaţionale, la Cannes şi
Geneva. În ajunul ultimei conferinţe, la 16 aprilie 1922, şefii delegaţiilor Germaniei şi Uniunii
Sovietice au semnat tratatul bilateral de la Rapallo. Prin acesta, Germania era prima mare putere
occidentală care recunoştea guvernul sovietic; ambele state renunţau la reparaţiile ce şi le
datorau, în virtutea tratatelor de la Brest-Litovsk şi Versailles; cele două state îşi acordau,
reciproc, clauza naţiunii celei mai favorizate; prin acorduri militare secrete, guvernul sovietic
oferea Germaniei posibilitatea de a construi şi experimenta, pe teritoriul ei, tancuri, avioane, gaze
toxice de luptă, arme interzise prin tratatul de la Versailles; se lua în discuţie chiar problema unei
noi împărţiri a Poloniei.
Constatând refuzul Germaniei de a-şi îndeplini cu fidelitate şi promptitudine obligaţiile, Poincare
a propus Comisiei Internaţionale a reparaţiilor „o operaţiune de forţă” pentru a obţine „un gaj
productiv” asupra zonei industriale a Ruhr-ului. Din cele 4 membre ale Comisiei Reparaţiilor, 3
state – Franţa, Italia şi Belgia – au votat pentru ocuparea Ruhr-ului, iar Anglia s-a opus. La 11
februarie 1923, trei divizii franceze, cu ajutor italian şi belgian au pătruns în Ruhr. Germania a
reacţionat printr-o rezistenţă pasivă. Peste 2.000.000 de mineri, ajutaţi financiar de stat, au
declarat grevă. În locul acestora, au fost aduşi mineri francezi şi belgieni, iar circa 150.000 de
germani au fost expulzaţi din Ruhr. Invazia s-a răsfrânt negativ în Franţa, ea afectând, din greu,
bugetul ţării. Marea Britanie, SUA şi URSS au condamnat invadarea Ruhr-ului şi au cerut
retragerea trupelor de ocupaţie. Franţa a solicitat, la rândul său, deschiderea unui credit la Banca
Morgan din SUA pentru stabilizarea francului. Englezii şi americanii au căzut de acord să ceară
retragerea trupelor de ocupaţie şi revizuirea reparaţiilor. Aşa s-a ajuns, în 1924, la planul
expertului american Dawes.
Planul Dawes (1924) revizuia cota reparaţiilor. El fixa plata pe 5 ani a unor anuităţi de 1-2,5
miliarde mărci-aur, suma iniţială a reparaţiilor fiind redusă. În acelaşi timp, se instituia un
control aliat asupra căilor ferate şi vămilor germane. După demisia lui Poincaré, succesorul său,
Eduard Herriot a decis evacuarea zonei ocupate şi retragerea, în 1925, cu anticipaţie, a trupelor
din zona Köln.
După preluarea de către Aristide Briand a conducerii afacerilor externe în Franţa, şi de către
Gustav Stresemann, în Germania s-a produs aşa-numita „apropiere franco-germană”: ea a
cunoscut patru etape:
1) Acordurile de la Locarno (1925), încheiate la sugestia englezilor prevedeau
garantarea graniţelor franco-germane şi germano-belgiene, semnatarii fiind, pe lângă Franţa,
Belgia şi Germania şi alţi doi „garanţi”: Marea Britanie şi Italia. Germania recunoştea, oficial,

62
apartenenţa Alsaciei şi Lorenei la Franţa, dar nu recunoştea şi graniţele orientale, cu
Cehoslovacia şi Polonia. Franţa se angaja, însă, singură, să apere frontierele Poloniei şi
Cehoslovaciei.
2) Primirea, în 1926, a Germaniei în Societatea Naţiunilor.
3) Propunerea adresată, în 1927, de către Aristide Briand, omologului său american
referitoare la semnarea unui tratat, prin care războiul să fie considerat o crimă internaţională şi
scos înafara legii. Aşa s-a ajuns la semnarea „Pactului Briand-Kellogg” (ratificat de 62 de state).
Profitând de acest fapt, Germania a cerut şi obţinut de la Franţa şi aliaţii ei evacuarea anticipată a
Renaniei.
4) La 31 august 1929 – la patru ani după adoptarea planul Dawes – o comisie de experţi,
conduşi de bancherul american Young, a adoptat un nou plan în problema reparaţiilor, purtând
numele preşedintelui comisiei. „Planul Young” a însemnat o nouă revizuire a sumei generale şi a
cotelor anuale pentru plata reparaţiilor, reeşalonate până-n 1988. De asemenea, comisia decidea
evacuarea cu anticipaţie, în 1930, în loc de 1935, a Renaniei.

