UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE,RELAȚII INTERNAȚIONALE,

ȘTIINȚE POLITICE

ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

PROGRAM DE STUDII : ISTORIE

LUCRARE DE SEMINAR

POLARIZAREA BISERICII CREȘTINE

ÎNTRE BIZANȚ ȘI ROMA

Student :

Pavel Natanael

Oradea

2023

1
Ruptura cea mai însemnată din cadrul Bisericii şi care a avut cele mai importante urmări pe
plan dogmatic şi politic a avut loc între Răsărit i Apus, în anul 1054, sub ș numele de Marea
Schismă.

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest,
dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte
multă vreme.

Pe plan spiritual, ruptura dintre Roma şi Constantinopol s-a dezvoltat încet, de-a lungul unei
perioade îndelungate , punctul culminant fiind excomunicarea reciprocă din anul 1054 dintre
Patriarhul Mihail Cerularie şi Cardinalul Umberto de Silva Candida, legatul papal. Aceasta
schisma a dus la împartirea luind astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru
la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma).

Astfel tot ceea ce a urmat după momentul 1054 v-a rămâne în istorie precum un punct
culminant în viaţa religioasă a oamenilor .

Schisma din 1054 nu este prima ruptură între cele două Biserici dar este cea mai gravă,având
consecin e i în epoca modernă.

I. Cauzele schismei din 1054

Amplul proces de separare al bisericilor din apus şi răsărit a avut la bază anumite cauze
ce au făcut ca schisma să aibe loc, aceste cauze se pot urmări încă din secolul al-III-lea şi
sunt de natură politică şi religioasă.

a) Cauze de natură politică

Schisma se poate constata şi urmări mai bine de când împăratul Diocleţian (284—305) a
împărţit Imperiul, în anul 286, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia, şi Imperiul de
Apus, cu capitala la Roma, înţelegând că există o lume orientală, cu concepţiile şi mentalitatea
ei, deosebită de cea occidentală.

Acest fapt l-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337) să mute capitala, la 11 mai 330,
de la Roma la Bizanţ, redenumit în cinstea sa Constantinopol.

Împărţirea Imperiului roman de către Teodosie cel Mare (379-395) în 395, între fiii săi,
Arcadiu (395-408), care primeşte Orientul, şi Honoriu (395-423), care ia Occidentul, este o
altă cauză de natură politică a schismei.

2
Deşi Imperiul s-a reunificat în parte, sub împăratul Justinian cel Mare(527-565),dar această
reunificare nu a putut dura sub urmaşii săi.

Consecinţă acestui fapt a fost că episcopii Romei,în calitatea lor de “episcopus civitatis” ,
văzând că Imperiul de Răsărit nu este capabil să apere Roma şi Italia,au început să-şi îndrepte
privirile către popoarele din Apus , îndeosebi către franci,cerândule ajutorul.

În anul 752 papa Ştefan II (752-757) a făcut apel la regele francilor, Pepin cel Scurt (741-
756), care a trecut cu armata în Italia şi a distrus între anii 754-756 regatul longobarzilor din
Italia centrală.

Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit de Pepin cel Scurt în anul 756 papei
Ştefan II, sub denumirea de «Patrimonium Sancti Petri».

Romani au folosit ca baza istorică a noului stat un fals document intitulat Donatio Constantini
în care se spunea că papa Silvestru I a primit de la Constantin , Italia şi cetăţile ei ca
recompensă pentru vindecarea de lepra obţinută prin botezul săvârşit de papa , lucru
neadevărat căci Constantin se botează pe patul de moarte la 22 mai 337 lângă Nicomidia.

Din secolul al VII-lea Imperiul Roman de Răsărit se elenizează din ce in ce mai mult,
devenind „Imperiul bizantin”, în timp ce Occidentul se latinizează, limba latină întinzându-se
ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul roman.

Discordia dintre Roma şi Constantinopol s-a adâncit în urma măsurii luate în anii 731-732 de
catre împăratul Leon III Isaurul (717-740) de a trece provinciile Iliricului oriental, Italia de
Sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, confiscând
totodată şi veniturile Romei din aceste provincii.

În anul 800 papa Leon al III încoronează pe Carol cel Mare ca împărat roman al Apusului;
aceasta fiind idea papei ; se pare că încoronatul nici nu şi-a dorit acest lucru dar papa a vrut să
pună un împărat capabil să-l apere de un imperiu bizantin care nu vroia sau nu mai avea
puterea necesară să controleze Apusul.

b) Cauze de natură religioasă

Grecii, înclinaţi spre filozofie şi metafizică, discută dogma creştină, analizând-o sub toate
aspectele, dar, prin aceasta, ei au căzut uneori în erezii; datorită acestui fapt, apusenii îi
dispreţuiau, socotindu-i născocitori de erezii şi chiar eretici.

