PATRISTICA
angajat să convoace un conciliu pentru realizarea
reformei Bisericii, a restituit ducatul de Nassau lui Otto
Henric, print elector din Palatinat. Tratatul i-a permis
lui Carol V să-şi concentreze toate forţele împotriva
lui Henric II al Franţei.
Pasteur, Louis, savant francez (Dole 1822-Château-
Villeneuve 1895). A inaugurat o nouă epocă în înţele-
gerea, prevenirea şi tratamentul bolilor infecţioase, stu-
diind antraxul şi turbarea şi perfecţionând metoda
vaccinării cu microorganisme vii atenuate, in 1866, a
descoperit procesul „pasteurizării" pentru conservarea
unor alimente prin tratarea lor cu ajutorul căldurii.
Pastor, Ludwig von, istoric german (Aachen 1854-
Innsbruck 1928). Catolic, a primit de la Leon XIII per-
misiunea de a pătrunde în Arhiva Secretă a Vaticanului.
A descoperit astfel o cantitate considerabilă de docu-
mente pe care le-a valorificat într-o impresionantă frescă a
istoriei bisericii, Istoria papilor începând de ia sfârşitul
Evului Mediu (16 volume, 1886-1932, postum) care
cuprinde perioada de la 1417 până la 1799. paşi, titlu
de origine turcească, atribuit la început doar primilor
născuţi ai sultanilor otomani iar apoi extins la înalţi
funcţionari civili şi militari ai Imperiului otoman.
pălăria, mişcare religioasă-populară care, în a doua
jumătate a sec. XI, la Milano şi în alte centre urbane
din zona fluviului Pad (Piacenza, Cremona, Brescia), a
cerut o reformă în viaţa membrilor clerului luptând
împotriva simoniei şi nerespectării celibatului
(nicolaism). Conducător al mişcării de la Milano era
Arialdo care, cu ajutorul unor feudali ca Landolfo şi
Erlcmbaldo, a organizat dezbateri publice şi procese
demonstrative contra arhiepiscopului de Milano,
Guido da Velate, şi a clerului din oraş. Conflictul s-a
acutizat la maximum când Arialdo şi Erlembaldo au
fost ucişi. Papa Alexandru II, care fusese patarin, la
moartea lui Guido da Velate ( 1071 ), 1-a ales pe Anone,
contrapunându-1 lui Geoffroy, ales de împărat. P. s-a
extins prin reformele clerului şi ale Bisericii, înfăptuite
de Grigore VII (1073-1085), după ce reuşise să apropie
de Roma clerul din Milano, în plus, datorită caracterului
său antifeudal, mişcarea patarină a deschis calea spre
organizarea comunală de mai târziu. paternalism,
politică a deţinătorilor puterii de a adopta măsuri cu un
conţinut liberal sau social care nu implică recunoaşterea
dreptului şi libertăţii de acţiune politică a supuşilor. P.
şi-a aflat apogeul în secolele XVII şi XVIII prin
despotismul luminat (v.). Guvernări care se
conduceau după modele paternaliste au putut fi
întâlnite şi după Revoluţia franceză, de exemplu în
Toscana, sub stăpânirea familiei de Lorena şi în statele
din Confederaţia Germană.
Pathet Lao, mişcare laotiana pentru independenţă, de
inspiraţie comunistă, creată de prinţul Petsarath în 1945.
A condus lupta armată împotriva dominaţiei coloniale
franceze şi apoi împotriva regimului monarhic filoamc-
rican. După acordul de încetare a focului din 1973,
P. L. a organizat guvernarea de coaliţie (1974) şi, în
1975, a susţinut formarea unei republici populare cu
partid unic (Neo Lao Haksat). patricieni, termen
folosit de obicei pentru a desemna aristocraţia din
Roma antică, spre a o diferenţia de plebe, încă nu
este clară originea socială a p., dacă au fost
descendenţii primilor senatori (patres), stăpâni opuşi
supuşilor sau, pur si simplu, cei care aveau întâietate în
sistemul politic, economic şi religios al Romei. P. au
fost deosebit de importanţi în primele două secole ale
perioadei republicane, când au ocupat în exclusivitate
toate funcţiile publice, în perioada imperială, p. erau
descendenţi ai familiilor consulilor republicani, deşi
împăraţii beneficiau de posibilitatea de a-şi asuma uni-
lateral calitatea de p. în epoca imperială târzie şi de
început a Evului Mediu, acest titlu a constituit semnul
distinctiv al aceluia care avea acces la puterea în stat. în
perioadele următoare, conceptul de patriciat este legat
de monopolul deţinut de unele familii, prin drept eredi-
tar, asupra celor mai mari funcţii publice în oraşele-stat.
patristică, creaţii literare în limba latină şi greacă în
care a fost exprimată prima forma de reflecţie teologică
asupra creştinismului, aparţinând aşa-numiţilor Părinţi
ai Bisericii. P. în limba greacă se compune din texte
începând de la origini până la lustinian, iar cea în limba
latină se încheie cu Isidor din Sevilla. După o primă
perioadă în care au predominat teme impuse de nece-
sităţile practice ale comunităţilor, în secolele II şi III au
devenit prevalente interesele doctrinare determinate
de necesitatea de a combate gnosticismul şi ofensiva
culturii păgâne. Şcoala alexandrină (Clement şi Origene)
s-a angajat într-o vastă activitate de aprofundare teolo-
gică pe baza unei interpretări alegorice a Bibliei. Şcoala
din Antiohia (Irincu), în schimb, insista, în special, pe
aspectul izbăvitor al creştinismului şi dădea interpretări
literale ale Bibliei. Edictul tolerant al lui Constantin
(313) şi recunoaşterea oficială a creştinismului de către
Imperiul roman au favorizat dezvoltarea şi răspândirea
p. O mare importanţă a avut Istoria ecleziastică a lui
Eusebiu din Cezareea (m.339), un exemplu de riguro-
zitate a metodei critice, imparţialitate şi vastitate a
documentării. P. din secolele IV-V a fost marcată de
disputele apărute ca urmare a răspândirii ereziei ariene
şi a controverselor de mai târziu asupra Sfintei Treimi
(sec. IV) şi asupra naturii divine şi umane a lui Cristos
(sec. V). O importanţă fundamentală pentru istoria
Occidentului a avut-o contribuţia lui Augustin (354-
430) şi a lui Ieronim (cea 347-420), care a tradus în
limba latină Biblia, în secolele V-VIII, scrierile Părinţilor
Bisericii au avut de suferit în urma unor evenimente
1003
PATRU SUTE, CONSILIUL CELOR
istorice deosebit de importante (năvălirile barbare). Ca-
podoperele istoriografiei din acele secole (Istoriile a lui
Paulus Orosius, De gubernatione Dei a lui Salvianus
din Marsilia, Hisioria francorum a lui Grigore din
Tours) exprimă atenţia acordată problemei intrării noilor
popoare în cadrul Bisericii. Soarta scrierilor p. nu a
suferit momente de criză în Evul Mediu; mai mult,
cunoaşterea p. devine din ce în ce mai necesară cerce-
tătorilor pentru a putea înţelege pe deplin operele auto-
rilor medievali, inclusiv în privinţa gândirii politice şi a
dreptului canonic.
Patru Sute, consiliul celor, consiliu înfiinţat în Atena
antică de oligarhi, în 411 Mir. ca organ suprem al pu-
terii, cu scopul de a înlătura efectele înfrângerii înre -
gistrate în expediţia din Sicilia din timpul războiului
peloponesiac (v.) si cu speranţa de a beneficia de spri-
jinul persan prin eliminarea instituţiilor democratice.
Cei Patru Sute aveau sarcina de a organiza participarea
la conducerea statului a celor mai capabili 5 000 de
cetăţeni, dar, în realitate, au guvernat într-o manieră
despotică şi, în plus, au uneltit pentru a preda Atena
Spartei. Consiliul a fost desfiinţat încă din acelaşi an şi
puterea a trecut în mâinile celor Cinci Mii. Patton,
George Smith Jr., general american (San Gabriel,
California, 1885-Heidelberg, Germania, 1945).
Specialist în folosirea blindatelor, în timpul celui de-al
doilea război mondial a luat parte la campania din Tu-
nisia (l 942) şi la ocuparea Siciliei (l 943), la comanda
Armatei a VH-a. Aflându-se la comanda Armatei a III-
a, a participat la eliberarea Franţei, a trecut primul
fluviul Rin (martie 1945), la sud de Mainz, şi a ajuns
până în Cehoslovacia.
Pauker, Ana Rabinsohn, om politic român (Codăeşti,
Moldova, 1893-Bucureşti 1960). Conducătoare comu-
nistă, arestată în 1936, a reuşit să fugă în Uniunea
Sovietică (1940). întoarsă în ţară în 1944, o dată cu
Armata Roşie, devine secretar al Partidului Comunist
şi ministru de externe ( 1947-1952), dar este destituită
sub acuzaţia de deviaţionism, în realitate în urma luptei
pentru putere de la vârful PCR. Paul III
(Alessandro Farnese; Canino 1468-Roma 1549,
papă ( 1534-1549). Căsătorit şi tată a patru copii, s-a
dedicat carierei ecleziastice, favorizat şi de relaţia
dintre sora sa Giulia şi cardinalul Rodrigo Borgia. Car-
dinal din 1493, ales papă datorită abilităţii sale diplo-
matice, şi-a manifestat intenţia de a realiza unele reforme
şi dorinţa explicită de a convoca un conciliu. Acesta s-a
reunit la Trento abia în 1545 şi a fost imediat întrerupt
de conflictul dintre împăratul Carol V şi P., devenit
ireconciliabil după ce Pier Luigi Farnese, fiul papei, a
fost asasinat cu complicitatea Spaniei, în 1540 a con-
firmat iezuitismul sub numele de Compania lui Isus şi,
în 1544, Compania călugăriţelor ursuline. A ajutat or-
1004
dinele barnabiţilor, somascilor, teatinilor şi a ridicat
nivelul calitativ al colegiului cardinalilor, în 1542, prin
reforma Inchiziţiei, care crea o posibilitate de apel la
Roma, a orientat represiunea împotriva infiltrărilor
eretice.
Paul IV (Gian Pietro Carafa; S. Angelo della Scala,
Avellino, 1476-Roma 1559), papă (1555-1559). îm-
preună cu Gaetano di Thiene, a întemeiat ( 1524) ordinul
teatinilor, şi a fost chiar primul abate al acestuia. Arhi-
episcop de Neapole (l 549), a fost ales papă de cardinalii
decişi să îmbunătăţească disciplina vieţii ecleziastice şi
să combată protestantismul. A acceptat să se implice
în păgubitorul război contra lui Carol V (l 556) plănuit
de nepotul său, cardinalul Carlo, secretar de stat, cu
scopul de a înlătura dominaţia spaniolă din Italia. In-
transigent în apărarea dogmei, a publicat primul Index
al cărţilor interzise ( 1557).
Paul V (Camillo Borghese; Roma 1552-1621), papă
( 1605-1621 ). Jurist, a avut o carieră strălucită în Curia
pontificală şi a fost un papă riguros şi harnic, dar nu a
putut evita nepotismul în ceea ce priveşte familia sa.
A iniţiat evanghelizarea Americii şi a Africii. Un mare
răsunet a avut conflictul său cu Veneţia, pe care o
pedepsise (1606) cu interdicţia pentru că voise să-i
supună pe slujitorii Bisericii judecăţii tribunalelor laice.
Sub pontificatul său a fost pronunţată condamnarea
sistemului lui Copernic.
Paul VI (Giovanni Battista Montini; Concesio, Brescia,
1897-Castelgandolfo, Roma, 1978), papă ( 1963-1978).
Fiul lui Giorgio, deputat al Partidului Popular, G.B.
Montini a intrat încă de când era foarte tânăr în viaţa
preoţească.
• Activitatea pastorală si diplomatică. Orientându-se
către studiile juridice şi apoi către cariera diplomatică
pontificală, din 1925 şi până în 1934 a fost asistent
central în FUCI (Federaţia Catolică Italiană), asigurând
autonomia acesteia faţă de climatul fascist dominant
şi o percepţie nouă a raporturilor dintre catolicism şi
cultura modernă, fapt care va marca profund formarea
noii generaţii de intelectuali catolici. Importanţa sa
creştea în cadrul Secretariatului de Stat, devenind în
1937 adjunct pentru probleme curente al şefului
acestui departament, împreună cu D. Tardini, a fost
cel mai important colaborator al lui Pius XII în foarte
delicata perioadă din timpul războiului şi după aceea;
s-a ocupat în mod special de viaţa Bisericii italiene,
inclusiv în aspectele sale politice, sprijinind unirea,
incipientă pe atunci, a catolicilor în jurul Democraţiei
Creştine. Numit arhiepiscop de Milano în 1954,
devine cardinal abia în 1958, când a fost ales papă
loan XXIII, cu care a început o strânsă colaborare, în
special în vederea pregătirii Conciliului Vatican II,
convocat de loan în 1959.
PAVEL
• Rolul papei în realizarea Conciliului Vatican H. în
conciliu, începând din 1962, el a fost unul dintre puţinii
episcopi italieni care au avut un rol predominant şi,
după moartea lui loan XXIII, a fost ales papă tocmai
de acea majoritate reformatoare pe care o formase în
cursul primelor dezbateri ale conciliului. A dus apoi la
bun sfârşit Conciliu! Vatican II (v.) cu hotărâre şi cu
fermitate, intervenind chiar în câteva ocazii pentru a
sublinia unele aspecte doctrinare (de ex. asupra întâie-
tăţii papei în cadrul colegiilor). În aplicarea hotărârilor
conciliului, a încercat să conducă Biserica într-un puter-
nic spirit al autorităţii papale, după cum era necesar în
fafa tendinţelor contrare ale inovatorilor caracterizaţi
printr-o abandonare a tradiţiilor şi ale conservatorilor
înfricoşaţi care încercau deja să minimalizeze importanta
Conciliului de la Vatican. A reformat Curia romană,
permiţând accesul la ea al prelaţilor din toată lumea
(1967); a sprijinit reforma liturgică; a înfiinţat (1965)
Sinodul episcopal pentru a încuraja conducerea colec-
tivă; a întreprins (întrerupând o îndelungată tradiţie)
câteva călătorii cu o puternică semnificaţie simbolică
(în Ţara Sfântă, la ONU, în Africa, în India); a transfor-
mat Inchiziţia, desfiinţând şi comisia care întocmea
Indexul cărţilor interzise; prin enciclica Populorum
Progressio (1967) a reactualizat metodele doctrinei
sociale a Bisericii (v.); a atras atenţia asupra respectării
celibatului ecleziastic (Sacerdotalii coelibatus, 1967);
în problema planificării familiale, opţiunea sa de a
reafirma condamnarea avortului şi, în acelaşi timp, de a
nega orice mijloc contraceptiv (Humanae Vitae, 1968)
a suscitat o dezbatere furtunoasă. A trebuit să facă faţă
cu amărăciune unui val contestatar care se manifesta şi
în cadrul Bisericii în anii '60-'70, dar nu a încetat să
solicite căutarea unor noi metode pastorale care să nu
fie contrare modernităţii. In Italia a revigorat apostola-
tul laicilor (reforma Acţiunii Catolice) şi a dat Bisericii
un mai puternic suflu pastoral, chiar dacă urmărea cu
îngrijorare evenimentele politice din ţară (inclusiv
tragedia asasinării prietenului său A. Moro). Simţul
său diplomatic deosebit de fin 1-a făcut să urmărească
toate crizele mondiale şi s-a străduit în mod deosebit
să descopere noi raporturi dintre Biserica catolică şi
ţările din estul comunist (Ostpolitik a Vaticanului).
Paullus, Lucius Aemilius, consul roman (m. Cannae
216 î.Hr.) consul în 219 împreună cu Livius Salinator,
i-au învins împreună pe iliri (al doilea război iliric); era
consul şi în 216 când a căzut în bătălia de la Cannae
(v.), la care, după cum spune o tradiţie îndoielnică, s-ar
fi opus voinţei colegului său C. Terentius Varrò.
Paullus, Lucius Aemilius, consul roman (n.cca 228-m.
160 î.Hr). Fiu al consulului cu acelaşi nume, în timpul
primului său mandat ( 182) i-a supus pe liguri i ingauni.
Reales consul în 168, 1-a înfrânt la Pydna pe regele
macedonean Perseus şi a cucerit Macedonia. A fost
reprezentantul uneia dintre familiile romane cele mai
deschise către influenţele lumii elenistice. Paulus
Diaconus, istoric longobard (Cividale del Friuli cea
720-Montecassino cea 799). Călugăr legat de familia
regală a Iui Desiderius, a scris Historia Longobar-
dorum, în care povesteşte faptele şi tradiţiile neamului
său, utilizând izvoare dispărute ulterior; opera sa este
un document unic pentru cunoaşterea acelei perioade.
P.D. a scris şi o istorie a episcopilor de Metz (luată
drept model de multe alte cronici episcopale scrise
după aceea), vieţi ale sfinţilor şi opere în versuri.
Paulus, Friederich von, feldmareşal german (Breitenau-
Gershagen 1890-Dresda 1957). Comandant al Armatei
a Vl-a în cel de-al doilea război mondial, a participat la
ocuparea Rusiei şi a ajuns până în Stalingrad (1942),
unde a rămas blocat datorită contraofensivei ruseşti,
împreună cu cei 200 000 de soldaţi ai săi. în ciuda
ordinelor lui Hitler, P. s-a predat, la 31 ianuarie 1943,
după ce pierduse jumătate din efective, în 1944 a lansat
un apel poporului german împotriva lui Hitler, prizonier
în Rusia până în 1953, s-a stabilit după aceea în Ger-
mania de Est.
Pauly, August, filolog german (Benningen, Wurtem-
berg, 1796-Stuttgart 1845). Numele său este legat de
editarea, începând din 1839, a Enciclopediei Antichităţii
clasice, operă monumentală, exemplară prin rigoarea ştiin-
ţifică şi fiind un punct de referinţă indispensabil pentru
cercetătorii din domeniu. După moartea lui P. lucrarea
a fost continuată intr-o formă modificată sub conducerea
mai întâi a lui G.Wissowa şi, apoi, a lui W. Kroll.
pauperizare, extinderea progresivă şi recrudescenţa
sărăciei în straturile largi ale populaţiei. Fenomenul p. s-a
manifestat dramatic şi pe scară largă la începutul sec.
XVIII când, în toate sectoarele economice şi industriale,
s-a afirmat liberul-schimb. Diferite state au încercat să
remedieze consecinţele p. prin măsuri legislative (v. Poor
Law) menite să atenueze suferinţele şi să asigure condiţii
demne de viaţă păturilor celor mai sărace ale populaţiei
(prevenire şi ajutor asigurate direct de către stat sau de
către persoane private sau societăţi create special în
acest scop şi aflate sub control statal). Pausanias,
general spartan (m.cca 470 î.Hr.). Nepot al lui
Leonidas, în 479 î.Hr. a fost unul dintre eroii victoriei
asupra persanilor de la Plateea. Aflat la comanda flotei
greceşti, în 477 a cucerit Bysantion de la persani, dar
apoi a încercat să facă pace cu ei. Rechemat în Sparta şi
acuzat de trădare, s-a refugiat în templul Atenei unde a
fost zidit de viu şi lăsat să moară de foame. Pavd,
apostol şi sfânt creştin (Tarsos în Cilicia cea 5 d. Hr.-Roma
62/67), evreu din tribul lui Beniamin, cetăţean roman,
în tinereţe a fost un duşman atât de înverşunat al
Bisericii creştine abia apărute încât a fost însărcinat
1005
PAVEL1Ó
oficial de autorităţile ebraice cu persecutarea ei. Con-
form Faptelor Apostolilor, lui Pavel, trimis la Damasc
pentru a aresta nişte creştini, i-a apărut Cristos şi acesta
i-a poruncit să răspândească printre păgâni mesajul
său (cea 36). După o perioadă de meditaţie, a plecat
din Antiohia cu Bamaba şi cu Marcu în cele trei mari
călătorii misionare în Arabia, Galatia, Asia, Macedonia
şi Grecia, făcând popasuri deosebit de importante
pentru propagarea creştinismului primitiv la Efes,
Filippi, Thessalonic, Corint. Arestat (58) la Ierusalim
de autorităţile romane, a fost dus la Roma, unde a trăit
doi ani de libertate, dar sub supraveghere. Cartea
„Faptele Apostolilor" nu spune nimic despre ceea ce
s-a întâmplat după aceea cu P., dar oricum, el a murit
ca martir la Roma înainte, probabil, de persecuţia
ordonată de Nero. Tradiţia îi atribuie lui P. 14 epistole
adresate, de obicei, comunităţilor întemeiate de el însuşi,
dar cea către evrei este astăzi considerată ca aparţinând
altui autor existând îndoieli asupra şi asupra celor două
către Timotei şi către Tit.
Bibliografie: W.A. Mccks, / cristiani dei primi secoli.
Il mondo sociale dell' apostolo Paolo, tr. it., Il Mulino
Bologna. 1992.
Favelle, Ame, om politic croat (Bradina, Herţegovina,
1889-Madrid 1959). Deputat în 1925, după instaurarea
regimului autoritar al regelui Iugoslaviei Alexandru I
(1929), a fondat mişcarea ultranaţionalistă croată a
ustaşilor. Condamnat la moarte ca autor moral al asasi-
nării regelui ( 1934), a trăit în Italia, unde şi-a consolidat
relaţiile cu fascismul şi cu nazismul, în mai 1941, după
invazia germană şi italiană a Iugoslaviei din timpul celui
de-al doilea război mondial, a întemeiat cu sprijinul
celor două puteri un stat croat independent al cărui
rege a fost recunoscut Aimone de Savoia Aosta, dar în
care P. a fost, de fapt, dictator, situându-se pe o linie
net antisârbeascâ şi antisemită. După război şi-a găsit
refugiu în Spania.
Pavia, oraş din Lombardia, capitală de provincie, înte-
meiat, probabil, de liguri, a fost locuit o vreme de gali
(Ticinum), cucerit de romani în sec. II î.Hr. A fost un
centru comercial înfloritor pe axa de comunicaţie între
Calia de la nord de Pad şi (arile de dincolo de Alpi, în anul
49 î.Hr. primeşte statutul de municipiu, aparţinând tribului
Papia (de unde îi vine numele), în timpul războiului gotic
(535-552 d.Hr.) a fost sediul comandamentului suprem al
goţilor. A devenit, apoi, capitală a longobarzilor (sec. VI)
şi a regatului italic, rol pe care 1-a păstrat şi după cucerirea
carolingiană. A avut şi din punct de vedere cultural un rol
foarte important: alături de tribunalul provinciei a înflorit,
în secolele IX-X, o şcoală juridică pe baza căreia a apărut
(1361) Universitatea. Comună liberă aflată în luptă cu
Milano, s-a aliat cu împăratul Frederic I Barbarossa
împotriva Ligii Lombarde şi a obţinut în compensaţie de
1006
la acesta recunoaşterea propriei autonomii (l 164). De
orientare ghibelină In secolele XII şi XIII, după înfrângerea
lui Manfred (1266) a decăzut continuu şi ireversibil, în
1359 a trecut sub stăpânirea familiei Visconti şi a avut o
istorie comună cu a ducatului de Milano, în 1525, lângă
Pavia s-a dat bătălia dintre spaniolii lui Carol V şi francezii
lui Francise I, acesta din urmă fiind învins şi luat prizonier.
Pa\o\ìni, Alessandro, om politic italian (Florenţa 1903-
Dongo 1945). Reprezentant al guvernului în Florenţa,
iniţiator al Jocurilor universitare fasciste ( 1934), a fost
ministru al culturii populare (l939-1943). A aderat la
Republica Socială Italiană, devenind secretar al
Partidului Fascist Republican. Capturat de partizani
împreună cu Mussolini, a fost împuşcat la 28.1V. 1945.
Paz Estenssoro, Victor, om politic bolivian (Tarija
1907-2001). Fondator al Mişcării Naţionaliste
Revoluţionare (MNR), devine preşedinte al republicii
în 1952 în urma unei revolte populare. A iniţiat cu
această ocazie un program intens de reforme
(naţionalizarea minelor de cupru, reforma agrară,
introducerea sufragiului universal), înlocuit în 1956 de
S. Suazo, a redevenit preşedinte din 1960 în 1964,
când a fost obligat să demisioneze In urma unor puter-
nice mişcări sociale şi a unei lovituri de stat militare.
A fost din nou preşedinte din 1985 până în 1989.
Pazzi, familie guelfa florentină originară din Fiesole,
îmbogăţită din comerţ şi din activităţi bancare, în 1260,
lacopo a fost căpitan al florentinilor în bătălia de la
Montaperti. Rivali ai celor din familia Medici, au urzit
un complot împotriva acestora (26.IV. 1478): lacopo
şi Francesco l-au ucis pe Giuliano de'Medici, dar
Lorenzo Magnificul a reuşit să scape făcând ca planul
să eşueze.
Părinţi ai Bisericii, v. patristică. părinţi pelerini,
fondatori ai primei colonii de populare engleză în
America de Nord. Puritani, pentru a scăpa de
persecuţiile religioase au părăsit Anglia în 1620 la
bordul corăbiei Mayflower şi, ajungând în America, au
fondat colonia Plymouth, in Noua Anglie, înglobată
apoi în cealaltă colonie puritană din Massachusetts.
Pearl Harbor, bază aeronavală americană în insula
Oahu, din Hawaii, a fost atacată prin surprindere de
Japonia, la 7.XH.1941, determinând intrarea SUA in
cel de-al doilea război mondial. Aviaţia de pe
portavioanele japoneze a provocat cu această ocazie
pierderi foarte grele flotei SUA din Pacific. Pearson,
Lester Bowles, om politic canadian (Toronto 1897-
Ottawa 1972). Şef al Partidului Liberal, secretar de stat
( 1948-1957), a prezidat, în 1953-1954, Adunarea
ONU iar în 1957 a primit premiul Nobel pentru pace.
Numit prim-ministru în 1963-1968, a trebui să facă
faţă gravelor probleme create de militanţii pentru
independenţă din Quebec.
FELLA
pecenegi, populaţie turkmena stabilită în Kazahstan în
sec. VI. Mutându-se, in 1036, de-a lungul fluviului Nipru
datorită presiunii ruşilor, au început să atace Imperiul
bizantin, ajungând în 1090 la porţile Constantinopolului.
în 1091, au fost respinşi definitiv de Alexie Comnen.
pedeapsa cu moartea, aplicată încă din Antichitate
chiar şi pentru delicte de opinie sau abateri minore şi,
din sec. XVIII (când a fost criticată, printre alţii, de
Voltaire şi de C. Beccarla) obiect al unei polemici
umanitare şi juridice care, dacă nu a reuşit să obţină
abolirea sa generalizată, a dus la utilizarea ei mai mo-
derată, în special în Europa. Prevăzută în toate legisla-
ţiile italiene anterioare unificării cu excepţia Toscanei,
unde fusese abolită de Pietro Leopoldo în 1786, a fost
extinsă prin codul introdus de dinastia de Savoia la
întreaga Italie unită, fiind abrogată mai târziu prin codul
Zanardelli ( 1889). Reintrodusă în 1926 de regimul fascist
pentru delicte politice, a fost extinsă prin codul Rocco
( 1931 ) şi la cele mai grave delicte de drept comun, în
1948, când a intrat în vigoare constituţia republicană, a
fost definitiv abolită. La sfârşitul anilor '90, pedeapsa
cu moartea este prevăzută de legislaţia din aproximativ
jumătate dintre statele lumii (inclusiv marile puteri: SUA,
Rusia, Japonia şi China), în Europa, în afara Rusiei, mai
este menţinută de Bielorusia, Bulgaria şi Estonia. Fed,
Robert, om de stat britanic (Chamber Hall, Lancashire,
1788-Londra 1850). Ales deputat tory în 1809, a fost
ministru pentru Irlanda (1812-1818) şi de interne
( 1822-1827,1828-1830) în guvernele conduse de lord
Liverpool şi de ducele de Wellington. Supranumit la
început „Orange P." din cauza sprijnului acordat pro-
testanţilor din Irlanda, s-a convins că pentru instaurarea
păcii în Irlanda era necesară emanciparea catolicilor şi
a fost, împreună cu Wellington, unul dintre susţinătorii
acestei linii politice ( 1829). După ce sprijinise măsurile
care limitau libertăţile politice (cele „şase legi" din 1819),
a reformat codul penal în sensul modernizării sale. A
fost fondatorul poliţiei metropolitane de la Londra, ai
cărei agenţi sunt numiţi de-atunci familiar bobbies
(diminutiv de la Robert). Reforma electorală din 1832,
al cărei adversar a fost iniţial, i-a oferit ocazia de a
transforma partidul tory într-un partid conservator mo-
dern al cărui şef a devenit el însuşi. Devenit prim-
ministru în 1841, P. a reuşit să echilbreze balanţa eco-
nomică, reintroducând impozitul pe veniturile mai mari
de 150 de lire sterline, abolit în 1815; în 1844, a reor-
ganizat Banca Angliei, stabilind un raport precis între
emisiunea de bancnote şi rezervele de aur. A abandonat
după aceea protecţionismul şi a urmat calea liberului
schimb, convingându-se de necesitatea abolirii legilor
protecţioniste asupra grâului (Com Laws). A reuşit în
acest sens, în 1841, după o luptă dură şi cu toată opoziţia
unei părţi a guvernului. A urmat revolta unui grup de
deputaţi conservatori, conduşi de B. Disraeli, ceea ce a
dus la demisia lui P. ai cărui discipoli fideli („peelits")
s-au separat de Partidul Conservator pentru a constitui
o grupare de sine stătătoare. Peipus, bătălia de pe
lacul, dusă la 5.IV. 1242 pe gheaţa lacului estonian:
miliţiile oraşului Novgorod, comandate de cneazul A.
Nevski, i-au învins pe cavalerii Ordinului teuton,
înfrângerea a însemnat sfârşitul expansiunii germane
către est. peisaj, mediul natural, aşa cum este modificat
de către om în decursul timpului. Relaţiile dintre o
anumită societate şi mediul natural în care ea există au
constituit obiectul unor cercetări, pornind, mai ales, de la
p. agrar, cu scopul de a descoperi în sedimentările
prezente mărturiile trecutului unor comunităţi rurale
(studii ale lui M. Bloch şi E. Sereni). Legătura cu
geografia istorică (P. Vidai de la Blache; L. Febvre) a
făcut din p. fie cadrul, fie produsul istoriei.
Propunerea recentă a unei „ecoistorii" (datând din anii
'80) încearcă să pornească de la p. pentru a studia
organizarea, împărţirea, dimensiunile teritoriului
aşezărilor omeneşti. Pekin, actualmente Beijing,
capitala Chinei, încă din sec. XII î.Hr. exista un oraş
care, între sec. VIII şi V, a fost capitala statului Yen,
sub numele de Chi. Distrus în 226 î.Hr., a fost
reconstruit de împăraţii din dinastia Han şi numit Yen.
Cucerit în 936 d.Hr. de împăraţii din dinastia T'ang, a
crescut în importanţă până în 1215, când a fost
distrus de trupele mongole. Reconstruit din nou de
Kubilai Han, a devenit capitala dinastici mongole
Yuan sub numele de Khanbalik (Cambaluc din
scrierile lui Marco Polo). Rebotezat Pei-ping (pacea
Nordului) la urcarea pe tron a împăraţilor din dinastia
Ming, în 1421, a căpătat în cele din urmă forma defini-
tivă Pei-Ching (capitala Nordului), atunci când redevine
capitala imperiului chinez. După căderea imperiului
( 1912), a fost unul dintre centrele mişcării naţionaliste
Gomindan, înainte de a fi ocupat de japonezi între
1937 şi 1945. Prin apariţia Republicii Populare, a rede-
venit capitală a Chinei.
pelagianism, erezie inspirată de ideile călugărului brita-
nic Pelagius (m.cca 418) şi răspândită de discipolii
acestuia, Celestius şi Iulian din Eclan, în special în
Africa şi Palestina. Negând transmisibilitatea păcatului
originar (deci şi necesitatea botezului), susţinea posibi-
litatea ca omul să se poată mântui chiar şi fără mila
divină, folosindu-se de forţa morală cu care I-a înzestrat
Dumnezeu. Erezia a fost combătută de Sf. Augustin şi
condamnată prin conciliu! de la Efes (431). Fella,
Giuseppe, om politic italian (Valdengo, Vercelli, 1902-
Roma 1981). Democrat-creştin, a fost ministru al
bugetului public (1947-1950) şi de finanţe (1950-
1953) în guvernele De Gasperi, fiind un continuator al
doctrinei liberului schimb, inaugurată de Einaudi. Dcve-
1007
PELLICO
nit preşedinte al Consiliului de Miniştri ( 17.V1II. 1953),
a avut o poziţie foarte dură în problema Triestului,
revendicând pentru Italia întregul Teritoriu Liber, dar
nu a beneficiat de susţinerea democrat-creştinilor şi a
demisionat la 5.1.1954. Ministru de externe în guvernele
Zoii (1957-1958) şi Segni (1959-1960), de finanţe în
guvernul lui Fanfani (1960-1962), după venirea la
putere a stângii s-a retras din viaţa politică. Pellico,
Silvio, literat şi patriot italian (Saluzzo 1789-Torino
1854). Unul dintre fondatorii publicaţiei literare „II
conciliatore", participant la mişcarea carbonarilor, a
fost condamnat, în 1821, la moarte, pedeapsă care i-a
fost comutată în 15 ani de temniţă grea la Spielberg.
Graţiat în 1830, a publicat, în 1832, volumul
„închisorile mele", jurnalul zilnic care „a dăunat
Austriei mai mult decât o bătălie pierdută", după cum
a spus C. Balbo.
Pelloux, Luigi Giro/orno, general şi om politic italian
(La Roche, Savoia, 1839-Bordighera, Imperia, 1924).
Militar de carieră, a comandat tunurile care au provocat
spărtura din zidul de lângă Poarta Pia ( 1870). Deputat
( 1880) şi senator (l 895), a fost şef al guvernului după
mişcările populare din primăvara anului 1898 şi a
propus măsuri de restrângere a libertăţilor cetăţeneşti
care, însă, nu au trecut în parlament din cauza obstruc-
ţiilor venite din partea extremei stângi. Fiind convocate
noi alegeri, a fost învins şi a trebuit să demisioneze
(l8.VI.1900), rămânând în continuare unul dintre cei
mai înverşunaţi adversari ai lui G. Giolitti. Pclopida,
general şi om politic teban (n. cea 420-Kynoskefalai
364 î.Hr.). Exilat din patrie când spartanii au instaurat
acolo regimul lor oligarhic (382), s-a întors în 379,
restabilind democraţia, împreună cu Epami-nonda a
condus miliţiile în victoria de la Lcuctra asupra Spartei
(371 î.Hr.), inaugurând epoca hegemoniei tebane în
Grecia. Cade pe câmpul de luptă în bătălia împotriva
tiranului din Ferai, Alexandru. peloponesiac,
războiul, dus (431-404 î.Hr.) între Atena, susţinută
de Liga delio-atică, şi Sparta, aliată cu Liga
peloponesiacă, pentru dominaţia asupra Greciei.
Tendinţelor expansioniste ale democraţiei ateniene
(susţinută de insule, oraşe maritime şi de elementul
ionic din cadrul lumii greceşti), li s-au opus, sub condu-
cerea Spartei, regimurile aristocratice şi, în general,
populaţiile dorice de pe continent. Prilejul unui război
a fost dat de cererea de ajutor a Megarei şi a Corintului,
adresată Spartei după încă una dintre nenumăratele
ingerinţe ateniene în relaţiile lor cu coloniile. Prima fază
(431 -421 î.Hr.), care s-a încheiat nedecis, i-a văzut mai
întâi pe atenienii lui Pericle refugiindu-se în spatele
zidurilor oraşului, lăsând flotei misiunea de a lupta
împotriva duşmanilor conduşi de Archidamos. Dar o
puternică epidemie de ciumă (în care a murit însuşi
1008
Pericle), expediţiile repetate în scop de jaf ale spartanilor
în Atica şi reprimarea sângeroasă a răscoalelor din
Mitilene şi Lesbos (428-427 î.Hr.) au creat la Atena o
mişcare favorabilă păcii, împiedicată de demagogul
Cleon care a reuşit să se impună asupra spartanilor la
Sfacteria (425). Abia la moartea sa (422 î.Hr.), în oraş
a ieşit învingătoare tabăra conservatoare a lui Nicias,
acesta încheind cu Sparta un acord prin care se perpetua
un stătu quo (421). Totuşi, la trei ani după aceea,
ostilităţile au fost reluate, în a doua fază a războiului
peloponesiac (418-413 î.Hr.), Sparta şi aliaţii săi au
zădărnicit, prin victoria de la Mantineca (418), tentativa
lui Alcibiade, noul conducător atenian, de a ocupa Pelo-
ponesul; arunci, Alcibiade a încercat să-si consolideze
dominaţia asupra oraşului său printr-o expediţie în Sicilia,
soldată, din păcate, cu distrugerea flotei ateniene şi
capturarea armatei la Siracuza (415-413 î.Hr.). Conflictul,
intrat în cea de-a treia fază a sa (413-404 î.Hr.), s-a
mutat de-a lungul coastelor ionice: după victoriile lui
Alcibiade (410-406 î.Hr.) au urmat succesele, pe marea
dominată până atunci de Atena, generalului spartan
Lisandros. Pierzând şi ultima flotă, la Aigos Potamos
(405), şi asediaţi, atenienii au capitulat în anul 404 şi
au fost obligaţi să distrugă ceea ce le mai rămăsese din
flotă şi să demoleze fortificaţiile din Pireu. Penn,
William, predicator englez (Tower Hill 1644-
Ruscombe 1718). în 1667 a aderat la mişcarea quake-
nlor, organizând apărarea şi apoi exodul acestora ( 1682)
în America de Nord pe un teritoriu pe care-1 primise,
în 1681, de la Carol II. A întemeiat în felul acesta
colonia Pennsylvania, exercitând funcţia de guvernator
al acesteia.
Pentagon, complex de clădiri, dispuse într-o formă
caracteristică pentagonală (de unde şi denumirea), la
Arlington, lângă Washington, sediu al Ministerului
Apărării din SUA.
Pentapoli (grec.: pénta, cinci, şipolis, oraş), cele cinci
oraşe episcopale (Rimini, Pesare, Fano, Senigallia,
Ancona) dependente de Exarhatul bizantin de la
Ravenna. Ocupate în 752 de longobarzi, au fost
recucerite de Pepin cel Scurt şi dăruite de acesta papei
Ştefan II.
penticostalism, mişcare de „trezire spirituală" care
apelează la harul emanat de Sfântul Spirit cu prilejul
primelor Rusalii. Apărută în SUA, este prezentă în
întreaga lume prin trei curente principale: „p. clasic",
apărut în cadrul metodismului la începutul secolului
XX; „neo-p.", apărut începând din anii '60, tot în
sânul protestantismului, şi „catolicii cu har" sau
grupuri de „reînnoire a Spiritului", apărute în 1967
din experienţa charismatică a profesorilor şi
studenţilor de la Universitatea catolică Duquesne din
Pittsburgh, Pennsylvania.

Pepe, Florestano, general napolitan (Squillace 1778-
Napoli ISSI). Frate al lui Guglielmo, a aderat la Re-
publica Partenopee (1799) şi a servit sub Joseph Bo-
naparte şi J. Murat împotriva austriecilor. Reprimit în
serviciul Bourbonilor şi însărcinat cu înăbuşirea-răs-
coalei din Sicilia ( 1820), a condus rezistenţa împotriva
intervenţiei austriece (1821). Pepe, Guglielmo, general
napolitan (Squillace 1783-Torino 1855 ). Frate al lui
Florestano, a aderat la Republica Partenopee (1799) şi
a luptat în armata lui Napoleon, în 1820-1821, a aderat
la revoluţia împotriva Bourbonilor. în 1848, a comandat
armata napolitană trimisă împotriva austriecilor în primul
război de independenţă, dar, când acesta a fost întrerupt
de Ferdinand II, a plecat la Veneţia cu puţinii soldaţi
care-i mai rămăseseră credincioşi şi a devenit comandant
al armatei Republicii veneţiene. După căderea Veneţiei, s-
a refugiat în diferite ţări. Pepin I cel Bătrân,
majordom al Austrasiei (n.cca 580-m.640). A
guvernat Austrasia împreună cu Arnolf, episcopul de
Metz, şi, împreună cu acesta, este considerat
întemeietorul dinastiei Carolingienilor. înlăturat de la
putere de Dagobert I şi repus în drepturi de Sigebert III,
reuşeşte să facă ereditară funcţia de majordom. Pepin
II de Heristal, majordom al Austrasiei (cea 640-Jupille,
Liège, 714), a cucerit Neustria (687), unificând cele
doua regate france şi devenind stăpânul lor absolut: a
pus în acest fel bazele puteni Carolingienilor. Pepin
ΙΠ cel Scurt (Jupille 714-Saint-Denis 768), rege al
francilor (751-768). Fiu al lui Carol Martel şi tată al
lui Carol cel Mare, în 741 obţine, ca majordom,
Burgundia, Neustria şi Aquitania şi, în 747, după abdi-
carea fratelui său, Carloman, Austrasia. în 751, cu con-
simţământul papei Zaharia, 1-a detronat pe Childeric ΠΙ,
ultimul rege merovingian, şi s-a încoronat el însuşi ca
rege. La cererea papei Ştefan II, de care a fost încoronat
în 754, a venit în Italia şi 1-a învins pe Aistulf, regele
longobarzilor (754 şi 756); i-a dăruit papei Exarhatul
şi Pentapoli, nucleul originar al Starului Pontifical. A
consolidat frontierele regatului, învingându-i pe arabi,
saxoni şi basci.
Peres, Shimon, om politic israelian (Wolozyn, Polonia,
1923). Laburist, de mai multe ori ministru în cabinetele
Ben Gurion şi Golda Meir, a fost printre primii şi cei
mai mari susţinători ai necesităţii unui dialog cu pales-
tinienii. Din 1984, a fost în fruntea unui guvern de
uniune naţională a cărui conducere a cedat-o, în 1986,
liderului Likud Y. Shamir, păstrând, totuşi, portofoliul
externelor. Prin înfrângerea electorală din 1990, a cedat
şefia partidului laburist în favoarea lui Y. Rabin, în gu-
vernul căruia s-a reîntors ca ministru de externe în 1992,
devenind unul dintre artizanii acordurilor de pace israe-
liano-palestiniene din 1993 (care i-au adus în 1994 pre-
miul Nobel pentru pace). După asasinarea lui Rabin,
PERICLE
i-a succedat acestuia la conducerea guvernului (l 995) şi
a trebuit să facă faţă unei recrudescenţe a terorismului
palestinian, în 1996, a fost învins de liderul dreptei, B.
Netanyahu, în primele alegeri directe ale şefului de guvern.
perestroïka, termen folosit (rus.: restructurare) de
Gorbaciov pentru a denumi politica sa de reformare în
sens democratic a sistemului social, economic şi poli-
tic al URSS.
Perez de CueUar, Javier, diplomat peruan (Lima 1920).
Ambasador la Moscova, transferat, apoi, la ONU,
devine secretar general al acestuia (1982-1992).
Pergam, oraş antic din Misia (actualmente Bergama,
în Turcia), în 282 î.Hr, devine capitala regatului auto-
nom al Attalizilor (v.) întemeiat de Philecteros şi extins,
prin eforturile Seleucizilor, de urmaşii săi Eumenes şi
Attalos I. Datorită alianţei cu Roma, regatul P. a putut
să se apere de ameninţarea macedoneană şi să
dobândească, la începutul sec. II î.Hr., o poziţie
dominantă politică şi, în special, culturală în Asia Mică,
devenind una dintre capitalele lumii elenistice (era
faimoasă biblioteca sa cu peste 400 000 de volume), în
133 î.Hr., Attalos III şi-a lăsat regatul ca moştenire
Romei, aceasta făcând din el provincial/a.
Pertandru, (m.585 î.Hr), tiran al Corintului (627-585
î.Hr.). Sub conducerea sa, oraşul a ajuns la o putere maximă,
datorată şi întemeierii unor noi şi importante colonii
(Leucades, Apollonia, Epidaur, Potideea, Corciră).
Pericle, om politic atenian (Atena cea 493-429 î.Hr).
Una dintre cele mai importante figuri ale istoriei antice
greceşti, a dominat timp de treizeci de ani democraţia
Atenei.
U Activitatea internă: democraţia în vremea lui Pericle.
Nobil, nepot al legislatorului distene, a ieşit în evidenţă
în viaţa publică pe la anul 464 î.Hr, alături de căpetenia
populară Efialte şi împotriva conservatorului Cimon,
pentru a reduce din puterea areopagului, bastion
instituţional al aristocraţiei, şi a introduce principiul
tragerii la sorţi pentru încredinţarea funcţiilor publice,
în 461 î.Hr., după asasinarea lui Efialte, a fost ales ca
strateg, funcţie în care a fost reconfirmat în fiecare an,
până la moarte. P. a transformat regimul atenian în
sensul, indicat de Temistocle, al unei democraţii radicale,
favorizând deplina egalitate în drepturi politice a cetă-
ţenilor (ca şi prin crearea unei indemnizaţii pentru magis-
traturile publice, măsură care a permis accesul la aceste
funcţii şi pentru categoriile de cetăţeni mai defavorizate
material) precum şi prevalenta majorităţii în adunări,
în acelaşi timp, a favorizat mobilitatea socială a lucră-
torilor cu cele mai mici salarii, îndemnându-i să emigreze
în noile colonii unde le punea la dispoziţie loturi de
teren, în concepţia lui R, dominaţia Atenei asupra
Greciei trebuia să se manifeste inclusiv prin măreţia
civilizaţiei sale şi prin sistemul edilitar-arhitectonic. A
1009
PERIECI
iniţiat în acest sens o activitate edilitară excepţională,
cuprinzând construirea Partenonului şi a Erehteionului
pe Acropola Atenei şi extinderea oraşului Pireu con-
form proiectului lui Hypodamos. Sub conducerea sa
(„epoca lui P."), s-au adunat la Atena filosofi ca Socrate,
Anaxagora şi Protagoras, tragedieni ca Sofocle şi
Euripide, istorici ca Herodot. P. însuşi, împreună cu
celebra hetairă Aspasia, cu care trăia, a reunit în jurul
său un important cenaclu intelectual. • Concepţia
imperialistă. P. a accelerat procesul de transformare a
Ligii delio-atice într-un organism imperial în cadrul
căruia Atena le impunea aliaţilor propria sa voinţă
politică, exprimată simbolic prin mutarea de la Delos
la Atena (454 î.Hr.) a tezaurului federal. O serie de
măsuri adoptate au dus la supunerea faţă de Atena a
oraşelor delio-atice: de la extinderea folosirii monedei
şi a sistemului de măsuri şi greutăţi ateniene la reforma
procedurilor de stabilire şi de încasare a taxelor fiscale şi
la trimiterea de inspectori care trebuiau să controleze
activităţile politice locale. Aceasta a dat naştere
multor răscoale (Eubeea 446 î.Hr. şi Samos în 441 )
care au scos· în evidenţă contradicţia de fond a
politicii lui P. înfocat democratică la Atena şi refuzând
orice formă de autonomie politică în afara ei. în 459-
448 î.Hr., P. a convins Atena să lupte împotriva Persiei,
a oraşelor din Pelopones şi a Ligii beoţiene, urmărind
în acelaşi timp şi extinderea sferei de influenţă ateniene
în Chersones şi în Pont, în Magna Graecia şi în Sicilia,
consolidând, unde era posibil, regimurile democratice.
Izbucnind (431 î.Hr.) războiul peloponeşiac (v.) împo-
triva Spartei, P. s-a opus acelei părţi a opiniei publice
care susţinea încheierea unor acorduri de pace cu
duşmanul care ii obligase pe atenieni să se baricadeze
în oraş. Pus sub acuzare, considerat răspunzător pentru
război şi pentru comportarea ruşinoasă a armatei
ateniene, a trecut printr-o perioadă dificilă, dar, în ciuda
acestor reacţii, a continuat să fie ales ca strateg până
când a căzut victimă epidemiei de ciumă care se abătuse
asupra oraşului.
Bibliografie: M.A.Levi, Pericte. Un uomo, un regime,
una cultura, Rusconi, Milano 1980. perieci, (grec.
perioikoi, care locuiesc în împrejurimi), în sistemul
oraşelor-state din Grecia antică, locuitorii din zonele
periferice care, în raport cu cei din oraşele mari, se
aflau într-o poziţie de inferioritate politică.
periodizare, subdivizarea timpului scurs până în pre-
zent a fost una dintre primele operaţiuni ale cunoaşterii
istorice pentru a face ca trecutul să devină inteligibil,
stabilind perioade omogene. Subîmpărţirea clasică, în uz
şi astăzi (Antichitate, Evul Mediu, epoca modernă,
epoca contemporană), este rodul unei sedimentări în
timp care a schimbat percepţia istoricilor (de ex., a fost
decisivă însăşi apariţia conceptului de Ev Mediu).
1010
Alegerea terminologiei privind fiecare perioadă şi
momentele simbolice de trecere reflectă sintetic şi ele
diferite concepţii în istorie. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru p. mai restrânse (de ex., „epoca reformelor",
„epoca revoluţiilor"). Fiecare specializare istorică (istoria
economică, culturală, diplomatică) şi-a alcătuit, de fapt,
o p. specifică. Cercetarea metodologică modernă a scos
de mai multe ori în evidenţă caracteristicile ambivalenţe
ale p., instrument util în vederea înţelegerii problemelor,
cu condiţia să nu devină rigidă în scheme care să nu
reflecte continuitatea fenomenelor istorice, în timp ce
F. Braudcl a redimensionat radical problema p. elaborând
conceptul „duratelor" diferite, adică al vitezei diferite cu
care se transformă fiecare aspect al vieţii colective.
Peron, Juan Domingo, om politic argentinian (Lobos,
Buenos Aires, 1895-Buenos Aires 1974). Militar de
carieră, influenţat de regimurile fasciste europene, în
urma loviturii de stat militare din iunie 1943 a fost
numit ministru de război şi al muncii şi vicepreşedinte,
în februarie 1946, a fost ales preşedinte. Ajutat de
soţia sa, Eva Duarte, supranumită Evita, a întemeiat
partidul peronist sau justiţialist (v. peronism) şi a
profitat de o conjunctură economică favorabilă pentru
a-şi atrage simpatia proletariatului (descamisados),
garantând salariile şi organizând sistemul de sănătate
şi prevederi sociale. A lansat Argentina într-un proces
de industrializare prin planuri cincinale, încercând s-o
scoată de sub tutela Marii Britanii şi a SUA. A afectat,
însă, veniturile lucrătorilor agricoli şi a instaurat un
regim poliţienesc sever. Reales preşedinte ( 1951 ), s-a
confruntat cu dificultăţi crescânde din cauza crizei
economice; a intrat in conflict cu Biserica pe temele
legalizării avortului şi a prostituţiei (a fost şi exco-
municat), şi cu armata. Demis de militari, în septem-
brie 1955, a plecat în exil la Madrid. După victoria în
alegeri a peronistului H. Campora, P. s-a reîntors în
triumf în Argentina (VI. 1973) şi a fost reales preşe-
dinte (X. 1973); ultimul an al mandatului său a fost,
totuşi, grav tulburat de luptele interne din mişcarea
care-1 susţinuse până atunci, acestea afectând şi
mandatul de preşedinte al celei de-a doua soţii a lui P.,
Maria Estela Martinez, supranumită Isabela, care
i-a succedat şi a fost demisă prin lovitura de stat a
generalului J. Videla (1976). peronism,
saujusti(ialism, mişcare politică fondată de J.D. Peron
în 1946, după alegerea sa ca preşedinte al Argentinei.
P. a influenţat din guvern şi din opoziţie ultima
jumătate de secol de viaţă politică argentiniană.
asociind soluţii populiste de dreptate socială unei
concepţii puternic naţionaliste şi antiimperialiste, în
polemica dusă împotriva capitalismului şi comunis-
mului. P. se bazează pe simpatiile şi adeziunea proleta-
riatului (descamisados) care îşi vedea garantat salariul.
PERSIA
beneficiind de înfiinţarea caselor de pensii ca şi de
reorganizarea prevederilor sociale, totul pe fondul unei
creşteri a industrializării. Evoluţia spre dictatură a p.,
care a dus la limitarea libertăţilor pentru opozanţi şi
la organizarea pe verticală a partidului oficial, a
provocat reacţia armatei şi a Bisericii şi căderea lui
Peron (1955). După a doua experienţă peronistă
( 1973-1976), mişcarea s-a divizat într-o dreaptă con-
servatoare în substanţa ei şi o stângă sindicală din
rândul căreia au apărut şi membri ai unor formaţiuni
de luptă armată (montoneros) împotriva dictaturii
militare din anii '70 şi '80. !n 1989, peroniştii au
revenit la putere prin alegerea lui C.S. Menem ca
preşedinte al republicii.
persane, războaie, conflicte între greci şi persani
desfăşurate între 490 şi 478 i.Hr. Primul război (490) a
avut la origine ajutorul acordat de Grecia coloniilor sale
din Asia Mică răsculate împotriva stăpânirii persane
(492 î.Hr.). în 490, regele persan Darius a purtat un
război direct cu Grecia, obţinând supunerea sau sus-
ţinerea sa din partea unor oraşe ca Argos, Corint, Egina,
dar a fost înfrânt de atenienii conduşi de Miltiades în
bătălia de la Maraton (490), şi a trebuit să se retragă, în
cel de-al doilea război (480-478 î.Hr.), impunătoarea
armată a lui Xerxes I i-a învins pe spartanii conduşi de
Leonida, la Termopile (480) şi a incendiat Atena, dar
flota a fost înfrântă de Temistocle, la Salamina (480).
Grecii, coalizaţi sub conducerea spartanului Pausa-
nias, i-au învins definitiv pe persani, la Plateea (479),
şi au eliberat oraşele greceşti din Asia Mică, formând
Liga delio-atică (478). Confruntare epocală între lu-
mea greacă şi cea orientală, r. p. n-au reuşit, totuşi, să
determine apariţia unei adevărate conştiinţe elenistice,
aşa cum o demonstrează şi faptul că unele oraşe şi
coaliţii greceşti au recurs, tot în cursul sec.V î.Hr., la
ajutorul persan.
Persia, ceramica şi forme de metalurgie, între mileniile III şi
regiune istorică din Orientul Mijlociu corespunzând I î.Hr. în P. s-a dezvoltat civilizaţia elamita (v. Susa),
actualei republici a Iranului. Leagăn al unor culturi într-un conflict permanent cu diferite puteri apărute în
neolitice care, încă din mileniul VI î.Hr., cunoşteau Mesopotamia.
IMPERIUL PERSAN

SOGDIANA
 Millanto ^—~^OBtan I <*.
ARM NIA
LIDIA CA/PADQCIA | BACTRIANA
I
Ι.·. .-t 0^
/. ^" \^ >
, -" MEDIA PÂRTIA
<N ARACOSIA
^ M
ARIANA

DSuii PT?K|
SUSIANA
Imperiul
Persan
sub
Darius I
—
D ru mul
r eg al
INDIA
Satrapie

SlfllAv
1011
 PERSIA

/. Soldaţi perşi din epoca lui Darius I (sec. VI-V t.Hr.). 2. Darius şi curtea sa într-o reprezentare a unui
ceramist grec (sec. IV î.Hr.). 3. Un suveran din dinastia Sasanizilor (sec. III-VII d.Hr.) aflat la vânătoare. 4. O
bătălie în Persia preislamica, după o ilustraţie din Canea regilor a lui Firdusi (940-1020).

1012
PERTINI
^Mezi şi perşi. Declinul şi căderea Elamului au coincis
cu imigrarea în regiune a unor populaţii indo-europene,
începând cu anul 1200 î.Hr., printre care triburile
mezilor şi ale perşilor. Mezii (v.) au întemeiat primul
stat imperial al P. (sec. VII-VI î.Hr.) care a ocupat zona
de nord a podişului iranian, stabilindu-şi capitala la
Ecbatana. Sub Cyaxares (625-585), imperiul a ajuns la
apogeu, alungându-i pe sciţi şi pe cimerieni, aliindu-se
cu Babilonul şi nimicind imperiul asirian (612). Mezii
au fost înlocuiţi de vasalii lor persani, Ahemenizii (v.)
lui Cyrus cel Mare (558-cca 518 î.Hr.) care, în urma
victoriilor asupra lidienilor şi babilonienilor, a conferit
P. o poziţie dominantă în lumea asiatică occidentală.
Fiul lui Cyrus, Cambyse, a adăugat la imperiu Egiptul,
iar următoarea extindere persană a lui Darius I (521-
485), a luptat împotriva sciţilor şi a grecilor.
• Organizarea imperiului. Darius a introdus reforme
financiare şi legislative profunde, s-a arătat dornic să
dezvolte reţeaua căilor de comunicaţie şi a întemeiat
Persepolis. încă din timpul domniei lui, imperiul era
împărţit în satrapii, districte teritoriale conduse de gu-
vernatori numiţi de rege (satrapi). Arta persană a în-
registrat In această perioadă epoca sa clasică, depinzând
mult de modelele asiro-babiloniene, dar capabilă de
înnoiri, mai ales sub aspect arhitectonic (Susa, Persepo-
lis). Divinitatea oficială era Ahura Mazdah şi cultul
era oficiat de casta sacerdotală a magilor. Capacitatea
de control politic asupra regiunilor supuse de către
perşi depindea la început de o politică tolerantă şi
binevoitoare care, totuşi, a început să dispară datorită
creşterii treptate a atitudinilor despotice din partea
suveranilor, ducând la numeroase răscoale locale.
• Decadenţa şi renaşterea sasanidâ. în secolele V şi
IV P. şi-a cucerit un loc stabil în dinamicile politice şi
diplomatice ale statelor greceşti (v. persane, războaie),
încercând să-şi impună propria hegemonie asupra lumii
eleniste, care a reuşit totuşi să respingă în bună parte
această tentativi în orice caz, când P. a fost cucerită pe
neaşteptate de Alexandru cel Mare şi şi-a pierdut inde-
pendenţa politică (căderea oraşului Persepolis, 331 î.Hr.),
a început un proces de simbioză culturală între lumea
greacă şi lumea persană, începând de la sfârşitul sec.
IV î.Hr., regiunea a gravitat pe orbita elenistică a Seleu-
cizilor din Siria. Când principatul lor s-a dezintegrat, a
fost înlocuit prin regatul Arsacizilor din Pârtia (v. parti)
care şi-au menţinut dominaţia timp de cinci secole. In
anul 226 d.Hr, a cucerit puterea dinastia Sasanizilor
(v.) care, continuând, pe plan extern, tradiţia părţilor
de a se opune Romei (şi, apoi, Bizanţului), a adoptat,
pe plan intern, o nouă organizare administrativă şi
religioasă, caracterizată printr-o puternică centralizare
şi prin prezenţa unei biserici oficiale bazate pe religia
mazdeistă, aceasta fiind reacţia naţională la influenţele
elenismului, începând din sec. VI, Sasanizii s-au aflat
în luptă, la răsărit, cu turcii care îşi făcuseră apariţia In
Asia Mică.
• Islamizarea Persiei. începând din anul 632, P. a fost
ameninţată de înaintarea fulgerătoare a arabilor (cucerirea
oraşului Ctesifon, 637) care, în 650, au cucerit-o
aproape în întregime, schimbând aproape în totalitate
sistemul social şi spiritual, în ceva mai mult de două
secole, ţara a fost islamizată, dar în califatul abbasid al
Bagdadului influentele persane au fost suficient de
puternice pentru a rezista timp mai îndelungat. Nici
măcar dominaţia ulterioară a turcilor selgiucizi, a mongo-
lilor şi a lui Tamerlan nu a reuşit să şteargă amprenta
originalităţii persane, legată strâns de-acum de isla-
mismul şut, care a reapărut cu putere şi în epoca modernă
(v. Iran).
Bibliografie: A.Bausani, / persiani. Sansoni, Firenze
1962; R.Ghirshman, La civiltà persiana antica, Einaudi,
Torino 1972.
personalism, doctrină filosofică care centrează reflecţia
asupra esenţei persoanei şi a raportului acesteia cu
realitatea. Şi-a găsit exprimarea în sec. XX prin gândirea
filosofilor francezi C. Kenouvier (Personalismul, 1903),
E. Mounier (Manifest pentru personalism, 1936) şi
J. Maritain (Umanismul integral, 1936). Mounier a scos
în evidenţă aspectul său politico-social, atribuind persoanei
caracteristicile specifice ale libertăţii şi ale angajării în viaţa
lumii cu scopul de a realiza acea societate comunitară în
care persoana să ajungă la o veritabilă împlinire. Pertini,
Alessandro, om politic italian (Stella, Savona, 1896-
Roma 1990). înscris în PSI din 1918, după venirea la
putere a fascismului a organizat expatrierea în
clandestinitate a lui F. Turati şi s-a refugiat, la rândul
său, în Franţa ( 1926). întors în Italia pentru a forma o
reţea socialistă clandestină, a fost arestat şi condamnat
la 11 ani de închisoare (1929). A participat la Rezis-
tenţă, la Roma: arestat din nou, de către germani, a
evadat în 1944 şi s-a dus la Milano pentru a reprezenta
partidul în CLNAI (Comitetul pentru Eliberarea Italiei
de Nord) şi a participa la lupta de partizani. Secretar al
PSI (1945), deputat în Adunarea Constituantă (1946),
senator (l 948), deputat (din 1953) şi preşedinte al Camerei
(1968-1978). Ales preşedinte al Republicii italiene
(1978-1985), în dificila perioadă a terorismului, prin
maniera directă a intervenţiilor şi a concepţiilor sale a
ştiut să dea glas sentimentelor italienilor obişnuiţi, bucu-
rându-se de o popularitate enormă.
1013
PERÙ
Perù, stat din America de Sud. Sup. : 1 285 216 km2.
Pop.: 22 896 100 loc. Capii.: Lima. Limba: spaniola
şi quechua. Relig.: catolică. Vecini: N Columbia şi
Ecuador, E Brazilia şi Bolivia, S Chile, V Oceanul
Pacific. Forma de stat: republică prezidenţială! Al
treilea ca întindere între statele sud-americane şi cel
mai mare dintre statele andine, moştenitor al
civilizaţiei incase şi centru al colonizării spaniole în
America de Sud, a fost marcat, după obţinerea
independenţei, de o puternică dominaţie a oligarhiei
funciare şi de dezechilibre economice şi politice,
sec. XII-XVI
Apogeu al imperiului incaş (v.) 1532
Conchistadorul spaniol F. Pizarro îl învinge pe
regele Atahualpa şi pune stăpânire pe întregul
Imperiu incaş, întemeind Lima ( 1535). 1542
întemeierea viceregatului P., sub Carol V, care
controlează întreaga Americă de Sud spaniolă. 1739-
1776
Chile, Noua Granada şi La Plata se separă de
viceregal. 1778-1783
Răscoala populaţiei indios condusă de Tupac
Amaru, înăbuşită în sânge.
1821 J. de Sân Martin proclamă la Lima indepen-
denţa P. faţă de Spania. 1822-1825
Războiul de independenţă împotriva Spaniei,
încheiat cu victoria de la Ayacucho (1824), sub
conducerea lui S. Bolivar şi A.J. de Sucre. Separarea
părţii de N a P. (care devine Bolivia). 1845-1862
Preşedinţia generalului R. Castilia, care eliberează
sclavii negri, îi scuteşte pe indieni de tribut,
încurajează exploatările de guano şi ale zăcămintelor
de salpetru. 1879-1883
Război purtat de P. şi Bolivia împotriva Chile pentru
controlul asupra zăcămintelor de salpetru şi
înfrângere totală a trupelor peruane. 1919-1930
Dictatura lui A.B. Leguia y Salcedo: pătrundere
masivă a capitalului american. 1930 Apare pe scena
politică peruană APRA (Alianţa Populară
Revoluţionară Americană, v.) care antrenează
populaţia indigenă într-un program naţionalist şi
populist. 1941-1942
Război cu Ecuadorul pentru teritoriile de pe
Amazon. 1945-1948
Preşedinţia democratului J.L. Bustamante.
1014
1948-1956
Dictatura generalului M. Odria.
1956-1962
Preşedinţia liberal-conservatoare a lui M. Prado
y Ugarteche, susţinută de APRA.
1963 Alegerea preşedintelui F, Belaunde Terry,
democrat-creştin reformist.
1968 Guvern militar radical de stânga avându-1 în
frunte pe }. Velasco Alvarado; naţionalizarea
petrolului şi a băncilor, conflicte cu SUA.
1980 Programul liberal-democratic al preşedintelui
reales Belaunde Terry eşuează din cauza mize-
riei extinse şi a gherilei maoiste Sendern luminoso.
1985 Mandat prezidenţial al lui A. Garcia, lider al
APRA: un program condus defectuos, de inter-
venţie publică în economie, corupţia genera-
lizată, controlul de către rebeli (care aduc gherila
în centrele urbane) asupra unor regiuni întregi
aduc P. în stare de haos.
1990-1993
Candidatul independent A. Fujimori câştigă,
surprinzător, alegerile prezidenţiale. Pentru a
înfrânge puternica opoziţie politică şi populară
provocată de politica sa draconică de austeritate
şi de privatizare, beneficiind de susţinerea arma-
tei suspendă constituţia şi dizolvă Congresul
(1992). Este arestat şeful mişcării Sendero lu-
minoso, A. Guzmân. Noua constituţie aduce o
creştere a puterii prezidenţiale (1993).
1995 Noile succese pe frontul luptei împotriva
terorismului şi rapida însănătoşire a situaţiei
cconomico-financiare duc la realegerea ca
preşedinte a lui Fujimori şi aceasta duce la
accentuarea trăsăturilor personaliste ale regi-
mului său.
1997 După 4 luni de asediu, sunt eliberate cele 72 de
persoane care fuseseră sechestrate în ambasada
japoneză de la Lima de 14 luptători din Mişca-
rea Revoluţionară Tupac Amaru, aceştia fiind
ucişi de forţele speciale ale armatei.
1998 Opoziţia încearcă să-1 împiedice pe Fujimori să
candideze pentru un al treilea mandat Este semnat,
la 26.X., tratatul de pace dintre P. şi Ecuador,
menit să pună capăt vechii dispute frontaliere.
1999-2000
înmulţirea cazurilor de corupţie, în care este
implicat şi şeful serviciilor de securitate din P.
Fujimori se refugiază în Japonia de unde îşi
anunţă demisia.
Perugia, capitală a regiunii italiene Umbria. Oraş aflat
sub stăpânire etruscă după sec. V î.Hr., a fost cucerit
de romani în anul 295 î.Hr. (bătălia de la Sentinum).
Distrus în cursul războiului civil dintre Antonius (pe
PETROL
care P. îl susţinea) şi Octavian (41-40 î.Hr.), a fost
reconstruit din dorinţa acestuia din urmă, căpătând
numele de Augusta Perusia. In sec. VIII d.Hr. s-a numă-
rat printre posesiunile Bisericii. Comună liberă
(sec. XI), din 1479 a aparţinut familiei Baglioni, a'cărei
dominaţie a durat, cu o scurtă întrerupere datorată
domniei Iui Cesare Borgia, până în 1540, când Paul III
a reafirmat drepturile Bisericii asupra acestui oraş.
Peruzzi, veche familie florentină, întemeietorul ei a
fost, poate, Ubaldino da Peruzzo care a trăit la Flo-
renţa în prima jumătate a sec. XII, dar istoria familiei
Începe către jumătatea secolului al XlII-lea prin fraţii
Arnaldo şi Filippo, primii strămoşi ai celor două ramuri
principale. Membrii familiei P. au participat activ la
viaţa politică a Florenţei; cu toate acestea, faima lor
este legată de compania de comerţ şi bancară fondată
de Filippo, aceasta făcând ca familia să devină una
dintre cele mai bogate din Europa, capabilă să asigure
împrumuturi masive multor suverani. Falimentul lor
(1343-1345), determinat de insolvabilitatea regelui
Angliei, Eduard III, a avut grave repercusiuni inclusiv
asupra vieţii politice florentine. Pesare, oraş din
regiunea italiană Marche, capitală de provincie. Veche
aşezare picena (poate din sec. IX î.Hr.), apoi etruscă şi,
în cele din urmă, a galilor senoni, din anul 184 î.Hr. a
fost posesiune romană. Distrusă în 539 dHr. de
ostrogotul Vitiges, a fost reconstruită de bizantini
făcând parte, împreună cu Ancona, Fano, Rimini şi
Senigallia, din aşa-numitul Pentapoli. Aflat sub
stăpânire longobarda începând din 752, în 774 oraşul a
fost dăruit de franci papei. Comună liberă (sec. XI),
devine seniorie a familiei Malatesta (1296-1445) şi a
familiei Della Rovere ( 1512-1631 ); în 1631 a trecut în
administrarea directă a papei. Peschiera del Garda,
orăşel în provincia Verona. Prin tratatul de la
Campoformio (1797), a trecut de la Veneţia la
Austria care a făcut din el (împreună cu Verona,
Legnano şi Mantova) unul dintre punctele de bază ale
„quadrilaterului". în timpul primului război de
independenţă (1848), a fost asediat şi cucerit de
piemontezi. în timpul primului război mondial, la
8.XI. 1917, a găzduit congresul reprezentanţilor forţelor
aliate, convocat după înfrângerea dezastruoasă de la
Caporetto, în cursul căruia s-a decis să se organizeze
rezistenţa pe râul Piave. peşti, v. epidemie.
Pétain, Philippe Orner, general şi om politic francez
(Cauchy-à-la-Tour, Pas-de-Calais, 1856-Port-Joinville,
Insula Yeu, 1951 ). Colonel la începutul primului război
mondial, devine foarte cunoscut pentru apărarea dârză
a Verdunului (1916), primind funcţia de comandant
suprem al armatei (V. 1917). Numit mareşal al Franţei
(XI. 1918), a comandat trupele franco-spaniole din
Maroc împotriva răsculaţilor din Rif (1925-1926).
Susţinător al ideilor de extremă dreaptă, după prăbuşirea
frontului francez din mai 1940, în timpul celui de-al
doilea război mondial, a fost numit preşedinte al Consi-
liului de Miniştri şi a încheiat armistiţiul cu germanii
(22. VI. 1940). Obţinând puteri depline în teritoriul fran-
cez neocupat de nazişti, a stabilit reşedinţa guvernului
condus de el la Vichy (10.VII. 1940). Deşi aflat în
strânsă colaborare cu germanii, a încercat să asigure
ţării o oarecare independenţă, transformând-o, totuşi,
într-un stat poliţienesc, autoritar şi naţionalist şi adop-
tând legi antisemite. A continuat să colaboreze cu ger-
manii şi după ocuparea totală a Franţei ( 1942). Refugiat
în Germania după debarcarea aliaţilor în Normandia
(1944), i-a cerut permisiunea lui Hitler să se întoarcă
în Franţa atunci când a aflat de procesul care-i fusese
intentat la Paris pentru înaltă trădare. Predat aliaţilor
(24.IV. 1945), a fost condamnat la moarte; graţiat de Ch.
de Gaulle, a murit în închisoare şase ani mai târziu.
Petiţia Drepturilor, document semnat de regele Carol I
Stuart (VI. 1628) la cererea parlamentului englez prin
care se reafirmau garanţiile constituţionale ale naţiunii
engleze, printre care inviolabilitatea persoanei cetăţe-
nilor, necesitatea unei aprobări parlamentare prealabile
pentru înfiinţarea unor impozite şi imposibilitatea de a
proclama legea marţială pe timp de pace. Petöfl,
Sondor, poet şi patriot ungur (Kiskörös, Pesta, 1823-
Segesvâr 1849). Reprezentantul cel mai important al
romantismului unguresc, a aderat cu entuziasm la
revoluţie (pentru care a scris Imnul naţional, 1948),
murind în bătălia împotriva trupelor ruso-austriece.
Petra, capitala regatului nabateilor (v.). petrodolari,
sume în valută nord-americana încasate de ţările
exportatoare de petrol. Importanţa p. devine evidentă
în sistemul monetar internaţional în anii '70 în urma
vertiginoasei lor creşteri înregistrate datorită creşterii
preţului petrolului brut: folosiţi în proporţie redusă de
statele producătoare pentru investiţii interne, au fost
reintroduşi în sistemul monetar şi financiar prin
achiziţionarea de valută (eurodolari) şi de titluri externe,
cu efecte destabilizatoare asupra întregului sistem.
petrol, încă din timpul vechilor civilizaţii asiatice, p.,
extras din zăcăminte de suprafaţă, îşi găsea diferite
utilizări: în afară de ritualurile sacre ale focului şi ilu-
minare, era folosit pentru călăfâtuirea ambarcaţiunilor,
ca liant pentru blocurile de piatră ale edificiilor, pentru
etanşarea conductelor de apă. în sec. XIX, a fost pusă
la punct tehnica rafinării hidrocarburilor, pentru uti-
lizarea în iluminat şi încălzire, ca înlocuitor al uleiurilor
vegetale şi al cărbunelui. Primele sondaje în căutarea p.
din subsol au început în SUA către anul 1850, dar
primul puţ petrolier adevărat (adânc de cea 20 m) a fost
forat de E.L. Drake lângă Titusville (Pennsylvania), la
1015
PETROL

PRODUCŢIA DE ŢIŢEI BRUT lN UNELE DINTRE PRINCIPALELE

ŢARI FURNIZOARE (în milioane de tone)
ţările 7930 1 948 i960 7970 7975 7900 Î990 1995
Arabia Saudita 19 "62 177 337 168 278 426
Argentina 1 3 9 20 19 25 24 31
Canada 2 26 70 80 72 84 110
China 6 20 125 162 149
Columbia 3 3 8 11 8 6 21 23
Egipt 2 3 21 44 47 46
Emiratele Arabe Unite 12 33 58 94 113
Marea Britanie 122 91 130
Indonezia 6 4 21 45 63 65 75 74
Iran 7 26 52 190 268 109 158 182
Irak 36 47 76 111 70 155 34
Kuwait 64 82 137 93 54 97 104
Libia 59 159 51 57 67
Mexic 6 14 21 37 143 139 151
Nigeria 1 53 73 88 139
Norvegia 37 76 93
URSS (în 1995, Rusia) 18 29 148 353 490 595 652 306
SUA 132 272 348 534 485 441 419 382
Venezuela 20 71 152 193 124 88 93 146
27.V1II. 1859. în timp ce întreaga regiune era intens
exploatată (a fost construită aici prima rafinărie ca şi
primul oleoduct), alte investigaţii în California şi Texas
au confirmat prezenţa unor zăcăminte bogate în sub-
solul SUA. La începutul sec.XX, utilizarea derivatelor
p. la motoarele cu ardere internă şi în producerea energiei
electrice a stimulat ulterior cercetarea şi producţia
petroliferă, încă din 1920, p. asigura 12 % din energia
utilizată în lume, ajungând la 26 % în anii '50 şi la 46 %
în anii '70. în acelaşi timp, s-au înregistrat progrese
notabile în diversificarea produselor finale din p.
(benzină, motorină, uleiuri, kerosen, uleiuri speciale
pentru motoare diesel); derivatele din p. alimentează,
în plus, industria petrochimică pentru producerea de
mase plastice, solvenţi, fibre sintetice, etc. • Piaţa
mondială a petrolului. P. a devenit, în cursul sec. XX,
unul dintre produsele cele mai mult comercializate la
nivel mondial, căpătând o importanţă strategică. Dacă în
ajunul primului război mondial producţia anuală totală
ajungea la 50 milioane de tone, în anii '30 ea era deja
de patru ori mai mare, în timp ce în 1950 cantitatea de
ţiţei extrasă ajunsese la 540 milioane de tone. Recordul în
acest sens s-a înregistrat în 1979 (cea 3 200 milioane de
tone); schimbarea ulterioară a tendinţelor, pusă la
cale, parţial, de ţările producătoare (principalele dintre
ele fiind SUA, URSS, ţările arabe şi nordafricane, Mexic,
1016
Venezuela, China, Marea Britanie), a stabilit producţia
medie în jurul a 2700/ 2800 de milioane de tone anual.
Piaţa mondială a p. a suferit transformări importante
în cursul sec. XX: dominaţia de necontestat între anii
'20 şi '60 a marilor companii internaţionale (cele „şapte
surori": Texaco, Gulf, Standard Oil of New Jersey,
Socony Mobil Oii, Standard Oil Co. of California din
SUA, împreună cu British Petroleum din Marea Britanie
şi Royal Dutch Shell, anglo-olandeză) este întreruptă
prin constituirea Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de
p. (OPEC v.) în 1960; ca o consecinţă, statele arabe au
început să impună companiilor petrolifere occidentale
care concesionaseră extracţia ţiţeiului, creşteri conside-
rabile de preţuri şi limitări precise. • Crizele
petroliere din 197işidin 1978-1981. în 1973, cu ocazia
războiului arabo-israclian din timpul sărbătorii
Kippur, p. a fost folosit de către ţările arabe ca
instrument de presiune politică: preţul barilului de ţiţei
a crescut de la 2,29 la 11,65 de dolari provocând dez-
echilibre importante în balanţa de plăţi a ţărilor impor-
tatoare, în cea mai mare parte fiind vorba despre state
susţinătoare ale Israelului. O schimbare decisivă a inter-
venit, totuşi, pe planul raporturilor cu companiile multi-
naţionale care au ajuns, în cele din urmă, să fie controlate
în mod direct de guvernele ţărilor aderente la OPEC,
datorită achiziţionării din ce în ce mai înseninate a acţiu-

nilor şi naţionalizărilor. O a doua fază de creştere a
preţului p. s-a înregistrat între 1978 şi 1981 (de la
12,36 la 34,70 de dolari pe baril), când revoluţia iraniană
a eliminat de pe piaţă unul dintre primii exportatori
mondiali. Ţările industrializate, afectate de o criză eco-
nomică profundă, au iniţiat programe de reducere a consu-
murilor energetice şi şi-au îndreptat atenţia spre surse
alternative (relansarea utilizării cărbunelui şi accelerarea
realizării unor centrale energetice nucleare sau cu gaze),
în anii '90, a scăzut dependenţa economiilor avansate de
p. din Orientul Mijlociu şi unele disensiuni ireconciliabile
apărute în sânul OPEC au provocat decizia ţărilor
producătoare de a opera o reducere a producţiei de p.
care η-a putut, totuşi, împiedica o înjumătăţire a
preţurilor, coborâte în 1986 la 15-16 dolari pe baril.
SFINŢI
Petru, apostol şi primul pontif (n. Betsaida-m.Roma
67 sau 68 d.Hr.). Pescar din Capernaum, a fost unul
dintre primii discipoli ai lui Isus Cristos, acesta schim-
bându-i numele iniţial, Simon, în P. (în ebraică: kefa). A
recunoscut în Isus pe „Cristos, fiul Dumnezeului celui
viu" şi a fost desemnat, din acest motiv, drept cap al
Bisericii (Matei 16,19). După Rusalii, a predicat la
Ierusalim, laffa şi Antiochia, apoi s-a mutat la Roma,
unde a fost martirizat în timpul domniei lui Nero. De
la el au rămas câteva scrieri apocrife şi i se atribuie
două scrisori adoptate de conciliul din Trento ca făcând
parte din canonul Noului Testament.
ARAGON
Petru (Pedro) I (n.ccal074-Huesca 1104), rege al
Aragónului şi al Navarrei (1094-1104). Adus pe tron
de tatăl său, Sancho I Ramirez (1085), în 1096 i-a
învins pe mauri la Alcaraz şi le-a cucerit oraşul Huesca.
In 1097, 1-a sprijinit pe Cid Campeador împotriva
Almoravizilor şi a participat la apărarea oraşului To-
ledo.
Petru (Pedro) II Catolicul (n. 1174-Muret 1213), rege
al Aragónului (1196-1213). I-a urmat la tron tatălui
său, Alfons II, i-a înfrânt pe musulmani în bătălia de la
Las Navas de Tolosa ( 1212). în 1213, pentru a-1 apăra
pe cumnatul său Raymond VI de Toulouse, a luat
comanda unei armate care a pornit în cruciada împotriva
albigenzilor, dar a murit pe câmpul de luptă. Petru
(Pedro) III cel Mare (n. 1239-Villafranca del
Panades 1285), rege al Aragónului (1276-1285) şi, ca
Petru I, al Siciliei (1282-1285). Fiu al lui lacob I, s-a
căsătorit cu Constanta de Hohenstaufen, prima
născută a lui Manfred al Siciliei ( 1262). Datorită unei
politici externe iscusite a reuşit să includă Aragónul
într-un sistem de alianţe cu Anglia şi cu Imperiul
bizantin şi, în 1282, după ce a aflat de succesul
răscoalei supranumite Vecerniile siciliene împotriva
lui Carol de Anjou, a debarcat în Sicilia şi s-a încoronat
PETRU l CEL MARE
ca rege, inaugurând perioada de influentă spaniolă în
evenimentele din Italia.
BRAZILIA
Petru (Pedro) I (Queluz, Lisabona, 1798-1834),
împărat al Braziliei ( 1822-1831 ). în 1808,1-a urmat în
Brazilia pe tatăl său Joăo VI, fugit din Portugalia cucerită
de Napoleon. Regent al Braziliei după întoarcerea în
patrie a lui Joăo, in 1822, şi cedând la presiunile forţelor
naţionaliste, a proclamat independenţa coloniilor şi a
devenit împărat al noului stat creat, în 1824, a promulgat
o constituţie autoritară. Rege al Portugaliei la moartea
tatălui ( 1826), a renunţat la coroană în favoarea fiicei
sale. Măria da Gloria, în vârstă de numai 5 ani. A cedat
tronul brazilian fiului său Pedro, în 1831, şi s-a întors
în Portugalia susţinând redobândirea de către fiica sa a
tronului uzurpat de propriul frate, dom Miguel.
Petru (Pedro) II (Rio de Janeiro 1825-Paris 1891),
împărat al Braziliei ( 1831 -1889). Fiu al lui Pedro I şi al
Măriei Leopoldina de Austria, a manifestat idei liberale
şi progresiste: a abolit traficul de sclavi (1840), a
încercat să blocheze iniţiativele Paraguayului guvernat
de dictatorul F. Solano Lopez ( 1865-1870), a susţinut
masoneria împotriva Bisericii catolice şi, în 1888, a
abolit sclavia, în 1889, a fost silit să abdice de către
militari, care au instaurat republica.
CASTILIA - LEON
Petru (Pedro) I cel Crud (Burgos 1334-Montiel 1369),
rege al Castiliei şi Leónului (1350-1369). Urmaş la
tron al tatălui său Alfons XI, a dus un război îndelungat
cu fratele vitreg Enrique Trastamara care, cu sprijinul
nobilimii şi al regelui Franţei, Carol V, a cucerit Castilia
(1366). După o revanşă de moment, obţinută cu
sprijinul trupelor engleze, a fost înfrânt definitiv, la
Montici, de Enrique care a pus să fie ucis şi i-a urmat
la tron.
PORTUGALIA
Petru (Pedro) II cel Paşnic (Lisabona 1648-Alcantara
1706), rege al Portugaliei (1683-1706). Fiu al lui Joăo
IV, a guvernat ca regent în locul fratelui său, Alfons VI,
debil mintal ( 1667-1683). A obţinut din partea Spaniei
recunoaşterea independenţei Portugaliei (1668), a
alăturat-o Angliei prin tratatul lui Methuen ( 1703) şi a
participat la războiul de succesiune la tronul Spaniei
împotriva lui Filip V.
RUSIA
Petru I cel Mare (Moscova 1672-Skt. Petersburg
1725), ţar al Rusiei ( 1682-1725). Primul dintre fiii ţarului
Alexei şi al celei de-a doua soţii a acestuia, Natalia
Narîjkina, P. a rămas orfan la patru ani. în 1682, la
moartea fratelui vitreg, Fiodor III (fiul Măriei Milos-
lavskaia, prima soţie a lui Alexei), P. a fost proclamat
ca unic ţar de către susţinătorii familiei Narîjkin, dar o
răscoală a gărzilor de palat şi a boierilor, aţâţată de
1017
PETRU III
tabăra celor din familia Miloslavski, a impus o diarhie
cu Ivan (fratele lui Fiodor şi mai în vârstă decât P.)
într-o poziţie dominantă. Puterea efectivă, dată fiind
vârsta fragedă a celor doi (ari, a fost, totuşi, încredinţată
regentei Sofia, sora lui Ivan, care 1-a izolat pe P. la
Preobrajenskoe, un sat de la porţile Moscovei. Scăpat
de ameninţarea unei noi rebeliuni a gărzii palatului
(VIII. 1689), organizată de Sofia pentru a-1 elimina, P. a
trecut la acţiune cu ajutorul trupelor concentrate şi
instruite în timpul exilului său: intrând în Moscova, a
alungat-o pe Sofia (IX. 1689) si s-a încoronat ca ţar
împreună cu fratele său Ivan, lăsând, totuşi, toate
pârghiile guvernării mamei sale Natalia. Abia după
moartea acesteia (1694) şi a lui Ivan (1696) a luat în
totalitate puterea.
• Construirea Rusiei moderne. Dorind să facă din Rusia
un stat modern capabil să apară pe plan internaţional
ca o mare putere, P. a efectuat, înainte de toate, o
călătorie de cincisprezece .luni în cele mai importante
ţări europene ( 1697-1698) pentru a cunoaşte structurile
lor de organizare şi producţie şi a recruta personal
calificat care să fie adus în Rusia. Reîntors la Moscova
şi după ce a înăbuşit o nouă răscoală a gărzii palatului,
P. a introdus cu forţa în rândul aristocraţiei ruse obiceiuri
şi mentalităţi occidentale, iniţiind în acelaşi timp o serie
de reforme, de la instruirea guvernatorilor (1708) în
domeniul controlului fiscal şi judiciar pe întreg teritoriul
rusesc la crearea unui senat de 9 membri (1711) care
să-1 ajute în actul guvernării, in cadrul Bisericii ortodoxe,
a înlocuit patriarhia cu un colegiu ecleziastic al Sfântului
Sinod (1721), punând în fruntea acestuia un reprezen
tant imperial numit de el însuşi. A schimbat radical şi
tradiţia ereditară a coroanei ruse printr-un decret ( 1722)
care a acordat ţarului dreptul de a-şi desemna el însuşi
un succesor, chiar dacă făcea aceasta prin încălcarea
dreptului primului născut.
• Politica externă. Pentru a face din Rusia cea mai
mare putere din Europa orientală, P. a considerat esen
ţial să dobândească o ieşire la mare, asigurându-şi în
acest fel dominaţia asupra Mării Baltice şi Mării Negre.
Aceasta 1-a făcut să intre în conflict cu Imperiul otoman
şi cu Suedia, găsindu-şi, însă, un aliat în Austria. După
eşecul unei prime expediţii asupra Azovului (1695), P.
a dat cale liberă colonizării ruseşti a coastelor Mării
Negre. Succesul în această acţiune a fost consfinţit prin
pacea de la Karlowitz (1699) încheiată între Imperiul
habsburgic, Veneţia, Polonia, Rusia şi Imperiul otoman.
Mai greu a fost să obţină dominaţia asupra Mării Baltice,
în cel de-al doilea război nordic ( 1700-1721 ), P. a aderat
la coaliţia împotriva lui Carol XII al Suediei şi a ocupat
Estonia, dar a suferit o grea înfrângere la Narva
(XI. 1700) şi a trebuit să întrerupă pentru un timp
ostilităţile; reorganizându-şi armata, In timp ce suedezii
1018
luptau cu Polonia, a recucerit Ingria, Carelia şi Estonia
şi a întemeiat pe malul Mării Baltice oraşul Sankt Pe-
tersburg (1703), devenit noua capitală a Imperiului
rus. După încheierea conflictului cu Carol XII prin
victoria de la Poltava (iulie 1709), a continuat războiul
împotriva Imperiului otoman, aliat al suedezilor; pacea
încheiată în iulie 1711 a obligat Rusia să renunţe la
Azov. Posesiunile baltice, contestate din nou de Suedia,
au fost definitiv obţinute prin pacea de la Nystad
(XI. 1721). „Fereastra către Europa" deschisă de P. a
avut o importantă decisivă în istoria Rusiei chiar dacă
procesul de europenizare nu putea fi considerat decât
în fază incipientă, fiind necesare încă aproape două
secole pentru a se încheia.
Bibliografie: V.O.Kljucevskij, Pietro il Grande, tr. it.,
Latenza, Bari 1986.
Petru ΠΙ (Kiel 1728-Ropsa 1763), ţar al Rusiei (1762).
Adoptat de ţarina Elisabeta I (l 741 ), i-a urmat la tron la
5 ianuarie 1762. A schimbat radical politica externă a
ţării, încheind pacea cu Frederic II al Prusiei (5 mai 1762)
şi semnând cu el o alianţă defensivă (19 iunie 1762),
determinat de o admiraţie fără margini pentru regele
prusac. Nemulţumirea pe care au provocat-o aceste
acţiuni a fost exploatată de soţia sa Ecaterina II pentru
a-1 detrona cu ajutorul gărzilor palatului, închis în castelul
din Ropsa, a fost ucis după ce a semnat actul de abdicare.
SERBIA Şl IUGOSLAVIA
Petru I Karagjeorgjevic (Belgrad 1844-1921), rege
al Serbiei (1903-1918) şi al sârbo-croato-slovenilor
(1918-1921). Fiu al lui Alexandru, exilat când acesta a
abdicat (1859), luptă alături de francezi în războiul
franco-prusac (1870-1871). Urcat pe tron prin votul Adu-
nării Naţionale sârbe, după asasinarea lui Alexandru I
Obrcnovic, a dat o orientare filorusă politicii sârbeşti.
Victorios în cele două războaie balcanice (v.; 1912-
1913), în iunie 1914, la o vârstă înaintată, 1-a numit
regent pe fiul său. Alexandru, dar a rămas alături de
trupele sale în timpul primului război mondial, la termi-
narea căruia a fost proclamat suveran al noului Regat
sârbo-croato-sloven.
Petru II Karagjeorgjevic (Belgrad 1923-Los Ange-
les 1970), rege al Iugoslaviei ( 1934-1945). A urcat pe
tron după asasinarea tatălui său. Alexandru I, sub re-
genţa unchiului, Paul, care a semnat un acord cu Ger-
mania în timpul celui de-al doilea război mondial. O
lovitură de stat antigermana (26 martie 1941 ) I-a adus
pe tron la vârsta de 18 ani, dar, în urma invaziei italo-
germane, P. s-a refugiat în Anglia. A fost declarat detronat
la 29 noiembrie 1945 de Adunarea Constituantă, care a
proclamat Republica Populară Iugoslavia.
ALŢII
Petru Eremitul, Petru din Amiens, zis, călugăr francez
(Amiens cea 1050-Neufmoustier 1115). A predicat în