IV.3. Relaţiile interstatale în Europa Centrală, Mediteraneană şi Orientală

În Europa Centrală şi de Est existau două categorii de state: cele care îşi rezolvaseră cererile
legitime în problema constituirii sau desăvârşirii lor statale şi cele nemulţumite de deciziile de la
Versailles. Pentru a preveni dezvoltarea revizionismului, în anii 1921-1922, prin tratate
bilaterale, s-a negociat şi încheiat un organism regional, defensiv - „Mica Înţelegere” - în care
intrau România, Cehoslovacia şi Regatul croato-sârbo-sloven, state hotărâte să-şi apere pacea şi
integritatea teritorială în baza principiului securităţii colective (România şi-a lărgit alianţa şi cu
Polonia, printr-un tratat bilateral, încheiat în 1921 şi reînnoit în 1926). Aceste ţări erau sprijinite
şi de Franţa care a încheiat tratate bilaterale: cu Polonia (1921), cu Cehoslovacia (1924), cu
România (1926) şi cu Regatul sârbo-croato-sloven (1927).
Spre a contracara şi limita influenţa Franţei în zonă, Italia a încheiat, la rândul său, în 1924,
Pactul de la Roma cu Regatul sârbo-croato-sloven, anexând teritoriul şi portul Fiumé; în 1926, ea
l-a sprijinit pe Ahmed Zogu să preia puterea în Albania, încheind în 1927 un „tratat de amiciţie”
cu acest stat, extinzându-şi, totodată, influenţa în Austria, Ungaria şi Bulgaria şi încurajând
revizionismul acestora.
În ceea ce priveşte URSS, după ce a încheiat cu Germania tratatul bilateral de la Rapallo, în 1926
ea a semnat încă un acord „de amiciţie şi neutralitate” la Berlin; în 1924, şi-a reluat relaţiile
comerciale cu Marea Britanie, Franţa şi Italia, apoi, în 1925, cu Japonia.

IV.4. Politica externă a SUA în primul deceniu postbelic

Deşi succesorii lui Wilson au susţinut politica „izolaţionistă”, refuzând să ratifice Pactul
Societăţii Naţiunilor şi tratatele de la Versailles, au fost de acord cu semnarea unor tratate
separate cu învinşii, urmărind mai ales interese economico-financiare şi lăsând la o parte
clauzele teritoriale. Băncile SUA au investit în Germania circa 10 miliarde dolari până în 1929 şi
s-au implicat în revizuirea plăţii reparaţiilor, prin planurile Dawes (1924) şi Young (1929). În

63
acelaşi timp, americanii au cerut insistent respectarea datoriilor interaliate, fără a face legătura cu
ritmul plăţii reparaţiilor germane către datornicii englezi sau francezi.
Un punct culminant al colaborării SUA cu statele europene la completarea instrumentelor
diplomatice aflate la dispoziţia Societăţii Naţiunilor, în general, şi ale partizanilor păcii, în
special, a fost negocierea şi încheierea Pactului Briand-Kellogg. Faptul că războiul de agresiune
a fost scos în afara legii, era un mare câştig moral. Dar, în Pactul Briand-Kellogg nu erau
precizate mijloacele de sancţionare a agresorului. În plus, ratificând acest document, majoritatea
marilor puteri îşi formulau unele rezerve. SUA anunţau că păstrează „dreptul de-a utiliza
doctrina Monroe” pe continentul american. Germania declara că, fiind dezarmată, nu va participa
la aplicarea sancţiunilor înscrise în Pactul Societăţii Naţiunilor şi că păstrează tratatul „de
amiciţie şi neutralitate” cu URSS. Marea Britanie făcea publică rezerva sa, în sensul că nu
renunţa la folosirea forţei armate „în teritoriile imperiului britanic şi în alte teritorii care o
interesează direct”. Şi URSS anunţa public faptul că semnarea acestui document şi chiar
aplicarea lui, cu anticipaţie, în 1929 - prin Protocolul de la Moscova, semnat cu vechii europeni -
„nu rezolvă litigiile sale teritoriile cu unele state vecine”. Aceste rezerve, în fapt, anulau
conţinutul Pactului Briand-Kellogg.
IV.5. Criza relaţiilor internaţionale în anii 1929-1933
În mod firesc, dificultăţile economice s-au răsfrânt, în anii crizei, 1929-1933, şi asupra relaţiilor
dintre state. Astfel, un prim eşec în relaţiile internaţionale l-a reprezentat „Proiectul de Uniune
Europeană”, elaborat de Aristide Briand şi prezentat în 1929 la Geneva. El propunea crearea
Uniunii Europene sau a Statelor Unite ale celor 27 de state, printr-o înţelegere şi legătură
federală, care să favorizeze colaborarea economică, financiară, ştiinţifică, social-umanitară dintre
statele europene. S-au opus – sub diferite pretexte – atât Germania, cât şi Anglia. Interesant este
faptul că ideea Uniunii Europene a persistat, s-a afirmat şi realizat după cel de-al doilea război
mondial.
Marea criză a însemnat şi sfârşitul reparaţiilor. La 14 martie 1931, Germania a elaborat şi anunţat
un „Anschluss economic”, o uniune vamală cu Austria. Acest fapt a stârnit reacţia ostilă a
statelor occidentale şi retragerea capitalurilor investite, atât în Germania, cât şi în Austria. La 30
iunie 1931, Germania a solicitat SUA un moratoriu, o amânare pentru cel puţin un an, a plăţii
reparaţiilor. O conferinţă internaţională, întrunită în iulie 1932, la Lausanne, a acceptat sfârşitul
plăţii reparaţiilor. În acest fel, din cele 132 miliarde mărci-aur fixate iniţial, Germania n-a plătit
până la această dată decât 23 miliarde mărci-aur, din care mai puţin de 10 miliarde mărci-aur
Franţei.
În plină criză economică, spre a se despovăra de marile cheltuieli pentru înarmare, statele
membre ale Societăţii Naţiunilor au iniţiat şi organizat “Conferinţa dezarmării”. La ea au
participat delegaţi din 62 de state (între care şi SUA şi URSS, care nu făceau parte din forumul
păcii de la Geneva). Acolo au fost prezentate mai multe planuri de dezarmare: 1) planul URSS
preconiza „dezarmarea totală şi imediată”, deziderat demagogic, fără a se admite nici un fel de
control asupra dezarmării; 2) SUA prezenta „Planul Hoover”, care propunea reducerea cu un
sfert a dispozitivelor militare existente; 3) Germania, în numele statelor învinse în primul război,
solicita drept egal de înarmare pentru toate statele; 4) Planul Franţei – cunoscut şi sub numele de
„Planul Herriot” – prevedea punerea „pe stoc” şi sub controlul Societăţii Naţiunilor a
armamentului greu, tancuri, tunuri etc. şi stoparea fabricării anumitor categorii de acest fel,