3
Dimpotrivă,,latinii, mai practici, se ocupă de probleme de cult şi de morală, cum se vede din
inovaţiile lor introduse în cult.

Chiar cînd unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată şi în răsărit şi în apus la fel, au existat
totuşi unele deosebiri ale Apusului faţă de Răsărit ca:

1) concepţia lui Tertulian că Biserica este o instituţie administrativă-pămîntească;

2) concepţia Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobîndirea mântuirii ;

3) primatul papal, scos din concepţia Fericitului Augustin din lucrarea De civitate , papa
arogîndu-şi puterea şi autoritatea asupra celor două cetăţi;

4) acceptarea tezei despre purgatoriu, prin papa Grigorie cel Mare (590-604), după concepţia
origenistă condamnată ;

5) introducerea în Apus a “missei” romane, mai, scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe ;

6) acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine, stabilită la Sinodul I ecumenic din
325 de la Niceea.

Alte diferenţe între Răsărit şi Apus au apărut sub forma unor practici în Apus cum ar fi: postul
de sâmbăta şi lunea, pe lângă zilele de miercuri şi vineri; folosirea azmei în locul pâinii
dospite – lucru ce s-a generalizat în Apus prin secolele VIII-IX; pictarea Mântuitorului în
chip de miel.

Toate aceste inovaţii au fost condamnate în Răsărit de către Sinodul II Trulan (691-692).

Din punct de vedere teologic cea mai însemnată erezie din Apus este adaosul Filioque (acest
adaos la Simbolul de Credinţă a apărut în secolul V.

Acest adaos nu s-a generalizat în Apus cu toate că în 589 a avut loc un sinod la Toledo în
Spania care a acceptat adaosul.

La Roma însă, papa Leon al III-lea (795-816) a protestat împotriva adaosului «Filioque»,
poruncind să se scrie pe două plăci de argint Simbolul niceo-constantinopolitan în greceşte şi
latineşte, fără acest adaos, pe care le-a aşezat pe uşa intrării catedralei Sfântul Petru
dedesubtul cărora a pus să se scrie: „Haec Leo posui amore et cautela Orthodoxae fidei”
( „Eu, Leon, am pus aceasta din dragoste şi grijă pentru credinţa ortodoxă”.)

II. Momentele premergătoare schismei

4
 Începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns, însă, la unele neînţelegeri
dogmatice, cultice şi canonice între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului.

Mulţi istorici consideră că disputa dintre Fotie (858-867 si 877-886) şi papa Nicolae I (858-
867) poate fi catalogată drept prima fază a Schismei.

În timpul domniei împărătesei Irina și-l asociază la tron pe fratele ei, cezarul Bardas.

Acesta era un om corupt şi imoral şi intră în conflict cu patriarhul Ignatie, care de sărbătoarea
Bobotezei anului 858 refuză să-l împărtăşească.

Drept urmare Bardas îi înscenează lui Ignatie un proces.

În locul lui a fost ales Fotie care până la alegerea ca patriarh a fost profesor la Universitatea din
Bizanţ.

Între timp Ignatie ajunge la Roma, unde se plânge papei Nicolae de felul în care a fost scos din
scaun.

În 863 papa Nicolae trimite o scrisoare la Constantinopol aratând că nu îl recunoaşte pe Fotie

ca Patriarh canonic ci pe Ignatie.

Noul patriarh Fotie, un mare învăţat şi om de stat, a convocat un sinod la Constantinopol, care
s-a ţinut în două sesiuni, în care se aprobă alegerea şi întronizarea patriarhului Fotie , dar a
respins pretenţiile papei Nicolae I de a impune primatul universal şi asupra Bisericii
Răsăritului.

Situaţia s-a complicat însă din 866, când papa Nicolae I, grăbindu-se să satisfacă cererea ţarului
bulgar Boris-Mihail I,de a-i trimite episcopi şi preoţi latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii
Paul şi Formosus, cu un număr de clerici şi un răspuns la cele 106 întrebări puse de bulgari.

În vara anului 867, patriarhul Fotie a convocat un sinod la Constantinopol, care la excomunicat
pe papa Nicolae I şi a condamnat inovaţiile latine ca eterodoxe.

La scurt timp însă Fotie este scos din scaun, pentru că de Paştile anului 867 a refuzat să-l
împărtăşească pe uzurpatorul Vasile I Macedoneanul.

Urmaşii papei Nicolae I, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VII-lea (872-882) au continuat să
privească cu ură spre Constantinopol.

După moartea acestora disputa a încetat pentru că au încetat şi acuzaţiile reciproce.