favoarea primei cruciade, organizată de Urban II în
1095, şi a condus prin Balcani o ceată de adepţi, oameni
din popor („cruciada zdrenţăroşilor") care au fost deci-
maţi de diferite suferinţe şi de turci în Asia Mică. îm-
preună cu puţinii supravieţuitori, i s-a alăturat, mai
apoi, lui Geoffroy de Bouillon şi a participat la cucerirea
Ierusalimului (1099), devenind pentru scurt timp
guvernator al oraşului.
peul, saufulbe, populaţie musulmană de păstori nomazi
originari din Sahara, extinsă începând din sec. X din
Senegal la Macină (sec. XIV), la Fouta-Djalon şi, în
sfârşit, în Nigeria (secolele XVII-XVIII). în cursul
secolelor XVIII-XIX au creat numeroase regate cu
caracter teocratic conducându-se după Coran, afirmân-
du-şi hegemonia asupra întregii regiuni a Sudanului
nigerian. Cel mai mare dintre ele a fost acela creat de
Uthman dan Podio (1754-1818), predicator şi mistic,
care i-a adunat în jurul său pe toţi războinicii p. şi a
cucerit orasul-stat al populaţiei haussa (1804-1809)
întemeind imperiul Sokoto, de la Niger la Ciad, supus
mai apoi, în 1885, de Marea Britanic. Pharnaces I, v.
Farnace I Pharnaces II, v. Farnace II
Pharsalos, bătălia de la, s-a dat în 48 î.Hr. între Caesar
şi Pompeius, pe câmpia ce se întinde între acest oraş din
Thessalia şi râul Enipeus. în ciuda faptului că nu avea
mai mult de 20 000 de infanterişti şi l 000 de cavaleri
împotriva a 45 000 de infanterişti şi 7 000 de cavaleri ai
adversarului său, Caesar a obţinut o victorie hotărâtoare.
Philadelphia, oraş din Pennsylvania întemeiat în 1682
de către quakerul W. Penn, a fost, începând din 1774,
centru al luptei duse de 13 colonii americane împotriva
Angliei. A fost capitala SUA până în 1800. Philipp!,
bătălia de la, a avut loc în octombrie 42 Î.Hr. între
armata lui Brutus şi Cassius şi aceea a lui Antonius şi
Octavian pe câmpia de la P. în Macedonia. S-a
desfăşurat în două confruntări diferite: în prima,
Antonius I-a învins pe Cassius, care s-a sinucis, iar
Brutus 1-a învins pe Octavianus. Douăzeci de zile mai
târziu, Brutus a fost încercuit şi şi-a pus şi el capăt
zilelor.
Philips, grup industrial olandez fondat în 1891 de
Gerard P. ( 1858-1942) pentru producerea lămpilor cu
incandescenţă. Un puternic impuls în evoluţia societăţii
a venit din partea fratelui Anton (1874-1951), care a
dotat-o cu unul dintre primele laboratoare din Europa
pentru cercetări industriale, punând la punct produ-
cerea de lămpi cu vapori de sodiu şi cu mercur, precum
şi a tuburilor catodice pentru aparatele de radio, între
cele două războaie mondiale, P. a produs lămpi pentru
aparatele de proiecţie cinematografică, tuburi pentru
aparatele cu raze X şi toate categoriile de aparatură
electrică. După al doilea război mondial s-a specializat
PIAVE, BATÀLIA DE PE
în domeniile electronicii şi comunicaţiilor, devenind şi
unul dintre cei mai mari producători mondiali de apara-
tură electrocasnică.
Piacenza, oraş din partea de nord-vest a regiunii Emilia
din Italia, capitală a provinciei cu acelaşi nume. Colonie
romană (Placeiuia) în 218 î.Hr. (la fel ca oraşul Cremona,
cel mai vechi din Italia septentrională), a fost legat, în
anul 187, de Rimini prin νια Emilia. La căderea impe-
riului s-a aflat sub dominaţia bizantinilor, goţilor şi a
longobarzilor (570). Comună liberă (sec. XI) cu orien-
tare guelfa, oraşul a fost ales, în 1095, ca loc de desfă-
şurare a sinodului convocat de papa Urban II pentru
reforma Bisericii şi împotriva împăratului Henne IV. In
sec. XIV-XV, a trecut de sub stăpânirea familiei Visconti
(1335) sub cea a familiei Sforza (1448), înainte de a
deveni o posesiune a Franţei (1499), apoi (1521) a
Bisericii. Din 1545 a făcut parte din ducatul de Parma
şi Piacenza, creat de papa Paul III pentru fiul său, Pier
Luigi Farnese.
Piaggio, uzină mecanică fondată în 1884 la Sestri
Ponente-Italia, de Rinaldo P. (1864-1938) pentru
producerea de material naval, feroviar şi aeronautic.
După cel de-al doilea război mondial, pe lângă
producţia de avioane de turism, a lansat pe piaţă
scuterul Vespa (1945) care a devenit, foarte curând,
un simbol deosebit de cunoscut al renaşterii economiei
italiene, în 1969, a absorbit fabrica Moto Gilera
devenind cel mai important consorţiu italian pentru
producerea de motocilete.
Piasti, dinastie care a domnit în regatul Poloniei
începând de la întemeierea acestuia, în 1370. Primul
suveran din această dinastie este considerat legendarul
Piasi (sec.IX), din tribul polanilor, care a realizat uni-
ficarea triburilor slave vecine, stabilite pe malurile râului
Warta. Un strănepot al său, Mieszko l (cea 960-992),
s-a convertit la creştinism (966) împreună cu supuşii
săi şi a inclus ţara pe orbita influenţei culturale latine.
Fiul său, Boleslaw l cel Viteaz (992-1025) a continuat
opera de întemeiere a unei Polonii mari, obţinând recu-
noaşterea titlului său regal de către împărat (1025).
Ultimul suveran al dinastiei a fost Cazimir UI cel Mare
(1333-1370).
Piaţa Fontana, măcelul din, provocat la 12 decembrie
1969 de o bombă plasată în interiorul filialei Băncii
Naţionale a Agriculturii aflată în piaţa respectivă din
Milano. Au murit 17 persoane şi au fost rănite alte
88. în Italia, impactul emoţional şi politic a fost enorm.
Cu acest eveniment a început aşa-numita „strategie a
tensiunii" (v.).
Piave, bătălia de pe, în timpul primului război mon-
dial, campania de rezistenţă italiană pe frontul retras
pe malul râului Piave, la sfârşitul anului 1917, după
înfrângerea grea suferită la Caporetto. în cursul ultimei
1019
PIB
ofensive austriece de la 15 la 23 .VI. 1918,60 de
divizii au trecut râul în mai multe locuri, încercând
să încercuiască 50 de divizii italiene şi 5 aliate (engleze
şi franceze), dar au fost oprite şi apoi împinse dincolo
de râu.
PIB, v. produs intern brut.
Picardia, regiune istorică a Franţei de Nord. în anul
SO î.Hr., romanii au supus populaţiile galice care locuiau
pe acest teritoriu, în regatul franc a făcut parte din
Neustria, fiind împărţită în numeroase feude. Unificată
sub dinastia de Valois, în 13 50, şi anexată, apoi, coroanei
franceze de Filip II, în sec. XV a constituit obiectul
unui conflict între Ludovic XI şi ducele de Burgundia,
Carol Temerarul.
Pieck, Wilhelm, om politic german (Guben, Branden-
burg, 1876-Berlin I960). S-a aflat printre fondatorii
Partidului Comunist German (1918) fiind şi unul
dintre organizatorii mişcărilor spartakiste (1919).
Exilat când nazismul a venit la putere, s-a întors în
Germania la sfârşitul celui de-al doilea război mondial
şi a realizat fuziunea cu socialiştii lui O. Grotewohl
luând, astfel, fiinţă Partidul Socialist Unit (PSUG). A
fost primul preşedinte al Republicii Democrate Ger-
mane (l 949-1960).
piei-roşii, locuitorii din regiunile America de Nord,
denumiţi şi indieni, înainte de sosirea coloniştilor euro-
peni (sec. XVII) erau în număr de cea l ,2 milioane,
împărţiţi în peste 250 de triburi seminomade şi stabile,
ocupându-se cu vânătoarea de bizoni, cu pescuitul şi
cu agricultura (cultura porumbului), folosind unelte
din lemn, piatră şi aramă. Incompatibilitatea între stilu-
rile de viaţă şi interesele p. şi cele ale coloniştilor albi a
ieşit rapid în evidenţă, dând naştere unui conflict care
s-a prelungit timp de trei secole, ducând la un adevărat
genocid al p. (reduşi în 1900 la 250 000). • De la
acapararea teritoriilor la rezervaţii. Suprafaţa uriaşă
de teren a făcut ca, iniţial, să existe unele forme de
garantare a drepturilor pentru p., limitând prezenţa
coloniştilor (edictul coroanei britanice din 1763 care
rezerva pentru p. teritoriile de la vest de Munţii
Apalaşi) sau interzicând ocuparea teritoriilor care nu
făceau obiectul unui tratat legal de vânzare (1787,
Ordonanţe privind teritoriile din nord-vest ale
guvernului federal al SUA). Cererile de cumpărare au
fost facilitate în 1830 de Indian Removal Bill care, pe
lângă că a alocat în acest scop statelor fondurile federale
necesare, a legalizat şi strămutarea forţată a
populaţiilor de la vest de Mississipi pe Teritoriile
Indiene (actualul Oklahoma) create în 1834. Nevoia
crescândă de pământuri şi motive de securitate apărute
în urma permanentei stări de război dintre comunităţile
albe şi p. au dus destul de curând la crearea de către
fiecare stat în parte ( 1847) a unor rezervaţii închise în
1020
care să fie obligate să trăiască populaţiile indiene,
acestora nemaifiindu-le recunoscute, începând din
1871, nici un drept de proprietate asupra teritoriului
american, în 1887, Actul de reparaţii încheiat la
sfârşitul ultimului mare război cu indienii a statuat
oficial, la nivel federal, sistemul rezervaţiilor.
Piemont, regiune din Italia de nord, formată din pro-
vinciile Torino, Alessandria, Asti, Biella, Cuneo,
Novară, Verbano-Cusio-Ossola şi Vercelli. 220 î.Hr.
Teritoriu aparţinând celţilor şi ligurilor, este ocupat
de romani, făcând parte, ulterior, din Liguria
(teritoriile de la sud de Pad) şi din Transpadania
(teritoriile de la nord de Pad). 462 Domnia lui
Odoacru. 553 Stăpânire bizantină. 568 Sub
dominaţia longobarda, P. devine capitală a
unor ducate. 773 Cucerit de Carol cel
Mare, se fărâmiţează în
mai multe ţinuturi.
sec. X Reunificat politic în cadrul mărcii de Ivrea, se
împarte, în 950, în marca de Ivrea, marca Torino
şi marca seniorilor Alerami (Monferrato, Acqui
şi Liguria occidentală).
sec. XI Mărcile Torino şi Ivrea trec sub stăpânirea lui
Oddone de Savoia, fiul lui Umberto Bianca-
mano.
1091 în timp ce marchizatul lui Oddone se dezmem-
brează, datorită şi apariţiei comunelor libere (Asti,
Cuneo, Alessandria), din marca seniorilor
Alerami se separă şi marchizatul Monferrato. sec.
XV
Iese în evidenţă, printre celelalte, dinastia de
Savoia, care începe procesul de unificare a
regiunii.
1536 Monferrato este alipit, prin decizie imperială,
ducatului de Mantova, în timp ce Francise I,
regele Franţei, intră în stăpânirea domeniilor
savoiarde.
1559 Pacea de la Cateau-Cambrésis reface în bene-
ficiul lui Emanuele Filiberto statul savoiard. sec.
XVII
Numeroase conflicte cu Franţa fac ca teritoriile aflate
în posesia casei de Savoia să se extindă prin
anexarea marchizatelor Saluzzo (1601), partea de
sud din Monferrato, Alessandria, Lomellina şi
Valsesia. 1720-1748
P. face parte din regatul Sardiniei; Carlo Ema-
nuele I dobândeşte Novară şi Tortona (tratatul
de la Viena, 1738), apoi Vogherà, Vigevano şi
Alto Novarese (tratatul de la Aachen, 1748).
PIRUS
1796-1814
Stăpânire napoleoniană. 1815 Restituit
Casei de Savoia, P. devine centrul
mişcării de unificare a Italiei. Pier Luigi
Farnese, (Roma 1503-Piacenza 1547); duce de Parma şi
Piacenza ( 1545-1547). Fiu natural al papei Paul III, a
primit ducatul de la tatăl său, împotriva voinţei
împăratului Carol V. A murit într-o conspiraţie urzită
de nobilimea din Piacenza. pieve, tip de circumscripţie
ecleziastică, precursoare a parohiilor, răspândită în
sec.VIU-IX în Italia centrală şi de nord. Avea ca sediu
reprezentativ o biserică situată în centrul unui teritoriu
rural întins, având în subordine multe alte biserici mai
mici şi capele; credincioşii nu puteau fi botezaţi
decât în biserica principală. Autonomia crescândă a
capelelor şi formarea parohiilor pe lângă aproape toate
bisericile au dus la dispariţia acestei forme străvechi de
organizare ecleziastică. Pilo, Rosolino, patriot italian
(Palermo 1820-San Martino, Palermo, 1860). Originar
dintr-o familie nobilă, a fost unul dintre promotorii
revoluţiei siciliene, din 1848, împotriva suveranilor
din Casa de Bourbon. Aflat în exil, s-a ataşat de G.
Mazzini şi a participat la organizarea expediţiei lui C.
Pisacane (1857). în 1859, a încercat să declanşeze o
răscoală în Statul Pontifical. Trimis în Sicilia, la l O
aprilie 1860, a organizat împreună cu F. Crispi cetele
înarmate care au pregătit terenul pentru „Expediţia
celor O mie" a lui Garibaldi, pe care a însoţit-o cu
mult devotament. A căzut în timpul cuceririi oraşului
Palermo.
Pilsudski, Jorc;/; general şi om politic polonez (Zulovo,
Lituania, 1867-Varşovia 1935). Fiind unul dintre fon-
datorii Partidului Socialist Polonez (1893), în 1905 a
participat la mişcarea revoluţionară rusă, dar principalul
său obiectiv politic a fost independenţa naţională a
Poloniei, în acest scop, în timpul primului război mon-
dial s-a aflat în fruntea Legiunii Poloneze care a luptat
împotriva ruşilor alături de austro-ungari. După declara-
ţia de independenţă (noiembrie 1916) a Poloniei şi nu-
mirea ca şef provizoriu al starului ( 1918), a condus răz-
boiul victorios împotriva Rusiei sovietice ( 1920-1921 ),
renunţând, după aceea, la toate funcţiile politice ( 1923).
A revenit la putere printr-o lovitură de stat militară, în
1926, şi, până la moarte, a controlat în fapt activitatea
politică din ţară, eliminând treptat libertăţile politice şi
susţinând apropierea de Germania (pactul pe zece ani
de nerecurgere la forţă, 1934). Pinochet
Vg,arle,Augusto, militarsi om politic chilian
(Valparaiso 1915). Comandant al forţelor armate, a
condus în 1973 lovitura de stat care s-a încheiat cu
moartea preşedintelui socialist S. Allende şi cu instau-
rarea unei dictaturi militare rigide, în 1980, beneficiind
de o nouă constituţie care îi garanta puterea până în
1996, P. iniţia o politică severă de refacere economică
de tip liberal care (datorită şi unei puternice susţineri
din partea Statelor Unite) a dus la o creştere anuală a
PIB de peste 5%. în 1988 a reinstaurat drepturile civile
şi a impus desfăşurarea unui referendum pro şi contra
regimului său şi, surprinzător, rezultatul i-a fost defavo-
rabil. Părăsind funcţia de preşedinte în 1990, a rămas,
până în 1997, comandant al forţelor armate. La cererea
unui judecător spaniol, a fost arestat la Londra în 1998,
fiind subiectul unor cereri de extrădare pentru crime
împotriva umanităţii. Trimis în Chile, a beneficiat de
amnistie.
piraterie, agresiune cu scop de jaf pe seama navelor
comerciale. In perioada romană, bazele piraţilor iliri de
pe coastele Dalmaţiei şi ale Ciliciei au fost distruse în
anul 67 î.Hr. de către Pompeius. P. a revenit în forţă
când căderea Imperiului roman a marcat sfârşitul unităţii
politice a Mării Mediterane. La căderea Constantino-
polului ( 1453), statele barbareşti de pe coastele Africii
de nord, s-au dedat, sub protecţie turcească, la acte de
p. combătute de Spania, Veneţia şi de ordinele cavale-
reşti care, totuşi, la rândul lor, au practicat-o pe seama
bazelor şi flotelor turceşti, între sec. XVI şi XVIII, p.
a fost practicată de corsari, cu acceptul guvernelor ţărilor
beligerante, pentru a paraliza traficul maritim al
adversarilor. S-au folosit de această formă de piraterie
Anglia şi Franţa pe scama galioanelor spaniole. După
tratatul de la Utrecht (1713), care i-a scos în afara legii
pe corsari, p. η-a mai putut fi acoperită politic de nici
un stat, dar a continuat să fie practicată, în special în
Oceanul Indian (Madagascar, Malaysia, Borneo) şi în
mările Chinei şi Japoniei.
Pirelli, grup industrial fondat la Milano, în 1872, de
Giovanni Battista P. (1848-1932) pentru prelucrarea
cauciucului. Curând după aceasta, s-a concentrat asupra
noilor domenii ale cablurilor electrice şi ale anvelopelor,
devenind cel mai important fabricant italian din sectorul
cauciucului şi al derivatelor.
Pirenne, Henri, istoric belgian (Verviers 1862-Uccle,
Bruxelles, 1935). S-a ocupat de istoria economică şi
socială, ca şi de istoria comparată: tezele sale au influen-
ţat apariţia scolii de la „Annales". Cele mai importante
opere ale sale sunt o Istorie a Belgiei (1899-1932, 7
voi.) şi Istoria Europei de la invazii până în sec. XVI
(postumă, 1936). Numele său este legat, mai ales, de
suduie de istorie urbană care luau ca model oraşele
flamande (Oraşele Evului Mediu, 1927) şi de ceea ce a
fost numită „teza P." (Mahomed şi Carol cel Afare,
postumă, 1937) prin care considera că distrugerea unită-
ţii lumii mediteraneene în urma expansiunii Islamului
era adevăratul moment de început al Evului Mediu.
Pirus (Pyrrus), (n. 319-Argos 272 î. Hr.), rege al
Epirului (298-272). Fiul regelui Eacidas, alungat în 317,
1021
PISA
şi-a dobândit tronul datorită ajutorului lui Ptolcmeu I.
General iscusit, chemat în Italia de tarentini, în 281, i-
a învins în două rânduri pe romani, dar cu preţul unor
pierderi grele care au slăbit capacitatea de luptă a
armatelor de sub comanda sa (de aici expresia „victorie
a la Pyrrus"). în 275, învins la rândul său la Benevent,
s-a întors în Grecia. A murit luptând împotriva lui
Antigonos Gonatas, regele Macedoniei. Pisa, oraş din
Toscana de nord-vest, capitală de provincie în Italia.
Aşezat la granita dintre teritoriile ligurilor şi ale
etruscilor, a fost, probabil, întemeiat de cei dintâi.
Municipiu roman începând din anul 89 î.Hr. A făcut parte
din marca Toscanei şi, în sec. X-XI, a devenit puternic
prin lupta dusă împotriva sarazinilor şi a ajuns o republică
maritimă înfloritoare, extinzându-şi dominaţia asupra
întregii Mediterane vestice, asupra întregului ţinut,
precum şi asupra Corsicii şi Sardiniei. Oraş de orientare
ghibelină, a decăzut după prăbuşirea, în Italia, a
autorităţii imperiale şi a suferit o înfrângere totală la
Meloria (1284) în războiul împotriva Genovei. Este
stăpânit, apoi, de diferiţi seniori (printre care Ugoccionc
della Fagiola, Castruccio Castracani şi Gian Galeazze
Visconti), până când, în 1406, după un asediu prelungit,
a fost cucerit de Florenţa, sub al cărei control (cu excepţia
unei scurte perioade de independenţă între 1494 şi
1509) a rămas pentru totdeauna. • CONCILIILE DE
LA P. Primul (1135), convocat de Inocenţiu II, a
înlăturat ultimele urme ale schismei provocate de
antipapa Anaclet II. Al doilea (1409), a încercat să
rezolve, fără succes, marea schismă din Apus
destituindu-i pe papa Grigore XII şi pe antipapa
Benedict XIII şi alegând în locul lor pe Alexandru V. In
1511, s-a reunit aici aşa-numitul „conciliabul de la P.",
convocat la sugestia regelui Franţei, Ludovic ΧΠ, împo-
triva papei luliu II, acesta excomunicându-i pe toţi
cardinalii care participaseră.
Pisacane, Carlo, patriot italian (Neapole 1818-Sanza,
Salerno, 1857). în 1847, a abandonat cariera militară în
armata bourbonieă, refugiindu-se în străinătate. După
o scurtă perioadă petrecută în Algeria, în Legiunea
Străină franceză, în 1848, când a izbucnit primul război
de independenţă, a venit la Milano, unde a primit
comanda unei companii de vânători de munte şi a intrat
în luptă împotriva Austriei, legând o strânsă prietenie
cu C. Cattaneo. în 1849, a fost şef de Stat Major în
armata Republicii Romane. Aflat din nou în exil, a
scris volumul Războiul purtat în Italia în anii 1848-
Ì849 ( 1851 ) şi Studii istorico-politico-militare asupra
Italiei (postum, 1858-1860), în care a exprimat o
viziune radicală asupra revoluţiei italiene, criticând
perspectiva pur politică a lui Mazzini care nu urmărea
să mobilizeze masele, în special pe cele ţărăneşti,
promovând, astfel, un socialism liberal pe linia lui P.J.
1022
Proudhon. A continuat, totuşi, să colaboreze cu
Mazzini în încercarea de scoate procesul de unificare
de sub conducerea moderaţilor lui Cavour şi, la 25 iunie
1857, a ridicat ancora împreună cu 23 de camarazi
pentru a declanşa o revoluţie în regiunea Neapole. După
ce i-a eliberat pe deţinuţii din insula Ponza, a debarcat
la Sapri cu 300 de oameni, dar a fost întâmpinat cu
ostilitate de populaţia care sprijinea trupele
Bourbonilor: înconjurat şi rănit, s-a sinucis. Pisani,
Vettore, amiral Venetian (Veneţia 1324-Manfre-donia
1380). Unul dintre cei mai curajoşi comandanţi din
istoria Veneţiei, a participat la războiul împotriva
Genovei ( 1352-1355), apoi la lupta împotriva lui Ludo-
vic, regele Ungariei, în timpul „războiului de la Chioggia"
împotriva Genovei, din 1378-1381, a reuşit să elibereze
de sub genovezi coastele Adriaticii. Pisistrate, tiranul
Atenei (m. Atena 527 î.Hr.). A venit la putere către
anul 560 î.Hr., profitând de conflictul dintre diferitele
tabere din sânul aristocraţiei, poate şi cu sprijinul
păturilor sociale de jos. Alungat din oraş în 555, s-a
întors cu forţa armelor la Atena, în 546. Din acest
moment şi până la moartea sa, a instaurat o formă de
monarhie asupra oraşului. A evitat, totuşi, să dizolve
instituţiile politice, limitându-se doar la numirea în
cele mat înalte funcţii a unor persoane care îi erau
fidele. La moartea sa, puterea a trecut în mâinile fiului,
Hippias. Tradiţia antică, deşi ostilă tiraniei,
aminteşte în mod pozitiv perioada lui P. care a avut
faima unui conducător clement şi moderat. Pistola,
oraş din Toscana, capitală a provinciei cu acelaşi nume.
întemeiată de romani în sec.II î.Hr., P. a dobândit o
anumită importanţă sub longobarzi şi a devenit curând
comună autonomă (sec. XI). In urma luptei cu flo-
rentinii din cursul sec. XIII, a ieşit înfrântă şi slăbită
din punct de vedere politic, până când a intrat definitiv
pe orbita Florenţei (1328).
• SINODUL DE LA P. (18-28.IX.1786). Convocat
de
episcopul Scipione de'Ricci, urmărea o schimbare în
doctrina şi în disciplina Bisericii toscane, conform unor
orientări janséniste. După moartea marelui duce Pietro
Leopoldo care-1 susţinuse pe de'Ricci, sinodul η-a mai
reuşit să decidă convocarea unui conciliu naţional toscan
şi poziţiile sale au fost condamnate de Pius VI prin
büfaAuctoritatemfidei (1794).
PIU, William, cel Bătrân, om de stat britanic (Londra
1708-Hayes, Kent, 1778). Considerat unul dintre cei
mai mari oameni de stat britanici ai sec. XVIII, a fost
ales deputat în 1735.
• Opozifiafafă de Walpole. Devine lider al aşa-numiţilor
boy-patriots (tinerii patrioti), care se opuneau şefului
partidului whig, R. Walpole, acuzat de corupţie şi de o
politică externă plină de compromisuri, fiind sprijiniţi
de prinţul de Wales, Frederic Ludovic, aflat într-un
PIUS VI
violent conflict cu tatăl său, George II. Walpole a pierdut
puterea în 1742, dar abia în 1746 regele s-a resemnat
să-l numească oficial pe P. trezorier general al forţelor
armate, funcţie de conducere pe care a îndeplinit-o cu
deosebită onestitate, atrăgându-şi preţuirea tuturor,
adăugată marelui prestigiu de orator. • Lider naţional.
In urma gravelor eşecuri din războiul de şapte ani (v.),
P. a fost chemat la guvernare ca singurul capabil să
salveze ţara: din 1756 şi până în 1761, cu titlul de
secretar de stat, a fost, de fapt, şef al guvernului. A ales
Canada şi India ca obiective principale ale strategiei
britanice împotriva Franţei, a sprijinit şi a finanţat forţele
armate ale lui Frederic II, regele Prusiei, i-a ales pentru
comanda armatei pe cei mai buni generali şi amirali.
Prin victoriile obţinute de Clive şi de Wolfe, P. a
asigurat Marii Britanii stăpânirea unui nou imperiu in
India şi America, apărând şi consolidând vechile
posesiuni, ta 1761, înainte de terminarea războiului, a
trebuit, totuşi, să demisioneze din cauza respingerii de
către noul rege a propunerii sale de a ataca în scop
preventiv Spania, în 1766 şi 1768, în ciuda sănătăţii
şubrede, a revenit la guvernare: a susţinut necesitatea
unui tratament moderat al coloniştilor americani, dar
η-a fost de acord cu independenţa acestora. Pitt,
William, cel Tânăr, om de stat britanic (Hayes, Kent,
1759-Putney, Londra, 1806). Al doilea născut al lui W.
Pitt cel Bătrân, a avut o sclipitoare şi precoce carieră,
în 1783, la numai 24 de ani, a devenit prim-ministru
datorită susţinerii de către regele George III, dar, foarte
curând, numărul partizanilor săi va creşte prin restruc-
turarea partidului tory. S-a menţinut la putere timp de
18 ani. Prin măsuri fiscale adecvate şi datorită revoluţiei
industriale care avea loc în acei ani, a revigorat finanţele
statului secătuite în urma războiului cu coloniile
americane, orientându-şi politica economică în spiritul
ideilor lui A. Smith, în India (l 784), a fost instalat un
guvern central şi activitatea Companiei Indiilor a fost
supusă unui control mai strict din partea guvernului,
în 1791, provincia Quebec a fost împărţită în provincia
francofonă a Canadei de Jos şi în cea anglofona a Canadei
de Sus. A fost înfiinţată prima colonie penală la Botany
Bay, în Australia. Conservatorismul societăţii britanice
I-a împiedicat pe P. să realizeze reforma electorală şi
abolirea comerţului cu sclavi, dar perioada îndelungată
cât a rămas la putere a dus la consolidarea definitivă a
figurii primului ministru. P. a reacţionat cu fermitate
împotriva Revoluţiei franceze, fiind artizanul primelor
trei coaliţii antifranceze (1793, 1798 şi 1804-1805) şi
liderul ţării aflate în război, salutat în patria sa şi ca
„salvator al Europei", în urma răscoalei din 1798, din
Irlanda, a dizolvat parlamentul separatist de Ia Dublin,
şi a propus, în compensaţie, să se elimine limitarea
drepturilor civile şi politice ale catolicilor, majoritari în
Irlanda, dar George III a refuzat categoric emanciparea
catolicilor, provocând demisia lui P. ( 1801 ) care, după
aceea, nu s-a mai întors decât pentru scurt timp la
putere (l804-1806).
Pius II (Enea Silvio Piccolomini; Corsignano 1405-
Ancona 1464), papă (1458-1464). Umanist şi om de
litere (autor al unei autobiografii în Ib. latină şi al unor
scrieri erudite), mecenat, a fost secretarul antipapei
Felix V, dar s-a reîntors, după un timp, în Curia
romană. Sub influenţa Sf. Bernardino din Siena, a
deveni t preot în 1446. Ales papă în 1458, a dat dovadă
de nepotism şi a folosit sume importante de bani
pentru reconstruirea după toate regulile urbanisticii a
orăşelului natal, căruia i-a schimbat numele in Pienza.
A încercat zadarnic să-i unească pe suveranii creştini
în lupta împotriva turcilor proclamând în 1463 o
cruciadă.
Pius IV (Giovan Angelo de'Medici; Milano 1499-
Roma 1565), papă (1559-1565). Succesor al lui Paul
IV, a convocat pentru a treia oară conciliul din Trento
( 1562-1563) şi 1-a dus la bun sfârşit. A iniţiat o reformă
a Curiei, folosindu-se, în special, de sfaturile nepotului
său, Carlo Borromeo, numit de el cardinal pe când
acesta era încă foarte tânăr.
Pius V, sfânt (Antonio Michele Ghislieri; Bosco Marengo,
Alessandria, 1504-Roma 1572), papă (1566-1572).
Dominican, i-a urmat lui Pius IV şi a fost preocupat de
punerea în aplicare a deciziilor luate la conciliul din
Trento. A dispus publicarea Catehismului roman ( 1566)
şi, pentru a uniformiza liturghia, a altor două scrieri: Bre-
viariutn romanum (1568) şi Missale romanum (1570).
Pe planul politicii externe, a fost intransigent şi puţin
maleabil: a susţinut poziţia familiei de Guise în Franţa
şi acţiunile represive ale ducelui de Alba împotriva
protestanţilor din Ţările de Jos. A excomunicat-o pe
regina Angliei, Elisabeta ( 1570), dar fără a obţine prin
aceasta rezultate concrete. Lăudat cu mult entuziasm
de Carlo Borromeo, a fost beatificat în 1672 de Cle-
ment X şi sanctificat în 1712 de Clement XI. Pius VI
(Giovanni Angelo Braschi; Cesena 1717-Valence
1799), papă (1775-1799). A fost preocupat de
realizarea unei reforme financiare, cadastrale şi judiciare
în Statul Bisericii, realizând îmbunătăţiri funciare în
Câmpia Romană. A condamnat febronianismul (doc-
trină care susţinea egalitatea dintre episcopi şi papă şi
autonomia bisericilor naţionale) şi a urmărit, fără a
interveni, primele evenimente din Franţa revoluţionară,
dar, în urma obligării clerului francez de ajura credinţă
noului stat, a emis o condamnare dură (l 3.1 V. 1791)
care a dus la ruperea raporturilor diplomatice cu Franţa.
Prin intervenţia trupelor lui Napoleon Bonaparte în
Italia, a fost obligat (VI. 1796) să recunoască Repu-
blica Franceză. După proclamarea Republicii Romane
1023
PIUS Vil
(februarie 1798) a fost dus, ca prizonier, mai întâi în
Toscana şi apoi în Franţa.
Pius VII (Gregorio Luigi Barnaba Chiaramonti; Cesena
1740-Roma 1823), papă (1800-1823). Benedictin, a
fost ales papă datorită moderaţiei sale, într-o situaţie
dificilă de conflict cu puterea napoleoniană. P. a negociat
cu Napoleon un concordat cu Franţa (iulie 1801 ) prin
care catolicismul francez reintra în legalitate. Neînţele-
gerile cu Napoleon, existente şi în momentul când 1-a
încoronat ca împărat (1804), s-au acutizat.până când
s-a ajuns la un adevărat ultimatum (1808) din partea
lui Napoleon, care îi impunea papei adoptarea Codului
napoleonian, îi cerea să-i acorde dreptul de a numi o
treime dintre cardinali, abolirea celibatului ecleziastic
şi a ordinelor religioase, în urma refuzului lui P., fran-
cezii au ocupat Roma. La bula de excomunicare a acelora
care comiteau acte de violenta împotriva Sfântului Scaun,
Napoleon a răspuns cu arestarea lui P. (1809). După
înfrângerea definitivă a lui Napoleon, Statul Pontifical
a fost refăcut. P. a abolit drepturile feudale, a reorganizat
tribunalele şi a iniţiat o politică internă liberală. A repus
în drepturi Ordinul iezuit şi a încheiat o serie de
concordate cu Spania, Sardinia, Franţa, Bavaria şi Prusia
pentru a reabilita catolicismul în ţările europene. Plus
IX (Giovanni Maria Mastai Ferretti; Senigallia 1792-
Roma 1878), papă ( 1846-1878). Cardinal în 1840, cu un
renume de preot deschis şi dornic de reforme, i-a
succedat pe tronul pontifical lui Grigore XVI ( 16 iunie
1846) după un conclav foarte scurt în care 1-a învins pe
intransigentul cardinal Lambruschini.
• Echivocul liberal, îndată după alegere, P. a decretat o
amnistie care se referea şi la delicte politice, a înfiinţat
un Consiliu de Stat, a permis înfiinţarea Gărzii Civice
şi a acordat o libertate limitată presei; în realitate, erau
măsuri de mică importanţă, interpretate, totuşi, ca o
deschidere către principiile liberale, lucru care, în cli-
matul agitat al momentului, a făcut ca unii să vadă în el
pe acel papă visat de V. Gioberti pentru a aduce la
îndeplinire idealul neoguelf. Echivocul s-a accentuat în
martie 1848, când P. a promulgat constituţia şi a permis
armatei pontificale să participe la primul război de
independenţă împotriva Austriei; la 29 aprilie, totuşi,
decidea retragerea armatei din operaţiunile militare
afirmând că era imposibil ca ea să participe la un război
contra Austriei catolice. După asasinarea primului mi-
nistru, P. Rossi, şi crearea Republicii Romane, P. a fost
obligat să fugă la Gaeta; a revenit la Roma abia în 1850,
după căderea republicii.
• Schimbarea reacţionară. După această experienţă,
P. a adoptat o poziţie de intransigenţi totală faţă de
liberalism, pe care 1-a condamnat în totalitate în enciclica
Quanta cura (1864) ca şi în documentul anexat la
aceasta, Syllabus (v.). Au fost dezavuaţi acei catolici
1024
care încercaseră să concilieze credinţa religioasă cu
principiile liberalismului. Din punct de vedere politic,
P. a refuzat să aibă orice legătură cu guvernul italian,
respingând apelul semnat în 1862 de numeroşi clerici
în favoarea unei concilieri intre valorile religioase şi
cele patriotice.
• Activitatea religioasă. După ce a proclamat (l 854)
dogma Imaculatei Concepţiuni, P. a convocat Conciliul I
ecumenic de la Vatican, în timpul căruia a fost aprobată,
în ciuda împotrivirilor şi a polemicilor, dogma infaili-
bilităţii pontificale (1870). în acelaşi an, când armata
italiană a intrat în Roma, s-a declarat prizonier în Vatican
şi i-a excomunicat pe toţi aceia care contribuiseră la
pierderea puterii temporale de către papă. A interzis,
de asemenea, catolicilor să facă parte din instituţiile
politice ale starului italian (non expedit, v.) şi a refuzat
ca fiind unilateral impusă Legea garanţiilor (13 mai
1871), prin care parlamentul italian dorea să regleze
raporturile dintre papalitate şi stat. Contrapunerea
realităţii ecleziastice faţă de cea civilă, alimentată de P., a
marcat profund cultura religioasă şi politică a lumii
catolice.
Pius X, sfânt (Giuseppe Sarto; Riese, Treviso, 1835-
Roma 1914), papă ( 1903-1914). A devenit papă după
ce urcase toate treptele activităţii pastorale. Susţinător
al intransigenţei manifestate de Opera dei Congressi
(v.), a pus mult suflet pentru rezolvarea problemelor
pastorale şi liturgice ale Bisericii: s-a străduit să difu-
zeze catehismul, practicarea împărtăşaniei şi să înfăp-
tuiască reforma Curiei romane. A fost, însă, foarte rigid
pe plan doctrinar, fiind un conservator şi pe plan so-
cial. Numele său este legat, mai ales, de condamnarea
dură a modernismului (v.), în special în enciclica Pascendi
(l907). A fost canonizat în 1954. Pius XI (Achille
Ratti; Desio, Milano, 1857-Roma 1939), papă (1922-
1939). Om de o vastă cultură, episcop de Milano din
anul 1921, ca papă a dat dovadă de un temperament
autoritar, neîncrezător faţă de partidele politice de
inspiraţie catolică şi înclinat, în consecinţă, spre
raporturi directe cu celelalte state: a dus o politică tipică
de concordate (v. concordat ecleziastic), semnând printre
altele şi Tratatele de la Lateran cu Italia ( 1929, v.). Faţă
de fascism a dus o politică de „bună vecinătate", chiar
dacă aceasta a fost tulburată de conflictul din 1931
în privinţa Acţiunii Catolice (a cărei dizolvare era cerută
de guvern) şi de ostilitatea lui P. faţă de alianţa dintre
Italia şi Germania. Mult mai aspre au fost crinale sale
asupra nazismului (enciclica Mit brennender Sorge,
1937) şi comunismului (enciclica Divini Redemptoris,
1937). Prin enciclica Quadragesima Anno (1931), a
adus o importantă contribuţie la doctrina socială (v.),
în cadrul Bisericii, a relansat puternic Acţiunea Catolică
(v.), ca instrument al educaţiei creştine şi al contribuţiei

laicilor la apostolatul clerului, dar şi ca forţă organizată
în scopul prezenţei mai active în societate şi al unei
presiuni asupra diferitelor instituţii în vederea unei
„recreştinări" a societăţii contemporane. Pius XII (
Eugenio Pacelli; Roma 1876- Castel Oahdolfo 1958),
papă ( 1939-1958). Originar dintr-o familie care, prin
tradi(ie, era prezentă în administraţia pontificală, şi-a
început, din 1902, cariera în Secretariatul de Stat.
• Diplomat la Roma fi in Germania. S-a format la
şcoala cardinalului P. Gasparri şi, din 1917 în 1929, a
fost nunţiu, mai întâi în Bavaria şi apoi în Germania.
După sfârşitul primului război mondial, a asistat la
mişcările revoluţionare din Germania şi a dus în mod
coerent o politică a concordatelor. Chemat la Roma de
către Pius XI, a fost numit cardinal şi secretar de stat
( 1930). A fost artizanul concordatelor cu Austria şi,
mai ales, al celui cu Germania nazistă ( 1933), încercând
să pună o stavilă juridică totalitarismului ateu, văzând,
însă, în Germania o posibilitate de apărare a religiei îm-
potriva bolşevismului. Prin contribuţia sa a aplicat linia
doctrinară rigidă a lui Pius XI faţă de nazism şi comu-
nism ( 1937-1938), chiar dacă susţinea ideea necesităţii
unei posibilităţi de mediere în raporturile diplomatice.
• Papa in cadrul războiului. Succesor al lui Pius XI
(2.III. 1939), în timpul celui de-al doilea război mondial
a încercat să reafirme imparţialitatea pontificală, dar, în
plus, a iniţiat, prin mesajele de Crăciun transmise la
radio începând din 1941, o amplă reflecţie asupra ordinii
juridice şi morale care trebuia refăcută. Neutralitatea sa
devenea din ce în ce mai binevoitoare faţă de puterile
occidentale şi mai critică faţă de Rusia sovietică şi de
puterile Axei. A pus în mişcare structurile ecleziastice
în sprijinul popoarelor lovite de războiul total şi indis-
criminatoriu, dar η-a considerat urile gesturile zgomo-
toase de denunţare a crimelor naziste şi a exterminării
evreilor (ceea ce a iscat, mai târziu, polemica asupra
„tăcerilor" sale).
• Relansarea Bisericii. Văzând în perioada de după
război o mare posibilitate de a afirma rolul Bisericii
de călăuză pentru omenire, P. a accentuat tonurile
profetice ale mesajelor sale (care urmăreau să
abordeze în amănunţime toate aspectele vieţii
cetăţeneşti) şi a susţinut proiectul unei vaste mobilizări
a credincioşilor în vederea reconstruirii „civilizaţiei
creştine" (în Italia, a reorganizat Acţiunea Catolică şi
a susţinut „Mişcarea pentru o lume mai bună" a
preotului R. Lombardi, refuzând să aprobe intrarea
în lupta politică a „partidului creştin", deşi acesta era
puternic sprijinit). Războiul rece a făcut ca acest
proiect să se realizeze mai greu, aşa că papa s-a bazat
din ce în ce mai mult pe Occident, îngrijorat de
extinderea propagandei în favoarea ateismului şi
decadenţa creştinismului în Europa orientală (decretul
PLANIFICARE ECONOMICA
Sfântului Oficiu de excomunicare a credincioşilor care
profesau doctrina comunistă şi de refuzare a acordării
Sfintelor Taine pentru cei care erau membri sau
propagandişti ai PCI, 1949). A susţinut cu tărie ideea
unei Europe unite pe baza rădăcinilor sale creştine, în
interiorul Bisericii, a păstorit prin metode centraliza-
toare (din 1942, nu a numit nici măcar un secretar de
stat), a încurajat o linie doctrinară riguroasă (condam-
narea curentelor inovatoare în domeniul teologiei;
enciclica Humanigeneris, 1950; împiedicarea expe-
rimentului preoţilor-muncitori, 1945) care nu era lip-
sită de unele anticipări originale în concepţia Bisericii,
în reforma liturgică şi în studiile biblice, stimulate,
după aceea, de succesorii săi
Bibliografie: AA. W., Pio XII, a cura di A. Riccardi,
Laterza, Bari-Roma 1984.
Pizarro, Francisco, conchistador spaniol (Trujillo,
Estremadura, cea 1475-Lima 1541). Paznic de porci
analfabet, a plecat în tinereţe în America şi a participat
la cucerirea noilor teritorii. Pe la cincizeci de ani, s-a
stabilit în Panama, unde a aflat de un străvechi şi foarte
bogat „regat biru sau pini", pe care a dorit să-1 cucerească
şi, în acest scop, s-a aliat cu D. de Almagro şi cu H. de
Luque. După două călătorii de recunoaştere de-a lungul
coastei Pacificului (l 524 şi 1526), P. s-a întors în Spania
unde a obţinut, în 1529, de la rege, permisiunea de a
cuceri şi guverna noile teritorii. Sosirea sa în regatul
incaş, în fruntea a 200 de oameni (1532) a coincis cu
sfârşitul războiului dintre cei doi pretendenţi la tron şi
cu victoria lui Atahualpa. După ce 1-a atras într-o cursă
şi 1-a ucis pe tânărul suveran, P. a ţinut sub control
toate teritoriile incase datorită întăririlor pe care i le
adusese de Almagro (1533). Renumele de om crud şi
neomenos al conchistadorului a fost confirmat de jaful
asupra oraşului Cuzco (1533) şi de eliminarea lui de
Almagro ( 1538), al cărui fiu, Diego el Mozo, a organizat,
la trei ani după aceea, asasinarea lui P. placet, accept
(lat: „este binevenit") acordat de autorităţile de stat
documentelor prin care autorităţile ecleziastice
efectuau repartiţia beneficiilor şi destinaţia bunurilor
ecleziastice. Introdus în Italia prin Legea garanţiilor
(1871), a fost abolit prin concordatul din 1929.
placito, în regatele romano-barbare, adunare a poporului
convocată de suveran, în Sfântul Imperiu Roman devine
organul consultativ al regelui şi participau la el persoa-
nele cele mai puternice din regat, laici şi ecleziaşti.
După destrămarea Imperiului carolingian, această denu-
mire desemna o adunare prezidată de un conte sau de
un marchiz cu competenţe judiciare, în comunele ita-
liene, era un fel de curte de justiţie. planificare
economică, sistem de dirijare a economiei naţionale de
către instituţii publice, in principal de către stat, prin
fixarea unor obiective în cadrul unui plan.
1025
PLANTAGENEŢ1
• Origini şi tipuri de planificare, în ţările capitaliste,
în sec. XX, p. e. a fost înţeleasă ca o intervenţie progra-
matoare a starului, utilă în depăşirea unor dezechilibre
între diferite domenii sau sectoare de activitate econo-
mică, ca şi pentru a redistribui în mod egalizator avuţia
naţională corectând astfel rezultatele obţinute prin legile
economiei de piaţă, legi pe care, însă, nu le elimină
(planificare prin indicatori sau programare economică).
Pe această linie au fost aplicate, de exemplu, experienţa
americană New Deal (v.) iniţiată de Roosevelt după
criza economică din 1929 şi, parţial, politica economică
a guvernelor italiene de după cel de-al doilea război
mondial, în special prin intervenţiile asupra regiunilor
meridionale, în ţările socialiste, a existat, în schimb,
aşa-numita planificare obligatorie şi coercitivă, de obicei
prin stabilirea unor planuri rigide pe mai mulţi ani
(începând cu primul plan cincinal sovietic, 1928-1932).
Obiectivele generale ale dezvoltării erau decise la vârful
puterii şi urmăreau atingerea celor mai ample scopuri
politice, fiind gestionate de organisme centralizate cum
era Gosplan-ul (v.).
• Planificarea colectivistă. După primele experienţe
sovietice, o p.e. de tip colectivist a fost iniţiată după al
doilea război mondial în statele socialiste din Europa
de Est care aderaseră la CAER, în regimurile comuniste
care se instalaseră în diferite ţări ale Lumii a Treia, ca şi
în China, Mongolia, Cuba, Vietnamul de Nord, Coreea
de Nord, Libia. Fără îndoială, unele rezultate în pro-
ducţie şi în redistribuirea venitului naţional s-au obţinut
în ţările care porneau de la o înapoiore economică
accentuată. Cu toate acestea, experienţa planificării
obligatorii, condusă după criterii de oportunitate politică
şi nu economică, a scos în evidenţă foarte curând grave
lipsuri în formarea unui sistem de producţie echilibrat
şi competitiv. Prăbuşirea, după 1989, a regimurilor co-
muniste din Europa de Est a impus o revizuire completă
a sistemului economic de tip socialist şi abandonarea
planificării rigide „de stat" în favoarea unui mod de
producţie bazat pe legile economiei de piaţă.
Plantageneţi, dinastie de suverani care a deţinut
coroana Angliei din 1154 până în 1485. Numele P.
derivă din Ib.franceză veche, planta-genet, ramură de
grozamă (ginestra), prezentă în stema lui Geoffroy V
de Anjou care, căsătorindu-se cu Matilde, fiica şi moş-
tenitoarea suveranului englez Henne I, a fost întemeie-
torul dinastiei. Din această căsătorie s-a născut Henric
II (l 154-1189), primul rege englez din familie. El a
păstrat în stăpânirea sa şi domenii întinse din Franţa
(Anjou, Normandie şi Aquitania), pretext pentru un
conflict permanent cu regele Franţei, încheiat doar prin
Războiul de o sută de ani. Coroana engleză a fost
transmisă în linie directă de P. până la domnia lui Rich-
ard II (1377-1399), detronat şi înlocuit de vărul său,
1026
Henric IV ( 1399-1413), din ramura secundară a familiei
Lancaster, în timpul domniei lui Henric l V ( 1422-1461 )
a izbucnit războiul celor două roze, între familiile
Lancaster şi York, o altă ramură secundară a P. care au
dobândit coroana prin Eduard IV (1461-1483) şi au
deţinut-o până în 1485, când ultimul dintre P., Richard
III (1483-1485), a fost învins şi ucis de Henric VII,
întemeietorul noii dinastii, Tudor. plastice, mase,
materiale produse artificial sau prin sinteza chimică a
substanţelor organice. Primele m. p. puse în comerţ au
fost laminatele flexibile (parkesite) realizate în 1862
de englezul A. Parker plecând de la nitratul de
celuloză descoperit în 1846 de germanul C. Schönbein.
Cercetările ulterioare au permis producerea unor
importante m. p. termoplastice şi termorezistente ca,
de exemplu, celuloidul (1869), celofanul (1912),
plexiglasul (1930), nylonul (1934), teflonul (1938),
siliconii ( 1942), moplenul ( 1953). Considerate la înce-
put surogate de materiale naturale deficitare, m. p. au
ajuns curând să le înlocuiască, impunându-se datorită
preţului scăzut şi importantelor proprietăţi de rezistenţă
mecanică, greutate specifică redusă, flexibilitate,
uşurinţă în prelucrare, impermeabilitate. Creşterea ex-
plozivă a utilizării m. p. care, în general, nu sunt biode-
gradabile a creat, în special după cel dc-al doilea război
mondial probleme din ce în ce mai mari, a căror
rezolvare a oferit-o, abia în anii '80, punerea la punct a
primelor m. p. „ecologice", adică în bună măsură
biodegradabile.
Plateea, bătălia de la (479 î.Hr), bătălie terestră
decisivă din al doilea război persan: armata persană,
comandată de Mardonios şi susţinută de tebani,
tesalieni şi macedoneni, a fost înfrântă şi obligată să
părăsească Grecia de armata Ligii elenice compusă
din spartani, atenieni, corintieni, megarieni şi alte
populaţii din Pelopones, comandată de spartanul
Pausanias şi de atenianul Aristide. Platon, filosof
grec (Atena 427-347 î.Hr.). Elev şi prieten al lui
Socrate, a preluat de la el convingerea asupra
importanţei, pentru om, a cunoşterii raţionale. Ea
ajunge, prin intermediul înţelegerii intuitive proprii
filosofului, la o lume inteligibilă a ideilor pure, lume
care nu depinde de realitatea senzorială. Legată de
această teorie este viziunea politică a lui P., care vede
ca fiind necesară armonizarea celor trei componente
sociale: lucrătorii, soldaţii sau apărătorii şi guvernanţii
sau conducătorii care trebuie să se identifice cu
filosofii sau cultivatorii cunoaşterii. Operele lui P.
constau în diferite scrisori şi în circa treizeci de
dialoguri (cel mai amplu şi mai bine structurat este
Republica), în dialogul Legile, P. a prezentat o viziune
constituţională concretă, sinteză între monarhie şi
democraţie. Gândirea lui P. este unul dintre punctele
PLUG
de plecare ale filosofici occidentale şi a influenţat într-o PLEBISCITELE PENTRU UNIFICAREA ITALIEI
măsură largă diferite curente ulterioare de gândire
locul data pentru contra
(neoplatonismul grecesc creştin şi păgân, augus-
tinismul, umanismul, idealismul modern). plângăreţi Lombardia 8.VI.1848 561 002 681
(piagnoni), termen prin care adversarii îi denumeau Toscana 11-12.111.1860 366 571 14925
pe adepţii lui G. Savonarola, pe vremea republicii Emiia 11-12.111.1860 426 006 756
florentine (1494-1512), din cauza austerităţii modului 21 .X. 1860
Provinciile 1 302 064 10312
lor de viaţă.
napolitane
Plebe La, săptămânal fondat în Italia, Ia Lodi, în 1868,
Sicilia 21.X.1860 432 053 667
de către E. Bignami. Cu orientare democratică la
început, s-a alăturat mai apoi internaţionalismului Marche 4-5.XI.1860 133807 1212
socialist şi a devenit oficiosul marxismului în Italia, Umbria 4-5.XI.1860 97040 380
în 1873, s-a transferat la Milano; devenit cotidian, a Provinciile 21-22.X.1866 647246 69
încetat să mai apară în 1884. plebei, contrapuşi veneţiene
patricienilor (v.), erau una dintre cele două categorii şi Mentova
de cetăţeni romani. Excluzându-se ipoteza că Roma şi 2.X.1870 133681 1 507
deosebirea dintre p. şi patricieni s-ar fi făcut pe o provinciile
bază rasială, astăzi se consideră că ar fi fost învecinate
rezultatul unui proces de diferenţiere a grupurilor
gentilice mai bogate de restul cetăţenilor. Problema Plehanov, Gheorghi Valentinovici, filosof şi om poli-
raporturilor dintre p. şi patricieni apare încă de la tic rus (Gudalovka, Tambov, 1856-Terijoki, Finlanda,
începuturile republicii (stabilite prin tradiţie in anul 1918). Student în mineralogie, a intrat în mişcarea narod-
509 î.Hr.), când p. au fost îndepărtaţi din cea mai nica din care s-a retras, în 1879, o dată cu aripa adversară
mare parte a magistraturilor şi din colegiile religioase. terorismului. A trăit în exil din 1880 până în 1917. A
Treptat, p. au reacţionat organizându-se prin adunări aderat la marxism şi a contribuit la introducerea acestuia
proprii, concilia plebis şi, din 494 î.Hr, prin proprii în Rusia traducând opere ale lui Marx şi Engels, iar în
magistraturi paralele, tribuni ai plebei (v.) şi edili (v.) 1898 a fost, împreună cu Lenin, fondatorul Partidului
ai plebei. Statul plebeu a avut, de asemenea, propriile Muncitoresc Social-Democrat Rus. La congresul de la
legi şi chiar un templu al său, înălţat pe colina Aventin, Londra (1903) al partidului, are loc separarea de Lenin:
în 493 î.Hr., conform tradiţiei şi consacrat triadei P. a fost unul dintre conducătorii menşevicilor (v.),
plebee, Ceres, Liber şi Libera. Paşi decisivi în convins că, in Rusia, o revoluţie burgheză şi naţională
dobândirea unei parităţi consistente de prerogative era condiţia primordială pentru ca proletariatul să poată
juridice au constituit acordarea de inviolabilitate tribu- lua puterea, întors în patrie după revoluţia din februarie
nilor, recunoaşterea dreptului de vot în comiţiile 1917, a sus(inut guvernul Kerenski. Dintre lucrările
centuriate sau tribut (491 î.Hr.) şi accesul la funcţia sale: Eseuri asupra istoriei materialismului (1896),
de consul: legile Liciniae-Sextiae (367 î.Hr.) stabileau Problemele fundamentale ale marxismului ( 1908).
regula conform căreia unul dintre cei doi consuli trebuia Plombieres-les-Bains, acordurile de la, încheiate la
să fie plebeu. De la această dată a apărut o pătură 20 iulie 1858 între Napoleon III şi Cavour, prevăzând
plebee bogată, deseori integrată aristocraţiei ajutorul acordat Piemontului de Franta pentru a porni
patriciene. In ultima fază a republicii, însă, termenul războiul împotriva Austriei şi pentru reorganizarea
p. mai era folosit doar pentru a denumi categoriile ulterioară a Italiei într-o confederaţie de 4 state prezidată
defavorizate ale populaţiei. plebiscit, vot popular în de papă: un regat al Italiei de Nord, un regat al Italiei
probleme de natură constituţională şi instituţională. Se centrale, regiunea Lazio aflată sub jurisdicţie papală şi
deosebeşte de referendum (deosebirea nu este, însă, un regat al Italiei meridionale. Franţa ar fi primit Nisa
foarte bine precizată) prin faptul că este folosit în şi Savoia. Acordurile au constituit condiţia pentru inter-
împrejurări excepţionale şi nu decurge conform venţia franceză în cel de-al doilea război de independenţă
prevederilor constituţionale în materie. Originea purtat de Italia.
cuvântului se află in Roma antică, el desemnând o plug, unul dintre instrumentele esenţiale în activitatea
deliberare a plebei la convocarea tribunilor. P. a agricolă, folosit încă din Antichitate pentru a fărâma şi
fost prezent deseori în epoca modernă de după întoarce pământul, trasând brazde pentru însămânţarc.
Revoluţia franceză, fiind un prilej de afirmare a unor Introducerea aratului în locul săpatului manual, mai
doctrine şi ideologii asupra suveranităţii lent şi mai puţin productiv, s-a făcut în mileniul III
poporului. î.Hr. Apărut în zona orientului Mijlociu, mediteranean
1027
PLUTARH
şi poate în China, p. primitiv era din lemn (puţine sunt
urmele găsite). Modelele cele mai vechi erau formate
dintr-un cârlig (brăzdar sau cuţit) folosit pentru a trasa
brazda, fixat de un par lung (oişte), necesar pentru
tracţiune. Forţa umană a fost înlocuită cu cea animală
(papirusurile şi tăbliţele egiptene şi mesopotamiene
înregistrează toate acestea, în jurul anului 2500 î.Hr.).
P. acesta ca un cui a fost răspândit şi în Europa centrală,
în unele regiuni nord-africane şi în Asia meridională
(dar până în epoca modernă întrebuinţarea lui nu înlocuia
peste tot sapa). Cu apariţia metalelor componenta de
trasare a brazdei de la p. a fost mai întâi îmbrăcată, iar
mai târziu realizată complet din bronz sau din fier.
Romanii foloseau deja pluguri metalice, prevăzute cu
brăzdar pentru a tăia pământul pe orizontală. Modi-
ficările majore au fost făcute în sec. XII şi XIII; unealta
a început să fie dotată cu cormană, o lopată care ridica şi
întorcea barza tăiată („plugul în ureche") şi cu roţi. O
dată cu revoluţia agricolă din sec. XVIII noi îmbunătăţiri
tehnice au fost aplicate p., care a dobândit forme mai
funcţionale (brăzdar dublu), diferenţiate în funcţie de
tipul de teren şi forţa de tracţiune utilizată. Plutarh,
om de litere grec (Cheroneea cea 50-cca 120). Originar
dintr-o familie bogată şi influentă, a trăit timp de
aproape treizeci de ani în Delfi şi a fost unul dintre
cei mai însemnaţi artizani ai fenomenului de
reînviere a spiritului Greciei antice care a caracterizat
cultura secolului II. Beneficiind de un volum impre-
sionant de lecturi, P. a scris mai multe opere, printre
care celebrele Vieţi paralele, un fel de confruntare
între trecutul istoric grec şi cel roman, structurată în
23 de perechi de biografii, cu intenţia declarată mai
mult morală decât istorică.
plutocratic, termen (din gr.: guvernare de către bogăţie)
folosit în sens polemic în timpul perioadei fasciste
pentru a desemna democraţiile capitaliste în contrast
cu Italia definită ca naţiune „proletară".
Pobedonosţev, Konstantin Petrovici, om politic rus
(Moscova 1827-Sankt Petersburg 1907). Susţinător al
unei politici autocratice şi filoslave, convins că
instituţiile liberale occidentale nu puteau fi aplicabile
în Imperiul rus, a fost consilierul atotputernic al ţarilor
Alexandru III şi Nicolae II, în politica de rusificare
forţată a minorităţilor nationale, de intransigenţă orto-
doxă şi de tolerare a pogromurilor antisemite. După
revoluţia din 1905 s-a retras din viaţa politică.
podestà, magistrat unic care, în comunele medievale
italiene a luat locul (sec. XII-XIII) consulatului ca
organ suprem de guvernare. Condiţia ca p. să fie străin
şi, în plus, să nu provină din acelaşi oraş cu predece-
sorul său a devenit necesară datorită conflictelor
înverşunate existente între familiile care controlau
instituţia consulatului în cadrul fiecărei comune. Pe o
1028
perioadă limitată (un an sau şase luni) şi cu asistenţa
unui grup de colaboratori aleşi de el din afara oraşului
(aşa-numita/am///e) p. exercita puterile juridicţională
şi militară, decidea convocarea consiliilor şi le prezida.
Activitatea unui p. era reglementată de statute, pe
care trebuia să depună jurământ de credinţă, şi era
controlată de un colegiu de „sindici". Prin venirea la
putere, în comune, a poporului şi a seniorilor, instituţia
p. decade, în Italia fascistă, titlul de p. era atribuit,
prin decizie guvernamentală, unui funcţionar care
conducea localitatea ca un primar, concentrând în
aceeaşi persoană atribuţiile de sindic, de birou executiv
şi de consiliu comunal.
Podgornîi,JVi/to/ai Viktorovici, om politic sovietic (Kar-
lovka, Ucraina, 1903-Moscova 1983). Inginer, spe-
cialist în domeniul alimentar, a fost vicecomisar al popo-
rului pentru industria alimentară (1940-1942) şi secretar
al Partidului Comunist în Ucraina (1957). Apropiat al
lui Brejnev, a fost preşedinte al Prezidiului Sovietului
Suprem (şef al statului) din 1965 până în 1977.
Poerio, Carlo, om politic italian (Neapole 1803-
Florenţa 1867). Exilat în urma mişcărilor napolitane
din 1820-1821, în 1848 a fost ministru al educaţiei
naţionale în guvernul constituţional al celor Două Sicilii.
La reinstaurarea absolutismului, în 1849, a fost
condamnat la 24 de ani de închisoare ca membru în
gruparea unionistă italiană, pedeapsă comutată, în 1859,
în deportare. Refugiat în Piemont, a devenit deputat al
dreptei în parlamentul piemontez şi, din 1860, în
parlamentul italian.
pogrom, cuvânt (rus.: devastare) prin care era
desemnată masacrarea evreilor începând din sec. XVII
(deosebit de sângeroase fiind cele săvârşite de hatmanul
ucrainean B. Hrp.elniţki) şi până în sec. XX, devenite
frecvente în Europa orientală, în special în Imperiul
rus. Ele erau rezultatul jnui antisemitism răspândit pe
larg, cultivat prin propaganda religioasă creştină şi
amplificat prin ostilitatea ţăranilor faţă de evrei
(consideraţi ca slujitori ai intereselor marilor proprietari
funciari care angajau, de regulă, evrei ca administratori
şi vechili). P. au fost, de asemenea, deseori provocate
de poliţia ţaristă în scopuri politice, pentru a abate
atenţia de la nemulţumirile poporului. Poincaré,
Raymond, om politic francez (Bar-le-Duc 1860-Paris
1934). A debutat în politică în Uniunea Forţelor de
Stânga, deplasându-se treptat către centru şi, apoi,
spre dreapta. Devenit preşedinte al Consiliului de
Miniştri într-un guvern de centru (1912), a dus o
politică de reînarmare, convins că Germania era
răspunzătoare pentru starea de tensiune din Europa şi
că era necesar ca ţara să fie pregătita pentru orice even-
tualitate, inclusiv pentru război, în 1913-1920 a fost
preşedinte al Republicii. Susţinător al unei păci care să

pedepsească Germania, a apreciat ca insuficiente
condiţiile stabilite prin Tratatul de la Versailles de la
sfârşitul primului război mondial. A provocat, apoi,
căderea guvernului Briand, considerat prea conciliant,
si a preluat preşedinţia Consiliului de Miniştri şi porto-
foliul externelor (1.1922). în ianuarie 1923, sub pretextul
unei întârzieri în plăţile despăgubirilor de război ger-
mane, a ocupat, împreună cu Belgia, zona industrială şi
minieră Ruhr. Politica intransigentă a lui P. a fost
dezaprobată de Marea Britanic şi de SUA şi el a fost
constrâns să accepte planul Dawes (v.), înfrânt, în 1924,
de cartelul forţelor de stânga, în 1926 P. a format un
guvern de uniune naţională pentru a reînsănătoşi situaţia
financiară, cu o linie politică mai relaxată faţă de Germania;
în 1929, a demisionat din motive de sănătate. Poitiers,
bătăliile de la, în oraşul francez, capitală a regiunii
Poitou, s-au dat, în Evul Mediu, două bătălii
importante. La 17 octombrie 732, francul Carol Martel
a înfruntat o armată arabo-berbera; rezultatul luptei
nu este cunoscut cu exactitate, dar este cert că arabii
s-au repliat către Peninsula Iberică: această bătălie
urma să devină simbolul opririi înaintării musulmane
în Europa. La 19 septembrie 1356, în timpul
Războiului de o sută de ani, regele Franţei, loan II, a
fost învins şi făcut prizonier împreună cu mare parte
din nobilimea franceză de armata engleză condusă de
Eduard II, Prinţul Negru.
Poitou, regiune istorică din Franţa occidentală. A fost
un vechi teritoriu al galilorpictones, cucerit de Caesar
în 56 î.Hr., făcând parte din Aquitania romană. Ocupat
de vizigoţi (sec. V) şi de franci (sec. VI), P. a intrat pe
orbita politică a ducatului de Aquitania. Devenit comi-
tat (sec. XI), în 1152 a trecut sub stăpânirea regelui
Angliei, Henric II Plantagenet, ca dotă a soţiei acestuia,
Eleonora de Aquitania. Obiect de dispută între Franţa
şi Anglia, în 1375 a fost cucerit de francezi şi a fost
definitiv anexat la regat în 1417. Pol Pot, om politic
cambodgian (Kompong Thom 1925-1998). Lider al
mişcării comuniste a khmerilor roşii, în 1976, a impus
ţării un regim dictatorial, punând în aplicare un plan
de „reeducare" culturală a maselor şi de reîntoarcere la
o economie agrară, plan susţinut prin măsuri represive
care au dus la moartea a sute de mii de cambodgien!.
Alungat de la putere de către vietnamezi, în 1979, dar
capabil încă să deţină controlul asupra unor teritorii
întinse, a dus o luptă sângeroasă de gherilă, devenind
principalul obstacol în calea pacificării ţârii, obiectiv
urmărit de ONU după 1991. în 1997, a iniţiat o nouă
epurare în rândul khmerilor roşii care, însă, au
reacţionat chemându-1 în judecată şi condamnându-1 la
închisoare pe viaţă.
Polanyi, Karl, economist şi istoric ungur (Viena 1886-
Toronto 1964). Născut la Viena, a trăit perioade îndelun-
POLIGNAC
gate în acest oraş şi, când naziştii au venit la putere, a
emigrat mai întâi în Anglia şi, apoi, în Statele Unite
(1940). A făcut cercetări de antropologie istorică a
vieţii economice şi a studiat persistenţa în cadrul capita-
lismului a unor corective şi piedici în calea economiei
de piaţă (Marea transformare, 1944), ca şi economiile
de schimb nemonetariste (contribuind la redactarea în
colectiv a volumului Comerţul şi pieţele din imperiile
antice, 1957).
Pole, Reginald, cardinal englez (Stafforshire 1500-
Londra 1558). Umanist, susţinător al reformei catolice,
a fost exilat în Italia pentru că se pronunţase împotriva
schismei anglicane a lui Henric VIII şi a fost numit car-
dinal ( 1536) de către papa Paul III. A contribuit la pre-
gătirea conciliului de la Trento, unde a fost prezent ca
legat papal ( 1545). S-a întors în Anglia ca legat pontifi-
cal ( 1554) după urcarea pe tron a reginei Maria Tudor,
susţinând încercările acesteia de a reforma catolicismul.
Polenta, da, familie nobilă italiană din Ravenna. A
deţinut senioria oraşului prin Guido Minore, în 1282,
şi a pierdut-o prin Ostansio III, în 1441. Bernardino
(m. Florenţa 1313) a foslpodestà la Parma, Bologna şi
Florenţa. Din aceeaşi familie făcea parte şi Francesco
da Rimini amintită de Dante în Divina Comedie. Guido
Novello (m. Bologna 1323) a fost senior al Ravennei,
apoi capitano del popolo la Bologna. Poet, i-a oferit
ospitalitate lui Dante în anii de exil. Polibiu
(Polybios), om politic şi istorie grec (Megalopolis
cea 200-cca 118 î.Hr.). Fiul lui Licortas, unul dintre
capii Ligii aheene, a comandat cavaleria ligii, în 170.
După înfrângerea din bătălia de la Pydna (168), a fost
unul dintre cei l 000 de ostatici ahei luaţi de Roma.
La Roma a devenit prieten şi colaborator al lui Scipio
Aemilianus. Principala sa operă, Istoriile,
relatează în 40 de cărţi (dintre care doar primele cinci
s-au păstrat integral) istoria cuceririlor romane din
bazinul Mării Mediterane de la primul război punic
până la 146 î.Hr. P. a evitat accentele dramatice ale
istoriografiei elenistice, concentrându-se doar asupra
evenimentelor politico-militare, şi şi-a pus, printre
primii, problema explicaţiei succesului Romei, găsind-o
în organizarea sa care reunea elemente monarhice,
aristocratice şi democratice. Polignac, Jules-
Auguste-Amand-Marie prinţ de, om de stat francez
(Versailles 1780-Paris 1847). Arestat pentru că
participase la unul dintre comploturile împotriva lui
Napoleon, după Restauraţie a fost ambasador la Sfântul
Scaun ( 1820) şi în Anglia ( 1827). Preşedinte al
Consiliului de Miniştri, din 1829, a promovat o
politică reacţionară, a încercat să înăbuşe opoziţia
liberală, ceea ce a dus la revoluţia din iulie 1830.
Condamnat la închisoare pe viaţă, a fost amnistiat în
1836.
1029
POLIS
polis, termen (gr: oraş) folosit pentru a denumi forma
statală specifică a lumii antice greceşti, oraşul-stat.
Expresie a tendinţei înnăscute a lumii greceşti spre frag-
mentarea politică, p. era format, în general, dintr-o aşe-
zare urbană în care se aflau sediile diferitele structuri
instituţionale şi din fâşia de teren agricol înconjurător.
U Structura instituţională, în toate aceste pòleis se găsea
o adunare generală a cctăţenilor-locuitori şi o adunare
restrânsă ce avea drept scop discutarea preliminară a
problemelor care urmau să fie dezbătute in plen. La
aceste două organe se adăuga un anumit număr de magis-
traturi, cu funcţii în special executive. Magistraţii erau
selecţionaţi prin alegere directă; funcţiile cele mai înalte,
adică acelea care comportau responsabilităţi economice,
erau, în general, limitate la locuitorii cei mai bogaţi.
Puterea judiciară era repartizată în mod diferit între
toate organele statului şi doar în câteva p. existau ma-
gistraturi cu sarcini specific juridice. • Apariţia
polisurilor. Aceasta este una dintre problemele cel
mai mult discutate din istoria greacă. Azi, istoricii
tind să recunoască încă din poemele homerice primele
urme ale unei organizări statale de tipul p.
Colonizarea greacă, în forma ei specifică de manifestare,
s-a concretizat prin întemeierea de către pòleis din
patria-marna greacă a unei scrii de p. pe coastele Mării
Mediterane: a fost prima manifestare a existenţei acestei
noi entităţi politice, în cursul epocii arhaice (sec.VIH-
VI î.Hr.) p. a trecut printr-un proces de transformare a
repartiţiei puterii dintr-o formă gentilică într-una bazată
pe cens. Dacă, la origine, doar un număr limitat de
familii se putea bucura de drepturi politice depline şi
putea avea acces la adunarea restrânsă, mai târziu au
apărut forme constituţionale care garantau accesul la
magistraturi al cetăţenilor bogaţi. În multe cazuri, tran-
ziţia a fost uşurată de instaurarea unor regimuri tiranice,
acestea fiind, deseori, sprijinite de grupuri până atunci
excluse de la putere.
• Polisul în perioada clasică, în sec. V-IV î.Hr., modul
de constituire a p. urma două modele. Pe de o parte
democraţiile, unde toţi cetăţenii, independent de cens,
aveau acces la adunarea generală şi la consiliu, ai cărui
membri erau aleşi sau traşi la sorţi. Pe de altă parte,
aristocraţiile, unde membrii consiliului restrâns erau
cooptaţi şi, în general, rămâneau pe viaţă în această
funcţie. Opoziţia dintre cele două forme de guvernare a
fost atât de puternică încât războiul din Pelopones
(431-404 î.Hr.) a fost, până la urmă, o ciocnire între
pòleis democratice, aliate cu Atena, şi pòleis oligarhico-
aristocratice, aliate cu Sparta. De fapt, democraţia este
cea care a ieşit învinsă din acest conflict.
• Polisul în epoca elenistică. Epoca elenistică a marcat
apusul p. ca entitate politică autonomă. Copleşite de
puterea militară superioară a monarhiilor, pòleis au
reuşit să mai aibă un cuvânt de spus în politica externă
doar dacă erau organizate în ligi. Treptat, polisurile au
fost asimilate de regatele elenistice şi, apoi, de dominaţia
romană, în cadrul căreia au supravieţuit doar ca unităţi
administrative şi ca păstrătoare ale acelei moşteniri
culturale şi politice pe care lumea romană o recunoştea
ca fiind a sa.
Bibliografie G.GIotz, La città greca, hinaudi, Torino 1958:
K.-W. Wclwci, La polis greca. II Mulino, Bologna 1988.
Viaţa politică şi structura socială ale unui polis grecesc
Deoarece polis nu era un „stat" În sensul mo-
dern al cuvântului, ci doar totalitatea cetăţenilor
din care era format, viaţa politică din interiorul
său era caracterizată în primul rând de partici-
parea directa a membrilor săi cu drepturi de-
pline (poliţai) la procesele de luare a unor deci-
zii şi la conducerea treburilor publice. La aceas-
ta se adăugau relativa simplitate a aparatului
său administrativ şi, deci, absenţa oricărei forme
de birocraţie şi lipsa unei adevărate pături po-
litico-profesionale separate de cetăţenii obiş-
nuiţi. In plus, spaţiul geografic şi demografic
restrâns al polisului favoriza apariţia unor forme
de control reciproc între diferitele sale compo-
nente. Era greu, în felul acesta, pentru cel bogat
să-şi ascundă bogăţia şi întotdeauna au existat
1030
presiuni sociale asupra cetăţenilor celor mai
avuţi pentru ca aceştia să ia în sarcina lor, prin
preocupare şi cheltuială proprie, unele servicii
în favoarea întregii comunităţi (aşa-numitele litur-
gi\), cum erau organizarea unei sărbători reli-
gioase sau armarea unei corăbii de război.
Dintr-un punct de vedere instituţional, regimu-
rile politice se deosebeau între ele prin cerinţele
diferite care defineau condiţia de „ cetăţean "
şi, în felul acesta, dimensiunea corpului civic,
ca şi diferitele echilibre care se instalau între
cele trei instituţii fundamentale din polis:
adunarea generală care-i reunea pe lofi poliţai,
un consiliu alcătuit pe baze reprezentative şi
magistraţii. Regimurile cu caracter oligarhic
aveau tendinţa de a introduce restricţii, mai ales
POLITECNICO, IL
în privinţa censului, în definirea titlului de
cetăţean, în reducerea suveranităţii adunării şi
a tribunalelor populare, în stabilirea magistra-
ţilor prin alegere, în eliminarea remunerării
unor funcţii publice [...]. Democraţia ateniană
din sec. V şi VI î.Hr. este aceea [...] în care regăsim
[...] cea mai largă extindere a rolului cetăţeniei
şi a participării cetăţenilor la viaţa statului.
Membri cu drepturi depline erau, în polisul
atenian, fără deosebire de naştere sau cens, toţi
adulţii de sex masculin născuţi liberi şi din ambii
părinţi atenieni. Ei făceau parte din adunarea
populară (ekklesia), suverană din punct de
vedere legislativ, beneficiind de isegoria (dreptul
egal la libera exprimare) şi parrhesia (libertatea
cuvântului): oricine putea să ia cuvântul si să
propună adoptarea sau amendarea unui decret,
iar procesul luării unei decizii politice căpăta,
de cele mai multe ort, forma unei confruntări
publice înverşunate între oratori (îhetores,
dernagogoij care susţineau puncte de vedere
opuse. Din rândul tuturor cetăţenilor erau
recrutaţi, de asemenea, judecătorii din
„tribunalele populare" (dikasteria) care erau.
deseori, loc de dezbateri politice. Puterile
adunării se încrucişau cu cele ale unui „consiliu"
(boulé), acesta având misiunea de a face propuneri,
dar şi de a îndruma şi a controla, fiind format din
500 de membri desemnaţi, prin tragere la sorţi
dintre toţi poliţai, câte 50 pentru fiecare din cele
zece triburi teritoriale, pentru durata de un an;
aceste zece secţiuni, pritanie, exercitau prin
rotaţie, pe parcursul unui an, preşedinţia
consiliului şi, prin intermediul acestuia, a
lucrărilor adunării. Un semn clar al primatului
funcţiei politice a cetăţeanului, ca şi o garanţie
în vederea asigurării şi pentru cei nevoiaşi a
participării plenare la viaţa politică era plata
unei indemnizaţii (misthos) zilnice parti-
cipanţilor la adunare, membrilor consiliilor şi
ai trbunalelor. Magistraturile, cu excepţia doar
a câtorva, ca aceea de strateg, erau trase, cu
unele limitări, la sorţi dintre toţi cetăţenii şi
magistraţii trebuiau să dea socoteală de faptele
lor în faţa consiliului şi a tribunalelor.
Tradiţionala împărţire a cetăţenilor atenieni în
patru clase cenzitare, datând din vremea lui So-
lon (începutul sec. VI î.Hr.) şi niciodată abolită
formal, îşi pierduse, în perioada clasică, mult
din semnificaţia sa originară, aceasta şi pentru
că se bazase pe o economie exclusiv agrară.
Chiar dacă proprietatea asupra pământului a
rămas întotdeauna, în polisul grecesc, semnul
distinctiv al apartenenţei la clasa hopliţilor sau
la familiile de viţă veche, alături de bogăţia
agrară au apărut, în perioada clasică, forme de
bogăţie monetară, „ invizibilă ", care au sfârşit
prin a provoca transformări profunde în structura
socială tradiţională. La extremitatea inferioară
a scării sociale, soarta clasei theţilor era strâns
legată de democraţie şi, în perioada imperiului,
de puterea maritimă (thalassocraţia) ateniană
datorită muncii depuse de vâslaşii de pe corăbii;
la dispariţia imperiului atenian, în sec IV î.Hr.,
păstrarea sistemului democratic a dat naştere
unor puternice tensiuni sociale care, totuşi, nu
au reuşit niciodată să-i deturneze evoluţia.
Aceasta demonstrează caracterul exemplar, dar
şi specificitatea „cazului" atenian; şi un aspect
destul de important al acestei situaţii este faptul
ca aici, mai înainte de oricare alt loc, a început,
prin Solon, un proces care a dus la definirea
condiţiei de „ liber " şi de „ cetăţean " într-o
diferenţiere netă de grupurile sociale din cadrul
polisurilor parţial sau total lipsite de drepturi,
ca străinii rezidenţi (meteci) şi sclavii.
UGO FANTASIA, Şcoala Normală din
Pisa
Polisario, sigla Frontului Popular de Eliberare din
Saguia El Hamra şi din Rio de Oro, mişcare pentru
independentă din Sahara Occidentală, fondată în 1973.
Susţinută de Libia şi de Algeria, P. a dus o luptă dură de
gherilă împotriva spaniolilor şi, din 1975, împotriva
Marocului şi Mauritanici. Cu Mauritania, după procla-
marea independentei acesteia, a ajuns la încheierea unui
acord în 1979. Cu Marocul, însă, a semnat un armistiţiu
în 1991, dar procesul de pace care ar ft trebuit să urmeze,
cu un referendum desfăşurat sub controlul ONU, a
fost în permanentă amânat, în 1997, a început o nouă
fază de negocieri sub egida ONU.
Politburo, abreviere de la Poliiiceskoie Biuro (rus.:
birou politic): organ politic al Comitetului Central al
Partidului Comunist Sovietic, nucleu al puterii politice
reale în URSS.
Politecnico, II, periodic fondat la Milano, în 1839, şi
condus, până în 1844, de C. Cananeo, îşi propunea să
răspândească noile idei şi aplicaţiile lor practice din
domeniul tehnic, ştiinţific şi literar. Reapare in 1859
1031
POLITICA ECHILIBRULUI
datorită tot lui Cattaneo, care 1-a condus până în 1865;
şi-a încetat apariţia în 1868. Numele publicaţiei a fost
preluat de revista lui E. Vittorini (1945-1947) care îşi
propunea să difuzeze cultura marxistă. politica
echilibrului, orientare politică spre afirmarea
interdependenţei dintre diferitele ţâri europene şi evita-
rea hegemoniei unui stat asupra întregului continent.
Apărută pe baza universalismului medieval, se mani-
festa, mai ales începând din sec. XVII, prin salvgardarea
stătu i/wo-ului, tratate de garantare, joc al alianţelor şi
(din 1815) pe conferinţele de „concert european" (v.
diplomacy by conference). Cea mai mare susţinătoare a
p. e. a fost Marea Britanic şi conceptul a continuat să
caracterizeze relaţiile internaţionale până la primul
război mondial.
politică ecleziastică, politica unui stat în privinţa
confesiunilor religioase existente pe teritoriul său. Pe
măsură ce lumea a evoluat după epoca medievală, statele
naţionale au încercat sâ-şi extindă puterea asupra unor
sectoare lăsate până atunci sub dominaţia Bisericii şi
şi-au exprimat prin documente specifice atitudinea faţă
de diferitele biserici. Răspândirea Reformei protestante
a pus probleme serioase acelor state în care se aflau
mai multe confesiuni religioase, în Franţa, de ex., mo-
narhia a reglementat, prin edictul din Nantes (1598)
raporturile cu hughenoţii şi, sprijinind Declaraţia
clerului gallican ( 1682), a încercat să supună Biserica
franceză legilor în vigoare pe teritoriile aflate sub stă-
pânirea regelui, în sec. XVIII, tentativa de a aduce
clerul local sub autoritatea statului a dus la
jurisdicţionalism (v.), cu măsuri speciale de control
asupra Bisericii. O asemenea tendinţă s-a manifestat şi
în lupta cu unele ordine religioase, cum ar fi iezuiţii
care au fost expulzaţi din diferite state. Obiectivul
reducerii influenţei Bisericii prin măsuri speciale de p.
e. a devenit mai precis o dată cu Revoluţia franceză,
când mare parte dintre bunurile ecleziastice au fost
expropiate de diferite state europene, în statele liberale
din sec. XIX s-a aplicat o p. e. de separare netă între
stat şi Biserică, în SUA, separaţia η-a avut nimic de-a
face cu nici o manifestare a spiritului anticlerical, tipic,
în schimb, pentru ţările din Europa mediteraneană (Italia,
Franţa). La aceste luări de poziţie Biserica catolică a
încercat să reacţioneze prin politica de concordate (v.
concordat ecleziastic), pentru a-şi apăra din punct de
vedere juridic spaţii de prezenţă şi de influenţă socială.
politică economică, complexul de iniţiative cu ajutorul
cărora statul reglementează viaţa economică naţională
în scopul realizării unor obiective politice generale. •
Originile politicii economice. Puterea constituită a
influenţat întotdeauna, prin intervenţii mai mult sau
mai puţin directe, activitatea economică: repartizarea
de terenuri pentru veteranii de război, măsuri de aprovi-
1032
zionare pentru săraci sau formarea de depozite de grane,
controlul traficului comercial prin impozite şi taxe va-
male, organizarea muncii sclavilor, emisiunea de mo-
nedă, încasările fiscale, realizarea unor infrastructuri
sunt acţiuni ale p. e. care-şi pot găsi exemplificare în
toate marile civilizaţii antice.
• Evoluţia teoriilor economice. O sistematizare teo-
retică a p. e. a avut, totuşi, loc abia în epoca modernă,
în sec. XVII au beneficiat de un larg consens teoriile
mercantilismului (v.), conform cărora statul trebuia să
se intereseze activ de economie cu scopul de a-şi asigura
o cantitate cât mai mare posibil de metale preţioase
(cel mai puternic instrument de dobândire a bogăţiei şi
a puterii) limitând importurile şi favorizând exporturile
şi activităţile manufacturiere naţionale, în sec. XVIII,
fiziocraţii (v. fiziocraţie) recomandau, din contră, gu-
vernelor să limiteze la minimum intervenţia în sfera
economică, contând (conform formulei „laissez faire,
laissez passer" - lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă) pe
capacitatea de autoreglare a pieţei. Economiştii clasici
(începând cu A. Smith şi continuând cu toţi cei din sec.
XIX) au cerut statului să-şi asume sarcina de a sprijini
eforturile indivizilor care-şi urmăresc propria bunăstare,
el ocupându-sc de activităţile subsidiare (servicii strict
esenţiale şi crearea de infrastructuri). Pe o poziţie anti-
tetică s-au situat, în a doua jumătate a secolului, socia-
liştii, conform cărora statul trebuia să deţină mono-
polul factorilor de producţie, organizând activitatea
acestora printr-o planificare centralizată.
• Politica economica în sec. XX. în sec. XX, statele
democrate moderne, datorită şi contribuţiei ştiinţifice a
unor economişti ca englezul J.M.Keynes, au adoptat
principiile fundamentale ale şcolii clasice completându-le
cu aspecte de dreptate socială propuse de gânditorii
socialişti. Măsurilor de susţinere a productivităţii (de la
stimulente fiscale pentru contribuţia la activitatea de
cercetare la politicile salariale) şi de diminuare a dezechi-
librelor regionale sau sectoriale (prin planificare, luptă
împotriva monopolurilor şi a distribuitorilor unici), li
s-a adăugat rolul de întreprinzător al statului prin naţio-
nalizări şi participaţii la investiţii), începând din anii
'80 (pornind din Marea Britanic conservatoare a
premierului M. Thatcher, trecând în America lui Reagan
şi, de acolo, în întreaga lume industrială avansată), ca
reacţie la această orientare, s-a constatat o reluare în
termeni radicali a lui laissez-faire, ceea ce a dat naştere
aşa-numitei „noi revoluţii a liberului-schimb", bazată
pe deregulation şi pe caracterul privat al iniţiativei
economice, în anii '90, s-a înregistrat un răspuns „pro-
gresist" la depăşirea p. e. tipice pentru welfare state
(pus la punct, iniţial, în Olanda şi în Marea Britanie
laburistă a lui T. Blair): prin modelul workfare state
intervenţiile guvernamentale se orientează spre

garantarea locurilor de muncă (mai mult decât spre
ajutorarea şomerilor) prin stimulente şi degrevări fiscale,
ca şi prin încurajarea mobilităţii şi elasticităţii muncii
printr-o folosire mai largă a sistemului part time.
Veuşi: finanţe publice, liberism, mercantilism, monedă,
planificare economică, politica veniturilor, politică
monetară, protectionism, reformă agrară, vămi.
politică monetară, sistem de măsuri adoptate de auto-
rităţile monetare pentru a reglementa cantitatea de mo-
nedă aflată la dispoziţia operatorilor economici. Centra-
lizarea emisiunii de monedă şi a controlului monedei
aflate în circulaţie decisă de către suverani şi de către
guverne după sec. XIV, ca şi complexitatea crescândă a
sistemului de schimburi au reclamat intervenţii regula-
toare din partea statului: în sec. XVIII-XIX au apărut
cele mai multe dintre băncile centrale, organe abilitate
să emită monedă şi sa supravegheze sectorul de cre-
ditare, în timp ce, printre cele mai importante decizii
de p. m. care reveneau guvernelor s-a aflat aceea referi-
toare la sistemul monetar care trebuia adoptat (mono
şi bimetalism, gold standard, v.). După cel de-al doilea
război mondial, p. m. devine obiect al numeroaselor
acorduri internaţionale, cel mai important fiind acela
semnat la conferinţa de la Bretton Woods, în 1944, în
vederea stabilirii noii ordini monetare internaţionale:
pentru aplicarea acestui acord au fost create Fondul
Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială
( 1945). în cadrul UE, trebuie amintită constituirea Şar-
pelui Monetar (1972) şi a Sistemului Monetar Euro-
pean (SME, intrat în vigoare în 1979) pentru a coordona
p. m. naţionale şi a reglementa schimburile între valutele
ţărilor din comunitate, ca şi pentru realizarea etapelor
prevăzute prin Tratatul de la Maastricht (v.) pentru
înfiinţarea unei Bănci centrale şi introducerea unei mo-
nede unice europene până în anul 1999. politica
veniturilor, măsurile de politică economică luate cu
scopul de a controla concomitent dinamica salariilor
şi a preţurilor. Experimentată şi sub formă de impunere
guvernamentală în cazuri excepţionale, p. v. a fost, în
sec. XX, în cea mai mare măsură rezultatul
acordurilor între partenerii sociali (patroni şi sindicate),
mediate de autorităţile statului. Poliţia de Stat, una
dintre cele cinci forţe de poliţie italiene (alături de
Carabinieri, Garda Financiară, Agenţii de Pază şi Corpul
Silvic), aflate în subordinea serviciului siguranţei
publice din Ministerul de Interne, înfiinţată în 1842 ca
gardă naţională, devenită în 1852 Corpul Gărzilor de
Siguranţă Publică, P. de S. a luat fiinţă în 1981 ca
organism demilitarizat. Polk, James Knox, om politic
american (Mecklenburg, Carolina de Nord, 1795-
Nashville 1849). Democrat, a fost cel de-al
unsprezecelea preşedinte al SUA (l 845-1849).
Expansionist convins, a anexat Texasul, New
POLONIA
Mexico şi California, intrând în război cu Mexicul
(1846-1848).
Polo, Marco, negustor şi călător Venetian (Veneţia 1254-
1324). Făcând parte din suita tatălui său Niccolo şi a
unchiului Matteo în solia trimisă de Grigore XI la
Kubilai Han (1271), a traversat Asia Mică şi Asia
Centrală, ajungând, în 1275, la Beijing, îndrăgit de han,
a fost trimis de acesta în numeroase misiuni diplomatice
în provinciile imperiului chinez înainte de întoarcerea
sa la Veneţia, în 1295. în cursul unei bătălii navale între
veneţicni şi genovezi (Caiazzo, 1296, sau Curzola,
1298) M. P. a fost făcut prizonier, în timpul detenţiei,
i-a dictat lui Rustichello din Pisa memoriile sale de
călătorie, acestea formând cartea Milionul. Polonia,
stat din Europa de Est. Sup. : 312 683 km2. Pop. : 38 588
000 loc. Capit. : Varşovia. Limba: poloneză. Relig. :
catolică. Vecini: NE Lituania şi Rusia, E Ucraina şi
Belarus, S Republica Cehă şi Slovacia, V Germania, N
Marea Baltică. Forma de stat: republică
parlamentară.
Unul dintre cele mai vechi state europene (sec. XI) şi
mare putere în perioada medievală şi modernă, în sec.
XVIII P. a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria
şi şi-a recăpătat identitatea naţională abia după primul
război mondial. Aflată în centrul luptelor pentru putere
dintre Germania nazistă şi URSS, conflicte care au dus
la declanşarea celui de-al doilea război mondial, a
pierdut un sfert din populaţie. După război, intrată pe
orbita influenţei sovietice, s-a situat în avangarda
procesului de tranziţie către democraţie, sec. V-VI
Stabilirea polanilor, vislanilor şi pomeranilor
în câmpia dintre Oder şi Vistula.
960-992
Mieszko I, întemeietorul dinastiei Piasti, a creat
statul polonez; în 966 s-a convertit la creştinism.
1000 Boleslaw I cel îndrăzneţ este primul rege al P.
1139 împărţirea P. în ducate regionale. 1283
Konrad, duce de Mazovia, este obligat să
cedeze Prusia cavalerilor teutoni.
1306-1333
Vladislav Lokietek reface unitatea statului
polonez.
1333-1370
Cazimir III cel Mare, ultimul dintre suveranii
din dinastia Piasti, îi primeşte pe evreii alungaţi
din restul Europei. 1343 Prin pacea de la
Kalisz P. cedează Pomerania
Ordinului cavalerilor teutoni. 1374 Dieta de
la Kassa (actualul Koäice): în schimbul
unor importante privilegii, nobilimea poloneză
îşi dă consimţământul pentru alegerea la tronul P.
a fiicei lui Ludovic al Ungariei, Jadwiga de Anjou.
1033
POLONIA
1385 Documentul de la Krewo: în schimbul unor
concesii ulterioare, nobilimea acceptă căsătoria
Jadwigăi cu marele duce de Lituania, Vladislav
Jagello, şi unirea celor două coroane.
1386-1434
Vladislav H Jagello face din regatul polono-
lituanian cel mai mare şi mai puternic stat
catolic din Europa de est; polono-lituanienii
i-au nimicit la Grünwald (1410) pe cavalerii
teutoni.
1454 Prin statutele de la Nieszawa, iau fiinţă diete
provinciale în favoarea micii nobilimi care
devine susţinătoarea monarhiei.
1454-1466
Război împotriva Ordinului cavalerilor teutoni
care se recunoaşte în cele din urmă vasal al P.,
cedându-i Pomcrania şi portul Danzig.
1525 Tratatul de la Cracovia: Prusia, devenită ducat,
este obligată să plătească tribut P.
1569 Prin uniunea de la Lublin, Sigismund II Au-
gust, ultimul dintre Jagelloni, face din P.,
Lituania şi Rutenia un singur stat, mutând
capitala de la Cracovia la Varşovia.
1587-1632
Domnia suedezului Sigismund III Vasa care
susţine Contrareforma în P. şi, pentru a-şi asi-
gura tronul Suediei, îi determină pe polonezi
să participe la războiul împotriva suedezilor
(1600) în urma căruia P. pierde Livonia mari-
timă şi privilegiile vamale asupra Danzigului
(1629, armistiţiul de la Altmark).
1652 Sub loan II Cazimir Vasa, nobilimea cere şi
obţine ca deciziile dietei să se ia obligatoriu cu
unanimitate de voturi.
1654-1660
Primul război nordic împotriva Suediei şi
pierderea Livoniei şi Pomeraniei.
1700-1721
Sub domnia lui August U de Saxa, al doilea
război nordic, alături de Rusia şi Danemarca
împotriva Suediei îi aduce P. o stare de
dependenţă efectivă faţă de Rusia.
1733-1738
Războiul de succesiune la tronul Poloniei pro-
vocat de alegerea concomitentă la tron a lui
August III (susţinut de Rusia, Austria şi Prusia)
şi a rivalului său, Stanislaw Lcszczynski (susţi-
nut de Franţa, Spania, Sardinia şi Bavaria) care
renunţă în cele din urmă la coroană.
1764-1795
Sub domnia lui Stanislaw II August Poniatowski,
ultimul rege polonez, au loc trei împărţiri ale P.
între Rusia, Austria şi Prusia ( 1722,1793 şi
1795).
1034
1807-1814
Napoleon formează Marele Ducat al Varşoviei cu teritoriile
poloneze luate de la Prusia şi Austria. 1815 Congresul
de la Viena reface regatul P. încre-
dinţăndu-1 ţarului Alexandru I.
1830-1863
Insurecţii pentru independenţă împotriva Rusiei
(1830-1831, 1861 şi 1863), Austriei (l846-1848) şi
Prusiei (l848). 1918 Prăbuşirea ţarismului în Rusia (
1917) şi înfrângerea Germaniei şi a Austriei în primul
război mondial permit crearea statului polonez inde-
pendent sub conducerea generalului J. Pilsudski (10
noiembrie).
1919-1921
Război polono-sovietic: tratatul de la Riga mută
cu 200 km mai spre est frontierele poloneze.
1926-1935
Guvern autoritar al lui Pilsudski.
1939 Agresiunea germană asupra P. declanşează al
doilea război mondial. URSS ocupă regiunile
estice ale ţării.
1939-1945
Ocupaţie nazistă: înfiinţarea lagărelor de exter-
minare; deportare în Germania a cea 2 400 000
de polonezi; distrugerea ghetoului din Varşovia
în urma unei insurecţii (1943). Rezistenţa este
condusă de formaţiuni aflate în legătură cu
guvernul format în exil, la Londra (Armia
Krajowa, armata din interior) şi de Comitetul
de Eliberare Naţională creat de comunişti la
Lublin (Armia Ludowa, gărzile populare).
Insurecţia iniţiată de Armia Krajowa la Varşovia,
în 1944, nu este sprijinită de sovietici şi este
reprimată de germani.
1945 La lalta şi Potsdam, Aliaţii au decis anexarea la
P. a teritoriilor germane până la râurile Oder şi
Neisse şi cedarea către URSS a Ucrainei vestice
şi a oraşului Lvov.
1947 Comuniştii preiau puterea.
1955 Aderarea la Tratatul de la Varşovia.
1956-1970
Guvernarea lui W. Gomulka: începerea destali-
nizării ţării; reprimarea mişcărilor muncitoreşti
de la Gdansk ( 1970) împotriva costului ridicat
al vieţii îl obligă pe Gomulka să demisioneze.
1970-1980
Guvernarea lui E.Gierek.
1980 Guvernul este obligat de mişcările muncitoreşti
să recunoască dreptul la grevă şi libertatea
sindicală (acordurile de la Gdansk). Apariţia
sindicatului Solidaritatea (Solidamosc), condus
de catolicul L. Walesa.