64
foarte costisitoare. În plus, se cerea reducerea armamentului naţional la nivelul redus al miliţiilor
echipate cu arme uşoare; 5) „Planul Mac Donald”, aparţinând Marii Britani, susţinea cifra de
200.000 de ostaşi, ca plafon maxim pentru principalele puteri europene (Germania, însă, dorea ca
în aceste efective să nu fie incluse efectivele miliţiei şi ale forţelor paramilitare, de felul trupelor
SA şi SS. De asemenea, Franţa refuza să includă în această cifră trupele terestre din colonii).
Cum majoritatea covârşitoare a delegaţiilor s-au situat pe poziţii rigide şi pline de suspiciuni la
adresa diferitelor planuri prezentate, nu s-a putut ajunge la un consens realist. Hitler – care
preluase puterea în ianuarie 1933 – şi-a retras delegaţia, în octombrie 1933, părăsind şi
Societatea Naţiunilor. Aşa cum arăta W. Churchill, conferinţa s-a soldat cu un „rezultat
monstruos”.
Tentativa înlocuirii sistemului securităţii colective (impus prin Societatea Naţiunilor) cu dictatul
marilor puteri s-a manifestat, în 1933, odată cu propunerea lui Mussolini privitoare la
„directoratul celor 4”. Acest proiect prevedea ca Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia să se
constituie într-un „directorat european”, menit să elaboreze şi să aplice „o politică comună” şi să
înfăptuiască „revizuirea tratatelor devenite inaplicabile”. Se prevedea că problemele Europei de
Est puteau fi discutate şi soluţionate, chiar şi fără consultarea statelor vizate”. Deşi iniţiativa a
fost întârziată (graţie îndeosebi activităţii ţărilor mici şi mijlocii, între care România,
Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia), ea avea să devină, ulterior, realitate.

IV.6. Primele acţiuni diplomatice internaţionale de după anii crizei mondiale; două direcţii
opuse
În primii ani de după marea criză, în relaţiile internaţionale s-au conturat două direcţii opuse: în
vreme ce Japonia şi Germania au ieşit (în 1933) din forumul de la Geneva, statele mici şi mijlocii
au continuat să-şi consolideze alianţele. Un exemplu în acest sens l-a reprezentat reorganizarea
„Micii Înţelegeri”, în februarie 1933, şi constituirea, la 9 februarie 1934, a „Înţelegerii
Balcanice” (din care făceau parte România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia). În acelaşi spirit, la 3
iulie 1933 s-au perfectat şi semnat „Convenţiile pentru definirea agresorului”, de la Londra. (cele
care au determinat, în anul următor, reluarea relaţiilor diplomatice între URSS şi membrii „Micii
Înţelegeri” şi primirea URSS în Societatea Naţiunilor).
În ianuarie 1934, Germania a încheiat un tratat de neagresiune cu Polonia – fapt ce echivala cu
atragerea unei „aliate” a Franţei şi României în tabăra adversă. Dând, pentru moment, impresia
că nu are revendicări pe seama Poloniei, Germania a încercat, la 25 iulie 1934, materializarea
Auschluss-ului. Îndemnat şi finanţat de Germania nazistă, un grup austriac de extremă dreapta l-
a asasinat pe cancelarul Dolfuss; acţiunea sa n-a fost încununată de succes din cauza ripostei
energice venite din partea armatei austriece şi a atitudinii Italiei de a masa - la graniţa cu Austria
- a trei divizii (ca semn că e gata să apere independenţa acestei ţări).
Şi Franţa a încercat să realizeze un „Pact de Est” cu URSS, Iugoslavia şi ţările membre în „Mica
Înţelegere” şi „Înţelegerea Balcanică”. Spre a zădărnici această iniţiativă, la 9 octombrie 1934, la
Marsilia, un terorist croat, aflat în slujba naziştilor germani, i-a asasinat pe Louis Barthou,
ministru de externe al Franţei şi pe regele Iugoslaviei, Alexandru I. Chiar şi în aceste condiţii, la
2 mai 1935, Franţa a încheiat un „Tratat de alianţă cu URSS”, completat, la 16 mai 1935, cu o
alianţă între URSS şi Cehoslovacia.