5
 III. Desfășurarea schismei propriu-zise

A doua fază a schismei dintre cele două Biserici s-a petrecut în prima jumătate a secolului al
Xl-lea, în timpul papei Leon IX (1048-1054); acesta a luptat din răsputeri să ridice autoritatea
papei mai presus de orice.

În acest timp, pe scaunul de la Constantinopol se afla patriarhul Mihail Cerularie (1043-

1058), bărbat energic, autoritar şi ambiţios, care, până a ajunge patriarh, a jucat şi un mare rol
politic.

Adaosul Filioque s-a generalizat în întreg Apusul pe vremea papei Benedict al VII Î-lea
(1012-1024), în anul 1014 la cererea expresă a împăratului german Henric al II-lea cu ocazia
încoronării sale.

Din ordinul patriarhului Sergiu II, numele papei a fost şters din dipticele Bisericii de
Constantinopol.

Dincolo de diferentele dogmatice, rituale si disciplinar-canonice, dincolo de raceala

sufleteasca dintre cele doua Biserici, dincolo de patimile politice si slabiciunile omenesti,
adevaratul motiv al dezbinarii religioase din 1054 il constituie pretenția de jurisdicție
universala a papilor asupra intregii Biserici din Apus si Rasarit.

Conflictul din secolul XI dintre Roma şi Constantinopol a pornit de la faptul că Sicilia şi în

Italia de sud de sute de ani interesele Bizanţului ortodox se ciocneau cu cele ale papei şi a
monarhilor apuseni.

Papa impune ritul latin şi preoţilor greci iar polemica latină începe să-i atace pe greci pentru
nişte pretinse inovaţii din cult.

Conflictul dintre papa Leon IX şi patriarhul Mihail Cerularie a luat naştere din cauza acţiunii
nesocotite a papei, care în urma hotărârilor sinoadelor catolice de la Siponto ( azi
Manfredonia, provincia Foggia ) din 1050 şi 1053, desfiinţează Arhiepiscopatul grec din
sudul Italiei, încadrându-1 în Arhiepiscopia latină de Benevento.

Izvoarele latine îl acuză pe Mihail Cerularie că ar fi interzis în 1053 ritul latin la

Constantinopol, dar ele nu sunt confirmate de izvoarele greceşti.

Împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1054) a căutat, din consideraţii politice, să

împace lucrurile, hotărând convocarea unui sinod la Constantinopol, în care să se discute şi
„inovaţiile” imputate apusenilor de către răsăriteni.

6
Papa Leon IX a acceptat propunerea şi a trimis la începutul lui ianuarie 1054 la
Constantinopol o delegaţie papală, în frunte cu cardinalul Humbert, cancelarul Frederic şi
arhiepiscopul Petru de Amalfi.

Cardinalul Humbert a compus fără autorizarea papei Leon al-IX-lea, (care murise la 19 aprilie
1054), un act de anatemizare a patriarhului Mihail Cerularie.

Prin actul de anatemizare sau excomunicare din 16 iulie 1054, latinii acuzau pe greci pentru
urmatoarele erezii:

1. ca vând, ca simonienii, darul lui Dumnezeu;

2. ca fac eunuci, si-i ridica la demnități preoțești și la episcopat;

3. că rebotează, ca arienii, pe cei botezați în numele Sfintei Treimi și mai ales pe latini;

4. că jură, ca donatiștii, că în Biserică, în afară de Biserica grecilor a pierit din toată lumea
Biserica lui Hristos, jertfa cea adevarata și botezul;

5. că admit, ca nicolaiții, căsătoria trupească și o permit pentru slujitorii sfântului Altar;

6. că spun, că severienii, că Legea lui Moise este blestemată;

7. ca și pnevmatomahii sau teomahii, au tăiat din Simbolul credinței purcederea Sfântului Duh
de la Fiul ( adaosul Filioque ).

Când, în fine, s-a aflat de anatema adusă Bisericii Răsăritului, clerul şi mulţimea
credincioşilor, cuprinşi de o profundă indignare, ar fi vrut să-i omoare pe delegaţii latini, dar
nu i-au mai putut găsi, fiindcă aceştia, chiar a doua zi după aruncarea anatemei, plecaseră din
Constantinopol.

La opt zile după acest eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, bucurânduse de simpatia
clerului şi a poporului, a convocat duminică, 24 iulie 1054, un sinod în catedrala Sfânta Sofia,
în care a rostit anatema contra papei Leon IX, a cardinalului Humbert, a legaţilor papali şi a
Bisericii Romane.

IV. Încercări de apropiere între Răsărit și Apus în perioada modernă

În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Athenagora I sa întâlnit cu Papa Paul al

VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a anatemelor de
excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054.

7
Urmașul lui Athenagora I, patriarhul Ecumenic Dimitrie I al Constantinopolului a primit
vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat restabilirea
dialogului oficial între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.