1981 Pentru a evita iminenta intervenţie sovietică,
generalul W. Jaruzelski formează ojuntă mili-
tară şi instaurează legea marţială (rămasă în
vigoare până în 1983). Solidaritatea, desfiin-
ţată oficial, continuă să activeze în semiclan-
destinitate.
1987 Solidaritatea reintră în legalitate şi participă la
„masa rotundă" organizată de guvern pentru
soluţionarea în comun a crizei politico-economice.
1989 Jaruzelski este ales şef al statului. Afirmare
electorală decisivă a sindicatului Solidaritatea
care, prin T. Mazowiecki, ajunge la conducerea
guvernului.
1990 Walesa, ales preşedinte al republicii, critică po-
litica de austeritate economică a lui
Mazowiecki, care demisionează din fruntea
guvernului.
1991 Criza economică accentuează dezbinarea
politică din primul parlament rezultat în urma
primelor alegeri libere.
1993 In noile alegeri ies victorioşi ex-comuniştii
(SLD), susţinători, acum, ai unui proces rapid
şi radical de apropiere de Occident.
1995 SLD preia şi preşedinţia prin liderul său A.
Kwasniewski (învingător la balotaj asupra lui
Walesa) şi continuă procesul de refacere naţio-
nală (inflaţia scade de la 900% în 1989 la 17%
în 1994; creştere anuală a PIB cu 7%, cea mai
mare din Europa).
1996 Puternicele polemici provocate.de legalizarea
avortului readuc în discuţie problema rapor-
turilor dintre stat şi biserică.
1997 Succes electoral răsunător al Solidarităţii care,
prin liberalii moderaţi, formează un nou guvern
condus de J. Buzck. Polonia este admisă în
NATO (începând din 1999).
1999 Intră în vigoareo nouă reformă administrativă,
vizând descentralizarea şi extinderea auto-
nomiei locale.
2000 A. Kwasniewski câştigă un nou mandat
prezidenţial.
Polul libertăfii, coaliţie conservatoare italiană formată
din Forza Italia (v.), Liga Nordului (v.) şi alte formaţiuni
mai mici, participantă în circumscripţiile din Nord la
alegerile din 1994. Cu aceeaşi ocazie, un Pol al bunei
guvernări alcătuit din Forza Italia, Alianţa Naţională
(v.) şi alte formaţiuni mai mici s-a prezentat în
circumscripţiile meridionale. După victoria în alegeri
obţinută atunci şi ieşirea mai târziu a Ligii din majoritatea
de la guvernare, Polul Libertăţii a devenit o alianţă
politică permanentă, prczentându-se în toată ţara la
alegerile din 1996, castigate de Ulivo (v.). Polybios,
v. Polibiu.
POMPEIUS MAGNUS
Pombal, Sébastian José de Carvalho y Mello marchiz
de, om de stat portughez (Coimbra 1699-Pombal 1782).
Prim-ministru(1750-1777) al lui José I, a introdus în
Portugalia ideile despotismului luminat şi reformator
A lovit în puterea nobililor si a înaltului cler, i-a expulzat
pe iezuiţi ( 1759), s-a folosit de Inchiziţie pentru a apăra
statul, a impulsionat viaţa economică a ţării (întemeind
marile companii de la Fernambuco, Para şi Maranhăo).
A exercitat o adevărată dictatură în numele suveranului.
La moartea lui José I ( 1777), a fost destituit de Maria I
care 1-a eliberat din toate funcţiile deţinute.
Pomerania, regiune istorică din nordul Europei, de-a
lungul coastelor Mării Baltice, disputată politic între
Germania şi Polonia. Locuită la origine de populaţii ger-
manice, a fost, din sec. VI, ocupată de slavi. A fost creşti-
nată începând din sec. XII, epocă în care a suferit şi o
germanizarc progresivă şi a fost divizată într-o zonă
occidentală (la început dependentă de imperiu, apoi,
în 1648, împărţită între Brandenburg şi Suedia) şi una
orientală (trecută de la ducii slavi la Ordinul cavalerilor
teutoni şi la Polonia, în 1466). în sec. XVIII a trecut în
întregime sub dominaţia prusacă. După cel de-al doilea
război mondial, partea de la est de Oder a revenit Po-
loniei, fiind abandonata de locuitorii de limbă germană.
Pompeius, Sextus, om politic roman (n. cea 67-Milet
36 î. Hr.). Fiu al lui Pompeius Magnus, şi-a urmat tatăl
în Egipt după înfrângerea de la Pharsalos. S-a refugiat,
apoi, în Spania, unde şi-a format o armată şi o flotă, cu
care, în 43 î.Hr. a cucerit Sicilia, dedându-sc la acte de
piraterie în largul coastelor italiene, în anul 40 î.Hr. 1-a
sprijinit pe Antonius împotriva lui Octavian şi, în 39,
triumvirii îi încredinţează guvernarea Sicii iei, Corsicii
şi Ahaiei. Intrând din nou în război cu Octavian, în 36
Î.Hr., a fost învins de Agrippa la Naulochos, luat
prizonier şi judecat.
Pompeius Magnus, Cnaeus, om politic roman (Roma
106-Pelusium 48 î.Hr.). Aflat în subordinea tatălui său,
Cnaeus Pompeius Strabo, a participat la războiul social
şi, în 83 î.Hr, la războiul civil de partea Iui Sulla, învin-
gându-i pe Cnaeus Carbonius în Sicilia si pe Cnaeus
Domitius în Africa.
• General strălucit. Pentru victoriile din anul 80 î.Hr,
i s-au acordat cele mai înalte onoruri, iar soldaţi i săi i-au
atribuit titlul de Magnus, în 71 î.Hr. a înăbuşit, îm-
preună cu Licinius Crassus, răscoala sclavilor condusă
de Spartacus, fiind primit în triumf la Roma. în 67 î.Hr.,
prin legea Gabinia, a fost decretat, special pentru el,
un aşa-numit Imperium proconsular (puteri nelimitate)
în întreaga Mediteranâ şi în zonele de litoral pentru a
conduce lupta împotriva piraţilor, P. învingându-i în
numai câteva luni. în 66 î.Hr, prin legea Manilla, i-au
fost încredinţate provinciile asiatice şi comanda trupelor
în războiul împotriva lui Mitridate. Profitând şi de
1035
POMPIDOU
victoriile precedente ale lui Licinius Lucullus, P. 1-a
învins rapid pe Mitridate, apoi a coborât în Siria, unde
a pus capăt dinastiei Seleucizilor, transformând regiunea
în provincie romană, în 62 î.Hr., după anii de campanie
victorioasă în Orient, s-a întors la Roma, unde exista
temerea că printre planurile sale era şi acela de a dobândi
puterea personală, dar el, din respect pentru tradiţiile
republicane, şi-a demobilizat imediat armata, cerând
Senatului să ratifice măsurile luate de el în Orient şi să-i
împroprietărească pe veteranii săi. . • Legătura cu
aristocraţia şi lupta împotriva lui Cae-sar. Opoziţia
aristocraţiei faţă de cererile sale 1-a determinat să
se alieze în secret cu Crassus şi cu lulius Caesar (in 60
î.Hr., primul triumvirat). Caesar, devenit consul în 59
î.Hr., a îndeplinit cererile lui P. Deşi încercase o
reapropiere de aristocraţi, susţinând şi întoarcerea lui
Cicero, în 57, P. a reînnoit acordul trium-viral la Lucea
în 56 î.Hr. Consul împreună cu Crassus, în 55 î.Hr.,
obţine un nou Imperium proconsular, de data aceasta
în Spania, pentru cinci ani, dar a preferat să rămână la
Roma şi să guverneze Spania prin reprezentanţi.
Conservatorii, care nu-1 vedeau cu ochi buni pe
Caesar, i s-au adresat lui P., alegându-1 consul unic şi
prelungindu-i cu 5 ani proconsulatul în Spania. P. a
devenit astfel un instrument, intenţionat sau nu, al
adversarilor lui Caesar care, la ameninţarea acestuia că va
cuceri prin forţa armelor Italia, i-au încredinţat comanda
supremă a armatelor aflate în peninsulă, în 49 î.Hr,
faţă de invadarea Italiei de către Caesar (trecerea Rubi-
conului), P. şi-a transbordat trupele de la Brundisium
în Grecia, în 48 î.Hr., 1-a învins categoric pe Caesar
lângă Dyrrachium, dar, la doar câteva luni după aceea,
a fost şi el înfrânt decisiv la Pharsalos, în Thessalia. A
căutat adăpost în Egipt la Ptolemeu XIII, dar a fost
asasinat îndată după debarcare, la Pelusium
Pompidou, Georges, om politic francez (Montboudif,
Cantal, 1911 -Paris 1974). Unul dintre cei mai apropiaţi
colaboratori ai lui de Gaulle în Rezistenţă şi, ulterior,
în guvernarea Franţei (1944-1946), după retragerea
generalului din viaţa politică a devenit director gene-
ral al Băncii Rothschild (1954). Când de Gaulle a
revenit la putere, a devenit şeful său de cabinet (1958-
1959) şi membru al consiliului constituţional, înainte
de a fi numit preşedinte al Consiliului de Miniştri
(1962-1968). Executor fidel al directivelor lui de
Gaulle, a trebuit să demisioneze în urma mani -
festaţiilor studenţeşti şi muncitoreşti din mai 1968.
Când de Gaulle a demisionat, a fost ales preşedinte al
republicii (15.VI.1969) cu sprijinul gaulliştilor şi al
forţelor de centru, în timpul mandatului său a favorizat
intrarea Marii Britanii în UE şi a urmărit în mod prag-
matic ridicarea Franţei la rangul de mare putere
economică.
1036
Ponce de Leon, Juan, conchistador spaniol (Tierra de
Campos, Palencia, 1640-Havana, Cuba, 1521). L-a
urmat pe Columb în a doua călătorie a acestuia ( 1493)
şi, în 1508, a cucerit insula Puerto Rico, devenind
guvernatorul acesteia. A plecat în 1513 în căutarea
legendarei insule Bimini cu presupusul său izvor al
tinereţii veşnice şi, în timpul călătoriei, a descoperit
Florida, devenind, în 1512, adelantado (guvernator) al
acesteia.
Poniatowski, Jozef, general polonez (Viena 1763-
Leipzig 1813). A fost aghiotantul împăratului losif II
de Habsburg şi s-a opus cu înverşunare intenţiei Impe-
riului rus de divizare a Poloniei. A apărat Varşovia,
împreună cu Kosciuszko ( 1794), împotriva prusacilor.
S-a situat alături de Napoleon contra Austriei (1809)
şi, apoi, în timpul campaniei din Rusia. A murit în
bătălia de la Leipzig.
Poniatowski, Stanislaw August, v. Stanislaw II Au-
gust Poniatowski.
Pont, regiune istorică din nordul Asiei Mici, pe coasta
Mării Negre, de la râul Halys (actualul Kizil-Irmak)
până în Colhida şi, în interior, până în Cappadocia.
Oraşele erau foarte rare. A devenit satrapie persană la
sfârşitul sec. VI î.Hr., sub Mitridate I (sec.IV î.Hr.) a
dobândit independenţa şi s-a constituit ca regat în anul
281 î.Hr. sub Mitridate II, aliindu-se cu Roma. A ajuns
la apogeul puterii sub Mitridate VI, care a încercat să se
detaşeze de alianţa cu romanii, dar a fost înfrânt de
Pompeius în 63 î.Hr. Atunci, o parte din P. a fost ocupată
de aliaţii Romei şi o parte a devenit provincia romană
Bithynia et Pontus.
Pontida, jurământul de la, document prin care, con-
form tradiţiei, la 7.IV. 1167, în abaţia din P., lângă
Bergamo, inamicii coalizaţi ai împăratului Frederic I
Barbarossa au constituit Liga lombarda (v.) cu scopul
de a apăra libertăţile comunale. pontifi, cel mai
important dintre colegiile sacerdotale romane. La
origine, p. erau în număr de trei, dar acest număr a
crescut ajungând la 16 sub Caesar. Accesul plebei în
colegiu a fost permis abia în 300 î.Hr. în fruntea
colegiului se afla p. maximus, funcţie care în epoca
imperială a fost apanajul împăratului. P. constituiau un
fel de guvern al problemelor religioase, care se ocupa
de prevestirile referitoare la stat. Pontifical, Statul,
v. Statul Bisericii. Poor law (engl: lege pentru săraci),
sistemul englez de asistenţă publică pentru săraci,
creat în epoca Tudor când, în urma desfiinţării
mănăstirilor care, în epoca medievală, îi ajutaseră pe
cei săraci şi pe bolnavi, statul s-a aflat în situaţia de a
face faţă problemei sărăciei. A fost legiferată în statutul
elisabetan ( 1601 ) care prevedea ajutorarea celor
săraci şi a bolnavilor la nivelul parohiilor. Sistemul
a fost, treptat, neglijat începând
POPULAŢIE
din anii războiului civil, încercări de reformă au existat
pe tot parcursul sec.XVIII în special prin casele de
muncă (workhouses), create în 1722, în care se asigura
un loc de muncă şi un salariu minim pentru şomeri.
După introducerea (1795) unui sistem de ajutorare
pentru cei care nu aveau un venit garantat, la începutul
sec. XIX, problema sărăciei a atins un asemenea nivel
încât în 1834 a fost adoptat Poor Law Amendment
Act: desfiinţând ajutoarele, el a stimulat crearea unei
pieţe concurenţialc a muncii adaptată la dezvoltarea
continuă a economiei capitaliste. popoarele mării,
nume sub care, în documentele egiptene, este indicată o
categorie de popoare, cel mai probabil de provenienţă
balcanică, care au apărut în bazinul răsăritean al Mării
Mediterane începând din sec. XÎV î.Hr. Valul cel mai
consistent al acestei migraţii s-a înregistrat în sec. XII
î.Hr. P. m. au pătruns în Anatolia şi în Siria, devastând
Ciprul, Ciucia, Ugarit şi Amurru şi contribuind
decisiv la prăbuşirea imperiului hitit. îndreptându-se
spre sud, invazia a ajuns în Palestina şi, apoi, in delta
Nilului, unde Ramses III ( 1198-1166 î.Hr.) a reuşit s-o
oprească şi s-o respingă. Popolo, II, cotidian al
Partidului Popular Italian, fondat la 5.IV. 1923, de G.
Donaţi şi G. Fuschini la îndemnul
direct al lui L. Sturzo. Condus de G. Donati, a ieşit în
evidenţă prin campanii antifasciste curajoase, în spe-
cial cu ocazia asasinării lui Matteotti. După încetarea
apariţiei, la 19 noiembrie 1925, a fost din nou înfiinţat
în aprilie 1943, ca organ al DC. Popolo d'Italia, II,
cotidian fondat la Milano de B.Mussolini, la 15
noiembrie 1914, datorită finanţării din partea unor
grupări industriale italiene şi a puterilor din Tripla
înţelegere, pentru susţinerea ideilor
intervenţioniste în primul război mondial. Devenit or-
gan al Partidului Naţional Fascist, a fost condus de
Mussolini până în 1922, apoi de fratele acestuia,
Arnaldo, şi de nepotul său, Vito. Şi-a încetat apariţia în
1945, după prăbuşirea Republicii Sociale Italiene.
Popper, Karl Raimund, filosof austriac (Viena 1902-
Londra 1994). Cercetător în epistemologie, a polemizat
cu neopozitiviştii şi a modificat criteriile de verificare
empirică a teoriilor (propunând „falsificabilitatea" în
locul „verificabilităţii" pentru a atesta valoarea propu-
nerilor în orice domeniu), în politică, a susţinut poziţiile
neoliberalilor (Societatea deschisă fi adversarii săi,
1945) şi a negat posibilitatea de a se stabili legi generale
în privinţa viitorului istoric (Mizeria istoricismului,
1957).
populaţie,
evoluţia demografică a fost mult timp caracterizată de
prezenţa unor niveluri înalte ale natalităţii şi ale morta-
lităţii, făcând astfel încât creşterea p. să se încadreze în
limite modeste. Apariţia periodică a unor crize epide-
mice, a unor perioade de foamete şi de război, provoca,
în plus, puternice oscilaţii cantitative ale p. O asemenea
situaţie s-a modificat radical în diferite zone ale lumii
începând din sec.XVIII prin aşa-numita „revoluţie
demografică".
• Populaţia in Antichitate. Se poate spune foarte puţin
din punct de vedere cantitativ despre p. în perioada
preistorică şi în cea antică. Se poate presupune existenţa
a câtorva milioane de indivizi în p. mondială din jurul
anilor 7000-6000 î.Hr., cifra crescând la cea 200 de
milioane la începutul erei creştine. Studiul scheletelor
fosilizate a condus la presupunerea că aproximativ 40-
50% dintre indivizi mureau înainte de douăzeci de ani
şi doar 5-15% atingeau vârsta de 40-50 de ani. Dintre
principalele civilizaţii ale Antichităţii, Egiptul a avut
cea 7-8 milioane de locuitori, zona mesopotamieni
4-5 milioane. Grecia preclasică, probabil, 2 milioane.
Mai bogate sunt sursele de informaţie pentru studiul
asupra p. romane, dar calculele rămân aleatorii: după
J.Beloch, în anul 14 d.Hr., în imperiu erau 54 de
milioane de locuitori, din care 6 în Italia, 17 în restul
Europei, 19,5 în provinciile din Asia şi 11,5 în Af-
rica, în sec. I, China se pare că ar fi avut o p. de cea 70
de milioane de locuitori, supusă unor puternice oscilaţii
în secolele următoare.
• De la Evul Mediu la epoca modernă, începând din
sec. ΠΙ, Imperiul roman a suferit consecinţele unei grave
crize demografice, provocată de diferiţi factori (foamete,
epidemii, scădere a natalităţii), criză care a uşurat inva-
ziile barbarilor, populaţii de câteva zeci sau sute de mii
de persoane, în Italia şi în alte ţări europene, stagnarea
demografică, dacă nu chiar regresul p., s-a combinat cu
criza economică şi cu exodul populaţiei din oraşe.
Moartea la 40 de ani era normală şi absolut excepţional
era, în schimb, să se ajungă la 60-70 de ani. Primele
simptome parţiale ale unei redresări s-au putut constata
în vremea Carolingienilor, dar abia în sec. X-XI a început
o creştere efectivă, stimulată de extinderea suprafeţelor
de pământ cultivate, colonizarea de noi teritorii (în
special în Europa centrală şi de est), progresul
oraşelor. Din 1000 şi până în 1200, p. europeană a
urcat de la cea 30 la cea 49 de milioane de locuitori.
Această evoluţie a fost afectată, totuşi, de drama-
ticele efecte ale epidemiilor (v.), în special după
reapariţia ciumei în Europa. Din sec. XIV până în
sec. XVII, epidemiile de ciumă (începând cu ciuma
neagră din 1348) au lovit foarte grav p., adăugându-se
1037
POPULAŢIE

POPULAŢIA CONTINENTELOR (date în milioane)

ani A s/a Europa Rusia/U RS S Africa America Ocean/a Lume (total)
400î.Hr 95 19 13 17 8 1 153
.0 170 31 12 26 12 1 252
200 158 44 13 30 11 1 257
600 134 22 11 24 16 1 208
1000 152 30 13 39 18 1 253
1200 258 49 17 48 26 2 400
1340 238 74 16 80 32 2 442
1400 201 52 13 68 39 2 375
1500 245 67 17 87 42 3 461
1600 338 89 22 113 13 3 578
1700 433 95 30 107 12 3 680
1800 631 146 49 102 24 2 954
1900 903 295 127 138 165 6 1634
1950 1393 395 180 219 330 13 2530
1Θ89 3020 511 281 635 705 28 5180
1995 3586 580 147 674 788 31 5755

POPULAŢIA ITALIANĂ DE LA UNIRE PANĂ AZI

anii de populaţie creştere medie natalitate (media mortalitate (media casatorii (media
recensământ rezidentă anuală % pe deceniu) % pe deceniu) % pe deceniu) %
1861 26 328 000 37,6 30,3 7,5
1871 28 151 000 6,7 36,9 29,9 7,7
1881 29 791 000 5,7 37,8 27,3 7,9
1891 - · 35,0 24,2 7,3
1901 33 778 000 6,6 32,7 21,6 7,7
1911 36 921 000 8,6 27,2 20,6 6,6
1921 37 856 000 2,4 28,2 16,6 8,2
1931 41 043 000 8,6 23,6 13,9 7.2
1941 - 20,5 12,7 7,2
1951 47516000 7,4 17,9 9.6 7,4
1961 50 624 000 6,4 18,3 9,8 7,6
1971 54 137 000 6,7 14,2 9,7 6,7
1981 56 557 000 4,4 10,2 9,4 5,4
1991 56411000 3,8 9,8 9,3 5.4
Notă. Recensămintele din anii 1891 şi 1941 nu s-au efectuat. Pentru anul 1991, procentajele
natalităţii, mortalităţii şi căsătoriilor se referă doar la anul 1990.
la acestea evenimente ca Războiul de treizeci de ani
care, in regiunile Germaniei, a provocat scăderi de-
mografice de 30% - 70%.
• Populaţia extraeuropenă. Evoluţii analoge au avut
loc în China, cu o dezvoltare demografică importantă
din sec. X până în sec. XIII, cu o scădere ulterioară
datorată şi invaziilor mongole şi cu o nouă creştere
care a făcut ca p., la începutul sec. XIX, să fie de 250
1038
de milioane de locuitori. O catastrofă demografică a
avut loc, in schimb, în America de Sud şi Centrală ca
urmare a colonizării europene: după unele aprecieri, p.
Mexicului s-a prăbuşit în cursul sec. XVI de la 25 de
milioane la numai un milion de locuitori datorită genoci-
durilor, epidemiilor şi noilor boli care au secerat popoa-
rele indigene. Aducerea de sclavi din Africa şi puternica
imigraţie din Europa au modificat profund p. de pe
PORTUGALIA
continentul american, în ce priveşte Africa, estimările
sunt de cea 100 milioane de locuitori pentru întreaga
perioadă între sec. XVI şi XIX. • Evoluţia europeană
recentă, în Europa, s-a constatat o „fractură" istorică în
sec. XVIII: eradicarea ciumei a permis o stabilizare
a perioadelor de criză de mortalitate, în timp ce
progresele economice au făcut posibilă, în special din
sec. XIX, o reducere constantă a procentului
mortalităţii. Natalitatea rămânând, pentru moment, încă
ridicată, aceasta a. dus la o continuă creştere a p. pe
întregul continent, existând premisa continuării
acestui proces în sec. XX datorită unei vârste medii
mai ridicate. Din acest motiv, în unele zone au apărut
dezechilibre puternice între p. şi resurse, aşa cum s-a
întâmplat în Italia în sec. XIX şi XX, aceste
fenomene, la rândul lor, cauzând puternice procese
migratoare (v. emigraţie). Cu toate pierderile umane
provocate de primul război mondial, de convulsiile
revoluţionare şi, mai ales de al doilea război mondial
(cea 30 de milioane de morţi, dintre care cam 20 de
milioane de sovietici), creşterea nu s-a oprit decât în
ultima parte a secolului, adică din momentul în care s-
au resimţit efectele scăderii natalităţii, începută, de
fapt, de câteva decenii, dar atingând abia acum niveluri
spectaculoase.
• „Boom-ul demografic" al Lumii u Treia, în a doua
jumătate a sec. XX s-a înregistrat, în schimb, o creştere
foarte rapidă a p. la scară mondială datorită mai multor
factori, dintre care nu sunt de neglijat ameliorările sanitare
şi cele ale alimentaţiei. Pe continentele extracuropene,
fenomenul îşi avea originea în deceniile precedente:
America Latină, de exemplu, a urcat de la 94 la 134 de
milioane de locuitori, în timp ce India, în prima jumătate
a sec. XX, a înregistrat o scădere netă a mortalităţii şi, în
perioada 1921-1941, p. sa a urcat de la 300 la aproape
400 de milioane de locuitori. Deci, cu o creştere naturală
în jur de 2% anual, p. mondială aproape că s-a dublat
într-o perioadă puţin mai mare de treizeci de ani, începând
din 1950, existând previziunea dublării ei în timpul
primilor douăzeci de ani din sec. XXI. Din această cauză,
ponderea procentuală a diferitelor continente pe ansamblul
p. mondiale este într-o schimbare accentuată, fiind
determinată şi de fenomenul emigrării din ţările Lumii a
Treia spre zonele industrializate ale globului terestru.
Vezi şi: boală, demografie istorică, emigraţie, epidemii,
foamete, oraş, sănătate.
Populorum Progressi«), enciclică publicată de papa
Paul VI (26 martie 1967) şi dedicată temei evoluţiei
popoarelor Denunţarea curajoasă a dezechilibrelor exis-
tente între zonele lumii a făcut din acest document una
dintre cele mai semnificative manifestări ale doctrinei
sociale (v.) promovate de Biserică. Porro
Lambertenghi, Luigi conte de, patriot italian (Como
1780-Milano 1860). Unul dintre fondatorii
publicaţiei „II Conciliatore", carbonar, prieten al lui S.
Pellico, în 1822 a fost condamnat la moarte în con-
tumacie; în exil, a susţinut cauza revoluţionarilor greci.
Amnistiat în 1838, în 1848 a primit diferite însărcinări
din partea guvernului provizoriu al Lombardie!.
Porsenna, rege etrusc al ţinutului Clusium (Chiusi) (a
doua jumătate a sec. VI î.Hr.). Deşi tradiţia romană a
făcut din el un aliat al lui Tarquinius Superbus pe care,
după cât se pare, a încercat sâ-1 readucă pe tronul Romei,
intervenţia sa a fost, din contră, hotărâtoare pentru
alungarea ultimului rege al Romei, în 509 î.Hr. Sub
domnia lui, Clusium a fost, pentru o vreme, cea mai
mare putere din Etruria interioară. Portsmouth,
tratatul de la, semnat la 5 septembrie 1905, în
oraşul P. (New Hampshire, SUA), a pus capăt
războiului ruso-japonez. Rusia a cedat Japoniei
jumătatea de sud a insulei Sahalin şi teritoriul Kuang-
tung şi a recunoscut Coreea ca făcând parte din zona
de influenţă japoneză. Din Manciuria trebuiau să fie
evacuate armatele ambelor puteri şi regiunea să fie
restituită Chinei.
Portugalia, stat din Europa de Vest, în Peninsula Iberică,
pe coasta Oceanului Atlantic. Sup.: 91 985 km2. Pop.:
9 652 000 loc. Capii. : Lisabona. Limba: portugheză. Relig.
: catolică. Forma de stat: republică prezidenţială.
Vocaţia sa maritimă a situat-o în fruntea acţiunilor
europene de explorare şi cucerire a Lumii Noi şi a
Orientului, dar, în sec. XVII, s-a retras pe o poziţie
marginală, datorită şi legăturilor strânse cu Anglia.
136 î.Hr.
Locuită din cele mai vechi timpuri de diferite
populaţii, printre care şi lusitanii, P. devine
provincie romană (Lusitania).
sec. VI
Invazia vizigoţilor,
sec. VIII
Dominaţie parţială a arabilor. 1095
Comitatul P. este cedat de regele Castiliei,
Alfons VI, lui Henne de Burgundia. 1139 Alfons I
Henriques, fiul lui Henric de Burgundia, îi învinge
pe mauri la Ourique şi este
proclamat rege de armata sa. 1383 La
stingerea dinastiei burgunde, P. este ocupată
de castilieni. 1385 Juan I d'Aviz eliberează
P. de sub dominaţia
castiliană şi întemeiază o nouă dinastie. Prin-
1039
PORTUGALIA
 cipele Henric Navigatorul ( 1394-1460) impul-
sionează călătoriile exploratorii şi de cucerire a
teritoriilor coloniale de peste mări,
1415 Portughezii ocupă portul marocan Ceuta, ca şi
numeroase alte insule din Oceanul Atlantic
(Madera, Azore, Capul Verde) şi zona gurii de
vărsare a fluviului Congo.
1495 Manuel I instaurează dominaţia portugheză în
Africa Occidentală (Angola) şi de sud-est
(Mozambic), în Indii şi în Brazilia (1500).
1578 în bătălia împotriva maurilor moare regele
Sebastiăo, ultimul suveran din dinastia Aviz.
1580 Ţara este ocupată de trupele lui Filip II al
Spaniei, recunoscut ca rege de Cortesuri.
1640 O revoltă împotriva spaniolilor, încurajată de
Franţa, îl aduce pe tron pe ducele Joăo IV de
Braganca. Războiul care a urmat după aceasta
s-a încheiat, în 1668, prin recunoaşterea inde-
pendenţei P. sub Afonso VI.
1703 Tratatul lui Methuen: alianţa cu Anglia, deve-
nită o trăsătură constantă a politicii portugheze.
1807-1811
în timpul invaziei napoleoniene, familia
Braganca părăseşte ţara şi se refugiază în
Brazilia.
1815 Congresul de la Viena restituie familiei Bra-
ganca P. (sub regenţă engleză).
1821 Joăo VI se întoarce în P., rechemat printr-o
revoluţie liberală şi antiengleză. Este adoptată
constituţia.
1822 Fiul lui Joào, Pedro, este proclamat împărat al
Braziliei: colonia obţine independenţa deplină
faţă de P.
1826 La moartea lui Joăo, Pedro o desemnează pe
fiica sa, Măria II, de 5 ani, regină a P.
1828-1834
Don Miguel, fiul cel mai mare al lui Joăo, o
detronează pe nepoata sa, Măria II, şi instau-
rează un regim despotic. Ordinea se restabileşte
prin întoarcerea lui Pedro din Brazilia.
1910 După o perioadă agitată datorată luptelor in-
terne şi răscoalelor populare, P. devine republică.
1914-1918
P. participă la primul război mondial alături de
Antantă. După război, instabilitatea politică
se accentuează.
1926 O lovitură de stat militară instalează un regim
dictatorial sub preşedinţia generalului A.O. de
Fragoso Cannona.
1932 A.O. Salazar devine şeful guvernului.
1933 Salazar îşi consolidează dictatura, impune
adoptarea unei noi constituţii pe baze corpora-
tiste şi confesionale şi dizolvă partidele politice.
1040
1939-1945
în timpul celui de-al doilea război mondial, P.,
deşi se declarase neutră, cedează câteva baze
din Azore forţelor aliate. 1949 Aderarea la
NATO. 1968 Salazar, bolnav, cedează puterea
lui M.
Caetano, care iniţiază o liberalizare moderată.
1974 Lovitură de stat (25.IV) a militarilor progre-
sişti („revoluţia garoafelor") care nu acceptau
lupta sângeroasă pentru păstrarea coloniilor
africane: este ales ca şef al guvernului generalul
A. Spinola.
1975 Este acordată independenţa Angolei şi Mozam-
bicului (Guineea-Bissau devenise deja inde-
pendentă în 1974), sunt naţionalizate băncile
şi fabricile. Tentativă contrarevoluţionară a lui
Spinola (III) înlocuit de F. Costa Gomes si de
un „Consiliu al Revoluţiei", organ militar creat
pentru a supraveghea funcţionarea corectă a
noilor instituţii democratice.
1976 Este aprobată o constituţie democratică; în
urma alegeri lor, A.R, Eanes devine preşedinte
al republicii, iar Partidul Socialist condus de
M. Scares dobândeşte o majoritate relativă.
1979 Alianţă democratică (social-democraţi, catolici,
monarhişti) care câştiga alegerile şi formează
un guvern de centru.
1980 Eanes este reconfirmat ca preşedinte al republicii.
Desfiinţarea Consiliului Revoluţiei ( 1982).
1983 Guvern al coaliţiei de centru-stânga condusă
de socialistul M. Soares.
1986 Soares este ales preşedinte al republicii (recon-
firmat în 1991). P. intră în UE.
1987 Alegerile aduc la conducere Partidul Social-
Democrat al lui A. Cavaco Silva, reconfirmat
şi la alegerile următoare, din 1991. Politică rigidă
a liberului schimb şi a privatizărilor.
1995 Rezultatele modeste obţinute în deceniul de
guvernare conservatoare favorizează revenirea
electorală a socialiştilor, care obţin majoritatea
absolută în alegerile politice şi, în 1996, îl aduc
la preşedinţia republicii pe J. Sampaio.
1995-1997
Noul guvern al lui A. Guterres realizează o
relansare a economiei, ceea ce permite P. să
îndeplinească toţi parametrii ceruţi pentru
aderarea la moneda unică europeană în 1999.
1998 Recunoaşterea progresului economic este
întărită de organizarea Expoziţiei Universale
la Lisabona.
1999 La alegerile din X. majoritatea este obţinută de
Partidul Socialist şi Partidul Social-Democrat,
care formează guvernul.

poştă, folosirea curierilor pentru transmiterea mesa-
jelor, atestată prin documente încă din mileniul III î.Hr.,
a fost, după aceea, organizată într-o reţea stabilă de
staţii pentru schimbarea căilor (poşte) de-a lungul princi-
palelor căi de comunicaţie. Pe asemenea criterii se baza
sistemul poştal chinez (începând din sec. ΧΙΠ î.Hr.),
sistemul persan (sec. IV î.Hr.) şi cursus publicus din
Imperiul roman. Sistemele poştale ale Antichităţii au
făcut parte, de fapt, din serviciile asigurate de stat, în
timp ce trierea şi înmânarea corespondenţei private se
făcea cu ajutorul sclavilor, al curierilor, al negustorilor
şi prin orice altă ocazie.
• Din Evul Mediu până în epoca modernă, în Europa
medievală, împăraţii şi ceilalţi suverani, papalitatea,
mănăstirile, universităţile şi comunele şi-au înfiinţat
servicii poştale proprii, cu echipe de mesageri şi de
curieri. Consolidarea statelor naţionale mari a făcut ca
reţeaua de comunicaţii să devină tot mai sigură, schim-
burile de orice fel ducând la nevoia de comunicare rapidă
(sec. XIV-XVII). Apariţia unui serviciu poştal de tip
modern se datorează ducelui de Milano, Gian Galeazze
Visconti (l 385-1402) şi, în a doua jumătate a sec.XV,
lui Ludovic XI în Franţa şi Republicii Veneţia. Cel mai
important serviciu privat de curieri din epoca modernă
a fost cel organizat de familia bergamasca Tasso care,
mutându-se în regiunea Trentino, şi-a extins reţeaua
proprie de staţii pentru schimbul de cai în toate teritoriile
aflate sub dominaţie habsburgică; în 1502, ea a primit
de la împăratul Maximilian I concesiunea serviciilor
poştale în tot imperiul.
• Introducerea timbrului poştal şi noile servicii poştale.
O transformare radicală a sistemului poştal a avut loc
în sec. XIX, atât prin posibilitatea de utilizare a unor
mijloace de transport mai rapide (cale ferată, nave), cât
şi prin trecerea în administrarea statului a serviciilor de
corespondenţă, în Anglia, R. Hill a introdus timbrul
poştal (1840). Zece ani mai târziu, statele italiene au
urmat şi ele exemplul englezesc şi, curând, a luat fiinţă
o reţea internaţională (Uniunea Poştală Universală,
1874). Progresele ulterioare din domeniul serviciilor
poştale au fost obţinute prin folosirea unor mijloace de
transport cât mai rapide (rutiere şi aeriene), mecanizarea
operaţiunilor de triere şi francare a corespondenţei,
crearea unor sisteme deosebite ca p. pneumatică şi cea
electronică.
Potemkin, Grigori Alexandrovici, om politic rus
(Cişkovo 1739-Nikolaev 1791 ). A luat parte la lovitura
de stat prin care a adus-o pe tron pe Ecaterina II ( 1762),
devenind favoritul acesteia şi primind funcţia de
ministru de externe. A încheiat cucerirea Crimeii (1783)
şi a întemeiat oraşele Cherson, Nikolaev, Sevastopol şi
Ekaterinoslav, urmărind să constituie un stat în Balcani
tutelat de Rusia.
POZITIVISM
Potenza, oraş din regiunea Basilicata, capitală a regiunii
şi a provinciei cu acelaşi nume. întemeiată de romani în
sec. II î.Hr. (Potentia) devine municipiu în perioada
imperială. A fost ocupată de goţii lui Alaric (402) şi
anexată, mai apoi, de longobarzi la ducatul Benevento
(sec. VI) şi la principatul Salerno (847). După ce a
trecut sub stăpânirea mai multor familii, a participat
activ la mişcarea risorgimentală şi, la 18. VIII. 1860, a
fost primul oraş din Sud care s-a ridicat împotriva
Bourbonilor.
Potsdam, conferinfa de la, i-a reunit, la 17.VII.-2.
VIII. 1945, pe şefii de stat şi de guvern din SUA, URSS
şi Marea Britanie. Au fost stabilite criteriile pentru
încheierea tratatelor de pace cu Germania şi cu aliaţii
acesteia, demilitarizarea, democratizarea şi descen-
tralizarea Germanici. Parţial, acordurile de la P. nu au
fost respectate din cauza apariţiei Războiului rece.
poujadism, mişcare politică franceză fondată în 1954
de P. Poujade. Expresie a nemulţumirii comercianţilor
şi a meseriaşilor fată de presiunea fiscală, obţine un
răsunător dar trecător succes electoral în 1956. Aderând
la gaullism, p. a mai avut o scurtă reapariţie între 1968
şi 1970 ca grupare de extremă-dreaptă. pozitivism,
sistem de poziţii filosofice şi culturale care urmăreau să
fundamenteze cunoaşterea şi însăşi viaţa socială
exclusiv pe fapte şi pe observarea lor conform metodei
ştiinţelor experimentale („pozitive"). Prima elaborare
a p. - ale cărui rădăcini trebuie căutate în sec. XVIII în
empirismul englez al lui J. Locke şi D. Hume şi în
iluminismul francez - a fost legată de teoriile
organiciste ale francezului A. Comte ( 1798-1857), care
considerau ca punct culminant al evoluţiei istorice faza
în care omul, eliberat de superstiţiile religioase, s-a
limitat la cunoaşterea empirică a legilor după care au
loc diferitele evenimente, în acest mod, p. ajungea, în
cele din urmă, la o viziune metafizică şi providenţială
asupra istoriei. Impactul cu gândirea lui Ch. Darwin şi
cu teoria selecţiei naturale a fost deosebit de impor-
tant. Pentru H. Spencer era vorba, de exemplu, despre
aplicarea legilor biologiei în politică: lăsată în voia legilor
naturii, societatea ar fi putut evolua către niveluri de
viaţă neatinse până atunci. A avut loc, însă, şi o asimilare
necritică a unor teorii declarate ştiinţifice, dar care, în
realitate, erau pur şi simplu rasiste. Conceptul unei
evoluţii „naturale" a istoriei a influenţat în cele din urmă
chiar şi socialismul, în componentele sale reformiste şi
gradualiste, împotriva cărora se va ridica, mai târziu,
critica lui Lenin. Materialismul promovat de p. s-a aflat,
în schimb, la baza multor componente anticlericale şi
masonice ale culturii din acea perioadă. O evoluţie mai
durabilă a avut p. ca punct de plecare pentru sociologia
modernă; de menţionat în acest sens contribuţia adusă
de cele mai pragmatice componente ale sale (J.S. Mill).
1041
PRAGA
Praga, capitala Republicii Cehe, situată pe malurile
Moldavei. Primul nucleu al oraşului a luat fiinţă în sec. X
în jurul celor celor două castele, Hrâdôany şi VySegrad.
Sediu episcopal în 975, a căpătat statutul de oraş în
1253. A devenit capitala Boemiei în sec. ΧΠΙ şi a impe-
riului în sec. XIV, sub Carol IV, care a îmbogăţit oraşul
din punct de vedere arhitectonic şi cultural. Germani-
zată în întregime, din 1419 până în 1436, P. a fost
centrul revoltei antihabsburgice a husiţilor (v.), în sec.
XVI P. şi-a pierdut importanta politică datorită mutării
capitalei la Viena. în 1618, o altă răscoală antihabsbur-
gică, eveniment care a culminat prin „defencstrarea de
la P." (doi reprezentanţi imperiali au fost aruncaţi de la
ferestrele castelului din oraş), a constituit motivul
declanşării Războiului de treizeci de ani. Răsculată din
nou împotriva Habsburgilor, în 1848, P. a devenit
centrul iredentismului slav (în 1848 şi 1908, s-au ţinut
aici două congrese panslave). în 1918, a devenit capitala
Cehoslovaciei. După instaurarea, în 1948, a unui regim
comunist, în 1968, oraşul a devenit locul de manifestare
a experimentului reformator denumit „primăvara de la
P.". în urma separării dintre Slovacia şi Boemia-Mo-
ravia care a însemnat sfârşitul Cehoslovaciei, din l .1.1993,
este capitala Republicii Cehe.
• PACEA DE LA P., semnată la 23 august 1866, a
pus capăt războiului austro-prusac, confirmând
tratativele de la Nikolsburg: Austria era exclusă dintre
statele germane, acestea grupându-se în Confederaţia
Germană de Nord sub hegemonie prusacă, cedând, în
plus, regiunea Veneto lui Napoleon III care, la rândul
său, o va transmite Italiei; Prusia îşi vedea recunoscută
anexarea ducatelor Schleswig şi Holstein.
• PRIMĂVARA DE LA P, expresie prin care este
denumită faza de liberalizare a regimului
comunist din Cehoslovacia începută o dată cu
alegerea lui A. Dubéek ca secretar general al Partidului
Comunist (5.1.1968): pe parcursul a câteva luni, au
fost adoptate măsuri în favoarea libertăţii de
expresie şi a presei, au fost reabilitate victimele
stalinismului şi puse în discuţie aspectele cele mai
rigide şi autoritare ale Partidului Comunist, în
numele unui „socialism cu fată umană". Procesul de
liberalizare a beneficiat de susţinerea entuziastă a
populaţiei, dar a provocat şi îngrijorarea URSS şi a
celorlalte regimuri din estul Europei, culminând cu
invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la
Varşovia (21 .VIII. 1968) şi cu demiterea lui Dubòek.
Pragmatica Sancţiune, după sec. V, decret imperial
emanat cu scopul de a stabili măsuri excepţionale sau
pentru a consfinţi privilegii sau derogări de la obiceiuri
ori de la legi. în continuare, termenul s-a referit la decizii
ale suveranului care nu mai ţineau seama de opinia
corpurilor reprezentative ale statului.
1042
• P. S. LA CEREREA PAPEI VioiLius, emisă de
lustinian în 554, la cererea papei Vigilius: a făcut să
crească puterea temporală a episcopilor acordându-
le dreptul de protectorat asupra poporului, de
jurisdicţie civilă obişnuită asupra clerului şi de
supraveghere a magistraţilor.
• P. S. DE LA BOURGES, promulgată de Carol VII
în 1438, ratifica prin diferite norme de lege
autonomia Bisericii Franţei faţă de Roma (v.
galicanism).
• P. S. A LUI CAROL V, promulgată în 1549, a
asigurat pentru cele 17 provincii ale Ţârilor de Jos un
suveran unic şi a garantat apartenenţa acestora la coroana
Spaniei.
• P. S. A ÎMPĂRATULUI CAROL VI, a stabilit, în
1713, că, în lipsa unui descendent de sex masculin,
succesiunea la tron a Habsburgilor poate reveni şi
unui urmaş de sex feminin, astfel încât să se
garanteze dreptul la moştenire al fiicei sale, Măria
Tereza. Faptul că validitatea acestui document nu a fost
recunoscută a dus la războiul de succesiune la tronul
Austriei, încheiat ( 1748) cu confirmarea drepturilor
Măriei Tereza. Prampolini, Cantillo, om politic italian
(Reggio Emilia 1859-Milano 1930). Propagandist al
idealurilor socialiste şi cooperativiste din regiunea
Reggiano, s-a aflat printre fondatorii Partidului Socialist
în 1892 şi a activat tot timpul în cadrul aripii
reformiste. Pacifist convins, s-a opus războiului din
Libia (1911-1912) şi a luat poziţie în favoarea
neutralităţii Italiei, în 1914. în 1922, a aderat la
Partidul Socialist Unitar (reformist) şi a participat la
secesiunea parlamentară Avcntino. Pravda, cotidian
fondat la 27 octombrie 1917 la Petrograd, ca organ
oficial al partidului bolşevic. Şi-a mutat sediul la
Moscova, în 1918, şi până la prăbuşirea regimului
comunist în URSS ( 1991 ) a fost portavocea oficială şi
fidelă a directivelor PCUS. Şi-a continuat apariţia,
dar exprimând ideile opoziţiei comuniste,
precolumbiene, civilizaţii, culturile din America
Centrală şi de Sud anterioare epocii descoperirii acestor
teritorii de către Columb (1492). Definiţia se referă la
civilizaţiile din America Centrală, zonă corespunzând
actualelor Mexic şi Guatemala, şi la cele din America
de Sud, situate în regiunile dintre Pacific şi Munţii
Anzi. Cele două zone au avut unele elemente culturale
asemănătoare, deşi n-au venit niciodată în contact între
ele: structura socială de clan, piramidală, un puternic
simţ al responsabilităţii manifestat de şef faţă de fiecare
individ în parte, guvernarea teocratică şi adorarea zeului
Soare, sacrificiul uman ca forma cea mai profundă de
cult, precum şi economia colectivistă bazată pe agricul-
tură şi pe comerţ. Societăţi analoage din punct de vedere
economic, c. p. nu cunoşteau fierul, nici mijloacele şi
animalele de transport (cu excepţia incaşilor care folo-
seau lama pentru tracţiune), având, totuşi, cunoştinţe
foarte avansate de matematică şi de astronomie.

prefect, funcţionar al Ministerului de Interne reprezen-
tând guvernul în provincii. Instituţie derivată din
organizarea napoleoniană franceză, purtând numele de
intendent, era prezentă în Regatul Sardiniei. Introdus
în sistemul administrativ italian prin legea asupra
comunelor şi provinciilor din 1859, p. reprezenta
puterea executivă în provincie, avea în grijă siguranţa
publică, sănătatea şi igiena, avea la dispoziţie forţa
publică şi era însărcinat cu controlul întreprinderilor
locale (manifestare directă a centralizării instituţionale
în mâinile statului), în epocile lui Crispi şi Giolitti, p.,
deseori provenit din afara administraţiei statului, a fost
utilizat, printre altele, şi pentru manipularea alegerilor
politice şi administrative pentru ca acestea să decurgă
conform intereselor guvernului. O dată cu fascismul,
p. devine un instrumnet esenţial în procesul ulterior de
centralizare a puterii în mâinile starului: în 1926,
atribuţiunile sale au fost extinse. După căderea
fascismului, din mai multe direcţii s-a cerut desfiinţarea
funcfiei de p., în vederea autoguvernării de către
autorităţile locale, dar aceasta nu s-a întâmplat decât în
regiunile cu statut.special ca Trentino-Alto Adige şi
Valle d'Aosta.
preistorie, înţeleasă tradiţional ca istorie a omenirii înainte
de inventarea scrierii, este supusă cercetării conjugate a
mai multor ştiinţe (paletnologia, antropologia, arheozoolo-
gia, paleontologia, stratigrafia, arheologia) care studiază
omul de la apariţia sa pe suprafaţa pământului până în
momentul în care s-au stabilit sisteme de comunicare inteli-
gibile. Posibilitatea unei datări mai exacte prin metodele
ştiinţifice disponibile în zilele noastre (carbon 14) a extins
scara cronologică a evoluţiei omului. Faţă de împărţirea
schematică a foarte îndelungatei „epoci de piatră" în cele
trei faze: Paleolitic, Mezolitic şi Neolitic, cercetările recente
au alcătuit o periodizare cronologică mai precisă (v., în
special, cronologia de la începutul volumului). Pf
emyslizi, dinastie din Boemia. Primul reprezentant
atestat documentar este Borivo} care a domnit în a doua
jumătate a sec.IX pe un teritoriu restrâns. În sec. X,
familia şi-a extins dominaţia şi asupra celorlalte neamuri
slave stabilite în Boemia de azi, în Moravia şi în Slovacia
şi obţine pe viaţă coroana regală prin Bfetislav I ( 1034-
1055). Otakar l (l 198-1230) a devenit moştenitorul
coroanei Boemiei cu ajutorul lui Filip de Suabia: dinastia
a ajuns la apogeu prin Otakar II ( 1253-1278) care şi-a
extins domnia asupra Europei centrale intrând în con-
flict cu Rudolf de Habsburg. Dinastia s-a stins o dată
cuVa'ctov///(1305-1306).
Presidia, Stato dei (Statul garnizoanelor), instituit
de Filip II al Spaniei, după victoria asupra Republicii
Siena (1557), cu un nucleu teritorial care cuprindea
Orbetello, Porto Èrcole, Talamone, Ansedonia, castelul
de la Porto Longone şi Insula Elba. Destinat să fie loc de
PRIETENIA CREŞTINĂ
acostare pentru navele spaniole în Italia, în 1707 a devenit
posesiune austriacă, apoi, în 1736, a trecut sub stăpânirea
lui Carol de Bourbon, până când a căzut în mâinile
francezilor (1800). Congresul de la Viena 1-a anexat
Marelui ducat al Toscanei.
pretor, unul dintre cei mai importanţi magistraţi ai Romei
antice. La origine se numeau p. cei doi magistraţi supremi
care, mai târziu, au primit numele de consuli. Din anul
336 î.Hr., în fiecare an a fost ales un p. orăşenesc,
însărcinat cu administrarea justiţiei şi, din 242 î.Hr., i
s-a adăugat un p. itinerant pentru cauzele în care una
dintre părţi nu era un cetăţean roman. Numărul p. a
crescut la 4 în 227 î.Hr. şi la 6 în 197 î.Hr. pentru a face
faţă conducerii provinciilor. Sulla face să crească
numărul la 8, limitând competenţele p. la administrarea
justiţiei în Roma şi stabilind ca ei să fie trimişi în pro-
vincii după un stagiu de un an în această funcţie.
pretorieni, corp militar roman înfiinţat ca gardă per-
sonală de Augustus în anul 27 î.Hr, compus din 9
cohorte. Aflaţi, la început, sub comanda directă a prin-
cipelui şi, din anul 2 Î.Hr., a doi prefecţi ai pretoriului,
p. aveau un rol important în numirea şi detronarea
împăraţilor. Au fost desfiinţaţi de Constantin în 312.
Pretorias, Manhinus Wessels, om politic bur (Graaff-
Reinet, Cape Town, 1819-Potchefstroom 1901). înte-
meietor al Pretoriei, a fost primul preşedinte al Trans-
vaalului ( 1857-1860) şi, apoi, al Statului Liber Orange
(1860-1863), încercând în zadar să realizeze unirea
celor două republici bure. Din 1879, a condus, împreună
cu S. Kruger şi P.J. Joubert, lupta burilor împotriva
englezilor care ocupaseră Transvaalul, obţinând retrage-
rea acestora în 1881. prevederi sociale, v. legislaţie
socială. prezbiterianism, la origine, organizare
ecleziastică a calvinismului şi, apoi, a Bisericilor
provenite din acesta, numite chiar prezbiteriene.
Apărută din dorinţa abolirii oricărei ierarhii ecleziastice,
modul de organizare prez-biterian constă într-un
consiliu (sau prezbiteriu) al unor laici bătrâni, în condiţii
de egalitate deplină faţă de slujitorii cultului, iar peste el
există un sinod sau consistoriu local (orăşenesc,
regional sau naţional) care se supune în faţa adunării
generale a bisericilor. Prietenia catolică, asociaţie
confesională, continuatoarea „Prieteniei creştine",
întemeiată de Pio Brunone Lanieri (1759-1830) în
Piemont în timpul Restauraţiei. Profesa supunerea faţă
de papă şi de rege şi îşi propunea difuzarea cărţilor
admise. A fost desfiinţată de Carlo Felice. Prietenia
creştină, asociaţie secretă confesională, întemeiată la
Torino în 1780, de iezuitul elveţian Nicolaus Von
Diessbach ( 1732-1790) având un caracter puternic
legitimist. Consacrându-se apostolatului intelectual,
asociaţia, răspândită şi în Franţa, Elveţia şi Germania, a
apărat drepturile papei faţă de Napoleon,
1043
PRIMATO
Primato, revistă bilunară publicată la Roma între 1940
si 1943. Condusă de G. Bottai, a fost una dintre cele
mai nonconformiste publicaţii apărute în timpul
fascismului, fiind deschisă chiar şi colaborării unor
intelectuali nealiniaţi sau antifascişti. Printre colabo-
ratori s-au aflat C. Pavese, A. Gatto, V. Pratolini, C.E.
Gadda, V. Brancati, U. Spirito şi G. Pintor.
Primăvara de la Praga, v. Praga. Primo de Rivera,
José Antonio, om politic spaniol (Madrid 1903-
Alicante 1936). Fiul lui Miguel, a fondat, în octombrie
1933, Falanga Spaniolă (v.) aflată în opoziţie faţă de
regimul republican. Apropiat ideologic de fascismul
italian, a fost de mai multe ori arestat din ordinul
guvernului Frontului popular, în ciuda statutului său de
parlamentar şi, după declanşarea războiului civil, a fost
supus unui proces sumar şi împuşcat. Primo de
Rivera, Miguel, om politic spaniol (Cadix 1870-Paris
1930). General-căpitan la Barcelona (l 922), a reprimat
deosebit de energic grevele anarhisto-sindi-cale.La
Bseptembrie 1923, a organizat o lovitură de stat fără
vărsare de sânge, suspendând constituţia, dizolvând
Cortesurile şi .numind un directorat militar, acceptat de
regele Alfonso XIII. Consolidându-şi autoritatea prin
succesele militare obţinute împotriva rebelilor din
regiunea Rif, în Maroc (1925), a demarat mari lucrări
publice şi iniţiative industriale într-o atmosferă de
puternic naţionalism economic, în 1925, a înlocuit
directoratul militar cu un directorat civil şi a numit o
Adunare Naţională cu funcţiuni consultative, apropiate
de poziţiile corporatiste ale fascismului. Părăsit de in-
dustriaşii ostili intervenţiomsmului statal şi de proprie-
tarii funciari care se temeau de exproprierea latifun-
diilor, afectat de consecinţele crizei economice din 1929,
s-a retras de la putere (28 ianuarie 1930) şi s-a
autoexilat în Franţa.
primogenitura, drept de, drept succesoral, abolit în
Italia din 1866, în baza căruia patrimoniul familial trecea
prin testament unei singure rude de sex masculin, în
mod normal cel mai aproape în grad. Între rudele de
grad egal patrimoniul revenea celui mai mare în vârstă.
Prina, Giuseppe, om politic italian (Novară 1766-
Milano 1814). înalt funcţionar piemontez, a fost, înce-
pând din 1802, ministru de finanţe al Republicii Italiene
şi al Regatului Italiei, ambele de inspiraţie napoleoniană.
Pentru a finanţa campaniile lui Napoleon, a înăsprit la
maximum presiunea fiscală, atrăgându-şi ostilitatea
nobilimii şi a poporului. După înfrângerea lui Napo-
leon, a fost atacat şi linşat în cursul unei răscoale.
principat, termen prin care istoriografia desemnează
perioada din Imperiul roman care începe cu Augustus
şi se încheie cu criza din sec. III, caracterizată prin
păstrarea formelor constituţionale din epoca republi-
cană. Augustus nu a eliminat organismele şi
1044
magistraturile republicane, ci s-a limitat, cel mult, să-şi
atribuie o serie de competenţe şi prerogative cum ar fi
aceea de tribun pe viaţă care îi garanta inviolabilitatea
tribunilor plebei şi imperium-ul (mandatul) proconsu-
lar asupra provinciilor; în acest fel, imparami (prin-
ceps) deţinea controlul absolut asupra armatei dizlocate
în provincie, în timp ce singurele trupe cantonate în
Italia, cele 9 cohorte de pretorieni, se aflau sub comanda
sa personală. Taxele încasate din provinciile adminis-
trate de principe nu ajungeau în finanţele publice, în
vistieria statului, ci în conturile fiscului, controlat di-
rect chiar de principe, în sfârşit, în anul 12 î.Hr.,
Augustus şi-a asumat funcţia de cel mai mare dintre
pontifi care, de atunci, a rămas o prerogativă a
principelui. Trecerea de la republică la p. a fost consfin-
ţită definitiv prin urmaşul lui Augustus, Tiberius (14
î.Hr.-37 d.Hr). Cotitura spre absolutism, impusă de
Nero (54-68), a provocat, iniţial, revolta aristocraţiei
senatoriale şi, după aceea, rebeliunea comandanţilor din
provincie care, în cele din urmă, 1-a adus pe tron pe
Vespasian (69-79). Domiţian (81-96) a reactualizat
aspiraţiile autocratice ale lui Nero, provocând aceleaşi
reacţii; a ajuns, în acest fel la putere, Nerva (96-98), un
bătrân senator datorită căruia a început o perioadă de
armonie între principe şi clasa conducătoare senatorială.
Următorii împăraţi, până la Marcus Aurelius (161-
180), au fost acceptaţi după principiul alegerii celui
mai bun, în respectul unei noi ideologii care descria p.
ca fiind un serviciu adus de principe imperiului. Criza
ulterioară s-a degradat în marea anarhie militară (235-
285) care a dus la transformarea p. într-o monarhie
absolută. Termenul p. mai este utilizat şi pentru
desemnarea evoluţiei senioriei (v.) medievale, când
puterea seniorului era legitimată formal de împărat sau
de papă.
principi electori, principi laici şi ecleziastici din Sfântul
Imperiu Roman cărora le-a revenit, începând din sec.
XI, misiunea de a-1 alege pe împărat. Funcţiile şi privi-
legiile lor au fost expuse de Carol IV în Bula de aur din
1356 care a limitat la 7 numărul p.e.: arhiepiscopii de
Köln, Trier şi Mainz, ducele de Saxonia, contele din
Palatinatul renan, margraful din Brandenburg, regele
Boemiei. în timpul Războiului de treizeci de ani,
Frederic V din Palatinat a fost scos din rândul celor
şapte (1623) şi funcţia sa electorală a fost preluată de
ducele de Bavaria, dar tratatul de la Osnabrück ( 1648)
a redat Palatinatului renan dreptul de a alege şi a făcut ca
numărul p. e. să ajungă la 8. După ce numărul lor a ajuns
la 9, în 1692, prin includerea ducelui de Braunschweig-
Lüneburg (Manovra), au redevenit 8 când Karl Theodor
de Salzbach, elector din Palatinat, a devenit duce de
Bavaria cumulând astfel două funcţii de elector. Cuceririle
napoleoniene au dus, în 1803, la o modificare radicală a

colegiului p. e. care, în cele din urmă, a decăzut o dată cu
declararea sfârşitului Sfântului Imperiu Roman, în 1806.
pritani, inalti magistrati din palets greceşti. La Atena,
după reforma lui distene, din 508, p. aveau sarcina de a
pregăti şedinţele adunării şi ale consiliului şi de aprimi
ambasadorii şi comunicările adresate statului. Funcţia
de p.era îndeplinită prin rotaţie de către toţi membrii
consiliului, împărţiţi în 10 grupuri de câte 50, fiecare
provenind din unul dintre cele l O triburi în care distene
îi împărţise pe cetăţeni.
privatizare, transferarea unor proprietăţi publice
(patrimoniu aparţinând statului sau unor societăţi lo-
cale, întreprinderi cu participare publică) către subiecţi
privaţi. P. au fost, în anii '80, unul dintre elementele de
bază ale politicii liberism promovate de primul ministru
britanic M.Thatcher ca un instrument pentru a
eficientiza întreprinderile şi a redresa bugetele de stat.
în anii '90, p. au devenit obiectul unor vii polemici în
Italia.
prizonieri de război, în Antichitate, tratamentul p.
de r. era complet lăsat la latitudinea învingătorilor, în
Evul Mediu, Biserica a susţinut principiul omeniei în
tratamentul lor. Abia în epoca modernă s-a instaurat
principiul schimbului şi al eliberării, reglementat prin
acorduri şi legi. Primele acorduri internaţionale datează,
însă, de la începutul sec. XX., prin semnarea conven-
ţiilor asupra p.de r. de la Haga (1907) şi de la Geneva
(1929,1949 şi 1977). Se prevede în mod special că p.
de r. au dreptul de a fi trataţi într-o manieră umanitară,
să nu fie obligaţi să furnizeze informaţii, să primească
îngrijiri medicale, raţii alimentare suficiente, corespon-
denţă şi pachete, să-şi poarte însemnele de grad, să
înainteze reclamaţii către Crucea Roşie; ei trebuie să fie
internaţi departe de zonele de conflict şi nu pot fi puşi
să execute lucrări periculoase sau în scop militar.
Probus, Marcus Aurelius, (Sirmium 232-282), împărat
roman (276-282). Militar, dux Orienti* sub Tacitus, a
fost proclamat împărat de către armată. Curajos şi onest,
a dus campanii victorioase împotriva germanilor,
sarmaţilor, persanilor, intrând în Roma în 281, dar fiind
ucis într-o răscoală a soldaţilor. proconsul, în Roma
antică, un consul căruia i se prelungea mandatul
(prorogatio imperii) pentru a-şi menţine comanda
militară pe durata unei campanii sau pentru a administra
o provincie. După 146 î. Hr., când numărul
provinciilor a crescut, funcţia nu mai are caracter
extraordinar ci devine obişnuită. Situaţia s-a perpetuat
şi în epoca imperială prin aşa-numitele provincii
senatoriale. Puterea proconsulară a fost unul dintre
atributele fundamentale ale împăratului în timpul
principatului.
Procopie cel Mare, om politic ceh (m. Lipany 1434).
Căpetenie a husiţilor (v.), a condus, începând din 1426,
PROGRES
armatele husiţilor taboriţi, învingându-1, în 1431, la
Domazlice, pe legatul papal Cesarmi şi obţinând dreptul
de a participa, în vederea unei reconcilieri, la conciliul
de la Basel ( 1433). Intrând în conflict cu cealaltă tabără
husită, a utraquiştilor, a fost înfrânt şi ucis în bătălia de
Ia Lipany.
Procopius din Cezarea, istoric bizantin (Cezarea,
Palestina, cea 500-Constantinopol cea 570). Din 527,
a făcut parte din statul majorai lui Belisarie şi, din 562,
a fost prefect al Constantinopolului. Istoric nu întot-
deauna obiectiv, dar bogat în amănunte preţioase
prezentate într-o formă literară, a scris o Istorie a răz-
boaielor lui lustinian în care povestea campaniile împo-
triva persanilor, vandalilor şi goţilor. Nu i se poate
atribui cu certitudine lui P. o Istorie secretă, lucrare în
care era prezentată într-o manieră deosebit de tenden-
ţioasă domnia lui lustinian.
Prodi, Romano, economist şi om politic italian (Scan-
diano, Reggio Emilia 1936). Profesor de economie la
Universitatea din Bologna, catolic democrat, s-a aflat de
două ori la conducerea FRI (Institutul pentru Reconstruc-
ţia Industrială) pentru a redresa activitatea acestei
instituţii (1982-1989 şi 1993-1994). In 1995, a fost
promotorul constituirii alianţei între formaţiunile de
centru-stânga în vederea adoptării unui program de
reforme instituţionale finalizate prin intrarea Italiei în
Uniunea Europeană. După câştigarea alegerilor din
1996, sub semnul Măslinului, a fost numit preşedinte
al Consiliului de Miniştri, fn 1998 a fost nevoit să
demisioneze în urma retragerii din coaliţie a Partidului
Renaşterii Comuniste. In 5.IX.1999 a fost ales
preşedinte al Comisiei Europene. produs intern brut
si produs naţional brut, mărimi macroeconomice
care exprimă în valori monetare cantitatea de bunuri
şi servicii produse într-un an de economia unei ţări,
inclusiv amortismentele. Prin produsul intern brut
(PIB), se măsoară creşterea reală (adică independent de
creşterea preţurilor) a unei economii. PIB în Italia, de
ex., a fost, în 1971, de 63 916 miliarde (în lire 1970),
în 1981, de 85 583 miliarde. Produsul naţional brut
(PNB) se obţine adăugând la PIB venitul rezultat din
investiţiile externe ale societăţilor din ţară şi scăzând
venitul obţinut în ţară de investitorii străini. Printre
indicatorii privind dezvoltarea economică, se folosesc
şi nivelurile variaţiilor anuale ale PIB sau PNB, ca şi
partea din produsul intern sau naţional care provine
din diferite sectoare economice. programare
economică, v·. planificare economică. progres, în
filosofie, concept conform căruia omenirea ajunge de la
stadiile inferioare la cele mai înalte, per-fecţionându-
şi continuu relaţiile sociale, condiţiile de viaţă, nivelul
cultural. Ideea de p. nu se regăseşte în gândirea antică
dominată de o viziune ciclică asupra
1045
PROGRESSIVE ERA
istoriei şi nici în cea medievală, când a prevalat escato-
logia creştină care vedea o mântuire a omului doar în
viaţa de apoi. Schimbarea de concepţii s-a produs în
Renaştere, când gânditori ca G. Bruno, F. Bacon şi R.
Descartes au început să pledeze pentru posibilitatea
lărgirii cunoştinţelor prin intermediul raţiunii şi al
studiului ştiinţific. Numeroasele descoperiri ştiinţifice
au stat la baza noii idei de p., prezentată pe larg în sec.
XVIII de iluminism, care l-a considerat drept lege
constantă a istoriei. O asemenea concepţie a fost spri-
jinită, în sec. XIX, prin teoriile asupra evoluţionismului
biologic ale lui Ch.Darwin (descoperind în legile evo-
luţiei şi în procesul selecţiei naturale o garanţie a unui
p. constant) şi ale lui H. Spencer (care a înţeles evoluţia
ca lege universală având drept scop perfecţiunea şi
fericirea în cel mai înalt grad). Ideea de p. a pătruns
adânc în marxism, care a văzut în evoluţia forţelor de
producţie posibilitatea de a instaura o societate nouă,
egalitaristă, eliminând exploatarea datorată împărţirii
pe clase, în sec. XX, a intervenit o criză a ideii de p.:
teoriile evoluţioniste au fost limitate la domeniul strict
ştiinţific, în timp ce p. tehnologic a început să-şi etaleze
propriul potenţial distructiv, iar cel economic caracterul
inechitabil astfel încât, în cele din urmă, a devenit prefe-
rabilă, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale şi econo-
mice, adoptarea conceptelor de modernizare în loc de
p. şi de subdezvoltare în loc de decădere. Progressive
Era (engl.: epoca progresului), perioada 1898-1917
din istoria SUA, caracterizată prin amploarea deosebită
a unei mişcări progresiste care a impus o serie de
reforme sociale şi politice, împotriva corupţiei, a puterii
marilor trusturi şi a exploatării muncii. Mişcarea, cu
rădăcini ideologice şi sociale complexe (pe de o parte în
poporanismul agricol tradiţionalist, pe de altă parte
într-o elită intelectuală reformatoare), a influenţat cele
două mari partide, precum şi perioadele de mandat
prezidenţial ale lui Th. Roosevelt şi W. Wilson.
prohibiţionism, interdicţia adoptată de guvernul SUA
privind fabricarea, vânzarea şi consumul de băuturi
alcoolice. P. a fost introdus ca lege în 1871, în statul
Mâine şi, apoi, în alte state, până când, prin cel dc-al
X νΐΠ-lea amendament la constituţie (29.1.1919), a fost
extins la toate statele americane. P. a avut, însă, rezultate
opuse celor dorite, provocând răspândirea contrabandei
şi a gangsterismului, şi a fost abrogat de preşedintele
F.D. Roosevelt, la 5.XI.1933, prin al XXI-lea
amendament.
proletariat, în Roma antică era cea de-a şasea clasă
socială, compusă din locuitori lipsiţi de bunuri şi incluşi
în recensământ doar pentru că aveau copii, scutiţi de la
plata taxelor şi de efectuarea serviciului militar. Terme-
nul a fost preluat, în sec. XIX, de K. Marx şi F. Engels
pentru a desemna clasa lucrătorilor şi, în special,
1046
muncitorii salariaţi a căror muncă era plătită de către
capitalist într-o măsură inferioară creşterii în valoare a
bunului produs, creând, astfel, plusvaloarea. Clasă ex-
ploatată, crescând ca număr prin proletarizarea conti-
nuă a sectoarelor mic-burgheze (meşteşugari, comer-
cianţi, ţărani, funcţionari), p. va dobândi conştiinţa
unităţii de interese şi va realiza revoluţia care va desfiinţa
clasele. Viziunea dihotomica bazată pe opoziţia prole-
tariat-burghezie va fi înlocuita de sociologia modernă
printr-o analiză mai aprofundată a segmentului format
din lucrătorii salariaţi, separând astfel clasa socială de
mişcarea politică socialistă.
proprietate, dreptul de a se folosi şi a dispune, deplin
şi exclusiv, de diferite lucruri, în limitele prevăzute de
lege. Termenul provine din latinescul proprius (ceva
care este specific) şi face diferenţa, exprimată încă din
dreptul roman, între posesie (deţinerea de fapt a unui
lucru, independent de legitimitatea unei astfel de deten-
ţii) şi proprietatea propriu-zisă (dreptul de posesie a
unui lucru, mai presus de posesia efectivă). Pe parcursul
istoriei, conceptul de p. a luat diferite forme.
• Antichitate. Studii etnologice şi reconstituiri istorice
duc la presupunerea că primele forme de p. ar fi fost
colective (familie, trib sau clan), cu excepţia uneltelor
pe care individul le confecţiona pentru el însuşi, în
civilizaţia mesopotamică, siriană sau egipteană, unde
nu exista o proprietate privată asupra pământului, s-au
precizat, în schimb, cu claritate caracteristicile unei p.
publice, cu un suveran care era stăpânul întregului
teritoriu, deşi era prevăzută atribuirea în folosinţă
exclusivă a acestuia. Şi în Grecia, p. bunurilor imobile
era, la origine, colectivă. Afirmarea p. individuale, sepa
rată de privilegiul rezervat monarhului şi ajutoarelor sale,
a fost destul de înceată şi este semnificativ faptul că, în
limba greacă, nu a existat niciodată cuvântul care să
denumescă un asemenea proces. Termenul a fost, însă,
tratat cu toată atenţia în perioada romană; dreptul ro
man a prevăzut norme şi competenţe ample în vederea
reglementării proprietăţii; aceste prevederi stau, în multe
privinţe, la baza regimului juridic din zilele noastre.
• Epoca medievală, în Evul Mediu, dreptul roman s-a
contopit cu tradiţia germanică conform căreia p. era
colectivă şi se rezuma, în esenţă, la dreptul de folosinţă
a unui bun oarecare (fiind posibil, de ex., să existe un
proprietar al terenului şi un altul pentru plantele care
se cultivă pe acest teren). Această concepţie s-a
reflectat mai direct în orânduirea feudală care făcea
distincţia între dominium directum şi dominium utile,
cu un titular de drept asupra terenului şi un
concesionar, feudalul, care avea asupra teritoriului un
fel de suveranitate. S-au menţinut, de asemenea, unele
forme tradiţionale de p. privată: alodiul (din germanicul
all odd, posesie deplină) era un pământ liber de

obligaţii feudale, rămânând ca atare mai ales în perioada
comunelor.
• Epoca modernă. Din mediul urban au venit princi-
palele noută(i în regimurile de p.: dezvoltarea economiei
monetare şi a producţiei manufacturiere, împreună cu
apariţia unor imperii financiare ale marilor familii de
bancheri şi, apoi, ale societăţilor pe acţiuni au făcut ca
p. să capete un caracter preponderent mobiliar. Decla-
raţia drepturilor omului, din 1789, şi Codul Civil napo-
leonian au formulat o idee a p. foarte apropiată de cea
de astăzi („dreptul de a dispune de lucruri într-o manieră
absolută, cu condiţia să nu fie utilizate într-un mod
interzis de legi"). Probleme noi legate de concepţia tra-
diţională asupra p. au apărut în sec. XX datorită marilor
întreprinderi industriale şi financiare, în cadrul cărora
s-a constatat o diviziune accentuată între p. şi condu-
cere, prin marile societăţi bazate pe banii unui mare
număr de acţionari (proprietari), dar gestionate de un
cerc restrâns de managers care iau deciziile.
prostituţie, existentă la toate popoarele, încă din
Antichitate (Egipt, Babilon, Palestina etc), a avut uneori
caracter religios: -p. „sacră", practicată în anumite
temple, mai ales în Mesopotamia şi în Canaan, dar şi
în Grecia (în templul Afroditei din Corint), în Grecia
existau lupanare private şi publice în care se aflau pros-
tituate sclave; hetairele erau prostituate cu o cultură şi
un statut social speciale şi, deseori, îşi exercitau influenţa
şi asupra problemelor politice. Prezenţa curtezanelor cu
un comportament rafinat a fost introdusă, mai târziu, şi
la Roma, unde prostituatele erau înregistrate şi
plăteau impozite speciale, în oraşele medievale,
prostituatele s-au organizat în adevărate bresle şi
locuiau în case aflate în proprietatea comunei, in
perioada Renaşterii, p. a atins, în privinţa curtezanelor,
nivelul înalt de cultură şi de rafinament al hetairelor
greceşti, în sec. XIX, legiferarea p. a dus la apariţia în
multe ţări a aşa-numitelor „case de toleranţă", în care p.
era practicată sub controlul statului, atât sub aspect
medical, cât şi din punctul de vedere al evidentei şi al
înregistrării poliţieneşti, în sec. XX, în schimb, a apărut
tendinţa de desfiinţare a „caselor de toleranţă" (în Italia,
aceasta s-a întâmplat prin legea Merlin, din 1958)
deoarece însemnau o limitare gravă a drepturilor
personale ale prostituatelor, fără, totuşi, ca această
măsură să rezolve problemele deosebite legate de p., in
special exploatarea sa de către crima organizată.
protectorat, în dreptul internaţional, raportul între două
state în virtutea căruia unul dintre ele îşi asumă faţă de
celălalt obligaţia de a-i susţine interesele în special pe
plan internaţional.
protectionism, orientare de politică economică spre
susţinerea şi încurajarea unor anumite sectoare pro-
ductive sau a întregii economii naţionale, recurgând la
PROTECTIONISM
limitări drastice sau la suspendarea importurilor din
exterior, în toate epocile istorice se poate observa ten-
dinţa sistemelor politice de a proteja economia naţională
de concurenţa produselor externe. O asemenea cerinţă
s-a făcut simţită şi mai puternic în perioada modernă,
când dezvoltarea sistemelor de transport a facilitat
efectuarea schimburilor comerciale, în sec. XVII şi
XVIII, mergând pe linia mercantilismului (v.), statele
europene au dus o politică protecţionistă având ca scop
consolidarea economici interne şi limitarea la un nivel
minim a importurilor, în sec. XVIII, noua economie
capitalistă, orientată preponderent spre piaţă, a determi-
nat afirmarea unor teze ale liberului schimb, fără a
împiedica, totuşi, în multe state, aplicarea unor politici
protecţioniste pentru susţinerea sectoarelor agricole mai
slabe sau a ramurilor industriale aflate în dezvoltare.
• Experienţa secolului XIX. în acest secol, războaiele
napoleoniene şi perioada de recesiune economică de
după ele au condus la orientări de tip protectionist,
mai întâi în Anglia, Franţa şi Austria şi, apoi, în toată
Europa: au fost introduse taxe vamale pe mărfurile
importate, fixarea unor contingente ale importurilor,
stimularea activi taţilor productive naţionale şi a importu-
rilor. Către sfârşitul anilor '40 ai sec. XIX, redresarea
economică a readus în centrul atenţiei liberul schimb,
dar criza economică generalizată care s-a declanşat în
anii '70 a obligat ţările europene (cu excepţia Angliei)
să recurgă din nou la p., mărind tarifele vamale asupra
importurilor de mărfuri din exterior (perioadă a aşa-
numitelor „războaie comerciale"). Guvernele italiene, sub
influenţa grupărilor agrare şi industriale din Nord şi a
latifundiarilor din Sud, au aprobat creşteri ale tarifelor
vamale în 1878 şi 1887 care au stimulat producţia de
cereale şi industriile textilă şi siderurgică, în dauna, totuşi,
a altor sectoare, printre care ramurile agricole specia-
lizate din Sud (vin, citrice, ulei) şi industria mecanică.
• Prolecfionismul în sec. XX. Economiile europeană şi
americană au fost caracterizate prin tendinţele
protecţioniste până în ajunul primului război mondial
şi au fost consolidate ulterior, in perioada interbelică,
arunci când criza economică din '29 (v.) a obligat fiecare
economie naţională în parte la o blocadă care, în Italia
fascistă, a luat forma autarhiei (v.). După cel de-al doilea
război mondial, pe lângă importanţa acordată filosofiei
americane privind multilateralitatea şi liberalizarea
deplină a schimburilor (v. Bretton Woods, conferinţa
de la) a avut loc şi semnarea unor acorduri şi crearea
unor organisme specializate pe scară mondială sau
regională, menite să susţină liberul schimb. Noile mani-
festări ale protecţionismului, provocate de crizele
petroliere din 1973 şi 1979, au fost anihilate în cursul
anilor '90 de dinamica unei globalizări crescânde a pie-
ţelor, materializată prin crearea unor zone largi de liber
1047
PROTESTANTISM
schimb (APEC 1989, Mercosur 1991, S ADC 1992,
ECOWAS 1993, NAFTA 1994) şi în decizia luată de
cele 128 de ţări membre ale WTO (v.), în decembrie
1996, de a realiza liberalizarea totală a pieţelor până în
anul 2000.
protestantism, patrimoniul doctrinar şi totalitatea
Bisericilor întemeiate în urma Reformei. Termenul
provine din „protestul" principilor germani care
aderaseră la învăţăturile lui M. Luther şi au reclamat
presiunile exercitate de împăratul Carol V în vederea
revenirii la ortodoxia catolică, declarând în cadrul dietei
de la Speyer (1529) că puteau „protesta şi mărturisi
public în faţa lui Dumnezeu că nu puteau face nimic
care să fie împotriva Cuvântului Său". Mişcarea
protestantă s-a divizat încă de la început în mai multe
confesiuni în funcţie de personalitatea reformatorilor,
de la Luther însuşi (luteranism), la J. Calvin (calvinism)
şi H. Zwingli (zwinglianism). Întemeierea unor Biserici
protestante propriu-zise a. fost mai rapidă acolo unde
protestantismul s-a aflat într-o poziţie minoritară, supus
unor presiuni din partea Contrareformei catolice, aşa
cum s-a întâmplat în cazul hughenoţilor francezi sau al
valdenzilor (beneficiari ai unei istorii proprii anterioare
Reformei) în Italia, sau din partea unei biserici de stat
(cum s-a întâmplat cu puritanii englezi în opoziţie cu
anglicanismul). Diferitele Biserici libere (baptişti,
metodisti, prezbiterieni) au găsit un teren propice
pentru a se răspândi în America de Nord. Pe lângă
evoluţia fiecărei confesiuni în parte, în sec. XIX-XX,
s-a constatat, începând din Germania, dezvoltarea
unui neoprotestantism care avea la bază teologia şi
metodologia protestantă (locul central al Sfintelor
Scripturi, al lui Cristos şi al credinţei; necesitatea unei
autoreforme continue a bisericilor) mai presus decât
aspectele dogmatice sau confesionale. Vezi şi :
baptişti, calvinism, creştinism, ecumenism,
episcopalism, luteranism, metodism, pietism, prezbi-
terianism, puritanism, quakeri, Reformă, valdenzi.
protoistorie, termen care denumeşte, prin tradiţie, a doua
perioadă a preistoriei, caracterizată prin manifestări
culturale atestate, lipsite, însă, de scriere. Unii cercetă-
tori consideră că această perioadă ar începe din Neolitic;
alţii consideră că ar include epocile Bronzului şi a
Fierului. Opinii mai recente neagă valabilitatea acestei
periodizări, refuzând să accepte separarea tradiţională a
istoriei de protoistorie, bazată pe apariţia scrierii.
Proudhon, Pierre-Joseph, filosof şi om politic francez
(Besançon 1809-Paris 1865). Autodidact, a creat un
model utopic de societate în care „autogcstiunea munci-
torească" va reuşi să împace libertatea individuală şi
armonia socială, capitalul şi munca. Prin celebra sa
lucrare Ce este proprietatea? (1840), a criticat cu
asprime egoismele sociale, definind proprietatea ca pe
1048
„un furt". Societatea socialistă va putea fi realizată doar
atunci când statul va fi distrus şi se va sprijini
autoorganizarea societăţii, conform unei concepţii în
bună parte anarhiste. P. nu poate expune cu aceeaşi
claritate căile concrete ale revoluţiei proletare, în spe-
cial după falimentul Băncii Poporului, fondată de el
(1848) pentru acordarea creditului gratuit care ar fi
eliminat profitul. Arestat de mai multe ori, după 1849,
pentru ideile sale, a asistat la scăderea treptată a
influenţei directe pe care o avea asupra mişcării
muncitoreşti, chiar dacă scrierile sale (Filosofia mizeriei,
1846; Confesiunile unui revoluţionar, 1849; Ideea
generală a revoluţiei în secolul alXIX-lea, 1851 ; Războiul
si pacea, 1861) au avut mult timp ecou în mişcarea
anarhistă şi socialistă.
Provence, regiune istorică din sud-estul Franţei. Lo-
cuită în trecut de populaţii ligure, a fost ocupată între
sec. VIII şi V î.Hr. de populaţii celtice, în timp ce litoralul
său era colonizat, începând din sec. VII î.Hr, de fe-
nicieni şi de greci. Cucerită de romani, în anul 122 î.Hr,
aceştia au denumit-o Provincia (de unde provine numele
actual). A fost invadată începând din sec. V de vizigoţi,
burgunzi şi ostrogoti cărora le-au urmat, în sec. VI,
francii. De mai multe ori, coastele sale au fost asediate
de arabi. Regat, începând din 855, foarte curând dez-
membrat şi realipit statului franc, a fost cedat Burgundiei
de către Hugo de Provence, un feudal foarte puternic,
ales ca rege al Italiei în 926. în sec. XII, provincia a fost
împărţită între conţii de Barcelona şi de Toulouse, iar
în secolele XII-XIII, a cunoscut înflorirea literaturii în
limba oc. P. a fost teritoriul în care a avut loc erezia
catarilor împotriva cărora s-a desfăşurat în 1208-1209
cruciada contra albigenzilor (v.) regiunea fiind devastată
cu acest prilej, în 1246, a trecut sub stăpânirea Casei de
Anjou şi în 1486 a intrat sub domnia coroanei franceze.
provincie romană, Ia origine, cadru în care se exercita
competenţa oricărui magistrat roman; din sec. III Î.Hr,
termenul a desemnat teritoriile anexate de Roma,
neavând statut federal, ci aflate sub guvernarea directă
a unui pretor sau a unui consul al căror mandat (la
început pe o durată de un an) a fost, curând, prelungit,
uneori pentru perioade nedeterminate. Primele p.r. au
fost Sicilia şi Sardinia (227 i.Hr.), urmate de Spania
( 197), Macedonia (148), Africa ( 146) şi Asia ( 126). în
epoca imperială, a fost introdusă diferenţierea între
provinciile senatoriale (guvernate de proconsuli cu man-
dat de senatori) şi provinciile imperiale (guvernate de
trimişi ai împăratului, numiţi mai târziu praeses). Dio-
cletian (284-305) a redus suprafaţa lor, făcând din ele
simple unităţi administrative de importanţă redusă
(peste 100) cu caracter mai mult fiscal, grupate în for-
maţiuni intermediare (dioceze sau prefecturi); el a
dispus, de asemenea, ca, în aceste provincii, să fie sepa-

rată puterea civilă (păstrată de un guvernator) de cea
militară (încredinţată unui comandant al armatei sta-
ţionate în zona respectivă), Provincii basce, v. basci.
Provinciile Unite, nume dat statului federal constituit
în partea nordică a Ţărilor de Jos între 1579 şi 1795 şi
cuprinzând cele şapte provincii cu majoritatea populaţiei
de confesiune calvinistă (Zeeland, Overijssei, Olanda,
Gelderland, Friesland, Groningen, Utrecht) ieşite de
sub dominaţia Spaniei (Uniunea de.la Utrecht, 1579).
Prusia, vechi stat din Germania de nord. Primul său
nucleu era constituit din zona baltică dăruită de Konrad,
duce de Mazovia, cavalerilor din Ordinul cavalerilor
teutoni (1226), şi stăpânirea de către aceştia a fost
consfinţită de împăratul Frederic II care a pus condiţia
obligatorie a creştinării populaţiei locale (berusi, numiţi
mai apoi prusieni). Colonizarea de către Ordinul cavale-
rilor teutoni a întâmpinat o rezistenţă dârză şi a fost
posibilă doar prin construirea unor sedii fortificate ale
garnizoanelor. Pentru a scoate în evidenţă importanţa
stăpânirii P. pentru ordin, casa mamă (mănăstirea în
care fusese întemeiat) a fost mutată la Marienburg
(1309). Expansiunea teritorială a P. a fost încetinită de
alianţa antiteutonă dintre lituanieni şi polonezi (1386)
care, prin bătălia de la Tannenberg ( 1410) şi prin prima
şi a doua pace de la Thorn (1411 si 1466) au împărţit
regiunea în două: partea de vest a fost anexată la Polonia,
iar cea de est a rămas în stăpânirea ordinului, supusă,
însă, controlului şi tutelată de regele Poloniei, în 1525,
Albert de Hohenzollern, mare maestru al Ordinului
cavalerilor teutoni, a aderat la reforma luterană şi a
secularizat posesiunile ordinului. Schimbarea a fost
confirmată de către Sigismund, regele Poloniei, prin
tratatul de la Cracovia, care a transformat teritoriul în
ducat ereditar, vasal al coroanei poloneze. La sfârşitul
primului război nordic ( 1654-1660), pacea de la Oliva,
între loan Cazimir, regele Poloniei, şi marele elector de
Brandenburg, Friederich Wilhelm, a înlăturat legătura
feudală dintre P. şi Polonia.
• Ascensiunea Prusiei. Frederic III al P. ( 1688-1713),
ca o compensaţie pentru sprijinul acordat împăratului
Leopold I cu ocazia războiului de succesiune la tronul
Spaniei ( 1700-1713), obţine de la acesta titlul de rege,
sub numele de Frederic I (18.1.1701 ). O dată cu Frederic
Wilhelm I (1713-1740) şi, mai târziu, cu Frederic Π
(1740-1786) s-a creat puterea militară prusacă, ea
reuşind să obţină importante avantaje teritoriale de pe
urma participării la diferite războaie europene. După
obţinerea Sileziei ( 1742), prin prima împărţire a Poloniei
( 1772), a redobândit şi P. occidentală, cu excepţia oraşe-
lor Gdansk şi Torun, ocupate însă cu prilejul celei de-a
doua împărţiri (1792). în 1795, a obţinut Poznania de
la Franţa (pacea de la Basel) şi, prin a treia împărţire a
PSIHANALIZĂ
Poloniei, Varşovia devine prusacă şi graniţele se întind
până la râul Niémen. Umilită grav în timpul războaielor
lui Napoleon, la congresul de la Viena (1815) P., care
avusese un rol decisiv în înfrângerea împăratului francez,
a cedat Rusiei o bună parte din teritoriile poloneze,
obţinând în schimb Saxonia nord-vestică, Pomerania
suedeză, Westfalta, Ruhr, Renania şi Saarul, devenind
astfel un stat preponderent german. • De la Prusia la
Germania. Dacă, în 1848, Frederic Wilhelm IV a
refuzat coroana de împărat al Germaniei care-i fusese
oferită de Adunarea naţională de la Frankfurt, o dată cu
numirea în funcţia de cancelar a lui O. von Bismarck (
1862) a început să se impună programul politic, „mic
german", de unificare a Germaniei, excluzând Austria,
sub hegemonia prusacă. După războaiele victorioase cu
Austria ( 1866) şi cu Franţa ( 1870-1871 ), suveranii
statelor germane, reuniţi la Versailles, 1-au proclamat
pe Wilhelm I al P. ca împărat al Germaniei
(18.1.1871). Prin proclamarea imperiului, istoria P. a
început să se identifice cu cea a Germaniei, deşi îşi
păstra propriul guvern şi propriul parlament. La sfârşi-
tul celui de-al doilea război mondial ( 1939-1945), terito-
riile prusace de la Est de linia râurilor Oder-Neisse au
fost cedate Poloniei.
Psametic I, faraon egiptean (n. 663-m.609 î.Hr.), înte-
meietor al dinastiei saite (XXVI). A reuşit să obţină
independenţa Egiptului faţă de asirieni. A fost primul
faraon care a folosit mercenari greci şi a deschis porturile
deltei Nilului pentru negustorii greci. psihanaliză,
cercetarea asupra psihologiei abisale, iniţiată de S. Freud
( 1856-1939), a fost aplicată de acesta şi la istorie.
Existenţa unui trecut psihic care trăieşte într-o
temporalitate inconştientă şi determină structurile
culturale profunde ale mentalităţii umane a fost cercetată
de Freud prin analizarea unor personalităţi ca Moise sau
Th.W. Wilson, în paralel cu teoriile fondatorului p., s-a
dezvoltat şi interesul direct pentru dimensiunea psihică
şi subconştientă a istoriei manifestat de fondatorul revistei
„Annales", M. Bloch, care urmărea astfel să pătrundă
dincolo de suprafaţa evenimenţială a faptelor. Pe baza
doctrinei freudiene - care η-a fost scutită de polemici
iscate de contribuţia sa la cercetarea istorică - s-a dezvoltat
un curent al „psihoistoriei" care tinde să interpreteze
scrieri, fapte sau evenimente în lumina unei cercetări
psihologice a autorilor lor, adică într-o cheie biografică.
Metodele psihanalitice au fost aplicate în special la viaţa
şi activitatea unor categorii de personaje istorice, cum ar fi
marii dictatori sau conchistadori: unele constante biografice
(de ex., originea familială sau etnică) au devenit date inedite
care explicau opţiunile lor. Tehnici asemănătoare au fost
extinse la studiul evenimentelor sociale (cuceririle,
funcţionarea mitului, raporturile servitor-stăpân,
revoluţiile, formele de psihologie colectivă).
1049
PTOLEMEI
Ptolemei, dinastie de origine macedoneană care a
domnit în Egipt de la moartea lui Alexandru cel Mare
(323 î.Hr.) până in 44 î.Hr. Dinastia s-a numit şi a
Lagizilor, de la Lagos, numele tatălui lui Ptolemeu Soter.
Ptolemeu l Soter (n.cca 366-m. 283 î.Hr.), rege al
Egiptului (305-283), a întemeiat dinastia: obţinând
satrapia Egiptului cu ocazia primei împărţiri a
imperiului lui Alexandru (323), a fost adversarul cel
mai hotărât al tuturor proiectelor de reunificare a
imperiului. A reuşit să consolideze frontierele regatului
său şi să-şi întărească autoritatea în Marea Egee,
dobândind în cele din urmă (305) titlul de rege. Ptolemeu
U Filadelful (309-246 î.Hr.) a perfecţionat sistemul
fiscal şi administrativ conceput de tatăl său, Ptolemeu
I, care 1-a asociat la tron în 285 şi a iniţiat un cult
dinastic pentru suveranii Ptolemei. în cadrul politicii
de integrare culturală a diferitelor elemente componente
ale regatului său, a grăbit încheierea traducerii greceşti a
Vechiului Testament, denumită şi „Septuaginta".
Pwlemeu Ui Evergetul (n.284-m.221 î.Hr.), rege al
Egiptului (246-221 ), a intervenit în Siria pentru a apăra
drepturile surorii sale Berenice şi ale fiului acesteia; n-a
reuşit să-şi salveze sora, dar a cucerit Seleucia, portul
Antiochiei, care a rămas sub stăpânirea Lagizilor până
în 219, Cilicia şi Pamphilia. Prin domnia sa, puterea
Egiptului ptolemeic a ajuns la apogeu. Ptolemeu XIII
Dionysos (n.63-m.47 î.Hr), rege al Egiptului (51-47), a
intrat în conflict cu sora şi soţia sa, Cleopatra VII. Pe
când pregătea o armată pentru a lupta împotriva ei, a
venit la el Pompcius (48), de curând învins la Pharsalos;
P. a ordonat ca el să fie ucis, în încercarea de a-i face pe
plac lui Caesar, dar efectul a fost contrar. Atunci, P. a
declanşat împotriva lui Caesar şi a Cleopatrei războiul
alexandrin, în care el însuşi şi-a pierdut viaţa.
publicitate, activitate promotional^ pentru unele bunuri
sau servicii, a cărei primă apariţie poate fi găsită în
foile de papirus utilizate la greci şi la romani pentru a
anunţa spectacole, jocuri şi vânzări de sclavi. Ulterior,
rolul de agent publicitar a fost preluat de crainicul din
iarmaroacele şi din târgurile medievale. P. modernă s-ă
dezvoltat o dată cu răspândirea ziarelor în sec. XVII
(prima apariţie în presă are loc în Franţa, în 1630) şi,
mai ales, odată cu dezvoltarea industrială: propaganda
comercială s-a servit întotdeauna de tehnici şi instru-
mente mereu noi, de la simplul afişaj la panourile lumi-
noase, de la mesajele radiofonice la incisivele spoturi
de televiziune. Alături de activitatea promoţională şi
informativă referitoare la produsele în sine, p. din sec.
XX a inventat şi un rol de „creare" a nevoii şi de atragere
spre consum, tipice pentru sistemul de viaţă al celor
mai bogate naţiuni.
pueblos, populaţie de piei-roşii din America de Nord,
stabilite în Arizona şi în New Mexico. Numele lor a fost
1050
dat de spanioli pentru că locuiau în sate (sp.: pueblos)
formate din case zidite. Metodele lor de cultivare a pă-
mântului, de irigaţie şi artizanat sunt de pe vremea civili-
zaţiilor maya şi aztecă. Din punct de vedere lingvistic, p.
se împart în grupurile scosones, tano, kores şi zuni.
Puerto Rico, insulă din Antilele Mari, dependentă de
SUA. A fost descoperită în 1493 de C. Columb care a
denumit-o San Juan Bautista şi a fost ocupată în numele
Spaniei, în 1508, de J. Ponce de Leon (care a declanşat
o acţiune de exterminare a populaţiei indigene), în 1897,
obţine autonomia politică, dar, în urma războiului
hispano-american, a trecut în sfera de influenţă a SUA
( 1898). în 1952, a obţinut de la SUA acceptarea consti-
tuţiei care a consfinţit condiţia sa de stat liber asociat,
motiv pentru care portoricanii sunt cetăţeni americani,
dar nu se bucură de drepturi electorale în cadrul ale-
gerilor din SUA.
Pufendorf, Samuel, istoric şi jurist german (Kemnitz
1632-Berlin 1694). Unul dintre cei mai mari specialişti
în dreptul natural (De iure naturae et gentium, 1672),
a fost consilier al lui Frederic Wilhelm al Prusiei şi, apoi,
secretar de stat în Suedia ( 1677-1686). Pugaciov,
Emelian Ivanovici, căpetenie a cazacilor
(Zimoveiskaia, cea 1742-Moscova 1775). Fiu al unui
şef al cazacilor de pe Don, a satisfăcut serviciul militar
în armata rusă. în 1773, trecând drept unul dintre sluji-
torii ţarului Petru III, a condus o puternică răscoală a
cazacilor şi a ţăranilor împotriva Ecaterinei II, cucerind
Samara (1774). Capturat în august 1774, a fost dus la
Moscova într-o cuşcă de fier, torturat şi executat în
public. Figura sa a căpătat dimensiuni legendare în
conştiinţa poporului rus.
Puglia, regiune din Italia de sud, mărginită de regiunile
Molise, Campania, Basilicata şi de mările Ionică şi
Adriatică. Din punct de vedere administrativ, cuprinde
provinciile Bari (capitala regiunii), Brindisi, Foggia,
Lecce şi Taranto. sec. VIII î.Hr.
Pe litoralul regiunii, locuit de populaţii indo-eu-ropene
făcând parte din grupul iliric, înfloresc coloniile greceşti
(cea mai importantă era Tarantos). 272 î.Hr.
Tarantos este cucerit de către romani, întreaga regiune
trece sub dominaţia romană, sec. I d.Hr,
Prin împărţirea imperială, P. devine a doua regiune
a Italiei, împreună cu Calabria, Voltumo şi o parte din
Molise. 476 La căderea Imperiului roman de Apus,
P. trece
sub control bizantin.
535-553
Războiul dintre goţi şi bizantini devastează în
mai multe rânduri regiunea.