65
La împlinirea a 15 ani de la instituirea statutului juridic special pentru zona Saar, în ianuarie
1935 s-a organizat şi desfăşurat plebiscitul prin care populaţia din acest teritoriu putea opta între:
1) unirea cu Germania, 2) unirea cu Franţa sau 3) păstrarea independenţei. Plebiscitul din Saar a
oferit posibilitatea ca 90% din locuitori să ceară reunirea la Germania. Încurajat de acest succes
important, Hitler a anunţat, oficial, la 16 martie 1935, reintroducerea serviciului militar
obligatoriu în Germania, măsură ce încălca prevederile tratatului de la Versailles. El avea să-şi
motiveze demersul, invocând proiectul unei legi adoptate în Franţa, prin care serviciul militar se
prelungea de la 18 la 24 de luni. Efectivele armatei germane ajungeau la 36 de divizii; se
organizau, de asemenea, forţe aeriene germane – Luftwaffe. Iniţial, aliaţii occidentali, luaţi prin
surprindere, au rămas pasivi la atitudinea Germaniei. Mai mult chiar, la 18 iunie 1935, Marea
Britanie a încheiat un acord naval cu Germania, admiţând ca aceasta putea avea drept de
înarmare navală – (un tonaj egal cu 35% din tonajul flotei engleze).
Desigur, în dorinţa de a menţine statu-quo-ul în Europa de Răsărit şi dunăreană, reprezentanţii
Marii Britanii, Franţei şi Italiei s-au întâlnit, la 11 aprilie 1935, în cadrul Conferinţei de la Stresa.
Era, din nefericire, doar o tentativă politicianistă. În ceea ce priveşte tratatul franco-sovietic, din
2 mai 1935, el avea semnificaţia unui pact de asistenţă mutuală. Invocându-l ca pretext, Hitler a
anunţat, la 7 martie 1936, abolirea tratatului de la Locarno şi intrarea trupelor germane în zona
Renaniei. Demilitarizarea Renaniei, prevăzută în tratatul de la Versailles, devenea istorie. Hitler
intuise foarte exact atitudinea ezitantă a Franţei, cea care, prin vocea primului său ministru
declara public că ţara nu era dispusă să lase Strasbourg-ul „expus loviturilor tunurilor germane”
şi nici să-şi mobilizeze armata, în condiţiile în care, în mai puţin de două luni, se organizau noi
alegeri. De asemenea, folosindu-se de ignoranţa franceză, nemţii au trecut la construirea liniei
fortificate Siegfried, care trebuia să împiedice Franţa să ofere ajutor polonezilor şi
cehoslovacilor.

IV.7. Agresiunea japoneză în Manciuria; crearea şi extinderea focarului de război în

Extremul Orient
Cel dintâi focar de război, care avea să prefaţeze a doua conflagraţie mondială, s-a creat în
Extremul Orient. La 19 septembrie 1931, trupele japoneze au invadat Manciuria, invocând
incidentul de la Mukden – un pretins sabotaj chinez asupra căii ferate japoneze din Manciuria
meridională. Garnizoanele chineze n-au opus decât o slabă rezistenţă. Până în ianuarie 1932,
Manciuria a fost ocupată integral, trupele nipone deschizându-şi drum către Shanghai.
Prin acţiunea sa – în conformitate cu Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatul celor 9 puteri (semnat
la Conferinţa de la Washington) şi Pactul Briand-Kellogg – Japonia se încadra în categoria
„statelor agresoare” şi trebuia sancţionată. Guvernul chinez a solicitat intervenţia Societăţii
Naţiunilor. Consiliul acesteia, întrunit la Geneva, a cerut Japoniei să-şi retragă trupele, dar
cabinetul nipon a refuzat. Fără a obţine unanimitatea care-i conferea dreptul de a declara Japonia
„stat agresor”, Societatea Naţiunilor a trimis în Manciuria „o comisie de anchetă”, condusă de
lordul Lytton.. La 27 martie, guvernul nipon a anunţat retragerea Japoniei din forumul genevez şi
a proclamat „Imperiul Manciuko”, pe tronul căruia a fost instalat Pou-Yi, fostul împărat al
Chinei, (detronat în 1912, pe când avea doar vârsta de 5 ani). Conform faimosului „Plan
Tanaka”, ocuparea Manciuriei nu a reprezentat decât o etapă premergătoare cuceririi Chinei („ca
să cucereşti lumea, trebuie mai întâi să ocupi China”, se spunea în epocă). În 1933, trupele

66
japoneze au invadat zona muntoasă Jéhol, situată între Manciuria şi Mongolia exterioară. În
1935, au fost ocupate câteva dintre centrele importante ale Mongoliei Interioare şi, totodată,
regiunea dintre Pekin şi Tien-Tsin.
Angajat, între 1931-1933, într-o confruntare cu diverşi generali din subordinea sa – care
încercaseră să preia puterea - Chiang Kai-Shek nu s-a putut opune japonezilor, el continuând să
vadă în comuniştii lui Mao-Tze-Dun, principalul pericol. În iulie 1937, sub pretextul incidentului
de la podul Marco-Polo, aproape de Pekin, (între soldaţii chinezi şi cei niponi), japonezii şi-au
extins zona controlată, pătrunzând pe valea fluviului Yang-Tsé şi ocupând Nanking-ul. În anul
următor, 1938, ei au cucerit Canton-ul, silindu-l pe Chiang Kai-Shek să se retragă pe cursul
superior al fluviului. Începea un crâncen război de guerilă, care avea să dureze aproape 9 ani.

