Tema nr.

3 „Primele Imperii medievale în Occident: deosebiri și

similitudini”

După moartea lui Pepin cel Scund, în 768, regatul se împarte între fii săi
Carloman și Carol (768-814). Acesta din urmă rămâne însă foarte repede singurul
rege și continuă opera tatălui său.
În vremea lui Carol Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul
Olandei actuale, și acum stăpânirea acesteia este consolidată. Carol cel Mare
continuă expansiunea începută de înaintașii săi pe trei direcții principale: sud-est –
Italia; sud-vest – Spania și est – Germania. În Italia intervine împotriva
longobarzilor pe care îi supune în 774, luându-l prizonier pe regele lor Dezideriu
și intitulându-se el însuși „rege al francilor și al longobarzilor”. În Spania
declanșează un „război sfânt” împotriva musulmanilor, și reușește să cucerească
teritorii până în zona Barcelonei (778), care devine și capitala „mărcii Spaniei”.
Opoziția arabă este foarte puternică și, în timpul unei retrageri, ariergarda
comandată de Hruotland, comitele Bretaniei, a fost surprinsă la Roncevaux și
masacrată de basci. Este episodul care a stat la baza Cântecului lui Roland. În est,
s-au purtat lupte încrâncenate cu saxonii (772-803), în care cucerirea s-a combinat
cu creștinarea forțată, prin măsuri draconice împotriva celor care, refuzând credința
lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. În Germania centrală au fost cucerite
Bavaria și Carintia.
Tot în est, expansiunea a ajuns până în Pannonia, unde avarii își stabiliseră
un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796) stăpânirea lui
Carol ajungea până la Dunărea mijlocie și Drava. Statul franc devenise acum un
conglomerat de popoare, de origini și limbi diferite (germanici, romanici, slavi),
care punea probleme de apărare și de organizare. Pentru apărare, în regiunile
limitrofe au fost organizate mărci de graniță: marca Spaniei, marca panonică,
1
marca de răsărit, marca daneză. Consolidarea stăpânirii sale avea însă nevoie și de
un suport ideologic găsit în restaurarea imperiului în Occident.
Imperiul roman creștin fusese unul universal, a cărui stăpânire trebuia
teoretic să se extindă asupra întregii lumi cunoscute. În momentul la care ne
referim, împăratul era cel de la Constantinopol, 55 monarh creștin situat în fruntea
unei ierarhii de conducători care îi recunosc măcar teoretic întâietatea.
Spațiul germanic însă cunoștea și ideea imperiului ca sumă de regate, astfel
că expansiunea teritorială putea duce la asumarea titlului imperial. Ideea universală
romană, conservată în Occident de papalitate, s-a întâlnit cu această concepție
germanică, și rezultatul a fost proclamarea lui Carol ca împărat la Roma în
momentul semnificativ al Crăciunului anului 800 de către papa Leon al III-lea.
Este foarte posibil ca noul împărat să fi văzut în creștinism un mijloc de a conferi
unitate stăpânirii sale atât de eterogene. Este posibil ca papa să fi crezut că reușește
să realizeze astfel un imperiu creștin în care el să joace un rol determinant. Cert
este că suveranul franc nu a renunțat niciodată la titlul său de rege al francilor și
longobarzilor, și nu și-a spus împărat al romanilor, ci „împărat guvernând imperiul
roman”, ceea ce indică ambiguitatea poziției sale.
De altfel, împărații bizantini au refuzat în primă instanță să-i recunoască
titlul imperial, considerându-se singurii moștenitori legitimi ai vechiului imperiu
roman. Statul condus de Carol cel Mare, chiar dacă se voia o restaurare a
imperiului roman, era în multe privințe diferit de acesta. Din punct de vedere
teritorial, nu incorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă
parte se extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpânită de romani.