662-677
Longobarzii reuşesc să definitiveze cucerirea
P. înglobând-o în zona nordică a ducatului de
Benevcnto: bizantinilor nu le mai rămân decât
Otranto şi Gallipoli.
840 Sarazinii cuceresc Bari şi, în 842, Tarante.
sec. IX
Bizanţul recucereşte P.
957 „Catapanul" bizantin, guvernator al regiunii, îşi
stabileşte reşedinţa la Bari. Normanzii pătrund
în zonă, profitând de răscoalele locale.
1059 Robert Guiscard obţine de la papă titlul de duce
de Calabria şi de P. şi pune stăpânire pe regiune.
1220-1250
P. trece printr-o perioadă înfloritoare sub admi-
nistraţia lui Frederic II de Suabia.
1266 Prin înfrângerea lui Manfred, regiunea trece
sub stăpânirea Casei de Anjou. Din acel mo-
ment, urmează evoluţia politico-istorică a re-
gatului Neapole.
1860-1865
P. este anexată Italiei. Faptul că pământurile
aparţinând suveranilor nu au fost împărţite po-
pulaţiei, a favorizat apariţia brigandajului.
punice, războaie, serie de conflicte care, între sec. III
şi II î.Hr., au opus Cartagina Romei, consfinţind ascen-
siunea acesteia din urmă la rangul de cea mai mare
putere din Marea Mediterană.
• PRIMUL RĂZBOI PUNIC (264-241 î.Hr.). Bunele
relaţii dintre Roma şi Cartagina (aliate în 279
împotriva lui Pyrrus) au suferit o ruptură în 264,
când mamertinii din Messina au solicitat ajutorul
romanilor pentru a se apăra împotriva cartaginezilor.
Roma a trimis o armată în Sicilia pentru a lupta
împotriva cartaginezilor şi a aliatului acestora, Hieron
II al Siracuzei, care, totuşi, a trecut, în 263, de partea
romanilor. Decisivă pentru soarta războiului a fost
capacitatea romanilor de a face fată tradiţionalei
superiorităţi navale a Cartaginei. în 260, prin
folosirea aşa-numiţilor corbi (punţi mobile care
permiteau abordarea corăbiilor inamice), flota romană,
comandată de C. Duilius, a înfrânt-o pe cea carta-gineză
la Mylae. După eşecul în Africa a expediţiei conduse
de Atilius Regulus (256), romanii, conduşi de Lutatius
Catulus, au repurtat victoria de lângă Insulele Aegates,
în 241, obligându-i pe cartaginezi să evacueze Sicilia şi
să plătească o despăgubire de război consistentă, în 23
8, după încheierea păcii, romanii le-au luat, în plus,
cartaginezilor Sardinia şi Corsica.
• AL DOILEA RĂZBOI PUNIC (218-201 î.Hr).
Izgoniţi din insule, cartaginezii s-au îndreptat către
Spania, care a fost cucerită între 237 şi 219 î.Hr. de
Hamilcar Barcas şi de fiul său, Hannibal. Decizia lui
Hannibal de a ataca
PURIFICARE ETNICA
Saguntum, aliat al Romei, a declanşat din nou războiul
(218). înainte ca romanii să poată trimite o armată în
Spania, Hannibal a ocupat pe uscat Italia, printr-o
legendară traversare a Alpilor, obţinând victorii
strălucite la Ticinus (218), Trasimene (217) şi, mai
ales, la Cannae (216), dar fără a reuşi să dezbine
confederaţia romano-italica, în acelaşi timp, o armată
romană, comandată de Publius şi de Cnaeus Scipio nu
lăsa ca, din Spania, întăririle să ajungă la Hannibal, ale
cărui forţe erau măcinate de tactica temporizatoare a
lui Q. Fabius Maximus Cunctator. Când Hasdrubal,
fratele lui Hannibal, a reuşit să sosească în Italia în
fruntea unei armate, a fost înfrânt şi ucis la Metaurus
(207). în anul 206, Scipio Africanus, aflat la comanda
armatei romane din Spania, a obţinut o victorie decisivă
la Ilipa şi a intrat în Africa, obligându-1 pe Hannibal să
părăsească Italia. Victoria lui Scipio la Zama, din 202,
i-a obligat pe cartaginezi să se predea, să părăsească
toate posesiunile din Europa şi Numidia (care a devenit
independentă sub domnia lui Massinissa, aliat al
Romei) şi să plătească despăgubiri de război uriaşe. •
AL TREILEA RĂZBOI PUNIC (149-146 î.Hr). A
fost provocat de hărţuiala permanentă a
cartaginezilor de către Massinissa. Când ci au
reacţionat, Senarul roman a declarat război
Cartaginei, trimiţând o armată în Africa.
Cartaginezii s-au arătat dispuşi să capituleze, dar, când
au aflat că printre condiţiile pentru încheierea păcii, se
prevedea şi distrugerea oraşului, s-au baricadat între
ziduri şi au rezistat curajos până în 146, când Scipio
Aemilianus a cucerit oraşul şi 1-a ras de pe suprafaţa
pământului, transformând teritoriul în provincia Africa.
Punjab, regiune din Asia meridională, subîmpărţită
între India şi Pakistan. Locuită încă din preistorie,
acolo s-a aflat civilizaţia de pe Indus, sau de la Harappa
(mileniul II î.Hr), sub stăpânirea populaţiilor ariene.
Alexandru cel Mare a atras regiunea în zona de
influenţă elenistică (sec. IV î.Hr), ea rămânând pentru
multă vreme subîmpărţită în mai multe regate locale.
Unificată începând din sec. XI, sub dominaţia
dinastiilor musulmane (ghurizi, sultanatul din Delhi,
moghuli) până la apariţia puterii sikh (sec. XVIII),
după două războaie sângeroase ( 1845 si 1849), P. a
fost anexat la dominioanele britanice din India; în 1947, a
fost împărţit între cele două state independente,
India şi Pakistan. Din 1983, regiunea a fost teatru al
unei sângeroase insurecţii sikh (v.) care urmărea crearea
unui Khalistan independent, înăbuşită abia după un
deceniu şi după uciderea a 20 000 de militari indieni.
purificare etnică, expresie intrată în uz datorită răz-
boiului civil iugoslav, declanşat în 1991. Defineşte
politica de înlăturare a etniei minoritare de pe un
teritoriu, realizată prin alternanţa violenţei în masă cu
presiunile psihologice. A fost utilizată şi cu prilejul
1051
PURITANISM
ciocnirilor dintre populaţiile hutu şi tutsi din Rwanda
şi Burundi.
puritanism, mişcare religioasă engleză, apărută între
sec. XVI şi XVII în cadrul anglicanismului. Cu
orientare calvinistă şi susţinătoare a unei moralităţi
austere, a încercat să reformeze radical Biserica
anglicană episcopală, purificând-o de toate elemen-
tele catolice din doctrină, din morală şi din cult.
Puritanii au suferit persecuţii atât de mari încât, între
1620 şi 1630, cea 20 000 dintre ei, printre care şi
„preoţii rătăcitori" (1620), şi-au părăsit patria şi s-
au refugiat în America de Nord pentru a-şi pune în
aplicare idealurile religioase şi politice, în deplină
libertate. Adversari înverşunaţi ai absolutismului lui
lacob I Stuart, puritanii au fost, sub conducerea lui
O. Cromwell, protagoniştii revoluţiei engleze (1642-
1646). Carol II a reînfiinţat episcopalismul (Actul
de Uniformitate, 1662), alungându-i pe pastorii puri-
tani din biserici şi arestând mii de puritani (Actul
împotriva falselor mănăstiri, 1664). Actul de tole-
ranţă din 1689, după „glorioasa revoluţie" care 1-a
urcat pe tron pe Wilhelm III de Orania, le-a redat
libertatea totală.
putere, termen care, în limbajul politico-diplomatic,
este, de obicei, sinonim cu acela de „stat", dar este şi o
categorie analitică aflată la originea unor cunoscute
elaborări conceptuale.
• Puteri mici fi mari. Expresia „mare p." apare în
limbajul diplomatic la Congresul de la Viena, când a
intrat în funcţiune, în ianuarie 1815, Comitetul celor
cinci, compus din Austria, Marea Britanie, Rusia,
Prusia şi Franţa (ţară învinsă, dar cu un guvern
considerat legitim); a fost exclusă Spania, mult decăzută
în acea perioadă. Până la primul război mondial, acestea
erau marile p. care au format „concertul european";
începând din 1870, locul Prusiei a fost luat de Germania
şi, în acelaşi an, Italia s-a afirmat şi ea ca o ţară autonomă
pe scena internaţională, fiind, însă, considerată
întotdeauna p. „cea mai mică dintre cele mari şi cea mai
mare dintre cele mici". La sfârşitul sec. XIX, au apărut
ca mari puteri şi SUA şi Japonia. După primul război
mondial, Conferinţa de pace de la Versailles (1919) a
menţinut distincţia dintre p. „de interes general" şi p.
„de interes limitat sau special". După al doilea război
mondial, chiar dacă marile p. (SUA, URSS, Marea
Britanie, Franţa, China) au obţinut un loc permanent,
cu drept de veto, în Consiliul de Securitate, situaţia se
schimbase total. Distincţia cea mai relevantă devenise
cea dintre „superputeri" (SUA şi URSS) şi celelalte
state.
• Politica de putere. Expresia „politică de p." (de la
termenul german Machtpolitik, inventat în sec. XIX)
se referă la unităţi politice independente (state) care nu
1052
recunosc nici o autoritate superioară lor şi pentru care
relaţiile internaţionale se rezumă la folosirea forţei sau
la ameninţarea cu forţa, fără a se preocupa de dreptate
şi de moralitate, în acest sens, politica de p. se apropie
de teoria „raţiunii de stat" (v.), încercările de a extinde
p. unui stat pot da posibilitatea creării unor „sfere de
influenţă" (v.) în logica imperialismului. „Noua diplo-
maţie" propusă după 1917 de preşedintele american
Th.W. Wilson a condamnat politica de p., pretinzând
că instaurează dreptatea şi moralitatea în relaţiile inter-
naţionale prin instrumente cum ar fi Societatea Na-
ţiunilor şi ONU. în realitate, chiar şi SUA, asumându-şi
rolul de superputere, folosesc din plin mijloacele şi
formulele politicii de p.
Bibliografie: L.Bonanatc, Etica e politica internazio-
nale, Einaudi, Torino 1992.
Puterea Muncitorească (Potere Operaio), grup
extraparlamentar al stângii italiene care şi-a luat numele
de la ziarul cu acelaşi nume, fondat în 1967 sub con-
ducerea lui O. Scalzone, F. Piperino şi A. Negri.
Organizându-se ca mişcare, în 1969, punctele sale forte
se aflau la Roma şi în regiunea Veneto. Au aderat la ea
militanţi care părăsiseră PCI şi grupuri muncitoreşti ale
noii stângi. S-a dizolvat în 1973; mulţi dintre aderenţii
săi s-au regrupat în mişcarea Autonomia muncitorească.
puterea a patra, expresie folosită referitor la mass
media (v.) şi, în special, la presa scrisă, pentru a defini
capacitatea acesteia de a manipula realitatea şi de a
provoca schimbări în opinia publică, astfel încât să se
impună ca o adevărată putere alături de celelalte trei
instituţionale (legislativă, executivă şi judiciară).
putere temporală, suveranitatea deplină şi directă a
pontifului asupra unui teritoriu determinat, în special
asupra Romei şi a zonei din jurul ei (v. Statul Bisericii),
începând cu „donaţia de la Sutri" a longobardului
Liutprand către papa Grigore II (728) şi consolidată în
continuare prin alianţa dintre papalitate şi franci înce-
pând din sec. VIII, prin care numeroase teritorii din
Italia centrală au fost donate Sfântului Scaun. Aşa-numita
„donaţie a lui Constantin", prin care împăratul Constantin
ar fi dăruit papei Silvestru I (314-335) Roma şi Italia,
este, în realitate, un document apocrif redactat în
cancelaria papală probabil între sec. VIII şi IX. După
căderea p. t., în 1870, prin ocuparea Romei de către
Regatul Italiei, în 1929, ca urmare a înfiinţării statului
numit Cetatea Vaticanului, pontiful şi-a redobândit (chiar
dacă doar simbolic) dominaţia teritorială directă. P'u yi,
(Beijing 1906-1967), ultimul împărat al Chinei (1908-
1912) şi împărat al Manchukuo (1934-1945).
Urmându-i la tron unchiului său, Kuang-hsiü, la numai
doi ani, a fost obligat să abdice, în 1912, în urma
proclamării republicii, primind, totuşi, permisiunea de a
locui în continuare în palatul imperial din Beijing. Revenit

pe tron pentru câteva zile, în 1917, a fost pus de japonezi,
după aceea, în fruntea statului-fantomă Manchukuo
(1934-1945). Capturat de ruşi, în 1945, şi predat Chinei,
în 1949, a fost internat într-un lagăr de reeducare, unde
a rămas până în 1959. La eliberare, şi-a petrecut ultimii
ani din viaţă muncind la Beijing.
Pym, John, om politic englez (Brymore, Somerset,
1584-Londra 1643). Puritan înflăcărat, a apărat dreptu-
PYRRUS
rile parlamentului şi libertăţile civile împotriva abso-
lutismului instaurat de Carol I Stuart. Devenit şeful
forţelor parlamentare, a fost cel mai influent membru
al guvernului după izbucnirea războiului civil. A decis
desfiinţarea monopolurilor, cu excepţia companiilor
comerciale, contribuind la consolidarea capitalismului
în Anglia.
Pyrrus, v. Pirus.
1053

Qadesh, sau Kadesh, oraş străvechi din Siria, pe valea
fluviului Orontes, în apropierea căreia, în anul 1285Î,Hr.,
regele hitit Muwatallis 1-a învins pe faraonul Ramses
II şi, în 1270, acesta din urmă a încheiat o pace cu
succesorul Khattusili (Hattusilli) III. Qatar, stat în
Asia de sud-vest, în Peninsula Arabică. Sup. : 11 437
km2. Pop. : 579 000. Copii. : Doha. Limba: araba
(oficială), se foloseşte engleza. Relig. : musulmană
sunnită. Vecini: Arabia Saudita şi Emiratele Arabe
Unite, Golful Persic. Fonna de stal: monarhie absolută
ereditară. Devenind şeicat către sfârşitul sec. XVII, s-a
aflat sub influentă persană, apoi sub cea otomană
(1872), devenind în cele din urmă protectorat britanic
în timpul primului război mondial (1916). După
obţinerea independenţei (1971), a fost guvernat, la
început, de emirul Khalifa ibn Hamad el-Thani, care a
naţionalizat zăcămintele petrolifere (1977) şi a dus o
politică de alianţă cu Arabia Saudita, în 1995, a fost
destituit printr-o lovitură de stat condusă de fiul său,
totodată şi prinţ moştenitor, Sheik Hamad ibn Khalifa
el-Thani, care a anunţat alegeri generale pentru 1998 şi
a impulsionat exploatarea i menselor resurse de gaz natu-
ral (locul 3 din lume) descoperite în sudul Q.
Quadrilatero, sistem defensiv al austriecilor în regiunile
Lombardia şi Veneto, după 1815, axat pe cele patru
fortăreţe de la Peschiera, Verona, Mantova şi Legnago.
Quadrio, Maurizio, om politic italian (Chiavenna 1800-
Roma 1876). Afiliat la gruparea Federaţilor italieni, a
luat parte la mişcările din Piemont, în 1821, şi, în exil,
la insurecţia poloneză din 1830. în 1848, a fost comisar
al guvernului provizoriu din Milano la Valtellina şi, în
1849, în timpul Republicii Romane, a colaborat
îndeaproape cu G. Mazzini.
quadrumviri, cei patru comandanţi ai coloanelor fas-
ciste în timpul marşului asupra Romei (octombrie 1922):
secretarul Partidului Naţional Fascist, M. Bianchi, şi cei
trei comandanţi generali care conduceau echipele de şoc,
I. Balbo, E. De Bono şi C. M. De Vecchi. Quai
d'Orsay, Ministerul de Externe francez care îşi are
sediul la nr. 37 pe strada cu acest nume, pe cheiul
Senei de la Paris.
quakeri, (din engt, quake: tremurător), confesiune reli-
gioasă protestantă apărută în Anglia, în sec. XVII şi
inspirată de G. Fox ( 1624-1691 ), fondator al Societăţii
Prietenilor, despre care se spunea că „tremură" pe când
ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Q. s-au organizat într-o
asociaţie religioasă fără preoţi sau pastori, etalând o
deplină libertate spirituală şi liturgică a credinciosului,
pentru a cărui viaţă religioasă era considerată suficientă
şi fundamentală cufundarea în lumina interioară.
Adversari atât ai Bisericii anglicane, cât şi ai puritanis-
mului sau ai prezbiterianismului din perioada lui
Cromwell, şi din această cauză fiind supuşi la o perse-
cuţie dură, mulţi q. au emigrat în America, unde W. Penn
a încercat să creeze un stat pacifist al q. (Pennsylva-
nia). Pacifismul tradiţional al q. se exprimă prin refuzul
lor de a presta servicul militar, înlocuindu-1 cu activităţi
de asistenţă socială, în 1947, societăţile de q. engleză şi
americană au primit premiul Nobel pentru pace.
Quarnaro, Regenţa Italiani din, stat liber cu sistem
politic republican, întemeiat de G. D'Annunzio între
8.IX.1920 şi 1.1921, pe teritoriul Fiume (v. Fiume,
chestiunea).
Québec, regiune din Canada orientală cuprinsă între
golful Hudson şi fluviul şi golful St. Laurent. Locuită
la început de populaţiile indigene algonkine, a fost explo-
rată (1535) şi colonizată de francezi care, în 1608, au
întemeiat oraşul cu acelaşi nume. Devenita colonie re-
gală în 1663, în 1763 a trecut sub stăpânirea Marii
Britanii ca urmare a războiului de şapte ani. •
Documentul de la Québec, din 1774, a garantat o
largă autonomie a majorităţii franceze, dar tensiunile
dintre componentele anglofone şi francofone ale
populaţiei s-au perpetuat în viata politică a regiunii, în
1867, Q. a aderat la confederaţia canadiană ca provincie
autonomă, dar a fost de mai multe ori teatrul unor
confruntări armate provocate de autonomisti, în 1982,
a respins noul tratat federal semnat de toate celelalte
provincii, repetând acest refuz şi în 1990, în faţa unei
noi propuneri în acest sens, datând din 1987. în 1992,
printr-un referundum, era respins un nou compromis
care ar fi făcut din Q. „stat separat" în cadrul uniunii.
La sfârşitul anului 1995, un alt referendum asupra
independenţei Q. a adus înfrângerea secesioniştilor cu
doar câteva mii de voturi.
quechua, populaţie indiană din America de Sud care,
împreună cu aymara şi cu chibcha, au creat civilizaţia
incasă înainte de cucerirea spaniolă. Circa 5 milioane
de q. mai trăiesc astăzi în Peru, Bolivia Şi Ecuador.
Quesnay, François, medic şi economist francez (Mere
1694-Versailles 1774). A fost unul dintre promotorii
doctrinei fiziocraţiei (v.) şi a colaborat la redactarea Enci-
clopediei. Prin lucrarea Tableau économique (l 758), a
intenţionat să demonstreze ca pământul era resursa
primară a bogăţiei prin produsele sale, susţinând de
aceea libertatea de producţie şi a comerţului. Quezon
y Molina, Manuel, om politic filipinez (Baler, Luzon,
1878-Saranac Lake, New York, 1944). Lider al
mişcării pentru independenţa naţională, a fost comisar
pentru Filipine la Washington ( 1909-1916) şi preşedinte
al senatului filipinez(1916-1935) după acordarea drep-
tului la autoguvernare. Devenit primul preşedinte al
Filipinelor independente, în 1935, reales în 1941, s-a
refugiat împreună cu guvernul ţârii în SUA după invazia
japoneză din timpul celui dc-al doilea război mondial.
Quierzy, capitulam! de la, v. capitularii. Quinet,
Edgar, istoric şi om politic francez (Bourg-en-Bresse
1803-Paris 1875). A participat Ia revoluţia din 1848,
s-a aflat în exil în timpul celui de-Al Doilea Imperiu şi
deputat în Adunarea Legislativă după căderea lui
Napoleon III. Republicani şi laicist, a polemizat
împotriva ultramontanismului (v.) şi a iezuiţilor, susţi-
nând separaţia dintre stat şi Biserică şi aderând, în cele
din urmă, la pozitivism. Printre scrierile sale cele mai
importante: La révolution d'Italie (1848-1852) şi La
Révolution (1864).
Quirinale, una dintre colinele Romei, pe care se înalţă
palatul construit de Grigore XIII, în 1574, ca să ser-
vească drept reşedinţă de vară a papilor. A fost reşedinţă
papală din 1582 până în 1870 şi, după ocuparea Romei,
reşedinţă a regilor Italiei, începând din 1948, aici se
află reşedinţa preşedintelui Republicii italiene.
Quisling, Vidkun, om politic norvegian (Fyresdal 1887-
Oslo 1945). Ofiţer de carieră, în 1933, a întemeiat parti-
QUOTA 90
dui Uniunea Naţională, filonazist. în 1940, după izbuc-
nirea celui de-al doilea război mondial, a colaborat la
planurile invaziei germane a Norvegiei şi, după ocu-
parea ţării, a format un guvern colaboraţionist, în 1945,
a fost executat pentru înaltă trădare. Numele său a
devenit sinonim cu acela de colaboraţionist. quorum,
cotă, în cifre absolute sau în procente, a voturilor
sau a celor care votează, necesară pentru ca un
candidat să poată fi ales sau pentru a putea fi
validate deciziile unei adunări, ale unei asociaţii sau
ale unui colegiu.
Quota 90, obiectiv al politicii monetare deflaţioniste
a regimului fascist, între 1926 şi 1927, urmărind să
stabilizeze cursul de schimb al lirei cu alte monede
europene şi, în special, cu lira engleză la nivelurile din
1922 (90 de lire italiene pentru o liră sterlină). Datorită
unor reduceri drastice ale creditului şi altor măsuri
economico-financiare, Banca Italiei a putut să
stabilească, în decembrie 1927, noua echivalenţă în
aur şi să fixeze cursul de 92,46 de lire italiene pentru
o liră sterlină.
1055
Raab, Julius, om politic austriac (Skt. Polten 1891-
Viena 1964). Unul din fondatorii Partidului Popular
Austriac (O VP), a fost cancelar din 1953pânăîn 1961,
conducând Austria printr-un guvern de coaliţie cu
socialiştii, în perioada dificilă de la sfârşitul ocupaţiei
aliate de după cel de-al doilea război mondial şi din
timpul remstaurarii unei depline suveranităţi naţionale.
Rabat, capitala Marocului. Oraşul, întemeiat de emirul
almohad 'Abd al-Munin, în 1150, a fost fortificat în
1188-1199 de către califul Abu Yusuf Ya'qub al-
Mansur, a avut o perioadă înfloritoare o dată cu
imigrarea aşa-numiţilor moriscos alungaţi din Spania
(sec. XVII) şi a devenit un puternic stat al piraţilor
barbareşti. Capitală a protectoratului francez al
Marocului (1912), şi-a menţinut importanţa şi după
dobândirea independenţei ţării. Rabin, Yitzhak, om
politic israelian (Ierusalim 1922-Tel Aviv 1995).
Membru al organizaţiei de apărare evreieşti Haganâh,
la constituirea statului israelian a intrat în armată.
Şef al Statului Major (din 1963), a fost unul dintre
artizanii războiului victorios de „şase zile" (1967). A
aderat, apoi, la laburişti şi, după nefericitul război de
Kippur, a înlocuit-o (1973) pe Golda Meir ca lider al
partidului şi şef al guvernului (1974-1977). Revenit la
conducerea guvernului în 1992, a dus o curajoasă
politică de pace cu palestinienii (semnarea acordurilor
între Israel şi OEP, 1993) şi cu ţările arabe
(tratatul de pace cu Iordania, 1994), ceea ce i-a adus, în
1994, premiul Nobel pentru pace. Ţintă a unei violente
campanii ostile a forţelor de dreapta, în 1995 a fost
asasinat de un extremist evreu în timpul unei mari
adunări pentru susţinerea păcii. rachete, arme care au
intrat în istoria militară în timpul celui de-al doilea
război mondial, când germanii au bombardat Londra
cu rachete VI şi V2, lansate direct din Germania (
1944-1945 ). Perfecţionarea sistemului de ghidare
(autonom sau radiocomandai), a mijloacelor de
propulsie şi a focoaselor (până la focoase atomice
multiple) au impus r. drept adevărate puncte de forţă
ale arsenalelor moderne. Saltul calitativ a apărut o dată
cu r. balistice intercontinentale (la sfârşitul anilor '50),
care au instituit echilibrul terorii atomice (v. bomba
atomică), aceasta atenuându-se treptat doar prin paşi
concreţi spre dezarmare (semnarea tratatelor START l
şi START II între SUA şi URSS/Rusia, 1991 şi 1993,
inaugurând faza finală a desfiinţării arsenalelor de rachete
nucleare).
Rachis, rege longobard (m. cea 757-760). în 746 a
promulgat legi care acordau privilegii speciale supuşi-
lor romani, în 749 a încălcat tratatul de pace cu bizan-
tinii şi a pornit în marş asupra Perugiei, dar a fost
convins de papa Zaharia să abdice în favoarea fratelui
său Astolf şi să se retragă la mănăstire, făcând şi
donaţii consistente Bisericii. Radetzky von Radetz,
Johann Joseph Franz Karl, mareşal austriac (Trebnice,
Boemia, 1766-Milano 1858). A luptat împotriva turcilor
( 1788-1789) şi în războaiele
 TIPURI DE RACHETE
Tip Denumire Rază de acţiune Caracteristici Modele
tactice Short Range Ballistic până la 800 km utilizate în înfruntări limitate
Missiles (SRBM): de unităţi armate care le
rachete cu rază transportă şi le lansează
scurtă de acţiune de pe rampe mobile

intermediare Medium Range de la 800 la utilizate Tn conflicte Pershing 2; Cruise (SUA)

Ballistic Missiles 2400 km circumscrise unei arii medii SS 20 (URSS)
(MRBM): rachete cu de la 2400 la lansare: baze terestre, (eurorachete)
rază medie de 6400 km aeriene, navale
acţiune Intermediate
Range Ballistic
Missiles (IRBM):
rachete cu rază
intermediară de
acţiune
strategice Intercontinental de la 6400 la rachete nucleare balistice Minuteman III, MX
Ballistic Missiles 10 000 km intercontinentale pentru Peacekeeper (SUA) SS
(ICBM): rachete războiul total 17 şi SS 18 (URSS),
balistice baze fixe terestre;
intercontinentale Trident II (SUA), SS-N20
(URSS), submarine

cu Napoleon, în 1831, a devenit comandantul trupelor
austriece din Italia. După abandonarea oraşului Milano,
în martie 1848, după cele Cinci zile, a fost unul dintre
artizanii refacerii puterii austriece în primul război de
independenţă italian, învingându-i pe picmontezi la
Custoza ( 1848) şi la Novară ( 18499. Guvernator general
al regiunii Lombardo-Veneto (1849-1857), a fost
dispreţuit de către patrioţii italieni pe care i-a reprimat
dur şi, din contră, lăudat ca erou naţional în Austria.
radicalism, orientare ideologică, răspândită în Europa
pornind din Anglia între sec. XVIII-XIX, implicată, în
special, în problematica laicizării statului, fiind consi-
derată, mai târziu, ca versiunea cea mai intransigentă şi
democratică a liberalismului (v.). R. susţinea introduce-
rea sufragiului universal, a învăţământului laic şi
obligatoriu, a unei politici economice a liberului schimb
fără a fi avantajate marile grupări private. Mişcarea
radicală engleză a avut doar o scurtă şi nefericită expe-
rienţă ca partid politic ( 1868-1874). Spre deosebire de
Anglia, în Franţa r., pornind de la principiile Revoluţiei
franceze din 1879, începând din a doua jumătate a sec.
XIX şi-a creat o structură politică, jucând un rol activ
în viaţa politică (v. Partidul Radical Francez). R. italian
s-a cristalizat ca o componentă a extremei stângi de
după Risorgimento (v. Partidul Radical). radio, v.
mass media.
Raeder, Erich von, amiral german (Hamburg 1876-
Kiel 1960). Comandant al Marinei de război germane,
începând din 1935 a pledat, la declanşarea celui de-al
doilea război mondial, pentru folosirea marilor unităţi
de infanterie. După ce a demisionat, în 1943, a fost
condamnat, la Nürnberg, la închisoare pe viaţă şi a fost
eliberat în 1955.
RAF1, sigla lui Royal Air Force, aviaţia militară a Marii
Britanii. A avut un rol determinant în timpul celui
de-al doilea război mondial, în special în bătălia pentru
Anglia ( 10. VII.-31. X. 1940), respingând atacurile na-
ziste care urmăreau obţinerea controlului aerian în
vederea proiectatei invazii germane. RAF2, sigla
pentru Rote Armee Fraktion (Fracţiunea Armata
Roşie), grupare teroristă germană cunoscută, iniţial,
ca banda Baader-Meinhof (v.). Apărută în Germania
Occidentală în urma protestelor studenţeşti din 1968,
şi-a continuat activitatea după arestarea celor doi şefi ai
săi ( 1972), printr-o serie de asasinate comise asupra
personalităţilor din lumea industrială şi bancară.
Rafsanjani, Ashemi 'Aii Akbar, preot şi om politic
iranian (Bahraman 1934). Ayatollah, preşedinte al parla-
mentului şi, din 1988, comandant suprem al forţelor
armate, după moartea lui Khomeini a fost ales preşe-
dinte al republicii, ducând o politică pragmatică şi de
eliminare a tensiunilor cu Occidentul. Reales ca pre-
şedinte în 1993, s-a aliat cu radicalii de stânga în alegerile
RALEIGH
din 1996, dar a fost învins de candidatul Asociaţiei
Clerului Combatant, M. Khatami. Rahman, Mujibur,
om politic din Bangladesh (Farid-bur 1920-Dhaka
1975). în 1970, a condus insurecţia antipakistaneză
care, cu sprijinul Indiei, a dus la întemeierea statului
independent Bangladesh. Prim-mi-nistru din 1971, a
fost ales, în 1975, preşedinte al republicii, dar la scurt
timp după aceasta a fost ucis în timpul unei lovituri de
stat militare. RAI - Radioteleviziunea italiană,
societate pe acţiuni cu capital public (majoritatea
absolută aparţine 1RI- Institutul pentru Reconstrucţie
Industrială) şi privat pentru emisiunile de radio şi
televiziune, în 1924, ministrul poştelor, C. Ciano, a
unificat societăţile de radiodifuziune existente,
formând URI (Uniunea Radiofonică Italiană), aceasta
devenind, în 1928, EIAR (Societatea Italiană a
Audiţiilor Radiofonice). Schim-bându-i-se numele în
RAI (Radio Audizioni Italiane), în 1944, a primit
numele actual în 1954, când au început să se transmită
regulat emisiunile de televiziune. A beneficiat de o
situaţie de monopol până în anii '70, când au fost
fondate primele societăţi private de radio şi de
televiziune, în 1975, a fost reorganizată prin
înfiinţarea a trei canale aproape în totalitate autonome;
în 1993, au fost revizuite modalităţile de numire a
conducătorilor societăţii.
Râkoczi, Francise II, principe ungur (Borsi 1676-
Tekirdag.Turcia, 1735). în 1703, a condus insurecţia
naţională ungară împotriva stăpânirii habsburgice,
cucerind o mare parte din teritoriul ţării. Principe al
Transilvaniei şi regent al Ungariei care îşi proclamase
independenţa (1707), a fost, însă, învins de împăratul
losif I ( 1708). A refuzat să semneze pacea impusă de
acesta în 1711 şi a fost obligat să-si petreacă restul
vieţii în exil.
Râkosi, Matyas, om politic ungur (Ada 1892-Gorki
1971 ). Comandant al Gărzii roşii în republica sovietică
a lui B. Kun (1919), după victoria contrarevoluţio-
narilor a fugit în URSS, în 1924 a fost trimis clandestin
în Ungaria, dar, arestat, a fost condamnat la închisoare
pe viaţă, în 1935. Eliberat în 1940, s-a întors în Ungaria
în 1945, o dată cu trupele sovietice şi a devenit secretar
general al Partidului Comunist Ungar, excluzându-i pe
toţi aceia care nu urmau o linie stalinista ortodoxă. A
fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1952-1953.
Din ce în ce mai detestat pentru sectarismul autoritar
al manierei sale de conducere, când a început procesul
de destalinizare a trebuit să abandoneze funcţia de
secretar general al partidului ( 17. VI. 1956). Refugiat în
URSS, a rămas acolo până la sfârşitul vieţii. Raleigh,
Waller, explorator englez (Hayes 1552-Londra 1618).
Protejat de Elisabeta I, a întemeiat in Virginia prima
colonie engleză pe pământ american ( 1584-1585),
1057
RAMSES 11
a adus în Europa tutunul şi a pus stăpânire pe insula
Trinidad ( 1595). A căzut în dizgraţie în timpul domniei
lui lacob I.
Ramses II (m. 1234 î.Hr.), faraon egiptean (1290-
1234 Î.Hr.). Aparţinând dinastiei a XlX-a, fiu al lui
Seti I, a încercat să continue linia politică a tatălui său
de scoatere a Siriei de sub controlul hitit, dar intenţiile
sale au fost zădărnicite de înfrângerea suferită din partea
regelui hitit Muwatallis la Qadesh (1285 Î.Hr.), după
care a urmat o perioadă de pace între cele două popoare,
în ultimii ani de domnie a trebuit să facă faţă primelor
atacuri ale popoarelor mării (v.), înflorirea economică
a Egiptului de sub domnia lui R. este atestată de o
intensa activitate edilitar-monumentală. Ramses III
(m. 1152 î.Hr.), faraon egiptean (1183-1152 î.Hr.). A fost
cel de-al doilea faraon din dinastia a XX-a; la începutul
domniei sale, a respins atacurile popoarelor mării (v.)
de la graniţa de răsărit a Egiptului, dar η-a reuşit să preia
controlul asupra Palestinei. Mai târziu, a respins în zona
Deltei o invazie a triburilor libiene. Ultimul mare faraon
egiptean, a fost ucis într-o conspiraţie de palat.
Ramset, v. Ramses.
Ranke, Leopold von, istoric german (Wiehe, Turingia,
1795-Berlin 1886). Este considerat unul dintre
fondatorii ştiinţei istorice contemporane. Λ creat,
pornind de la B. Niebuhr, metoda isterico-filologica,
bazată pe o critică atentă a izvoarelor cu scopul de a
descoperi într-o manieră obiectivă „evenimentul aşa cum
el a avut loc". R. susţinea că un Spirit (divin) unic străbate
întreaga istorie a omenirii, astfel că aceasta trebuie
considerată unitar ca istorie universală, în plus, vedea în
stat (şi în organizarea statală) obiectul specific propriu
istoriografiei. Printre principalele sale lucrări: Istoria
papilor (3 vol., 1834-1836); Istoria germană în perioada
Reformei (5 vol., 1839-1843); Considerala asupra
istoriei germane de la pacea religioasă până la Războiul
de treizeci de ani ( 1868).
Rapacki, Adam, om politic polonez (Zowiezyniec 1909-
Varşovia 1970). Membru în conducerea Partidului
comunist, ministru de externe (1956-1968), şi-a legat
numele de planul propus de el în octombrie 1957 ONU
prevăzând formarea unei „zone denuclearizate" cu-
prinzând cele două Germanii, Polonia şi Cehoslovacia.
„Planul R." a fost respins de puterile occidentale.
Rapallo, tratatele de la, primul ( 12.XI. 1920) a stabilit
frontierele dintre Italia şi Iugoslavia: Italiei îi reveneau
Istria, Zara, insulele Cherso, Lusino, Pelagosa şi
Lagosta, restul Dalmaţiei rămânând Iugoslaviei; era
recunoscută, de asemenea, independenţa Statului liber
Fiume. Al doilea a fost semnat la 16.IV. 1922 de germani
şi de ruşi, care restabileau relaţiile diplomatice şi
comerciale; acordul a dus la o colaborare pe plan militar
care a durat până la venirea la putere a lui Hitler (1933).
1058
ras, titlu etiopian (arab. : ra 's, cap), indicându-1 pe cel
mai înalt demnitar feudal, după negus. Termenul a fost
folosit şi în sens peiorativ pentru a denumi o persoană
cu autoritate redusă care, însă, se manifestă despotic;
au fost denumiţi r. în special şefii locali din timpul
fascismului.
rasism, complex de doctrine şi de atitudini conform
cărora o presupusă deosebire biologică între rasele
umane determină superioritatea unora asupra altora.
• Originile rasismului.it. este un fenomen modern: în
Antichitate, de fapt, sentimentele de ostilitate şi de
ură faţă de alte popoare îşi aveau originea în rivalităţile
de interese, în dispreţul pentru culturile considerate
inferioare (de ex. atitudinea grecilor faţă de „barbari"),
dar nu aveau motivaţii de tip rasial. R. şi-a aflat, însă,
fundamentarea ideologică în cursul sec. XIX, aplicând
la tipurile umane criteriile elaborate de darwinism în
ştiinţele naturii, în special principiul selecţiei naturale,
înţeles nu ca o capacitate biologică de adaptare la mediu,
ci ca o „dominaţie" a celui mai puternic. Principalul
susţinător al acestor idei a fost francezul J.-A. Gobineau
(Eseu asupra inegalităţii raselor umane, 1854-1855),
creator al mitului superiorităţii rasei albe pure, sau ariene,
şi al interpretării rasiste a istoriei, preluat apoi, în
Germania, de H.S. Chamberlain. Asemenea teorii,
asimilate de ideologia naţionalismului (v.), au servit
pentru a justifica politica de marc putere şi
imperialismul (v.) european din sec. XIX şi XX. în
Italia, prin studiile lui C. Lombroso asupra devianţei şi
criminalităţii, darwinismul şi pozitivismul au inspirat
cercetători ca A. Niceforo care au creat, pe baza unor
măsurători antropometrice, teorii despre distincţia netă
dintre rasa ariană şi rasa mediteraneană şi, prin urmare,
au proclamat inferioritatea populaţiilor din Sudul Italiei
faţă de cele din Nord (Italia barbară din zilele noastre,
1898 ; Italieni din Nord şi italieni din Sud. 1901 ).
• Rasimul fascist nazist. Doctrinele rasiste au fost duse
până la extrem de ideologia naţional-socialismului german
(Hitler, Mein Kampf, 1924; A. Rosenberg, Mitul seco-
lului XX, 1930) şi antisemitismul (v.) a devenit un
criteriu al politicii duse de regimul lui Hitler. Afirmarea
mitului ariano-germanic, Herrenvolk, poporul stăpâ-
nitor, a dus la exterminarea planificată a evreilor (v.
holocaust) şi a ţiganilor, ca şi la persecutarea homo-
sexualilor, a handicapaţilor şi a bolnavilor mintal, in
numele unei utopice „purificări" a rasei. După modelul
german, şi Italia a introdus, în 1938, o legislaţie rasială
care i-a lovit în primul rând pe evrei.
• Răspândirea rasismului, în cursul sec. XX, r. s-a
manifestat şi in alte ţări ale lumii, în SUA, tensiuni
provocate de r. au fost înregistrate pe parcursul între
gului secol, pornind de la condiţia de sclavaj existentă
anterior şi, mai târziu, de la segregaţia populaţiei de

origine africană. Din r. s-au inspirat direct mişcări cum
ar fi Ku Klux Klan, în Africa de Sud, r. s-a manifestat
sub forma instituţionalizată a apartheid-u\ui (v.).
Recrudescenţa manifestărilor rasiste în Europa anilor
'90 trebuie pusă în legătură fie cu răspândirea neîncetată
a ideilor r., fie cu apariţia caracterului multietnic al
societăţii europene ca urmare a fluxului crescând de
imigranţi dinspre Lumea a Treia.
Bibliografie: L.Poliakov, // milo ariano. Storia di un 'an-
tropofagia negativa, Rizzoli, Milano, 1976; G.L.Mosse,
// razzismo in Europa. Dalle origini all'olocausto,
Laterza, Bari 1992.
Rasputin, Grigori Eftmovici, călugăr şi aventurier rus
(Pokrovskoie 1871-Sankt Petersburg 1916). Ajuns la
curte (1907), a dobândit un ascendent asupra ţarinei
Alexandra datorita faimei sale de taumaturg si promi-
siunii de a-1 vindeca pe ţareviciul Alexei, bolnav de
hemofilie. A încercat să-1 influenţeze pe ţarul Nicolae
II şi cercurile politice din Rusia în favoarea Germanici,
reuşind să impună în guvern, chiar şi în timpul primului
război mondial, indivizi din cercul lui. După mai multe
încercări nereuşite de a-1 îndepărta de la curte, marele
duce Dmitri Pavlovici, prinţul F. lusupov şi deputatul
V.M. Purişkevici 1-au asasinat. Rassegna Nazionale,
revistă condusă de M. da Passano, fondată în 1879, la
Florenţa, preluând moştenirea „Rivista Universale"
(1866-1877). Editată până în 1915, a fost organul cel
mai important al conservatorismului catolic pertinent şi
împăciuitorist. La ca au colaborat G. Grabinski, P.
Stoppani, S. di Parravicino Revel şi episcopul de
Cremona, G. Bonomelli. Rassemblement du Peuple
Français, mişcare politică fondată de C. de Gaulle în
1947 pentru a lupta împotriva sistemului de partide din
cea de-a Patra Republică. Naţionalistă, anticomunistă
şi antiparlamentară, a obţinut 40 % din voturi în
1947, dar, după aceasta, a intrat în declin, dispărând
în momentul cotiturii din viaţa politică şi
instituţională petrecută în 1958. Rastatt (Rastadt),
tratatul de la, a fost semnat (7.III.1714) în oraşul
cu acest nume din Baden-Wurtemberg, de Eugeniu de
Savoia, în numele împăratului Carol VI, şi de mareşalul
Villars, care-1 reprezenta pe Ludovic XIV al Franţei, şi
a pus capăt războiului de succesiune spaniolă, fiind o
adăugire la tratatele de la Utrecht (v.). Franţa a păstrat
Alsacia, a obţinut Landau şi Strasbourg, cedând
împăratului Brisach, Kehl şi Freiburg. Lui Carol VI i-a
fost recunoscută dominaţia spaniolă în Sardinia, Neapole,
Statul Presidiilor şi Ţările de Jos, precum şi în Starul
Milano. A trebuit să le retrocedeze teritoriile şi să-i
repună în funcţiile lor pe electorii din Bavaria şi Köln.
Pentru prima dată în asemenea documente, în locul limbii
latine şi-a făcut apariţia limba franceză care, de atunci,
a devenit limbă diplomatică oficială.
RAVAILLAC
Rathenau, Water, politic german (Berlin 1867-1922).
Preşedinte al societăţii industriale electro-tehnice AEG
(1915), a fost unul dintre fondatorii Partidului Demo-
crat German şi a fost numit ministru al reconstrucţiei (
1921 ) şi, apoi de externe ( 1922). A negociat tratatul de
la Rapallo cu URSS ( 16.IV. 1922) care a pus capăt izolării
diplomatice a celor două ţări. Fiind evreu, la puţin timp
după aceea a fost asasinat de doi naţionalişti antisemiţi.
Rattazzi, Urbano, om politic (Alessandria 1808-Frosi-
none 1873). Şef al stângii din parlamentul picmontez, a
ajuns la un acord cu Cavour (aşa-numitul „mariaj")
asigurându-i acestuia voturile necesare pentru a fi ales
ca preşedinte al Consiliului de Miniştri ( 1852). Ministru
de interne împreună cu La Marmora ( 1859-1860), R. a
elaborat legea comunală şi provincială prin care
reglementările piemonteze se extindeau şi în Lombardia,
lege care a stat la baza sistemului administrativ italian.
Preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1862 şi în 1867,
a trebuit să demisioneze de fiecare dată din cauza politicii
sale ambigue fată de încercările lui Garibaldi de a cuceri
Roma prin forţă, sfârşite prin ciocnirea de la Aspramente
(v.) şi prin lupta de la Mentana (v.). raţiune de stat,
principiu aflat la baza teoriilor care consideră ca
deviză supremă a acţiunii politice interesul statului.
Premisele sale teoretice au fost elaborate încă de la
apariţia statelor moderne, în gândirea lui N.
Machiavelli cuprinsă în Principele. Primul care a folosit
expresia se consideră a fi fost monseniorul G. Della
Casa (1547). în 1589 G.Botero, în una dintre cărţile
sale, Despre raţiunea de stat, a atribuit r. de s. semnifi-
caţia unei acţiuni necesare în vederea stabilirii, menţinerii
şi extinderii intereselor statului. Tezele r. de s. au pornit
în evoluţia lor ulterioară de la principiul conform căruia
siguranţa statului este o cerinţă prioritară, astfel încât,
pentru a fi asigurată, conducătorii pot fi obligaţi să
încalce orice normă morală, juridică sau politică. Teoria
r. de s. s-a bucurat de o atenţie deosebită în sec. XWI-XIX,
în special în cadrul gândirii isterico-politice germane
(O. Hintze, H. Treitschke, L. Ranke) care a elaborat o
linie politică definită ca „doctrina statului-putere" (v.
putere). Moştenitorii acestei îndelungate tradiţii de
gândire se grupează în jurul şcolii americane a realismului
politic (avându-l printre principalii exponenţi şi pe
H. Kissinger), conform căreia asigurarea securităţii
externe a statului este de primă importanţă într-un cli-
mat de aşa-numită „anarhie internaţională", din care
lipsesc structuri supranationale demne de luat în seamă.
RÂU, sigla pentru Republica Arabă Unită (v.).
Ravaillac,Fra«foi'j, regicid francez (Touvre, Charente,
1578-Paris 1610). La început învăţător, apoi călugăr
convertit într-o mănăstire de lângă Toulouse, catolic
fanatic, 1-a asasinat pe regele Franţei Henne IV. A fost
executat prin sfârtecarea corpului în patru fragmente.
1059
RAVENNA
Ravenna, oraş din regiunea Emilia-Romagna, capitală
de provincie. Probabil de orìgine umbrică, supusă de
romani în sec II î.Hr., R. a fost un important port sub
Augustus, capitală a Imperiului roman de Apus în vre-
mea lui Honorius (402 d.Hr.), apoi a regatului gotic,
începând cu Theodoric (493). Prin recucerirea de către
bizantini (540), a devenit capitala Exarhatului bizantin.
A trecut sub stăpânirea longobarda în 751. Dăruită de
Pepin Bisericii, în 754, a rămas sub jurisdicţie arhi-
episcopală până în sec XIII, când s-aconsolidat senioria
familiei Da Polenta. Cucerită de Veneţia ( 1410), a revenit
din nou Bisericii, în 1509.
• BĂTĂLIA DE LA R. ( 11 .IV. 1512). Armata Ligii
sfinte, condusă de P. Navarro, F. Colonna şi R. de
Cardona, vicerege al Neapolelui, a fost învinsă de
francezii şi de ferrarezii comandaţi de Alfondo I d'Esté
şi de Gaston de Foix, acesta din urmă fiind ucis pe
câmpul de luptă. Deşi victorioşi, francezii au fost
nevoiţi să se retragă şi au fost, în cele din urmă,
obligaţi să părăsească Italia. Raymond IV de Saint-
Gilles (Toulouse 1042-Tripoli, Siria, 1105), conte de
Toulouse ( 1093-1105). Fiind unul dintre protagoniştii
primei cruciade, a cucerit Antiohia (1098) împreună cu
Bohemond din Taranto, cu care a intrat, ulterior, în
conflict pentru stăpânirea asupra oraşului. A
participat la cucerirea Ierusalimului (1099) şi a murit
în timpul asediului oraşului Tripoli. Raymond VI (n.
1156-Toulouse 1222), conte de Toulouse ( 1194-1222). în
lupta dintre papalitate şi albigenzi, şi-a schimbat de mai
multe ori atitudinea. Excomunicat datorită sprijinului
politic acordat ereticilor, s-a alăturat papei Inocenţiu
III când acesta a organizat cruciada împotriva
albigenzilor ( 1208). în 1209, totuşi, a trecut definitiv
de partea albigenzilor, fiind înfrânt şi izgonit din
Toulouse, în 1215, de Simon de Montfort aflat în
fruntea cruciaţilor. Refugiat în Anglia, a obţinut ajutor
economic de acolo şi, cu trupe aragoneze, s-a întors în
Franţa recucerindu-şi aproape toate posesiunile.
Raymond VII (Beaucaire 1197-Millau 1249), conte
de Toulouse ( 1222-1249). A continuat politica de susţi-
nere a albigenzilor dusă de tatăl său, Raymond VI, şi a
trebuit sa înfrunte o a doua cruciadă. Prin pacea de la
Paris (1229), s-a supus papalităţii şi a făcut multe
donaţii regatului Franţei la care, după moartea sa, comi-
tatul Toulouse a fost anexat. Raymond Berengar IV
cel Sfânt (n. cea 1115-Borgo S. Dalmazzo, Cuneo,
1162), conte de Barcelona (1131-1162). în 1151, în
urma căsătoriei cu Petronilla, fiica şi moştenitoarea
regelui Ramiro II, devine prinţ de Aragon. Aceasta a
permis unirea definitivă a Aragónului cu Catalonia.
A reluat luptele împotriva musulmanilor şi a domnit şi
în Provence.
Razin, Stepan Timofeevici, zis Stenka, căpetenie a caza-
cilor (Zimoveiskaia cea 1630-Moscova 1671 ). A condus
1060
o răscoală a cazacilor de pe Don şi a ţărănimii (1667)
împotriva proprietarilor de pământuri, ocupând Astraha-
nul ( 1670), Saratoyul şi Samara şi ajungând să ameninţe
chiar şi Moscova, învins la Simbirsk ( 1670), a fost predat
autorităţilor ţariste de cazacii majoritari şi executat.
război civil, luptă armată între facţiuni contrapuse în
interiorul unui stat a cărui unitate se pune în felul acesta
în discuţie. Un gen particular al r. c. poate să fie revoluţia
violentă, care comportă răsturnarea regimului în caz de
succes al facţiunii susţinătoare a schimbării şi în caz
contrar restabilirea stătu quo. R. c. este purtat de cele
mai multe ori fără nici o limită în folosirea violenţei,
având ca obiectiv eliminarea totală a adversarului, între
cele mai mari exemple de război civil pot fi amintite
războiul de secesiune american din 1861-1865 (v.
secesiune, războiul de) şi cel purtat în Spania între
1936 şi 1939 (v. spaniol, războiul civil). război
comercial, totalitatea acţiunilor întreprinse pentru a aduce
prejudicii sistemului economic al părţii adverse (nu în
mod indispensabil într-un context de ciocnire politică
globală), prin adoptarea de prevederi restrictive
schimburilor comerciale (dispoziţii vamale sau tarifare)"
sau mişcări ale factorilor productivi. R. c. a devenit un
instrument de presiune sau de conflict de când afirmarea
sistemului economic capitalist a adus o mai mare
frecvenţă a raporturilor de import-export şi a mărit
gradul de interdependenţă între state. De la conflicte
generate şi limitate la planul economic s-a ajuns repede
la o utilizare politică a represaliilor economice
(exemplare în acest sens războaiele comerciale între
Franţa şi Spania 1882-1885; între Franţa şi Elveţia,
1893-1895; între Austria şi România, 1882-1898; între
Rusia şi Germania, 1879-1894). • Războiul comercial
italo-francez din 1887-1898. în experienţa italiană,
au fost grave repercusiunile economice şi politice
derivând din ruptura comercială cu Franţa, prelungită
din 1887 până în 1898, consecinţă a creşterii noilor
tarife vamale protecţioniste adoptate de Crispi în
apărarea producţiei naţionale a unor produse
agricole şi industriale. Franţa a răspuns cu o drastică
limitare a importurilor din Italia, în special din sectorul
agricol, determinând o sensibilă reducere a
volumului general al schimburilor italiene cu
străinătatea, fapt care a adus grele daune economiei
Sudului.
război de corsari, expediţie maritimă îndeplinită în
epoca modernă de nave chiar şi ale unor particulari,
autorizată şi legitimată de stat prin documente speciale
denumite scrisori de cursă sau de marcă pentru a ataca
navele comerciale sau de război ale statului inamic. R.
de c. se deosebeşte de piraterie, care este o acţiune
ilegală înfăptuită fără discriminare contra oricărui tip
de vas sau proprietate. Corsari celebri au fost F. Drake

ΚΛ/.ΒΟΙ IU;CK
Cele două superputeri în confruntare
în cadrul internaţional creat la terminarea celui
de-al doilea război mondial, determinat în 'primul
rând de diminuarea tradiţionalului orizont euro-
centric, cele două naţiuni lider, cea din SUA şi cea
sovietica, demonstrau câteva elemente de forţă co-
mune: posesia de forfè militare cu mult superioare
celor oricărei alte (ari, unită rapid cu mereu mai
vaste arsenale nucleare; extinderi teritoriale care
să proiecteze interesele lor pe scară mondială:
adeziunea la doctrine economico-politico-sociale
fi în coeziune, altoite pe sentimente naţionale de
cea mai veche origine dar întărite de foarte recenta
ţi aproape neaşteptata conştientizare a propriului
statut de supraputere, unită cu orgoliul şi voinfa
de α-i îndeplini funcţiile. Superioritatea tehnico-
economică a SUA faţă de adversar este atât de
considerabilă încât se putea pune întrebarea dacă
URSS poseda caracteristici care să justifice înlr-
adevăr afirmaţia că este efectiv cealaltă
superputere.
Ca fi în 1918, SUA ieşea din război cu un teritoriu
naţional neatins de distrugerile războiului fi cu
un sistem economic cu capacitati productive
multiplicat; URSS, dimpotrivă, înfrunta sfârşitul
războiului cu o mare parte a teritoriului devastată,
o populafie decimată, o structură economico-pro-
ductivă epuizată şi caracterizată de un redus nivel
tehnologic, împărţirea marilor zone de influenţă la
începutul Războiului rece a accentuat ulterior
dezechilibrul iniţial, şi nu atât prin faptul că SUA
putea să conteze pe trei din ele (emisfera
occidentală, Europa Occidentală - cu „extensiu-
nea " Orientului Mijlociu - fi Asia orientală) în
faţa doar a Europei orientale legată de Moscova,
cât mai ales pentru posibilitatea de a cuprinde în
propriul sistem zonele cele mai înaintate ale lumii,
asumându-şi conducerea lor prin propunerea/
impunerea căii americane de dezvoltare economică
fi socială. Aceasta a avut o recidivă militară, permi-
ţând construcţia unei reţele de alianţe (de la origi-
nalul tratat de la Rio eu naţiunile latino-americane,
la NATO, pentru a ajunge la ANZUS, SEATO şi
Pactul de la Bagdad), care, de fapt a înconjurat
superputerea adversară.
De partea sa Uniunea Sovietică a putut să se
bucure de roadele unei experienţe internaţionale
biseculare de mare putere care i-a permis să aplice
cu extremă luciditate politica de anexiuni ferm
continuată de la alianţa cu Germania nazistă,
până la conferinţa de la lalta, demonstrând mult
oportunism şi pregătire cât şi hotărâre, capacitate
BARIE,
_____________Universitatea Catolică din
Milano
RĂZBOIUL RECE
fi realism în asumarea noului rol de superputere.
în favoarea liderilor săi jucau şi câteva caracte-
ristici proprii regimului comunist sovietic - pe
plan intern, faptul că nu trebuia să dea socoteală
unei opinii publice în stare să condiţioneze
opţiunile; în sensul acesta, comprimarea forţată
a consumurilor particulare permitea o exploatare
a resurselor şi o programare economică
îndreptate către creşterea constantă a
potenţialului militar. Pe plan internaţional, URSS
putea, în schimb, să facă apel la sentimentele anti-
occidentale ale ţărilor din Lumea a Treia sau să
influenfeie mişcările comuniste naţionale
prezente în câmpul advers, având avantaj şi din
activitatea variatelor mişcări neutraliste şi
pacifiste noncomuniste, care fiind admise şi în
ţările democratice terminau prin a fi fellows
travellers ai Moscovei. Şi în cele din urmă,
configuraţia geografică a propriului teritoriu,
caracteristic continentală, permitea sovieticilor
să opereze pe linii interne, atât în a se apăra de
lumea capitalistă care îi înconjura, cât fi în
expansiunea care tindea la mărirea centurii de
siguranţă a ţărilor supuse cu care se învecinau.
Bilanţul acestor factori sugerează trei concluzii.
Prima este că URSS a fost efectiv cealaltă
superputere pentru că a fost în stare să facă faţă
unor certe slăbiciuni din plecare faţă de
adversarul american cu avantajele specifice
derivând chiar din diversitatea sa istorico-social-
politică; a doua este caracterul profund
înrădăcinat într-o situaţie istorică precisă
(impusă fi delimitată în termenii săi temporali
de Războiul rece, şi în modalităţile sale de
expresie de logica unui sistem bipolar), a unei
bune părţi a elementelor care au conferit SUA fi
URSS rangul de superputeri. Infine, dacă se con-
sideră că existenţa însăşi a superputerilor
depinde mult mai mult de condiţiile specifice ale
unei epoci istorice (contrapunerea frontală a
două sisteme ideologice) decât de datele lor
obiective cu caracter esenţial cantitativ, nu poate
surprinde faptul că sfârşitul Războiului rece a
dus la împlinire procesul de redefinire a
raporturilor de forţă generale între cele două
ţări: deja în ultimele decenii se consumaseră până
la dispariţie factorii diverşi ai puterii militare
care legitimau supremaţia „superputerilor" In
faţa celorlalte popoare ale lumii.
OTTAVIO
1061
RĂZBOI FULGER
şi W. Raleigh, în serviciul Elisabetei I a Angliei şi J.
Bart în serviciul Franţei lui Ludovic XVI. Tratatul de
la Utrecht (1713) a interzis eliberarea scrisorilor de
cursă, dar r. de c. a mai fost încă exercitat până când
congresul de la Paris ( 16.1V. 1856) 1-a declarat în'afara
legii.
război fulger, v. Blitzkrieg.
război sfânt, v. Jihad.
Războiul rece, contrastul global, dezvoltat după cel
dc-al doilea război mondial, între lumea comunistă şi
lumea libcral-dcmocratică occidentală.
• Superputerile şi formarea blocurilor. Premisa R. r. a
fost consolidarea unei structuri bipolare a relaţiilor
internaţionale în jurul SUA şi URSS, ieşite din război
ca „superputeri" incomparabile cu toate celelalte state.
Regruparea în jurul celor doi poli a puterilor minore s-a
întreţesut cu înrăutăţirea rapidă a raporturilor între cei
doi „mari", care totuşi chiar în opoziţia sistemelor lor
sociale formaseră „marea.alianţă" antinazista. Ruptura
acestei coaliţii, deja deteriorată de strategiile
contradictorii ale ultimei perioade a războiului, au
deschis calea unei manifeste tensiuni. De la confruntările
privind Grecia şi Iranul, la divergenţele asupra destinului
ţărilor din Estul european s-a ajuns la polemica deschisă
de discursul lui Churchill la Fulton despre „cortina de
fier" care căzuse pentru a împărţi Europa (5.III. 1946).
• Etapele Războiului rece. Propunerea SUA privind
planul Marshall (v.), acceptată numai de ţările europene
occidentale şi contrapusa creare a Cominformului (v.),
în 1947 au definit chiar în termeni formali două blocuri
de state în Europa, strânse în jurul celor două super-
puteri. O astfel de situaţie a blocat elaborarea tratatului
de pace cu Germania, ocupată militar şi împărţită în
mod permanent în două State contrapuse (blocada
sovietică a Berlinului, 1948). întemeierea NATO în
1949 şi a unei reţele de tratate militare între ţările de
acum comunizate din Est a consolidat ruptura. R. r. a
cunoscut faza sa cea mai aprinsă, după victoria
comuniştilor în China (1949), în primii ani '50 prin
războiul din Coreea (1950-1953). Confruntarea
ideologică a fost totdeauna radicală şi a comportat o
spirală de suspiciune reciprocă şi de rcînarmare, totuşi
cele două supraputcri au ştiut totdeauna să se oprească
mai înainte de a amorsa ciocniri militare globale, mai
ales din momentul în care realizarea bombei cu hidrogen
sovietică ( 1953) a stabilit un echilibru nuclear, în acest
cadru, r. r. a servit stabilizării situaţiei europene. Totuşi,
logica grupărilor în cele două lagăre a făcut să se precipite
şi să devină cronice războaiele locale în Lumea a Treia,
în special în Indochina, în Orientul Mijlociu şi Africa,
începutul destinderii următoare destalinizării în URSS
• culminând în primii ani '60 în epoca lui Kennedy şi
Hruşciov, nu a împiedicat reîntoarcerea la momente de
1062
criză (revolta anticomunistă în Ungaria, 1956; criza
rachetelor în Cuba, 1962; războiul din Vietnam, 1960-
1975; intervenţia sovietică în Afghanistan, 1979-1989),
şi persistenţa cursei înarmărilor convenţionale şi nucleare
care a făcut să se vorbească de periodice reîntoarceri ale
r. r. până la acţiunile de destindere ale celei de a doua
jumătăţi a anilor '80, operate de M. Gorbaciov. Prăbuşirea
comunismului în Europa şi descompunerea URSS
(1991) au închis definitiv epoca r. r. a contrapunerii
bipolare.
războiului, limitarea, încercări de a limita potenţialul
distructiv al războiului au fost întreprinse pe plan ju-
ridic pnn diverse convenţii internaţionale, pentru a regle-
menta definiţia stării de război şi a declarării sale, inter-
zicerea de arme speciale (în special cele chimice şi
bacteriologice), tratamentul prizonierilor şi al răniţilor
etc. (Maga, convenţiile din 1899 şi 1907; Geneva,
convenţiile din 1906,1929,1949). Tentativa de a limita
(sau a aboli) recurgerea la război ca mijloc pentru so-
luţionarea conflictelor politice s-a structurat în crearea
de organisme internaţionale ca Societatea Naţiunilor
(v.) şi O.N.U. (v.), sau mai redus în acorduri între state
pentni controlul armamentelor (v. dezarmare), în
sfârşit, o mai radicală perspectivă de depăşire a expe-
rienţei războinice şi de educaţie a păcii formează obiectul
specific al curentelor de gândire şi al mişcărilor care
promovează pacifismul (v.) şi nonviolenta.
reacţionari, în limbaj politic, cei care tind să împiedice
procesul evolutiv al unei societăţi provocând regresarea
ei la stadii deja depăşite, în epoca Restauraţiei (v.) care
a urmat imperiului lui Napoleon, reacţiunea a căpătat
aspectul special al apărării structurii socio-politice şi a
aparatului ideologic al aşa-numitului Ancien Régime
(v.), în sec. XX, atitudinile reacţionare s-au înrădăcinat,
mai ales, datorită ideii că dreptul unei părţi a omenirii
(definită pe bază socială, naţională sau rasială) la
dominaţie şi la privilegii trebuie să fie justificat pe plan
ctico-politic şi să fie util civilizaţiei umane. Reader's
Digest, revistă americană lunară, foarte cunoscută,
fondată în 1922 de De Witt şi Lila Walace; iniţial, a
cuprins rezumate ale unor cărţi şi ale unor articole
din alte publicaţii şi apoi şi texte originale. Editată în l
O limbi, în circa 18 milioane de exemplare, a contribuit
efectiv la difuzarea în lume a unei imagini pozitive a
SUA. Ediţia italiană apare din 1948 sub titlul
„Selezione di R. D".
Reagan, Ronald Wilson, om politic american (Tampico,
Illinois, 1911). După o carieră de actor de cinema
(1937-1964), a intrat în politică şi a fost ales de două
ori (l 966 şi 1970) guvernator republican al Californiei.
La alegerile prezidenţiale din 1980, 1-a învins pe
democratul J. Carter şi, mai sever, în 1984, pe W. Mon-
dale. Pe plan intern, politica pe care a dus-o se conducea

după criterii rigid neoliberiste (în special în domeniul
social) şi cu degrevări fiscale pentru categoriile defa-
vorizate şi pentru întreprinderi, urmărind să stimuleze
la maximum iniţiativa economică liberă, favorizată şi
datorită unei politici de deregulation orientată spre
eliminarea regulilor prin care statul intervenea pentru a
reglementa piaţa şi concurenţa. Politica Iui R. a stimulat
creşterea economică şi reducerea şomajului, dar, în
acelaşi timp, a dus la criza din sectoarele mai slabe (în
special fermele rurale) şi a extins zonele marginale;
creşterea, inclusiv speculativă, a activităţilor financiare
a suferit un şoc puternic prin prăbuşirea Bursei de la
New York, în octombrie 1987. • De la ultima fază a
Războiului rece la dialog, în politica externă, tendinţa
sa a fost de a reafirma supremaţia internaţională
americană devenind protagonist al fazei finale a
Războiului rece. Un aspect fundamental a devenit
combaterea forţelor revoluţionare din America Latină
(susţinerea grupărilor de contras antisandinişti în
Nicaragua, intervenţia militară împotriva loviturii de stat
a stângii filocubancze din Grenada, X. 1983) şi lupta
împotriva terorismului internaţional şi, în special, a
regimului libian al lui M. Khaddafî (bombardarea
oraşelor Tripol i şi Bcngazi, IV. 1986). Decisivă a fost
reluarea confruntării globale cu URSS, prin anunţarea
construirii bombei N, instalarea aşa-numitelor
„eurorachete" (1983), adoptarea Iniţiativei de Apărare
Strategică (SDÌ), un sistem de apărare antirachetă
combinat Terra-spaţiul cosmic, denumit, de obicei, „scut
spaţial". Saltul calitativ impus astfel cursei înarmărilor
s-a dovedit imposibil de urmat de către economia
sovietică şi a deschis calea seriei de convorbiri deo-
sebit de utile cu liderul sovietic M. Gorbaciov (Geneva,
1986; Reykjavik, 1987), care au avut ca rezultat tratatul
semnat la Washington (1987) pentru eliminarea
rachetelor din Europa: fusese început acel proces
accelerat de dezarmare şi de destindere care va culmina
cu încheierea Războiului rece. recensământ, evidenţă
de ansamblu a stării populaţiei (r. demografic) sau a
economiei (r. agricol sau industrial) unei ţări.
• Recensămintele în Antichitate fi Evul Mediu, încă din
Antichitate avem informaţii despre r., efectuat în scop
cu precădere fiscal sau militar, la babilonieni, chinezi,
egipteni, evrei, greci. La Roma r. a fost instituit probabil
de Servius Tullius în sec. VI Î.Hr. Operaţiunile, prevă-
zute la fiecare cinci ani, erau fixate şi conduse de un
magistrat (cenzorul); fiecare cap de familie trebuia să
declare numărul membrilor şi al servitorilor, în afară de
bunurile pe care le posedau. Recensământul a continuat
şi în perioada imperiului. Augustus a stabilit trei (28 şi
8 î.Hr., 14 d.Hr). O dată cu căderea imperiului, decăderii
autorităţii centrale i-a urmat şi o reducere a evidenţelor
RECONQUISTA
statistice, care au fost reluate parţial în epoca carolin-
giană. Comunele libere şi republicile maritime au recurs
cu o anumită frecvenţă la r. A dispărut totuşi metoda
recensămintelor individuale, în timp ce începe să se
afirme tot mai mult cel bazat pe calculul numărului de
foci (adică vetre sau nuclee familiale), Un prim r. de
acest fel a fost efectuat pe la jumătatea sec. XIII de
republica Pistoia. Republica veneţiană a efectuat un r.
demografic al oraşului Veneţia în 1338. în întreaga epocă
modernă înregistrările demografice au fost executate
de preoţi prin completarea aşa ziselor status animarum
(situaţia sufletelor).
• Recensămintele moderne. Caracterul sporadic al evi-
denţelor medievale a fost depăşit în sec. XVIII. O lege
din 1749 în Elveţia stabilea numărătoarea periodică a
populaţiei, care trebuia efectuată cu ajutorul unor tabele
descriptive completate de către preoţi. Primul r. efectuat
pe criterii modeme a fost cel american din 1790, deter-
minat de nevoia de a se cunoaşte baza electorală pentru
reprezentanţii din Congres, în 1846 a fost efectuat în
Belgia primul r. bazat pe o fişă de familie, ceea ce a
permis o temeinică operaţiune. Aceeaşi metodă a fost
aplicată în Regatul Sardiniei în 1857. După unificarea
Italiei au fost efectuate recensăminte din zece în zece
ani ale populaţiei începând cu 1861 (cel din 1891 n-a
avut însă loc), în Italia, în afară de recensămintele de-
mografice, au fost efectuate evidenţe generale perio-
dice referitoare la activitatea de producţie ( 1911,1937,
iar din 1961 în paralel cu recensământul populaţiei).
Reclus, Elisée, geograf şi om politic francez (Sainte-
Foy-la-Grande, Gironde, 1830-Thourout, Belgia,
1905). Anarhist, membru al Internaţionalei I, a fost
unul dintre conducătorii Comunei din Paris (1871).
Exilat de mai multe ori, a călătorit în Marea Britanic şi
în cele două Amcrici. în Elveţia, a scris lucrarea monu-
mentală Noua geografie universală ( 1876-1894), cea
mai completă descriere a globului din acea vreme.
Reconquista, cuvânt spaniol care denumeşte seria de
războaie purtate în sec. XI-XV de creştini cu scopul
de a-i alunga din Peninsula Iberică pe musulmani. La
începutul sec.XI, dezmembrarea califatului din Cordoba
a dus la apariţia unor regate mai mici împotriva cărora
regele Castiliei, Alfons VI, a pornit o puternică ofensivă,
cucerind, în 1085, Toledo. Un personaj simbolic al aces-
tei faze a R. a fost aşa-numitul Cid Campeador (v.).
Papalitatea a sprijinit R. lansând ideea de război sfânt
care se va continua prin spiritul cruciadelor. Prin victoria
decisivă de la Las Navas de Tolosa (1212), regatul
creştin al Castiliei s-a extins către zona central-meri-
dională a Spaniei, recucerind Cordoba ( 1236) şi Sevilla
( 1248), în timp ce regatul Aragónului a luat în stăpânire
teritoriul care se întindea până la Valencia şi la arhipelagul
Baleare. Ultimul punct de rezistenţa musulman, regatul
1063
RECRUTARE
Granadei, cade în 1492, cucerit de Ferdinand de Aragon
şi de Isabcla de Castilia care au desăvârşit unitatea
naţională spaniolă.
recrutare sau luare la oaste, formă de conscripţie
militară obligatorie, opusă înrolării voluntare. Tenflenul
a fost folosit în timpul Revoluţiei franceze pentru a
defini o metodă de înrolare deja adoptată sporadic în
Elveţia şi în Franţa în sec. XVII, stabilind principiul
prin care fiecare cetăţean are îndatorirea de a-şi apăra
patria şi de a servi în armata naţională, în decursul sec.
XIX a fost adoptată de toate statele mai importante
din lume, cu excepţia Marii Britanii şi a SUA, care au
continuat să se servească de voluntari, cu excepţia celor
două războaie mondiale.
recunoaştere internaţională, act prin care comunita-
tea internaţională recunoaşte legitimitatea unui stat sau
a unui guvern. Se pot distinge de obicei r. i. de facto,
prin care cel care o acordă arată că este dispus să între-
ţină doar anumite relaţii şi pentru o perioadă de timp
determinată, rezervându-şi libertatea de a acţiona în
funcţie de evoluţia ulterioară a evenimentelor, şi r. i. de
iure, prin care se' manifestă o dorinţă generală de a
stabili raporturi cu noua entitate, în zilele noastre, r. i.
definitivă a unui stat este consfinţită prin admiterea
acestuia în ONU.
reducciones, forme speciale de evanghelizare realizate
de iezuiţi în regiunile aflate la graniţa dintre posesiunile
spaniole din Paraguay şi cele portugheze din Brazilia,
dând naştere între 1609 şi 1767 unor misiuni religioase
rezervate populaţiei indios şi independente faţă de
autoritatea centrală, împiedicând astfel raidurile colo-
nilor care făceau din indigeni simple obiecte de vânzare
la târgurile de sclavi, în r., viaţa socială şi economică se
desfăşura după principiile unui comunism religios,
bazat pe nucleul originar al familiei, înfloritoare din
punct de vedere economic, datorită exploatării eficiente a
pământului, aflat în proprietatea comună, şi diferitelor
activităţi meşteşugăreşti, r. au fost desfiinţate de guver-
natorii spanioli, devenind una dintre cauzele principale
ale expulzării iezuiţilor din Spania şi din coloniile ei.
referendum, procedură juridică prin care cetăţenii sunt
chemaţi să-şi exprime direct părearea asupra unei ches-
tiuni speciale. R. poate fi constituţional, când face parte
în mod esenţial din procesul de aprobare a unei legi sau
este singurul act deliberativ al acestui proces; sau
abrogator dacă este organizat pentru a elimina o lege
sau o parte din ea. Poate fi, însă, şi consultativ dacă
opinia exprimată de majoritatea persoanelor cu drept
de vot nu duce la obligativitate. R., în diferite variante
de organizare, este prevăzut în reglementările juridice
din aproape toate sistemele politice democratice. •
Referendumul în Italia. Republica a fost instalată în
Italia prin r. instituţional din 2.V1.1946, când cetăţenii
au fost chemaţi să aleagă Intre monarhie şi republică, în
sistemul politic italian, r. a fost introdus de Constituţia
republicană din 1948: 1) în caz de revizuire a Consti-
tuţiei, atunci când o lege din domeniul constituţional
nu obţine în a doua lectură votul a 2/3 din membrii
fiecărei camere; 2) pentru abrogarea, totală sau parţială,
a unei legi sau a unui document cu putere de lege, cu
condiţia ca acestea să nu se refere la dreptul tributar şi
la buget, la amnistie şi la suspendare pedepselor, la
ratificarea unor tratate internaţionale; 3) pentru a-i
consulta pe locuitorii unor zone cu un specific deosebit,
cu scopul de a crea noi regiuni sau pentru a trece
comunele şi provinciile dintr-o regiune în alta (art.
1339). Pot cere organizarea unui r. cel puţin 5 consilii
regionale sau un minimum de 500 000 de alegători.
Bibliografie: A. Chimenti, Storia dei referendum. Dal
divorzio alla reforma elettorale, Laterza, Bari, 1993.
Reforma,
mişcare de înnoire religioasă radicală, iniţiată în see.X V l
prin predicile lui M. Luther (v.) şi având ca rezultat
distrugerea unităţii religioase a Europei creştine şi
afirmarea protestantismului (v.). • Semnificaţia
Reformei. Pe plan religios, R. a dat o lovitură
definitivă unităţii spirituale europene, deja lovită
anterior de schisma din Răsărit, şi a făcut ca prezenţa
şi prestigiul Bisericii catolice să devină relative, astfel
încât ea nu a mai putut pretinde că deţine „monopolul"
sentimentelor religioase. Luteranismul (v.) şi
calvinismul (v.) au adus multe lucruri noi de mare
importanţă istorică care se refereau la numeroase
aspecte ale vieţii credincioşilor, în fapt, acestora li s-a
propus un raport mai direct cu Sfânta Scriptură, în
sintonie cu spiritul umanist şi literar al timpului, aceasta
1064
impunând şi traducerea Bibliei, uşurând astfel şi
răspândirea limbilor naţionale: s-au stabilit, în felul
acesta, bazele necesare punerii în valoare a conştiinţei
fiecărui credincios, ca un preludiu al viitoarei evoluţii a
teoriilor despre libertate, despre toleranţă religioasă şi
politică, în sfârşit, în special prin Calvinism, oamenii
au fost îndemnaţi către o punere mai atentă în valoare
a activităţilor pământeşti şi astfel către asumarea
conştientă a îndatoririlor creştineşti în lume, depăşind
tradiţia monahală şi ascetică tipică pentru catolicismul
medieval. Nu poate fi trecută cu vederea nici importanţa
R. în direcţia atingerii unei mai mari coeziuni inteme a
statelor naţionale aflate în curs de întărire şi perfec-
ţionare. Pentru toate aceste motive, R. a însemnat o
cezura, un moment de cumpănă deosebit şi, de asemenea,
o fază de trecere hotărâtă de la lumea medievală la cea

modernă. Pe planul raporturilor politice, R. a putut
conta pe susţinerea multor principi din Sfântul Imperiu
Roman care au văzut în aderarea la această rebeliune
religioasă împotriva autorităţii papei mijlocul prin care
s-ar fi putut opune planurilor de centralizare statală
ale împăratului Carol V. în acelaşi fel, răspândirea de
mai târziu a curentelor reformatoare derivate din lutera-
nism şi propagatoare de poziţii teologice şi mai radicale
(calvinism etc.) a fost deseori facilitata de motivaţii de
autonomie naţională sau de cerinţe economice (confis-
carea bunurilor ecleziastice; încetarea dependenţei faţă
de Roma în ce priveşte beneficiile şi rentele).
• Franţa. După largul ecou pe care 1-au avut teoriile
umanismului creştin promovate de J. Lefèvre d'Etaples
(m. 1563), în Franţa s-au răspândit rapid, datorită în
primul rând valdenzilor, scrierile lui Luther şi, o dată
cu ele, traducerea în franceză a Bibliei, îngrijită de L.
Olivier (m. 1538). Atitudinea regelui Francise I, mai
întâi prudentă, devine, ulterior, ostilă. Henric II ( 1519-
1559) a înfiinţat Camera Arzătoare, secţiune specială a
parlamentului din Paris, destinată proceselor de erezie,
care, în trei ani, a pronunţat 500 de condamnări, fără a
reuşi, totuşi, să împiedice în ţară răspândirea calvinis-
mului şi a manifestărilor critice împotriva Bisericii de
la Roma (Confessici gallicana, 25.V. 1559). în timpul
regenţei exercitate de Caterina de'Medici pentru fiul
său, Carol IX, mişcarea pentru reforma religioasă şi
lupta politică dintre diferitele tabere s-au comasat (v.
religie, războaie pentru). Prin edictul din Nantes
(13.IV. 1598), a fost acordată reformaţilor libertatea de
cult, ei fiind persecutaţi, apoi, sub Richelieu şi din nou
lipsiţi de orice fel de drepturi de către Ludovic XIV
care a abolit edictul din Nantes ( 1685).
• Elveţia, în cantoanele Confederaţiei Helvctice, R. a
evoluat datorită predicilor rostite de H. Zwingli, G.
Ecolampadio şi J. Calvin, situându-se pe poziţii mult
mai radicale decât luteranismul. Zwingli predica uni-
tatea Confederaţiei în spiritul noii credinţe reformate
ca pe o cale spre unitatea politică, pentru a preveni
intervenţia puterilor străine (Habsburgii, Sfântul Im-
periu Roman, Savoia). R. a întâmpinat o rezistenţă
înverşunată în cantoanele catolice şi, după ciocnirea de
la Kappe) (1531), în care Zwingli şi-a pierdut viaţa,
şi-a văzut limitată extinderea doar la cantoanele Zürich,
Basel, Berna, Schaffhausen şi Grisons. Geneva a avut
o altă soartă, trecând la R. în 1535, datorită predicilor lui
G. Farei şi susţinerii din partea cantonului reformat
Neuchâtel: aici, Calvin şi-a consolidat poziţia proprie şi
a pus bazele unei noi confesiuni reformate (v. calvinism).
• Ţările de Jos. în Ţările de Jos, adeziunea la R. a avut
şi semnificaţia unei opoziţii faţă de reorganizarea
politică, administrativă şi pastorală a Provinciilor Unite
iniţiată de Filip II al Spaniei (1556-1598) care, printre
RBFORMA
primele măsuri luate ca suveran, a introdus Inchiziţia
(v.) spaniolă în acele teritorii. Represiunea sângeroasă
condusă de ducele de Alba a provocat un război făţiş
care a dus la divizarea dominaţiei în provincii catolice
rămase fidele Spaniei (Uniunea de la Arras, 1579) şi
cele şapte provincii din Nord, calviniste (Uniunea de
la Utrecht, 1579). Calvinismul s-a afirmat definitiv
prin sinodul de la Dordrecht (1618-1619), care a
aprobat o doctrină asupra predestinării. u Anglia fi
Scoţia. R. în Anglia a coincis cu constituirea Bisericii
anglicane (v. anglicanism) autonome faţade Roma:
Henric VIII (1491-1547) 1-a combătut deschis pe
Luther şi îndepărtarea sa de Roma η-a însemnat o
noutate teologico-dogmatică, dar a dat naştere unei
schisme. Sub Eduard VI (l 547-1553), influenţa calvi-
nismului a devenit mai evidentă prin publicarea scrierii
Book of Common Prayer ( 1547), dar abia prin Elisabeta I
(1558-1603) s-a putut vorbi de o Biserică anglicană ca
Biserică reformată complet organizată pe plan doctrinar
şi disciplinar, în Scoţia, R. s-a răspândit datorită pre-
dicilor lui J. Knox şi a avut, încă de la început, o orien-
tare pur calvinistă, oficializată prin apariţia scrierilor
Confessio Scotica ( 1561 ) şi Book of Discipline ( 1567).
U Italia si Spania, în statele italiene şi în Spania, disputa
din jurul temelor R. îşi menţine un caracter strict religios,
răspândindu-se mai ales în cercuri culturale restrânse
şi negăsind sprijin la nici unul dintre suverani. R. a
implicat doar personalităţi izolate ale evanghelismului
şi ale umanismului creştin, inclusiv călugări şi prelaţi
ca J. Valdes (1500-1541) la Neapole, sau B. Ochino
(1487-1564), care deşi un apropiat al luteranilor, a
fost într-o polemică permanentă cu ei în problema doc-
trinei despre justificare. Augustinianul P. Vermigli
( 1500-1562) a colaborat la elaborarea lucrării Book of
Common Prayer (l 547), anglicană, în timp ce episcopul
de Capodistria, P. Vergerio ( 1497-1565), a fost acuzat
de erezie şi de fîloluteranism. Pe teritoriul iberic (şi,
mai ales, în Castilia), reforma clerului, a organizării
ecleziastice şi a studiilor teologice iniţiată de cardinalul
Ximénez ( 1436-1517) a făcut din Spania ţinta cea mai
frecventă a mişcării contrareformiste, în timp ce
controlul strict exercitat de Inchiziţia de stat constituia
un puternic instrument de descurajare în calea formării
unor comunităţi reformate importante, cu excepţia celor
din Valladolid şi Scvilla.
• Peninsula Scandinavă. Frederik I rege al Danemarcei
(1523-1533) a susţinut activitatea de predicator a lui
H. Tausen ( 1494-1561 ), iar luteranismul a fost declarat
ca unică religie de stat de Christian 111(1533): episcopii
catolici au fost arestaţi şi proprietăţile ecleziastice
confiscate de către suveran care, după ce a aderat la
Liga de la Schmalkalden ( 1538), a cerut să fie adoptată
Confesiunea de la Augsburg, în Norvegia, R. s-a afirmat
1065
REFORMA
1.