IV.8. Agresiunea Italiei asupra Etiopiei

Încă din anii crizei, Mussolini şi-a exprimat public dorinţa de-a dobândi colonii, pentru a rezolva
excedentul de populaţie şi stăvili emigraţia peste ocean. Unele cercuri politice franceze, în frunte
cu Pierre Laval, i-au încurajat iniţiativa. Mussolini s-a orientat spre Etiopia – care fusese primită
în Societatea Naţiunilor, sub patronajul Italiei; situată între două colonii italiene, Eritreea şi
Somalia, ea cunoscuse o altă tentativă de cucerire din partea Italiei, în 1896, când trupele italiene
au fost învinse.
Invocând incidentul de la 5 decembrie 1934 – când, la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia, în
localitatea Ual-Ual, 30 de soldaţi italieni au fost ucişi de către etiopieni – Italia şi-a trimis trupe
în Eritreea. Deşi Etiopia a cerut intervenţia Societăţii Naţiunilor, Mussolini a refuzat arbitrajul.
De altfel, il Duce era încurajat de acordurile încheiate în ianuarie 1935, la Roma, prin care,
Pierre Laval, punând capăt statutului privilegiat al italienilor în Tunisia, îi concesiona Italiei
unele zone în Sahara şi aproape de Djibouti.
La 30 octombrie 1935, Mussolini a declanşat invazia în Etiopia, utilizând circa 200.000 de ostaşi
puşi sub comanda mareşalului Badoglio. În ciuda rezistenţei eroice de care au dat dovadă,
etiopienii au pierdut, în martie 1936, controlul asupra capitalei Addis-Abbeba, iar la 9 mai 1936,
regele Italiei s-a proclamat „împărat al Etiopiei”. Societatea Naţiunilor a declarat Italia „stat
agresor”, dar n-a putut adopta decât sancţiuni economice, limitate şi acestea, în condiţiile în care
Italia putea face comerţ cu statele care nu erau membre ale forumului de la Geneva. În plus,
Franţa şi Anglia au elaborat, în luna decembrie 1936, un plan secret de împărţire a Etiopiei; două
treimi din Etiopia urmau să revină Italiei, iar Etiopia primea drept compensaţie o fâşie din
Eritreea, ocupată anterior de italieni. Presa a divulgat această „negociere” şi autorii planului, Sir
Samuel Hoore şi Pierre Laval, au fost obligaţi să-şi dea demisia.
Eşecul sancţionării şi lichidării agresiunii italiene în Etiopia, sfidarea de către Mussolini a
propunerilor de arbitraj din ianuarie, iulie şi septembrie 1935, acţiunile singulare iniţiate de
Laval la Londra şi la Roma, planul Laval – Hoore de împărţire a Etiopiei în speranţa refacerii
„frontului” de la Stresa între Anglia, Franţa şi Italia, oscilaţiile Angliei şi Franţei între Mussolini
şi Societatea Naţiunilor au contribuit la eşecul forumului genevez şi la încordarea relaţiilor
internaţionale.