Era un stat centrat pe spațiul franc și orientat din punct de vedere economic
spre nord, și nu spre Mediterana, în acel moment controlată de arabi. Deși la
suprafață părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas unul franc, în care se
menținea concepția patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res
2
publica) ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moștenire și,
mai ales, îl poate împărți. Carol cel Mare a dorit să împartă imperiul între fii săi și
doar întâmplarea, care a făcut să nu îi supraviețuiască decât unul, l-a împiedicat.
Fiul său, Ludovic cel Pios (814-840), a fost un împărat influențabil, care pe
de o parte a continuat opera tatălui său, de uniformizare, mai ales religioasă, a
statului, dar pe de alta a fost incapabil să rezolve problemele de succesiune. Dorind
să facă parte la moștenire tuturor fiilor săi, inclusiv celui dintr-o a doua căsătorie, a
împărțit imperiul în trei. Bineînțeles că au izbucnit lupte între el și fii săi, apoi între
frați. In 842, Carol cel Pleşuv și Ludovic Germanicul se aliază împotriva fratelui
lor mai mare, Lothar, care dorea să-și impună asupra lor prerogativele imperiale.
La Strassbourg cei doi schimbă între ei jurăminte, rostite de fiecare în limba
vorbită de soldații celuilalt, ceea ce constituie primele mărturii ale limbilor
franceză și germană veche. Conflictele s-au încheiat în 843 cu acordul de la
Verdun prin care reveneau: lui Carol cel Pleşuv Francia Occidentală (în mare
Franța actuală), lui Ludovic Germanicul Francia Răsăriteană (actuala
Germanie) și lui Lothar Italia și zona intermediară între cele două stăpâniri ale
fraților săi, între Frizia și Provenţa (viitoarea Lotaringie). Lothar păstra însă titlul
de împărat și o întâietate onorifică între frații săi. Dar pe de altă parte, teritoriile
sale erau cele mai lipsite de unitate, ceea ce a și condus la dezagregarea rapidă a
acestei formațiuni teritoriale. Tratatul de la Verdun a marcat împărțirea definitivă a
Imperiului carolingian, pe ruinele căruia se defineau viitoarele entități medievale
ale Franței, Germaniei și Italiei. In scurtă vreme intervenea căderea în desuetudine
a titlului imperial, care este asumat de regii Italiei, fără a mai avea o semnificație
universală ca în vremea lui Carol cel Mare. Readucerea sa în actualitate avea să
survină de-abia în 962, însă sub o altă dinastie germană, cea a ottonienilor.
În condițiile decăderii autorității dinastiei carolingiene, ale problemelor puse
de noile invazii care necesită organizarea apărării la nivel local, ale progresului
3
feudalizării și ale renașterii particularismelor locale, în Germania se constituie
principate teritoriale care au la bază mai vechi uniuni de triburi. Ducatele naționale
germane - Saxonia, Bavaria, Franconia, Suabia - la care se adaugă Lorena, parte a
vechii Lotaringii reunită cu Germania la începutul secolului al X-lea, continuă să
facă parte în mod formal din regat, dar în realitate se manifestă ca forțe
independente. Ducii ignoră autoritatea regelui și pretind să controleze Biserica,
ajunsă o mare putere datorită privilegiilor acordate de Carolingieni.
