PAPALITATEA ÎN EVUL MEDIU.

O ISTORIE A PONTIFILOR ROMANI DIN

PERSPECTIVA ISTORIOGRAFIEI.

ZIMMERMANN HARALD

Zimmermann Halard (12.09.1926 – 19.03.2020) a fost un istoric german de

origine transilvană-saxonă, unul dintre cei mai buni experţi în istoria papală şi
istoriografia papilor. A studiat teologia, istoria şi istoria artei, fost membru al
Societăţii pentru Istoria Protestantismului din Austria.

În această carte putem regăsi un rezumat şi o viziune asupra papalităţii din

evul mediu, folosindu-se de datele rămase de la diverşi scriitori din acele vremuri.
În general acţiunile papale erau impărţite în două şi anume lupta pentru supremaţie,
fie protejarea credinţei.

Dacă mai tarziu găsim puterea legislativă a papalităţii iată că în această carte
ne este prezentat că în trecut, papalitatea nu avea această putere, ducând o luptă
incotinuă pentru acest beneficiu.

Silvestru I (314-335) deşi facea parte din numărul papilor, lui nu i se

asociază denumirea de papă, deoarece aceasta denumire se dădea doar episcopilor
din cetăţiile întemeiate de Romulus şi Remus. Acesta a condus Biserica Romei o
perioadă destul de lungă, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.
Totuşi ca şi reprezentat legitim în spatele Bisericii se afla împăratul Constantin cel
Mare şi nu Silvestru I. Împăratului îi revenea dreptul de supraveghere şi conducere
a Bisericii.

Din cauza multor atacuri barbare, papa care era defapt pastor al Romei
atacate în multe rânduri, fără să mai aibă o bază de siguranţă sau protecţie, este
nevoit să se alature altor persoane, care să aibă puterea de apărare. Acest lucru se
întâmplă deoarece Biserica nu avea o importanţă de apărare, fiind lăsată de multe
ori neajutorată.

Astfel se formează o noua alinţă, de data aceasta intre papă şi barbarii,

regatul franc fiind solicitat sa ofere protectie asupra papalităţii. Prin această alianţă
totuşi nu se recunoasţe puterea legislavită a papei, regale francilor devenind
protector al creştinilor cu titlul de Patricius Romanorum în vremea lui papa Ştefan
al II-lea, atunci când papa primeşti teritorii pentru formarea statul papal.

Toate speranţele în supremaţia papei se pierd în anul 800, când s-a făcut
încoronarea lui Carol în basilica Sfântului Petru într-un ,,Imperator Romanorum”
renăscut în Apus.

În anul 1073 ajuns papa Grigore al VII-lea a reaprins iniţiativele din trecut,
luptând din nou în spiritual centralizării Bisericii Catolice. Pentru creştini era o
contradicţie şi anume ,, papa sau impăratul” deoarece toţi împăraţii ajunşi la putere
nu aveau de gând să lase privilegiul numirii de episcopi astfel că se impuneau în
faţa papilor.

Cel mai puternic conflict este intre papa Grigore al VII-lea şi impăratul
Henric al IV-lea care îi cere papei demisia. Papa refuză acest lucru si drept răspuns
î-l opreşte de la primirea Sfintelor Taine pe impărat. Astfel se porneşte o tulburare
în Sfântul Imperiu Roman, tulburare oprită în anul 1077 cand impăratul îi cere
iertare papei. Totuşi papalitatea pierde din prestigiu atunci când se aleg simultan
doi sau chiar trei papi, în funţie de familile din care faceau parte.

In perioada din anul 1054 cand a avut loc Marea Schismă a avut la fel
influenţe asupra suveranităţii. Chiar şi după aceasta, în perioada cand papa se
intoarce la Roma, se continua lupta pentru scaunul petrin, deoarece de acest
beneficiu aveau parte mai multi cardinali odată.

În toata cartea putem găsii descrierile detaliate ale pontifilor, relaţiile dintre
ei şi impăraţi, dorinţa de suveranitate, alianţele făcute.

În concluzie, scriitorul Harald Zimmermann a efectuat un portret al

papalităţii, preluând scrieri vechi, fără să face o schimbare semnificativă asupra
lucrurilor intâmplate, prezentant rolul papalităţii în evul mediu , într-o succesiune
cronologică, bazată strict pe fapte istorice reale ale dorinţei de putere legislativă şi
dorinţă de păstrare a credinţei.