În mai 1999, papa Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o
țară ortodoxă: România.

Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Teoctist, a declarat: „Al
doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar
sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”.

V. Urmările Marii Schisme

Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită evenimentelor consumate în zilele
de 16 şi 24 iulie 1054, pentru că lumea creştină era obişnuită cu frecventele divergenţe dintre
Roma şi Constantinopol.

Schisma de la 1054 nu are la origine vreo erezie ci, ca de obicei, devastatoarea patima a
puterii. Intre timp Insa, cumintite de istorie, cele doua Biserici tind, din zi în zi să se apropie.

Încercările de unire ulterioare mai mult au desăvârşit schisma şi au făcut o adevărată prăpastie
între cele două Biserici. De la răcire şi încetare de raporturi oficiale şi de la ceartă de cuvinte,
cum a fost la început, schisma a devenit o stare de permanent război confesional.

Urmare a schimbările schisma şi-a schimbat şi caracterul, forţată prin ambiţia pontificală a
episcopilor Romei, care au vrut să poruncească în orient cu uşurinţa şi cu dreptul cu care
făceau aceasta deja în occident.

Biserica Romei începuse să evolueze spre monarhie bisericească, cu lege proprie, care era
voinţa papei.

Din episcopat roman şi din mitropolie latină, cum o găsise sinodul I ecumenic (can. VI),
Roma ajunsese patriarhat occidental şi devenea sub Nicolae I şi Leon IX, monarhie
occidentală, cu tendinţa de a deveni universală.

Între timp însă, la vechile deosebiri s-au adăugat altele, care întrec cu mult ca număr şi ca
importanţă pe cele pentru care se contrau cu excesivă grijă Fotie şi Nicolae I, Mihail Cerularie
şi Leon IX. ( Credinţa în purgatoriu, teoria şi practica indulgenţelor, importante culte şi
învăţături noi, rituri, practici şi obiecte introduse după Marea Schismă ).

8
Privite în comparaţie cu inovaţiile introduse după schismă, cele dinainte erau în adevăr, putem
zice azi, de importanţă secundară.

VI. Concluzii

Chiar dacă deosebirile de ordin cultic şi dogmatic s-au făcut simţite încă din primele secole de
existenţă ale creştinismului, ele puteau fi revizuite şi se putea crea astfel o legătură trainică
între cele două ramuri ale Bisericii, dacă exista şi implicarea oamenilor din vârful acestor
instituţii.

Pentru a se vorbi de unire, trebuie revizuit procesul schismei: recunoscute de o parte şi de alta
greşelile, ridicate anatemele, îndepărtate marile obstacole, redeschise dipticele, reluate
raporturile uzuale de altădată.

În orice caz, Schisma din 1054 poate fi considerată, pe bună dreptate, zidul construit între cele
două Biserici, însă nu de către cineva din afară, ci de către ele însele.

Prin urmare, doar în momentul în care reprezentanţii ortodoxiei şi ai romano-catolicismului

vor fi conştienţi de importanţa unităţii dogmatice şi cultice din creştinism vor lua atitudine în
faţa acestei despărţiri şi vor întreprinde acţiuni rodnice pentru remedierea disensiunilor
produse de Marea Schismă din 1054.

9
BIBLIOGRAFIE

I. Cărți în volum

1. CAIRNS E. Earle, „Creștinismul de-a lungul secolelor“ , , Editura Cartea creștină, Oradea,
2007;

2. Ioan RĂMUREANU, Pr.prof.dr., Milan ŞESAN, Pr.prof.dr., Teodor BODOGAE,

Pr.prof.dr., ,,Istoria Bisericească Universală’’, volumul 1, Ed. I.M.B.O.R., Bucureşti, anul
1987;

3. Ioan Rămureanu Pr.Prof.Dr., Milan Şesan Pr.Prof.Dr., Teodor Bodogae Pr.Prof.Dr.,“Istoria

Bisericească Universală pentru Institutele teologice” ,vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1993;

4. Edward Gibbon, “Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman ”, București: Editura

Minerva, 1976;

5. Ioan Zugrav, Pr.Dr. “Încercările de unire”, Cernăuţi, 1922

6. Nicolae Iorga , Istoria vietii bizantine , Ed. Enciclopedica , Bucuresti , 1974

II. Articole și studii

1. Milan ȘESAN, Pr. Prof. Dr., „Patriarhul Fotie și Roma“ , în revista „Mitropolia
Ardealului“, nr. 7-8, anul 1960 ( articol cuprins între pp. 535- 559).

2. POPESCU, Prof., M. Teodor, „Geneza și evoluția Schismei“ , în revista „Ortodoxia“, nr. 2-

3, anul 1954 ( articol cuprins între pp. 163- 217);

10