După destrămarea definitivă a unității carolingiene prin depunerea în 887 și
moartea în 888 a lui Carol cel Gros, ultimul suveran care a controlat teritoriile
fostului imperiu al lui Carol cel Mare, rege al Germaniei devine Arnulf de
Carintia (887-899). Acesta preia titlul imperial (896) dar eșuează în impunerea
autorității sale în teritoriu. În 911, la moartea succesorului său Ludovic al III-lea,
dinastia carolingiană, lipsită de forță reală, se stingea în Germania. Tronul regal
este preluat de ducele Franconiei, Conrad (911-918), înrudit, după mamă, cu
Carolingienii. El încearcă să restaureze autoritatea regală în fața ducilor, apelând
pentru aceasta și la sprijinul Bisericii. În 916, Conciliul reunit la Hohenaltenheim
îi amenința cu anatema pe cei ce conspirau împotriva regelui. Nu era însă de ajuns
pentru a sigura succesul regelui confruntat cu opoziția internă. La eșecul tentativei
lui Conrad I contribuie și insuccesele din politica sa externă, cum ar fi pierderea
Lorenei (raliată Franței) sau incapacitatea de a opri incursiunile ungurilor. Totuși,
înainte de a muri, reușește sași desemneze succesorul, în persoana celui mai
puternic dintre duci, Henric de Saxonia (919-936). Ales de o adunare a notabililor
germani, Henric I, supranumit Păsărarul, reușește să restabilească pacea internă
și să-i atragă pe duci în opera de guvernare, transformându-i în reprezentanți ai
autorității regale în teritoriu.
Prestigiul său creste și prin reușita unor acțiuni de limitare a pericolului
extern, reprezentat de unguri, slavi, danezi. La moartea sa, mai marii regatului
4
consimțeau să-l aleagă rege pe fiul acestuia, Otto I (936-973). Otto I reușește să
continue opera de limitare a independenței ducatelor, în a căror alcătuire teritorială
și intervine, trecând la amputări și comasări, care conduc treptat la pierderea
caracterului lor etnic. În condițiile în care funcția ducală redevine revocabilă și nu
se pot constitui dinastii (cu excepția Saxei, rămasă centrul puterii Ottonienilor),
ducatele evoluează spre simple structuri teritoriale. Otto I preferă să se alieze cu
episcopii, cărora le delegă puteri în teritoriu, deoarece aceștia nu puteau constitui
dinastii care să concureze regalitatea și pentru că aveau un prestigiu spiritual care
putea fi pus în serviciul autorității centrale. În schimbul donațiilor și privilegiilor,
episcopii prestează omagiu regelui, care le acordă investitura pentru funcția lor
ecleziastică. Biserica germană devenea una regală, și apoi, după 962, imperială,
cheie de boltă a statului ottonian.
În afara succeselor pe plan intern, Otto I are și remarcabile realizări externe.
La Lechfeld, în 955, regele german obține o victorie împotriva ungurilor care
marchează sfârșitul incursiunilor acestora împotriva Europei occidentale. De
asemenea, Otto I își impune voința în Italia, prin două incursiuni victorioase. În
951, chemat în ajutor de partidul care susținea pe Adelaida, văduva ultimului rege
al Italiei împotriva lui Berengar al II-lea, Otto I se încoronează la Pavia rege al
longobarzilor, ca altădată Carol cel Mare. Căsătoria cu Adelaida îi întărea
legitimitatea, dar papa Agapet refuză să-l primească în Roma și să-l încoroneze
împărat. Otto revine în Germania şi după zece ani organizează o altă expediție, de
data aceasta la chemarea papei Ioan al XII-lea. La 2 februarie 962 Otto I era
încoronat împărat. Ca și în vremea lui Carol, restaurarea imperială se baza pe
expansiunea teritorială și pe consolidarea puterii în interiorul unui stat germanic.
Spre deosebire de predecesorii săi italieni care purtaseră în ultimii ani titlul de
împărat, Otto I adaugă ideii imperiale conservate la Roma dimensiunea universală,
conținută în misiunea de apărător al Bisericii. Tradiția de la care se revendică este
5
clar carolingiană, căci titlul pe care îl poartă este imperator augustus, iar imperiul
său se dorește o renovatio regni Francorum. Această precauție în asumarea titlului
de împărat roman contribuie la menținerea unor relații relativ bune cu Bizanțul,
consfințite de căsătoria fiului său, viitorul Otto al II-lea, cu prințesa Theophano.