/. Martin Luther arde bula de excomunicare a sa

în piaţa oraşului Wittenberg (l520). 2. O ciocnire
din timpul războiului ţărănesc. 3. Pârinfii refor-
mei protestante: aşezaţi, în centru, Mariin Luther
(ta stânga. E) si Jean Calvin (H); pe laturile mesei,
John Wycliffe (A) si Jan Hus (B); în spatele lui
Luther, Huldrych Zwingli (D), leronim din Praga
(Q; lângă Luther, Philip Melanchton (1).

2.
REFORMA AGRARA
complet abia în 1607, în timp ce în Islanda a trebuit să
învingă împotrivirea foarte fermă a episcopului catolic
J. Arason (1520-1550), executat în cele din urmă de
reformaţi. In Suedia, R. a fost introdusă de O. Petri
(1493-1552), traducător al Noului Testament (l 526);
după ce au fost puse bazele Bisericii naţionale suedeze
în dietele din Vasterâs (1527) şi Örebro (1529) şi, la
sinodul de la Uppsala (1593), a fost adoptată oficial
Confesiunea de la Augsburg, a fost decisă ( 1595) expul-
zarea catolicilor din (ară. în Finlanda, R. s-a răspândit
datorită lui P. Sarkilathi (m. 1529) şi M. Agricola (l 508-
1557) şi s-a afirmat la începutul secolului XVII. •
Europa de est. în Europa de est, R. a reuşit să se
impună doar în Livonia şi în Prusia, unde adeziunea
marelui maestru al Ordinului Teuton, Albert de
Brandenburg ( 1490- 1568),adusla laicizarea ordinului
şi Ia aparifia ducatului Prusiei, în Polonia, cel care a
contribuit cel mai mult la răspândirea R. a fost fostul
franciscan F. Lismanini; la jumătatea sec. XVI, puternica
prezentă a adversarilor trinităţii, conduşi de G. Pawel,
şi constituirea Ecclesiei minor (1565) au marcat mo-
mentul de expansiune maximă a mişcării. Mai deosebită
este soarta R. în Ungaria, regat ereditar al Habsburgilor,
unde s-a răspândit mai ales în comunitatea germană
din Transilvania, datorită lui J. Honterus, dar, în com-
plexul său, a fost mult limitată de activitatea iezuiţilor
şia Iui P. Pazmany( 1570-1637), arhiepiscop de Gran.
Bibliografie: J. Lortz-E. Iserloh, Storia della Riforma. Il
Mulino. Bologna 1974; 5. Delumeau, La Riforma.
Origini e affermazione. II Mulino, Bologna 1975. ^j/'fi.-
anabaptisti; anglicanism; Augsburg (confesiunea de la);
baptişti; Calvinism; Contrareformă; creştinism;
luteranismi prezbiterianism; protestantism; religie,
războaie pentru; reformă catolică; ţărănesc, războiul.
reforma catolică, schimbarea spirituală, teologică şi
ecleziastică petrecută în sec. XV-XVI în interiorul
Bisericii catolice,.ca soluţie pentru gravele abateri de la
principiile evanghelice derivate din implicarea papa-
lităţii în viaţa politică europeană. La mereu mai insisten-
tele cereri de reformă in capite et in membrii (care să
includă, adică, şi papalitatea şi credincioşii) a răspuns
iniţiativa laicilor şi a ecleziaştilor care şi-au propus
reîntoarcerea Ia spiritul originilor prin studierea Scrip-
turilor, evlavia în practicarea cultului, viaţa plină de
milostenie. O rezonanţă deosebită au avut grupurile
care se inspirau din pioşenia modernă (v. confrerie) şi
din umanismul creştin, adică din opera lui Erasmus din
Rotterdam, Thomas Morus, J. Reuchlin, J. Lefèvre
d'Etaples, P. Giustiniani. Aceeaşi importantă şi incisivi-
tate au avut şi noile ordine religioase (capucinii, călugării
care-i îngrijeau pe bolnavi etc) şi congregaţii de clerici
din mai vechile ordine (teatini, somaschi, barnabiţi, iezuiţi).
Cerinţe şi mouVa(ii pentru reformă au fost în mod exemplar
adunate şi exprimate în Coiuilium delectorum cardi-
nali um etaliorutnpraelatorum de emendando Ecclesia
care, început de Paul III ( 1537) a fost redactat în conti-
nuare de către un grup de cardinali, printre ei aflându-se
Contarmi, Carafa, Sadoleto, Pole, Cervini şi Morone.
Acţiunea de reformare, propusă doar fragmentar în
conciliul Lateran V ( 1512-1517), s-a bucurat de o
realizare mai organizată şi mai completă după
încheierea conciliului din Trento ( 1563), grăbită fiind
de procesul de înnoire declanşat de protestanţi (v.
Contrareformă). Bibliografie: M. Marcocchi, La riforma
cattolica. Documenti e testimonianze, Morcelliana,
Brescia 1967. reforma gregoriana, reformă vastă şi
coerentă în cadrul Bisericii catolice în sec. XI care şi-a
luat numele de la papa Grigore VII ( 1073-1085),
acesta fiind prin-
cipalul ei susţinător, chiar dacă procesul de schimbare
ecleziastică a început încă din timpul pontificatului lui
Leon IX ( 1049-1054), prelungindu-se apoi până la con-
cordatul de la Worms (l 122). Papalitatea, pentru a eli-
bera Biserica de puterile laice, s-a angajat cu succes în
lupta pentru învestitură (v.), situându-se, în acelaşi timp,
în fruntea acelor grupuri de călugări şi de laici decişi să
elimine din interiorul Bisericii simonia şi concubinajul
clerului (nicolaismul). Printre cele mai importante reali-
zări ale r. g. a fost rolul central pe care 1-a dobândit papa-
litatea în viaţa Bisericii şi în viaţa politică din Occident.
reformă agrară, iniţiative politice şi legislative îndrep-
tate către transformarea regimului proprietăţii asupra
pământului, redistribuindu-1 în favoarea celui ce-1 mun-
ceşte. De la împărţirea pământului către veterani şi
către popor în vremea Romei antice, la crearea unei
întinse proprietăţi ţărăneşti prin redistribuirea pămân-
turilor clerului şi ale nobilimii feudale, realizată de Re-
voluţia franceză din 1789, în fiecare epocă au existat
intervenţii ale autorităţii de stat în sectorul agricol, în
decursul sec. XX, realizarea r. a. a fost un punct de
referinţă pentru caracterizarea mişcărilor progresiste
şi revoluţionare. Realizările cele mai semnificative ale
r. a. au fost, în privinţa împărţirii pământului către
ţărani, cea din Mexic, după revoluţia din 1910-1928 şi,
de fapt, o colectivizare forţată a pământurilor, cea făcută
de regimurile comuniste în URSS şi China. • Reforma
agrară in Italia. O redefinire din punct de vedere
legislativ a structurii proprietăţii funciare a fost
încercată în 1950, sub presiunea termenelor decenale
(prezente în programele multor partide) şi a numeroa-
selor cazuri de ocupare a pământurilor necultivate. Gu-
vernul condus de A. De Gasperi şi cu A. Segni ca
ministru al agriculturii s-a izbit în parlament de rezistenţa
1067
REFORME, EPOCA REFORMELOR
deosebit de tenace a celor care reprezentau interesele
proprietarilor de pământ. Faţă de proiectul naţional de
la început, au fost promulgate doar o lege pentru zona
Sila (Calabria) şi aşa-numita „schiţă de lege", în timp ce
chiar şi Regiunea Sicilia adopta o lege de r. a. Prevederile
se refereau înainte de toate la cxpropierea latifundiilor
şi a terenurilor devenite neproductive şi la repartizarea
lor către ţărani prin intermediul unei societăţi autonome
special înfiinţate. Au fost realizate (datorită şi instituţiei
din acea vreme, Casa de ajutor- reciproc pentru
Mezzogiorno) lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de
irigaţii şi a fost demarat un program pentru construirea
de case pentru noii proprietari. Intervenţiile nu au avut
un impact imediat asupra transformării structurale şi
asupra acţiunii de punere în valoare a sectorului agricol.
Fărâmiţarea exagerată a loturilor atribuite împiedica de
fapt procesul de mecanizare şi rentabilizarea.
Insuficientă s-a dovedit a fi şi realizarea unei reţele
adecvate a infrastructurilor şi serviciilor pentru
obţinerea şi comercializarea produselor agricole.
reforme, epoca reformelor, v. despotism luminat.
reformism, curent al mişcării socialiste internaţionale
care refuză strategiile revoluţionare în favoarea unei
modificări a orânduirii socio-economice şi a structurii
statului printr-o politică de reforme, realizată prin me-
toda confruntării parlamentare, ca şi prin asumarea
unor responsabilităţi guvernamentale directe. Strâns
legat de teoriile revizionismului (v.), a fost teoretizat
în 1903 de A. Millerand, în Franţa. refractar, cler,
expresie prin care au fost desemnaţi ecleziaştii din
Franţa care au refuzat să depună jurământ pe
Constitufia civilă a clerului (v.) din 1790. Regatul
Italic, stat creat de Napoleon I (17.III.1805), la
început din teritoriile fostei Republici Italiene; a fost
extins, ulterior, prin alipirea regiunilor Veneto
(26.XII.1805), Marche (1808) şi Trentino (1810).
Napoleon însuşi şi-a pus coroana acestui regat la
Milano (26. V. 1805); funcţia de vicerege i-a fost încre-
dinţată fiului vitreg, Eugène de Beauharnais. R.I.se
destramă în aprilie 1814.
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de
Nord, v. Marea Britanie.
Regensburg, localitate din Bavaria situată la confluenţa
râului Regen cu Dunărea.
• DIETELE DE LA R. Prima, convocată de împăratul
Carol V în 1541, a elaborat documentul Interim,
compromis doctrinar între catolici şi protestanţi
asupra teoriei justificării care a fost, totuşi, respins atât
de Luther, cât şi de papa Paul III. A doua a fost convocată
de Ferdinand II, în 1629 (v. restituire, edictul de), în
timpul Războiului de treizeci de ani, în încercarea
zadarnică de a transforma titlul imperial din electiv în
ereditar şi de a uni statele germane împotriva Franţei şi
Suediei.
1068
• ARMISTIŢIUL DE LA R. ( 15.VIII. 1684). Convenit
între Ludovic XTV al Franţei şi împăratul Leopold I, a
stabilit că Ludovic XIV putea să-şi păstreze toate
teritoriile din Sfântul Imperiu Roman ocupate în
intervalul de timp dintre pacea de la Nijmegen ( 1678)
şi 1681 ; regele Franţei s-a angajat să respecte libertatea
confesională a noilor supuşi.
regenţă, procedură juridică prin care, în monarhii, este
reglementată exercitarea puterii supreme cât timp suve-
ranul este minor sau este împiedicat să facă aceasta.
Reggio di Calabria, oraş din sudul Calabriei, capitală
de provincie. După Cumae, a fost cea mai veche colonie
grecească din Italia meridională, întemeiată în sec VIII
î.Hr.de grecii calcidieni din Eubeea. în anul 387 î.Hr., a
fost ocupat de Siracuza. în 282 î.Hr., aflat în război cu
bruţii, a primit o garnizoană de la Roma, care a ocupat-o
definitiv în 270. După războiul greco-gotic (335-353
d.Hr., a fost stăpânit de bizantini până în sec.X. In
1060, după perioade intermitente de dominaţie longo-
barda şi arabă, oraşul a fost cucerit de Robert Guiscard.
A avut, în continuare, aceeaşi evoluţie cu a Italiei meri-
dionale sub domnia monarhilor din dinastiile de Anjou,
de Aragon, a spaniolilor precum şi a Bourbonilor. in
1908, a fost distrus de cutremurul care a lovit şi Messina.
Reggio nell'Emilia, oraş din regiunea Emilia-Romagna,
capitală de provincie. Colonie romană (Regium Lepidi),
întemeiată în sec. Π î.Hr. pe locul unor aşezări anterioare
aparţinând etruscilor şi celţilor, a fost, apoi, ducat
longobard (sec. VI) şi comitat al francilor (sec. VII).
Din 962 şi până în 1115 s-a aflat sub stăpânirea familiei
Canossa. Comună liberă (sec. XII), în 1335 a fost cedat
lui Mastino della Scala, apoi celor din familia Gonzaga
(1336) şi, în sfârşit, familiei Visconti (1371); din 1409
până în 1796 a aparţinut familiei Este din Modena. în
perioada napoleoniană, a făcut parte din Republica
Cispadana, in urma congresului care s-a ţinut chiar aici
din 27.XII.1796 în 9.1.1797 (cu această ocazie a fost
adoptat, pentru noua republică, tricolorul verde, alb şi
roşu). Revenit sub stăpânirea familiei Este (1815),
oraşul a fost anexat, prin plebiscit, la Regatul de Savoia,
în martie 1860.
regi trândavi, suveranii franci din dinastia merovingiană
care i-au urmat la tron lui Dagobert I (623-639). Denu-
mirea vine de la faptul că r. t. nu exercitau nici o putere
efectivă, aflându-se sub influenţa totală a maeştrilor de
palat (sau majordomi). Ultimul dintre r. t., Childeric III a
fost înlăturat de Ia tron în 751 de către majordomul Pepin
III cel Scurt, care a întemeiat dinastia Carolingienilor.
regionalism, tendinţă politică în favoarea autonomilor
regionale. Evoluând în perioada unificării naţionale ca
formă atenuată a federalismului (v.) şi reapărut, perio-
dic, în deceniile următoare, a traversat diferite curente
culturale, de la republicani (G. Roşa) la liberal-conservatori
RELIGIE, RĂZBOAIE PENTRU
(M. Minghetti, S. Jacini) şi la catolici (L. Sturzo). R. a
dus, după al doilea război, la instituirea regiunilor, pre-
văzute de Constituţia din 1948 ca nivel decisiv al auto-
nomiilor locale (v.), şi a avut un rol de presiune în
vederea punerii în practică a textului Constituţiei (iniţial
aplicat doar la patru regiuni cu statut special), până la
alegerea organismelor de conducere regionale în regiunile
cu statut ordinar ( 1970). în continuare, dezbaterea s-a
axat pe rolul regiunilor în cadrul starului ca urmare a
transferurilor de competenţe (survenite prin decretele
din 1977) şi a definirii concrete a autonomiilor.
Regno, II, săptămânal politic şi cultural editat la
Florenţa din 1903 până în 1906 de E. Corredini; de
orientare naţionalistă, a susţinut necesitatea expansiunii
imperialiste a Italiei. Au colaborat la el G. Prezzolini,
G. Papini şi A. Campodonico. Reich, cuvânt (germ.:
imperiu) prin care au fost denumite diferite
formaţiuni statale în decursul istoriei Germaniei.
Primul K. a fost Sfântul Imperiu Roman, dispărut în
1806; al Doilea R. a fost statul unitar, pe bază
federală, a cărui coroană a fost oferită de prinţii
germani regelui Prusiei ( 1871 -1918); ca al Treilea
Reich s-a autointitulat regimul nazist ( 1933-1945).
Reichsrat, în Austria a purtat acest nume consiliul
creat în 1851 devenit, mai apoi, parlament propriu-zis,
electiv începând din 1873 (din 1907 prin sufragiu
universal), în Germania, în schimb, a fost a doua cameră
prevăzută de constituţia Republicii de la Weimar,
abrogată în 1934 de nazişti.
Reichstag, dietă convocată, începând din sec. XII, de
împăratul Sfântului Imperiu Roman, devenită
permanentă în 1663 cu sediul stabil Ia Regensburg.
Mai târziu, a fost numită R. camera legislativă a
parlamentului imperiului, la proclamarea acestuia, în
1871. R. a avut puteri mult mai extinse în Republica de
la Weimar, unde a reprezentat camera principală. A
fost menţinut, fără a avea vreo putere efectivă, de regi-
mul nazist. La 27.11.1933, sediul R. de la Berlin a fost
incendiat de către nazişti, care au dat vina pentru aceasta
pe fruntaşii comunişti.
religie, războaie pentru, conflictele şi luptele care
au avut loc în Europa central-occidentală între statele
RĂZBOAIELE PENTRU RELIGIE ÎN FRANŢA
1561 Se formează taberele nobiliare catolică (Guise)
şi hughenotă, deci, calvină (G. de Coligny, Lu-
dovic I de Condé).
1562 Regenta Caterina de' Medici acordă permisiunea
de a se ţine întruniri hughenote în afara zidurilor
oraşului şi de a se celebra servicii religioase în
casele particulare. Prinţul de Condé cheamă
hughenoţii să se adune, în timp ce parlamentul îi
scoate în afara legii pe protestanţi: se declanşează
primul r. pentru r. Edictul de la Amboise
1563 acordă libertate de conştiinţă tuturor
protestanţilor, dar pe cea de cult numai credincioşilor
nobili. Al doilea r. pentru r.: Coligny şi Condé
1567 îl iau prizonier pe regele Carol IX şi reiau lupta
împotriva taberei catolice. 1568-1569
Pacea de la Longjumeau pune capăt celui de-
al doilea r. pentru r, confirmând edictul de la
Amboise, dar partizanii lui Guise reuşesc să
întemeieze o Ligă Sfântă, creştină şi regală,
care să se opună hughenoţilor (începe cel de-
al treilea r. pentru r., 1569). Edictul de
1570 instaurare a păcii de la Saint-Germain acordă
protestanţilor dreptul de a-şi instala
garnizoane proprii în patru oraşe fortificate.
1572 Cu consimţământul Caterinei de' Medici, ducii de
Anjou şi de Guise organizează masacrarea hu-
ghenoţilor (24.VIII., măcelul din noaptea Sf. Barto-
lomeu), fapt care provoacă al patrulea r. pentru r.
1573 Asediul eşuat al ducelui de Anjou asupra fortă-
reţei hughenote de la La Rochelle (IV-VII) duce
la şubreda pace de la Boulogne.
1574 Moartea lui Carol IX si urcarea pe tron a ducelui de
Anjou (Henric III) declanşează al cincilea r. pentru r.
1576 Pacea promulgată de „Monsieur" (ducele de
Alençon) pune capăt celui de-al cincilea r.
pentru r.: hughenoţii obţin libertatea de cult, cu
excepţia Parisului, şi tribunale mixte pentru ca-
zurile în care erau implicaţi protestanţi.
1577 Reînceperea războiului (al şaselea r. pentru r.);
pacea de la Bergerac aboleşte toate concesiile
acordate hughenoţilor şi dizolvă toate ligile
înfiinţate anterior.
1579 Henric de Navarra, protestant, devine unicul moş-
tenitor al tronului; catolicii reînfiinţează Liga Sfântă
(aliată cu Spania) şi declară al şaptelea r. pentru r.
1585 Prin tratatul de la Nemours cu Liga Sfântă,
Henric III se angajează să abroge toate edictele
de pace în favoarea hughenoţilor. Henric de
Navarra porneşte cel de-al optulea r. pentru r.
care se transformă, mai apoi. în .războiul celor
trei Mentici" (al treilea fiind Henric de Guise,
căpetenie a catolicilor intransigenţi) şi în cioc-
nirea dintre Franţa, Spania şi Anglia.
1588 Asasinarea lui Henric de Guise, la ordinul lui
Henric III care pierde total puterea în faţa Ligii
Sfinte, aceasta controlând şi Parisul.
1589 Henric III se aliază cu Henric de Navarra (tratatul
celor „doi Henrici") împotriva catolicilor intran-
sigenţi, filospanioli, dar este asasinat, după
ce îl desemnase ca succesor al său pe Henric
de Navarra (Henric IV).
1593 Abjurarea de la credinţa protestantă a lui Henric
IV duce la destrămarea taberei catolice.
1598 Edictul din Nantes (13.IV) pune capăt r. pentru r.
1069
RELIGIOASE, NOI MIŞCĂRI
catolice şi cele trecute la Reformă, sau, în cadrul aceluiaşi
stat, intre partida catolică şi cea reformată, întinse pe
perioada de aproape un secol, de la pacea de la Cateau
Cambrésis (1559) şi de la Conciliul din Trento
(1545-1563), până la păcile din Westfalia (1648),
cuprind, printre momentele cele mai importante,
războaiele între Elisabcta I a Angliei şi Filip II al Spaniei,
Războiul de treizeci de ani. Denumirea de „r. pentru r.",
în sens propriu, este limitată mai mult la războiul civil
dintre catolici şi calvini în Franţa, în.aceste conflicte,
factorul religios s-a amestecat cu factori politici, sociali
şi economici care au devenit câteodată preponderenţi,
astfel încât motivul religios η-a mai servit decât ca
faţadă ideologică pentru ciocniri de interese. Un
exemplu în acest sens este lupta pur politică dintre
Anglia şi Spania: Anglia anglicană li s-a alăturat calvinilor
din Ţările de Jos, răsculaţi împotriva stăpânirii Spaniei
catolice, mai ales pentru avantajele care ar fi apărut din
slăbirea puterii spaniole în domeniul controlului căilor
maritime. Cu siguranţă că nici pentru Războiul de
treizeci de ani (v.) motivul de bază nu a fost conflictul
religios, ci acela dintre monarhia franceză şi Casa de
Habsburg pentru hegemonia în Europa, în mod analog,
adică în termeni socio-politici, opoziţia dintre calvini
şi catolici, în Franţa, poate fi interpretată ca luptă
pentru supremaţie între monarhie şi nobilimea mijlocie
sau mare, ca şi între monarhie şi burghezia calvină.
religioase, noi mişcări, sunt denumite astfel religiile
apărute în sec. XX fie pe baze proprii, fie pornind de
la elementele unor religii mai vechi, de regulă orientale.
Evoluând în special în Asia şi America, ele şi-au recrutat
adepţii în special în rândul tineretului. Printre cele mai
răspândite n. m. r. se află unele de tip creştin şi cu
origine preponderent anglo-saxonă (Martorii lui lehova,
Viaţa Universală, Copiii lui Dumnezeu), distanţându-se
deseori de confesiunile reformate. Altele sunt de origine
orientală hinduistă (Hare-Krishna, Ananda Marga sau
şi experienţe de autoconştiinţă cum ar fi „portocaliii"
lui B. Rajneesh) sau budistă (Soka Gakkai, Asociaţia
Mahikari) şi s-au răspândit datorită redescoperirii
Orientului de către masele de tineri în timpul perioadei
contestatare. Mai există şi n. m. r. cu caracteristici
sincretice care tind să unifice componente religioase
provenite din mai multe direcţii (Biserica Unificării a
reverendului Moon), sau experienţe aflate la graniţa cu
metodologii psihologice sau terapeutice (Biserica
Scientologică) sau, în sfârşit, mişcări apropiate de
practici oculte. O adevărată puzderie de culte şi confe-
siuni s-a alăturat n. m. r. mai răspândite, adunând circa
110 milioane de adepţi (evaluare din 1988). Renan,
Emest, istoric francez (Tréguier, Bretagne, 1823-Paris
1892). întemeietor al unui raţionalism laic, influenţat
de pozitivism, pornind de la studiul limbilor şi
1070
al popoarelor semite a ajuns la cercetări de istorie reli-
gioasă. Opera sa cea mai cunoscută este V\a(a lui Isus
( 1863): o reconstituire istorico-critică prin care făcea din
Cristos un om cu un puternic simţ moral, dar nega existenţa
minunilor făcute de el şi, implicit, caracterul său divin.
Renania, regiune a Germaniei, corespunzând văii
mijlocii a Rinului. Din punct de vedere istoric, numele
desemnează partea din Sfântul Imperiu Roman în-
credinţată Prusiei, în 1815, ca bastion de apărare împo-
triva unor posibile tentative franceze de expansiune.
Acordurile de pace de la Versailles ( 1919) au stabilit şi
demilitarizarea R. Regiunea, catolică aproape în
întregime, şi-a exprimat în repetate rânduri, după primul
război mondial, tendinţele spre autonomie, încurajate
de autorităţile militare franceze care ocupaseră malul
stâng al Rinului şi, din 1923, zona Ruhr. După înlătu-
rarea totală şi definitivă a ocupaţiei aliate ( 1930) Hitler a
declarat nulă şi obligaţia demilitarizării iniţiind lucrările
pentru crearea unei puternice linii fortificate (Linia
Siegfried, 1936). Actuala reglementare administrativa
datează din 1949: în baza ei, R. este împărţită în cele
două landuri, Renania de Nord-Westfalia (capitală:
Düsseldorf) şi Renania-Palatinat (capitală: Mainz).
Renaştere, civilizaţia culturală şi artistică apărută în
Italia şi, de acolo, răspândită în alte regiuni ale Europei,
de la jumătatea sec. XIV până spre sfârşitul sec. XVI,
apărând în esenţă ca redobândire, în diferite domenii
ale artei şi ale vieţii intelectuale, a modelelor Antichităţii
clasice, alterate şi estompate în Evul Mediu, şi ca
reîntoarcere la natură şi la fiinţa umană ca principale
„măsuri" ale cunoaşterii. Determinant a fost aportul
umaniştilor (F. Petrarca, L. Bruni, L. Valla etc) prin
munca lor neobosită de recuperare a textelor latinităţii
clasice, ca şi ale culturii greceşti, chiar dacă sinteza
esteticii renascentiste a exprimat într-un mod exemplar
mai ales în artele vizuale şi in arhitectură (prin elaborarea
unor texte şi tratate privitoare la „oraşul ideal" si
încercările sale de a-1 realiza în localităţi refăcute din
temelii ca Picnza sau Palmanova). O pasiune debordantă
în urmărirea idealului de armonizare a elementelor
naturale a alimentat şi studiul alchimici, al chimiei, al
matematicii, totul amestecat cu credinţe păgâne şi
magice. Centrul urban cel mai important al civilizaţiei
renascentiste a fost Florenţa: noii protagonişti ai vieţii
culturale (scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi) prove-
neau din burghezia comercială înstărită: prin urmare,
nu mai erau clerici dornici de parvenire, ci laici repre-
zentanţi ai clasei conducătoare. Perioada de înflorire
maximă a Renaşterii a coincis, pe de altă parte, din
păcate, cu o gravă decadenţă politică şi militară a statelor
italiene, percepută cu luciditate de autori ca N. Machia-
velli şi F. Guicciardini. Renaslere Comunistă, v.
Partidul Renaşterii Comuniste.
RENAŞTERE
 :
4ί-
tk" ·
'\Zff* i*"***"

'
/. Leonardo da Vinci: studii asupra
proporţiilor corpului uman. 2. Leonardo
da Vinci: schife pentru o maşină de război.
s
3. Francesco di Giorgio Martini: modelul
unui oraş/ ideal. 4. Viola de la curtea ducilor de
Burgundia. 5. Giuliano da Sangallo îi prezintă lui Lo-
renzo de 'Medici macheta vilei de la Poggio a Caiano.
RENAULT

RENAŞTERE
Spiritul nou al Renaşterii
Când vorbim despre Renaştere pentru a desemna
o anumită fază, foarte bine determinată, a istoriei
europene, înţelegem să ne referim la o mişcare de
idei, la o „perioadă" artistică, literară şi
culturală care este, înainte de toate şi mai
ales, o realitate a spiritului. Motivul pentru care
Renaşterea este astfel nu constă în modul practic
de a se comporta al cutărui sau culanţi personaj,
nu este modul vesel de viaţă al unui burghez
florentin, sau luxul afişat de o doamna manto-
vana, sau nedomolita ambiţie a unui condotier
şi setea de dragoste a unui bărbat oarecare de
la Curtea din Neapole: este, însă, felul în care
scopurile şi acţiunile oamenilor sunt puse în
ordine conform unui anumit concept şi dintr-un
comportament practic, pur şi simplu, instinctiv,
devin un crez spiritual, un program de viaţă.
[...] Aici se află noutatea esenţială a Renaşterii:
aşa-numitul său „realism individualist" duce
în arte şi în literatură, în ştiinţă, în politică şi în
istoriografie, la afirmarea valorii în sine,
independent de premise şi scopuri metafizice, a
operei de artă, a politicii, a ştiinţei şi a istoriei,
pe coordonate ale dezvoltării care de la Alberti
continuă cu Machiavelli, cu Ariosto şi se
manifestă plenar în Galilei; duce, aşadar, la
distrugerea concepţiei despre lume, aşa cum era
ea în Evul Mediu, când nici o formă de activitate
umană nu putea fi luată în seamă separat, ci
doar contopită cu întregul. Alegoriei i se
răspunde cu bine cunoscutul precept al artei
pentru artă; sunt, astfel, două lumi diferite in
esenţa lor. Arta pentru artă, politica pentru
politica, ştiinţa pentru ştiinţă: iată formula în
care ar putea fi cuprinse roadele gândirii
italiene din trei secole. Bartolo da Sassoferrato
aplicase statelor formula superiorem non
recognoscentes, pentru a defini deplina lor
autonomie: această formulă ar putea fi foarte
bine aplicată la toate formele activităţii
culturale a Renaşterii. Rezultă din toate că
realismul şi individualismul şi setea de glorie şi
imitarea culturii antice, doar acceptate în viaţa
medievală, ca detalii care serveau unui scop
mai înalt, acum se afirmă liber, ca scop pentru
ele însele.
FEDERICO CHABOD, Renaşterea,
în Noi probleme de istorie modernă,
Marzorati, Milano 1970, pp.177-192.
Renault, fabrică franceză de automobile, fondată în
1899 la Billancourt, lângă Paris, de Louis Renault, în
timpul celui de-al doilea război mondial a suferit pagube
imense, în 1945, a intervenit naţionalizarea; în 1990 a
fost restructurată ca societate pe acţiuni. Renner,
Karl, om politic austriac (Untertannowitz, Moravia,
1870-Viena 1950). Lider al aripii drepte a social-
democraţiei austriece, a fost primul cancelar al
republicii austriece (1918-1920) şi, din 1919 şi ministru
de externe; a susţinut unirea cu o Germanie democraţi
Arestat în 1934, a trăit în clandestinitate în timpul
ocupaţiei naziste. A fost preşedinte al republicii
austriece din 1945 şi până când a încetat din viaţă.
Renouvin, Pierre, istoric francez (Paris 1893-1974).
A reînnoit din temelii istoria diplomaţiei, fiind preocu-
pat de istoria relaţiilor internaţionale. A fost director la
„Revue historique" şi a colaborat la editarea documen-
telor diplomatice franceze din perioada 1871-1914. A
îngrijit cele 8 volume din Istoria relaţiilor internaţionale
(1953-1958), de la începutul Evului Mediu până în
1945, eleborând el însuşi cele patru volume referitoare
la perioada 1815-1945.
1072
reparaţiuni, obligaţia impusă la încetarea unui război
către partea învinsă de a repara pagubele produse celor-
lalte state. A devenit o adevărată problemă, mai ales o
dată cu încheierea primului război mondial şi cu obli-
garea Germaniei la plata despăgubirilor pentru daunele
aduse de război (tratatul de la Versailles). Conferinţa
de la Spa (iulie 1920) a stabilit valoarea r. germane şi
cota cuvenită fiecăruia dintre învingători, dar plata lor
a devenit dificilă datorită problemelor reconstrucţiei
de după război şi rezolvarea datoriilor starului. După
ocuparea Ruhrului (1923, v.), zonă pretinsă de Franţa
tocmai din cauza plăţii neefectuate a unei rate germane
din r., planurile Dawes ( 1924,v.) şi Young ( 1929, v.) au
încercat să rezolve problema printr-o eşalonare a plă-
ţilor, în realitate, Germania, care a încetat plăţile în
1932, a plătit în total 22 miliarde şi 891 milioane de
mărci-aurdin cele 132 stabilite. Repubblica, La,
cotidian fondat la Roma ( 14.1.1976) şi condus de E.
Scalfari până în 1996 (director a devenit E.
Mauro). Susţinut printr-o combinare a acţiunilor de
la grupurile Mondadori şi „L'Espresso", este unul
dintre cotidienele cele mai răspândite la nivel

national, jucând rolul unui puternic ziar cu orientare
„progresistă".
repubblichini, poreclă peiorativă atribuită aderenţilor
la Republica Socială Italiană (v.). Republica
Ambrosiana, guvern republican instaurat la Milano la
moartea lui Filippo Maria Visconti (1447). A fost
înlăturată de Francesco Sforza, aliat al Veneţiei, în
1450.
Republica Arabi Unită, (RÂU), uniune politică reali-
zată între Egipt şi Siria, la care a aderat şi Yemenul; a
durat din 1958 până în 1961. Republica Baiava,
întemeiată prin tratatul de la Haga ( 16. V. 1795) care
transforma vechiul stat al Provinciilor Unite (Olanda)
într-o republică după modelul Franţei din perioada
Directoratului, în 1806, Napoleon I a transformat-o în
Regatul Olandei, pentru a i-o oferi fratelui său, Louis.
Republica Cisalpini, stat format de Napoleon, la
29.VI. 1797, şi recunoscut de Austria prin tratatul de
la Campoformio. Având Milano drept capitală, era
formată din Lombardia, din Republica Cispadana şi
din teritoriile fostei Republici a Veneţiei, până la Adige.
Având o constituţie inspirată de cea franceză din 1795,
a fost desfiinţată datorită ofensivei austro-ruse din
primăvara lui 1799, dar a fost reînfiinţată după victoria
franceză de la Marengo (VI. 1800), adăugându-se pro-
vincia Novară. A fost transformată în Republica Ita-
liană, la 26.1.1802.
Republica Cispadani, stat constituit de Napoleon I,
la 15.X. 1796, la sud de Pad, în timpul primei campanii
din Italia. Se compunea din fostul ducat de Modena şi
Reggio şi din fostele posesiuni pontificale Ferrara şi
Bologna. Prin tratatul de la Tolentino (II. 1797), i s-a mai
adăugat Romagna, apoi Garfagnana, Massa şi Carrara.
La 9. VII. 1797, a fost înglobată în Republica Cisalpina.
Republica Democrată Germană, proclamată la 7.X. 1949
pe teritoriul zonei de ocupaţie sovietică din Germania
(v.), ca urmare a rupturii dintre puterile învingătoare şi
a întemeierii ( 13. V. 1949) Republicii Federale a Germa-
niei, în guvernul RDG rolul comuniştilor (care se
aliaseră cu socialiştii în Partidul Socialist Unit, ŞED,
având ca secretar pe W. Ulbricht) era absolut predomi-
nant. RDG s-a integrat în blocul sovietic şi a iniţiat
programe de colectivizare şi de reconstrucţie. Aceasta
a dus la reacţii sociale violente (revolta de la Berlin din
17. VI. 1953) şi un permanent exod al locuitorilor către
Vest; pentru oprirea acestui fenomen a fost ridicat
„zidul Berlinului" (13.VIII.1961). în anii '60, totuşi,
procesul de dezvoltare economică susţinută a adus
RDG printre principalele ţări industrializate ale lumii.
Venirea lui W. Brandt Ia putere în Republica Federală a
favorizat stabilirea unor raporturi mai strânse cu RDG
(Ostpolitik): în decembrie 1972, a fost semnat „Tratatul
REPUBLICA SOCIALĂ ITALIANĂ
fundamental", după care a urmat un acord de norma-
lizare (1973). RDG a fost, în felul acesta, admisă în
ONU. în anii '80, criza din URSS a provocat prăbuşirea
rapidă a RDG: pe parcursul a doar câteva luni din
1989, un nou exod masiv al populaţiei care traversa
Ungaria pentru a ajunge în Vest şi manifestaţiile de
masă l-au obligat pe Honecker, şef al statului şi secretar
al ŞED, să se retragă de la putere. A urmat căderea
zidului Berlinului (9.XI.1989), primele alegeri libere
(III. 1990) care au dus la victoria democrat-creştinilor
lui L. de Maizière. După scurte tratative, RDG a avut
loc reunificarea cu Germania Federală, la 3.X. 1990.
Republica Partenopee, sau Republica Napolitană,
regim democrat instalat, la 23.1.1799, prin ocuparea
oraşului Neapole de către trupele republicane franceze
ale generalului J.-E. Championnet. Guvernul provi-
zoriu, din care au făcut parte, printre alţii, C. Lauberg,
M. Delfico, M. Pagano, a abolit prevederile referitoare
la moştenirea pe filieră strict nobiliară şi la drepturile
primului născut (29.1.), dar a fost curând înlăturat de la
putere de sanfedisti! (clcricaliştii conservatori)
cardinalului Ruffo, sprijiniţi de o escadră navală engleză
(23.VI.). La întoarcerea lui Ferdinand IV de Bourbon,
mai mult de o sută de patrioţi au fost executaţi.
Republica Romani, constituită la 15.1.1798, ca urmare
a ocupării Romei de către trupele republicane franceze
ale generalului L.A. Berthier, după care papa Pius VI a
fost depus şi deportat în Toscana şi, ulterior, în Franţa.
Cuprindea regiunile Lazio, Marche şi Umbria. A fost
desfiinţată în septembrie 1799 de trupele napolitane
ale lui Ferdinand IV, care au readus în aceste teritorii
guvernarea pontificală.
Republica Romani, proclamată la 9.II. 1849 de Adu-
narea Constituantă aleasă după fuga lui Pius IX, a fost
condusă începând din 29 martie de un triumvirat compus
din C. Armellini, G. Mazzini şi A. Saffi. Atacată de un
corp expediţionar francez comandat de generalul N.
Oudinot (debarcat la Civitavecchia la 5 aprilie) şi de
trupe austriece, spaniole şi napolitane, toate venite ca
răspuns la apelul papei, după o apărare înverşunată
condusă de G. Garibaldi, a capitulat la 3 august.
Republica Socială Italiani (RSI), formaţiune statală
fascistă constituită de B. Mussolini în nordul Italiei,
ocupată de germani după armistiţiul din 8.IX. 1943, în
plin război mondial; regiunile Alto Adige şi Venezia
Giulia au fost anexate la Germania (Alpenvorland şi
Adriatisches Kiinslenland). Sediul guvernului a fost
stabilit la Salò (de unde şi apelativul de „Republica de
la Salò"), pe lacul Garda. Mussolini, care anunţase de
la Radio Monaco, la 23.LX. 1943, reîntoarcerea fascis-
mului la originile sale revoluţionare şi republicane era şeful
statului, dar, în realitate, nu avea nici o putere. A fost
reconstituită o armată a cărei comandă a fost încredinţată
1073
REPUBLICA TRANSPADANA
generalului Oraziani, s-a fondat un Partid Fascist Repu-
blican (secretarul acestuia a fost A. Pavolini), a cărui
misiune prioritară era lupta împotriva partizanilor, dusă
şi de formaţiuni autonome (X Mas, Batalioanele
Mussolini, Brigăzile negre) ca şi de bande înarmate
neregulate (banda Koch, banda Carità). Deşi intenţia
declarată era de a duce o politică „antiplutocratică",
prin măsuri ca socializarea producţiei (Manifestul de la
Verona, 14-16.XI. 1943), RSI η-a reuşit să obţină con-
sensul populaţiei: clasa muncitoare s-a arătat ostilă
(grevele din martie 1944), clerul şi-a manifestat neîn-
crederea, în primăvara lui 1945, RSI s-a năruit inevitabil
sub presiunea combinată a trupelor aliate anglo-ame-
ricane şi a Rezistenţei.
Bibliografie: F.W.Dcakin, Storia della repubblica di
Salò, Einaudi, Torino 1963.
Republica Transpadana, mai multe teritorii supuse
unui guvern republican provizoriu prin voinţa lui
Napoleon I, după intrarea în Milano (l5.V. 1796), în
timpul primei campanii din Italia. Reunea Lombardia
austriacă, inclusiv Bergamo şi Brescia; în iunie 1797, a
fost alipită la Republica Cisalpina. republică,
regimul politic caracterizat prin alegerea conducerii
statului de către o parte a cetăţenilor (direct sau prin
reprezentare parlamentară) şi prin durata limitată a
însărcinărilor oficiale. Termenul de r. reia conceptul
clasic de res publica (lat.: treburi publice), binele
comun al poporului, prin popor înţclcgându-sc o
asociere a unor indivizi legaţi între ei prin respectul
faţă de legi şi prin consensul faţă de conducătorii statului.
Conceptul de r. se îmbogăţeşte în perioada modernă
(de la Machiavelli la Montesquieu): încetând să mai fie
doar o simplă opoziţie faţă de monarhic, r. a căpătat
aspectul unui stat definit prin dimensiuni (nu prea
extinse), prin legi (concretizare a voinţei populare), prin
temelia sa (calitatea civică prin care binele comun este
mai presus de cel individual). Colonii americani au
întemeiat noul stat după cucerirea independenţei faţă de
Anglia şi 1-a numit r. tocmai pentru că se baza pe separa-
rea puterilor şi pe libera participare a cetăţenilor. După
Revoluţia franceză, termenul de r. s-a asociat cu ideea de
suveranitate a poporului, opusă legitimismului dinastic,
exprimată printr-un Corp legislativ unic şi indivizibil.
republici franceze, sunt indicate prin tradiţie conform
unei numerotări care începe cu Revoluţia franceză.
republici maritime, denumire prin care sunt indicate
oraşele Genova (v.), Pisa (v.), Veneţia (v.) şi Amalfi (v.)
în epoca lor de cea mai mare înflorire economică
(sec. XI-XIV).
Requesens y Zuniga, Luis de, general si om politic
spaniol (Baecelona 1528-Bruxelles 1576). Amiral al
flotei spaniole, a participat la bătălia de la Lepanto
(1571) ca aghiotant al lui don Juan de Austria. A fost
guvernator al oraşului Milano ( 1572-1573) şi, apoi, al
Ţărilor de Jos (1573-1576) în faza cea mai acută a
revoltei lor împotriva dominaţiei spaniole. requêtes,
în timpul războiului civil din Spania, formaţiuni
militare carliste (v. carlişti).
 CELE CINCI REPUBLICI ALE FRANŢEI
numărul durata
1 21.IX.1792-18.V.1804
' 24.M.1848-2.XII.1852
1 4. IX. 1870 (la aflarea veştii
despre înfrângerea lui
Napoleon III la Sedan, de
către prusaci) 10.VII.1940
IV 27.X.1946 (dar, în fapt,
instaurată în august 1944
prin intrarea în Paris a
generalului Ch. de Gaulle,
şef al guvernului
provizoriu)-V.1958
v 28.XI.1958 (referendum
care a aprobat o nouă
constituţie) aflată, încă, In
vigoare
1074
caracteristici
după trecerea prin cele trei perioade, a Convenţiei, a Directoratului şi a
Consulatului, a luat sfârşit prin proclamarea lui Napoleon ca împărat al
tuturor francezilor
apărută prin abdicarea regelui Ludovic Filip, a luat sfârşit prin aclamarea
lui Ludovic Napoleon Bonaparte, ales preşedinte la 10.XII.1848, ca împă-
rat al francezilor (alegere aprobată printr-un plebiscit)
oficial, republica, începând din 30.1.1875, a oferit Franţei condiţii de stabilitate
şi putere, încheindu-se cu acordarea de puteri depline mareşalului Ph. Pétain,
In urma înfrângerii militare suferite din partea Germaniei în cel de-al doilea
război mondial
creată pe baza unei constituţii care instituia o republică parlamentară cu
puteri reduse ale preşedintelui, a fost ameninţată de instabilitatea politică
şi de războaiele coloniale. A intrat în criză datorită războiului din Algeria,
favorizând reîntoarcerea la putere a generalului de Gaulle.
de tip semiprezidenţial, l-a avut ca prim preşedinte pe Ch. de Gaulle,
ales la 21 .XII. 1958

Rerum Italicarum Scriptores, culegere de izvoare
narative care se referă la istoria Evului Mediu italian.
A fost opera lui L.A. Muratori, care a publicat 25 de
tomuri în 28 de volume, din 1723 în 1751, la Milano.
G. Carducci şi V. Fiorini (si, în continuare, Institutul
Italian de Istorie a Evului Mediu) au inaugurat, apoi,
din 1900, o nouă édifie revăzută şi adăugită. Rerum
Novarum, enciclică emanată (15.V. 1891 ) de papa
Leon XIII. Aborda problema muncitorească într-un
puternic spirit polemic împotriva socialismului şi cu
o intensă compasiune faţă de condiţiile dramatice de
viaţă ale „proletarilor", cerând statului să intervină
pentru rezolvarea chestiunilor sociale. Este considerată
primul document care expune doctrina socială (v.) a
Bisericii Catolice.
Restauraţie, perioadă din istoria Europei, cuprinsă
între Congresul de la Viena (1814-1815) şi mişcările
revoluţionare din 1830-1831 (revoluţia din iulie din
Franţa, v.; revoluţiile belgiană şi poloneză; mişcări în
Italia). Termenul (inventat de elveţianul K. L. von Haller,
în 1816), la început referindu-sc doar la evenimentele
din Franţa de după abdicarea lui Napoleon (6.IV. 1814),
a fost, mai târziu, extins la întreaga Europă, pentru a
indica restabilirea, după căderea imperiului napoleo-
nian, a regimurilor monarhice existente înainte de
Revoluţia franceză.
• Reorganizarea Europei, în realitate, η-a fost vorba
despre o,.restauraţie", ci de o întoarcere, pur şi simplu,
la absolutism şi la sistemul de privilegii existente în
Ancien Régime', nu s-a urmărit nici măcar reconstituirea
tuturor statelor existente înainte de 1789. Mai degrabă,
s-a Încercat o „restructurare" politică şi instituţională
care trebuia să ţină seama de modificările teritoriale,
legislative şi administrative introduse în timpul perioa-
dei revoluţionare şi, în special, al celei napoleoniene.
Reorganizarea politică a Europei trasată de Congresul
de la Viena s-a bazat pe trei principii fundamentale: 1)
legitimitatea, adică recunoaşterea totală a drepturilor
„legitime" ale dinastiilor asupra tronurilor care le fuse-
seră răpite de Napoleon; 2) echilibrul internaţional (sus-
ţinut, în special, de reprezentantul englez Castlereagh),
pentru a evita ca, după doborârea puterii franceze, să
apară o nouă ameninţare în Europa din partea vreunei
alte puteri, dar şi pentru a împiedica, printr-o centură de
state relativ puternice, cu rol de tampon, ca Franţa să
mai manifeste dinamisme expansive; 3) intervenţia, adică
dreptul marilor puteri de a interveni peste tot unde
principiile tradiţionale ar fi fost puse în pericol de noi
tentative revoluţionare, drept consfinţit prin Sfânta
Alianţă (v.) dintre Austria, Prusia şi Rusia, la 26.IX. 1815.
• Cultura Restauraţiei. Anii R. au coincis, aproximativ,
cu înflorirea romantismului (v.) care, în domeniul politic
şi social, a dus la stimularea descoperirii particularităţilor
RESTITUŢIE, EDICT DE
naţionale, depăşind cosmopolitismul culturii iluministe.
Istoria omenirii a fost reinterpretată ca o evoluţie chi-
nuită în cadrul căreia acţionau caracterele naţionale spe-
cifice. Evul Mediu a fost şi el redescoperit şi reinter-
prete! in acelaşi sens. Factorul religios a fost considerat
ca element determinant al acestei evoluţii. Pe asemenea
baze, mulţi teoreticieni ai R. (J. de Maistre, L. de Bonald)
au iniţiat o critică amănunţită a „erorilor" Revoluţiei
franceze, înţeleasă ca rezultat catastrofal al rupturii dintre
tradiţiile religioase şi monarhia absolută, în Italia, atenţia
multor intelectuali (M. Gioia, V. Cuoco, G. Romagnosi)
s-a îndreptat spre căutarea unor forme de guvernare
adaptate „spiritului naţional" care tocmai apărea ca
premisă a viitorului Risorgimento. • Societatea
Restauraţiei, înfrângerea idealurilor revoluţionare şi
napoleoniene s-a tradus în multe state prin negarea
aspiraţiilor politice ale burgheziei comerciale şi
manufacturiere. Problema pământurilor care fuseseră
confiscate Bisericii şi nobilimii şi scoase la vânzare
de regimurile revoluţionare a continuat să alimenteze
nemulţumirile şi tensiunile. Foşti funcţionari şi foşti
ofiţeri napoleonieni, intelectuali, ecleziaşti şi nobili
convertiţi la ideile iluminismului şi ale progresului au fost
aliaţii naturali ai parurilor burgheze celor mai
nemulţumite. Pe plan practic, aceasta s-a manifestat
printr-o vastă activitate culturală, în cadrul căreia cer-
cetările erudite sau istorice ascundeau intenţiile politice;
în plus, a avut loc o dezvoltare tumultuoasă a societăţilor
secrete (v.), în Italia, guvernele au trebuit să facă faţă
problemelor lăsate în suspensie de epoca precedentă:
deruta financiară, datoriile contractate cu Austria, con-
secinţele reîntoarcerii pe piaţă a mărfurilor englezeşti
după abolirea Blocadei continentale (v.) şi contralovi-
turile apărute în urma distrugerilor provocate de război
şi de mizeria generalizată. In ciuda tăcerii impuse de
regimurile R., insatisfacţia unei opinii publice din ce în
ce mai active a alimentat dorinţa de reforme liberale şi
constituţionale şi aspiraţiile naţionale, materializate prin
mişcările care vor apărea treptat în Italia şi în Europa,
începând din 1820-1821.
Bibliografic AA.VV., L'età Mia Restaurazione. Reazione
e Devoluzione in Europa, 1814-1830, a cura di P. Casana
Tcstorc c N. Nada, Locschcr, Torino 1980; AA. W., La
restaurazione in Italia, Strutture e ideologie. Institute per
la storia del Risorgimento italiana, Roma 1976. Vezi şi:
carboneria; diplomacy by conference; idealism;
legitimism; liberalism; masonerie; Risorgimento;
revoluţia din iulie; romantism; Sfânta Alianţă; societăţi
secrete; Viena, Congresul de la; restituţie, edict de
(6.III. 1629), promulgat de Ferdinand II, împărat al
Sfântului Imperiu Roman, a pus în aplicare clauza
prevăzută prin pacea de la Augsburg ( 1555), adică
reservation ecclesiaslicum, prin care bunurile
1075
RETE, LA
ecleziastice secularizate de către principii reformaţi
trebuiau predate Bisericii catolice iar în teritoriile
respective trebuia α-instaurat catolicismul. Pacea de la
Osnabrück (1648) a limitat aplicarea decretului în
cazurile petrecute ulterior anului 1624. Rete, La,
mişcare politică fondată în ianuarie 1991 de către
personalităţi cu orientări culturale diferite (catolică,
laică, ecologista, marxistă), condusă de L. Orlando. Şi-a
fixat obiectivul de a depăşi blocul democraţiei italiene,
prin lupta împotriva corupţiei, a mafiei, a puterii
partidelor asupra instituţiilor statului. Deosebit de activ
în Sicilia, la alegerile din 1996, s-a unit cu gruparea
Ulivo (Măslinul).
Rethondes, armistiţiul de U, semnat la 11.X. 1918
de mareşalul francez F. Foch si de trimisul plenipo-
tenţiar german M. Erzberger, într-un vagon feroviar, la
R., lângă pădurea de la Compiègne (unde Hitler a dorit
să fie semnat şi armistiţiul de la 22.VT. 1940). A pus
capăt stării de război dintre Tripla înţelegere şi Germa-
nia din cursul primului război mondial. Retz, Jean-
François-Paul de Gondi, cardinal de, om politic
francez (Montmirail 1613-Paris 1679). Adversar al lui
Mazarin, a participat din Frondă şi, din această cauză, a
fost închis (1652); evadat, a fost exilat timp de l O
ani.
revanşism, termen (fr., revanche: revanşă) care
denumeşte orientarea politică larg răspândită în Franţa
după înfrângerea ţării în războiul franco-prusac din 1870,
urmărind o revanşă naţională asupra Germaniei.
revizionism1, curent de gândire apărut în cadrul socialis-
mului marxist, la începutul sec. XX, îndreptat spre o
„revizuire" a gândirii lui K. Marx. Luând act de eşecul
previziunilor marxiste asupra proletarizării păturilor
medii ale populaţiei şi asupra prăbuşirii capitalismului,
E. Bernstein şi alţi teoreticieni au proiectat un sistem
de creştere graduala a puterii sociale şi politice a clasei
muncitoare ducând la realizarea unor reforme treptate
ale statului şi ale legilor proprietăţii. revizionism2,
atitudine adoptată după primul război mondial de
către puterile învinse, pentru a obţine revizuirea
tratatelor oneroase de pace. Cele mai importante adepte
ale r. au fost Germania şi Ungaria, începând din 1927,
şi Italia fascistă, deşi făcea parte dintre naţiunile
învingătoare, a adoptat o poziţie revizionistă, materia-
lizată prin tratatul italo-ungar din 21.IV. 1927, pentru
a-şi crea în Balcani o zonă proprie de influenţă.
revoluţia americana, procesul de separare a celor 13
colonii americane de patria-mamă engleză, desfăşurat
concomitent cu transformarea politică şi instituţională
care a dus la constituirea (4.VII.1776) Statelor Unite
ale Americii.
• Originile revoluţiei. La sfârşitul războiului de şapte
ani (v.), coroana engleză a trebuit să facă faţă problemei
1076
organizării şi apărării noilor şi întinselor teritorii ameri-
cane dobândite prin pacea de la Paris ( 1763). La înăs-
prirea de mai târziu a unui control, deja prea rigid, al
economiei şi al schimburilor comerciale din colonii,
conform criteriilor mercantiliste (interdicţia de a înfiinţa
fabrici locale şi de a face un comerţ profitabil cu insulele
caraibiene; exportul doar în Anglia al tuturor mărfurilor
coloniale), regele George III a adăugat interdicţia pentru
colonişti de a trece dincolo de Munţii Apalaşi, astfel
încât să se pună capăt ostilităţilor cu pieile-roşii şi să
poată fi demobilizată costisitoarea armată care apăra
graniţele de la Apus. Introducerea unor noi îndatoriri
fiscale, prin Legea asupra tiparului (taxă pe documente,
cărţi, ziare, calendare din 1765) i-a făcut pe reprezen-
tanţii a nouă colonii conduse de Virginia să se reunească
într-un congres la New York (Stamp Act Congress, 1765 ).
Invocând principiul „nici o taxă fără acordul reprezen-
tanţilor", congresul a înaintat cererea ca toate dispozi-
ţiunile fiscale privind teritoriile de peste mări să aibă
acceptul adunărilor americane.
• Prima opoziţie organizată. Prin Legea declaraţiei
(11.1766), parlamentul englez a abrogat impunerea
indirectă, rezervându-şi, cu toate acestea, dreptul său
deplin de a impune taxe şi de a legifera în orice pro-
blemă referitoare la colonii, îndată după aceea, cance-
larul Townshend, pentru a recupera neplata sumelor
prevăzute, a înăsprit considerabil taxele pe bunurile
importate de coloni care, ca ripostă, au organizat un
boicot al mărfurilor englezeşti, în 1770, ca ripostă la
decretul adoptat de Camera Reprezentanţilor din
Massachusetts, decret prin care se afirma că dispoziţiile
vamale sunt nelegale, guvernatorul englez a dizolvat
adunarea şi a pus oraşul Boston sub ocupaţie militară.
Totuşi, în faţa pierderilor provocate de boicot, guvernul
britanic a decis abolirea taxelor.
• Congresele continentale, în tentativa de salvare de la
faliment a Companiei Indiilor Orientale, în 1773,
parlamentul i-a garantat acesteia monopolul comercial
pentru toate teritoriile engleze, ducând la protestul
comercianţilor americani care s-a soldat cu distrugerea
unei mari încărcături de ceai în portul oraşului Boston
(Boston Tea Party, XII. 1773). Atunci, guvernatorul
englez a declarat starea de asediu şi suspendarea funcţii-
lor adunării reprezentantive (Legile coercitive, II. 1774);
au urmat tulburări violente şi a apărut un guvern al
orăşenilor care nu recunoştea autoritatea şi dispoziţiile
regale ca legitime; acţiunea a fost preluată de multe alte
oraşe, în septembrie 1774,52 de delegaţi din 12 colonii
(toate, mai puţin Georgia) reuniţi la Philadelphia în
primul Congres continental, au decis încetarea tuturor
operaţiunilor comerciale dinspre şi spre Anglia, până
la recunoaşterea drepturilor organelor reprezentative
americane. Vestea atacării oraşului Boston, centru al
REVOLUŢIA FRANCEZA
revoltei, de către trupele regale a dus la depăşirea
tuturor reţinerilor şi la formarea unei armate continentale
care a fost pusă sub comanda lui G. Washington:
începea războiul de independenţă (l775-1783). •
Războiul de independenţă, în martie 1776, în timp ce
regele George III îi declara oficial pe colonişti ca rebeli,
congresul a decis deschiderea porturilor americane
pentru întreaga lume, afirmând principiul deplinei
libertăţi a comerţului şi a navigaţiei. Λ urmat adoptarea,
la 4. VII. 1776, a Declaraţiei de independenţă pentru noile
State Unite ale Americii, redactată de Th. Jefferson,
conţinând prima formulare a drepturilor omului (la viaţă,
la libertate şi la căutarea fericirii) şi a dreptului legat de
celelalte, la rezistenţa politică. Vechile carte coloniale
au fost abolite şi a început procesul de elaborare a consti-
tuţiilor noilor republici. Pe plan diplomatico-militar,
după dificultăţile iniţiale apărute în calea lui Washington
(evacuarea oraşelor New York şi Philadelphia), a urmat
prima victorie americană, de la Saratoga (X. 1777) şi
cotitura reprezentată de decizia Franţei, dornică să
înlăture efectele războiului de şapte ani, de a intra în
război alături de'răsculaţi (11.1778), imitată, în anul
următor, de Spania şi de Provinciile Unite. Internaţiona-
lizarea conflictului a continuat prin neutralitatea armată
a mărilor, declarată, în 1780, de Rusia, Suedia, Dane-
marca, Prusia şi Austria, iar capitularea trupelor regale
la Yorktown (X. 1781 ) i-a decis soarta. Prin tratatul de
la Versailles (3.IX. 1783), coroana engleză recunoştea
independenţa deplină a fostelor colonii. Bibliografie:
AA.VV. Da colonia a impero, a cura W.A.Williams,
De Donato, Bari 1982. revoluţia atlantică, conform
unor interpretări istorio-graficc (J. Godechot, R.
Palmer), ansamblul transformărilor politice,
instituţionale, economice şi sociale (de la revoluţia
americană la cea franceză, cu consecinţele sale
europene, până la începerea, în Marea Britanic, a
revoluţiei industriale) care, în ultimul sfert al sec. XVIII
au dat naştere unei lumi „occidentale" pe cele două maluri
ale Atlanticului, cu importante caracteristici comune.
revoluţia culturală, mişcarea politico-socială înce-
pută în China de Mao Zedong (decis să desfăşoare o
„revoluţie permanentă" care să nu permită aparatului
birocratic şi tehnocratic să-si manifeste puterea în dauna
clasei muncitoare, în special ţărăneşti) împotriva
tendinţelor „pragmaticilor" (care puneau pe primul plan
lupta pentru lichidarea înapoierii economice, chiar dacă
aceasta implica menţinerea dezechilibrelor sociale)
adunaţi în jurul preşedintelui republicii Liu Shao-chi şi
deveniţi majoritari în Comitetul Central al Partidului
Comunist Chinez (IX. 1965) Mobilizând masele
studenţeşti şi ale proletariatului urban, Mao a lansat
un apel (IV. 1966) la o „r. c." care să apere eforturile în
direcţia egalitarismului întreprinse de comunismul
chinez. Aceste mişcări contcstatare, care îşi găsiseră
un sprijin puternic în detaşamentele Gărzii Roşii, au
reuşit, în iarna 1966-1967, să dezechilibreze într-o largă
măsură aparatul de partid, deşi obţinuse aceasta cu
preţul unor violenţe grave şi al unei paralizii aproape
totale a producţiei şi a statului în general, în primăvara
lui 1967, Mao a intervenit căutând să tempereze exce-
sele Gărzii Roşii şi a anunţat înfiinţarea Comitetelor
Revoluţionare, destinate să înlocuiască structura Parti-
dului Comunist şi pe cea a administraţiei de stat şi în
care un rol conducător îl avea armata, singura capabilă
să garanteze ordinea şi redresarea tării. Instituţionaliza-
rea r. c. a fost aprobată în 1969 de congresul IX al PCC
în cadrul căruia a fost acordată o putere lărgită milita-
rilor, iar ministrul apărării, Lin Piao, a fost desemnat
ca succesor al lui Mao; Chou En-lai a declarat că r. c. îşi
realizase obiectivele şi Gărzile Roşii au fost dizolvate.
revoluţia din februarie, prima fază a revoluţiei
ruse (v.).
revoluţia din iulie, mişcarea pariziană din 1830, care
a determinat căderea regelui Carol X şi a ramurii
principale a dinastiei de Bourbon, aducându-1 pe tron
pe Ludovic Filip şi Casa de Orléans. La cererea parla-
mentului de a-1 concedia pe ministrul reacţionar Polignac,
regele, bazându-se pe efectul pozitiv pe care-1 mai putea
avea cucerirea Algerului, a ripostat prin patru ordonanţe
(25.VII) care dizolvau parlamentul, limitau libertatea
presei şi convocau alegerile modificând legile electorale.
Revolta parizienilor (27-29. VII, cele trei zile „glorioase")
condusă de A. Thiers. M. -J. La Fayette, L.-E Cavaignac,
a luat pe nepregătite puţinele trupe regale. La 2.VIII,
Carol X a abdicat în favoarea nepotului său, contele de
Chambord, dar, la 9.VIII Ludovic Filip a fost acela
care a devenit „regele francezilor" şi întemeietorul unei
monarhii liberale şi burgheze.
revoluţia franceza,
totalitatea mişcărilor politice şi a transformărilor insti-
tuţionale şi sociale care, în Franţa, între 1789 şi 1799,
au însemnat sfârşitul lui Ancien Régime (v.), răstur-
nând monarhia absolută, categoriile privilegiate şi struc-
turile feudale ale regatului. Moment decisiv al istoriei
modeme, r. f. se prezintă ca un fenomen cu caracteristici
originale, deşi poate fi încadrat pe plan extern în contex-
tul general al crizelor economice, sociale şi politice
care au tulburat lumea occidentală de la sfârşitul sec.
XVIII. Cu mai mult timp înainte, un spirit generalizat
al reformei (pornind de la ideile iluministe) pusese
problema renunţării la privilegiile şi limitele absolutis-
mului. Această cerinţă s-a exprimat printr-o mişcare
1077
REVOLUŢIA FRANCEZA
revoluţionară, caracterizată prin programe mai mult
decât radicale şi prin metode deseori violente, ca reacţie,
între 1788 şi 1789, la unii factori conjugaţi ca impo-
sibilitatea de a rezolva criza financiară (bugetul statului
din 1788, faţă de 503 milioane încasări, înregistra chel-
tuieli de 629 de milioane) şi concretizarea crizei eco-
nomice prin penuria alimentară şi creşterea preţurilor
la cereale, provocată de recolta slabă din al doilea
semestru al anului 1788.
• De la Adunarea Notabilităţilor la Adunarea Legislativă
(1787-1792). Unica soluţie a crizei financiare ar fi fost
extinderea poverii fiscale şi la proprietăţile ecleziastice
şi nobiliare, scutite până atunci de plata impozitelor.
Aceasta a fost propunerea controlorului financiar
Calonne către Adunarea Notabilităţilor, întrunită în
februarie 1787; dar atât aceasta din urmă, cât .şi parla-
mentul de la Paris s-au opus, atribuind dreptul de a
decide Stărilor Generale ale regatului (adunare tradiţio-
nală a celor trei categorii sociale care nu se mai reunise
din 1614), pe care succesorul lui Calonne, Loménie de
Brienne, a fost, până la urmă, nevoit să le convoace
(VIII.1788) pentru 1.V.1789. Anunţul a dat naştere
unei perioade agitate de mobilizare cetăţenească, prin
alcătuirea mai multor cahiers de doléances (culegeri de
revendicări), cu cererile categoriilor sociale şi ale
oraşelor către guvern. A crescut, de asemenea, conştiinţa
celor lipsiţi de privilegii (starea a treia) că pot avea,
ulterior, un rol în ce priveşte opoziţia aristocratică faţă
de monarhie. Obţinând dublarea numărului de repre-
zentanţi, s-au reunit Ia şedinţa inaugurală a Stărilor
Generale de la Versailles (5. V. 1789), în număr de 578
faţă de 291 ai clerului şi 270 ai nobilimii, şi, nereuşind
să obţină utilizarea sistemului de votare individual (şi
nu pe categorii, aşa cum era tradiţia), deputaţii din Starea
KKVOI.l'ilA FRANCEZA

Revoluţia exportată: cuceririle napoleoniene şi Europa

Dacă, în Franţa, regimul napoleonian a însem-
nat, în primul rând, reîntoarcerea la stabilitate
ţi ia ordine după anii fortunosi ai revoluţiei, în
restul Europei, care nu fusese afectată deloc de
aceasta sau fusese implicată doar în faza mode-
rată ţi directorială (cum era cazul peninsulei
italiene), acest regim a avut semnificaţia unei
afirmări depline a principiilor privitoare la
egalitatea juridica, reforma fiscala, uniformi-
tatea şi raţionalitatea legilor şi regulamentelor.
Desigur, efectul reformelor a fost mai mult sau
mai puţin profund, în funcţie de durata şi de
intensitatea dominaţiei franceze, depinzând şi
de măsura în care terenul fusese deja pregătit
de reformele din secolul XVIII: el a fost maxim
în Italia de nord şi în Ţările de Jos, destul de
redus în Germania central-orientală sau în
Polonia; dar, cu excepţia Angliei, chiar şi ţările
care şi-au păstrat independenţa până la sfârşit
(Imperiul austriac, Prusia, Rusia) n-au putut
evita în totalitate influenţa Marii Naţiuni: şi
aceasta nu numai în domeniul organizării
politice, militare şi administrative (să ne gândim
la reformele realizate de Stein şi Hardenberg la
Berlin) ci şi în acela mai ambiguu al orientărilor
ideale şi ale modelelor de gust şi de comporta-
ment; nici nu s-ar fi putut altfel dacă ne gândim
la hegemonia exercitată de cultura şi civilizaţia
franceză în Europa începând cu epoca lui
Ludovic XIV.
Printre instrumentele cuceririi, un rol central
trebuie atribuit, înainte de toate, armatei, nu
numai în sensul material şi evident al afirmării
superiorităţii militare franceze, ci şi pentru
caracterul său de creuzet pentru naţionalităţi dife-
rite: trebuie ştiut că din cei 700 000 de oameni ai
Marii Armate care a invadat Rusia în 1812, doar
mai puţin de jumătate erau francezi, iar ceilalţi
proveneau din circa douăzeci de ţări diferite. Faţă
de trauma pe care o reprezenta recrutarea ca
soldat, la popoare care nu fuseseră niciodată puse
în această situaţie, si la fenomenele care de-
curgeau de aici, refuzul în executarea ordinelor şi
dezertarea, la polul opus se aflau efectele eman-
cipării şi ale evolufiei conştiinţei în sens larg,
soldaţii fiind conectaţi politic la această acţiune.
Este cunoscut, de exemplu, rolul important pe care
l-au jucat foştii ofiţeri din armata lui Napoleon în
mişcările din 1820 de la Neapole. Nu mai puţin
important ca factor de confirmare a fost
integrarea administrativă în Marele Imperiu sau
adoptarea, în statele vasale, a sistemelor
politico-administrative copiate după cele
franceze. Perspectiva unei cariere pentru cei ta-
lentaţi, crearea unor birouri şi proceduri noi,
responsabilizarea indivizilor chiar şi în cadrul
unui sistem organizat conform unei riguroase
ierarhii, „emulaţia controlată" existentă între
funcţionari (expresia îi aparţine lui P. Légendre)
sunt tot atâtea aspecte ale implantării unei
1078
REVOLUŢIA FRANCEZA
a Treia s-au proclamat Adunare Naţională ( 17.VI. 1789)
şi au jurat să nu se dizolve înainte de a fi dat Franţei o
constituţie (jurământul din aşa-numita Sală a jocului cu
mingea, de la Versailles, 20. VI). Fără prea mare tragere
de inimă, regele a trebuit să ordone nobililor şi
ecleziaştilor să se alăture adunării care, la 9.VII, s-a
proclamat ca Adunare Naţională Constituantă. Dar
reacţia curţii (concedierea lui Necker, concentrarea de
trupe în jurul Parisului) a provocat insurecţia populară
pariziană de la 14. VII. 1789, încheiată cu luarea Bastiliei
(închisoarea-simbol a absolutismului monarhic) şi
crearea unei municipalităţi revoluţionare şi a unei miliţii
orăşeneşti voluntare (Garda Naţională), în săptămânile
următoare, sub presiunea mai multor insurecţii care, de
la Paris s-au extins la ţară, Constituanta a aprobat o
serie de măsuri radicale: suprimarea regimului feudal
(4.VIII), a privilegiilor de stat şi a plătii zeciuielii;
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului
(26. VIII), care proclama libertăţile personale şi civile,
egalitatea în faţa legii, inviolabilitatea proprietăţii
private, independenţa magistraturii; prevedea, de
asemenea, exproprierea şi vânzarea bunurilor
ecleziastice, transformate în „bunuri naţionale" (2.XI)
care au pus bazele unei extinderi importante a proprie-
tăţii ţărăneşti. După o reorganizare administrativă
generală a teritoriului naţional, împărţit în 83 de departa-
mente (II. 1790), a urmat reforma religioasă (Constituţia
civilă a clerului, 12.VII) şi obligaţia pentru ecleziaşti
de a depune un jurământ civic: condamnarea ulterioară
a lui Pius VI a provocat o ruptură între preoţii „constitu-
ţionali" şi cei „refractari" fată de jurământ. Aceste
reforme şi cele care au urmat, în ansamblul lor, favorabile
păturilor avute moderate (desfiinţarea corporaţiilor şi
interdicţia de asociere şi de grevă pentru muncitori,
birocraţii moderne care mai avea un oarecare
precedent doar acolo unde acţionase mai direct
reformismul habsburgic. O despărţire evidentă
de trecut s-a putut constata, aproape pretutin-
deni, fi în legile franceze. Aşa cum a scris Jean
Maillet, „aceste legi in ansamblu, promulgate
între 1804 şi 1811, vor clădi încă din primii ani
ai sec. XIX şi în toate sectoarele un sistem juridic
impresionant prin coerenţa sa, prin potrivirea
sa cu o societate aflată în expansiune economică
datorită orientării sale liberale şi capitaliste şi
prin conformarea sa la normele fundamentale
ale orânduirii sociale în care trebuia să func-
ţioneze ". Codul civil, în special, a modificat din
temelii instituţia familiei, ducând la destrămarea
familiilor nobile şi patriciene şi, prin deplina
recunoaştere a drepturilor de proprietate şi la
libertatea comerţului ţi a muncii, a elaborat
premisele unei evoluţii a societăţii în sens bur-
ghez. Menţinerea tradiţiilor feudale devenise
incompatibilă cu noua ordine juridică şi dispa-
riţia lor a avut o mare importantă acolo unde,
după cum s-a întâmplat în sudul Italiei, acestea
erau adânc înrădăcinate în special la sate. Nu
ne putem opri prea mult asupra altor aspecte,
chiar interesante, cum ar fi intervenţiile in
domeniul social (învăţământ, sănătate, asistenţă
socială), lucrările publice, propaganda şi poli-
tica în cultură. Ar fi, poate, mai important să
subliniem dubla acţiune a hegemoniei franceze
asupra conştiinţei europene: nu mai puţin im-
portante decât transformările din legile şi regu-
lamentele impuse sau sugerate de dominaţia na-
poleoniană au fost de fapt rezistenta şi relaţiile
pe care ea Ie-α suscitat. Revolta sentimentului
naţional lezat de înfrângere şi de invazie, ca în
Spania şi în Prusia, s-a alăturat efectelor electri-
zante ale recompunerii politico-teritoriale (aşa s-
a întâmplat, mai ales, în Germania central-occi-
dentală şi în peninsula italiană), în asemenea
condiţii, a fost posibil ca, împotriva lui Napoleon,
säße folosite aceleaşi argumente pe care agenţii
şi trimişii săi oficiali le puseseră în joc pentru a
discredita vechile guverne; opoziţia fată de dicta-
tura sa s-a colorat, în funcţie de situaţie, în ro-
mantism conservator sau în liberalism, în acelaşi
fel, renaşterea sentimentului religios, pe care con-
cordatele încheiate în acea perioadă încercaseră
să-l folosească în sprijinul orânduirii napoleo-
niene, devine, după ruptura dintre împărat şi papă,
o cauză de neînlăturat a slăbiciunii puterii. Din
punct de vedere social, politica amalgamării (între
vechile aristocraţii şi categoriile sociale nou-
apărute pe bază de cens şi de funcţii) a dat doar
rezultate parţiale, iar masele largi populare au
rămas refractare la noua disciplină, pentru ca un
regim bazat pe protejarea proprietăţii funciare şi
pe păstrarea ierarhiilor tradiţionale nu avea să-i
ofere decât prea puţine lucruri bune.
CARLO CAPRA, Universitatea din
Milano
1079
REVOLUŢIA FRANCEZĂ
1.

Luarea Bastiliei. 2. Execuţia

lui Ludovic XVI. 3.
Maximilien Robespierre. 4.
Georges Danton. 5. Trupe
franceze după mobilizarea
generală.
1080

legea Le Chapelier, III. 1791) au devenit posibile
datorită ac(iunii de mediere între Constituanta şi curte
desfăşurată în special de către marchizul de La Fayette,
de Bailly şi G. Mirabeau. Echilibrul instabil abia creat
se rupe, totuşi, atunci când Ludovic XVI, care fiu era
de acord să fie desfiinţat Ancien Régime, s-a lăsat
convins să fugă încercând, în înţelegere cu împăratul
Leopold II de Habsburg, să se pună sub protecţia
trupelor rămase fidele. Oprit la Varennes împreună cu
familia regală (20.VI. 1791), a fost. readus la Paris şi
suspendat din toate funcţiile, în timp ce, în toată tara,
se năştea o mişcare republicană condusă dintr-o veche
mănăstire a franciscanilor cordelieri de J.-P. Marat, L.
Desmoulins şi G. Danton. La 13.IX., regele a trebuit să
accepte constituţia votată de Constituantă care îi acorda
puterea executivă şi dreptul de veto şi atribuia puterea
legislativă unei adunări alese prin sufragiu restrâns pe
baza censului, inaugurând astfel o monarhie
constituţională, încorsetaţi între uneltirile curţii cu
puterile străine şi vehemenţa revoluţionară a celor mai
radicale cercuri politice (cordelicrii şi iacobinii), deputaţii
girondini (moderaţi) s-au gândit să rezolve criza politică
şi financiară obţinând unitatea naţională printr-un război
împotriva monarhiilor absolute ale Europei: la
20.IV. 1792, Franţa a declarat război Habsburgilor, aliaţi
ai Prusiei. Obstrucţionismul regelui la decretele Adunării
Legislative şi invazia austro-prusacă au creat în scurt
timp o relaţie din ce în ce mai strânsă între „războiul
revoluţionar" şi radicalizarea politică intema, care va
duce în cele din urmă la putere cele mai extremiste grupări.
• Republica, Convenţia fi Teroarea (1792-1794).
Refuzul lui Ludovic XVI de a ratifica desfiinţarea gărzii
sale personale precum şi crearea unei armate de voluntari
au dezlănţuit reacţia violentă a poporului din Paris care,
în „ziua revoluţionară" de 20. VI. 1792, a năvălit în palatul
Tuileries şi l-a obligat pe suveran să se supună.
Manifestul ducelui de Brunswick (25.VII), comandant al
trupelor austro-prusace, conţinând ameninţarea cu
distrugerea Parisului în caz că familia regală ar fi fost în
pericol, a contribuit la discreditarea monarhiei: o nouă
răscoală populară ( 10. VIII), condusă de cordelieri şi de
iacobini, a avut ca rezultat, la Paris, o Comună
insurecţională, nou centru politic al ţârii, în urma unui al
doilea atac la Tuileries, familia regală a fost arestată ( 12-
13.VIII), înaintarea inamicului, criza economică şi
campania politică a celor mai înflăcăraţi revoluţionari
(cu Marat în frunte), au creat un climat de spaimă şi de
neîncredere care a dus la măcelărirea, din 5-6.IX a unor
nobili şi deţinuţi contrarevoluţionari şi la crearea unui
Tribunal revoluţionar. A fost aleasă prin sufragiu
universal o nouă adunare, Convenţia Naţională, care a
declarat abolirea monarhiei şi a proclamat republica (21
-22.IX. 1792). Cu două zile mai devreme, generalul Ch.
REVOLUŢIA FRANCEZA
Dumouriez reuşise să-i oprească pe prusaci la Valmy.
în timpul procesului intentat lui Ludovic XVI, acuzat
de trădare, Muntele (cea mai radicală facţiune politică,
fondată de iacobini) a fost pe primul plan şi a obţinut
condamnarea la moarte a regelui. Gravele înfrângeri
militare suferite din partea primei coaliţii a puterilor
europene (II. 1793), trădarea generalului Dumouriez şi
izbucnirea unei puternice insurecţii contrarevoluţionare
în rândul populaţiei din Vendée (11.III), ostilă faţă de
mobilizarea în masă decretată de Convenţie, au marcat
ascensiunea ulterioară a montagnarzilor, conduşi de G.
Danton şi de M. Robespierre şi susţinuţi de masele
populare pariziene, aşa-numiţii „sans-culottes"
(sanculotti), care prezentau revendicări democratice
radicale. La 6.W. 1793, a fost creat un Comitet al Salvării
Publice (dominat până în iulie de Danton, apoi de
Robespierre), care a impus un mercurial al preţurilor la
grane şi Ia făină, cerut de „sans-culottes". Girondinii au
fost proscrişi, mulţi dintre ei executaţi, şi a fost instaurat
un regim dictatorial care a controlat cu stricteţe toate
sectoarele administraţiei, ale armatei şi ale vieţii publice:
la 23.VIII a fost proclamată mobilizarea generală şi, la
5.IX. s-a luat hotărârea de „a se introduce Teroarea pe
ordinea de zi" până la eliminarea duşmanilor interni şi
externi ai republicii, în timp ce L. Carnot organiza forţele
armate pentru apărare, pe plan intem Legea asupra
persoanelor suspecte ( 17.IX) dădea dreptul Tribunalului
Militar să emită condamnări la moarte chiar şi numai pe
baza unor bănuieli, în acelaşi timp, Convenţia aproba
măsuri importante ca învăţământul primar obligatoriu şi
gratuit, abolirea sclaviei în colonii, un maximum al
preţurilor mărfurilor alimentare de primă necesitate şi al
salariilor, adoptarea sistemului metric zecimal. Ca replică
la cererile de a atenua regimul Terorii, Robespierre i-a
executat atât pe reprezentanţii aripii celei mai radicale,
cu şeful ei J. R. Hébert (III. 1794), cât şi pe cei „indulgenţi"
ca Danton şi Desmoulins (IV. 1794). Opoziţia faţă de
Robespierre, din Convenţie şi chiar din Comitet, a devenit
majoritară abia după ce liderul iacobin a adus modificări
la Legea asupra persoanelor suspecte, înăsprind-o prin
extinderea prevederilor ei la parlamentarii acuzaţi de
corupţie, tocmai în perioada în care marea victorie a
francezilor de la Fleurus (26. VI) ar fi trebuit să aducă o
scădere a tensiunii. La 27. VII. 1794 (9 termidor anul II,
conform calendarului revoluţionar) deputaţi aflaţi în
pericol s-au coalizat cu câteva figuri marcante ale Terorii
(J. Fouché, P. Barras) şi au ordonat arestarea şi
ghilotinarea lui Robespierre, a celui mai apropiat
colaborator al acestuia, Saint Just şi a numeroşi adepţi.
m De la 9 Thermidor la 18 Brumar (l 794-1799). Thermi-
dorienii şi foştii girondini au rămas la putere şi după
dizolvarea Convenţiei şi crearea unui nou regim repu-
blican (constituţia anului III, 1795), numit Directorat,
1081
REVOLUŢIA INDUSTRIALA
de la organul căruia îi era încredinţată puterea executivă.
Acest regim, susţinut de forţele moderate şi burgheze
ale revoluţiei (proprietari, finanţişti, furnizori ai armatei
şi speculanţi. Întreprinzători) şi ajutat de câţiva generali,
pentru a supravieţui, a trebuit să anihileze atât opoziţia
monarhiştilor (împrăştiaţi de Napoleon Bonaparte la
5.X. 1795) cât şi pe cea a sanculoţilor şi montagnarzilor
care mai rămăseseră (Conjuraţia Egalilor, a lui Babeuf,
1796). Caracterizat, pe plan intern, printr-o puternică
instabilitate instituţională (lovituri de stat în 4.IX. 1797,
11 .V. 1798,18. VI. 1799), pe plan internaţional. Directo-
ratul a extins, printr-o serie de campanii militare victo-
rioase, revoluţia în Europa, creând un sistem de state,
satelite ale Franţei („republicile surori" Batavă, 1795;
Cispadana, Ligurică, Cisalpina, Helvetica, Partenopec,
1796-1799). Tocmai prăbuşirea acestor republici,
provocată de ofensiva unei a doua coaliţii antifranceze
(1798) şi de eşecul de mari proporţii al expediţiei lui
Bonaparte în Egipt (1798-1799), a fost acela care s-a
repercutat asupra Franţei. Lovitura de stat din 18
Brumar (9.XI.1799) a răsturnat Directoratul, făcând
ca Republica franceză să treacă în mâinile lui Napoleon
Bonaparte prin înfiinţarea Consulatului şi, de fapt,
punând capăt revoluţiei.
Bibliografie: G. Lefebvre, La rivoluzione francese,
Einaudi, Torino 1958; K.Furct şi D. Rìchci, La rivoluzione
francese, Laterza, Bari 1974. Vezi si: Ancien Régime;
Adunare Naţională; Bastilìa; caiete de doleanţe; club;
Comitetul Salvării Publice; Conjuraţia Egalilor;
Convenţia Naţională; cordelieri; Directorat;
drepturile omului; iacobini; girondini; iluminism;
Montagne; jocului cu mingea, jurământul din sala;
sanculoţi; Stările Generale; Thermidor; Teroare;
Stare, a treia; Valmy, bătălia de la; Vendée.
revoluţia industrială,
expresie intrată în uzul istoriografiei pentru a desemna
naşterea industriei moderne, mai ales în Anglia si, mai
apoi, în diferite ţări din Occident, în sec. XV1I1-XIX.
între 1760 şi 1815, în Anglia, care nu era nici cea mai
bogată şi nici nu avea cea mai mare populaţie din Europa,
o serie de factori au pus bazele unei dezvoltări in-
dustriale fără precedent: creşterea productivităţii
muncii din agricultură, creşterea demografică, dezvol-
tarea vertiginoasă a comerţului exterior şi, în consecinţă,
concentrarea bogăţiei financiare care, începând din prima
jumătate a sec XVIII, creaseră premisele creşterii
economice, s-au alăturat unei faze de intense înnoiri
tehnologice în industria manufacturieră. • Invenţii
tehnologice şi decollare industrială. Maşina cu abur (v.
abur) a lui Watt (1764) a însemnat, în domeniul utilizării
practice a energiei, o trecere strategică la noi utilaje, cum ar fi
războiul mecanic de ţesut şi maşina de tors, care au dus la
schimbări importante în producţia de ţesături. Aceste
invenţii, ca şi perfecţionarea metodei de pudlare a fierului,
datorată lui Cort, au făcut ca producţia, în special cea de fire
şi ţesături de bumbac, ca şi cea a fierului, să se dezvolte în
ritmuri de neimaginat, utilizând unele materii prime existente
din abundenţă în ţară (în special cărbune), sau importate din
vastul imperiu colonial englez (cum era bumbacul brut). O
adevărată bogăţie a fost investită în activitatea
manufacturieră şi s-a generalizat organizarea de fabrică,
modalitate prin care putea fi utilizată mâna de lucru eliberată
revoluţia parlamentară, definţie a trecerii conducerii
de la dreapta la stânga istorică survenită prin votul în
Camera italiană, la 18.III. 1876, care a trimis în
minoritate guvernul Minghetti. La puţin timp după
aceea, A. Depretis forma primul guvern de stânga.
1082
prin transformările capital iste din agricultură. Consecinţele
sociale ale acestor schimbări au fost traumatice şi profunde:
creşterea foarte rapidă a populaţiei din oraşe şi
concentrarea lucrătorilor în fabrici au avut loc o dată cu
creşterea exploatării forţei de muncă (inclusiv cea a copiilor
şi a femeilor), o exploatare care va trebui să dureze mult
timp până să fie atenuată prin îmbunătăţiri ale condiţiilor
de muncă şi ale măsurilor de asistenţă sociali •
Extinderea revoluţiei industriale. In deceniile de la
mijlocul sec. XIX Marea Britanic devenise deja o ţară
caracterizată prin rapiditatea cu care se extindea solidul
său sector industrial, cu un avans asupra tuturor celor-
lalte state care va rămâne nemodificat până la începutul
sec. XX. Dar r. i. a început, curând, să se răspândească
pe continent, manifestându-se la început în regiunile şi
ţările europene din zona nord-vestică (Belgia, Franţa,
Germania renană, Ţările de Jos) şi, apoi, SUA, şi rând pe
rând, alte ţări. Prin expresiile „a doua r. i." şi „a treia r. i."
sunt definite următoarele etape de dezvoltare tehnologică
a industriei: respectiv, extinderea sistemului taylorist (v.
taylorism), a organizării ştiinţifice a muncii şi a liniilor de
montaj (începutul sec. XX în SUA) şi introducerea
informaticii şi a robotică, printr-o creştere a automatizării
procesului de fabricaţie, iniţiată începând din anii '70,
însoţită de o reducere a rolului mâinii de lucru.
Bibliografic: T. S. Ashton, La revoluzione industriale
Ì760-IX79, M. it., Laterza Bari 1969; Ph. Deane, La prima
rivoluzione industriale, tr. it., Il Mulino, Bologna 1971.
revoluţia preţurilor, termen prin care istoriografia
defineşte vertiginoasa urcare generală a preţurilor în
Europa, între sec. XVI şi XVII, ca urmare a afluxului
de cantităţi uriaşe de metale preţioase de pe continentul
american, concomitent cu o creştere demografică
REVOLUŢIA PREŢURILOR
/. Modelul maşinii cu abur a lui James Watt. 2. Munca într-o mină englezească de cărbune in sec. XIX. 3.
Interiorul unei filaturi englezeşti cu maşini defilat acţionate prin forţa aburului. 4. O exploatare minieră in
Cornwall. 5. Consecinţe ale urbanismului: slums-urile de la Londra.
1083
REVOLUŢIA RUSĂ
puternică care, începând din sec. XV, dusese la o creştere
a cererii de produse alimentare, încă de la începuturile
colonizării. America a furnizat Europei o cantitate de
trei ori mai mare de argint decât aceasta producea;
aceasta abundenţă de metale preţioase pe piaţă a pro-
vocat o scădere a preţului lor şi, în consecinţă, o dimi-
nuare a puterii de cumpărare a monedei, ajungându-se
la creşterea preţurilor. Fenomenul a avut o durată şi o
intensitate diferite în funcţie de fiecare ţară. A început
în Europa occidentală, pentru a se extinde, pe rând,
până în Ungaria, Boemia şi Polonia, în Spania o dispo-
nibilitate mai mare de monedă a alimentat datoria
externă şi o creştere rapidă a importurilor care, în cele
din urmă, a lovit în producţia naţională, provocând
probleme dramatice de pauperizare. Au ieşit în avantaj
ţâri ca Olanda şi Anglia în care, datorită creşterii capita-
lului circulant, a luat un mare avânt expansiunea comer-
cială. Au avut foarte mult de suferit ţările a căror bogăţie
se baza pe activitatea bancară şi pe credit, ca Genova
şi alte centre financiare italiene, în Europa occidentală,
r. p. a sfârşit prin a-i penaliza pe nobili care îşi arenda-
seră pământurile contra unor sume fixe de bani, în acest
caz fiind favorizată ascensiunea unor noi clase sociale,
cum era burghezia. Dimpotrivă, în Europa centrală, în
special în Polonia, creşterea preţurilor cerealelor a făcut
să crească valoarea pământului, făcând să crească
puterea proprietarului acestuia. revoluţia rusă,
totalitatea mişcărilor care au dus, în 1917, la
răsturnarea orânduirii ţariste, până la formarea unui
guvern revoluţionar socialist. • Revoluţia din
februarie, încă din august 1916, în urma înfrângerilor
suferite în primul război mondial, blocul liberal din
Dumă (adunarea legislativă) condus de Partidul
Cadeţilor ceruse să se formeze un guvern care să se
bucure de încrederea opiniei publice. Uriaşele pierderi
militare (7 milioane de morţi, răniţi şi prizonieri de la
începutul războiului) necesitaseră, în fapt, mobilizarea
unor noi efective, luând oamenii din procesul de
producţie şi ducând la o puternica reducere generală a
nivelului de trai. S-au înmulţit manifestaţiile populare de
protest, până s-a ajuns la greva generală de la
Petrograd din l O.III. (25.11 conform calendarului iulian
aflat încă în uz pe atunci în Rusia) 1917: detaşamentele
de soldaţi trimise s-o înăbuşe s-au solidarizat cu greviştii
şi au cucerit fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, eliberându-i
pe deţinuţii politici. Ţarul Nicolae Π a convocat de
urgenţă Duma care a reacţionat alegând un Comitet
provizoriu şi, în acelaşi timp, se constituia Sovietul
(consiliul) Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd, ex-
primare directă a maselor populare. Sovietul şi Comitetul
s-au pus de acord pentru a numi un guvern care să
garanteze libertăţile cetăţeneşti şi politice şi să convoace
o adunare constituantă: formaţia 15. III. 1917 şi prezidat
1084
de prinţul G. E. Lvov, era compus din miniştri ai Parti-
dului Cadeţilor, cu excepţia socialistului revoluţionar
A. Kerenski: în aceeaşi seară, ţarul Nicolae II a abdicat.
Deşi nu fusese încă abolită oficial, din acel moment
monarhia a încetat să mai aibă vreun rol în viaţa politică
rusă. Numeroase soviete au luat fiinţă în întreaga tară,
devenind, de fapt, o putere paralelă cu cea a guvernului
provizoriu. Această situaţie instituţională precară oglin-
dea divizarea profundă a societăţii ruse între o minori-
tate înstărită, reprezentată politic de moderatul şi libe-
ralul Partid al Cadeţilor, şi marile mase populare, în
rândul cărora se manifestau diferitele curente ale socia-
lismului rus. în timp ce Partidul Socialist Revoluţionar,
moştenitor al ideilor tradiţionale narodnice, se bucura
de adeziunea populaţiei rurale, tradiţia marxistă a social-
democraţiilor europene era continuată de bolşevici şi
de menşevici, aceştia bucurându-se de o mare influenţă
în zonele urbane şi industriale, dar divizaţi în proble-
mele perspectivelor revoluţiei şi ale continuării războiu-
lui. Menşevicii erau convinşi de necesitatea unei faze
democratice burgheze ca premisă pentru instaurarea
socialismului şi vedeau în continuarea războiului un
mijloc de apărare a revoluţiei de statele reacţionare.
Liderul bolşevicilor, V. Lenin, însă, întors în Rusia după
exilul elveţian (l6.IV. 1917), a susţinut în lucrarea sa,
Tetele din aprilie, încetarea imediată a conflictului,
naţionalizarea băncilor şi a pământului, precum şi
trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor.
• Guvernele provizorii, între martie şi octombrie 1917,
s-au succedat trei guverne provizorii (prezidate, primul
de Lvov şi celelalte două de Kerenski), cu participarea
cadeţilor, a menşevicilor şi a social-revoluţionarilor. Toate
formele de putere constituite erau, invariabil, puse în
discuţie: la sate, ţăranii puneau stăpânire pe pământurile
marilor proprietari; în armată, sovietele soldaţilor se
opuneau autorităţii ofiţerilor, împiedicând îndeplinirea
activităţilor de război; muncitorii cereau să aibă controlul
asupra producţiei industriale; în sfârşit, Polonia, Finlanda,
Ucraina, Letonia, Estonia şi Bielorusia îşi revendicau
independenţa. Bolşevicii au susţinut cu tărie aceste
revendicări, determinând o radicalizare a crizei. Sângerosul
eşec al unei ofensive generale a armatei, dorită de Kerenski,
a provocat o insurecţie la Petrograd (VII), lucru pentru
care Kerenski i-a acuzat pe bolşevici că acţionau în interesul
germanilor şi i-a scos în afara legii, obligându-1 pe Lenin să
se refugieze în Finlanda. Când, însă, forţele contrarevolu-
ţionare au găsit un punct de sprij in în persoana comandan-
tului suprem al armatei, generalul L. Kornilov, Kerenski a
trebuit să apeleze chiar şi la sovietele controlate de bolşevici
pentru a-1 opri pe general, aflat în marş asupra Petro-
gradului în fruntea trupelor sale (K).
• Revoluţia din octombrie. Bazându-se pe rolul jucat
de bolşevici în înfrângerea lui Komilov şi conştient de

