Marea Schismă din 1054

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi
Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate
de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative,
contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane
vorbesc prea puţin despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum
s-a ajuns acolo?
Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă
Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi
Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de
altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de
vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a
lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt
succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială)
romană.
Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religioşi se
considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhul de la Constantinopol îşi ia, încă
din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci
aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în
Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum
Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane,
susţinând chiar universalismul acesteia.
În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă
pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-est. După ce slavii din zona
Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai
puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea
Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat
dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în
sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă,
situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să
atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie
o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.