În Italia, Otto I respectă instituțiile locale, fără să încerce o uniformizare între
teritoriile de aici și cele germane, ceea ce asigură stabilitatea stăpânirii sale în zonă,
în absența unor revolte.
Colaborarea strânsă între Otto I şi Biserică se manifestă cu și mai multă
putere după asumarea titlului imperial, când continuă opera de extindere a
creștinismului în teritoriile slave, ungurești sau daneze. La moartea sa, Imperiul
redevenise prima putere a lumii occidentale. Otto al II-lea (973-996) continuă
politica tatălui său, dar trebuie să facă față unor probleme apărute în spațiul slav.
Domnia sa este marcată de preocuparea pentru problemele interne ale Germaniei,
ceea ce lasă în umbră misiunea imperială. Aceasta a fost reluată de fiul și
succesorul său, Otto al III-lea (996-1002). Fiul unei principese bizantine, profund
influențat de aceasta și de anturajul ei, Otto al III-lea încearcă să concretizeze o
idee imperială marcată de componenta romano-bizantină. Este singurul din dinastia
sa care își are reședința chiar la Roma, pe Aventin, unde își organizează o curte cu
demnitari ce poartă titluri asemănătoare celor antice sau bizantine. De altfel
programul domniei sale poate fi rezumat în formula renovatio imperii Romanorum.
O altă componentă a ideii imperiale în timpul său este cea carolingiană, întrucât
Otto al III-lea își consideră imperiul tot ca pe o super-regalitate în lumea
occidentală, bazată pe stăpânirea sau manifestarea influenței sale în diferite regate.
Tânărul împărat revendică în mod deschis moștenirea marelui său predecesor, al
cărui portret îl pune pe bulele sigilare și al cărui mormânt îl deschide pentru a-i
prelua însemnele imperiale. A treia componentă a ideii imperiale a lui Otto al III-
lea este cea creștină, pe care el o afirmă în diferite moduri. În primul rând, prin
6
titlurile de „rob al lui Christos” sau „rob al apostolilor”, care pot fi legate și de
influența bizantină. Apoi, prin strânsa colaborare cu scaunul pontifical, pe care în
999 îl atribuie vechiului său profesor și prieten, Gerbert. Acesta își ia numele de
Silvestru, după papa contemporan cu Constantin cel Mare, ilustrând astfel
intenția perfectei colaborări între Imperiu și Biserică, în mod tradițional atribuită
primului împărat creștin. Otto al III-lea încearcă să realizeze un imperiu creștin în
care Biserica să fie subordonată puterii împăratului. Papa este privit ca un auxiliar
în acțiunea de reformare a Imperiului, și atribuirea unor donații funciare se face din
devotamentul creștin al împăratului, și nu din respectarea Donaţiei constantiniene,
a cărei autenticitate e respinsă de Otto al III-lea.
Dimensiunea creștină a imperiului lui Otto al III-lea este demonstrată și de
continuarea acțiunii de evanghelizare a păgânilor (pruşii sau ungurii) ca și prin
crearea de noi episcopate. Universalismul imperiului este dovedit de implicarea în
consacrarea unor regate subordonate, precum cel polonez, sau chiar crearea unora
noi, precum cel maghiar.
Principele ungur Vayk, prin creștinare primește numele de Ştefan și
împăratul îi trimite o coroană, ceea ce semnifica transformarea stăpânirii sale într-
un regat de tip occidental. În interiorul Imperiului intervin însă probleme, și în
1001 Otto al III-lea este obligat să plece din Roma. Moare în ianuarie 1002, când
se pregătea s-o recucerească. Dispariția prematură a lui Otto al III-lea a pus capăt
aspirațiilor universale ale Imperiului. Urmașii săi se preocupă de problemele
interne, iar Imperiul își întărește din ce în ce mai mult caracterul german. Titlul pe
care acesta îl poartă de acum înainte, „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană”, ilustrează menținerea unei ideologii universale grefată însă pe resurse
și pe interese germane.