slăbiciunea guvernului provizoriu, Lenin, reîntors din
Finlanda, i-a convins pe bolşevici să pregătească
insurecţia armată pentru a cuceri puterea. Au luat fiinţă
un birou politic şi un Comitet Militar Revoluţionar
condus de L. Troţki, care au stabilit ca dată de declanşare
a insurecţiei 7.XI.1917 (25.X. conform calendarului
iulian). Bolşevicii au pus stăpânire pe punctele strate-
gice ale Petrogradului aproape fără vărsare de sânge; a
fost asaltat Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu
ai cărui membri, cu excepţia lui Kerenski care a reuşit
să fugă, au fost arestaţi. La 8.XI, al II-lea congres panrus
al sovietelor, cu majoritate bolşevică, proclama repu-
blica sovietică, condusă de un Consiliu al Comisarilor
Poporului. Primele decrete prevedeau desfiinţarea pro-
prietăţii private asupra pământului şi împărţirea lui
ţăranilor, demobilizarea armatei, începerea de tratative
cu Germania (pacea fiind semnată la 3.ΙΠ. 1918 la Brest-
Litovsk), controlul muncitoresc asupra fabricilor şi
naţionalizarea băncilor, iar Partidul Cădeţi lor a fost scos
în afara legii. Dizolvată fiind, la prima sa reunire
(l 8.1.1918), Adunarea Constituantă, aleasă înainte de
insurecţia din octombrie şi în care bolşevicii se aflau în
minoritate, capitala a fost mutată la Moscova (28.11.1918)
şi, la 9.VII, al V-lea congres panrus al sovietelor a
proclamat constituţia Republicii Socialiste Federative
Sovietice Ruse. Războiul civil împotriva forţelor contra-
revoluţionare va dura până în 1922, dar fuseseră deja
puse, în felul acesta, bazele URSS. Bibliografìe: E. H.
Carr, La rivoluzione bolscevica 1917-1923. lt. it., Einaudi,
Torino 1964. Vezi şi: bolşevici; comunism; menşevici;
narodnicism; Rusia; socialism; soviet; URSS, revoluţia
ştiinţifică, schimbarea profundă a modului în care era
tratată cunoaşterea naturii, petrecută în sec. XVI-XVII
în Europa. Descoperirile astronomice (Copernic,
Kepler), medicale (Harvey), fizice (Galileo, Newton)
precum şi inovaţiile metodologice (Bacon, Descartes,
Mersenne), s-au contopit într-un spirit nou care a dus la
şubrezirea dogmaticii scolastice In numele metodei
experimentale şi al unei cercetări libere şi autonome,
al progresului cunoaşterii, prin implicaţii
extraordinare culturale, religioase şi tehnologice.
revolufia verde, expresie prin care este definită strate-
gia de dezvoltare a productivităţii în agricultură în ţările
Lumii a Treia, prin invenţii în tehnica agrară. Pentru a
nu mai rămâne condiţionate de conflictele asupra
proprietăţii pământului (v. reformă agrară), organizaţiile
internaţionale din acest sector, apărute după al doilea
război mondial, au preferat o metodă axată pe coloni-
zarea unor teritorii noi, irigarea, folosirea îngrăşămin-
telor şi a pesticidelor, formarea profesională, folosirea
unui material semincer de calitate superioară. Aplicate în
unele state din Asia, principiile r. v. au dus la o producţie
REVOLUŢII ENGLEZE
aproape dublă de orez (1965-1985), exprimându-se,
totodată, şi unele rezerve în privinţa consecinţelor
asupra mediului şi a apariţiei dezechilibrelor în sistemul
économico-social tradiţional, revoluţie, răsturnarea şi
înlocuirea orânduirii juridice existente într-un stat,
conform unor dinamici care nu ţin de drept, de cele
mai multe ori prin violenţă. R., categorie specială a
războiului civil (v.), trebuie considerată ca fiind
deosebită de fenomene ca rebeliunea, revolta sau
răscoala (mai limitate şi, de obicei, fără motivaţii
ideologice complexe) şi lovitura de stat (v, care
urmăreşte în esenţă înlocuirea autorităţilor politice
existente). Ideea de r., necunoscută în Antichitate (care
considera transformările politice ca fiind dictate de
criterii de obicei ciclice) ca şi în Evul Mediu, începe să
fie atestată în sec. XVII cu referire la războiul civil
care, în Anglia, a opus monarhia, parlamentului ( 1642-
1649) pentru a putea fi pe deplin definită la sfârşitul
secolului următor, când războiul de independenţă ame-
rican şi schimbările petrecute la 1789 în Franţa sunt
percepute şi conceptual ca rezultat al unei rupturi prin
care se reorganizează realitatea precedentă pe baza unor
principii şi instituţii noi.
revoluţii engleze, conflicte care, în sec XVII, au opus
parlamentul şi coroana Angliei şi s-au încheiat prin
înfrângerea absolutismului şi afirmarea regimului
parlamentar.
• PRIMA REVOLUŢIE ENGLEZA. Definită de
istoricii anglosaxoni şi ca „marca revoltă" sau „război
civil", a cuprins, în anii 1642-1649, lupta între
Parlament şi regele Carol I Stuart până la
proclamarea republicii.
• Originile revoluţiei. Programului absolutist al lui
lacob I Stuart (1603-1625), axat pe accentuarea
dreptului divin al regilor şi pe consolidarea Bisericii
anglicane în general şi a structurii sale episcopale în
special, i s-a opus Parlamentul şi, în special, Camera
Comunelor, expresie a unei burghezii care intenţiona
să controleze politica externă şi finanţele publice în
special în domeniul cheltuielilor militare; în interiorul
său, deosebit de intransigent se manifestau puritanii
nonconformisti care nu acceptau Book of Common
Prayer şi structura episcopală a Bisericii anglicane.
Disputele s-au acutizat sub Carol I (1625-1649) care,
între 1625 şi 1629, a primit refuzul Parlamentului de
a-i acorda fondurile necesare războaielor dorite de
ministrul său, ducele de Buckingham, fiindu-i prezen-
tată, în schimb, Petiţia drepturilor (1629, v.) care îi
cerea să respecte libertatea şi prerogativele tradiţionale
ale Parlamentului. Regele a primit petiţia, dar a guvernat
după aceea, fără a mai convoca Parlamentul, doar cu
ajutorul miniştrilor săi (contele de Strafford şi arhi-
episcopul de Canterbury W. Laud) şi al Camerei înste-
late (v.), înalta curte de justiţie.
1085
REVOLUŢIILE DIN 1848-1849
• Războiul civil. Situaţia s-a precipitat atunci când
Carol I a încercat să impună Scoţiei, în majoritate
prezbiteriană de orientare calvină, supremaţia Bisericii
anglicane. Scoţienii s-au răsculat şi, la Newbum-on-
Tyne (1640), 1-au învins pe Carol I, care a fost obligat
să convoace Parlamentul pentru a obţine fondurile în
vederea continuării războiului împotriva rebelilor. Aşa-
numitul „Parlament Scurt" (IV-V. 1640) a fost dizolvat
imediat pentru că a refuzat să aprobe fondurile cerute,
dar „Parlamentul Lung" ( 1640-1653) a obtţnut decapi-
tarea lui Strafford (1641) şi a lui Laud (1645), dizol-
varea Camerei înstelate şi abolirea tuturor măsurilor
fiscale şi religioase luate anterior de rege. Fuga lui Carol I
la Oxford (1642), bastion al taberei monarhice, a fost
semnalul pentru începerea războiului civil în cursul
căruia regele s-a aliat cu nobilimea şi cu o mare parte
dintre proprietarii de pământuri, cu prelaţii anglicani şi
cu catolicii, iar Parlamentul cu sectele nonconformiste,
magistraţii şi burghezia, în prima fază a războiului, mai
puternici au fost cavaliers, fideli regelui, în fata round-
heads (capete rotunde, datorită pălăriei rotunde, caracte-
ristică pentru burghezie) parlamentari; după aceea, însă,
New model army (armata de model nou) instruită de
Cromwell a învins forţele regaliste la Edgehill, Marston
Moor, Newbury şi, definitiv, la Naseby (l645). După
căderea oraşului Oxford, regele s-a refugiat în Scoţia,
vrând să exploateze în favoarea sa disputele apărute
între forţele parlamentare şi scoţieni. Aceştia, însă, 1-au
predat englezilor (1647) contra unei recompense de
400 000 de lire sterline. Cromwell, de-acum stăpân pe
situaţie, i-a îndepărtat din Parlament pe toţi monarhiştii
şi a obţinut din partea unui tribunal revoluţionar con-
damnarea la moarte a lui Carol I, decapitat la 30.1.1649.
Monarhia însăşi a fost abolită şi a fost proclamată
republica (Commonwealth), regim sub care Marea
Britanic a rămas până la restauraţia monarhică din 1660.
Bibliografie: C. Hill, Le orìgini intellettuali della rivoluzione
inglese, tr. it.. Il Mulino, Bologna 1976; B. Manning, Popolo
e rivoluzione in Inghilterra, ir. it., Il Mulino, Bologna 1977. •
A DOUA REVOLUŢIE ENGLEZĂ. Cunoscută ca
„revoluţia glorioasă", deoarece s-a desfăşurat într-o
manieră paşnică (cu excepţia Irlandei), a avut loc în
1688-1689 şi s-a încheiat cu alungarea dinastiei
Stuart. Cauzele sale au fost mai mult religioase decât
politice şi se rezumă la tentativa regelui catolic lacob
II Stuart de a acorda coreligionarilor săi libertate civilă şi
politică prin proclamarea (IV. 1687) unei „declaraţii de
indulgenţă". Naşterea unui moştenitor de sex
masculin şi catolic (VI. 1688) i-a făcut pe
parlamentarii whigs şi tories să se pună de acord şi să
apeleze la stathoulder-u\ Olandei şi eroul
protestantismului, Wilhelm de Orania, soţul Măriei
Stuart, fiica protestantă a lui lacob II, născută dintr-o
căsătorie anterioară, oferindu-i coroana regală.
1086
Wilhelm a debarcat la Torbay, la 5.XI., şi, pe când lacob
II, părăsit de o mare parte din armata sa îşi găsea adăpost
în Franţa, Ia 13.11.1689, el a fost proclamat de către
parlament ca suveran, sub numele de William 111 alături
de soţia sa Măria, după ce a semnat Bill of Rights (Decla-
raţia drepturilor), în care recunoştea caracterul contrac-
tual al puterii sale şi deschidea calea spre supremaţia
parlamentului asupra coroanei, în Irlanda, catolicii au
strâns o armată pentru a-1 susţine pe lacob, dar au fost
înfrânţi pe râul Boyne ( 1609) şi la Aughrim ( 1691 ).
revoluţiile din 1848-1849, serie de revoluţii împotriva
stătu qwo-ului politic, social şi teritorial, care au tulburat
o mare parte din Europa, rezultat al celor 30 de ani de
mişcări şi conspiraţii contra sistemului Restauraţiei.
• Curente revoluţionare. Evenimentele revoluţionare
au fost alimentate de diferite curente de gândire, de la
cele mai liberale până la cele republicane sau socialiste.
Revoluţiile au fost prevestite de unele evenimente din
cei doi ani precedenţi: alegerea, în 1846, a lui Pius IX,
papă „liberal"; înfrângerea suferită de cantoanele
catolico-conservatoare în războiul Sondcrbund-ului (v.)
în Elveţia; involuţia conservatoare a monarhiei re
prezentate prin Casa de Orléans din Franţa; revendi
cările liberale din Prusia, politica reformistă a unor
suverani din Italia; criza agricolă care provoca dificultăţi
în economie. Valul revoluţionar s-a propagat aproape
fără a întâlni obstacole până în iunie 1848, când ruperea
alianţei dintre liberali, democraţi şi socialişti a dat un
suflu nou forţelor conservatoare şi Rusia, rămasă imună
la contagierca revoluţionară, intervine în represiune
sprijinind Austria. Marea Britanie, mare putere liberală,
şi-a exprimat, din punctul său de vedere, susţinerea
verbală a mişcărilor liberale, dar s-a retras intimidată
constatând prevalenta democraţilor.
• Revolufiile în Europa fi in Italia. Prima în timp
( 12.1.1848) a fost răscoala de la Palermo, care s-a extins
în toată Sicilia; nu numai că ea cerea promulgarea unei
constituţii, dar era însufleţită de dorinţa separării faţă
de Regatul de Neapole. Regele Ferdinand II, primul
dintre suveranii italieni, la 29.1 a acceptat instituirea
constituţiei, dar a fost şi primul care a luat puterea în
mâini, recucerind ulterior Sicilia (V. 1849). Revoluţia
din Paris, din 22-24.11, când a răsturnat tronul lui
Ludovic Filip, a fost aceea care a impulsionat eveni
mentele din restul Europei. Valul revoluţionar a lovit
Viena (l3.III), unde a provocat căderea cancelarului
Metternich şi acordarea constituţiei. De asemenea, la
Berlin (l 8.III) ca şi în celelalte state germane, liberalii
au reuşit să impună regimuri constituţionale şi să con
voace la Frankfurt o Adunare Naţională germană ( 18.V)
ale cărei lucrări au fost, însă, paralizate de certurile
dintre liberali şi democraţi şi între unionisti şi federalisti.
Vestea revoluţiei din Austria a provocat în Italia insurecţiile

din Veneţia ( 17-22. III) şi a celor Cinci zile de la Milano (
18-22.ΠΙ). Pentru a veni în ajutorul lor, regele Sardiniei,
Carlo Alberto, a declarat (23.III) primul război de
independenţă (v.) împotriva Austriei. Ungurii şi cehii
au cerut recunoaşterea identităţii lor naţionale (III-IV).
• Victoria reacfiunii. în afară de Neapole, Parisul a
fost primul care a inversat tendinţa revoluţionară, prin
reprimarea mişcărilor muncitoreşti de către generalul
L.-E. Cavaignac (23-27. VI); Ludovic Napoleon Bona-
parte a fost ales, apoi, preşedinte al unei republici
moderate din punct de vedere politic (XII). Austria a
fost salvată de generalii săi (Windischgrätz, Radetzky)
şi de fidelitatea forţelor sale armate: Carlo Alberto a
fost învins la Custoza (23-25.VII. 1848) şi la Novară
(23.III.1849), ordinea fiind restabilită la Praga şi la
Viena, unde, la 27.X., inflexibilul principe Schwarzen-
berg şi-a asumat şefia guvernului cu zece zile înainte de
urcarea pe tronul imperial a lui Franz Joseph. Republica
ungară a lui L. Kossuth a fost învinsă datorită inter-
venţiei unei armate ruseşti (l3.VIII. 1849). în Italia,
papa Pius IX şi marele duce de Toscana, Leopold II,
după o convieţuire dificilă cu guvernele constituţionale,
au fost nevoiţi să se refugieze la Gaeta, la Ferdinand II
(7.II.1849 şi 24.XI.1848). La Roma (v. Republica
Romană) şi în Toscana s-au instalat democraţii. Puterea
temporală a papei a fost reinstaurata prin intervenţia
francezilor ( l .VII. 1849), marele duce a fost rechemat
de moderaţii toscani (V. 1849), în timp ce austriecii au
revenit în Veneţia (24.VIII. 1849). în Germania,
Adunarea de la Frankfurt a decis, în cele din urmă, să
ofere coroana Germaniei lui Friederich Wilhelm de
Prusia (28.III. 1849) care a refuzat, însă, deoarece nu
voia să legitimeze mişcarea liberală; adunarea a fost
dizolvată şi deputaţii care se întruniseră la Stuttgart
pentru a continua lucrările, au fost împrăştiaţi de armată.
Prin reuniunile de la Olmiitz şi Dresda ( 1850-1851 ) s-a
revenit \astatu quo-u\ anterior anului 1848.
Bibliografie: L. Salvatorelli, La rivoluzione europea (1848-
1849), Rizzoli, Milano-Roma 1949; A.Sked, Radetzky e le
armate imperiali. L'impero d'Austria e l'esercito asburgico
nella rivoluzione del 1848. Il Mulino, Bologna 1983.
rexism, mişcare politică fondată în 1935 în Belgia de
L. Degrelle. Naţionalist, monarhist şi ataşat tradiţiona-
lismului catolic, condamnat, însă, de Biserică, a căpătat
ulterior o orientare filofascista. Reynaud, Paul, om
politic francez (Barcelonnette, Bas Alpes, 1878-Paris
1966). Deputat de centru-dreapta, de mai multe ori
ministru de finanţe, al coloniilor şi de justiţie, după
declanşarea celui dc-al doilea război mondial a
devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri, la 21.III.
1940, ducând o politică a rezistenţei cu orice preţ
împotriva Germaniei; adversar al armistiţiului, a fost
obligat să demisioneze în favoarea mareşalului
REZISTENTĂ
Petain ( 16. VI. 1940). Arestat şi, apoi, deţinut în Austria
(1943-1945), în perioada de după război a fost ministru
de finanţe (l948).
Reza Khan Pahlavi (Sevad Kuh, Mazanderan, 1878-
Johannesburg 1944), şah al Persici (1925-194I).
Organizator al demiterii dinastiei Qajar ( 1925), a iniţiat
un program radical de reforme ale ţării, orientat spre
reducerea influenţei politico-economice engleze (con-
flicte cu societatea Anglo-Persian Oil Co.) şi spre o
combinaţie între modernizarea şi laicizarea de tip occi-
dental şi recuperarea tradiţiei iraniene, opunând-o in-
fluenţelor turceşti şi arabe. Înlăturat de la putere, în
1941, de către englezi din cauza tendinţelor sale filoger-
mane, a fost deportat în Africa de Sud, unde a şi murit.
Rezistenţă, mişcare de opoziţie politică şi de luptă
armată care s-a manifestat în diferite ţări europene
ocupate de germani şi de italieni în timpul celui de-al
doilea război mondial. Pe plan militar, pe lângă sabotaje,
atentate, activitate de spionaj şi de ajutorare a prizo-
nierilor de război aliaţi, în Europa de Răsărit şi în
Balcani, în Italia şi în Franţa, a luat fiinţă şi o gherilă de
partizani. Pe plan general, totuşi, a avut o influenţă
limitată asupra mersului războiului, cu excepţia Iugosla-
viei, care a fost în mare parte eliberată înainte de sosirea
armatei sovietice, si în URSS, unde forţele partizanilor
au acţionat în strânsă colaborare cu Armata Roşie.
Valoarea acestei mişcări a fost preponderent etico-
politica: dorinţa de eliberare naţională a popoarelor a
prefigurat, deseori, aspecte instituţionale noi în perioada
de după război, în cea mai mare parte a ţărilor, R. a fost
formată din curente politice diferite, unite datorită
obiectivului comun, antigerman, dar cu caracteristici
care se concurau puternic între ele. Mişcările din diverse
ţări au primit arme, explozibili, echipamente şi au fost
ajutate prin misiuni de legătură de Marea Britanic şi de
SUA (într-o măsură mai mică în Europa de Est de
URSS), aceste ţări înfiinţând organisme speciale pentru
contactele cu R.
• Rezistenţa in Europa, în Danemarca, Olanda şi Belgia
au existat în special forme de rezistenţă pasivă,
propagandă antinazista şi greve politice, în Norvegia,
s-a creat o largă reţea de sabotori intens sprijiniţi de
Marea Britanic şi acţiunea cea mai răsunătoare a fost
distrugerea, la 27.11.1943, a fabricii de la Vemork, unde
se producea apa grea necesară producerii bombei
atomice, în Franţa, R., care a trebuit să lupte şi împotriva
regimului colaboraţionist de la Vichy (v.), s-a aflat în
legătură cu Franţa Liberă (v.) constituită în Marea
Britanic de Ch.de Gaulle, în timp ce, în interior, se
organizau diferite grupuri (printre care Combat, de
inspiraţie creştină; Libération şi Franc-Tireurs, social-
comunisti). La începutul anului 1943, forţele inteme şi
cele gaulliste s-au unit în Consiliul Naţional al Rezis-
1087
REZISTENŢĂ
tentei, condus de J. Moulin şi, apoi, de G. Bidault; în
1944, grupările de partizani (maquis) s-au organizat în
Forţele Franceze din Interior, în Cehoslovacia, forţele
R. au reuşit să-1 execute pe Reichsprotector-ul R.
Heydrich (1942) şi, din 1943, au initial o activitate
combatantă în Slovacia şi, după aceea, în Boemia,
coordonată de Comitetele Naţionale unitare, în Polonia,
Iugoslavia şi Grecia, R. a fost separată în mişcări comu-
niste şi anticomuniste aflate la concurenţă între ele şi,
uneori, chiar într-un conflict deschis, în Polonia, Armia
Ludowa (v.) care avea în frunte Consiliul Naţional de la
Lublin, cu o conducere comunistă, s-a contrapus celei-
lalte formaţiuni, Armia Krajowa (v.), aflată la ordinele
guvernului în exil de la Londra şi care a luptat în eroica
şi nefericita insurecţie de la Varşovia (VIII-X. 1944). în
Iugoslavia, forţele comuniste ale lui Tito au creat ( 1943)
Consiliul Antifascist de Eliberare Naţională Iugoslav
(AVNOI) care s-a impus asupra naţionaliştilor cetnici
ai lui D. Mihajlovic şi -a fost recunoscut de Aliaţi,
reuşind să elibereze mare parte din teritoriul ţării înainte
de sosirea Armatei Roşii sovietice, în Grecia, mişcarea
comunistă EAM-ELAS a trecut de la lupta împotriva
germanilor la războiul civil împotriva guvernului
monarhic susţinut de englezi. O R. politică a acţionat
de asemenea în Austria şi în Germania: dacă manifes-
tarea sa cea mai răsunătoare a fost atentatul eşuat asu-
pra lui Hitler, din 20.VII. 1944, organizat de cercuri
militare, nu trebuie trecută cu vederea mărturia etică a
grupului Trandafirul alb (v.). • Rezistenţa în Italia.
Primele nuclee· de partizani au fost formate încă de a
doua zi după armistiţiul din 8.IX. 1943, din subunităţi
militare aflate într-o retragere dezordonată, care s-au
dovedit curând neadaptaţi luptei de gherilă. O reacţie
morală i-a făcut pe mulţi italieni să se opună
ocupantului german ca şi fasciştilor şi, pe această
luptă originară (naţională şi cetăţenească în acelaşi
timp) s-au grefat, ulterior, revendicări mai radicale
de schimbări sociale şi orientări politice mai concrete
ale forţelor antifasciste organizate. Trei au fost
grupurile principale ale R.: 1) formaţiunile autonome
(cea 30% dintre combatanţi), ca Osoppo în Friuli,
Fiamme Verdi (Flăcările Verzi) în Lombardia, diviziile
lui Mauri în Piemont, apolitice, conduse de militari,
fidele guvernului Badoglio şi, mai mult sau mai puţin
făţiş, monarhiei; când CLNAI (v. CLN) a impus legătura
cu un partid politic, s-au apropiat de Democraţia
Creştină şi de Partidul Liberal; 2) formaţiunile Giustìzia
e Libertà (cea 25%) constituite de Partidul Acţiunii; 3)
Brigăzile Garibaldi (cea 40%), formate şi conduse de
Partidul Comunist; comandant general a fost L. Longo,
comisar politic P. Secchia. Au existat, de asemenea, şi
câteva grupuri ale socialiştilor (Brigăzile Matteotti)
sau ale Democraţiei Creştine (Brigăzile Poporului).
1088
Colaborarea dintre cele cele trei grupuri principale n-a
fost întotdeauna prea uşoară şi s-au petrecut chiar şi
episoade fratricide sângeroase, în iunie 1944, a luat
fiinţă comandamentul general al Corpului de Voluntari
ai Libertăţii (v.), la comanda căruia a fost instalat, după
polemici înverşunate între moderaţi şi cei de stânga,
care cereau o comandă mai politizată, generalul R.
Cadoma. Printre faptele de arme cele mai impresionante
ale R. au fost bătălia pentru eliberarea Florenţei
(VIII. 1944), crearea unor vremelnice „zone libere" în
vara anului 1944 („republicile" din Ossola, Monfcrrato,
Camia şi Montefiorino), insurecţiile din marile oraşe
din Nord, din aprilie 1945 şi supravegherea instalaţiilor
industriale şi a infrastructurii în momentul retragerii
germane.
• Problemele politice ale Rezistenţei italiene. Pe plan
politic, CLNAI, cu sediul la Milano a cerut să i se
acorde conducerea R., aceasta fiindu-i recunoscută de
către comandamentul suprem aliat al Mediteranei prin
acordul din 7.XII. 1944 şi de către guvernul italian.
Raporturile dintre R. şi Aliaţi nu au fost, însă, întot-
deauna paşnice: aceştia din urmă urmăreau să ţină sub
control R. temându-sc, în special, de posibile consecinţe
revoluţionare. Astfel, în ciuda convorbirilor purtate
încă din noiembrie 1943, ajutoarele materiale au rămas
multă vreme foarte limitate; la 13.XI. 1944, generalul
englez H. R. Alexander („Proclamaţia Alexander") le-a
dat partizanilor ordinul de a înceta operaţiunile şi de a
rămâne în aşteptare, întrucât şi Aliaţii îşi opriseră
pentru moment înaintarea către Nord. Aceasta a avut
un efect foarte grav asupra moralului R. Un nou acord
se încheie la 7.XII. 1944 cu angajamentul Aliaţilor de a
susţine mai mult R., în schimbul promisiunii de a di-
zolva formaţiunile de partizani in momentul eliberării
teritoriilor pe care acestea acţionau, în spiritul acestor
înţelegeri, la 13.IV. 1945, generalul american M. Clark a
cerut R. să amâne proiectata insurecţie generală în Nord,
aceasta declanşându-se, totuşi, la 21-25 aprilie. La fel
de încordate au fost şi raporturile dintre R. şi guvernul
de la Roma. După eliberarea Romei (4.VI, 1944), mai
ales, au avut loc deosebiri de păreri şi dispute între
conducătorii CLNAI şi colegii lor din Roma, mai pru-
denţi şi mai puţin sensibili la cererile de schimbări
radicale înaintate de partizani. Această situaţie a fost
prezentă în toate partidele, chiar şi în PCI, dând naştere
unei dialectici - mai târziu, abandonată - între tendinţele
cele mai evident revoluţionare (P. Secchia) şi cele mai
dispuse la echilibre politice şi parlamentare , ca şi la
satisfacerea cerinţelor internaţionale (P. Togliatti).
Avântul novator adus de R. (aşa-numitul „vânt din
Nord") pe planul social şi politic după încheierea răz-
boiului a fost exprimat, mai ales, în momentul consti-
tuirii guvernului Parri (VI. 1945), în victoria republicană
 REZISTENŢĂ

KL/JMIM \

Tntre mit şi istorie: Rezistenţa şi Italia republicană

„Rezistenta italiană a fost o mişcare modestă,
ca aport efectiv şi ca sacrificii umane, dacă este
comparată cu măre(ele şi tragicele evenimente
ale celui de-al doilea război mondial, şi totuşi,
importanţa sa pe plan istoric este, desigur, con-
siderabilă, în ciuda faptului că a fost înfrântă.
[...] Un lucru este, însă, cert, şi anume acela ca,
aşa cum se întâmplă cu toate încercările eşuate,
f.. J şi în cazul Rezistentei contează, desigur, mai
mult decât laudele pentru faptele glorioase, cri-
tica greşelilor şi defectelor sale. Pentru că ştim
cu certitudine că, la fel ca altele asemenea, şi
această experienţă eşuată a avut o continuare
imprevizibilă. " (Vittorio Foa, Criza Rezistenţei
înainte de momentul eliberării, „II Ponte", nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 1947). Rezistenţa a fost un
element de seamă în viaţa Italiei republicane.
Au făcut referiri la ea nu numai cultura
partidelor politice, dar şi mare parte a
literaturii, a artelor şi a cinematografiei. Cu
toate acestea, pe parcursul celor cincizeci de
ani postbelici, raportul dintre Rezistenţă şi viaţa
naţională a trecut prin diferite faze în care el a
dobândit semnificaţii şi caracteristici variate,
legate în mod specific de evoluţiile sistemului
politic şi de raporturile dintre partidele care
pretindeau că au legătură cu Rezistenţa. S-a
constatat că istoriografia însăşi este condiţio-
nată de aceasta, contribuind şi ea la crearea ima-
ginilor despre Rezistenţă, imagini care, cu toate
limitele lor de interpretare, au însemnat tot
atâtea răspunsuri la întrebări reale provenind
din diferite sectoare ale societăţii italiene, într-
o primă fază, memorialistica şi publicistica au
avut, înainte de toate, un caracter evocator, de
reconstituire: Rezistenţa apărea ca rezultantă a
luptei antifasciste şi, împreună cu aceasta, ca
legitimare etico-politica a noilor personalităţi
politice şi a partidelor în cadrul cărora se ma-
nifesta. Cei mai consecvenţi dintre protagonişti
- şi însuşi Ferruccio Farri, cu guvernul său
efemer, a fost o dovadă elocventă în acest sens
-înţelegeau, totuşi, cât de problematică era com-
binaţia dintre aspiraţiile conturate în decursul
luptei şi noile condiţii de viaţă socială şi poli-
tică, mai ales în ce privea impactul cu orga-
nizarea puterilor sociale şi instituţionale pe care
intenţionau să le perpetueze. Unitatea formală,
de conducere şi de partid, care supravieţuise
din Rezistenţă, prin proiecţia pe plan naţional
a diviziunii lumii în blocuri, s-a fisurat definitiv
în primăvara anului 1947 şi s-a dezagregat la
18 aprilie 1948. Astfel, chiar şi aprobarea şi
intrarea în vigoare a Constituţiei, ea, de altfel,
nefiind considerată unanim o cucerire în sine,
constituiau debutul unei faze în care fruntaşii
fiecărui partid (inclusiv neofasciştii) manifestau
tendinţa de a prezenta o variantă proprie despre
Rezistenţă, justificând opţiunile politice ulte-
rioare acesteia, în 1955, s-a ajuns, în această
privinţă, la căutarea unei modalităţi de guvernare
naţional-patrioticâ, reprezentată prin formula „ al
doilea Risorgimento ", cu misiunea de exorciza o
imagine care să conţină elementele revoluţionare,
democratice sau de clasă care şi-arfi putut face
simţită prezenţa. Totuşi, însuşi faptul că, în contextul
disputei politice, părţile se pretindeau a fi, chiar
dacă numai superficial, păstrătoare ale moştenirii
Rezistenţei şi antifascismului, a făcut ca, la
nivelul maselor populare, să apară o interio-
rizare a Rezistenţei şi a Constituţiei, constituind
aproape un „epos" naţional. După eşecul, în
iulie 1960, al încercării de a include neofascistul
MSI în rândurile majorităţii, în anii de
„destindere" internaţională, între forţele
majorităţii şi ale opoziţiei s-a stabilit un fel de
pact nou, în scopul aplicării Constituţiei.
Aceasta alimenta o nouă fază, în cadrul căreia
ceea ce unii numeau „republică moderată" era
definită, în consonanţă cu o anumită „istorio-
grafie de partid", drept „republică născută da-
torită Rezistenţei " şi rezultat al „ revoluţiei ita-
liene", al cărei succes ar fi fost punerea în prac-
tică a Constituţiei prin strădania partidelor anti-
fasciste aliate Intr-un „arc constituţional".
Această utilizare publica a Rezistenţei din anii
'70 era supus criticii politice venite din partea
noilor mişcări de stânga şi a aceleia, mai perti-
nenta, a istoriografiei Italiei contemporane, mai
ales cea promovată de Institutul naţional pentru
istoria mişcării de eliberare. Acesta din urmă
orienta cercetarea spre contradicţiile politice şi
sociale existente în cadrul frontului rezistenţial
şi spre analiza pe o perioadă mai îndelungată a
1089
RHAETIA
existenţei sau nu a unei rupturi în trecerea de la
fascism la postfascism, a continuităţii statului
şi a blocului social care îl susţinea. Cu toate
acestea, forţa „mitului Rezistenţei" a fost
apreciată mai ales în anii de tulburări şi de
terorism când, descoperind în Sandra Pertini o
personificare a acestui mit, a constituit un
puternic liant ideologic în apărarea Republicii
şi a democraţiei. A fost, totuşi, ultima ocazie de
manifestare a reliefului politic al Rezistenţei,
pentru că in perioada următoare sfârşitul „pa-
radigmei antifasciste" devine element de justi-
ficare a unor noi ipoteze politice. Din punct de
vedere istoriografie, în faza cea mai recentă a
apărut sublinierea faptului că, în cadrul
Rezistenţei, împletite cu motivaţiile pentru un
război patriotic (de eliberare naţională
antinazista) şi pentru o luptă de clasă (revoluţio-
nară) mai coexistau şi motivaţii pentru un război
civil (antifascist) ca o continuare a luptei în-
cepute după ptìmul război mondial. La aceasta
s-au adăugat polemici istoriograftce şi politice
pentru că, până acum, definirea ca război civil
fusese proprie neofasciştilor care. prin acest
procedeu intenţionau să se situeze pe acelaşi
plan etico-politic cu membrii Rezistenţei. In
acest fel, se deschid şi noi perspective pentru o
înţelegere mai bună a caracteristicilor luptei
politice în Italia republicană, aceasta căpătând
astăzi o importantă cu totul deosebită, într-
adevăr, după căderea regimurilor comuniste, în
Europa apar noi mişcări naziste si rasiste,
antisemite şi xenofobe, ca pentru a demonstra
că egalitatea şi democraţia sunt adevărate ţinte
ale extremei drepte, în acelaşi timp, criza sistemului
politic al Italiei republicane lasă loc întrebării
dacă şi în ce măsură legătura dintre Rezistenţă ca
un mit şi politica dusă de partide corespunde
legăturii reale dintre Rezistenţă ca istorie şi viaţa
socială şi politică a Italiei contemporane.
ANTONIO PARJSELI.A, Universitatea din
Parma
din referendumul asupra instituţiilor starului, din
2.VI. 1946, şi în noua Constituţie. Acest avânt a fost,
însă, frânat de componentele sale eterogene, mai mult
decât de reacţia tuturor acelor clase sociale (burghezia
mică şi mijlocie, funcţionărimea etc) şi a regiunilor din
Sud care, pe lângă că nu le interesa R. decât foarte
puţin sau chiar deloc, se speriau de radicalismul ei.
Bibliografie: AA.VV., La Resistenza Europea e gli
alleali, Lerici, Milano 1962; R.Battaglia, Storia della
Resistenza Italiana, Hinaudi, Torino 1964; C.Pavone,
Una guerra civile. Saggio storico sulla moralità della
Resistenza, Bollati Boringhicri, Torino 1991. Rhaetla,
regiune antică din Alpii centrali, corespunzând parţial
actualei Elveţii, câmpiei bavareze şi celei tiroleze. De o
deosebita importanţă strategică datorită posibilităţii
de a controla trecătorile alpine, a fost cucerită de
Augustus în 16-15 î.Hr. şi a fost provincie guvernată
printr-un procurator până la Marcus Aurelius, care a
pus-o sub controlul unui legat senatorial, în epoca
imperială târzie, a fost unită cu vicariatul Italiei şi
împărţită în două provincii cu capitele la Curia (act.
Chur) şi Augusta Vindelicorum (Augsburg). Rhee,
Syngman, om politic corean (Seul 1875-Hono-lulu
1965). Naţionalist, după ce a trăit mulţi ani în SUA
(1932-1945), s-a întors în patrie, devenind
preşedinte al Coreii de Sud ( 1948), şi dând viaţă unui
guvern autoritar susţinut de SUA. în războiul din
Coreea ( 1950-1953), s-a menţinut pe o poziţie rigidă,
care nu a permis o rezolvare prin negocieri a
1090
conflictului, în 1960, a fost obligat să demisioneze şi
să se refugieze în Hawaii.
Rhodes, Cecil John, om politic britanic (Bishop's Stort-
ford 1853-Muizenberg, Africa de Sud 1902). îmbogăţit
în urma comerţului cu diamante, a conceput proiectul
unei dominaţii permanente a britanicilor în Africa, de
la Capetown la Cairo, în 1888-1889, a fondat colonia
Rhodesia (azi Zimbabwe). Prim-ministru al Coloniei
Capului, din 1890, a fost obligat să demisioneze după
tentativa nereuşită a locţiitorului său, L. Jameson, de a
pune stăpânire pe statul bur Transvaal. Rhodesia, v.
Zimbabwe.
Rhodos, insulă grecească, cea mai marc din Dodecanez.
A atins nivelul maxim al înfloririi după moartea lui
Alexandru cel Mare (323 î.Hr), dobândindu-şi indepen-
denţa şi devenind principala escală comercială pe ruta
maritimă dintre Fenicia şi Grecia şi aliindu-se cu Roma
în sec. VII-VII1 î.Hr. A suferit numeroase invazii arabe
(sec. VII-VITI) şi - pe teritoriul ei, s-au stabilit numeroase
colonii veneţiene (sec. XI-XII), intrând pentru o lungă
perioadă de timp ( 1309-1522) sub stăpânirea cavalerilor
din Ordinul Ospitalierilor Sf. loan din Ierusalim până
când a fost cucerită de sultanul Soliman Magnificul
(1522). Dominaţia turcească a durat până la ocuparea
insulei de către italieni, în 1912. La sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, R., împreuna cu întregul
Dodecanez, a trecut în componenţa Greciei (1947).
Ribbentrop, Joachim von, om politic german (Wesel,
Rcnania, 1893-Numberg 1946). Ofiţer de cavalerie în

primul război mondial, apoi comerciant, a aderat la
nazism în 1932. Cunoaşterea de către el a (arilor străine
1-a impresionat favorabil pe Hitler, care i-a încredinţat
numeroase misiuni neoficiale în Franţa, Marea Britanic
şi Japonia ( 1935-1936). Numit ambasador la Londra,
în 1936, a fost rechemat la Berlin pentru a i se încredinţa
ministerul de externe (4.II.1938). A fost un executor
fidel al politicii agresive duse de Hitler, semnând Pactul
de oţel (22. V. 1939) cu Italia şi pactul de neagresiune cu
sovieticii (pactul R.-Molotov, 2-3.VIII. 1939), care a
lăsat mână liberă invadării Poloniei, declanşând prin
aceasta cel de-al doilea război mondial. O dată cu
atacarea URSS de către germani, influenţa lui R. s-a
redus. După război a fost judecat la Nürnberg, con-
damnat la moarte şi executat. Ricardo, David,
economist englez (Londra 1772-Gatcomb Park,
Gloucestershire, 18239. Priceput agent de schimb,
îmbogăţindu-se datorită activităţii la Bursa din Londra,
s-a retras în 1814 din afaceri pentru a se dedica
politicii (în 1819 a devenit deputat whig) şi studiilor
economice. Prin lucrarea Principii ale economiei
politice fi ale impozitelor ( 1817) a devenit unul dintre
teoreticienii şcolii clasice a liberului schimb. R. a fost
preocupat de stabilirea legilor care reglementează
repartizarea profitului între clasele sociale, a completat
teoria rentei, a Încercat să demonstreze existenţa unei
staţionări a creşterii economice datorită scăderii
randamentelor din agricultură; a elaborat o analiză a
valorii pe baza muncii încorporate în bunuri, preluată de
la K. Marx.
Ricasoli, Benino, om politic italian (Florenţa 1809-
Brolio, Siena, 1880). în 1846, a solicitat ca guvernul
toscan să participe la reforme şi, în timpul evenimentelor
revoluţionare din 1848-1849, a făcut parte din grupul
libera]-moderat şi s-a aflat în opoziţie faţă de dictatura
democratică a lui G. D. Guerazzi. în 1859, când ducele
Leopold II fugise, a devenit dictator al Toscanei, procla-
mând anexarea acesteia la Piemont. Reprezentant al
dreptei austere (a fost supranumit „baronul de fier"), om
de o religiozitate profundă, dar nu de tip clerical, i-a
succedat lui Cavour ca preşedinte al Consiliului de
Miniştri (1861-1862), încercând să găsească pentru
chestiunea romană o rezolvare care să abolească puterea
temporală a papei, dar să-i recunoască suveranitatea
ca persoană. Revenit în guvern o dată cu izbucnirea
celui de-al treilea război de independenţă (20.VI. 1866),
a rezistat la eşecurile militare italiene, dar a trebuit să
demisioneze din cauza ostilităţii pe care şi-a atras-o
mai târziu, când a încercat să pună capăt conflictului
cu Sfântul Scaun ( 1867).
Ricci, Malien, misionar şi sinolog italian (Macerata 1522-
Peking 1610). Iezuit, a plecat să evanghelizeze China.
Ajuns la Pekin (1601), unde s-a bucurat de preţuirea
RICHARD I INIMĂ DE LEU
împăratului Wan-li, a urmărit, în activitatea sa de
evanghelizare, să asimileze în cadrul creştinismului
tradiţiile culturale locale (cultul strămoşilor etc.), intrând
în conflict cu misionarii dominicani şi franciscani care
considerau idolatrice aceste ritualuri (controversa asupra
riturilor chineze). A fost autorul a numeroase scrieri,
printre care Scrisori şi Comentarii din China. Ricci,
Scipione de', ecleziast italian (Florenţa 1741-1810).
A fost episcop de Pistoia şi de Prato şi consilier al
marelui duce Leopold pentru reforma Bisericii în
Toscana ( 1780). A luat hotărârea de a închide mănăstirile
şi a trecut toate ordinele religioase sub autoritatea
episcopului, susţinând ideile janséniste. Aceste reforme
ale sale, legiferate în Documentele Sinodului de la
Pistoia (l 786), dar neagreate de populaţie, au fost, în
cele din urmă, condamnate de Roma. Arestat în 1799,
a fost eliberat de armatele napoleoniene. Richard I
Inimă de Leu (Oxford 1157-Châlus. Limousin, 1199),
rege al Angliei (1189-1199). Fiu al lui Henric II
Plantagenet şi al Eleonorei de Aquitania, în 1169 a
devenit duce de Aquitania şi, împreună cu fratele său,
Henric cel Tânăr, duce de Normandia, s-a răsculat de
două ori împotriva tatălui; Henric II a reuşit de fiecare
dată să oprească revoltele şi nu i-a pedepsit pe fiii săi
rebeli. La moartea sa (l 189), R. a moştenit coroana
engleză. Suveran cu un temperament puternic, în timpul
celor zece ani de domnie a fost mult timp absent din
Anglia, fie pentru a da viaţă unei politici externe
îndrăzneţe, fie pentru a se dedica unor acţiuni militare.
La început, R. s-a aliat cu Filip II August al Franţei şi,
împreună cu el, a plănuit şi o cruciadă pentru recucerirea
Ierusalimului care, din 1187, era din nou în mâinile
musulmanilor, în drum spre Ţara Sfântă, în 1191, R. a
pus stăpânire pe Cipru, unde a instalat o guvernare
creştină, în Palestina s-a distins în cucerirea oraşului
St. Jean d'Acre (1191), dar, deşi îl învinsese pe Saladin
la laffa şi la Askelon, nu a reuşit să cucerească
Ierusalimul şi, în 1192, s-a îmbarcat pentru a se întoarce
în Anglia. Aici, fratele său, loan Fără de Ţară încerca,
între timp, să-i uzurpe tronul cu ajutorul aceluiaşi Filip
II. Pentru a nu traversa Franţa, R. a debarcat în Friuli.
Travestit în călugăr templier a încercat să ajungă în
Germania, dar a fost recunoscut şi arestat de ducele
Leopold de Austria, care I-a predat împăratului Henric
VI, duşmanul său. în 1194, R., eliberat în schimbul
unei mari răscumpărări, s-a întors în Anglia, unde a
dejucat încă una dintre tentativele de uzurpare
întreprinse de loan Fără de Ţară. împăcându-se cu
fratele său, a dus un război îndelungat in Franţa
împotriva lui Filip II (l 194-1199), încheiat cu pacea
de la Vernon (13.1.1199), prin care obţinea restituirea
tuturor posesiunilor din Franţa ale Plantageneţilor,
ocupate de Filip II.
1091
RICHARD II
Richard II (Bordeaux 1367-Pontefract 1400), rege al
Angliei (1377-1399). Fiu al lui Eduard „Prinţul Negru",
i-a urmat la tron bunicului, Eduard III; s-a căsătorit cu
Isabcla, fiica lui Carol VI al Franţei (1396). Suveran
autoritar şi despotic, a intrat în conflict cu parlamentul,
până când, arestat de nobili, în 1399, a fost închis în
Turnul Londrei şi a fost ucis (poate) la ordinul varului
său, Henric de Lancaster, care i-a uzurpat tronul.
Richard III (Fotheringhay Castle 1452-Bosworth
1485), rege al Angliei (1483-1485). Profitând de tutela
asupra fiilor fratelui său, Eduard IV de York, mort în
1483, a ordonat ca aceştia să fie închişi în Turnul
Londrei şi ucişi ( 1484) pentru a le uzurpa tronul. Mânia
populară la aflarea acestei fapte i-a încurajat pe duşmanii
lui R., printre ei aflându-se şi Henric Tudor care 1-a
ucis în luptă şi i-a urmat la tron sub numele de Henric ΥΠ.
A fost ultimul rege din dinastia de York. Richelieu,
Armand-Jean du Plessis, cardinal de, om de stat
francez (Paris 1585-1642). Episcop de Luçon (1606),
deputat din partea clerului în Stările Generale din
1614, şi-a atras simpatiile „taberei evlavioşilor" şi ale
mamei lui Ludovic XIII, regina Maria de'Medici, al
cărei consilier a devenit şi pe care a însoţit-o în exil
(1617-1618). Rechemat de favoritul lui Ludovic XIII,
Ch. d'Albert de Luynes, pentru a negocia împăcarea
regelui cu mama sa, numit cardinal (1622), a intrat în
Consiliul regal (1624), devenind arbitrul politicii fran-
ceze. Politica sa a urmărit dublul scop de a restabili şi
întări autoritatea regală în interiorul ţării şi de a
contracara supremaţia Habsburgilor în Europa.
• Politica internă. R. s-a străduit să-şi subordoneze
înalta nobilime, dejucând comploturile urzite împotriva
suveranului. A neutralizat, de asemenea, şi puterea
militară a hughenoţilor francezi, susţinuţi de Anglia
(cucerirea fortărcţei hughenote La Rochelle, 1628),
lâsându-le totuşi libertatea de cult (pacea de la Alais,
1629). A combătut jansenismul în curs de consolidare şi
a intrat, totuşi, în conflict cu Sfântul Scaun pentru fixarea
asupra clerului a unui impozit funciar. A întărit
administraţia centrală a statului prin reforma Consiliului
regal şi folosirea unor intendenţi trimişi in provincii. R. a
încurajat dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor regale,
înfiinţarea unor companii de monopol şi crearea unei
marine de război, punând bazele unui imperiu colonial în
Canada, Senegal şi Madagascar. A fondat Academia
franceză ( 1635) şi a extins universitatea Sorbona. Cheltu-
ielile pentru politica sa războinică au provocat o creştere
a fiscalităţii, ducând la răscoale populare dur reprimate.
• Politica externă. Pe plan internaţional, a încheiat o
alianţă antihabsburgică din care făceau parte şi puterile
protestante. Stabilind o legătură strânsă cu Anglia prin
căsătoria Henriettei de Franţa cu Carol I Stuart, Franţa
a ocupat provincia Valtellina ( 1624-1625), tăind căile
1092
de comunicaţie directe dintre Spania şi Imperiu. O a
doua expediţie împotriva ducelui de Savoia s-a soldat
cu câştigarea provinciei Pinerolo pentru Franţa şi a
ducatului de Mantova pentru familia franceză Nevers
(1631). După ce susţinuse campania antiimperială a
lui Gustav Adolf al Suediei şi pe principii protestanţi
germani, R. a implicat direct Franţa în războiul de
treizeci de ani ( 1635, v.). După un început dezastruos,
situaţia s-a redresat datorită intervenţiei energice a
cardinalului şi a lui Ludovic XIII, ajungându-se la
cucerirea de către francezi a ţinutului Roussillon ( 1642),
încheindu-se cu un succes deplin, în timpul succeso-
rului lui R., Mazarin (tratatele din Westfalia, 1648, v.)
Bibliografìe: J.H.Elliott, Richelieu e Olivares, Einaudi,
Torino 1990.
Richelieu, Louis-François-Armand de Vignerai du
Plessis, duce de, mareşal al Franţei (Paris 1696-1788).
Strănepot al cardinalului, ambasador la Viena ( 1725-
1728), s-a distins în bătălia de la Fontenoy (1745) din
timpul războiului de succesiune austriacă şi a eliberat
Genova (1747) de sub austrieci; în timpul războiului
de şapte ani, a condus cucerirea insulei Minorca ( 1756)
şi a determinat capitularea ducelui de Cumberland la
Kloster-Zeven (1757). Prieten al lui Voltaire, a fost
unul dintre personajele cele mai populare în epocă, din
cauza libertinajului său.
Ricimer (m. 472), general de origine suedeză. Magister
militum al împăratului Avitus, învingător al vandalilor
în Sicilia, în 456, a condus, de fapt, destinele Imperiului
roman de apus între 455 şi 472, ani în care a determinat
numirea a câţi va împăraţi (Maiorianus, Severus, Olybrius).
Ridolfi, Cosimo, om politic italian (Florenţa 1794-
1865). A fondat, împreună cu R. Lambruschini şi G.
Viesseux, „Giornale agrario toscano" ( 1827), propunân-
du-şi să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
din agricultură. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, a
pregătit participarea Toscanei la primul război pentru
independenţă ( 1848). în 1859, a făcut parte din guvernul
provizoriu toscan şi a fost, apoi, senator în Regatul Italiei.
Riebeck, Jan Van, colonist olandez (Culemborg 1618-
Batavia 1670). în 1652, a întemeiat la extremitatea de
sud a Africii colonia agricolă Buna Speranţă, primul
nucleu al viitoarei colonii bure Capetown, al cărei gu-
vernator a fost ( 1652-1662). Scrierile sale au pus bazele
aşa-numitei afrikaans, limba burilor. Riego y Nunez,
Rafael de, militar şi om politic spaniol (Santa Maria de
Tunas 1785-Madrid 1823). în 1820, la Cadix, s-a aflat
în fruntea aşa-numitului pronunciamento, mişcare
care 1-a obligat pe Ferdinand VII să revină la
constituţia democrată din 1812. Figură proeminentă a
celor „treizeci de ani liberali" care au urmat, după
intervenţia Sfintei alianţe pentru restaurarea
absolutismului, a fost judecat şi executat.
RISORGIMENTO
Riga, capitala Letoniei. Centru al Ordinului Teuton, a
făcut parte din Hansă începând din 1282. înglobat în
Polonia în 1561, oraşul aparţine, apoi, Suediei ( 1621 ) şi
Rusiei (1710), pentru a deveni capitala Letoniei în 1919.
• PACEA DE LA R. Semnată la 18.ΓΠ.1921, la
încheierea războiului ruso-polonez: frontierele Poloniei au
fost mutate cu 250 km mai la est de graniţa etnică,
incluzând în Republica poloneză teritorii locuite de
ucraineni şi bieloruşi. Rijswijk, păcile de la, semnate la
20 şi 30.IX. 1697 la terminarea războiului dintre
Liga de la Augsburg (Olanda, Spania, Anglia,
Sfântul Imperiu Roman) şi regele Franţei, Ludovic
XIV, care şi-a văzut astfel dispărând visele de
hegemonie europeană. Prin tratate separate, Franţa i-a
restituit lui Carol II al Spaniei Catalonia şi Ţările de
Jos; 1-a recunoscut pe Wilhelm III de Orania ca rege al
Angliei; a pus capăt regimului comercial protectionist
antiolandez dorit de Colbert şi a renunţat la cuceririle
făcute în Lorena. Rimini, oraş din Emilia-Romagna,
capitală de provincie. Colonie romană (Ariminum)
întemeiată în 268 î.Hr. pe un teritoriu care aparţinuse
umbrilor şi galilor senoni, a
făcut parte din Pentapolis-ul bizantin, iar după
dominaţia longobarda a fost cedat de Pepin papilor
(sec. VIII). Comună liberă (sec. XII), la sfârşitul
sec. XIII a trecut sub senioria familiei Malatesta.
Cucerit de Cesare Borgia, a trecut definitiv sub stăpânire
pontificală (sec. XVI). Aici, la 30.III.18IS, Joachim
Murat a dat o proclamaţie în care îndemna poporul
italian să se unească pentru a-şi câştiga independenţa.
Rinascita, revistă lunară de politică şi cultură fondată
în 1944 de P. Togliatti care a condus-o până la moartea
sa ( 1964). Transformată în săptămânal, în 1962, a fost
cea mai semnificativă revistă culturală a PCI,
colaborând la ea mulţi dintre cei mai mari intelectuali
italieni. Şi-a încetat apariţia în 1991. Risiera de la
San Sabba, veche fabrică, la Trieste, pentru
prelucrarea orezului, transformată de trupele SS
naziste în loc de tortură şi de exterminare. Din
octombrie 1943 şi până în aprilie 1945, aici au murit
cea 3 000 de persoane (evrei, partizani italieni şi
iugoslavi). A fost singurul lagăr de exterminare existent
pe teritoriul italian.
Risorgimento,
procesul istoric care a dus la formarea statului naţional
unitar în Italia. Data începerii sale a fost prin tradiţie
fixată în 1815, chiar dacă există tendinţa de a se căuta
origini ale mişcării în sec. XVIII şi în epoca revoluţionară
şi napoleoniană; se consideră, de asemenea prin tradiţie,
că R. se încheie în 1870, o dată cu cucerirea Romei.
• Originile Risorgimento-ului. O importantă decisivă
în apariţia mişcării naţionale italiene a avut-o dominaţia
franceză în Italia între 1796 şi 1815; atunci, s-au
răspândit în toată peninsula principiile democratice
ale Revoluţiei franceze, au fost abolite vechile state
absolutiste, au luat naştere formaţiuni statale mai com
plexe care, deşi într-o stare de vasalitate faţă de Franţa,
au favorizat consolidarea unui sentiment naţional. O
interpretare mai naţionalistă tinde să diminueze rolul
Revoluţiei franceze şi să scoată în evidenţă originile
pur italiene ale R., aşa cum au apărut chiar şi în tratatele
de la Utrecht (1713) şi de la Aachen (1748) care au
acordat importanţă la nivel european statului savoiard;
R. a fost conceput, astfel, ca rezultat al politicii de
expansiune teritorială a Casei de Savoia. O a treia opinie
face referire la reformismul iluminist al suveranilor
italieni (v. despotism luminat) şi, în consecinţă, la ascen
siunea burgheziei ca factori de creştere care trebuiau să
se materializeze printr-o redeşteptare naţională.
• Restauraţia. Italia, definită de cancelarul austriac
Mettemich ca o simplă „expresie geografică", a rămasă,
în urma Congresului de la Viena ( 1815), cu o configuraţie
teritorială simplificată cuprinzând state independente
(Regatul Sardiniei, Starul Pontifical şi Regatul celor
Două Sicilii), şi altele, legate de Austria direct (Lom-
bardo-Veneto) sau în mod indirect (ducatul de Modena
şi Reggio, ducatul de Parma şi Piacenza, Marele ducat
de Toscana, ducatele de Lucea şi de Massa), încercarea
de restauraţie în interiorul lor η-a reuşit complet şi
datorită faptului că, în multe cazuri, a fost folosit în
mare parte personalul politic şi administrativ care
servise şi în regimurile napoleoniene. După anul 1815,
s-a intensificat, în plus, activitatea sectelor secrete,
masoneria si, mai ales, carboneria care a dus la mişcările
constituţionale de la Neapole (2.VII. 1820-7.III. 1821 )
şi Piemont (10.III-8.IV.1821), eşuate din cauza parti-
cipării reduse a maselor şi, în primul caz, datorită inter-
venţiei austriece. Revoluţia pariziană din 1830 a avut
repercusiuni în Italia prin eşuarea mişcărilor de la
Modena, Parma, Bologna, din Romagna şi din Marche.
La criza din mişcarea Carbonara (v.), G. Mazzini a
ripostat cu un instrument eficace în acţiunea naţională,
programul unitar şi democratic al organizaţiei Giovine
Italia (Tânăra Italie) (1831 v.), în antiteză la iniţiativa
populară şi democratică a mazzinismului (promotor al
tentativelor insurecţionale în Piemont, Genova şi Savoia
din 1833-1834 şi al expediţiei fraţilor Bandiera în Rega-
tul celor Două Sicilii, din 1844) au fost prezentate în
anii '40 programul moderat şi neoguelf al lui V. Gioberti
(v. neoguelfîsm), care atribuia papalităţii un rol foarte
important în regenerarea Italiei; cel al lui C. Balbo care
1093
RISORGIMENTO
KISUKI.IMI N U)
Risorgimento-ul şi societatea italiană
Statul unitar italian, apărut în 1861 ca o încu-
nunare a Risorgimento-ului, a fost rezultatul
unei revoluţii „burgheze", definiţie care
-dincolo de caracterul său aproximativ - exprimă
suficient de bine substanţa schimbării sociale
ţi politice petrecute între sfârşitul sec. XVIII şi
Unificare, înainte de 1789, pârghiile de comandă
se aflau în mâinile suveranilor absoluţi şi ale
slujbaşilor lor de la guvernare, în centrul unui
sistem al puterii în care rolul central era deţinut,
încă. de o aristocraţie care-şi datora bogăţia,
legitimitatea şi prestigiul social unor rente
corespunzător de mari obţinute de pe urma pro-
prietăţii asupra celor mai bune şi mai rentabile
terenuri, lucrate fără încetare de milioane şi
milioane de familii ţărăneşti sărace şi lipsite de
pământ. In deceniile imediat următoare Unificării,
în schimb, în pătura politică şi de conducere
apare o schimbare profundă, printr-o evidentă
creştere şi întărire a influenţei decizionale în ce
priveşte personalul de origine burgheză: o mo-
dificare aflată în legătura cu schimbările lente
din sistemul economic în care, la tradiţionalele
activităţi agricole se adăugau noile, mult mai
dinamicele sectoare de producţie manufac-
turieră şi industrială, activităţile comerciale în
creştere, iniţiativele financiare şi bancare din
ce în ce mai ample.
Risorgimento~ul s-a încheiat în spiritul unui
liberalism moderat inspirat de Cavour care a
lichidat vechile regimuri absolutiste şi a creat
noul stat unitar sub monarhia de Savoia, „di-
plomatizând" revoluţia, în desfăşurarea acestui
proces, grupurile conducătoare liberal-mode-
rate au evitat, totuşi, schimbarea bruscă a orân-
duirii sociale şi au căutat să evite intervenţia în
prim-plan pe scena politică a maselor populare.
Planul strategic urmărit şi adus la îndeplinire
a prevăzut construirea unui bloc social solid,
bazat, pe de o parte, pe grupurile burgheze con-
solidate prin activităţi economice de tip capi-
talist, mai ales în Italia de nord, şi pe de altă
parte, pe sectoarele marii proprietăţi funciare
nobiliare dispuse să ajungă la un „compromis" cu
„revoluţia" risorgimentală, cu condiţia ca aceasta
să nu depăşească anumite limite şi să garanteze
cadrul existent al distribuţiei proprietăţii.
1094
Statul italian rezultat în urma Risorgimento-ului,
având, în 1861, 22 de milioane de locuitori (26,
incluzându-i şi pe cei din Veneto şi Lazio, care
pe atunci încă se aflau în afara graniţelor naţio-
nale), menţinea astfel această falie adâncă între
„ ţara legală şi „ fără reală " care se profilase
încă din deceniile luptelor risorgimentale.
Prima, singura care avea un cuvânt de spus şi o
prezenţă politică, era formată din acea cate-
gorie restrânsă de indivizi avuţi care, în virtutea
bogăţiei lor, sau „censului", aveau dreptul la
exercitarea votului politic şi administrativ, deci
şi pe acela de a alege Camera deputaţilor şi
administraţiile locale (ceva mai mult de 400 000
de persoane, 7% din adulţii de sex masculin). A
doua era. însă, formată din marea majoritate a
muncitorilor de la oraşe şi sate, cu probleme grele
de existenţă zilnică: sărăcie, foamete şi ignoranţă.
A trezit o vie emoţie în opinia publică a oamenilor
cu şcoală, informaţia că, îndată după Unificare,
80% din populafie era analfabetă (cifra fiind
chiar şi mai mare în unele regiuni din Sud).
Deosebirea fundamentală care, pe toată durata
Risorgimento-ului şi în deceniile care au urmat
a fost prezentă în toată Italia, era cea dintre
oraş şi sat, deoarece, chiar în momentul Unifi-
cării, ţara era populată în proporţie de 70% de
ţărani. Profund diferit a fost şi comportamentul
„politic" al oamenilor simpli din oraşe şi al
ţăranilor pe parcursul procesului risorgimental.
între 1820 şi I860, printre meşteşugarii şi lucră-
torii manuali din centrele urbane - în special
din nord şi din centru - s-a manifestat în cercuri
mai mult sau mai puţin largi un sentiment
naţional, încă embrionar, făcând să crească
insuportabilitatea faţă de dominaţia străină,
reacţie manifestată şi în 1848-1849 printr-o serie
de evenimente care i-au avut ca protagonişti pe
„plebeii" oraşelor: de la insurecţia din
Palermo, din ianuarie 1848 la cele Cinci zile
milaneze, de la cele Zece zile din Brescia la apă-
rarea oraşelor Bologna, Roma şi Livorno. Faţă
de Risorgimento au rămas, însă, ostili, cu
atitudini care au mers de la indiferenţă pasivă
la ostilitate făţişă, ţăranii. Această detaşare a
maselor rurale de cauza naţională are cauze
complexe care se regăsesc undeva adânc în
RISORGIMENTO
istoria seculară a (arii: subordonarea satului
fată de oraş, funcţia de conservare socială pe
care au îndeplinit-o Biserica şi clerul în diferite
(inuturi, neîncrederea tradiţională a ţăranului
fată de lucrurile noi.
Dar, pe planul pur politic, explicaţia fundamen-
tală a fenomenului se află în incapacitatea
mişcării democratice - care-l avea in frunte pe
Mozzini - să sesiseze importanţa pe care o avea,
în Italia acelui moment, chestiunea pămân-
tului;aceasta a împiedicat elaborarea unor
programe capabile să trezească masele ţărănişti
din inerţia lor, alternată uneori cu revolte spon-
tane (aşa cum s-a întâmplat în 1848, în Italia
meridională, când în sute de sate ţăranii s-au ridicat
spontan în ceea ce s-a putut numi prima ediţie a
„atacării moşiilor"), făcând apel la acea „dorinţă
de mai bine" care, după cum a arătat Carlo
Pisacane, clocotea mai mult sau mai puţin conştient
în sufletul lor şi pregătind o transformare a echili-
brelor sociale .astfel încât să reducă dezechilibrele
şi nedreptăţile sociale existente peste tot in tară.
Această înstrăinare a lumii satelor de Risorgi-
mento l-a afectat profund - printre alţii — pe
Garibaldi, care a declarat de mai multe ori. cu
amărăciune, că nu a avut niciodată ţărani printre
zecile de mii de voluntari care au luptat sub
comanda sa şi printre care se aflau mici meşte-
şugari, muncitori şi alte categorii de lucrători
din oraşe. Problema raportului dintre ţărani şi
Risorgimento s-a aflat, de asemenea, în centrul
analizei lucide pe care a făcut-o Ippolito Nievo
în 1860 „revoluţiei nationale". Autorul Confe-
siunilor unui italian, care cunoştea foarte bine
lumea satelor, se exprima astfel despre existenţa
în corpul social al „naţiunii" a separaţiei nete
între oraş şi sat, între „lumea cultivată " din cen-
trele urbane şi „gloata ţărănească": „Da, la
noi, populaţia neinstruită de la tară îi detestă
pe orăşenii cei învăţaţi pentru că istoria noastră
a eliminat-o din acea orânduire economică prin
care alte naţiuni satisfac cele mai stringente
nevoi ale sale. Ţărănimea nu are încredere în
noi pentru că ne vede ca şi cum am reprezenta
autoritatea stăpânului, beneficiari ai unor
drepturi de neimaginat pentru ea... Nu ne crede
pentru că este sătulă să audă din gura noastră
acuzaţiile de răutate, de lăcomie pe care i le
adresăm şi conştiinţa sa ştie că aceste acuzaţii
sunt false şi nedrepte... Este o ruşine pentru
naţiunea cu cea mai mare pondere agricolă din
întreaga Europă să conceapă împotriva celei mai
vitale părţi a ei o lege cât se poate de nedreaptă,
batjocura cea mai grosolană care ar putea veni
din partea unui duşman înverşunat".
FRANCO DELLA FERUTA,
Universitatea din Milano
sublinia rolul casei de Savoia; republicanismul federalist
al lui G. Ferrari şi C. Cattaneo. Alegerea papei Pius IX
(1846), reformele din Regatul Sardiniei (unde Carlo
Alberto a abandonat poziţiile legitimiste pentru a se
întoarce la liberalismul susţinut în 1821) şi în marele
ducat al Toscanei, au fost indiciile care au prevestit
revoluţiile din anul 1848 (v.).
• Primul război de independenţă şi „ deceniul pregă-
titor ". Italia a fost zguduită din plin de tumultul revolu-
ţionar din 1848-1849, în cadrul căruia a avut loc şi
primul război de independentă (v. independenţă ita-
liană, războaie de). Experienţa a demonstrat că Italia
nu putea „să se descurce singură", aşa cum ar fi dorit
Carlo Alberto şi Mazzini, că, prin urmare, forţa militară
a Piemontului şi revoluţiile libéral-nationale nu aveau
un potenţial suficient pentru a-i alunga pe austrieci şi a
aduce la îndeplinire unificarea, ci era necesar ca problema
italiană să fie inclusă în cadrul diplomaţiei europene,
căutând alianţe şi proiectând o soluţie care să garanteze,
dimpotrivă, libertate în interior şi stabilitate şi echilibru
în Europa. Contele de Cavour (v.), cu sprijinul regelui
Vittorio Emanuele II, urcat pe tronul Sardiniei în 1849,
a făcut din Piemont (singurul stat constituţional din
Peninsulă) punctul de referinţă al mişcării naţionale
italiene, cu atât mai mult cu cât Pius IX se blocase pe
poziţii reacţionare, lucru care demonstra inconsistenţa
căii neoguelfismului, iar soluţiile republicane şi
democratice şi-au dovedit slăbiciunea internă şi inter-
naţională cu ocazia eşuării tentativelor mazziniene din
anii '50. Republicani ca D. Manin şi Garibaldi însuşi
au acceptat soluţia savoiarda sintetizată în programul
„Italia şi Vittorio Emanuele", aderând la Societatea
Naţională Italiană (v.) proclamată de Cavour. Partici-
parea la războiul din Crimeea ( 1854-1855, v.) a făcut
posibilă prezentarea problemei italiene la congresul de
la Paris (1856), în acordurile de la Plombières (l 858)
dintre Cavour şi Napoleon III, fiind menţionată şi in
alianţa cu Franţa ( 1859) împotriva Austriei. •
Unificarea şi problemele sale. în al doilea război de
independenţă ( 1859-1860), s-au înregistrat victoria
1095
RISORGIMENTO
1. Întâlnirea dintre Mozzini (în dreapta)
şi Garibaldi în sediul de ta Marsilia al
Tinerei Italii (Giovine Italia). 2. Vittorio
Emanuele II (în dreapta) şi Cavour
(alături de rege în faţa mesei). 3. Gari-
baldi în bătălia de la Calatafimi, in
timpul expediţiei celor O Mie. 4. Vittorio
Emanuele U primeşte delegaţia toscană
care aduce rezultatele plebiscitului
pentru alipirea la Regatul Sardiniei.
5. Bersalierii (puşcaşii) în faţa Porţii
Pia în timpul cuceririi Romei.
1096
ROBERT GUISCARD
franco-piemontezilor asupra austriecilor şi cucerirea
Lombardie!, între timp, răscoalele provocate de agenţii
lui Cavour au dus la căderea suveranilor din Parma,
Modena şi Toscana şi a administraţiei pontificale din
Emilia-Romagna, în locul acestora instalându-se
guverne provizorii care urmăreau anexarea la Piemont,
susţinută de Marea Britanic şi acceptată de Franţa
(ianuarie 1860) în schimbul Nişei şi Savoiei. La
iniţiativa militară şi diplomatică a monarhiei savoiarde
s-a adăugat cea democratică şi revoluţionară a expediţiei
celor O Mie (v.) a lui Garibaldi, care a cucerit întreaga
Italie meridională. Urmărind, printre altele, şi blocarea
unor posibile avânturi revoluţionare, armata şi
diplomaţia piemontcze au putut completa unificarea
intrând pe teritoriul Statului Pontifical, după ce
obţinuseră consimţământul Marii Britanii şi acela, mai
mult resemnat decât din convingere, al lui Napoleon
III. Aprobată prin diferite plebiscite locale şi prin
alegerile pentru parlamentul naţional, Regatul Italiei,
cu capitala Ia Torino, a fost proclamat la 17.III. 1861.
Mai rămâneau, totuşi, nerezolvate problema vcneţiană
şi cea romană. Regiunea Veneto a fost cucerită de
armata italiană, fără prea multă glorie, în cel de-al
treilea război de independenţă ( 1866), datorită alianţei
cu Prusia. Roma a fost cucerită la 20.IX. 1870, după
căderea lui Napoleon III, apărător neobosit al puterii
temporale a Bisericii, în general, R. a fost opera unei
minorităţi şi nu un fenomen de masă, iar unitatea pare
a se fi înfăptuit mai mult datorită intereselor
internaţionale abil exploatate, decât prin meritele
italienilor. Incontestabil rămâne faptul că soluţia
monarhiei savoiarde a obţinut în cele din urmă
consensul aproape unanim al componentelor mişcării
naţionale italiene şi că aceasta, mai mult decât mişcarea
de unificare germană, a ştiut să menţină unite
principiile liberale cu cele naţionale. Bibliografie: A.
Scirocco, L'Italia del Risorgimento, II Mulino, Bologna
1990; W. Maturi, Interpretaziuni del Risorgimento,
Einaudi, Torino 1962. Veti ţi: carboneria; chestiunea
romană; Cinci zile de la Milano, cele; Două Sicilii,
Regatul celor; Giovine Italia; independenţă italiană,
războaie de; intransigentism catolic; Mentana; O Mie,
expediţia celor; neoguelfism; Republica Romană (
1849); Restaturaţie; revoluţiile din 1848-1849; Sfânta
Alianţă; Savoia; Societatea Naţională Italiană; Statutul
albertin; Viena, Congresul de la.
Risorgimento, II, cotidian politic fondat de Cavour şi
C. Balbo şi editat la Torino din 15.XII. 1847 până în
31.XII. 1852. Bazându-se pe colaborarea multor
intelectuali de marcă, a devenit expresia mişcării liberale
şi a necesităţii de reforme moderate. A fost condus din
decembrie 1848 până în 1850 de însuşi Cavour, apoi
de L.C. Farini şi de C. Alfieri. roată, fereastră rotativă
instalată în zidul exterior al orfelinatelor pentru
copiii abandonaţi. Permitea introducerea în orfelinat,
în conditi i de anonimat, a nou-născuţilor, de către
părinţii dornici să se debaraseze de ei. Adoptată în mai
multe ţări europene la începutul epocii moderne, în
Italia s-a renunţat treptat la r. încă din ultimele
decenii ale sec. XIX. NEAPOLE
Robert de Anjou cel înţelept (n 1278-Napoli 1343).
Fiu al lui Carol II, a încercat în zadar să redobândească
tronul Sicilici, pe care pacea de la Caltabellotta ( 1302)
i-1 acordase unui membru al dinastiei de Aragon. Şef al
guelfilor italieni, s-a opus renaşterii ghibeline după
venirea în peninsulă a împăratului Henric VII (1313).
Un adevărat Mecena, i-a găzduit la curtea sa pe Petrarca
şi pe Boccaccio.
NORMANDIA
Robert II cel Şchiop (n.l054-Cardiff 1134), duce de
Normandia ( 1087-1106). Fiu al lui Wilhelm
Cuceritorul, a contestat inutil coroana engleză, mai întâi
fratelui său
Wilhelm II cel Roşu ( 1091 -1094) apoi, după ce se
distinsese în prima cruciadă ( 1096-1100), lui Henric I
care 1-a învins şi i-a luat şi ducatul normand (l 106),
întemni-ţându-l în castelul din Cardiff, unde şi-a sfârşit
zilele.
SCOŢIA
Robert I Bruce (Turnberry 1274-Cardross 1329), rege
al Scoţiei ( 1306-1329). A condus cu succes o insurecţie
a aristocraţiei împotriva dominatici engleze şi a fost
încoronat ca primul rege al Scoţiei; şi-a asigurat un con-
trol deplin asupra regiunii, învingându-1 pe regele Angliei,
Eduard II, în lupta de la Bannockbum (24. VI. 1314); abia
în 1328, acesta i-a recunoscut coroana şi independenţa.
Robert II Stuart (n. 1316-DundonaId 1390), rege al
Scoţiei (1371-1390). Fiu al lui Walter The Steward (adică
majordomul regatului) şi nepot dinspre mamă al regelui
Robert I Bruce, a fost primul suveran al dinastiei Stuart,
urcând pe tronul Scoţiei la moartea tânărului David II
Bruce, al cărui regent fusese.
SICILIA
Robert Guiscard (n. 1015-CefaIonia 1085), duce de
Puglia şi Calabria ( 1059-1085) şi de Sicilia ( 1061
-1085). Fiul lui Tancred de Hautevillc, şi-a impus
dominaţia personală în Calabria şi, în 1059, este făcut
de papa Nicolac Π duce al teritoriilor meridionale ale
Italiei, înainte chiar de a le fi scos de sub stăpânirea
Bizanţului (cucerirea oraşului Bari, 1071). Cu ajutorul
fratelui său, Roger, a luat Sicilia de la sarazini
(cucerirea oraşului Palermo,
1097
ROBERTO BELLARMINO
1072), dând viaţă unui puternic regat normand. A acţionat,
apoi, pentru cucerirea Imperiului bizantin (1081 -1082),
dar şi-a întrerupt planurile pentru a-1 ajuta pe papa
Grigore VII asediat în Roma de Henric IV (1084). A
murit în cele din urmă în încercarea de a cuceri Cefalonia.
Roberto Bellarmino, sfânt, teolog (Montepulciano
1542-Roma 1621). Iezuit, arhiepiscop de Capua şi
cardinal începând din 1599, a fost unul dintre cei mai
mari teologi ai Contrareformei. A apărat cauza Bisericii
în toate marile confruntări ale vremii: de la procesul lui
G. Bruno, la interdicţia Veneţiei, de la disputa galicană
asupra puterii papei (teoretizând puterea indirectă a
acestuia asupra lucrurilor temporale) la primul proces
intentat lui Galilei.
Robespierre, Maximilien-Marie-lsidore de, om politic
francez (Arras 1758-Paris 1794). Avocat la Arras
începând din 1781, a fost ales reprezentant al Stării a
Treia din Artois ( 1789) în Stările Generale. A ieşit rapid
în evidenţă ca unul dintre liderii Clubului iacobin şi în
Adunarea Naţională a intrat ca monarhist; după fuga de
la Varennes a regelui (VI. 1791 ) şi ziua revoluţionară care
a urmat la 20.VI.1792 a trecut pe poziţiile taberei
republicane. Membru al Comunei insurecţionale din Paris
(10.VIII.1792), a propus şi a susţinut adoptarea unei
decizii de convocare a Convenţiei Naţionale, aleasă prin
sufragiu universal, în care s-a aflat, alături de G. Danton
şi J.-P. Maral, printre montagnarzi. La procesul lui
Ludovic XVI, a votat pentru pedeapsa cu moartea şi,
datorită şi contribuţiei sale, secţiile revoluţionare au
declanşat insurecţia, soldată cu alungarea şefilor girondini
(VI. 1793). Făcând parte din Comitetul Salvării Publice
(27.VII. 1793), a exercitat o putere crescândă, ajungând
să decidă în numele Convenţiei şi să instaureze „dictatura
iacobină": adversar al „demagogiei" hebertiştilor şi al
moderaţiei „indulgenţilor" (Danton şi Desmoulins), a
fost răspunzător pentru condamnarea şi executarea lor
(III-FV. 1794). A încercat în continuare să-şi pună în
practică idealul democratic printr-un guvern popular pe
care-1 dorea bazat pe virtute, dar pe care necesităţile
economice şi militare urgente 1-au transformat în Teroare.
Instituirea cultului Fiinţei Supreme şi legea asupra
suspecţilor (VI. 1794) trebuiau să constituie corolarul
acestei politici: ele au dus, însă, la coalizarea opoziţiei
faţă de R. (supranumit „Incoruptibilul" şi inspirând acum
teamă atât moderaţilor cât şi multor revoluţionari),
concretizată prin reacţia thcrmidoriană (27.VII. 1794):
puşi sub acuzare de către Convenţie, R. şi acoliţii săi au
fost arestaţi şi, la o zi după aceea, ghilotinaţi. Kobilant,
Carlo Felice Nicolis conte de, general şi diplomat italian
(Torino 1826-Londra 1888). Fost combatant în
războaiele de independenţă, a devenit ambasador în
Austria ( 1871 -1885); ca ministru de externe ( 1885-1887),
a obţinut reînnoirea Triplei Alianţe (20.11.1887) în con-
1098
diţii mult mai favorabile Italiei şi a semnat cu Anglia
acordurile asupra Mediteranei. Rocco, Alfredo, jurist şi
om politic italian (Napoli 1875-Roma 1935).
Teoretician al doctrinei naţionaliste, deputat
începând din 1921, a susţinut necesitatea fuziunii
naţionalismului cu fascismul. Preşedinte al Camerei (
1924-1925), apoi ministru de justiţie ( 1925-1932), a
fost unul dintre cei care au elaborat legislaţia fascistă
(în special normele privind prerogativele care revin
şefului de guvern şi posibilitatea acestuia de a emite legi),
legându-şi numele de Codul penal din 1931 (parţial, încă
în vigoare) care reflecta concepţia sa autoritară despre stat
şi reintroducea pedeapsa cu moartea. Rochelle, La,
port francez la Oceanul Atlantic (Charente-Maritime).
Ataşat doctrinelor calvine, a fost cea mai marc dintre
fortăreţele lăsate în posesia hughe-noţilor prin edictul
din Nantes (l 598). în 1627, a fost asediat de Richelieu
şi, deşi sprijinit de flota engleză, a fost nevoită să
capituleze (28.X.1628). Rockefeller, dinastie de
bancheri şi industriaşi americani întemeiată de John
Davidson ( 1839-1937), primul preşedinte al Standard
Oil Co., care a ajuns să controleze 90% dintre
rafinăriile de petrol ale SUA şi a creat Fundaţia care-i
poartă numele. John Davidson jr. ( 1874-1960) i-a
continuat activitatea, iar nepotul, Nelson Aldrich (1908-
1979), a fost guvernator republican al oraşului New
York şi vicepreşedinte al SUA (1974-1976). Rocroi,
bătălia de la, dată la 19.V. 1643 în localitatea franceză
din Ardeni cu acelaşi nume, în timpul războiului de
treizeci de ani: armata imperială, comandată de
Francisco de Melo, a fost învinsă de francezii
comandaţi de generalul D'Espenau şi de ducele Ludovic
de Bourbon (numit de atunci Marele Condé). Bătălia a
spulberat mitul invincibilităţii infanteriei spaniole care
dura de peste un secol.
Rodano, Franco, om politic italian (Roma 1920-Mon-
terado, Ancona, 1983). Unul dintre fondatorii mişcării
catolicilor-comunişti (devenită, mai târziu, Partidul
Stângii Creştine), la dizolvarea acesteia ( 1945) a intrat
în PCI. Aici a desfăşurat o activitate intensă în domeniul
cultural, susţinând politica lui Togliatti şi, mai ales,
propunerea de „compromis istoric" (v.) a lui Berlinguer.
Roger I(Normandia 1031-Mileto, Calabria, 1101), conte
de Sicilia (1072-1101). Ultimul născut al lui Tancred de
Hauteville, a cucerit regiunea Puglia, bizantină, (1059-
1061 ). Cu ajutorul Pisci şi al fratelui său, Robert Guiscard,
a pus stăpânire pe Sicilia aflată sub dominaţie sarazină
(1061-1091) şi, în 1072, a devenit conte al acesteia în
calitate de vasal al fratelui. La moartea lui Guiscard ( 1085),
a fost şeful recunoscut al familiei, Hauteville ( Alleviila) şi
şi-a impus stăpânirea asupra Siciliei. Roger II (n. 1095-
Palermo 1154), duce (l 101-1130) apoi rege al Siciliei
( 1130-1154). A moştenit de la tatăl
ROMA
său, Roger I, titlul de conte al Sicilie] şi de la unchiul său,
Guillaume II, mort fără urmaşi, pe acela de duce al Pugliei
şi Calabrici ( 1127). A învins o ligă a oraşelor şi a unor
puternici seniori laici din Italia meridională reunită în
jurul papei Honorius II. L-a susţinut, apoi, pe antipapa
Anacletus II care, la 21.IX. 1130, i-a recunoscut titlul de
rege al Siciliei, titlu ce i-a fost recunoscut şi de papa
Inocenţiu II (l 139), învins de el la Sân Germano, în
cadrul politicii sale de expansiune în zona mediteraneană,
a cucerit Djerba (l 135), Tripoli (l 146), Corfu (l 147),
intrând în conflict cu Imperiul bizantin. In cadrul regatului
Siciliei, R. a creat un sistem bine organizat de conducere
centralizată, condus de Curia régis şi reglementat de
Curtea cu Juri a regatului Siciliei (l 140). Rohm,
Ernst, om politic german (München 1887-1934).
Unul dintre primii colaboratori ai lui Hitler, în 1931, a
fost chemat să ia comanda trupelor SA, pe care el le-a
considerat ca un instrument al său în vederea afirmării
naţional-socialismului. Totuşi, după 1933, a emis
teoria unei armate revoluţionare care să absoarbă
Reichswehr-ul şi să i se opună lui Hitler. La 30. VI. 1934,
a fost asasinat, împreună cu principalii şefi ai SA, de
trupele SS, în aşa-numita „noapte a cuţitelor lungi".
Rokossovski, Konstantin Konstantinovici, om politic
sovietic (Varşovia 1896-Moscova 1968). Ofiţer ţarist, a
aderat la revoluţia bolşevică. Arestat în epoca epurărilor
staliniste sub acuzaţia de spionaj şi deportat în Siberia
(1937-1940), a fost reprimit în armată în timpul celui
de-al doilea război mondial şi a avut un rol de prim plan
în operaţiunile care au dus la eliberarea Bielorusiei şi a
Poloniei. Obţinând, în 1949, cetăţenia poloneză, a fost
numit ministru al apărării (1949-1956), devenind
simbolul dominaţiei rigide exercitate de sovietici asupra
Poloniei. Obligat de W. Gomulka să demisioneze ( 1956),
s-a întors în URSS.
roll back (engl.: împingere), doctrină strategico-
diplomatică având scopul de a rcdimensiona dominaţia
sovietică în Europa prin eliberarea statelor satelite.
A fost propusă de Partidul Republican american în
timpul campaniei electorale din 1952, în plin Război
rece (v.) şi în contrast cu teoria îngrădirii (v.) susţinută
de administraţia Truman şi apreciată ca o dovadă a
renunţării. J. Foster Dulles, care a fost cel mai mare
susţinător, chiar şi după ce a devenit secretar de stat,
nu a avut, totuşi, nici o posibilitate de a o pune în
practică.
Roma,
oraş-stat din regiunea Lazio, pe fluviul Tibru, capitală
a Imperiului roman şi a culturii latine; sediu al papa-
lităţii; din 1871, capitală a Italiei.
• Naşterea oraşului şi perioada monarhică. Procesul
de aglomerare a locuinţelor umane protoistorice
răspândite pe coline, în special în jurul Palatinului (sec.
IX şi VIII î.Hr), a avut ca rezultat formarea unei aşezări
urbane în sec. VII Î.Hr. în R. arhaică, oraş „deschis" din
care făceau parte diferite grupuri etnice (latini, sabini,
etrusci), alături de rege, care avea cele mai înalte prero-
gative religioase, judiciare, militare, mai avea impor-
tanţă, ca organism consultativ, Senatul. Dintre cei şapte
regi despre care ne vorbeşte tradiţia, atestaţi istoric
sunt cei etrusci (Tarquinius Priscus, Servius Tullius,
Tarquinius Superbus). Cei doi Tarquinius au fost alun-
gaţi de regele din Chiusi, Porscnna, care a cucerit oraşul
către sfârşitul sec. VI. Intervenţiile următoare ale latinilor,
ca şi apariţia, în mediile aristocratice romane, a unui
sentiment de aversiune fată de instituţia monarhiei, a
dus la abolirea sa şi la înlocuirea cu regimul republican
(dată acceptată tradiţional, 509 î.Hr.).
• Instituţiile republicane. Cetăţenii cu drepturi depline
erau împărţiţi în treizeci de curii care, prin Lex curiata
de imperio, transmiteau formal puterea suverană către
magistraţii aleşi periodic. O mai mare relevanţă o avea
repartiţia în clase şi centurii: cetăţenii erau împărţiţi în
5 clase de cens; în afara acestei reglementări rămâneau
infra classem, adică acei cetăţeni care nu erau în stare
să-şi procure singuri cele necesare traiului. Clasele
superioare formau, proporţional, mai multe centurii
decât cele inferioare. Cele 193 de centurii trebuiau să
asigure alegerea magistraţilor de rang înalt (consuli şi
pretori) şi să aprobe legile. Noutatea cea mai importantă
a constituţiei republicane a fost subîmpărţirea condu-
cerii (imperium) militare între doi magistraţi aleşi anual
care, la început, s-au numit pretori şi, mai târziu, au
primit numele de consuli.
• Luptele dintre patricieni şi plebei. Chiar dacă originile
celor două categorii de cetăţeni trebuie căutate în epoca
regală, conflictul între patricieni şi plebei a izbucnit în
cursul sec. V, când patricienii au încercat să bareze
accesul plebeilor la funcţiile cele mai înalte din stat. Ca
răspuns, plebeii au întemeiat instituţii paralele: consu-
lilor le-au opus doi tribuni ai plebei, atribuindu-le
unilateral inviolabilitate şi dreptul de a se opune la
condamnările cu pedeapsă capitală pronunţate împo-
triva plebeilor, de către magistraţi ai statului patrician,
în plus, statul plebeu a avut şi propriile legi şi chiar şi
un templu al său, ridicat pe Aventin, conform tradiţiei,
în anul 493 î.Hr, şi consacrat triadei plebee, Ceres,
Libéras şi Libera. Un prim pas spre unificarea celor
două categorii sociale a fost făcut prin Legea celor XII
table (v.), în timp ce, în fapt, plebeilor li se deschidea
calea către consulat înlocuindu-i pe consuli cu tribuni
militari, care puteau fi şi de extracţie plebee, patricienii
1099
ROMA
şi-au amplificat prerogativele prin înfiinţarea, în 443
î.Hr., a instituţiei cenzorilor, cărora le-a revenit misiunea
de a repartiza populaţia în clasele de cens. Pasul decisiv
în raporturile dintre cele două categorii este stabilit,
prin tradiţie, între 376 şi 367 î.Hr., prin aprobarea le'gilor
propuse de tribunii plebei Licinius Stolo şi Sextius
Lateranus (legile Liciniae-Sextiae, v.), care au consfinţit
restaurarea consulatului şi obligativitatea ca unul dintre
cei doi consuli să fie plebeu.
• Expansiunea Romei. Rezultatul luptelor dintre cele
două tabere a fost crearea clasei conducătoare patri-
ciano-plebee care va conduce R. la cucerirea Italiei şi a
Mediteranei. Procesul care a dus R., în circa trei secole
de la întemeierea republicii, la hegemonia asupra
aproape întregii peninsule italice şi insulelor învecinate,
nu se va desfăşura fără creşterea treptată a corpului
social şi definirea unui sistem stabil de magistraturi şi
adunări. Organ stimulator al expansiunii a fost Senatul,
lărgit relativ repede şi pentru grupurile de origine plebee,
neaparţinând nobilimii. Pe plan militar, după ciocnirile
dintre R. şi Liga latină împotriva sabinilor, volscilor şi
ccvilor, apoi, direct cu Veii pe frontul etrusc (sec. V-
începutul sec. IV î.Hr.) a urmat o fază care decurge de
la cucerirea cetăţii Vcii(396) şi de la celebrul jaf al R. de
către gali (390), până la războaiele samnite (343-290
î.Hr), caracterizată prin consolidarea dominaţiei romane
asupra regiunii Latium şi asupra a numeroase aşezări
etrusce şi umbrice, pe teritoriul sabinilor şi în
Campania. După războiul cu Pyrrus, regele Epirului
(280-275 î.Hr.), şi dobândirea unei poziţii hegemonice
şi în Magna Graecia, în perioada războaielor punice
(264-146 î.Hr.) R. a ocupat pentru prima data o parte
din zona adriatică în direcţia Valpadana (chiar dacă o
cucerire efectivă a acestui teritoriu se va realiza mai
târziu). Pe la 225 î.Hr, suprafaţa câmpiei romane,
inclusă într-un sistem de alianţe care se întindea, practic,
pe întreaga peninsulă, era de cea 26 000 km2 faţă de cea 2
200 la începutul sec. IV î.Hr. Controlul asupra
teritoriilor peninsulare era asigurat, după caz, prin
anexări totale, confiscări, înfiinţarea de colonii, pacte
de alianţă. Acest fenomen de expansiune teritorială a
continuat şi când structura politico-instituţională
republicană devenise deja stabilă: necesităţii de a
controla regiuni din ce în ce mai întinse i s-a răspuns
prin practica prorogarlo imperii, care încredinţa
provinciile unor magistraţi aflaţi aproape de data
expirării mandatului lor, fără a mai aduce modificări de
esenţă cadrului constituţional. N-au lipsit nici tensiunile
de pe plan politic, nu pe ultimul loc figurând disensiunile
din interiorul păturii senatoriale conducătoare asupra
scopurilor şi orientării expansiunilor. • Roma şi
Medilerana. Dacă schimburile politico-culturale
deveniseră destul de intense între R. şi regiunile
1100
din Magna Graecia, amestecul roman activ în treburile
politice greceşti şi, în general, orientale a devenit evident
între cea 230 şi 130 î.Hr. Modelul iniţial de interven-
ţionism moderat, respectând autonomia locală, a fost
înlocuit, în prima jumătate a sec. II Î.Hr. de practici
tipic imperialiste: războiul a devenit instrument al pu-
terii şi al îmbogăţirii personale şi publice si, curând, şi-a
făcut apariţia administrarea directă a teritoriilor
cucerite, chiar dacă metodele de control erau bazate pe
un sistem de clientele şi de raporturi amicale cu suve-
ranii elcnişti rămaşi încă activi, în epoca fraţilor Gracchi
(a doua jumătate a sec. II î.Hr.), R. redusese deja la rang
de provincii principalele regiuni mediteraneene, Spania,
Africa, Grecia, Asia Mică. Cartagina, Corint şi
Numancia fuseseră făcute una cu pământul prin acţiuni
demonstrative de intimidare. Extraordinarul proces al
războiului şi al cuceririlor a provocat schimbări adânci
în structurile economice: caracteristica sa principală a
fost criza micii proprietăţi agricole şi apariţia unor
latifundii de întindere medie şi mare, lucrate de sclavii
care se găseau în număr mare, fiind luaţi ca pradă de
război.
• Republica târzie (133-31 î.Hr.). Epoca fraţilor
Gracchi a avut rolul unei clarificări faţă de perioada
precedentă, în sensul că a conţinut multe dintre ele-
mentele conflictuale care urmau să izbucnească în dece-
niile următoare: de la problema împărţirii către populaţie a
aşa-numitului ager publicus (terenuri agricole ale
coroanei) la acutizarea luptei politice interne reflectată
în tensiunile socio-economice, încercarea de a face faţă
crizei printr-o reformă a instituţiilor, întreprinsă de
Sulla între 82 şi 80 î.Hr., η-a avut un efect de durată.
Ordinul cavaleresc, în vârful căruia se aflau cei care
luaseră în antrepriză încasarea impozitelor din provincii
(publicanii sau perceptorii) şi judecătorii de la
tribunalele de recuperare a banilor de la rău-platnici, a
avut, pentru o perioadă de timp, rolul acului indicator
de la o balanţă. Idealul Ciceronian, consensus omnium
bonorum (consens al tuturor oamenilor de onoare),
pacea socială şi colaborarea la guvernare, în spiritul
legilor, a claselor superioare, va fi sortit să se realizeze
abia prin Augustus şi prin instaurarea principatului,
în politica externă, perioada a fost caracterizată prin
transferul de putere de la Senat la marii şi curajoşii
generali (Marius, Sulla, Pompeius, Caesar), legaţi prin
raporturi privilegiate, de tip clientelar, de o armată
proletarizată prin reforma lui Marius din 107 î.Hr.
Menţinerea stăpânirii asupra teritoriilor deja cucerite
şi extinderea imperiului au fost în mare parte posibile
datorită acţiunilor lui Pompeius, în special în Orient, şi
ale lui Caesar, în Gallia Transalpina. Prin victoria lui
Octavianus asupra lui Antonius (31 î.Hr.), ultima dintr-o
serie de războaie civile desfăşurate în timpul sec. I î.Hr.
ROMA
 Teritorii romane ΐη 2021.Hr.
Teritorii cucerite de la cartaginezi In 146 I.Mr.
Teritorii cucerite de romani Intre 197 şi 1331.Hr.