IV.9. Războiul civil din Spania şi crearea Axei Roma-Berlin

67
Originile războiului civil din Spania se găsesc în realităţile istorice generate de înlăturarea
dictaturii lui Primo de Rivera (1930) şi încercarea regelui Alfons al XIII-lea de-a reveni la
legalitatea constituţională. Însă, alegerile parlamentare din 1931 au marcat înfrângerea
monarhiştilor, îndepărtarea regelui şi proclamarea republicii. După o dură confruntare între
partizanii vechiului regim – clerul înalt, marii proprietari, cercurile privilegiate ale armatei –
alegerile din 1936 au fost câştigate de coaliţia Frontului Popular, care se constituise printr-o
alianţă între grupările anarhiste, comuniste, socialiste, republicane, radicale, în contextul în care
lucrătorii se ridicau în cadrul unor acţiuni greviste şi încercau să ocupe uzinele, iar ţăranii se
răsculau şi se căzneau să ia cu forţa marile domenii funciare.
Sub pretextul asasinării de către poliţie a liderului monarhist Sotelo, la 13 iulie 1936, un grup de
generali monarhişti – în frunte cu Franco şi Sanjurjo, în complicitate cu Mussolini – au decis să
împiedice consolidarea regimului republican, dând semnalul aşa-zisului „Pronunciament” în
Marocul Spaniol. Între 17 şi 18 iulie 1936, mai multe garnizoane militare din Maroc şi Spania s-
au ridicat contra noii administraţii a guvernului republican. După ce generalul Sanjurjo a murit
într-un accident de avion, generalul Franco şi-a instalat guvernul propriu Burgos şi în două luni a
reuşit să controleze aproape jumătate din Spania. Războiul civil avea să dureze aproape 3 ani,
până în octombrie 1939.
Reacţiile internaţionale au fost foarte diverse. Franţa a propus, în august 1936, încheierea unui
acord de neintervenţie, cu scopul de a evita imixtiunea forţelor de stânga sau de dreapta din
celelalte ţări. Documentul a fost semnat de 25 de state, între care Germania, Italia, URSS,
Anglia, Franţa; dar nici acestea nu şi-au respectat angajamentul: Franţa a trimis ajutoare în
sprijinul republicanilor. URSS venea în ajutorul rebelilor cu armament, favorizând şi recrutarea
de voluntari pentru brigăzile internaţionale. Italia dorea să obţină de la rebeli baze militare în
insulele Baleare, să poată controla o parte din Mediterana, să înainteze spre Balcani. Ca urmare,
ea a trimis 80.000 de ostaşi şi armament. Şi Germania lui Hitler era interesată în importul unor
minereuri de fier, voia să-şi experimenteze noile tipuri de armament, îndeosebi blindatele şi
aviaţia; peste 10.000 de militari, voluntari ai Legiunii „Kondor”, avioane, artilerie au sprijinit
insurgenţii spanioli. Războiul civil din Spania a amplificat pasiunile forţelor politice extremiste,
naţionaliste.
Principalul rezultat al agresiunii italiene în Etiopia şi al intervenţiilor italo-germane în Spania l-a
constituit apropierea între Germania şi Italia. În octombrie 1936, Galeazzo Ciano (ginerele lui
Mussolini şi ministrul afacerilor externe al Italiei) s-a întâlnit, la Berlin, cu Hitler şi a semnat un
protocol, care prevedea amiciţia şi solidaritatea italo-germană. Mussolini considera această
înţelegere „o axă” în jurul căreia se vor putea uni „toate statele europene”. În noiembrie 1936,
Germania şi Japonia au semnat pactul anti-komintern, îndreptat contra Internaţionalei
Comuniste; la 25 noiembrie 1937, Italia adera la acest organism, iar Spania lui Franco – în 1938.

IV.10. „Anschluss-ul”: anexarea Austriei (martie 1938)

În timp ce Mussolini semna, în ianuarie 1937, un acord anglo-italian pentru menţinerea statu-
quo-ului în Mediterana, Hitler îşi anunţa, la 5 noiembrie, colaboratorii apropiaţi că a sosit vremea
să reunească, în cadrul Reich-ului, „comunităţile” germane din Europa Centrală şi Orientală. În
acest scop, el i-a înlocuit din guvern pe potenţialii adversari -pe von Neurath, de la conducerea
afacerilor externe, cu Ribbentropp – preluând atribuţiile lui von Blomberg (de la ministerul de
68
război) ai ale lui von Fritsch (şeful Marelui Stat Major). Preocupările Italiei legate de Africa, i-au
lăsat câmp liber lui Hitler înspre Europa dunăreană. În noiembrie 1937, Mussolini declara că
„Italia a obosit să mai privească şi să păzească independenţa Austriei”, trupele italiene fiind
angajate în Etiopia şi Spania. Momentul anexării Austriei a fost socotit de Hitler potrivit şi
favorabil. Efectivele armatei germane le depăşeau pe cele ale Franţei sub raport numeric; în plus,
în 1937, Germania dispunea de 4320 de avioane moderne, iar Franţa de numai 450; în 1938,
Germania avea 6 600 avioane, iar Franţa – 500.
La începutul lunii martie 1938, Hitler l-a convocat pe cancelarul Austriei, Schuschnigg, la
reşedinţa sa, de la Berchtesgaden, cerându-i să-l numească la conducerea ministerului de interne
pe şeful naziştilor austrieci, Seyss-Inquart. Dincolo de dispoziţia lui Hitler, cancelarul a anunţat
organizarea unui plebiscit la 13 martie 1938. Fuhrerul a trimis, însă, la 11 martie, un ultimatum,
solicitându-i să contramandeze plebiscitul. Sub presiunea forţelor naziste austriece şi a trupelor
germane, masate la frontieră, cancelarul a demisionat în favoarea lui Seyss-Inquart, schimbare
acceptată de preşedintele republicii, Miklos. La 12 martie 1938, noul cancelar a chemat trupele
germane în Austria. Ulterior acestei date, Hitler a organizat un plebiscit, în cadrul căruia 97% din
populaţia celor două ţări (Austria şi Germania) a ratificat unirea Austriei la Germania. Deşi
tratatul de la Versailles şi Pactul Societăţii Naţiunilor a interzis o astfel de unificare, democraţiile
europene s-au mărginit la simple proteste verbale.