AL TREILEA RĂZBOI PUNIC

ŞI CUCERIREA MEDITERANEI REGATUL
PTOLEMEIL
s-au trasat, suh multe aspecte, complicatele căi ale evenimentelor din perioada republicană târzie. Unei
inevitabile răbufniri autoritare pe planul guvernării (v. principat) şi transformării clasei conducătoare, formată
acum, în bună parte, din italici, autohtoni, care primiseră cetăţenia în urma războiului social (90-88 î.Hr), le-a
corespuns o încercare de restauraţie morală şi religioasă cu scopul de a prezenta în fata opiniei publice
tradiţionaliste noul ordin, cavaleresc, ca o continuare a celui precedent.
• Principatul: de la Augustus la Marcus Aurelius (27 î.Hr. -J80 d.Hr.). La încheierea perioadei de convulsii sociale
sângeroase, R. s-a aflat în situaţia de a administra un imperiu „ecumenic", având în centru Marea Medite-rană.
Augustus şi urmaşii săi au acordat cele mai înalte funcţii publice unei pături conducătoare cavaleresti-
scnatoriale, compusă în special din romano-italici, la care s-au adăugat elitele din provincii. Baza administrativă a
organizării imperiale era constituită din oraşe, cărora le erau încredinţate misiuni multiple, dintre ele cea mai
importantă fiind aceea de a asigura plata impozitelor. De impozitarea directă, Italia a fost scutită, împăraţii
încercând să-i menţină o poziţie privilegiată în cadrul imperiului, deşi aceasta η-a împiedicat-o să parcurgă o
curbă descendentă până la sfârşitul sec. I d.Hr. Un important element al echilibrului societăţii din imperiu îl
constituia mecanismul de acordare a cetăţeniei care garanta ataşamentul politic al notabilităţilor provinciale faţă de
R. Răscoalele şi crizele interne ale imperiului au fost rare, iar incursiunile periculoase ale barbarilor de dincolo de
limes (graniţa teritoriilor controlate de Roma) au fost respinse de o armată bine
organizată, subîmpărţită în trupe legionare şi trupe auxiliare. Mobilitatea socială era mare şi categoriile
inferioare, ca aceea a liberţilor, au participat activ la activităţile politico-religioase cetăţeneşti care, în acea epocă,
se desfăşurau, în întregul imperiu, sub semnul cultului dedicat principelui.
• Criza din sec. III. Sub Marcus Aureiius ( 161 -180 d.Hr.), această structură imperială, solidă şi plină de viaţă în
întregul ei, a început să dea semne de slăbiciune. O serie de mişcări ale popoarelor germanice precum şi
pagubele aduse echilibrului demografic de o puternică epidemie de ciumă au prevestit criza din sec. III. Dificultăţile
din ce în ce mai grave create de războaie au provocat o creştere a eforturilor financiare din partea statului; a avut loc o
înăsprire a regimului de încasare a impozitelor (annona militaris) care lovea în primul rând în locuitorii
municipiilor, supuşi unor pedepse pecuniare în cazul unor încasări mai mici decât cele prevăzute. Din această
cauză a avut loc o scădere a bunăstării private şi tendinţa elitelor locale de a se eschiva din ce în ce mai frecvent de la
îndatoririle cetăţeneşti. Nu mai puţin importante erau tulburările spirituale care au zdruncinat încrederea în divinităţile
panteonului clasic. Răspândirea creştinismului, religie incompatibilă cu cultul imperial, i-a determinat pe împăraţi să
treacă la persecuţii (Decius, Valerian, apoi Diocletian). La un moment dat, militarii au adoptat o tactică a şantajului faţă
de împăraţii care nu le satisfăceau revendicările (insolentiti mìlìtum). Contribuiau la agravarea acestei situaţii, fiind în acelaşi
timp şi un efect al lor, numeroasele uzurpări şi starea de anarhie militară. Abia prin Aurelian (270-275) se poate vorbi
despre o reintrare în normalitate.
1101
ROMA

IMPERIUL ROMAN ÎN EPOCA LUI TRAIAN _J Imperiul roman la moartea lui Augustus (14 d.Hr.)
Provlndl anexat* Intre 14 şl 96 d.Hr Cucerim· Iul
Tralan (98-116 d.Hr.)

1 Alpes Gralae at Poenina*

2 Alp·· Cottla*
3 Alp·· Maritima*
4 Agri Decimate»
5 Lyäa et Pamphylia

• Imperiul târziu. Problema seculară a cauzelor declinului şi căderii Imperiului roman de Apus a primit o serie de
răspunsuri, fiecare dintre ele conţinând o parte din adevăr. Dacă reformele administrative ale lui Diocletian (284-
305), care au dus la instalarea unei monarhii absolute de tip oriental (v. dominat), au persistat nealterate în
substanţa lor până la căderea imperiului, tentativa sa de restaurare culturală şi religioasă a eşuat odată cu
recunoaşterea creştinismului de către Constantin (306-337). Activitatea desfăşurată la nivel ideologic de către
creştinism, devenit, datorită lui Theodosius I (379-395), singura religie admisă, a favorizat scăderea sentimentului
responsabilităţii şi al ataşamentului faţade imperiu manifestat de membrii aristocraţiei convertite, aceştia făcând,
deseori, parte din episcopat. Dar ameninţarea de la frontiere şi invaziile germanice, care făcuseră ca, începând de la
sfârşitul sec. III, tronul imperial să se mute din R. spre metropolele mai apropiate de limes, au reprezentat un
factor de criză mult mai grav atât în domeniul politico-militar, datorită ocupării directe a unor teritorii de către
barbari, cât şi în domeniul socio-economic, prin creşterea care a urmat a poverii fiscale şi dezvoltarea unei
economii de război la care multe popoare n-au fost capabile să reziste. Soarta diferită a
1102

1
celor două părţi ale imperiului s-a hotărât în sec. V, când Orientul a reuşit să calmeze presiunea barbarilor
(deviind-o, de fapt, spre vest) şi să obţină o mai mare eficienţă a structurilor politico-administrative. Când, în
Occident, η-a mai fost proclamat un împărat (tradiţional, data a fost acceptată ca fiind 476), aceasta n-a mai
produs prea mare ecou în opinia publică din acea vreme: de câteva decenii, deja, puterea centrală nu mai era decât
aparentă, guvernarea efectivă fiind exercitata de generalii barbari.
• Roma medievală fi modernă, între sec. V şi VI, R. a ajuns în stadiul cel mai de jos al decadenţei, fiind pe
punctul de a fi părăsită de locuitorii săi (547). Abia o dată cu pontificatul papei Grigore cel Mare (590-604) şi,
mai ales, începând din sec. VIII, au început să apară semne de redresare. Din cele mai vechi timpuri ale Evului
Mediu, R. a fost în primul rând sediul papalităţii şi capitala creştinătăţii. Consacrarea simbolică într-un asemenea rol
a primit-o la Crăciunul din anul 800, prin încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare, de către Leon III. Afluxul
de pelerini din întreaga Europă a favorizat redresarea, în oraş, puterea a fost deţinută mult timp de familii nobile,
capabile, deseori, să influenţeze chiar şi alegerea papilor (Teofilatto, Crescenzio,
ROMA
Tuscolo etc.). Nicolae III (1059) a decretat, în cele din
urmă, că alegerea papei putea fi făcută numai de către
cardinali, separând destinul papalităţii de disputele dintre
locuitorii oraşului, in repetate rânduri, poporul roman a
încercat să le ia papilor puterea temporală (prin Arnaldo
da Brescia, 1145-1155 sau prin Cola dai Rienzo 1347-
1354). Perioada „captivităţii de la Avignon" a papilor
(1309-1376) a provocat o nouă perioadă de mizerie şi
de depopulare a oraşului, în timp ce, în sec. XV şi XVI,
R. a cunoscut o grandioasă dezvoltare urbanistică, artistică
şi culturală, în ciuda traumei suferite prin, jaful asupra
R." (l 527) săvârşit de trupele imperiale. Consolidarea
puterii temporale a Bisericii a pus R. la adăpost de
schimbări politice importante până la sosirea trupelor
lui Napoleon, în 1798, şi la proclamarea Republicii
Romane ( 15.II. 1798). După redobândirea puterii de către
papi şi după risipirea speranţelor puse în Pius IX între
1846 şi 1848, la R, a avut loc răscoala împotriva papa-
lităţii şi a fost instaurată o nouă Republică Romană ( 1849).
Aflată sub protecţia lui Napoleon III, abia după căderea
acestuia R. a putut fi alipită la Regatul Italici conform
plebiscitului din 2.X.1870, după ocuparea ei de către
trupele italiene prin „spărtura (breşa) de la Poarta Pia"
(20.IX. 1870). La l .VII. 1871, aici a fost mutată, oficial,
capitala Italiei. „Chestiunea romană" (v.) căpăta acum
caracteristicile unei dispute intransigente între catolici
şi noul stat, până la rezolvarea ei definitivă obţinută
prin Pactele de la Lateran, din 1929, şi prin crearea
Cetăţii Vaticanului (v.), în toată această perioadă, R. a
cunoscut o puternică dezvoltare demografică şi urbanis-
tică datorită căreia a devenit primul oraş italian, inclusiv
prin numărul de locuitori.
Evoluţia economiei în Imperiul roman
Sfârşitul războaielor civile şi instaurarea, de către
Augustus, a regimului imperial sunt premisele
politice fundamentale pentru a putea înţelege
evoluţia economică din secolele următoare,
până la declinul din secolele Vl/Vll. Deşi in
domeniul tehnologiilor nu s-au înregistrat pro-
grese deosebite, iar structurile economice erau
destul de fragile din cauză că se bazau pe o
preponderenţă absolută a agriculturii, unitatea
imperială si îndelungatele perioade de pace
internă pe care urmaşii lui Augustus au reuşit s-o
asigure statului roman au permis o însemnată
creştere a producţiei şi a circulaţiei bunurilor
atât la nivel local şi regional, cât şi pe planul
comerţului extern, într-adevâr, activităţile econo-
mice s-au desfăşurat în interiorul unui cadru
unificator format dintr-un guvern central puter-
nic, dintr-un sistem monetar şi fiscal comun,
dintr-o orientare generală spre depăşirea trăsă-
turilor particulare ale Romei, imperiu universal
multiform si multietnic care a culminat în 212 d.Hr.
prin acordarea cetăţeniei romane tuturor locui-
torilor, circa 70 de milioane. Unitatea politică
şi administrativă a permis, In acest fel, deseori
datorită impulsului primit din partea guvernului
central, funcţionarea unei reţele complicate de
circulaţie între provincii a produselor alimen-
tare (în special grâu, vin, ulei), materii prime şi
tot felul de obiecte artizanale. Imensul stat,
întins pe trei continente şi cuprinzând zone geo-
grafice foarte diferite din punctul de vedere al
condiţiilor de mediu şi al trăsăturilor popoa-
relor care trăiau în acele locuri, a avut ca factor
unificator Mediterana, care a însemnat întot-
deauna in primul rând o inimă economică şi
abia mai apoi politică şi culturală. In jurul acestei
adevărate mări interioare gravitau puţinele
megalopolisuri (Roma, Cartagina, Alexandria,
Antiochia şi, după sec. IV, Constantinopol) care
η-ar fi putut supravieţui fără aprovizionările de
peste mare. Chiar şi o bună parte dintre oraşele
mijlocii şi mici, cum era Pompei, care, împreună
cu teritoriile din jurul lor, erau ca nişte celule
ale organismului imperial, deşi mai puţin
dependente de importuri, erau înşirate de-a
lungul coastelor sau pe uscat, dar menţinând
legătura cu litoralul. Condiţii favorabile pentru
regiunile de coastă erau costul redus şi rapidi-
tatea transportului maritim, în timp ce costurile
ridicate si încetineala transporturilor pe uscat
dezavantajau economia regiunilor din interior,
în ciuda acestor limite, prin voinţa şi prin seve-
ritatea regimului imperial (încasări de dări. con-
trol politico-administraliv, apărare militară),
modelul de civilizaţie si de raporturi economice
existente de secole pe coastele Mediteranei, s-a
extins în zonele continentale ale Europei şi Africii,
aflate într-o stare de cruntă înapoiere în mo-
mentul cuceririi lor. În sec. I si II, Roma a trans-
format din temelii aceste teritorii printr-o intensă
şi pragmatică operă de „ romanizare ", al cărei
principal instrument a fost crearea de oraşe. În
1103
ROMA
regiunile din Maghreb, în Spania, în Europa
septentrională (Gallia şi Britannia) ca şi în
întreaga zonă danubiană, urbanizarea a com-
portai reorganizarea sistematică a teritoriilor
fi transformarea, deseori profundă, a carac-
teristicilor producţiei iacale. Generalizarea
modelului social şi economic al oraşului medite-
ranean implica, în fapt, prevalenta absolută a
agriculturii, stabilizarea populaţiilor nomade
şi seminomade, reducerea economiei bazate pe
păstorit, un sistem meşteşugăresc bine organizat
care să satisfacă nevoile oraşului, dezvoltarea
comerţului, generalizarea folosirii banilor în
schimburile comerciale. S-au consolidat, astfel,
legăturile dintre centrul mediteranean şi peri-
feria din interiorul continentului, s-a intensificat
circulaţia mărfurilor şi a persoanelor, s-au
stabilit raporturi economice complexe. Au cres-
cut, de asemenea, într'-o măsură importantă,
schimburile comerciale cu populaţiile barbare.
Un stimulent dç seamă pentru producerea şi
circulaţia bunurilor a fost aparatul statal, mai
ales armata, care absorbea o bună parte din
buget. Intr-adevăr, dispozitivul militar plasat de-a
lungul frontierelor, prin necesităţile sale logis-
tice şi prin puterea de cumpărare a soldaţilor, a
dus la trimiterea unor mari cantităţi de produse
alimentare şi obiecte din regiunile medite -
raneene către teritoriile din interiorul impe-
riului. Partea orientală, mult mai avansată în
momentul cuceririi (sec. II î.Hr.) şi puternic
urbanizată, a consolidat aceste caracteristici
profitând de unitatea imperială şi a continuat să
reprezinte zone cea mai bogata a statului roman,
datorită şi posibilităţii de a face comerţ, pe cale
directă sau indirectă, cu imperiul părţilor, China,
India, Africa ecuatorială. Această evoluţie a fost
diferită ca perioade şi modalităfi de desfăşurare
şi ar β greşit să ne gândim că a fost vorba despre
o evoluţie concomitentă, în timp ce, în sec. I, a
luat sfârşit supremaţia agricolă şi comercială
pe care Italia o
deţinuse în secolele precedente, au crescut ex-
porturile - mai ales de ulei şi de vinuri - ale Gallei
meridionale, a provinciilor Tarrasconensis şi
Baetica. O dată cu sec. III, a început pentru
aceste provincii o fază de regres economic şi a
apărut o nouă hegemonie, cea africană, bazată
pe exportul uleiului şi, în paralel, a obiectelor
din ceramică. La căderea imperiului din Apus
şi ocuparea Africii de către vandali în prima
jumătate a sec. V, în bazinul Mării Mediterane
au început să predomine exporturile de mărfuri
şi de produse alimentare provenite din provin-
ciile de pe coastele Mării Egee, din Asia Mică şi
din zona siriano-palestiniană. Se poate spune că
economia a urmat periodizarea politică. Luând
în consideraţie durata mare a epocii imperiale,
în sec. I şi II a predominat o mişcare generală de
expansiune care s-a încetinit şi a intrat în criză în
a doua jumătate a sec. III, când imperiul a fost
zguduit de câteva decenii de incertitudine
politică şi militară. Când împărat a devenit
Diocletian (284-305), sistemul de producţie si-α
recăpătat şi el vigoarea, dar în condiţiile unei
maniere de guvernare autoritară care intervenea
brutal în funcţionarea mecanismelor economice
prin intermediul fiscalităţii. Secolul IV a
însemnat, în ansamblu, un moment de nouă
înflorire, după care a venit un nou declin în
Occident, ca urmare a invaziilor barbare din
sec. V şi va continua să aibă, chiar dacă cu
unele excepţii, o evoluţie descendentă în
timpul regatelor romano-barbare din sec. VI-
VII. Evenimentele militare din a doua jumătate
a sec VI şi din întreg sec. VII, având ca punct
culminant năvălirea arabă în Siria şi Egipt şi
dominaţia barbară din Occident, au distrus
definitiv unitatea politică din jurul Mării
Mediterane care favorizase apariţia unei
unităţi economice şi importanta evoluţie a
epocii imperiale.
DOMENICO VERA, Universitatea din
Parma
• TRATATELE DE LA ROMA. Semnate la 25.IŢI.
1957, s-au
aflat la originea Comunităţii economice europene şi a
Euratom (v. Uniunea Europenă).
DATE DIN ISTORIA ROMEI ANTICE
753 Î.Hr.
Conform legendei, Romulus a întemeiat Roma
(în realitate, data nu este sigură).
1104
753-509
Succedarea primilor şapte regi legendari ai Romei :
Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, An-
cus Marcias, Tarquinius Priscus, Servius Tullius,
Tarquinius Superbus (ultimii trei fiind etrusci).
509 Monarhia etruscă este înlăturată de la putere,
conform tradiţiei, printr-o insurecţie a populaţiei
ROMA
 romane, condusă de Iiinius Brutus şi Tarquinius
Collatinus. începe perioada republicană: con-
ducerea supremă revine celor doi consuli.
494 Prima secesiune plebee şi înfiinţarea tribunatului.
493 Pnnfoedus Cassianum este consfinţită alianţa
dintre romani şi latini.
451-450
Legea celor ΧΠ table: dreptul cutumiar capătă
forma unei legi scrise; plebeii încep să aibă
drepturi egale cu patricienii.
406-396
Războiul împotriva cetăţii Veii, cucerită de
Furius Camillus.
cea 390
Galii, conduşi de Brennus, înving Roma şi
ocupă oraşul.
367 Prin legile lui Licinius şi Sextius, plebeii pot
avea acces la funcţiile publice.
343-272
Cucerirea Italiei peninsulare prin cele trei răz-
boaie cu samniţii (343-341 ; 326-304; 298-290)
şi a războiului cu Tarentul (280-275) în ajutorul
căruia intervenise Pyrrus, regele Epirului.
300 Admiterea plebeilor în casta preoţilor (Lex Ogulnia).
264-241
Primul război punic: victoriile navale de la
Mylae (260) şi din Insulele Aegates (241)
asupra Cartaginei îi asigură Romei cucerirea
Siciliei, prima provincie romană.
238 Cucerirea Sardiniei şi a Corsicii aflate sub
stăpânire cartagineză.
219 Cucerirea Iliriei.
218-202
Al doilea război punic: armata romană, învinsă
de Hannibal în bătăliile de la Trebia (218), de
lângă lacul Trasimene (217) şi de la Cannae
(216), iese victorioasă la Zama (202) sub
comanda lui Scipio Africanul: Roma îşi extinde
dominaţia şi asupra Mediteranei occidentale.
200-190
Supunerea Gallici Cisalpine : Roma domină
întreaga peninsulă.
200-146
Războaie în Orient şi anexarea Macedoniei şi a unei
părţi din Grecia: distrugerea Corintului ( 146). 197-133
Spania devine provincie romană ( 197). Reprimarea
insurecţiei lusitanilor şi a celţilor iberici (154-133).
149-146
Al treilea război punic câştigat de Scipio Aemi-
lianus; distrugerea Cartaginei şi apariţia provin-
ciei Africa.
133-121
Reforme agrare şi politice propuse de Tiberius
şi de Caius Gracchus: pământul dat micilor
proprietari şi putere sporită acordată comiţiilor.
111-101
Caius Marius iese învingător în războiul împo-
triva lui lugurtha, regele Numidiei, reformează
armata (107) şi, prin victoriile de la Aquae
Sextiae ( 102) şi Vercellae ( l O l ), îi nimiceşte pe
teutoni şi pe cimbri.
91 -88 Aliaţii italici (socii) se răscoală la Roma (răz-
boiul social) şi obţin egalitate de drepturi cetă-
ţeneşti.
88-82 Război civil între Marius şi Sulla, încep răz-
boaiele împotriva lui Mitridate, regele
Pontului.
81 -80 Dictatură aristocratică a lui Sulla cu limitarea
puterilor pentru tribunii plebei.
73-71 Revolta sclavilor conduşi de Spartacus, înăbu-
şită de Licinius Crassus.
70 Primul consulat al lui Pompeius şi Crassus: Pom-
peius, învestit cu puteri extraordinare, îl învinge
definitiv, la Nicopole (66) pe Mitridate şi dă o
nouă organizare Orientului asiatic (64).
63 Conspiraţia lui Catilina, demascată de Cicero.
60 Primul triumvirat compus din Pompeius,
Caesar şi Crassus.
58-51 Caesar cucereşte Gallia Transalpina.
49-45 Război civil între Caesar şi Pompeius, încheiat
cu victoria lui Caesar care devine dictator.
44 Uciderea lui Cesar de către complotiştii Brutus
şi Cassius.
43 Al doilea triumvirat compus din Antonius,
Lepidus şi Octavianus. în bătălia de la Philippi
(43) Antonius şi Octavianus îi înving pe Brutus
şi pe Cassius.
31 Prin bătălia de la Actium, dintre forţele lui
Octavianus şi cele ale lui Antonius şi ale Cleo-
patrei, ia sfârşit lupta pentru succesiunea lui
Caesar şi începe epoca imperială.
27î.Hr.-14d.Hr.
Domnia lui Octavianus Augustus, care trece la
reorganizarea structurilor politice ale statului, lăsând,
totuşi, neschimbată forma exterioară republicană; în
realitate, el concentrează în mâinile sale cele mai mari
puteri: limitează rolul Senatului, reorganizează
provinciile, face să crească activitatea economică,
consolidează graniţele imperiului, comandă lucrări
publice grandioase la Roma, dă un impuls culturii
(Vergiliu, Horaţiu, Titus Livius). 12-9î.Hr.
Supunerea Pannonici.
1105
ROMA
14-68d.Hr.
Dinastie iulio-claudică. Tiberius ( 14-37): fideli-
tate faţă de politica lui Augustus, administraţie
abilă, campanii militare în Germania şi în Armenia.
Caligula (37-41), Claudius (41-54): organizare
birocratică şi financiară a imperiului, romani-
zarea provinciilor, cucerirea Britannici (43).
Nero (54-689: filoelenism, politica antisena-
torială, incendierea Romei (64).
68-69 Perioadă de anarhie militară în care se succed
împăraţii Galba, Otho şi Vitellius.
69-96 Dinastia Flavilor. Vespasian (69-79): reprima-
rea răscoalei iudeilor şi distrugerea Templului
din Ierusalim; reorganizare în toate sectoarele
administraţiei statului. Titus (79-81 ): cucerirea
Ierusalimului. Domiţian (81-96): consolidarea
frontierelor (Britannia, Germania), centrali-
zarea puterii, ostilitate din partea aristocraţiei
care-1 elimină printr-o conspiraţie.
96-98 Domnia lui Cocceius Ncrva care, prin adop-
tarea lui Traian, începe seria împăraţilor
adoptaţi, inaugurând un nou sistem de succe-
siune imperială.
98-117 Domnia lui Traian: cucerirea Daciei (106), a
Arabiei septentrionale ( 106), a Armeniei (114)
şi a Asiriei (116), ră>.boi împotriva părţilor.
117-138
Domnia lui Hadrian: renunţare la politica
expansionistă şi întărirea frontierelor (Valul lui
Hadrian în Britannia); reprimarea celei de-a
doua răscoale a iudeilor, cu distrugerea
Ierusalimului (l33-135).
138-161
Domnia lui Antoninus Pius: perioadă înde-
lungată de pace şi de anihilare a ameninţărilor
din partea populaţiilor barbare.
161-180
Domnia lui Marcus Aurelius: campanii împotriva
părţilor şi marcomanilor (166), răscoale în Spania şi
Britannia (161) şi în Mauritania (172-173). 180-192
Domnia lui Commodus: criză politică gravă a
imperiului. 193-235
Dinastia Severilor. Scptimius Scverus (193-
211): impunerea alegerii dinastice a împăra-
tului, politică de centralizare, importanţă acor-
dată birocraţiei, înfrângere a părţilor la Ctesi-
phon (198). Caracalla (211-217): Constituita
antoniniana de civitate (212) oferă cetăţenie
romană tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.
Heliogabal (218-222): introducere la Roma a
1106
unor culte mesopotamiene. Severus Alexander
(222-235): dominat de mama sa, lulia Mamaea;
războaie contra perşilor.
235-284
Anarhie militară: titlul imperial este acordat
unor generali, iar barbarii atacă din toate părţile
frontierele imperiului. Decius ordonă prima
persecuţie sistematică a creştinilor (249-251 ).
259-268
Formarea regatului independent al Galiei.
260 Valerian este făcut prizonier de perşi.
268-270
Victorii ale lui Claudius II asupra goţilor.
270-275
Victorii ale lui Aurelian asupra alamanilor, iu-
tungilor şi marcomanilor (271). Supunerea re-
gatului Palmyrei şi a regatului galaţilor (272-274).
284-305
Domnia lui Diocletian: după ce a reprimat nume-
roase răscoale militare şi a respins incursiunile
barbare, trece la o serie de reforme adminis-
trative şi politice radicale, culminând cu insti-
tuirea „tetrarhiei" (puterea imperială este
împărţită între doi augusti dublaţi de doi cezari,
urmaşii lor); mercurial al preţurilor (301);
persecuţii împotriva creştinilor (303-304).
306-337
Constantin devine împărat: acordarea pentru
creştini a libertăţii de cult (Edictul de la Milano,
313), reorganizarea imperiului, primul conciliu
ecumenic la Niceea (325), Bizanţul devine
capitală a Imperiului de Răsărit (330).
337-363
Constantiu II (337-361): susţinător al ereziei ariene,
războaie împotriva perşilor. Iulian Apostatul (361
-363): tentativă de a reinstaura religia păgână. 364-
378
Domnia lui Valentinian I şi a lui Valcns, ucis în bătălia
de la Adrianopol împotriva vizigoţilor (378). 379-395
Theodosius realizează ultima reunificare a im-
periului, permite mai multor comunităţi de
barbari să se stabilească între graniţele imperiale
ca într-o federaţie; prin edictul de la Thessalonic
(Salonic, 391) interzice toate formele de cult
păgâne.
395 Divizarea imperiului între fiii lui Theodosius:
lui Arcadius îi revine Orientul, lui Honorius,
Occidentul. 402-405
Victorii ale generalului Stilicon asupra lui Alane
şi a lui Radagaisus.
ROMA
/. Legionari romani, in formafie de luptă, atacă o
tabără inamica fortificala. 2, Julius Caesar. 3. Octavian
Augustus. 4. Interiorul Panteonului, templu construit
de Marcus Vipsanius Agrippa, în 29 t.Hr. si. Ia origine,
dedicat lui Marie si lui Venus. 5. Apeductul roman de
la Segovia, în Spania (sec. i d. Hr.).

110
7
ROMA

6. Villa romană din sec. I în

Campania. 7. O casă cu împle-
titură din nuiele, de la Hercula-
num (sec. I). 8. „Reclame" pe
zidurile din Pompei. 9. Curse
de care in Circus Maximus.
IO. Scenă dintr-opiesă de teatru
de Terenţiu.

Ill
1108
ROMAGNA
406-410
Invazie a vandalilor, alanilor, burgunzilor, fran-
cilor. Gotului Alaric jefuiesc Roma (410).
425-455
Domnia lui Valentinian III (guvernează până
in 437 sub regenţa mamei sale, Galla Placidia):
unitatea teritorială a imperiului este într-un
pericol din ce în ce mai mare sub ameninţarea
populaţiilor germanice.
452 Hunii, conduşi de Attila, invadează Italia: papa
Leon I cel Mare îl întâlneşte pe Attila şi îl
convinge să se retragă.
455 Jefuirea Romei de către vandalii lui Genserie.
476 Detronarea lui Romulus Augustulus de către
Odoacru înseamnă sfârşitul Imperiului roman
de Apus.
Bibliografie: AA.VV., Storia di Roma (4 voi. în mai multe
tomuri), Einaudi, Torino 1988-1993; M. Crawford, Roma
nell'età repubblicana, II Mulino, Bologna 1983; AA.W., Il
mondo di Roma Imperiale, cura di ]. Wacher, Lalerza, Bari
1989, 3 voi; A. Piganiol, Le conquiste dei romani. II Saggia-
tore, Milano 1971;A. Caracciolo, Roma capitale. Dal Risor-
gimento alla crisi dello Stato liberale. Rinascita, Roma 1956
Vezi şi: agrare, legi; barbari; cenzor; centurie; centurizare;
centurioni; chestiunea romană; chestor; client; consul;
cohortă; creştinism; curie; eviriti; decemviri; decurioni;
Douăsprezece table, legea celor, dominat; edili; festivităţi;
federal, regim; imperiul târziu; italici; latini; legiune; libert;
lictori; papă; patricieni; plebei; pontifi; pretor;
pretorieni; principat; proconsul; punice, războaie;
Republica Romană ( 1798 şi 1849); samnitice, războaie;
senat; social, război; tetrarhie; tribun; triumvirat; veliţi.
 ÎMPĂRAŢII ROMANI DIN OCCIDENT
27Ϊ.ΗΓ. 235-238 Maximin Tracul 306-312 Maxenţiu

-14 d.Hr. Octavianus Augustus 238 Gordian l 306-337 Constantin cel Mare
14-37 Tiberius 238 Gordian II 308-313 Maximinus Daia
37-41 Caligula 238 Pupienus 308-324 Licinius
41-54 Claudius 238 Balbinus 337-340 Constantinii
54-68 Nero 238-244 Gordianuslll 337-350 Constane
68-69 Galba 244-249 Filip Arabul 337-361 Constanţiull
69 Otho 249-251 Decius 350-353 Magnentius
69 Vitellius 251-253 Trebonianus Gallus 361-363 Iulian Apostatul
69-79 Vespasian 253 Aemilianus 363-364 lovian
79-81 Titus 253-260 Valerian 364-375 Valentinian l
81-96 Domiţian 253-268 Gallienus 364-378 Valens
96-98 Nerva 260-268 Postumus (tn Galia) 367-383 Graţian
98-117 Tralan 268 Lelianus (Tn Galia) 375-392 Valentinian II
117-138 Hadrian 268 Marius (în Galia) 379-395 Theodosius l
138-161 Antoninus Pius 268-270 Victorinus (Tn Galla) 383-388 Maximus
161-180 Marcus Aurelius 270-274 Tetricus (în Galia) 395-423 Honorius
180-192 Commodus 268-270 Claudius II Goticul 423-425 loan
193 Pertinax 270-275 Aurelian 425-455 Valentinian III
193 Didius lulianus 275-276 Tacitus 455 Petronius Maximus
193-194 Pescennius Niger 276 Florianus 455-456 Aetius
193-197 Clodius Albinus 276-282 Probus 457-461 Maiorianus
193-211 Septimius Severus 282-285 Carus cu fiii Carinus şi Numerianus 461-465 Libius Severus
211-217 Caracalla 284-305 Diocletian 467-472 Anthemius
211-212 Geta 286-305 Maximian 472 Olibrius
217-218 Macrinus 305-306 Constantius l Chlorus 473-474 Glicerius
218-222 Heliogabal 305-311 Galerius 474-475 luliusNepos
222-235 Severus Alexander 306-307 Flavius Severus 475-476 Romulus Augustulus
Komagna, regiune istorică din Italia septentrională,
făcând parte din punct de vedere administrativ din
Emilia Romagna (v.). Făcând parte din regiunea a VIH-a
conform organizării teritoriului din timpul lui Augustus
(Aemilia), după stăpânirea gotică a fost centru al domi-
naţiei bizantine în Italia (Exarhatul) şi a fost denumită
România pe vremea stăpânirii longobarde (568), pentru
a o deosebi de Longobardia. Dăruită in sec. VIII de
franci Bisericii, R. a făcut parte din Statul Pontifical
(cu excepţia perioadei lui Napoleon şi a constituirii
1109
ROMAGNOSl
unui Stat al Provinciilor Unite în urma mişcărilor de la
1831 ), până când, răsculându-se în 1859, a fost anexată
la Italia ca urmate a plebiscitului din martie 1860.
Romagnosi, Gian Domenico, jurist şi gânditor politic
italian (Salsomaggiore 1761-Milano 1835). laoobin,
colaborator al administraţiei napoleoniene în Italia, o
dată cu Restauraţia a pierdut catedra de drept civil şi a
fost judecat din cauza participării la mişcările din 1821.
Fondator al „Analelor universale de statistică", a
publicat lucrări care conţin o analiză pozitivistă şi
empirică a dreptului penal (Geneza dreptului penal,
1791), acordând o atenţie deosebită influenţei factorilor
politico-sociali asupra evoluţiei dreptului. Roman I
Lecapenos (m. Proti 948), împărat bizantin (918-
944). Guvernând împreună cu Constantin VII, a
respins cu succes tentativele expansioniste spre Balcani
ale bulgarilor şi ruşilor, în 934 a cucerit de la musulmani
Melitencs şi Edcssa şi a respins atacul prinţului rus
Igor (941). I-a cooptat la domnie pe fiii săi, aceştia
detronându-l în anul 944.
romanic, stil artistic tipic pentru Europa occidentală
în sec. XI-XII, în special în arhitectură. Structura
bisericii romanice, derivată din vechea bazilică a primu-
lui mileniu de creştinism, este caracterizată de arcul
semicircular; un element de noutate este reprezentat,
mai ales în regiunea lombarda, de mari bolţi rotunde
care înlocuiau tavanele din lemn. Sculptura şi pictura
romanică s-au aflat într-o strânsă legătură cu arhitectura,
creându-se reliefuri care pun în valoare puncte semni-
ficative ale structurii (capiteluri, arhitrave, bolţi ale fe-
restrelor şi ale portalurilor) sau ilustrări ale istoriei sacre.
Romano, Liborio, om politic italian (Patii, Lecce, 1795-
1867). Jurist, a luat parte la mişcările liberale din 1820-
1821 şi din 1848, a fost arestat şi exilat în Franţa, în
iunie 1860, a fost numit şef al poliţiei şi, apoi, ministru
de interne în Regatul celor Două Sicilii de către Francesco
H, după promulgarea constituţiei. S-a străduit, în cola-
borare cu Cavour şi cu Garibaldi şi sprijinit de Camorra,
să elimine guvernul Bourbonilor. Romano, da, familie
feudală din marca Traviso. Primul strămoş al familiei,
Ecelo di Arpone (m. 1091?) se pare că era un cavaler
din suita lui Conrad II Salicul, de la care a primit
moşia de la Romano, lângă Vicenza. Extinderea
stăpânirii familiei R. către ţinuturile veneţiene are loc în
sec. XII-X1II, ajungând în punctul culminant o dată cu
Ezzeßnö /// ( 1194-1259), figură proeminentă a
ghibelinismului italian. Alberico (m. 1260) a fost
asediat şi ucis cu sălbăticie de trupele oraşelor-comună
lombarde la Treviso, în castelul de la Sân Zenone şi a
fost ultimul din familia da Romano. Romanov,
dinastie care a domnit în Rusia din 1613 până în
1917. Originari, poate, din Lituania, au luat puterea prin
Mihail III ( 1613-1645). Ou&Alexei şi FiodorlII,
1110
a urcat pe tron Petru I cel Mare ( 1682-1725). O dată cu
Elisabeta I ( 1709-1762), a doua născuta a lui Petru I,
succesiunea directă a R. s-a întrerupt. Petru III ( 1728-
1762), din ramura colaterală Oldenburg şi nepot al lui
Petru cel Mare, a fost detronat de soţia sa, Ecaterina II
(1762-1801). După ea au urmat fiii săi, Pavel /(l 754-
1801 ) şi Alexandru I ( 1777-1825), adversar al lui Napo-
leon. Nicolae II ( 1868-1918) a fost ultimul ţar al Rusiei:
el a urcat pe tron în timpul revoluţiei ruse, în martie
1917 a abdicat în favoarea fratelui său, Mihail ( 1878-
1918), înainte de a fi ucis de bolşevici împreună cu
întreaga familie, la Ekaterinburg (VII. 1918).
romantism, mişcare culturală europeană care, între
sfârşitul sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, a
avut tendinţa de a pune în valoare, polemizând cu inte-
lectualismul şi cu raţionalismul promovate de iluminism,
elementele spirituale şi sentimentale ale experienţei
umane. Din punct de vedere filosofic, împotriva raţiona-
lismului din epoca precedentă s-a afirmat conceptul
creativităţii spiritului, dominant in marile sisteme
idealiste ale lui Fichte, Schclling, Hegel; împotriva
antiistoricismului iluminist, care respingea istoria
trecutului, considerând-o plină de superstiţii şi de erori,
era susţinut acum un nou istoricism, care reevalua
tradiţiile şi redescoperea Evul Mediu, descoperind în
cadrul acestei epoci germenii civilizaţiei moderne,
opunea deismului şi ateismului ideologilor regăsirea
valorilor religioase, cosmopolitismului abstract concep-
tul de naţiune; în domeniul estetic, în sfârşit, este
afirmată independenta fanteziei faţă de intelect. Din
punct de vedere literar, a fost respinsă poetica aristote-
lică şi clasicistă, utilizarea mitologiei, respectul şi
admiraţia fată de poeţii culţi şi rafinaţi şi s-a afirmat cu
vigoare ideea poeziei populare, în schimb, nu se poate
vorbi despre un r. politic ca o mişcare bine definită, ci,
mai degrabă, despre un sistem de doctrine şi de atitudini
asimilate datorită câtorva trăsături comune, dar
deosebindu-se mult în funcţie de ţară. • Romantismul
naţional german, în centrul acestei mişcări s-a aflat
experienţa germană din ultimul deceniu al sec.
XVIII până în anul 1840. R. german a manifestat
simpatie fată de Revoluţia franceză, considerând-o un
fenomen de regenerare; cu toate acestea, deziluzia
provocată de politica expansionistă şi militarista a
Franţei revoluţionare i-a făcut pe romanticii germani
să-şi pună întrebări asupra ideii de naţiune şi asupra
necesităţii de se crea un stat german reînnoit. Dacă un
curent ideologic a interpretat sentimentul naţional ca
fiind bazat pe idealurile de libertate şi având o orientare
dcmocratico-revoluţionară (dusă până la capăt prin
marxism), un alt filon romantic, luând ca model Evul
Mediu germanic, a prezentat şi dezvoltat teze organi-
ciste care au dus la teorii corporatiste şi ierarhiste

caracteristice pentru epoca Restauraţiei (A. Müller) şi,
mai târziu, la politica de mare putere a naţionalismului.
• Romantismul latin, în Franţa, r. a căpătat nuanţe
politice în primele decenii ale sec. XIX, prin scrierile
lui F. R. Chateaubriand, F.-R. de Lamennais şi P. Leroux
care, deşi cu o tendinţă evident tradiţionalistă, se în-
depărtau de curentul contrarevoluţionar general: pole-
mizând cu ideea iacobină de,.naţiune", una şi indivizibilă,
romanticii francezi s-au concentrat asupra organizării
„poporului", devenind susţinătorii unei federaţii a autono-
miilor locale, în această direcţie, cele mai importante au
fost operele istoricului J. Michelet în Italia, un adept
convins al r. a devenit G. Mazzini, care a dat o puternică
trăsătură democratica mişcării romantice italiene, opunând
concepţiei unei politici ai cărei autori ar fi fost elitele, rolul
central al poporului, însufleţit de o credinţă religioasă
profundă, ca adevărat creator al istoriei. România, stat
în Europa de est. Sup: 237 500 km!. Pop. 22 680 000
loc. Capii. :. Bucureşti. Limba: româna. Relig,:
ortodoxă. Vecini: N Ucraina, E Moldova, S Bulgaria,
SV Iugoslavia (Serbia) V Ungaria. La E se
învecinează cu Marea Neagră. Forma de stat: republică
semiprezidenţialâ.
Istoria modernă a R. - ţară de limbă latină şi cu vechi
tradiţii legate de existenţa dacilor - este dominată de
necesitatea de a se constimi ca entitate naţională inde-
pendentă, mai întâi împotriva ocupanţilor turci, apoi
fată de vecinii maghiari (cu care raporturile au fost
conflictuale din cauza chestiunii Transilvaniei) şi chiar
de URSS, în relaţiile cu care regimul comunist al R. a
încercat să menţină o cale autonomă, cel puţin în poli-
tica externă. 107d.Hr.
După o rezistenţă înverşunată a populaţiilor geto-
dacice. Dacia este cucerită de Traian. sec. HI-XIII
Năvăliri ale goţilor, gepizilor, hunilor, avarilor,
slavilor, bulgarilor, maghiarilor şi, în fine, ale
turcilor, sec. XIV
Se formează principatele Moldovei şi Valahiei,
devenite, apoi, tributare sultanilor otomani, sec. XVI
Sub Mihai Viteazul al Valahiei, reîncepe, cu succes,
lupta împotriva turcilor. Moldova şi Transilvania
sunt unite cu Valahia. 1690 Transilvania cade sub
dominaţie austriacă. 1821 Eşuează încercarea de
dobândire a independenţei, legată de mişcarea din
Grecia a lui A. Ipsilanti.
1829 Prin pacea de la Adrianopol, Imperiul otoman
recunoaşte autonomia Valahiei şi a Moldovei
sub influenţă rusă.
ROMANIA
1859-1866
Alexandru loan I Cuza este ales domnitor al
Moldovei şi al Valahiei (domnitor al R. din
1861 ), dar este obligat să abdice de către nobili-
mea ostilă activităţii sale reformatoare. Este
ales Carol de Hohenzollern, nepot al regelui
Prusiei, în realitate, puterea este deţinută de
primul ministru I. Brătianu.
1878 R., aliată cu Rusia împotriva Imperiului otoman,
obţine recunoaşterea deplinei sale independenţe
(Congresul de la Berlin).
1913 R. intervine în al doilea război balcanic contra
Bulgariei şi obţine Dobrogea de Sud.
1916 R. intervine în primul război mondial, decla-
rând război Austro-Ungariei, dar este învinsă
şi, în parte, ocupată.
1919 Prin tratatele de pace postbelice, R. obţine Tran-
silvania, o parte din Banat, Bucovina şi Basa-
rabia: se realizează astfel „R. mare" care intră
in Societatea Naţiunilor.
1921 R. semnează cu Polonia, Cehoslovacia şi Iu-
goslavia tratatul de asistenţă mutuală supra-
numit Mica înţelegere, în interior este zguduită
de mişcarea naţionalistă şi antisemită a Gărzii
de Fier condusă de C. Codreanu, ca şi de con-
flictele dintre Carol II (rege începând din 1930)
şi partidele politice.
1938 Carol II instaurează o dictatura monarhică şi
se alătură puterilor Axei.
1940 Germania impune R. cedarea Basarabiei şi a
Bucovinei către URSS, a Transilvaniei de nord-
vest către Ungaria, şi a Dobrogei de sud către
Bulgaria. Regde Carol II abdică în favoarea
fiului său Mihai. Garda de Fier ia puterea sub
conducerea generalului I. Antonescu care este
recunoscut drept conducător.
1941 R. intră In al doilea război mondial alături de
Axă împotriva URSS şi recucereşte Bucovina
şi Basarabia.
1944 Printr-o lovitură de stat, regele Mihai îl îndepăr-
tează pe Antonescu şi declară război Germaniei.
1945 Guvern condus de filocomunistul P. Groza.
După alegerile din 1946, comuniştii obţin
posturile cheie din guvern. Este proclamată
republica (l947).
1948 Este promulgată o constituţie de tip socialist.
R. devine membră a CAER (1949) şi a
tratatului de la Varşovia (1955).
1952 Groza este înlocuit la conducerea guvernului
de Gheorghiu-Dej care îi elimină pe „deviaţio-
nişti" şi impune un regim Stalinist.
1965 N. Ceauşescu este ales secretar general al Parti-
dului Comunist (şi preşedinte al republicii, din
1974). Politică de autonomie faţă de URSS.
lili
ROMEO
1988 Campanie de „sistematizare a teritoriului":
peste 3 000 de sate trebuie să fie rase de pe
suprafaţa pământului pentru „a moderniza"
agricultura. Persecuţii împotriva minorităţii
maghiare în Transilvania. Stare dezastruoasă a
economiei.
1989 Revoltă militară şi populară împotriva dicta-
turii lui Ceauşescu şi a familiei sale (XII): dicta-
torul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I.
Iliescu, fost reprezentant al regimului comu-
nist, după ce se autoimpune la conducerea
Frontului Salvării Naţionale.
1990 Partidul Comunist este scos în afara legii. La
alegeri, victorie a formaţiunilor care susţin
conducerea Frontului Salvării Naţionale al lui
I. Iliescu, care este ales preşedinte al republicii,
în iunie, echipele de mineri, chemate de guvern,
reprimă manifestaţiile antiguvernamentale care
cer un proces mai rapid de democratizare şi o
epurare efectivă a ex-comuniştilor.
1991 Lipsa reformelor îi îndepărtează pe investitorii
externi 'şi îngheaţă procesul de relansare a
economiei; o treime din populaţie trăieşte sub
pragul de sărăcie.
1992-1995
Confirmare a lui Iliescu la preşedinţie. Continuă
şi imobilismul guvernamental, în timp ce, în viaţa
socială, se manifestă controlul din partea elitei
ex-comuniste legată de partidul preşedintelui.
1996 Victoria în alegeri a opoziţiei moderate coalizată
în Convenţia Democrată şi instalarea ca pre-
şedinte a liderului acesteia, E. Constantinescu,
pun bazele unei înlocuiri efective a clasei
conducătoare a ţării.
1997 Noul prim-ministru, V. Ciorbea, prezintă un
plan de redresare economică radicală pus în
concordanţă cu FMI şi care deschide calea către
credite de circa un miliard de dolari.
1998-1999
Noul premier R. Vasile continuă aplicarea
planurilor convenite cu FMI care impun
deflaţie şi mari sacrificii. Este înlocuit cu M.
Isărescu, un tehnocrat care încearcă să menţină
un nivel scăzut al inflaţiei. 2000 Alegerile
sunt câştigate de PDSR, devenit PSD
(Partidul Social Democrat). Revine la putere I.
Iliescu. Sunt demarate negocieri pentru
admiterea în NATO şi UE.
Romeo, Rosario, istoric italian (Giarre, Catania, 1924-
Roma 19879. Fost elev al lui G. Volpe, N. Valeri şi F.
Chabod, s-a dedicat în primul rând istoriei
Risorgimento-ului. în lucrarea Risorgimento ţi
capitalism (1959) contestă cele afirmate de A. Gramsci
1112
şi de istoriografia marxistă asupra Risorgimentului,
conform cărora acesta ar fi fost o „revoluţie eşuată".
De mare valoare a fost opera biografică Cavourşi epoca
sa (3 vol., 1969-1984). Dintre celelalte opere:
Risorgimento în Sicilia ( 1950) şi Scurtă istorie a marii
industrii in Italia ( 1967).
Romero, Oscar Amulfo, arhiepiscop din Sân Salvador
(Ciudad Barrios 1917-San Salvador 1980). Preot care
s-a străduit să amelioreze condiţiile mizerabile de viaţă
ale concetăţenilor săi, numit arhiepiscop în 1977, a
denunţat în repetate rânduri abuzurile şi violarea
drepturilor omului de care se făcea vinovat regimul. A
fost asasinat în catedrala din Sân Salvador de „esca-
droanele morţii" credincioase guvernului. Romita,
Giuseppe, om politic italian (Tortona,
Alessandria, 1887-Roma 1958). Socialist, a fost
ministru al lucrărilor publice şi de interne ( 1945-1946).
Adversara! politicii de subordonare faţade comunişti,
a demisionat din PSI, în 1949, şi a fondat Partidul
Socialist Unitar (PSU), care a fuzionat, ulterior, cu
PSLI, luând naştere astfel PSDI (1952). A mai fost,
după aceea, din nou ministru al lucrărilor publice(1954-
1957).
Rommel, Erwin Johannes Eugen, feldmareşal german
(Heidenheim 1891-Herrlingen 1944). în timpul celui
de-al doilea război mondial, a comandat, din 1940 până
în 1943, corpul expediţionar german din Libia (Afrika-
korps, v.) făcând dovada unor excelente calităţi de
tactician prin care s-a aflat pe punctul de a cuceri oraşul
egiptean Alexandria, fiind definitiv înfrânt de contra-
atacul englez de la El-Alamein. Comandant al grupului
de annate care asigura apărarea coastei de vest a Franţei,
nu a putut împiedica debarcarea aliată din Normandie,
în iunie 1944, şi a fost rănit în urma unui atac aerian.
Aflat în legătură cu autorii atentatului din 20.VII. 1944
împotriva lui Hitler, a fost obligat să se sinucidă.
Romulus, întemeietor legendar şi primul rege al Romei
(753 î.Hr., conform cronicii istorice a lui Varrò), după
uciderea fratelui său geamăn Remus. Conform tradiţiei,
este legat, prin neamul regilor din Alba Longa, de
originile troiene ale Romei. Lui i se atribuie cele mai
importante legi ale Romei. Va lupta împotriva sabinilor,
după care va face pace cu ei şi-1 va aduce pe tron pe
regele acestora, Titus Tasius. Romulus Augustulus
(sec. V), ultimul împărat roman al Imperiului de Apus
(475-476). A fost urcat pe tron, la 16 ani, de tatăl său,
patricianul Orestes. în 476, o răscoală a armatei
romane, compusă aproape exclusiv din barbari, 1-a
proclamat rege pe Odoacru, care l-a arestat şi l-a ucis
pe Orestes şi l-a detronat pe R. A. Roncaglia, dietele
de la, adunări la nivel imperial desfăşurate începând
din sec. XI la R., lângă Piacenza. Cele mai
importante au fost acelea convocate de

împăratul Frederic I Barbarossa care, în 1154, şi-a expus
programul politic ce avea drept obiectiv limitarea
autonomiei oraşelor şi, la 11 .XI. 1158, după ce-i consul-
tase pejuriştii bolognezi, specialişti în dreptul roman,
a cerut să fie învestit cu tura regalia, aceasta constituind
prima încercare de a crea un stat centralizat.
Roncesvalles (fr. Roncevaux), trecătoare din Pirineii
de Vest, unde a avut loc o ambuscadă în care bascii şi
arabii au masacrat ( 15.VIII.778) ariergarda armatei lui
Carol cel Mare care se întorcea de.la Zaragoza. Cu
această ocazie a fost ucis paladinul Roland. Importanţa
acestui eveniment a fost amplificată de poemul
cavaleresc Chanson de Roland (Cântecul lui Roland).
Roosevelt, Franklin Delano, om politic american (Hyde
Park, New York, 1882-Warm Springs 1945). Senator
democrat de New York la 28 de ani, susţinător convins al
preşedintelui internaţionalist Wilson (căruia i-a fost secretar
adjunct pentru manna, 1913-1920), în 1921, a fost victima
unui atac grav de poliomielită care i-a redus capacitatea de
a-şi folosi picioarele. Revenit în viata politică, a fost ales
guvernator al statului New York în perioada gravei crize
economice din 1929. Candidat democrat în alegerile
prezidenţiale din 1932, s-a impus asupra preşedintelui aflat
la sfârşitul mandatului, H. Hoover, cu peste 57 % din
voturi, datorită intenţiei sale de a redresa o naţiune care
ajunsese să numere 12 milioane de şomeri. • Izolaţionism
şi reforme interne. Beneficiind de colaborarea unui
grup de intelectuali, foarte restrâns dar deosebit de
bine pregătit (asa-numitul „trust al creiere-lor"), R. a
pus la punct politica New Deal (v.), printr-o serie de
măsuri îndreptate în primul rând către înviorarea
procesului economic şi, doar treptat (fără un plan
general unitar şi fără să aibă o evoluţie liniară) adoptate
ca încercare de reformă a sistemului capitalist pe latura
sa socială: menţinând, indiscutabil, în centrul acestui
sistem iniţiativa economică liberă, o intervenţie mai
substanţială a statului ar fi trebuit ca, pe lângă stimularea
întreprinzătorilor, să prevină crearea unor poziţii privi-
legiate şi să garanteze respectul pentru o concurenţă
loială (lupta împotriva monopolurilor), să aducă pacea
socială prin medierea relaţiei dintre manageri şi mun-
citori, să protejeze, în cele din urmă, categoriile cele
mai defavorizate sau expuse riscului prin ajutoare şi
printr-o legislaţie socială complexă, îndeplinirea unei
misiuni atât de vaste şi de dificile 1-a determinat pe R.
să-şi înceapă mandatul prin îngheţarea raporturilor cu
Europa (renunţarea la paritatea în aur, 1933), concen-
trându-se pe frontul intern, într-o sesiune care a rămas
în istorie sub numele de „cele o sută de zile" (9. III-
16. VI. 1933), Congresul a fost chemat să voteze o serie
întreagă de măsuri (de la o nouă reglementare a
sistemului bancar şi de bursă la încurajarea producţiei
agricole, de la o nouă politică de preţuri la reforma
ROOSEVELT
relaţiilor industriale prin recunoaşterea libertăţii
sindicale şi a contractelor colective), împreună cu măsuri
excepţionale în cheltuielile publice pentru asistenţa
socială şi pentru lupta împotriva şomajului (realizarea
unor lucrări şi servicii publice conform unor programe
coordonate de agenţii federale) precum şi o adevărată
experimentare a economiei planificate la scară regională
prin crearea aşa-numitei Tennessee Valley Authority.
După unele dificultăţi de început, indicatorii privind
producţia ajunseseră la nivelul din 1929, asigurându-i
lui R. un nou şi substanţial succes la alegerile prezi-
denţiale din 1936.
• „Lumea unică" a lui Roosevelt. Dimensiunea
internaţională va domina următoarele mandate ale lui
R., în ciuda semnării, în 1935, concomitent cu consoli-
darea regimurilor totalitare în Europa şi Japonia, a unei
Legi asupra neutralităţii cu caracteristici net izola-
ţioniste, în realitate, anunţarea „politicii de bună vecină-
tate" la conferinţa panamericană de la Montevideo (prin
care guvernul nord-american a pus capăt interven-
ţionismului în politica internă a vecinilor sud-americani)
şi recunoaşterea, după puţin timp, a URSS (1933)
exprimaseră convingerea lui R. în necesitatea redefinirii
politicii externe naţionale conform liniilor trasate de
internaţionalismul lui Wilson. Susţinut de secretarul de
stat C. Huli şi depăşind faza acută a crizei interne, R.
a relansat idcea unei ordini unice mondiale care să
găsească în acţiunea comună a celor mai mari puteri în
cadrul unor instituţii supranationale soluţii de conducere
capabile să garanteze pacea, stabilitatea şi bunăstarea
tuturor, în acest scop, a condus SUA în direcţia
conştientizării propriilor responsabilităţi de mare
putere ajungând până la intrarea în cel de-al doilea război
mondial împotriva regimurilor naziste şi fasciste (Legea
de împrumut si închiriere, v., 11.1941; declaraţia de
război împotriva Japoniei, Germaniei şi Italiei, XII. 1941 )
şi la definirea implicită a unei noi ordini postbelice
conform unor linii şi principii menţionate în Carta
atlantică (v.) din august 1941. Realizarea acestor intenţii
a fost urmărită prin colaborarea cu Churchill şi Stalin
manifestată în numeroasele conferinţe desfăşurate în
timpul războiului. R. şi-a axat în mod constant diploma-
ţia pe capacitatea lui, personală (deseori supraapreciată
de el Însuşi), de a-şi exercita influenţa asupra celor doi
interlocutori. Aceasta a dat naştere unor discuţii aprinse
asupra multor concesii făcute liderului sovietic în
eforturile sale neîntrerupte de mediere şi de asigurare a
unei prelungiri a alianţei şi după război (v. lalta, conferinţa
de la). Moartea sa, la 6 luni după a patra realegere şi
după 12 ani de guvernare, a zădărnicit din faşă această
perspectivă, înainte ca războiul să se fi sfârşit.
Bibliografie: A. M. Sehlesinger jr. Epoca di Roosevelt,
tr. it., Il Mulino, Bologna 1959-1965.
1113
ROOSEVELT
Roosevelt, Theodore, om politic american (New York
1858-Sagamore Hill. New York, 1919). Urmaş al unei
vechi familii de origine olandeză, a fost guvernatorul
statului New York (1898-1900), vicepreşedinte cu
McKinley (1900), căruia i-a luat locul după'câteva
luni, când acesta a fost asasinat, în 1901 ; reales, a rămas
în funcţie până în ianuarie 1909. Republican progresist,
nu prea priceput în economie, în politica internă cea
mai intensă preocupare a sa a fost legislaţia antitrust
(v.). A introdus o legislaţie federală a căilor ferate şi a
băncilor, precum şi noi legi asupra imigraţiei şi
protecţiei mediului, a înfiinţat un minister al comerţului, a
consolidat marina comercială şi forţele armate. •
Politica „big stick". In politica externă, în timpul
mandatului lui R. SUA a dobândit rolul de mare putere
mondială, manifestat mai ales printr-un control atent
al situaţiei din Orientul îndepărtat şi printr-o suprave-
ghere a situaţiei din America Centrală, inclusiv prin
intervenţii militare directe. Acestea din urmă au fost
justificate pe baza „corolarului R." la doctrina lui
Monroe ( 1904), conform căreia SUA îşi aroga misiunea
de „forţă de poliţie internaţională" faţă de statele de pe
cele două continente americane care erau incapabile saşi
menţină în interior ordinea socială şi politică. Era
vorba despre aşa-numita politică de big stick (v.),
aplicată in Venezuela (1902), Panama (1903), Santo
Domingo ( 1904), Cuba ( 1906). După ce a mediat pacea
de la Portsmouth care a pus capăt războiului ruso-
japonez (1905), R. a participat la conferinţa de la
Algeciras (1906) asupra problemei marocane, susţi-
nând poziţia Franţei şi a Marii Britanii, în 1908, a
contribuit la alegerea ca preşedinte a ministrului de război,
W. H. Taft. Dezamăgit de conservatorismul politicii aces-
tuia, în 1912 s-a prezentat drept candidat al „partidului
progresist", dar a fost învins de Th. W. Wilson. Rusas,
Juan Manuel de, dictator argentinian (Buenos Aires
1793-Southampton 1877). Numit, în 1829,
guvernator cu puteri speciale al oraşului Buenos Aires,
a dominat, cu sprijinul marilor proprietari de pământuri,
politica argentiniană timp de peste 20 de ani, instaurând
un regim al terorii. A încercat, printr-un război înde-
lungat (declanşat în 1839), să-si extindă hegemonia
asupra Uruguayului (în sprijinul uruguayenilor a luptat
însuşi Garibaldi) şi Paraguayului, iar ideologia sa
naţionalistă a provocat neînţelegeri grave cu Franţa şi
cu Marea Britanic. Alungat de la putere în 1852, prin
insurecţia condusă de J. J. de Urquiza, a trăit până la
sfârşitul vieţii în Anglia.
Rosenberg, A Ifred, filosof şi om politic german (Reval,
Estonia, 1893-Nurnberg 1946). Redactor-şef al cotidia-
nului nazist „Volkischer Beobachter", a publicat, în
1930, Mitul secolului XX, expunere oficială a teoriilor
rasiste şi antisemite ale nazismului. Şef al serviciului
1114
de politică externă al partidului (1933), a devenit
ministru al teritoriilor ocupate din Est ( 1941 ), condu-
când în această calitate acţiunea de epurare etnică în
vederea creării „spaţiului vital" german, în 1945, a fost
arestat de Aliaţi şi condamnat la moarte de tribunalul
de la Nürnberg.
Rosenberg, soţii, soţi din SUA (Julius, New York
1918-Ossining 1953, şi Ethel, New York 1920-Ossining
1953). Comunişti, acuzaţi de spionaj în favoarea URSS
pe baza declaraţiilor unor colaboratori de la laboratoarele
nucleare din Los Alamos, au fost executaţi deşi se
declarau nevinovaţi. Procesul lor (1951) a fost unul
simbolic pentru disputele interne din SUA, provocate
de cruciada anticomunistă („red scare") din timpul
Războiului rece.
Rosenkreuz, societate ezoterică apărută în Germania
la începutul sec. XVII. Numele derivă de la fondatorul
său legendar, Christian Rosenkreuz. Secta propovăduia
o schimbare generală a lumii prin mijloace mistice şi
magice, după cum se poate citi în „manifestele" ei.:
Confessio fraternităţi! (1615) şi Nunta chimică a lui
Christian Rosenkreuz (1616). începând din sec. XVIII,
masoneria a adoptat de la R. diferite simboluri şi motive.
Kosmini Serbaţi, Antonio, filosof italian (Rovereto,
Trento, 1797-Stresa, Novară, 1855). Preot, s-a dedicat
studiilor filosofice în mediul idealismului creştin Nou
studiu asupra originii ideilor, 1830). în 1848, a
participat la mişcarea risorgimentală, dar proiectele sale
de reînnoire a Bisericii Despre cele cinci plăgi ale Sfintei
Biserici, 1848) şi a societăţii Constituţia conformă cu
dreptatea socială (1848) au găsit un adversar în
antilibcralul Pius IX. Retras la Stresa, a asistat la modul
în care ideile sale filosofice şi politice, preluate de
curentul catolic-liberal, erau condamnate în repetate
rânduri de Biserică.
Rosmunda (jumătatea sec. VI), fiica lui Cunimond, regele
gepizilor, s-a căsătorit cu regele longobard Alboin care, în
566, îi învinsese tatăl, şi 1-a urmat în campania acestuia de
cucerire a Italiei (568). Paulus Diaconus povesteşte că
Alboin a obligat-o să bea dintr-o cană confecţionată din
craniul lui Cunimond. Cu ajutorul scutierului Elmichi, R.
a pus să fie ucis Alboin (572) şi s-a refugiat la Ravenna, la
bizantini, dar a fost otrăvită de Elmichi. Ross, James
Clark, explorator englez (Londra 1800-Aylesbury
1862). în timp ce încerca să găsească o posibilitate
de trecere spre nord-vest (1819-1837), a determinat
poziţia exactă a Polului Nord magnetic ( 1829).
Navigând împrejurul Antarctidei ( 1839-1843), a
explorat bariera care-i poartă numele, a descoperit
vulcanii Erebus şi Terror şi a ajuns la Ţara lui Graham.
Rosselli, Carlo, om politic şi economist italian (Roma
1899-Bagnoles-de-lOrne 1937). Discipol al lui G.
Salvemini, a intrat în PSU după asasinarea lui Matteotti

( 1924) şi s-a ocupat de editarea periodicului clandestin
„Non mollare !" (1925) şi a revistei „Quarto Stato"
( 1926). Acuzat că a organizat fuga în străinătate a Iui F.
Turati (I2.XII.1926), a fost condamnat la domiciliu
forţat în insula Lipari. Refugiindu-sc în Franţa (1929), a
organizat aici mişcarea antifascistă Justiţie şi Libertate
(v.), ale cărei orientări ideologice le-a expus în eseul
Socialismul liberal ( 1930). Conştient de dimensiunea
internaţională a fascismului, a luptat (1936) alături de
republicani în războiul civil spaniol (sub deviza „azi în
Spania, mâine în Italia") fiind grav rănit. Reîntors în
Franţa, a fost asasinat împreună cu fratele său, Nello,
de către cagoulards (v.) care acţionau din ordinul
guvernului fascist.
Rosselli, Nello, istoric şi om politic italian (Florenţa
1900-Bagnoles-de-l'Orne 1937). Frate şi colaborator
al lui Carlo, a fost asasinat o dată cu el în Franţa. A fost
un istoric al mişcării muncitoreşti şi al relaţiilor interna-
ţionale; printre lucrările sale: Mozzini ţi Bakunin ( 1927),
Carlo Pisacane Risorgimento italian ( 1932). Rossi,
Alessandro, industriaş italian (Schio, Vicenza, 1819-
Santorso, Schio, 1898). Dintr-o fabrică modestă de
ţesături, a creat o adevărată industrie a lânii
(Lanerossi) care avea mii de angajaţi. Catolic liberal,
susţinător al protecţionismului industrial, a fost numit
senator în 1870. Pionier al cooperaţiei şi al asociaţionis-
mului, a înfiinţat mai multe instituţii pentru acordarea
de asistentă muncitorilor săi. Rossi, Ernesto,
economist şi om politic italian (Cascrta 1897-Roma
1967). A fondat împreună cu C. şi N. Rosselli şi
cu G. Salvemini periodicul clandestin antifascist „Non
mollare!" (1925). Ca unul dintre liderii mişcării „Justiţie
şi Libertate", a fost condamnat la 20 de ani de
închisoare (l 930). Aflat cu domiciliu forţat la
Ventotene, a redactat împreună cu A. Spinelli manifestul
federalismului european (Manifesto di Ventotene,
1943). A aderat la Partidul Acţiunii şi a avut funcţia de
subsecretar cu reconstrucţia, în guvernul condus de Parri
(1945). Colaborator la revista „Mondo", a combătut
monopolurile economice private şi amestecul Bisericii în
viata publică italiană. A fost unul dintre fondatorii
Partidului Radical ( 1955). Printre scrierile sale: A şaptea
oară: să nu furi - (1951); Stăpânii aburului - (1954);
Bâta si sfestocul ( 1958).
Rossi, Pellegrino, om politic italian (Carrara 1787-
Roma 1848). Economist, a primit mai întâi cetăţenia
elveţiană ( 1820) si, apoi, pe cea franceză ( 1834). Amba-
sador al Franţei la Roma (1845-1848) s-a aflat în
serviciul noii orientări liberale a papei Pius IX. Ministru
de interne începând din aprilie 1848, a fost, din 16.IX,
şef al guvernului, cu un program care i-a atras duşmănia
atât a reacţionarilor, cât şi a democraţilor. Asasinarea sa
de către democraţi 1-a făcut pe Pius IX să fugă la Gaeta.
ROUSSEAU
Rossi Doria, Manlio, economist şi om politic italian
Roma 1905-1988). Senator socialist ( 1948), cercetător
în domeniul economiei agrare, s-a ocupat în special de
problemele Sudului. Printre scrierile sale: Reforma
agrară fi acţiunea meriodională ( 1948); fece ani de
politică agrară în Sud ( 1958). Rossoni, Edmondo,
sindicalist şi om politic italian (Tresigallo, Ferrara
1884-Roma 1965). Sindicalist revoluţionar, adept al
intervenţionismului, a fondat, în 1918, Uniunea Italiană
a Muncii şi a fost secretarul general al acesteia. Deputat
fascist, a fost secretar al confederaţiei breslelor şi apoi al
sindicatelor fasciste ( 1922-1928) şi ministru al
agriculturii (l 935-1939). A fost unul dintre semnatarii
moţiunii Grandi împotriva lui Mussolini, din 24-25.
VII. 1943.
Rostovţev, Mihail Ivanovici, istoric rus (Kiev 1870-
New Haven, Connecticut, 1952). După revoluţia bol-
şevică, a emigrat, mai întâi în Anglia, si, apoi, în SUA.
Numele său este legat de studii fundamentale de istorie
socială şi economică a lumii antice (Istoria economică şi
socială a imperiului roman. 1926; Istoria economică si
socială a lumii elenistice, în trei volume, 1941 ). Rotari
(m. 652), rege al longobarzilor (636-652). Urmaş la
tron al lui Arioald, s-a însurat cu văduva acestuia,
Gundeberga. A cucerit de la bizantini Liguria (643) şi
Oderzo, din regiunea Veneto. La 22.XI.643, a
promulgat Edictul lui Rotane, prima culegere de legi
longobarde care, deşi denota influenţa dreptului roman,
păstra, în esenţă, un spirit germanic. Rothschild,
familie de bancheri de origine germană. Mayer Amschel
(1743-1812), provenind dintr-o familie de negustori
evrei din Frankfurt, a primit însărcinări financiare de la
principele Wilhelm de Hessa-Kassel şi a fondat, împreună
cu cei cinci fii ai săi, o bancă, ramificată ulterior în mai
multe sucursale europene; în 1816, fii săi au fost cu toţii
înnobilaţi, făcuţi baroni (1822) de către împăratul
Austriei. Amschel (1773-1855) a condus, la Frankfurt,
banca mamă care a dispărut în 1901. Salomon (1774-
1855) a fondat banca din Viena, desfiinţată în 1931. Nathan
( 1777-1836) s-a stabilit la Londra ( 1798), unde a reuşit să
creeze bogăţiile ramurii engleze; fiul său, Lionel Nathan
(1803-1879), a fost primul evreu care a fost ales în
parlamentul britanic. Charles (l 788-1855) a creat banca
R. din Neapolc (1820). Jacob (1792-1868) a fondat, în
1817, filiala din Paris şi, fiind consul al Austriei, a fost
bancherul lui Ludovic XVIII, Carol X şi Ludovic Filip
rotse, v. baRotse. Roundheads, v. capete rotunde
Rousseau, Jean-Jacques, filosof şi literat elveţian
(Geneva 1712-Hermenonville, Oise, 1778). Unul dintre
cei mai mari reprezentanţi ai gândirii politice europene
din sec. XVni, a constituit puntea de legătură dintre ilu-
minism şi romantism. A scos în evidenţă nucleul central al
1115
ROYAL DUTCH SHELL
ideilor sale în Discurs asupra originii ţi bazelor inega-
lităţii dintre oameni (1755), o denunţare a sistemului
represiv al convenţiilor sociale, a rigidităţii culturale şi a
oprimării politice şi sociale care sufocă manifestarea
esenţei celei mai vii a omului, acesta fiind, însă, capabil să
se exprime liber şi fericit doar în mijlocul naturii, în
următoarea sa lucrare. Contractul social ( 1762), R. a expus
tema sentimentului natural al libertăţii şi al egalităţii,
propriu tuturor oamenilor: „contract social" însemna
înţelegerea prin care indivizii renunţă de bunăvoie la o
parte din libertatea proprie în favoarea unei entităţi politice
prin care îşi manifestă voinţa în general. Principiile lui R.
au influenţat într-o largă măsură Revoluţia franceză, creând
teoria reprezentării populare, introducerea sufragiului
universal şi doctrina suveranităţii naţionale. Royal
Dutch Shell, societate petroliferă apărută în 1907
în urma fuziuni dintre societatea olandeză Royal Dutch
Petroleum (înfiinţată în 1890) şi cea engleză Shell
Transport and Trading (1897). Acţionând în
domeniul cercetării, extragerii, transportului şi rafinării
hidrocarburilor precum şi în industria petrochimică,
este una dintre cele mai mari companii din acest sector.
Ruanda (Rwanda), stat în Africa central-orientală.
Sup.: 26 338 kmj. Pop.H 952 000 loc., din care 90 %
hutu, 9 % tutsi. Capii.: Kigali. Limba: kinya ruanda şi
franceza (oficiale). Relig. : catolică (65 %, culte tradiţionale
(17 %), protestantă, musulmană. Vecini: N Uganda,
E Tanzania, S Burundi, V Zair. Forma de stat: republică
prezidenţială. Colonie germană începând din 1885,
R. a trecut, din 1916, sub dominaţia belgiană, fiind
unificată cu Burundi. Teatru al unor lupte seculare între
oligarhia tutsi (vatusi) şi imensa majoritate hutu a
populaţiei, în 1962 şi-a dobândit independenţa, devenind
o republică separată de Burundi, în 1973, printr-o
lovitură de stat militară, generalul J. Habyarimana a
instaurat un regim cu partid unic, propunându-şi să
oprească permanentele ciocniri interetnice care influen-
ţaseră în mod negativ evoluţia noului stat. în 1991,
dictatorul a început o reformă democratică a sistemului
apelând la multipartidism în încercarea de a dezamorsa
acţiunea militară declanşat cu un an înainte de luptătorii
tutsi din Frontul Patriotic Rwandez (FPR). Ciocnirile,
însă, au degenerat într-un deosebit de sângeros război
civil prelungit până în 1993, când cele două părţi au
convenit să formeze un guvern provizoriu de unitate
naţională pentru a pregăti viitoarele alegeri libere.
Asasinarea, în 1994, a lui Habyarimana a anulat
armistiţiul încheiat: garda prezidenţială şi miliţienii hutu
din Interahamwe au continuat masacrarea sistematică a
minorităţii tutsi şi a moderaţilor din etnia hutu, provocând
reluarea acţiunilor armate ale FPR, încheiate cu succes în
1995 prin cucerirea capitalei, în timp ce aproape
2 milioane de hutu se adăposteau în taberele de refugiaţi
1116
din Zair, învingătorii au instalat la conducerea tării
reprezentanţi hutu moderaţi, cu intenţia de a facilita
procesul de normalizare. Fusese întărită misiunea ONU
(sosită în 1993 şi, până atunci, total incapabilă să facă
faţă situaţiei) şi se înfiinţase un tribunal internaţional în
vederea urmăririi celor peste 120 000 de arestaţi ca
răspunzători pentru masacrele din trecut, în 1995,
închiderea taberelor zaireze şi întoarcerea obligatorie în
ţară a refugiaţilor hutu, decisă de noul guvern, au provocat
reluarea conflictelor, în cadrul guvernului începea, astfel,
să se impună aripa „dură" tutsi, condusă de vicepre-
şedintele şi ministrul apărării, generalul P. Kagame care
(datorită şi încetării misiunii ONU, 1996) începea, în
1996-1997 o adevărată ofensivă diplomatică pe lângă
guvernele din Congo, Burundi şi Uganda pentru ca
acestea să-i expulzeze pe luptătorii hutu aflaţi în zonele
de frontieră, profitând, în plus, de starea de criză pentru
a mai limita drepturile opoziţiei. Rubicon, mic râu din
Romagna care coboară din Munţii Apenini pentru a se
vărsa în Marea Adriatică. Sulla a făcut din el graniţa
sacră a teritoriului Romei, în interiorul căruia nu le era
permis nici măcar magistraţilor cum imperio
(împuternicirea de a conduce) să deplaseze legiuni.
Trecând R., fără a avea permisiunea Senatului, în anul
49 î.Hr., lulius Caesar şi-a demonstrat voinţa
nestrămutată de a pune mâna pe putere. Rudini,
Antonio Starabba, marchiz de, om politic italian (Palermo
1839-Roma 1908). Primar al oraşului Palermo din 1864,
a reprimat energic mişcarea filobourbonă din 16-
22.IX.1866. Ministru de interne în guvernul L.
Menabrea (1869), după venirea stângii la putere s-a
aflat în opoziţie şi a devenit unul dintre cei mai presti-
gioşi şefi ai dreptei. Preşedinte al Consiliului de Miniştri,
în 1891 -1892, a aplicat un program strict de economii.
Revenit la putere în 1896, a abandonat politica de
orientare colonialistă, impusă de F. Crispi, şi a căutat să
normalizeze situaţia internă, dar reprimarea dură a
mişcărilor din 1898 i-a adus numeroase critici care 1-au
dus la demisie şi la pierderea prestigiului politic.
Rudolf de Habsburg, moştenitor al tronului austriac
(Viena 1858-Mayerling 1889). Unicul fiu al împăratului
Franz Joseph, a manifestat sentimente radicale şi a
susţinut cauza opoziţiei liberale ungare, intrând, din
aceasta cauză, în conflict cu cercurile politice de la
curtea imperială. Sinuciderea împreună cu amanta sa.
Măria Vetsera, a inspirat o serie de reconstituiri mai
mult sau mai puţin romanţate ale acestui episod.
Rudolf I de Habsburg (Limburg 1218-Speyer 1291 ),
împărat al Sfântului Imperiu Roman (1273-1291).
Moştenind de la tatăl său, Albert IV, vaste teritorii în
Elveţia şi în sudul Germaniei, a obţinut coroana germană
şi titlul de împărat. A combătut favoritismele comise de
baroni şi de prinţi, între 1276 şi 1278, i-a răpit regelui
RUSIA
Boemiei, Ottokar H, Austria, Carintia, Camiola şi Styria,
extinzându-şi influenţa şi asupra Moraviei şi Boemiei.
Deşi η-a reuşit să-i asigure fiului său, Albert, moştenirea
tronului imperial, a dat o bază stabilă puterii Habsburgilor.
Rudolf II de Habsburg (Viena 1552-Praga 1012),
împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612).
întâiul născut al lui Maximilian II, educat la curtea lui
Filip II al Spaniei, ales rege al Ungariei (1572) şi al
Boemiei ( 1575) şi primind titlul de împărat, a încercat
să impună o restauraţie catolică, provocând reacţia
principilor reformaţi care s-au organizat într-o Uniune
evanghelică. Din cauza agravării nebuniei sale, membrii
familiei Habsburg de la Viena 1-au recunoscut pe fratele
său Matthias drept şef politic al familiei, obligându-1
pe R. să-i cedeze acestuia coroana Austriei, Ungariei şi
Moraviei (tratatul de la Linz, 1608). R. le-a acordat
locuitorilor Boemiei, în majoritate calvini, libertatea de
cult prin Litiera maiestatis ( \ 609) şi, mutându-se capi-
tala imperiului de la Viena la Praga, a invitat în castelul
HradCany personalităţi ale ştiinţei şi culturii (Kepler,
lycho Brahe) şi artişti (Arcimboldo), refuzând orice alt
contact cu lumea din exterior, în 1611, Matthias i-a luat
locul ca rege al Boemiei şi, la moartea sa, şi ca împărat.
Kuffilli, Roberto, istoric şi om politic italian (Forli
1937-1988). Cercetător al istorici instituţiilor şi a
partidelor, a fost ales ca senator al DC în 1983. Condi-
lier al lui C. De Mita, s-a dedicat studiului reformelor
instituţionale (Cetăţeanul ca arbitru, împreuna cu
P. A. Capotesti, 1988) şi, din cauza acestor preocupări,
a fost asasinat de Brigăzile Roşii. Ruffo, Fabrizio,
cardinal şi om politic italian (Sân Lucido, Calabria,
1744-Neapole 1827). Trezorier al Camerei
Apostolice, numit cardinal ( 1791 ) de Pius VI, s-a întors
la Neapole şi, de aici, a fost obligat să fugă din faţa
invaziei franceze (XII. 1798), urmându-1 pe regele
Ferdinand IV la Palermo. Când a fost organizată o
armată a aşa-numitei „Sfinte Credinţe", împotriva
francezilor şi a iacobinilor, a condus-o până la Neapole,
desfiinţând Republica Partenopee (13.VI. 1799).
Ruhr, zonă carboniferă a Germaniei, sediu al industriei
siderurgice.
• CHESTIUNEA R. La 11.1.1923 trupele Franţei şi
Belgiei au ocupat R. la iniţiativa şefului guvernului
francez, R. Poincaré, care se folosea de pretextul unei
întârzieri
germane a plăţii reparaţiilor (v.) datorate pentru primul
război mondial. Guvernul german al cancelarului W.
Cuno a răspuns printr-o politică de rezistenţă pasivă
care a agravat criza economică a Germaniei, ducând la
o inflaţie de proporţii colosale. Această politică a fost
întreruptă de succesorul lui Cuno, G. Stresemann
(26.IX. 1923). în urma presiunilor anglo-americane şi a
înfrângerii în alegeri a lui Poincaré de către E. Herriot,
Franţa a acceptat planul Dawes (v.) în problema
reparaţiilor şi a părăsit R. (1.VII-17. VIII. 1925).
Ruini, Hartolomeo, zis Meticcio, om politic italian
(Reggio Emilia 1877-Roma 1970). Deputat radical
începând din 1913, a fost ministru al coloniilor în cel
de-al treilea guvern Nitti ( 1920) fiind, mai târziu, unul
dintre protagoniştii secesiunii Aventino (1924). în
1943, a fondat Partidul Democrat al Muncii (PDL)
care a participat la CLN (Comitetul de Eliberare Naţio-
nală). Ministru în guvernele Bonomi şi Parri ( 1944-
1945), a prezidat Comisia celor 75 din Adunarea Consti-
tuanta care a elaborat textul Constituţiei. A fost, apoi,
preşedinte al Senatului (1953) şi primul preşedinte al
CNEL (Consiliul Naţional al Economiei şi al Muncii)
(1958). în 1963 a fost numit senator pe viaţă. Rumor,
Mariano, om politic italian (Vicenza 1915-1990).
Secretar al DC din 1964, a format, în 1968, primul
său guvern de centru-stânga; obligat să demisioneze
din cauza sciziunii socialiste ( 1969), a prezidat un
guvern monocolor democrat-creştin ( 1970), înainte de
se întoarce din nou în fruntea unui guvern de centru-
stânga (1970). Ministru de interne în 1972-1973, a
revenit la preşedinţia Consiliului de Miniştri cu două
guverne succesive ( 1973-1974), dar a fost implicat în
scandalul de corupţie de la Lockheed şi nu a mai avut
funcţii de conducere.
Rundstedt, Karl Gerd von, feldmareşal german
(Aschersleben 1875-Hanovra 1953). Retras din
serviciu în 1938, după anexarea regiunii sudete, a fost
rechemat în 1939, în ajunul celui de-al doilea război
mondial. Distingându-se în campaniile din Polonia,
Franţa şi Rusia, a fost numit comandant al frontului
de vest ( 1942-1944). Destituit după debarcarea aliată
din Normandie, a mai primit încă o dată comanda.
Capturat de americani, a fost judecat şi condamnat,
dar eliberat în 1948.
Rusia,
stat care se întinde în Europa şi Asia. Sup.: 17 075 400
km2. Pop.: 148 249 000 loc. (81,5 % ruşi, 3,8 % tătari,
3%ucraineni, l,2%ciuvaşi, l %başkiri,0,8%bieloruşi
precum şi diferite alte minorităţi etnice). Capii.:
Moscova. Limbă: rusa (vorbită de 85 % din locuitori;
există şi multe alte limbi locale). Relig. : creştin-orto-
doxă; minorităţi numeroase de musulmani, protestanţi,
catolici, evrei. Vecini: N Oceanul îngheţat Arctic; E
Oceanul Pacific; N Finlanda, Norvegia şi Marea Baltică;
S Coreea de Nord, China, Mongolia, Kazahstan,
Azerbaidjan, Georgia; V Ucraina, Belarus, Letonia şi
Estonia. Forma de stat: republică federativă
prezidenţială.
1117
RUSIA
Apărut în sec. IX prin posibilităţile de unificare a
imenselor teritorii dintre Europa şi Asia, statul rus
-aflat mereu sub ameninţarea valurilor migratoare ale
popoarelor din stepe - s-a consolidat în perioada
modernă, orientându-se, în sec. XVIII, către ambianţa
europeană. Devenit una dintre marile puteri europene,
cu o întindere teritorială şi un potenţial demografic fără
egal, nu a cunoscut decât parţial o modernizare politică
şi economică după modelul european. Autocraţia ţaristă
a fost răsturnată şi înlocuită de -puterea Partidului
Comunist după revoluţia rusă din 1917, iar R. (pierzând
teritorii din imperiul ţarist în care cele mai compacte si
numeroase erau populaţiile neruseşti) a devenit, în
1922, una dintre republicile federate ale URSS, deşi,
evident, cea mai importantă dintre toate, dominantă
pe plan politic şi economic. (Pentru evenimentele
dintre 1917 şi 1990-1991 trebuie consultat termenul
„Uniunea Sovietică"). Criza comunismului şi dezinte-
grarea URSS din 1991 au redat o suveranitate deplină
noii R. care a beneficiat de moştenirea internaţională a
Uniunii Sovietice şi s-a angajat într-o tranziţie plină de
dificultăţi către democraţie şi economia de piaţă, sec.
XI-II î. Hr.
în timp ce zona din nord rămâne aproape nelocuită, în
partea de sud a R. (teritoriul dintre Carpati şi Don)
se succed civilizaţiile nomade ale cimerienilor, sciţilor
şi sarmaţilor. sec. II-IV d.Hr.
Stabilirea goţilor în regiunile cu ieşire Ia Marea Neagră
şi invazii ale hunilor, sec. VI-VII
Stabilirea populaţiilor slave, sedentare, organizate în
principate independente, sec. IX Pătrunderea
variaghilor (varegilor: nume dat în regiune vikingilor)
în regiunea Novgorod, în locul de interferenţă a
schimburilor dintre Marea Neagră şi Marea Baltică.
Fuziune treptată între slavi şi varegi. 856-879
Regat al legendarului condotier variag Rurik,
întemeietor al dinastiei Rurikizilor (care vor domni
în R. până în 1598) şi al cnezatului Novgorod (v.),
primul stat rus. 879-911
Extindere a cnezatului sub Oleg: Kievul devine capitală
a ţării Rus'. 957-972
Domnia lui Sviatoslav: război cu chazarii şi cu bulgarii.
980-1015
Domnia lui Vladimir I, care introduce oficial
creştinismul (988), sub influenţa patriarhului
din Constantinopol.
1118
1019-1054
laroslav I reuneşte în mâinile sale întregul
cnezat şi îl înzestrează cu un cod de legi. După
moartea sa, statul din Kiev cade pradă
anarhiei.
1136 La Novgorod ia fiinţă o municipalitate liberă.
1169 Cneazul din Suzdal, apărut în zona Moscovei,
jefuieşte Kievul.
1237 Năvălire a mongolilor (tătari): Kievul devine
vasal al ocupanţilor care întemeiază pe cursul
inferior al Volgai hanatul Hoardei de Aur (v.).
Stăpânirea mongolă se întinde peste toată R.
1230-1263
Aleksandr Nevski, ales cneaz al Novgorodului,
îi învinge pe lituani, pe cavalerii teutoni şi pe
suedezi, dar rămâne, formal, supus al mongolilor.
1260 începe ascensiunea cnezatului Moscovei sub
fiul cel mai mic al lui Aleksandr Nevski, Danilo.
1328-1341
Domnia lui Ivan I zis Kalita, numit de han „mare
cneaz" şi încasator al tributurilor în numele
mongolilor: Moscova si-a extins autoritatea
asupra întregului bazin superior al Volgai şi
devine sediu al mitropolitului Bisericii ortodoxe.
1380 Cneazul moscovit Dmitri IV Donskoi por-
neşte o cruciadă rusă şi învinge trupele mongole
la Kulikovo.
1382 Atac mongol asupra Moscovei, Vladimirului
şi altor oraşe. Noi atacuri din vest ale puter-
nicului stat lituanian.
1425-1462
Domnia lui Vasili II Orbul: statul moscovit
reuşeşte să reziste la presiunile externe.
1458 Proclamarea autonomiei Bisericii ruse fată de
cea de la Constantinopol, căzut sub dominaţia
turcilor.
1462-1505
Domnia lui Ivan III cel Mare, fondatorul statu-
lui naţional rus : expansiune teritorială a Mos-
covei, victorie asupra Novgorodului (1478),
oprirea plăţii tributului către mongoli, lupta
împotriva boierilor.
1533-1584
Domnia lui Ivan IV cel Groaznic care a dobândit
titlul de ţar (1547), recuperând tradiţia impe-
rială bizantină: victorii militare împotriva hana-
telor mongole din Kazan (1552) şi Astrahan
(1557); începerea expansiunii către Urali şi în
Siberia (l 582).
1558-1583
înfrângere rusă în îndelungatul război din
Livonia împotriva polonezilor şi litua-
nienilor.
RUSIA
 /. Ţarul Petru I cel
4.
Mare. 2, De la stânga:
Stalin, Lenin şi Kalinin.
3. Nikita Hrusciov
(stânga) în dialog cu
preşedintele american
John F. Kennedy.
4. Mihail Gorbaciov se
întâlneşte cu premierul
britanic Margaret Thatcher.
5. Boris Elţîn.