IV.11. Conferinţa de la München. Dezmembrarea şi lichidarea Cehoslovaciei

După ce a înfăptuit Anschluss-ul, Germania a început să aplice revendicările referitoare la
„spaţiul vital”. O primă ţintă a reprezentat-o Cehoslovacia: aceasta era una dintre cele mai
eficiente aliate ale Franţei; avea o ţară cu o economie modernă şi poseda un important potenţial
militar, resurse agricole, materii prime abundente, o industrie eficientă (ex. concernul Skoda).
Pentru a exploata cu maxim profit acest stat, Hitler s-a folosit de pretextul sudeţilor (o minoritate
de cca 3.200.000 de cetăţeni cehi, vorbitori de limbă germană, locuitori ai zonei muntoase din
cadrilaterul Boemiei). După 1933, îndată după preluarea puterii de către nazişti în Germania, o
parte din sudeţi s-a organizat într-un partid pro-nazist. Conduşi de Konrad Henlein, ei au cerut,
în aprilie 1938, la Congresul de la Karlsbad, „autonomia completă”.
Ca reacţie la acţiunile separatiştilor germani, în luna mai 1938, guvernul cehoslovac a ordonat
mobilizarea armatei, solicitând ajutorul aliaţilor săi în cazul unei eventuale invazii. În timp ce
Franţa şi URSS au declarat că îşi vor respecta angajamentele de-a apăra integritatea şi
independenţa Cehoslovaciei, Marea Britanie şi-a exprimat dezacordul faţă de un conflict militar,
mărginindu-se să trimită „o misiune de informare”, condusă de lordul Runciman. Obligaţiile
asumate de membrii Micii Înţelegeri puteau intra în vigoare, dacă şi Franţa îşi respecta
angajamentele sale. Starea de încordare a sporit odată cu 12 septembrie 1938, atunci când, într-
un discurs rostit la Nürnberg, Hitler revendica zona sudetă. Întâlnindu-se cu Fuhrerul, la 15
septembrie, premierul britanic, Chamberlain s-a lăsat convins de legitimitatea revendicărilor
germane, ba, încă, a ajuns să facă lobby pe lângă primul ministru francez, Daladier,
influenţându-l să consimtă la anexarea zonei sudete. Ambele guverne, britanic şi francez, au
exercitat presiuni asupra Cehoslovaciei.
La 22 septembrie 1938, la Godesberg, s-a produs a doua întâlnire între Hitler şi Chamberlain. Cu
acest prilej, pretenţiile lui Hitler au devenit mai categorice, el cerând nu numai anexarea regiunii,
69
ci şi evacuarea ei până la 1 octombrie 1938. Ameninţat cu războiul, guvernul de la Praga a
reînnoit mobilizarea armatei, iar Franţa, URSS, Italia şi-au chemat şi ele rezerviştii sub arme.
În încercarea de a salva pacea, Chamberlain i-a propus lui Mussolini organizarea unei reuniuni.
Conferinţa de la München s-a întrunit la 29 septembrie 1938. La ea au participat cei patru şefi
de state: Hitler, Mussolini, Chamberlain şi Daladier. Nu erau de faţă nici Cehoslovacia, nici
URSS. În urma negocierilor, Germania a obţinut – de la Anglia şi Franţa, cu sprijinul Italiei –
toate revendicările, cu promisiunea evacuării şi anexării zonei sudete între 1-10 octombrie şi a
lichidării bunurilor deţinute de sudeţi în Cehoslovacia. Înainte de-a pleca de la München, la 30
septembrie, Chamberlain a semnat cu Hitler un pact de neagresiune cu Germania, acelaşi gest
făcându-l şi Daladier (la 6 decembrie 1939). Într-o naivitate absolută, cei doi aveau să declare:
„aceasta este pacea pentru epoca noastră”.
Consecinţele Conferinţei de la München au fost extrem de grave. Statele mici şi mijlocii din
centrul şi sud-estul Europei s-au văzut părăsite de aliaţii occidentali şi şi-au pierdut orice
încredere în garanţiile lor. Dacă marile puteri decideau singure, fără nici măcar să asculte şi pe
cei vizaţi direct - precum Cehoslovacia - sistemul securităţii colective era abandonat deja.
Pentru a lichida Cehoslovacia, Hitler i-a antrenat, direct sau indirect, şi pe vecinii acesteia.
Polonia, după un ultimatum dat Cehoslovaciei, la 1 octombrie 1939, a anexat la Silezia zona
Teschen. (Guvernul polonez îi propusese şi României să ocupe un număr de comune locuite de
români din cadrul aceloraşi teritorii). Ungaria, după un arbitraj regizat la Viena, la 2 noiembrie
1938 (prin Ciano şi Ribbentrop) a dobândit, la rândul ei, un teritoriu de 12.000 km 2 de la sud de
Slovacia, cu peste 1.000.000 locuitori. La 30 noiembrie 1938, Mussolini punea şi el problema
revendicării unor teritorii – Djibouti, Tunisia, Corsica, Savoia şi Nisa, vizând direct interesele
Franţei.
La începutul anului 1939, criza cehoslovacă a intrat într-o nouă fază prin susţinerea, de către
Hitler, a mişcării autonome şi separatiste a Slovaciei. Liderul acestei mişcări, Tiso, i-a solicitat
lui Hitler, la 14 martie 1939, trimiterea trupelor germane. La 15 martie, naziştii au invadat
Boemia, creând Protectoratul Boemo-Morav. Slovacia s-a proclamat independentă. La 22 martie,
Germania a anexat oraşul Memel sau Kleipeda, de la Lituania, iar Mussolini a intrat în Albania,
la 7 aprilie 1939. Aceste modificări au sporit considerabil potenţialul economic, militar, strategic
şi uman, al Germaniei. Panica şi climatul de insecuritate au făcut ca şi România să semneze, la
23 martie 1939, tratatul economic cu Germania.

IV.12.Cauze şi pretexte imediate ale declanşării celui de-al II-lea Război Mondial.
Problema poloneză
După ce a realizat Anschluss-ul şi a dezmembrat şi lichidat Cehoslovacia, pătrunzând masiv pe
cale economică în sud-estul european, Hitler s-a orientat spre Polonia. La 26-27 martie 1939, von
Ribbentrop l-a informat pe ambasadorul polonez la Berlin, Lipski, la Berlin, în legătură cu
revendicările Germaniei:
a) re-anexarea oraşului Danzig (fostul Gdansk), colonizat şi dominat economico-
financiar de germani, care aveau, la acea dată, un partid nazist condus de Förster;
b) obţinerea unei căi ferate şi autostrăzi extra-teritoriale, care să traverseze Coridorul
Thorn şi să permită legătura între Germania şi Prusia Orientală.
70
 În fapt, Hitler voia cu mult mai mult: distrugerea Poloniei. Acest lucru fusese discutat,
în secret, de militarii germani şi trimişii Kominternului, începând din 1920. O decizie luată în
aprilie 1939, fixa ziua de 1 septembrie ca dată a invadării Poloniei şi declanşării războiului.
Cum, în vara anului 1939, războiul plutea în aer, ambele tabere – democraţiile
occidentale, Marea Britanie şi Franţa, pe de o parte, Germania, pe de altă parte – au încercat şi s-
au angajat în acţiuni diplomatice proprii.
I. În speranţa că vor reuşi să evite războiul, democraţiile occidentale au încercat: a) să
acorde „garanţii” statelor mici şi mijlocii, direct ameninţate şi b) să poarte negocieri cu URSS.
La 31 martie 1939, Anglia a anunţat public că va ajuta Polonia, în caz de pericol, cu toate forţele
şi mijloacele sale. La 25 august, o alianţă anglo-polonă completa şi consolida tratatul franco-
polonez din 1921. Garanţii de apărare a integrităţii şi independenţei au primit şi România şi
Grecia. Cât priveşte cea de-a doua soluţie, Anglia şi Franţa au început negocierea garanţiilor cu
URSS, în aprilie 1939. În timpul discuţiilor, Litvinov a fost înlocuit cu Molotov, aflat în fruntea
ierarhiei politice; acesta din urmă a propus celor două încheierea unei convenţii militare,
solicitând ofiţerilor francezi şi englezi sosiţi la Moscova, la 11 august 1939, să se pronunţe şi
asupra efectivelor ce le pot oferi cele două ţări occidentale. În plină dezbatere, sovieticii au
întrerupt tratativele şi au semnat acordul cu Hitler.
II. Germania s-a pregătit diplomatic semnând, la 22 mai 1939, Pactul de oţel cu Italia, o alianţă
ofensivă, deşi Mussolini declarase că Italia nu e gata să participe la război, înainte de 1943. Il
Duce a condiţionat participarea Italiei la războiul preconizat de Hitler, de alocarea unei
impresionante cantităţi de material de război de către Germania – între care 7.000.000 tone
petrol, 6.000.000 tone cărbune, 150 baterii DCA (revendicări pe care Führer-ul nu i le putea
satisface).
Pactul germano-sovietic a fost lovitura cea mai spectaculoasă şi mai eficace dată restului lumii
de către Stalin şi Hitler. Iniţiativa pentru înţelegerea sovieto-germană a venit la 17 aprilie 1939
din partea sovieticilor, care au început tratative pentru o colaborare economică mai strânsă. La
20 mai, Molotov preciza că „negocierilor economice trebuie să li se dea şi unele baze politice”.
La 26 iulie 1939, presaţi de dorinţa de-a invada Poloniei (preconizată la 1 septembrie), germanii
au acceptat propunerile sovietice şi un protocol secret de împărţire a zonelor de influenţă. La 22
august, Ribbentrop sosea la Moscova şi la 23 august se perfecta şi semna Pactul Ribbentrop-
Molotov. Tratatul avea două elemente esenţiale:
1. un pact de neagresiune, prin care cele două mari puteri se angajau, pe termen de 10
ani, să nu lupte una împotriva alteia, nici separat, nici în cadrul unor coaliţii; în cazul unor
neînţelegeri, ele urmau să se consulte pentru soluţionarea paşnică a acestora;
2. un acord adiţional secret, care prevedea împărţirea Poloniei între Germania şi URSS,
de o parte şi de alta a liniei Varna-Vistula-San şi includerea în zona de influenţă sovietică a
Finlandei, Ţărilor Baltice şi Basarabiei româneşti.

71