RUSIA
1585 Boierul de origine mongolă Boris Godunov
ŢARII RUSIEI
pune mâna pe putere şi, dispărând dinastia
Rurikizilor, se autoproclama ţar ( 1598-1605). 1533-1584 Ivan IV cel Groaznic
1605-1606 (primul care primeşte titlul de ţar)
1584-1598 Fiodorl
Un pretins fiu al lui Ivan IV, falsul Dmitri, ţar
1598-1605 Boris Godunov
sprijinit de boieri şi de popor, este alungat în 1605 Fiodor II, fiul lui Boris Godunov
urma unei insurecţii. 1605-1606 primul Fals Dmitri
1610-1613 1606-1610 VasiliŞuiski
Perioadă de anarhie ("perioada tulburărilor"): 1608-1609 al doilea Fals Dmitri
răscoale ţărăneşti şi intervenţie a armatelor 1610-1612 Vladislav IV Vasa
poloneze şi suedeze care au ocupat Moscova. Dinastia Romanov
1613-1645 1613-1645 Mihail Fiodoroviä
1645-1676 Alexei Mihailovici
Domnia lui Mihail III, strămoşul Romanovilor, 1676-1682 Fioctorlll
ales ţar de adunarea boierilor; pace cu Suedia şi 1682-1696 Ivan V
cu Polonia, cu preţul unor concesii teritoriale. 1682-1725 Petru l cel Mare
1645-1676 1725-1727 Ecaterina l
Domnia lui Alexei: oprimare a ţăranilor (sanc- 1727-1730 Petru II
ţionarea „iobăgiei", 1650), revoltă a cazacilor 1730-1740 Anna Ivanovna
de pe Volga şi de pe Don condusă de S. Razin 1740-1741 Ivan VI
(1667-1671). 1741-1761 Elisatela I
1762 Petru III
1682-1725 . 1762-1796 Ecaterina II
Domnia lui Petru I cel Mare: tentativă de mo- 1796-1801 Pavel I
dernizare după modelul occidental, centralizare 1801-1825 Alexandru l
administrativă, crearea unei armate şi a unei 1825-1855 Nicolae l
poliţii modeme; victorioasă în războiul din nord 1855-1881 Alexandru II
cu Suedia, R. se prezintă în regiunea Mării 1881-1894 Alexandru III
Baltice ca putere dominantă (1721). 1894-1917 Nicolae II
1725-1762
La moartea lui Petru, urmează la tron Ecaterina I naţionalism), reprimarea dură a oricărei forme de
(1725-1727, Anna Ivanovna (1730-1740), Ivan opoziţie liberală şi revoluţionară, înfrântă în răz-
VI(1740-l741),ElisabetaI(1741-1761): perioadă boiul Crimeii, împotriva Franţei, Marii Britanii,
a „suveranilor efemeri", adică a favoriţilor suve- Piemontului şi Imperiului otoman (1854-1855).
ranelor, ei fiind aceia care dirijează destinele statului. 1855-1881
1762-1796 Domnia lui Alexandru II: tentativă de reformă a
Domnia Ecaterinei II cea Mare: absolutism statului, abolirea iobăgiei ( 1861 ), înfiinţarea unor
luminat, occidentalizare, creştere a rolului R. adunări elective provinciale, reforme admi-
ca mare putere (împărţirea Poloniei; lupta nistrative şi ale justiţiei; răspândirea mişcării
împotriva Imperiului otoman: pacea de la narodniciste; încercarea de a ajunge către Strâm-
Kuciuk-Kainargi, 1774 (răscoala ţărănească a tori este oprită de Congresul de la Berlin ( 1878).
lui E. Pugaciov, 1773-1775). 1881-1894
1801-1825 Alexandru III revine la poziţiile tradiţionaliste:
Domnia lui Alexandru I: R. deţine un rol central în îi persecută pe evrei, pe catolici şi pe protes-
coaliţiile împotriva Franţei lui Napoleon; invadarea tanţi, asupreşte naţionalităţile neruseşti.
R. se transformă într-o înfrângere a armatei 1894-1917
napoleoniene (1812). înfrângerea definitiva a lui Domnia lui Nicolae II: alianţă antigermana cu
Napoleon şi Congresul de la Viena (1814-1815) consacra Franţa (1894).
rolul de mare putere continentală a R., protagonistă a 1898 Fondarea Partidului Muncitoresc Social-de-
Sfintei Alianţe (1815). 1825 Conjuraţie a mocrat Rus (PMSDR), marxist.
decembriştilor (v.) împotriva 1902-1903
absolutismului ţarist. Recesiune economică, fondarea Partidului
1825-1855 Cadeţilor, liberal. Sciziune a PMSDR (1903)
Domnia lui Nicolae I: apărarea intransigentă a în curentul minoritar, menşevic, şi în cel majo-
„sfântului trinom" (ortodoxism, autocraţie, ritar, bolşevic (v.), condus de Lenin.
1120
RUSIA
1904-1905
Război cu Japonia şi înfrângere a R. (pacea de
la Portsmouth, 1905).
1905 Prima revoluţie rusă: măcelărirea de către garda
imperială a manifestanţilor din Petersburg
(„duminica sângeroasă", 22.1), greve, răscoale
populare, scufundarea crucişătorului Potemkin
la Odesa, formarea sovietelor (sfaturilor) mun-
citoreşti şi a unei Ligi panruseşti a ţărănimii,
aflată sub influenta socialist-revoluţionarilor.
Ţarul proclamă Manifestul din octombrie care
prevedea alegerea unui parlament (Duma) şi
elaborarea unei constituţii.
1906-1907
Prima şi a doua Dumă sunt dizolvate pentru
că opoziţia deţinea majoritatea. Este aleasă o
nouă Dumă de centru-dreapta.
1907 Reforma agrară a lui Stolîpin care permite
ţăranilor să devină proprietari ai pământului,
dar se dovedeşte ineficientă în privinţa ridicării
nivelului lor de trai.
1914-1917
Primul război mondial: R. participă alături de
Serbia şi, apoi, de Franţa şi de Marea Britanic.
Armata rusă este foarte curând obligată să bată
în retragere. Apar primele semne ale demora-
lizării în rândul soldaţilor, din ce în ce mai
receptivi la propaganda pacifistă a bolşevicilor.
1917 Revoluţia rusă: după o fază constituţional-demo-
craticâ (revoluţia „din februarie") care pune
capăt ţarismului ( 15.III), insurecţia bolşevicilor
duce la un regim socialist bazat pe puterea
sovietelor: guvernul se declară în favoarea unei
„păci fără anexări şi fără despăgubiri",
confiscarea marilor proprietăţi funciare pentru
a împărţi pământul ţăranilor.
1918 Pacea de la Brest-Litovsk (3.ΠΙ) cu Imperiile
Centrale: guvernul bolşevic trebuie să accepte
cedarea Finlandei şi Ucrainei precum şi a altor
teritorii. Capitala este mutată de la Petrograd
la Moscova (14.III). Este proclamată Repu-
blica Socialistă Federativă Sovietică Rusă
(10. VII).
1918-1921
Război civil cu „albii" contrarevoluţionari.
1922 Ia fiinţă Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice (30.XII). (Pentru evenimentele isto-
rice din perioada 1922-1991, a se vedea
termenul Uniunea Sovietică.)
1990 Radicalul B. Elţîn este ales preşedinte al
Republicii Federative Ruse.
1991 O tentativă de lovitură de stat organizată de
persoane din conducerea guvernului şi a Parti-
dului Comunist ( 19. VIII) este zădărnicită datorită
opoziţiei hotărâte a democraţilor conduşi de
preşedintele Elţîn. Dizolvarea PCUS. Elţîn propune o
nouă formă de unire cu republicile slave Ucraina şi
Belarus; se decide dezmembrarea URSS (XII) şi
înfiinţarea Comunităţii Statelor Independente (v.
CSI). 1992-1993
R. cere să fie considerată moştenitoarea poziţiei
internaţionale a URSS şi ocupă locul cuvenit
acesteia în Consiliul de Securitate al ONU,
menţinând controlul asupra a 85 % din arsenalul
nuclear. Perioadă grea de criză economică în
tranziţia accelerată către economia de piaţă şi
reorganizarea politică şi instituţională; conflict
între preşedintele Elţîn şi parlamentul ales încă
din epoca sovietică, tranşat pe cale militară de
cel dintâi (3-4.X. 1993); tendinţe centrifuge din
partea minorităţilor etnice. Alegeri pentru noul
parlament federal (XII. 1993): partidele care-1
susţineau pe Elţîn sunt depăşite de naţionalişti
şi de ex-comunişti.
1994 Conflict în cadrul guvernului între reformiştii
„de catifea", conduşi de V. Cemomîrdin şi „radi-
calii", adepţi ai economiei de piaţă care-l
susţineau pe E. Gaidar, soldat cu victoria
primului. Situaţia economică a statului se înrău-
tăţeşte mult, iar producţia se prăbuşeşte. Iz-
bucneşte revolta pentru independenţa Ceceniei
(V); intervenţie militară în această regiune a
armatei ruse (l l .XII).
1995 Eşuează încercarea de reprimare a revoltei
cecene. Absenţe frecvente de pe scena politică
a lui Elţîn, pentru motive de sănătate. Alegerile
politice sunt câştigate de comuniştii conduşi
G. Ziuganov, urmaţi de naţionaliştii lui Jiri-
novski (l7.XII). Indicatorii economico-fman-
ciari încep, totuşi, să se îmbunătăţească.
1996 Nouă „epurare" a liberalilor radicali din guvern:
A. Ciubais, responsabil pentru privatizări, este
obligat să demisioneze (l 6.1). Elţîn semnează
cu rebelii ceceni un acord de încetare a focului
(31.III), dar acesta nu durează decât câteva
zile. După o cursă strânsă cu Ziuganov, Elţîn
câştigă alegerile prezidenţiale (3.VII). Cerno-
mîrdin este reconfirmat în fruntea guvernului
(VIII). Acord cu rebelii ceceni: retragerea tru-
pelor ruseşti şi „îngheţarea" pe timp de cinci
ani a problemei statutului Ceceniei (31.VIII).
Alte absenţe îndelungate, cauzate de boală, ale
lui Elţîn (IX-XII).
1997 Opoziţia lui Elţîn faţă de ipoteza unei
extinderi către Est a NATO. Revenirea pe
1121
RUSO-FINLANDEZ, RĂZBOIUL
scena politică a lui Ciubais, numit
vicepremier responsabil cu economia şi
promotor al unui nou program de privatizări
pe scară largă (III). Semnarea „Actului
Fondator" care reglementează raporturile
dintre NATO, Rusia şi ţările din Estul
Europei (V). La reuniunea de la Denver,
Rusia este admisă oficial în aşa-numitul G-7
al celor mai mari puteri industriale, acesta
devenind, astfel, G-8. Mare preocupare
pentru privatizarea coloşilor industriali din
sectoarele strategice ale energiei şi comu-
nicaţiilor.
1998-1999
Criza financiară din vara lui 1998 duce la căderea
rublei. Premierul Kirienko îi succede lui E.
Primakov. Succesiune de prim-miniştri, demişi de
Elţîn după câteva luni. 1999 B. Elţîn anunţă că se
retrage de la putere înainte de expirarea mandatului,
delegându-i responsa-bilităţile primului-ministru
V. Puţin. La începutul anului 2000 acesta devine
preşedinte al Federaţiei Ruse, confirmat prin alegeri.
Bibliografie: F. Gitermann, Storni della Russia, tr. it.,
La Nuova Italia, Florenţa 1973; V. Zaslavski, Dopo
l'Unione Sovietica, II Mulino, Bologna 1991.
ruso-flnlandez, războiul, a izbucnit la 30.XI.1939,
după începerea celui de-al doilea război mondial, când
URSS a atacat Finlanda care respinsese cererea sovietică
de cedare a unor baze militare. Finlandezii au rezistat
până la 12.111.1940, când, prin tratatul de la Moscova,
au cedat URSS istmul Carelia. ruso-japoncz, războiul,
desfăşurat în 1904-1905, a însemnat o răsunătoare
afirmare japoneză prin victoriile de la Port Arthur şi
Mukden şi prin cea navală de la Tsushima, în cursul
căreia a fost distrusă flota rusă care navigase din Marea
Baltică până în apele Japoniei ocolind Europa, Africa şi
Asia. Prin pacea de la Portsmouth ( 1905), negociată cu
medierea SUA, Japoniei i-a revenit Port Arthur şi
peninsula Liaotung, precum şi jumătate din insula
rusească Sahalin; a fost recunoscut, în plus,
protectoratul japonez asupra Coreii şi Manciuriei de Sud.
r uso-polo nez, războiul, desfăşurat în 1919-1921, între
Polonia şi Rusia sovietică, într-o primă fază, sovieticii
au înaintat până la porţile Varşoviei (VIII. 1920), dar au
fost respinşi cu 450 km mai la est de polonezi, datorită
şi sprijinului dat de francezi. Prin tratatul de la Riga,
din 12.HI.1921, frontiera Poloniei a fost fixată la 150
de km est de „linia Curzon" (propusă de Franţa şi de
Marea Britanic în decembrie 1919), incluzând teritorii
locuite de ucraineni şi bieloruşi. Russell, Bertrand,
filosof, matematician şi scriitor englez (Trelleck
1872-Penrhyndcudraeth 1970). Prin Principia
mathematica (1910-1913), lucrare scrisă în colaborare
cu A. N. Whitehead, a elaborat bazele logicii
matematice, în plus, a oferit şi importante contribuţii
la filosofia cunoaşterii şi a fost autor al unor scrieri
etice şi istorice care i-au adus, în 1950, premiul Nobel
pentru literatură. Personaj foarte activ ca militant
pentru drepturile civile, a înfiinţat, în 1966 - în urma
intervenţiei SUA în Vietnam - Tribunalul Russell, cu
scopul de a judeca din punct de vedere moral cazurile
de violare a drepturilor umane şi civile din lume.
Russdl, John, om politic britanic (Londra 1792-Richmond,
Londra, 1878). Deputat whig din 1813, a fost unul
dintre cei care au elaborat reforma electorală din 1832.
Prim-ministru (1846-1852), a trebuit să facă faţă
problemelor provocate de foametea din Irlanda ( 1847)
şi de cartism (l 848) şi a reuşit să abroge ( 1849) Actele de
navigaţie (v.) în numele economiei liberului schimb. Ca
ministru de externe ( 1859-1865) în guvernul Palmerston,
a aprobat explicit, printr-o circulară diplomatică din
27.X. 1860, unificarea Italiei. Prim-ministru ( 1865-1866)
la moartea lui Palmerston, a căzut din cauza conflictelor
cauzate de al doilea proiect de reformă electorală. ruteni,
populaţie slavă de naţionalitate ucraineana, au dat
numele unei regiuni (Rutenia) situată de o parte şi de
alta a Munţilor Carpati, între Ungaria, Slovacia şi
Polonia. Separându-se, în 1919, de regatul Ungariei,
Rutenia, anexată Cehoslovaciei, a fost reocupată de
unguri, în 1939, şi de URSS, în 1945. Din 1991, face
pane din Ucraina.
rutuli, populaţie din Antichitate, locuind pe litoralul
regiunii Latium, învecinaţi cu volscii şi cu latinii. Săpă-
turile arheologice atestă existenta prosperă a capitalei
lor, Ardea, până în epoca romană imperială. Rwanda,
v. Ruanda. Ryswlck, v. Rijswijk.
1122

SA, sigla trupelor Sturmabteilungen (germ: detaşamente
de asalt), formaţiuni paramilitare ale partidului nazist,
create de Hitler în 1921. Numite şi „cămăşile brune",
după culoarea uniformelor lor, au format forţa de şoc a
nazismului, iar după instalarea regimului au dobândit o
putere considerabilă (aveau lagăre de concentrare şi
închisori proprii), ieşită de sub controlul statului. Dar
preten(ia lor de a înlocui armata tradiţională 1-a făcut
pe Hitler să ordone eliminarea comandantului lor, E.
Rohm şi a principalilor săi colaboratori, în „noaptea
cuţitelor lungi" (30. VI. 1934). Din acel moment, trupele
SA au avut un rol secundar în regimul nazist. Saar
(Saarland), land şi regiune istorică a Germaniei, la
graniţa cu Luxemburg şi Franţa; din 1957, Saarland. •
PROBLEMA S. Controversă internaţională apărută în
urma primului război mondial datorită pretenţiei Franţei
de a anexa regiunea S., bogată în resurse minerale, la
care s-au opus Anglia şi SUA. Pe baza tratatului de la
Versailles (1919), Franţei i-a fost recunoscută proprie-
tatea asupra minelor de cărbuni, iar regiunea întreagă a
fost pusă sub administraţia Societăţii Naţiunilor până
în 1935, când, în urma unui plebiscit, a revenit Ger-
maniei. Intrată din nou sub administraţie franceză, la
încheierea celui de-al doilea război mondial, printr-un
acord franco-german, regiunea a fost restituită Ger-
maniei (l 957).
Sabin, Albert Bruce, medic american de origine rusă
(Bialystok 1906-Whashington 1993). Refugiat în SUA,
a descoperit, în anii '50, vaccinul antipoliomielitic
administrat pe cale orală. Refuzând să-l breveteze, a
favorizat răspândirea acestui remediu împotriva
paraliziei infantile.
sabini, populaţie italică, locuind în regiunea de la est
de Tibru, între Aniene, Nera şi bazinul râului Aterno.
S. au fost etnia esenţială a Romei primitive (o realitate
exprimată şi prin legende ca aceea a „răpirii sabinelor")
dând cetăţii şi câţiva regi. Deveniţi duşmani ai Romei în
ultimul război samnitic, au fost supuşi, în 290 î.Hr. de
Curius Dentatus. Sub Augustus, Sabina a făcut parte
din regiunea a I V-a.
Secchi, Ettore, om politic italian (Cremona 1851 -Roma
1924). Unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai
radicalismului de la începutul secolului XX, în 1901
susţine teza împăcării între monarhie şi democraţie,
creând premisele participării radicalilor la guvernare
(1906-1914). Adept al neutralităţii în 1915, a acceptat,
totuşi, să facă parte din guvernele de unitate naţională
(1916-1919) din timpul primului război mondial.
Nemaifiind ales în parlament în alegerile din 1921, a
refuzat numirea ca senator pe viaţă.
Sacco,Mco/o(n. 1891-Charleston 1927) si Vanzetti,
Bartolomeo (Villafaletta, Cuneo, 1888-Boston 1927),
imigranţi italieni în SUA, anarhişti, au fost condamnaţi
la moarte în 1921 de un tribunal din Massachusetts
sub acuzaţia de a fi ucis cu un an înainte doi oameni în
timpul unui jaf. Inconsistenţa probelor a făcut imediat
loc ideii că italienii au fost ţapi ispăşitori pentru o cam-
panie xenofobă; în ciuda unei campanii internaţionale în
sprijinul eliberării lor, au fost executaţi la 22. VII. 1927.
în 1977, cazul a fost redeschis şi autorităţile americane
au recunoscut oficial nevinovăţia lor. Sadat, Anwar
al-, om politic egiptean (Mit Abu el-Kom 1918-
Cairo 1981). Ofiţer de carieră, vicepreşedinte al
republicii in 1969, a fost succesorul lui Nasser la
preşedinţie ( 1970) şi în 1973 a fost şef al guvernului. De
orientare moderată, după războiul cu Israel din 1973
(războiul de Kippur), în care, iniţial, a avut loc o ofensivă
egipteană, îşi va consolida prestigiul şi va scoate Egiptul
de pe linia politică tradiţională, filosovietica, promo-
vând o apropiere de SUA şi de Arabia Saudita ( 1976)
şi păşind pe calea dialogului cu Israel (vizita la Ierusa-
lim, 1977; acordul de la Câmp David, 1978; tratatul de
pace, 1979), fapt ce a dus la o ruptură cu (arile arabe
ale „refuzului". Distins cu premiul Nobel pentru pace
împreună cu liderul israelian Beghin ( 1978), a fost asa-
sinat in timpul unei parade militare de către un comando
al organizaţiei Fraţilor musulmani. Sadowa, bătălia de
la, înfruntare decisivă din războiul austro-prusac
desfăşurată la 3. VII. 1866 lângă satul boem cu acest
nume: armata austriacă a generalului L. A. von Benedek
a fost înfrântă de prusacii comandaţi de H. von Moltke şi
de prinţul moştenitor Frederic Wilhelm. saduchei,
partid religios ebraic, format din aristocraţia
sacerdotală, apărut în a doua jumătate a sec.II î.Hr. şi
adversar al fariseilor (v.). Considerau demnă de respec-
tată doar legea scrisă a Bibliei, şi nu legea orală transmisă
de farisei, refuzând să creadă în învierea morţilor. Au
fost principalii adversari ai predicilor lui Isus. Au
dispărut în anul 70 d.Hr., după cucerirea Ierusalimului
şi distrugerea Templului de către romani. Safavizi, sau
Safawizi, dinastie musulmană şută care a domnit în
Persia din 1502 până în 1736. întemeiată de Ismail i (l
483-1524), descendent al lui Safit ai-Din, de la care
vine numele de S., a atins apogeul sub Abbas I cel
Mare ( 1587-1628) care a reuşit să cucerească de la
turci teritorii întinse din Mesopotamia. După o pe-
rioadă de decadenţă, suveranii S. au fost loviţi de invazia
triburilor afgane (1722) şi îndepărtaţi definitiv de la
putere, în 1736, de turcul Nadir Şah. SafB, Aurelio,
om politic italian (Forli 1819-San Varano, Forlì, 1890).
Membru, împreuna cu G. Mazzini şi C. Armellini, în
triumviratul care a condus Republica Romană (1849),
s-a refugiat după aceea în Elveţia şi în
SAHARA
Anglia. Director al cotidianului „II popolo d'Italia" de
la Neapole (începând din 1860), a fost ales deputat în
1861, dar a demisionat în ianuarie 1864. A fost unul
dintre susţinătorii cei mai devotaţi ai cauzei republicane,
devenind principalul lor reprezentant după moartea
lui Mazzini.
Sahara, regiune întinsă din Africa de nord, caracteri-
zată prin vaste zone desertice şi împărţită între Egipt,
Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Sahara Occidentală,
Mauritania, Mali, Niger, Ciad şi Sudan. Locuită încă
din epoca preistorică, a găzduit o civilizaţie înfloritoare
înainte ca procesul treptat de deşertificare să se accen-
tueze (începând din 6000 î.Hr. şi, mai ales, după 2500
î.Hr.). Datorită folosirii cămilelor (sec.IV-V), a devenit
o zonă de tranzit pentru schimburile comerciale dintre
populaţiile din Africa Neagră şi coasta mediteraneană,
în sec.VII, arabii s-au alăturat berberilor pe rutele
tradiţionale ale caravanelor care străbăteau S. (având
în Tombouctou un centru comercial înfloritor pentru
aur şi fildeş) şi au răspândit islamismul în întreaga
zonă, intrând în legătura şi cu marile imperii sudaneze
(Ghana, Kanem-Bornu, Mali, Songhai). Pe la ju-
mătatea sec. XVIII a început pătrunderea francezilor
în S. centrală şi de vest, iar între 1798 şi 1800 a avut
loc prima traversare europeană a deşertului realizată
de F. Hornemann. în 1830, s-a consolidat poziţia
Franţei în Algeria, în 1888 Spania a înfiinţat colonia
Rio de Oro. în 1912, Italia a ocupat Libia, în zona
răsăriteană se aflau englezii. Prin destrămarea
imperiilor coloniale, S., a cărei importanţă a crescut
considerabil prin descoperirea în subsolul său a
zăcămintelor de petrol, a fost împărţită între noile
ţări africane.
Sahara Occidentală, teritoriu din Africa de nord-vest,
posesiune portugheză în sec.XIV, a trecut sub stăpâni-
rea Spaniei (1888, colonia Rio de Oro, apoi Sahara
spaniolă din 1958). în 1970, Frontul Polisario a declan-
şat lupta pentru a obţine independenţa, mai întâi faţă
de Spania, şi apoi de sub ocupaţia Marocului şi Mauri-
taniei. în 1979, Mauritania a renunţat la orice revendi-
care teritorială, iar partea care îi revenise a fost anexată
Marocului, în timp ce Frontul a proclamat Republica
Arabă Saharoui Democrată (RASD) admisă printre
membrii OUA (1982). în 1988, un plan al ONU a
propus o soluţie pentru creşterea autodeterminării re-
giunii, dar referendumul proiectat a fost amânat în per-
manenţă în lipsa unui acord politic dintre părţile în
cauză. O nouă rundă de negocieri a Început la jumătatea
anului 1997 sub egida ONU.
Saharov, Andrei Dmitrievici, savant sovietic (Moscova
1921 -1989). Cercetător în fizica teoretică şi astrofizica,
a fost unul dintre realizatorii bombei cu hidrogen sovie-
tice, în anii '60, a devenit unul dintre cei mai de seamă
1124
disidenţi împotriva regimului comunist. Scrierea sa
publicată în 1968, Progres, coexistentă f i libertate inte-
lectuală, a dus la îndepărtarea sa din munca ştiinţifică,
în 1970, a fondat Comitetul Sovietic pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a militat pentru îndepărtarea
eventualităţii unui război nuclear, în 1975, i-a fost
conferit Premiul Nobel pentru pace. Din 1980, a primit
domiciliu forţat în oraşul Gorki; Gorbaciov i-a permis,
în 1986, să se reîntoarcă la Moscova. Reabilitat pe
deplin, a fost ales în 1988 ca deputat în parlament.
Saint-Germain-en-Laye, tratatul de la, semnat la
10.IX.1919, la sfârşitul primului război mondial, a
stabilit condiţiile păcii dintre Austria şi puterile învin-
gătoare. I s-a impus Austriei să recunoască frontiera
de la Brennero cu Italia, renunţând nu numai la regiunea
Trentino, ci şi la Tirolul meridional (devenit regiunea
Alto Adige), cu populaţie majoritar germană, şi, de
asemenea, să acorde independenţă Cehoslovaciei (căreia
îi ceda Boemia, Moravia şi Silezia austriacă), Poloniei
(care, după aceea, a primit şi Galiţia) şi Iugoslaviei
(care a obţinut Camicia, Stiria de Sud, Dalmaţia şi Bosnia-
Hcrţegovina). Austria a cedat României Bucovina. Tratatul
interzicea, în plus, o viitoare fuziune între Austria şi
Germania (Anschluss, v.).
Saint-Just, Louis-Antoine-Léon, om politic francez
(Decize 1767-Paris 1794). Deputat în Convenţie ( 1792),
admirator al lui Robespierre, membru al grupului
Montagne şi al clubului iacobinilor, a cerut insistent ca
Ludovic XVI să fie executat şi a militat pentru o
republică egalitară şi respectând principiile morale.
Ales, în februarie 1794, preşedinte al Convenţiei, a
condus, împreună cu Robespierre, „Teroarea", a
formulat actul de acuzare împotriva moderaţilor
hebertişti şi a „indulgenţilor" lui Danton. A fost
ghilotinat împreună cu Robespierre după 9 Thermidor.
Saint Kitts şi Nevis, stat în America Centrală, în
Antilelc Mici (Leeward), cuprinzând insulele Saint
Christopher (creolă: Saint Kitts) şi Nevis. Sup. : 269,4 km2.
Pop.: 42 000 loc., 91% negri. Capir. Basseterre (pe
insula Saint Christopher). Limba: engleza (oficială);
uzuală creola-engleză. Kelig. : protestantă şi catolică
(10%). Insulele Saint Christopher şi Nevis au fost
descoperite de Columb în 1493. Colonie engleză din
1623, apoi stat asociat la Marea Britanie ( 1963), ţara a
obţinut independenţa la 19.IX.1983 ca stat membru în
Commonwealth. După 15 ani de hegemonie a Mişcării
de Acţiune Populară şi după ce s-a constatat că membrii
guvernului condus de K. Simmonds erau amestecaţi în
traficul internaţional de droguri, în 1995 laburiştii au
câştigat alegerile.
Saint Lucia, stat insular în America Centrală, în Antilelc
Mici ( Windward), între Martinica, la N, şi Saint Vincent,
la S. Sup.: 616 km*. Pop.: 143 000 loc., 90 % negri.

Capii. : Castries. Limba: engleza (oficial); uzuală creola-
francezà. Relig. : catolică (90%). Descoperită de Columb
pe la 1500, insula a fost, din 1650, colonie franceză,
după care a fost cedată, în 1814, Marii Britanii. Şi-a
dobândit independenţa la 22.11.1979 ca stat membru în
Commonwealth, în 1997, laburiştii au preluat pentru
prima dată puterea prin liderul lor, K. Anthony. Saint-
Quentin, bătălia de la, a avut loc la 10. VIII. 1557, în
timpul războaielor dintre regii Franţei şi Habsburgi.
Armata spaniolă, comandată de Emanuele Filiberto de
Savoia, care asedia S. Q. a nimicit armata franceză aflată
sub comanda conetabilului A. de Montmorency trimisă
în ajutorul fortăreţei. Victoria spaniolilor a dus la pacea
de la Cateau-Cambresis ( 1559). Saint-Simon,
Claude-Henry de Rouvroy conte de, filosof şi
sociolog francez (Paris 1760-1825). Susţinător
entuziast al dezvoltării industriale, a interpretat
dinamica evenimentelor istorice ca o alternare neîncetată
de „epoci organice" (caracterizate prin valori şi instituţii
bine organizate şi solide) şi „epoci critice", de transfor-
mări. Teoretician al „filosofie! pozitiviste" şi al unei
abordări ştiinţifice a problemelor sociale şi politice, a
preconizat apariţia unei noi societăţi orientate către
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale proletariatului, ca
o transpunere în viaţă a mesajului evanghelic. Discipolii
săi, Enfantin şi Bazard, au creat un curent important al
socialismului utopic (sansimonism). Saint Vincent şi
Grenadinele, stat insular în America Centrală, în
Antilele Mici (Winword). Sup.: 389 km 2. Pop.: 112
000 loc., din care 74 % de culoare si 19 % metişi.
Capii.: Kingstown (pe insula Saint Vincent). Limbă:
engleză (oficială), uzuală creola-engleză. Kelig. :
protestantă (56%), catolică (19%). Descoperită în 1498
de Columb, insula S. V. a fost colonizată de către englezi
începând din 1672 şi recunoscută de Franţa, în 1783,
ca posesiune britanică. Stat asociat Marii Britanii, din
1969, şi-a dobândit, împreună cu Grenadinele de Nord,
independenţa la 27.X. 1979, ca stat membru în
Commonwealth. Starul, extrem de sărac, a devenit o
bază pentru traficul internaţional de droguri. Saint
Vincent de Paul, Societatea, fondată în 1833 de opt
membri ai Societăţii pentru Bunele Studii creată de
Bailly de Suray. Inspirată de F. Ozanam şi dedicată
sfântului francez Vincent de Paul (l 581-1660), inten-
ţiona să-l slujească pe Cristos prin ajutorarea celor
săraci, pentru care organiza acţiuni caritabile. Protejată
de Grigore XVI, s-a răspândit în întreaga lume.
Saladin, nume europenizat după Salah al-Din Yusuf
ihn Ayyub (Takrit 1138-Damasc 1193), sultan al Egip-
tului (1171-1193) şia) Siriei (l 174-1193), întemeietor
al dinastiei Ayyubizilor. De naţionalitate kurdă, după
ce a unificat teritoriile Islamului prin impunerea
dominaţiei sale asupra Arabici şi a principatelor
SALASCO, ARMISTIŢIUL
selgiucidc din Mesopotamia şi Asia Mică, s-a angajat
în alungarea din Palestina a cruciaţilor creştini, cucerind,
în 1187, Ierusalimul şi Antiohia şi opunându-sc cu succes
încercării ulterioare de recucerire întreprinsă de cea de-a
III-a cruciadă, condusă de Richard Inimă de Leu ( 1189-
1192). S. i-a tratat omenos pe cei învinşi, permiţând
după aceea accesul liber al creştinilor la Locurile Sfinte.
Este considerat drept una dintre cele mai importante
figuri ale istoriei musulmane, datorită şi preocupării
sale de a readuce în atenţie doctrina sunnită.
Salamina, insulă grecească în golful Saronic, în faţa
portului Pireu. Aici a avut loc în anul 480 î.Hr. o bătălie
navală decisivă între flota grecească, aflată sub comanda
atenianului Temistocle şi cea persană a lui Xerxes. Mane-
vrele lui Temistocle au atras flota inamică într-un spaţiu
marin îngust, unde jumătate din ea a fost distrusă.
Salan, Raoul, general francez (Roquecourbe, Tarn, 1899-
Paris 1984). A luptat în rândurile forţelor Franţei Libere
în timpul celui de-al doilea război mondial. Comandant-
şef al forţelor franceze din Indochina ( 1952-1954) şi în
Algeria ( 1956-1958), în 1958 a susţinut venirea la putere
a generalului de Gaulle, dar, când acesta a decis să acorde
independenţă Algeriei, a participat la un puci militar la
Alger (22-25.IV. 1961 ) şi a condus, după aceea, mişcarea
clandestină antigaullistă OAŞ (v.). Condamnat la moarte
în 1962 (sentinţă comutată în închisoare pe viaţă), a fost
graţiat în 1968.
Salandra, Antonio, om politic italian (Troia, Foggia, 1853-
Roma 1931 ). Unul dintre cei mai importanţi reprezen-
tanţi ai dreptei parlamentare, a devenit preşedinte al
Consiliului datorită unei coaliţii formate împotriva lui
Giolitti (III. 1914). La declanşarea primului război
mondial, de acord cu ministrul de externe, A. di Sân
Giuliano, a declarat neutralitatea Italiei încercând să
negocieze cu Austria cedarea paşnică a regiunilor
Trentino şi Venezia Giulia. Totuşi, a încheiat, ulterior,
cu puterile înţelegerii pactul de la Londra (v., 26.IV. 1915)
şi a denunţat Tripla Alianţă (4.V. 1915), pregătind, în
acest fel, declaraţia de război. Dată fiind reacţia ostilă a
majorităţii neutraliste din Cameră, şi-a înaintat demisia
(I3.V.1915), respinsă de regele Victor Emanuel III.
Camera a votat în cele din urmă pentru acordarea de
puteri depline guvernului său, care a intrat în război
alături de puterile Antantei (24.V. 1915). Acuzat de a fi
comis greşeli în ducerea războiului, S. a fost nevoit să
demisioneze, la 12.VI.1916. După ce a simpatizat cu
fascismul, intrând pe lista electorală foarte mult lărgită
a fasciştilor (1924), s-a retras din viaţa politică. Ales
senator din 1928. salariu, v. muncă.
Salasco, armistiţiul, semnat la Milano, la 9.VIII.
1848, de şeful de stat-major piemontez, C. Canera di
Salasco, şi de cel austriac, H. von Hess, a pus capăt
1125
SALAZAR
primei faze a celui dintâi război de independenţă; durata
lui a fost stabilită la şase săptămâni cu posibilitate de
prelungire şi a fost denunţat de guvernul piemontez la
12.111.1849.
Salazar, Antonio de Oliveira, om de stat portughez
(Santa Comba Deo, Viseu, 1889-Lisabona 1970). Mi-
nistru de finanţe sub dictatura generalului A. de Fragoso
Cannona, în 1932 a devenit şef al guvernului şi s-a
menţinut în aceasta funcţie timp de 36 de ani, guvernând
în mod dictatorial. Prin constituţia din 1933 a creat o
republică „unitară şi corporatistă" şi un „stat nou"
autoritar şi cu caracter catolic. L-a susţinut pe Franco
în timpul războiului civil spaniol şi a încheiat cu el
Pactul iberic (1942). A păstrat legăturile de prietenie
tradiţionale cu Marea Britanic şi, din acest motiv,
Portugalia a rămas neutră în timpul celui de-al doilea
război mondial şi, în 1949, a fost unul dintre fondatorii
Pactului Atlantic. Din 1961, a trebuit să facă faţă revoltei
armate din colonii (Angola şi Mozambic), dar a respins
orice propunere de decolonizare. S-a retras de la putere
în 1968, lovit de 9 boală gravă. Regimul creat de S. a
fost răsturnat prin lovitura de stat militară din anul
1974.
Salerno, oraş italian din sudul regiunii Campania,
capitală de provincie. Colonie romană (197 î.Hr.), a
fost ocupată de longobardi în 646 şi a făcut parte din
ducatul de Benevento iar după împărţirea acestuia a
apărut un principat de S. (847). A atins nivelul maxim
de strălucire sub stăpânirea lui Guaimario V (1027-
1052) care a ocupat aproape toată Italia meridională ca
duce de Calabria şi de Puglia; la moartea sa, principatul
a fost ocupat de Robert Guiscard (1076). Sediu al fai-
moasei Şcoli medicale, oraşul a decăzut sub stăpânirea
suveranilor de Suabia; în 1419, a fost cedat ca feudă
către familia Colonna, apoi către Orsini şi Sanseverino.
în 1632, oraşul a fost încorporat în regatul Neapole, a
cărui soartă a împărtăşit-o până în epoca modernă, în
timpul celui de-al doilea război mondial, la 9.1X. 1943,
în sudul oraşului, anglo-americanii au operat o debarcare
pentru a grăbi eliberarea Neapolelui. După aceea, S. a
fost sediul guvernului Badoglio (IV-V. 1944). Rezervele
formulate de partidele antifasciste în privinţa lui Victor
Emanuel 111 şi a lui Badoglio au fost depăşite datorită
aşa-numitei „schimbări de la S." (2.IV. 1944), a liderului
comunist P. Togliatti care, la întoarcerea sa din URSS,
a sugerat amânarea luării unei decizii în controversa
asupra formei viitoare de guvernământ, monarhie sau
republică, până la sfârşitul ostilităţilor şi a afirmat
prioritatea in acel moment a luptei de eliberare naţională.
salezieni, congregaţie religioasă (Societatea Sf. François
de Sales), fondată de Giovanni Bosco in 1859, după o
lungă perioadă de apostolat petrecută de acesta printre
tinerii piemontezi. Prima acţiune a s. a fost pregătirea
1126
unor predicatori care, în zilele de sărbătoare, să con-
tribuie la educaţia religioasă a tinerilor; în cadrul socie-
tăţii au apărut, apoi, adăposturile pentru săraci şi
atelierele pentru învăţarea şi practicarea unor meserii
(croitorii, tâmplarii şi legatori! de cărţi), constituind
nucleul viitoarelor şcoli profesionale care vor deveni
o caracteristică a s.
salică, legea, complex de legi ale francilor, unele dintre
cele mai vechi documente de drept cutumiar germanic.
Prima sa variantă datează, probabil, din sec.V şi era o
iniţiativă a lui Clovis, în timp ce perfecţionarea ulterioară
şi adăugirile au fost opera suveranilor carolingieni care,
prin Cupitularia Legis salicae, au răspândit-o şi în
Italia. Prevedea pedepse pecuniare proporţionale cu
gravitatea delictelor comise; într-o manieră foarte rigidă
era prevăzut şi ceremonialul proceselor plin de
semnificaţii simbolice. Pe baza 1. s., a luat fiinţă,
începând din sec. XIV, principiul excluderii femeilor
de la succesiunea la tron.
Salisbury, Roben Arthur Talbot Gascoyne-Cecil,
marchiz de, om politic britanic (Hatfield 1830-1903).
La moartea lui B. Disraeli ( 1881 ), a deveni şeful Parti-
dului Conservator. De mai multe ori ministru de externe
şi prim-ministru (1885, 1886-1892, 1895-1902), a
condus Imperiul britanic spre expansiunea sa maximă,
printr-o politică activă colonială în Africa, totul culmi-
nând cu războiul anglo-bur (v.), în acelaşi timp, în
Europa a dus o politică de „izolare mândră", refuzând
să încheie alianţe cu celelalte puteri. Pe plan intem, S.
s-a opus acordării autonomiei Irlandei şi i-a primit în
partidul conservator pe liberalii unionisti. SaHustius,
Caius Crispus ( Amitemum 86-Roma 35 î.Hr.). Originar
dintr-o familie plebee înstărită, a urcat câteva trepte ale
unei cariere senatoriale înainte de a se retrage din viaţa
politică, după moartea lui Caesar (pe care-1
susţinuse), în locuinţa sa (Horti sallustiani) de pe colina
Pincio. Operele sale cele mai importante. Istoriile, Răz-
boiul împotriva lui lugurtha, Conjuraţia lui Catilina,
sunt scrieri istoriografice caracterizate printr-un puter-
nic pesimism datorat crizei etico-politice în care se
afla Roma către sfârşitul perioadei republicane. Salò,
Republica de la, o altă denumire a Republicii
Sociale Italiene (v.). SALT, v. dezarmare.
Saluzzo, marchizatul de, a apărut în a doua jumătate
a sec. XII datorită lui Manfred I (m. 1175). Extins sub
Tommaso I ( 1244-1296), în anii următori marchizatul
s-a aflat sub ameninţarea Casei de Savoia şi a Franţei
(faţă de care marchizii prestau jurământ de vasalitate),
dar a reuşit întotdeauna să-şi păstreze o relativă inde-
pendenţă. Ocupat de Carol l de Savoia (1487), şi-a
consolidat legăturile cu Franţa. Rezistând formal până
în 1548, marchizatul a fost anexat la Dauphiné de către

regele Henric II al Franţei, trecând apoi (1601, pacea
de la Lyon) in stăpânirea suveranilor de Savoia.
Salvador, El, stat din America Centrală. Sup.: 21 041
km2. Pop. : 5 768 000 loc. Capit. : Sân Salvador. Limba:
spaniola. Relig. : catolică. Vecini: E şi N Honduras, NV
Guatemala, S Oceanul Pacific. Forma de stat: republică
prezidenţială.
Structura economică, relativ mai solidă decât a statelor
vecine, a fost slăbită de o instabilitate politică per-
manentă. 1523-1821
Ţara, cucerită de P. de Alvarado, face parte din
căpitănia spaniolă generală a Guatemalei. 1824-1838
S. face parte din Provinciile Unite ale America
Centrale.
1841 Declaraţie de independentă şi constituţie a re-
publicii. Alternantă la putere a conservatorilor şi a
liberalilor (care provoacă o modernizare for(ată în
dauna ţăranilor). 1931-1932
Primele alegeri libere. Legalizarea Partidului
Comunist al lui F. Marti. Insurecţie ţărănească
reprimată violent (la matanzff). Luarea puterii de către
militari. 1931-1944
Dictatura lui M. Hernandez Martinez. 1962
Ia fiin(ă o republică prezidenţială, condusă de
Partidul Concilierii Naţionale. 1969 Război cu
Honduras. 1973 N. Duarte prezidează un guvern de
unitate naţională cu democrat-creştinii, comuniştii şi
na-{ional-revoluţionarii.
1977 Preşedinţia generalului C. Humberto Romero;
mişcările populare şi gherila care luase fiinţă
sunt reprimate cu ajutorul aşa-numitelor„esca-
droane ale morţii".
1979 Lovitură de stat a unor militari reformatori. N.
Duarte şi A. Magana preiau pe rând preşedin-
ţia. Războiul civil ia amploare datorită şi eşuării
reformei agrare.
1980 Arhiepiscopul O. A. Romero este asasinat în
catedrală de membri ai „escadroanelor morţii".
1984 Duarte îl învinge pe reacţionarul D'Aubuisson
şi redevine preşedinte. Se intensifică activitatea
gherilei Frontului de Eliberare Naţională
F. Marti (FLMN).
1989 Alegerea ca preşedinte a liderului dreptei, A.
Cristiani. Se înteţeşte războiul civil dintre FLMN
şi „escadroanele morţii".
1992 între guvern şi FLMN, care a pus sub asediu
capitala, se încheie acorduri generale de pace
datorită medierii ONU. Demobilizarea mem-
SALVEMINI
brilor gherilelor; FLMN se transformă în cel mai
important partid de opoziţie. 1994-1996
La alegerile prezidenţiale, candidatul din partea
guvernului, A. Calderon Sol, obţine 70 % din voturi.
Politică drastică neoliberistă şi de deschidere a S.
către capitalul străin, sub supravegherea FMI.
îmbunătăţire a indicatorilor economico-financiari,
dar cu costuri sociale foarte ridicate care dau naştere
unor numeroase manifestaţii de protest. 1997-1998
Succes electoral net al FLMN care cucereşte 1/3 din
locuri şi conducerea celor mai mari oraşe; delincventa
face 10 000 de victime. Salvatorelli, Luigi, istoric
italian (Marsciano, Perugia, 1886-Roma 1974).
Primele sale studii se referă la istoria creştinismului
antic şi medieval. S-a opus fascismului pe care l-a
considerat ca o expresie reacţionară a micii burghezii
de formaţie umanistă (Naţional-fascismul, 1923). A
scris o importantă istorie, Gândirea politica italiană
de la 1700 la 1870 (1935). In 1942 s-a aflat printre
fondatorii Partidului Acţiunii, în colaborare cu G.
Mira a scris Istoria Italiei în perioada fascistă
(1956).
Salvemini, Gaetano, istoric şi om politic italian (Mol-
fetta, Bari, 1873-Sorrento, Neapole, 1957). A studiat
la Florenţa cu P. Villari şi a publicat o serie de scrieri
asupra istoriei medievale: Demnitatea cavalerească în
Comuna din Florenţa ( 1896) şi Magnaţi şi oameni din
popor din Florenţa, de la 1280 la 1295 (1899). A
colaborat la ziarele socialiste „Critica sociale" şi
„Avanti!", în coloanele cărora a expus pe larg problema
meridională, în Slujitorul lumii interlope (1909), a
polemizat cu sistemele clientelare şi dictatoriale ale lui
G. Giolitti pe tema corupţiei parlamentare, în 1911, s-a
distanţat de socialism şi a fondat săptămânalul
„L'Unità", prin intermediul căruia a susţinut poziţiile
intcrvenţionismului democratic. Deputat (l919-1921 )
pe listele foştilor combatanţi, a susţinut ideca unei păci
care să recunoască drepturile naţionalităţilor, opunându-
se, în acelaşi timp, anexării la Italia a Dalmaţiei.
Antifascist, a editat, împreună cu fraţii C. şi N. Rosselli
şi cu E. Rossi, revista antifascistă clandestină „Non
mollare". Arestat şi, apoi, pus provizoriu în libertate,
s-a refugiat în Franţa şi a participat la întemeierea
mişcării Justiţie şi Libertate. In 1934, s-a mutat în SUA
şi a predat la Universitatea Harvard, în acei ani a scris
câteva lucrări despre politica externă italiană: De la
pactul de la Londra la pacea de la Koma (1925);
Mussolini în diplomatie ( 1932); Politica externă a Italiei
din 1870 până in 1915 (1944). în 1949, s-a întors la
universitatea din Florenţa.
1127
SAMARIA
Samaria, regiune istorică a Palestinei antice centrale,
între Galileea, ludcea şi râul Iordan. Si-a luat numele de
la oraşul S. (fondat pe la 870 î.Hr.), capitală a regatului
de nord (Israel) după dezmembrarea regatului lui David.
După aceea, a fost locuit de o populaţie pe care iudeii,
întorşi din exilul babilonian, au considerat-o impură şi
bântuită de datini păgâne.
Samarkand, oraş din Uzbekistan, întemeiat în mileniul
III sau IV î.Hr., este unul dintre cele mai vechi oraşe
din Asia Centrală. Cucerit de Alexandru cel Mare (329
î.Hr) şi distrus de Ginghis Han (1220), S. a renăscut la
o şi mai mare strălucire sub Tamerlan, care a făcut din
el capitala întinsului său imperiu. Cucerit de triburile
uzbece în sec. XVIII, a intrat în cele din urmă sub
stăpânirea ruşilor (l 868).
samizdat, cuvânt (rus. : autoeditare) prin care, în URSS,
era denumită producerea de lucrări neagreate de regim
şi reproduse în diferite forme artizanale (manuscris,
dactilografiere etc.). Existent încă din vremea Rusiei
{ariste, s. a atras atenţia începând din anii '60 şi, datorită
lui, au fost răspândite opere literare,.istorice şi politice
care, altfel, ar fi fost cenzurate. Printre cei mai mari
autori ale căror cărţi au fost cunoscute în acest fel s-au
numărat A. Soljeniţîn şi A. Siniavski. samniţi, veche
populaţie italică vorbitoare de limbă oscă, stabilită în
munţii Samnium (actualmente Abruzzo), împărţita în
triburi care formau o puternică structură federală, în
cursul sec. V î.Hr., au început să migreze către zonele
mai fertile din Sud, ameninţând aşezările etrusce şi greceşti
din Campania, în sec. IV î.Hr., au intrat în conflict cu
Roma (v. samnitice, războaie), în timpul războiului
social, samniţii s-au aliat cu marsii răsculaţi. Principalele
aşezări samnite: Boviano, Isemia, Venafro, Avelline.
samnite, războaie, trei războaie purtate între Roma
şi confederaţia triburilor samnite în sec. IV-III î.Hr. în
primul r. s. (343-341 î.Hr.), Roma a venit în ajutorul
oraşului Capua, atacat de samniţi, dar, după primele
victorii, a încheiat cu duşmanii înţelegeri asupra sferelor
de influenţă (354). Al doilea r. s. (326-304 î.Hr.) declan-
şat din cauza controlului asupra Neapolelui, a pus Roma
într-o dificultate prelungită datorită tehnicilor de luptă
ale inamicilor, care i-au obligat pe romani la umilinţa
„furcilor caudine", începând din anul 314, în ciuda
unei coaliţii a samniţilor cu alte populaţii italice, romanii
au ieşit învingători cucerind Noia şi Boviani. Al treilea
r. s. (298-290 î.Hr.), a înregistrat, prin bătăliile de la
Sentine (295) şi Aquilonia (293), momente decisive în
favoarea Romei. R. S. au reprezentat pentru Roma o
etapă esenţială în lărgirea sferei sale de dominaţie terito-
rială: anexând Samnium, Picenum, Sabina, Roma a intrat
într-un contact direct cu Magna Graecia. Samoa, stat
insular în Oceania. Sup. : 2 842 km2. Pop. : 163 000 loc.
din care 88 % polinezieni-samoani şi 10 %
1128
metişi. Capir. : Apia (pe insula Upolu). Limba: samoana
şi engleza (oficiale). Kelig. : protestantă (63 %), catolică
(22 %). Pozifiegeografică: Oceanul Pacific de Sud. Nu-
mite Insulele Navigatorilor de primii descoperitori olandezi
(1772), insulele S. occidentale au devenit în 1899
protectorat al Germaniei, de la care au fost luate, în 1914,
la începutul primului război mondial, de Noua Zeelandă
care le-a primit spre administrare de la Societatea
Naţiunilor (1920). La l .1.1962, au devenit stat indepen-
dent în cadrul Commonwealthului. Insulele S. orientale,
în schimb, sunt un teritoriu „neîncorporat" al SUA.
samurai, războinici din perioada feudală japoneză
(jap.: samurau, a fi în serviciul cuiva). Casta s. s-a
consolidat începând din sec. IX. Educaţi în spiritul
unui cod etic rigid care cultiva disciplina, onoarea şi
loialitatea (bushido), la început în serviciul daimyo
(feudatari, moşieri), s. au devenit, cu timpul, o adevărată
elită birocratico-administrativă şi după sec. XVI au
devenit tot mai mult o clasă politică de elită, apărătoare
a vechilor tradiţii, în 1871, în timpul procesului radical
de modernizare a tării, casta s. a fost desfiinţată prin
lege, dar a continuat să reprezinte parţial conducerea
politică japoneză.
Sancho III Garces cel Mare (n.cca 992-m. 1035),
rege al Navarrei (1001-1035). Cu ajutorul cuceririlor
teritoriale şi al unei politici matrimoniale abile a făcut
din regatul său, el fiind cel mai important suveran al
acestuia, un mare stat care cuprindea, pe lângă Navarra,
Leon, Gasconia, Castilia şi Aragon (practic, întreaga
Spanie necucerită de musulmani). La moartea sa,
teritoriul a fost, totuşi, împărţit între cei patru fii ai săi.
sancţiuni economice, tentativa de a influenta prin
mijloace economice politica unui stat pentru a-1 obliga
să-şi modifice politicile sau pentru a-şi schimba condu-
cerea. S. e. pot fi limitate sau totale, în acest ultim caz
fiind vorba despre o blocadă economică, impusă câte-
odată şi prin mijloace militare, cum ar fi blocada navală
a coastelor. Chiar dacă folosirea acestei metode era
destul de cunoscută şi în trecut, până în 1918, s. e.
erau, în general, aplicate în completarea operaţiunilor
militare. Exemple tipice de s.e. au fost Blocada conti-
nentală din timpul războaielor dintre Marea Britanic şi
Napoleon I precum şi blocada economică impusă de
Tripla înţelegere împotriva Germaniei în timpul
primului război mondial. Apariţia Societăţii Naţiunilor
(1919) a creat speranţa că s. e. (prevăzute expres prin
art. 16 al documentului prin care aceasta era constituită)
vor fi o alternativă la folosirea forţei pentru a menţine
ordinea şi pacea în lume. Au fost adoptate împotriva
Italiei datorită agresiunii acesteia asupra Etiopiei
(1935-1936): adoptate la iniţiativa Marii Britanii, de
52 de state membre, s. e. au fost aplicate de la 18.XI. 1935
la 25 .VII. 1936; ar fi trebuit să blocheze exporturile în

Italia a materialelor de război şi a materiilor prime,
acordarea de împrumuturi avantajoase şi importurile
de produse manufacturiere din Italia. În realitate, chiar
şi cei care iniţiaseră aceasta măsură nu au avut intenţia
de a o aplica în totalitate şi nu a existat o blocadă a
operaţiunilor militare. Utilizarea s. e. s-a extins pe larg
după al doilea război mondial, nu numai datorită ONU,
care le poate adopta în urma deciziei Consiliului de
Securitate. S. e. decretate de guverne şi de instituţii se
mai numesc şi embargo; dacă sunt dictate de organizaţii
private se numesc boicot. Printre principalele cazuri
de s. e. pot fi amintite cele decretate de ONU împotriva
Rhodcsiei între 1965 şi 1979 pentru a obliga guvernul
lui I. Smith să cedeze puterea majorităţii de culoare;
cele luate împotriva Africii de Sud datorită politicii de
apartheid; împotriva Libiei pentru suspiciunea de com-
plicitate cu terorismul arab; împotriva unor ţări latino-
americane pentru încălcarea drepturilor omului; împo-
triva URSS pentru invadarea Afghanistanului în 1980;
împotriva Serbiei (1993-1996) pentru intervenţiile
acesteia în Croaţia şi în Bosnia. sanculoţi, denumire
peiorativă a acelor revoluţionari francezi care purtau
pantaloni lungi (clasele cele mai sărace) în loc de
pantaloni până la genunchi (culottes), folosiţi de nobili
şi de burghezie. S. au constituit aripa cea mai radicală
a Revoluţiei franceze şi din această categoric socială
făceau parte meşteşugari, mici negustori şi funcţionari.
Organizaţi în sistem capilar, pe cartiere, formau baza
Comunei din Paris şi au fost protagoniştii „zilelor
revoluţionare" din 5.X. 1789, care a dus la mutarea
regelui şi a parlamentului la Paris, şi din IO.VIII. 1792,
care a provocat arestarea lui Ludovic XVI şi sfârşitul
monarhiei. Au fost cei mai convinşi susţinători ai
politicii Terorii promovate de Robespierre. Sandinist,
Frontul de Eliberare Naţională, mişcare
nicaraguană apărută în 1962 pentru a lupta împotriva
dictaturii lui Somoza. O dată răsturnată dictatura şi
asumată puterea, în 1979 a emanat un guvern de inspi-
raţie marxistă, puternic influenţat de o adevărată teologie
a eliberării. Numirea ca preşedinte a liderului său,
D. Ortega (1984), a coincis cu declanşarea războiului
civil alimentat de contras, încheiat prin alegerile din
1990 care au consemnat înfrângerea sandiniştilor
(deveniţi, de atunci, principala formaţiune din opoziţia
democratică) şi acceptarea guvernului neoliberist al
V. Chamorro.
sanfedisti, „luptătorii Sfintei Credinţe" (Santa Fede),
aparţinând bandelor înarmate care, în 1799, s-au
revoltat împotriva francezilor şi a „patrioţilor" din
regatul Neapolelui. Organizate de cardinalul F. Ruffo
din Bagnara, au restaurat monarhia Bourbonilor. De
atunci, au fost denumiţi astfel susţinătorii vechiului
regim şi ai binomului „tronul şi altarul".
SAN MARINO
Sân Francisco, conferinţele de la, prima (25.IV-
26.VI. 1945) a aprobat Carta Naţiunilor Unite, dând
naştere ONU. A doua (20.VII-13.VIII şi 4-8.IX. 1951 )
a aprobat tratatul de pace dintre Japonia şi Aliaţi care,
însă, nu a fost semnat de statele comuniste. Japonia
renunţa la Coreea, la Formosa, la Pescadores, la Kurile,
la partea de Sud a insulei Sahalin şi la alte teritorii, i se
impuneau limitări ale forţelor armate şi se obliga să
plătească despăgubiri de război. San Giuliano,
Antonio Paterno - Castello marchiz de, om politic
italian (Catania 1852-Roma 1914). Primar al Cataniei
(1879), a fost ministru de externe (1905-1906,1910-
1914) şi ambasador în Marea Britanic şi în Franţa
(1906-1910). Susţinător al Triplei Alianţe, a păstrat
raporturi bune şi cu Antanta. A fost adept al cuceririi
Libiei şi a obţinut crearea unei Albanii
independente (1912). La izbucnirea primului război
mondial, a proclamat împreună cu A. Salandra neu-
tralitatea Italiei, începând tratative cu amândouă tabe-
rele politice implicate.
Sangnier, Marc, om politic francez (Paris 1873-1950).
Catolic, a întemeiat ( 1894) mişcarea „Sillon", de orien-
tare net democratică şi, din această cauză, condamnată
de Pius X (1910). Deputat din 1919 până în 1924,
pacifist, s-a angajat plenar în susţinerea reconcilierii
dintre Franţa şi Germania. Internat de nazişti într-un
lagăr (1944) a fost, după aceea, deputat şi preşedinte
al Mişcării Republicane Populare. Sankt Petersburg,
oraş rusesc la Marea Baltică, întemeiat de Petru cel
Mare în mai 1703 pe teritoriu finie ca o „poartă de
acces" ideală de acces a puterii ruseşti la mare, a fost
sabotat mult timp de către suedezi care, printr-o blocadă
navală severă au împiedicat timp îndelungat construcţia
lui. în 1712, în sfârşit, ţarul şi-a stabilit aici reşedinţa şi a
făcut din acest oraş capitala Rusiei. Dezvoltarea
ulterioară a oraşului a fost impresionantă, datorită şi
facilităţilor acordate de suverani antreprenorilor, în
primii treizeci de ani din sec. XIX a devenit un centru al
activităţilor revoluţionare (mişcarea decembristă din
1825). în 1914, la izbucnirea primului război mondial,
numele germanizat - Petersburg - a fost înlocuit cu
numele rusesc Petrograd. Rebotezat Leningrad de către
regimul sovietic în 1924, în timpul celui de-al doilea
război mondial a fost supus de germani unui asediu
foarte îndelungat, care a făcut circa 600 000 de victime
din rândul populaţiei (IX. 1941-1.1944). în 1991, în
urma unui referendum, locuitorii au decis ca oraşul
să-şi reia vechiul nume. Sân Marino, stat aflat pe
teritoriul Italiei, între Emilia-Romagna şi Marche. Sup. :
60,57 kmj. Pop. : 24 000 loc. Capii.: Sân Marino.
Limba: italiana. Relig.: catolică. Forma de stal:
republică independentă. Conform tradiţiei, a fost
întemeiat de sclavi dalmati conduşi de
1129
SAN MARTIN
călugărul eremit Marino di Arbe, refugiaţi pe Monte
Titano pentru a scăpa de persecuţiile din partea lui
Diocletian (sec.IV). Comună medievală, s-a aliat cu
familia Montefeltro şi, apoi, cu Della Rovere, extin-
zându-şi teritoriul. Devenit republică în sec. XIII, domi-
nat de ghibelini, a reuşit să se menţină independent în
ciuda tentativelor Statului Pontifical de a-1 lua în stăpâ-
nire ( 1739 şi 1786). Integritatea sa teritorială, recunos-
cută chiar şi de Napoleon, a fost confirmată de Congresul
de la Viena ( 1815). în timpul Risorgimento-ului, repu-
blica a susţinut cauza italiană, adăpostindu-1 pe Gari-
baldi ( 1849) şi pe mulţi alţi fugari. Independenta statului
S.M. a fost recunoscută şi de Regatul Italiei printr-un
acord din 1862 care-i garanta protecţia, în 1971, prin
revizuirea înţelegerilor cu Italia, a fost recunoscută
suveranitatea deplină a S. M., renunţându-se la obligaţia
din partea italiană de a apăra mica republică, aceasta
făcând parte, începând din 1988, din Consiliul Europei
iar din 1992 a devenit membră a ONU. San Martin,
José de, general şi om politic argentinian (Yapeyù,
actualmente Sân Martin, 1778-Boulogne-sur Mer,
Franţa, 1850), Erou al războiului de independentă
dintre America Latină şi Spania (a fost supranumit
El Libertador ~ Eliberatorul). A luptat în Spania
împotriva ocupaţiei napoleoniene, apoi s-a întors în
patrie şi a comandat armata răsculaţilor împotriva
dominaţiei spaniole, din 1813 până în 1816, când a
fost obţinută independenţa naţionali Printr-o traversare
glorioasă a Arizilor, a eliberat Chile (1817) şi Peru
(1819-1821). Devenit „protectorul" teritoriilor eli-
berate, cu puteri dictatoriale, în iulie 1822 s-a întâlnit
la Guayaquil cu S. Bolivar pentru a pune la punct o
acţiune comună, dar, la apariţia unor neînţelegeri, a
renun(at la titlul de protector şi s-a înapoiat în Argentina
ca simplu cetăţean, în 1824, s-a autoexilat în Franţa.
San Martino della Battaglia, localitate italiană din
provincia Brescia, teatru al bătăliei în care, la 24. VI. 1859,
în timpul celui de-al doilea război pentru independentă
şi în acelaşi timp cu bătălia de la Solferino, armata
piemonteză comandată de Victor Emanuel II a învins
aripa nordică a armatei austriece. Sanremo, conferinţa
de la, s-a ţinut la 19-26. VI. 1920, cu participarea Italiei,
Marii Britanii, Franţei, Japoniei, Greciei şi Belgiei
pentru a stabili soarta Germaniei şi a Imperiului
otoman în urma primului război mondial. S-a stabilit
regimul internaţional al Strâmtorilor, a fost alcătuit
proiectul viitoarei păci cu Imperiul otoman (v.
Sèvres, tratatul de la) şi s-a decis încredinţarea unor
mandate asupra teritoriilor arabe. sansimonism,
mişcare a socialismului utopic bazat pe ideile lui C.-
H de Saint-Simon (v.). San Stefano, tratatul de la,
semnat la 3.III. 1878, a pus capăt războiului (început la
23 .VI. 1877) în care Rusia
1130
învingea Turcia. Prevedea ca Rusiei să-i fie cedate
Dobrogea, oraşele Kars, Batumi şi Bayazid; autonomia
pentru Bosnia-Herţegovina; independenţa României;
crearea principatului Bulgariei Mari. Reacţiile celorlalte
puteri europene la această consolidare a forţei Rusiei
în Balcani au dus la o rediscutare a tratatului în cadrul
Congresului de la Berlin din iunie-iulie 1878. Santa
Anna, Antonio Lopez de, general şi om politic
mexican (Jalapa 1794-Ciudad de Mexico 1876). Colabo-
rator al lui A. Iturbide în timpul războiului de indepen-
dentă (1821), a contribuit la detronarea împăratului
pentru a se putea ajunge la proclamarea republicii
(l 823). O adevărată autoritate politică şi sub preşedinţia
lui A. Bustamante(1824-1832),în 1833 a obţinut preşe-
dinţia (arii şi a guvernat dictatorial până în 1848, când
înfrângerile din războaiele cu SUA care anexaseră Texasul
(1846-1848) 1-au obligat la exil. Rechemat în ţară de
militari şi ales dictator pe viată (l 853), a fost din nou
obligat să se refugieze în exil din 1855 până în 1874.
Santarosa, Santorre Annibale de Rossi di Pomarolo
conte de, patriot italian (Savigliano, Cuneo, 1783-Sfac-
teria, Grecia, 1825). Cu convingeri monarhist-constitu-
ţionale, a fost unul dintre iniţiatorii mişcării liberale din
martie 1821 din Piemont, devenind ministru de război
în guvernul provizoriu. După eşuarea mişcării, s-a re-
fugiat în diferite ţări şi a murit luptând pentru indepen-
denta Greciei.
Santiago de Compostela, oraş din Spania (Galicia),
datând de la începutul Evului Mediu, când a fost înte-
meiat datorită cultului dedicat unui mormânt datat în
sec. IX şi în care s-a considerat că s-ar fi aflat moaştele
Sf. lacob. A fost locul de desfăşurare al unor concilii şi
un centru spiritual important. Catedrala din oraş
(sec. XI) a devenit ţinta cea mai frecventată a pelerina-
jelor medievale, astfel încât s-au construit şi întreţinut
şosele directe care străbăteau întreaga Europă pentru a
ajunge acolo, în 1522, a fost fondată în oraş o univer-
sitate care a făcut din S. unul dintre centrele culturale
cele mai înfloritoare din Spania. Sao Tonte ţi
Principe, stat insular în Africa ecuatorială, situat în
Oceanul Atlantic în largul Gabonului. Sup. : 964 km2.
Pop. : 129 000 loc. Capitala: Sao Tome. Limba: creola-
portugheză. Relig.: catolică (83 %). Colonie portugheză
din 1522, şi-a dobândit independenta în 1975 sub
conducerea Mişcării pentru Eliberare din S.T. şi P.,
care a instaurat un regim monopartid de orientare
marxistă. După adoptarea unei noi constituţii în 1990,
în 1991 coaliţia partidelor din opoziţie a ieşit
învingătoare în alegerile legislative şi prezidenţiale,
aducându-1 la preşedinţie pe M. Trovoada (confirmat
în 1996). în 1994-1995, în alegerile anticipate, MLSTP
a ob(inut majoritatea voturilor şi a format un nou exe-
cutiv de unitate naţională.

Saracco, Giuseppe, om politic italian (Bistagno,
Alessandria, 1821-1907). Senatorin 1865, de mai multe
ori ministru, preşedinte al Senatului ( 1899-1900), după
alegerile din 1900 a fost numit preşedinte al Consiliu-
lui cu misiunea de a linişti spiritele după tentativele de
a instaura dictatura ale lui L.G. Pelloux. Saragat,
Giuseppe, om politic italian (Torino 1898-Roma
1988). Combatant voluntar în primul război mondial, a
aderat, în 1922, la socialismul reformist. Sub regimul
fascist, a emigrat în Elveţia ( 1925) şi, apoi, în Austria
şi în Franţa, in 1930, a realizat, împreună cu P. Nenni,
reunificarea celor două partide socialiste din exil,
apoi, reîntors în Italia, în 1943, a fost arestat şi
predat germanilor, dar a reuşit să evadeze împreună cu
S. Pertini. A prezidat Adunarea Constituantă până în
ianuarie 1947. Adversar al politicii care urmărea unifi-
carea PSI cu comuniştii, a condus sciziunea social-
democrată (1947), rămânând după aceasta şeful de
necontestat al PSDI. A fost vicepreşedinte al
Consiliului care-1 avea în frunte pe De Gasperi ( 1947-
1949) şi, apoi, pe Scelba şi pe Segni (I954-1957). După
debutul perioadei destalinizării, s-a pronunţat pentru
reapropierca de PSI (întâlnirea de la Pralognan cu Nenni,
1956) şi pentru formarea unui guvern de centru-stânga.
Ministru de externe în primul guvern de centru-stânga,
prezidat de A. Moro (1963), a fost ales preşedinte al
republicii (28.XII.1964), datorită voturilor acordate de
partidele de centru-stânga şi de PCI, fiind succesorul lui
A. Segni care demisionase pe motive de sănătate, în 1971,
la expirarea mandatului, s-a reîntors la conducerea PSDI.
Sarajevo, capitala Bosniei-Herţcgovina. Atestat încă
din sec. XIV, oraşul a fost cucerit de turci în 1429 şi a
trecut sub stăpânirea Austro-Ungariei în 1878, devenind
sediul conducerii militare din Bosnia-Herţegovina. A
fost teatrul asasinării arhiducelui Franz Ferdinand de
Habsburg şi a soţiei acestuia. Sofia, de către naţiona-
listul sârb G. Princip (28.VI.I914), eveniment care a
declanşat primul război mondial. După proclamarea
independenţei 1991), Bosnia-Herţegovina a fost ţinta
unui atac înverşunat din partea naţionaliştilor sârbi
bosniaci ( 1992-1995) care a făcut zeci de mii de victime
în rândul civililor şi a produs pagube imense oraşului
datorită bombardamentelor prelungite. După semnarea
acordurilor de la Dayton (1995, v.), o bună parte a
comunităţii sârbe a părăsit oraşul. sarazini, vechi
populaţii semite stabilite în Peninsula Sinai, au fost
printre primii care au adoptat islamismul, astfel încât
numele lor a devenit, pentru creştinii din Evul Mediu,
sinonim cu cel de musulmani. Din aşezările lor
permanente de pe teritoriul european (ca acelea de la
Fraxinetum, de pe lângă actualul Saint-Tropez, sau de
Ia gura de vărsare în mare a râului Garigliano, în
Campania), s. porneau în operaţiuni bine organizate de
SARGON CEL MARE
jaf în întregul bazin al Mării Mediterane. începând din
sec. XVI, s. au desfăşurat şi o activitate susţinută de
piraterie pentru capturarea de creştini care erau vânduţi,
apoi, ca sclavi, în Africa de nord.
Sardinia, regiune italiană cu statut special, cuprinzând
provinciile Cagliari (capitală), Nuoro, Oristano şi Sassari.
sec. XIII-VIII î.Hr
Apogeu al epocii de bronz, din care au rămas
construcţii impunătoare din piatră, în formă
de con (nuraghi).
sec. VIII î.Hr.
Colonizare a fenicienilor cartaginezi.
sec VI Sosirea pe insulă a grecilor focidieni veniţi din
Massalia (Olbia) şi alungaţi în scurt timp de
cartaginezii aliaţi cu etruscii.
238 Romanii pun stăpânire pe insulă. S. devine
provincie împreună cu Corsica (226 î.Hr).
455-530 d.Hr.
Dominaţie a vandalilor.
534 Cucerirea de către bizantini a insulei.
sec. VIII-IX
Incursiuni ale sarazinilor; începând din sec. IX,
încetează orice obligaţie fată de Imperiul de
Răsărit.
1022 Ieşind de sub dominaţia arabă, S. se divizează în
patru entităţi administrative guvernate prin au-
toritatea suverană a câte unui judecător: Cagliari,
Arborea, Logudoro şi Gallura. începe pătrun-
derea în insulă a pisanilor şi a genovezilor care
împart, treptat, insula in două sfere de influenţă.
1087 După un conflict făţiş, printr-un acord provi-
zoriu Corsica revine Genovei şi Sardinia Pisci.
1288 După înfrângerea de la Maloria ( 1284), pisanii
trebuie să cedeze oraşele Cagliari, Sassari şi o
parte din provincia Arborea genovezilor.
1297 Papa Bonifaciu VIII dă S., ca feudă, suveranilor
de Aragon care pun stăpânire pe insulă ( 1326).
Dominaţia spaniolă durează până în sec. XVIII, în
ciuda numeroaselor răscoale. 1713 Ocupată de
englezi în timpul războiului de succesiune spaniolă,
S. revine Austriei prin tratatul de la Utrecht.
1720 Conform tratatului de la Haga, S. îi revine lui
Vittorio Amedeo II de Savoia (în schimbul Sici-
liei), formând, împreună cu Piemontul, Regatul
Sardiniei.
1919 Aspiraţiile către autonomie ale locuitorilor S.
duc la fondarea, de către E. Liussu, a Partidului
Sard al Acţiunii.
1948 S. devine o regiune autonomă cu statut special
in cadrul Republicii italiene.
Sargon cel Mare, întemeietorul primului regat semit
în Mesopotamia (n. cea 2340-m. 2284 î.Hr.). Funcţionar
1131
SARMAŢl
la curtea regală din oraşul Kish, îl înlătură de la putere
pe Ur-Zababa, urcându-se pe tron în locul acestuia.
Noua sa capitală a devenit oraşul Akkad. A unificat
Mesopotamia de sud, ducând în continuare o politică
imperialistă. Inscripţiile şi vestigiile arheologice con-
firmă faptul că, în expediţiile sale, S. ajunsese până la
Marea Mediterană.
sarmaţi, populaţie nomadă, originară din centrul Asiei,
prezentă în câmpia dintre Carpati, Vistula, Volga şi
Marea Neagră, împărţiţi în triburi, în sec. II î.Hr, şi-au
întemeiat un regat independent. Pe vremea Imperiului
roman au ameninţat în mai multe rânduri limes-\i\, dar
au dispărut în urma invaziilor germanice. Sarpi,
Paolo, istoric şi jurist italian (Veneţia 1552-1623).
Preot aparţinând ordinului serviţilor, în cadrul căruia a
deţinut funcţia de procurator general (din 1585), în 1606
a fost numit teolog şi maestru în dreptul canonic al
Republicii Veneţia, în timpul controverselor dintre
Biserică şi Veneţia, care judecase în tribunale civile doi
preoţi vinovaţi de delicte de drept comun, a susţinut
drepturile jurisdicţionale ale republicii şi nu a recunoscut
validitatea interdicţiei (v.) dictate de papă împotriva
Veneţiei. Excomunicat în 1606, a avut, după aceea,
legături cu reformaţii şi a fost acuzat de erezie. Opera
sa cea mai importantă este Istoria Conciliului din Trento
( 1608-1616), în care critica refuzul papei de a participa
la orice dezbatere asupra reformei Bisericii şi vedea în
conciliu! respectiv o cale către consolidarea caracterului
absolutist al puterii papale în dauna puţinelor libertăţi
care mai rămăseseră în cadrul Bisericii. Sasanizi,
dinastie care a domnit în Persia din anul 226 până la
cucerirea arabă din 651. întemeietor al dinastiei a fost
regele A rdaşir (cea 226-241), nepot al lui Sasan (de
aici numele de S.), care a pus stăpânire, în 226, pe
oraşul Ctesifon, făcând din el capitala regatului său.
Aflaţi într-un permanent conflict mai întâi cu romanii
şi, apoi cu Imperiul bizantin, S. au urmărit să dobân-
dească un control deplin al căilor comerciale între Orient
(unde Imperiul chinez trecea printr-o perioadă dificilă)
şi Marea Mediterană. Ajunşi la apogeu prin Chosroe Ì
(531-579), au cucerit Ierusalimul (614) şi ameninţau
chiar Constantinopolul (625). S. doreau să îndepărteze
din Persia elementele eleniste introduse după domnia
lui Alexandru cel Mare, revenind pe cât posibil la o
originalitate persană legată de amintirea marelui imperiu
ahemenid, făcând din mazdeism (v.) religia oficială. S.
au fost învinşi de inexorabila expansiune arabă din sec.
VII; dinastia s-a stins în 651 o dată cu asasinarea ulti-
mului suveran, Yazdegerd III. Sato, Eisaku, om politic
japonez (Tabuse, Yamaguchi, 1901-Tokio 1975).
Secretar general, din 1946, al Partidului Liberal-
Democrat, a condus între 1964 şi 1972 guvernul
japonez făcând ca ţara să devină a treia putere
1132
economică mondială şi ducând la încheierea conten-
ciosului postbelic prin restituirea către Japonia a insulei
Okinawa, în 1974, a fost distins cu Premiul Nobel
pentru pace.
satrap, guvernator al unei provincii în vechiul Imperiu
persan, în urma reorganizării întreprinse de Cyrus cel
Mare (sec.VI î.Hr). De obicei de origine nobilă, s. cu-
mula puteri civile (judiciare şi fiscale) şi militare.
Inspectori trimişi de rege ii controlau activitatea.
Sauro, Nazario, ofiţer italian de marină (Capodistria
1880-Pola 1916). Căpitan de cursă lungă în marina
comercială austriacă, la izbucnirea primului război
mondial s-a înrolat în marina militară italiană, împot-
molindu-se cu submarinul său, Rullino, în apele micii
insule Gagliola, din apropierea Istriei, a fost luat pri-
zonier de austrieci şi executat prin spânzurare pentru
înaltă trădare.
Savigny, Friedrich Karl von, jurist german (Frankfurt
1779-Berlin 1861). A fondat şcoala istoriei dreptului
(1814), susţinând că dreptul trebuie să fie studiat în
relaţie cu procesul evoluţiei istorice care i-a dat naştere
şi nu ca un fapt izolat şi imobil. Opere: istoria dreptului
roman din Evul Mediu (1815-1831), Dreptul
obligafionar ca parte a dreptului roman de astăzi
(1851-1853).
Savoia, regiune istorică din sud-estul Franţei, la graniţa
cu Italia, împărţită astăzi în două departamente: S., cu
capitala Chambéry, şi S. Superioară, cu capitala
Annecy, în 122-118 î.Hr. făcea parte din provincia
romană Gallia Narbonensis, creştinată în sec. V-VI, iar
în 443 a fost ocupată de burgunzi. în 843, prin tratatul
de la Verdun, făcea parte din teritoriile stăpânite de
împăratul Lothar I. Din 934, a fost anexată la regatul
Burgundiei şi apoi a făcut parte din Sfântul Imperiu
Roman (1032-1038). începând din această perioadă,
istoria S. se confundă cu cea a dinastiei cu acelaşi nume.
Prin tratatul încheiat la 12.III.1860, a fost cedată
Franţei, împreună cu Nisa, de către Regatul Sardiniei,
ca o compensaţie pentru sprijinul acordat Risorgi-
mento-ului italian de Napoleon III. Savoia, dinastie
care a domnit în Savoia, Piemont, în Regatul Siciliei şi,
apoi al Sardiniei, şi în Regatul Italici. • Conţii şi ducii
de Savoia. Primul personaj atestat documentar din
Casa de S. este Umberto I Biancamano (m. cea 1048),
vasal al lui Rudolf III, regele Burgundiei şi conte de S.
Fiul său, Oddone (m. 1057) şi-a extins domeniile pe
versantul italian al Alpilor, astfel încât statele
piemonteze de mai târziu s-au aflat la confluenţa
frontierelor dintre Elveţia, Franţa şi Italia, în politica
lor de expansiune, suveranii de S. s-au ciocnit de alianţa
helveto-germanică, ajungând cu aceasta la relaţii echi-
librate. Expansiunea monarhiei franceze i-a împins, însă,
din ce în ce mai mult, către est, către valea Padului,
 SAVOIA

SAVOIA

Umberto I Biancamano (m. cca 1048) conte de Savoia

_______________________I__________________
Amedeo l zis Coadă (m. după 1051) OHO (m. 1057) conte (1051-1057)
conte (1048-1051)
Pietro I (cca 1048-1078) Amedeo II (m. 1080) conte Berta (1051-1087) căsătorită
conte de Savoia şi marchiz de Savoia şi marchiz de în 1066 cu Henric IV, împărat
de Torino (1060-1078) Torino (1078-1080) m.1106)
Umberto II (m.1103) conte
de Maurienne (1078-1103)
Amedeo III (cca 1094-1148) Adelaide (1092-1154) căsătorită în 1115
conte de Maurienne şi de Savoia cu Ludovic VI rege al Franţei (m.1137)
Umberto III Fericitul (1136-1189) Mati/de (Mafalda) (m.1158) căsătorită în cca
conte de Maurienne şi de Savoia (1148-1189) 1146 cu Alonso l regele Portugaliei (m,1185)
Tommaso l (1178-1233.)
conte de Maurienne şi de Savoia (1189-1233)
Amedeo IV (1197-1253) l l
conte de Savoia (1233- Tommaso II (1199-1259) Pietro II zis Micul Carol Bonifacio (1207-1270)
1253) senior al Piemontului cel Mare (1203-1268) arhiepiscop de
(1233-1259), conte de conte de Savoia (1263- Canterbury
Fiandra şi de Hainaut 1268)
(1237-1254)
Tommaso III (1248-1282) Amedeo V cel Mare Ludovico de Vaud (1250-1302)
senior al Piemontului şi conte (1252/53-1323) conte senior de Vaud (1285-1302)
de Maurienne (1259-1282) de Savoia (1285-1323)
Filippo I (1274-1334), senior al Ludovico II de Vaud (cca 1269-1348)
Piemontului (1282-1334); principe de senior de Vaud (1302-1348) senator
Ahaia şi de Moreea (1301-1334) al Romei (1310-1312)
 Edoardo zis Liberalul
(1284-1329) conte de
Savoia (1323-1329)
Ludovico (1366-1418)
principe de Ahaia şi senior
al Piemontului (1402-1418)
Giacomo (1319-1367) principe de Ahaia şi senior
al Piemontului (1334-1360; 1363-1367)
Aimone cel Paşnic (1291-1343) conte de
Savoia (1329-1343)
Amedeo VI zis Contele Verde (1334-1383)
conte de Savoia (1343-1383)
Amedeo VII zis Contele Roşu (1360-1391)
conte de Savoia (1383-1391)
Amedeo VIII cel Paşnic (1383-1451) conte
(1391) şi duce de Savoia (1416-1434)
antipapa Felix V din 1439 până în 1449

l
Filippo II (1340-1368)
principe de Ahaia şi
senior al Piemontului
(1367-1368)
Amedeo (1363-1402) principe de
Ahaia şi senior al Piemontului
(1367-1402)
Mana (1411-1469) căsătorită cu Filippo Ludovico (1413-1465) duce
Maria Visconti duce de Milano (m. 1447) de Savoia (1434-1465)
1133
SAVOIA

Ludovico (1413-1465) duce de

Savoia (1434-1465)
I
Amedeo IX Fericitul Ludovico (1436-1482) Filip II Fără Ţară Bona (1449-1503)
(1435-1472) duce de rege al Ciprului (1458- (1443-1497) duce căsătorită Τη 1468 cu
Savoia (1465-1472) 1460) de Savoia (1496-1497) Galeazze Maria Sforza
duce de Milano (m. 1476)
Fìliberto l Vânătorul (1465-1482) Carto / Războinicul (1468-1490)
duce de Savoia (1472-1482) duce de Savoia (1482-1490)
Carto // (1489-1496) duce de
Savoia (1490-1496)
Luisa (1476-1531) Filiberto II cel Cario /// Cel Bun Filippo (1490- Renato zis
căsătorită cu Charles Frumos (1480- (1486-1553) 1533) întemeietor Marele Bastard
duce de Angouleme (m. 1504) duce de duce de Savoia al ramurii Savoia- (cea 1470-1525)
1496) şi devine marna Savoia (1497- (1504-1453) Nemours, stinsă întemeietor al
lui Francise l rege al 1504) în sec. XVII ramurii Savoia-
Franţei (m. 1547) Tenda stinsă In
Emanuele Filiberìo zis Cap de Fier sec. XVIII
(1528-1580) duce de Savoia (1533-1580)

Cario Emanuele I (1562-1630)

duce de Savoia (1580-1630)
Vittorio Amedeo i (1587-1637) I
duce de Savoia (1630-1637) Maurizio (1593-1657) Tommaso Francesco
cardinal (1595-1656) principe de
Carignano
Francesco Giacinto (1632- Carto Emanuele II (1634-1675)
1638) duce de Savoia duce de Savoia (1638-1675)
(1637-1638)
Vittorio Amedeo II (1666-1732) duce de
Savoia (1675-1730), rege al Siciliei (1713-
1718), rege al Sardiniei (1720-1730)
Adelaide (1685-1712)
căsătorită cu Ludovic duce
de Burgundia (m.1712) mamă
a lui Ludovic XV al Franţei
Maria Luisa Gabriella (1688- Certo Emanuele III (1701-
1714) căsătorită cu Filip V 1773) rege al Sardiniei
duce de Anjou (m.1746) rege (1730-1773)
al Spaniei din 1700 Vittorio Amedeo III (1726-1796)
rege al Sardiniei (1773-1796)
Carto Emanuele IV Maria Teresa (1756-1805) Carto Felice (1765-
(1751-1819) rege al căsătorită cu contele d'Artois, 1831) rege al
Sardiniei (1796-1802) apoi cu Charles X rege al Sardiniei (1821-1831)
Franţei (m. 1836)
Maria Giuseppina (1753-1810) Vittorio Emanuele l (1759-1824)
căsătorită cu contele de Provence, rege al Sardiniei (1802-1821)
apoi cu Ludovic XVIII rege al
Franţei (m.1824)
Maria Beatrice Vittoria l Ί
(1792-1840), căsătorită cu Maria Teresa (1803-1879), Maria Anna (1803-1884)
Francesco IV duce de căsătorită cu Cario Ludovico (m. căsătorită cu Ferdinand I
Modena(m.1846) 1883) duce de Lucca (1814-1847), (m.1875)împăratul
duce de Parma (1847-1849) Austriei (1835-1848)
1134
 SAVOIA

Tommaso Francesco (1595-

1656) principe de Carignano
.I
Emaniate Filiberto (1628-1709) Eugenio Maurizio (1634-1673) conte
principe de Carignano de Soissons
Carto Emanuele (1770-1800) principe Eugenio (Eugentu) (1663-
de Carignano 1736) condotier
Carto Alberto (1798-1849) principe de
Carignano rege al Sardiniei (1831-1849)
Vittorio Emanuele lì (1820-1878), rege al Sardiniei Ferdinande Alberto Amedeo (1822-1855)
(1849-1861), rege al Italiei (1861-1878) duce de Genova
Margherita (1851-1926) căsătorită Tommaso Alberto (1854-1931)
cu Umberto l rege al Italiei duce de Genova
Ferdinando Umberto (1884- Adalberto (1898-1982)
1963) principe de Udine, apoi duce de Bergamo
duce de Genova
 Filiberto (1895-1990) Eugenio (n. 1906)
duce de Pistola duce de Ancona
~ I
Umberto I (1844-1900) Amedeo Ferdinando Maria (1845-1890)
rege al Italiei (1878-1900) duce de Aosta, rege al Spaniei
Vittorio Emanuele III (1869-1947)
principe de Nespole, Luigi Amedeo (1873-1933)
duce de Abruzzi
Umberto II (1904-1983)
rege al Italiei In 1 946
Amedeo (1898-1942) duce Aimone (1900-1948) duce de
Vittorio Emanuele (n.1937) de Puglia, apoi duce de Spoleto, apoi duce de Aosta şi rege
principe de Neapole Aosta şi vicerege al Etiopiei formal al Croaţiei (1941-1943)
(1937-1942)
Amedeo (n. 1943) duce de Aosta
unde au întâlnit, totuşi, rezistenta celor care deţineau
pe rând puterea în Lombardia (familiile Visconti, Sforza,
Habsburg), într-un asemenea cadru geopolitic, istoria
Casei de S. a cunoscut diferite evenimente, in sec.
XIV-XV, a avut loc un proces de continuă expansiune
spre Piemont şi spre Nisa, consfinţit prin acordarea în
1416, de către împăratul Sigismund, a titlului de duce
lui Amedeo Vili ( 1391 -1451 ) care, în 1418, prin stinge-
rea ramurii S.-Ahaia, a anexat definitiv la domeniile
sale feuda Pinerolo-Torino. începând din a doua jumă-
tate a sec. XV până la jumătatea sec. XVI, în primul
rând din cauza războaielor pentru supremaţie purtate
pe teritoriul Italiei între Franţa şi Spania, suveranii de
S. au trecut printr-o lungă perioadă de criză care i-a
privat de aproape toate posesiunile lor. Abia în 1559,
prin pacea de la Cateau-Cambrésis, ducelui Emanuele
Filiberto „Cap de Fier" (1553-1580) i se restituie
domeniile strămoşilor săi, cu excepţia proprietăţilor
din Elveţia. Deosebit de energic, el a reorganizat şi
consolidat statul piemontez care, de atunci, s-a situat
mereu în frunte datorită bunei sale administrări şi unei
armate puternice.
• Regii din dinastia de Savoia. Prin tratatul de la Utrecht
( 1713), la încheierea războiului spaniol de succesiune,
Vittorio Amedeo II( 1675-1730) a primit coroana regală
a S iciliei pe care a schimbat-o cu cea a Sardiniei (1718).
Prin tratatul de la Viena (1738), Carlo Emanuele HI
( 1730-1773) a obţinut Novară şi Tortona şi, prin trata-
tul de la Aachen ( 1748), Vogherà, Vigevano şi Novară
Superioară, până la Ticino şi Lago Maggiore. Prin Carlo
Emanuele III a fost atins punctul culminant al abso -
lutismului monarhic, în sec. XVIII, suveranii piemon-
tezi, spre deosebire de Habsburgi şi de Bourbon din
celelalte state italiene, nu au făcut concesii iluminis-
1135
SAVOIA
mului, impunând o orânduire statală bazată pe principii
catolice. Membrii dinastici de S. s-au aliat împotriva
Franţei revoluţionare care, în 1802, a anexat toate pro-
prietăţile lor de pe continent, iar regele Vittorio Emanitele /
( 1802-1821 ) se refugia în Sardinia. La Congresul de la
Viena(1815), principii de S. şi-au redobândit statele,
adăugându-se la ele şi Genova şi Liguria, într-o primă
perioadă, au preferat să se preocupe de legitimitatea
lor şi au dorit să şi-o protejeze decât să continue
politica de expansiune în valea Fadului, lucru care i-ar
fi adus în conflict cu Austria. Dar, începând de la jumă-
tatea anilor '40, Carlo Aìbeno (1831-1849) s-a alăturat
mişcării de eliberare naţională italiană şi istoria
suveranilor de S. s-a împletit cu cea a Risorgimcnto-ului
(v.), până în 1861, la întemeierea Regatului Italiei avându-l
pe tron pe Vittorio Emanitele (Victor Emanuel) II
(1849-1878). I-a urmat la tron fiul său, Umberto I ( 1878-
1900), ucis la Monza de anarhistul G. Breşei.
Acomodându-se cu dictatura fascistă, baricadându-se
în spatele unui constituţionalism formal invocat în
repetate rânduri de Victor Emanuel III ( 1900-1946),
monarhia piemonteză a încercat prea târziu să se
detaşeze de prăbuşirea regimului şi de înfrângerea în
cel de-al doilea război mondial, în urma
referendumului din 2.VI. 1946 asupra instituţiilor
statului, ultimul rege din familie, Umberto II (9.V-
12.VI.1946), a trebuit să părăsească Italia
(13.VI.1946). Cea de-a XIII-a prevedere tranzitorie şi
finală a Constituţiei din 1948 a stabilit că membrii şi
descendenţii Casei de S. nu au drept de vot şi nu pot
îndeplini funcţii publice; în plus, descendenţilor de sex
masculin le sunt interzise intrarea şi rezidenţa pe
teritoriul naţional italian.
Bibliografie : F. Cognasso, / Savoia, DaU'Oglio, Milano
1971; G. Artieri, Cronaca del Regno d'Italia, vol. I-II,
Mondadori, Milano 1977-1978. Savoia, Eugenia de,
comandant militar (Paris 1663-Viena 1736). Făcând
parte din ramura franceză Savoia-Soissons, a primit de
la împăratul Leopold 1 comanda armatei, misiune
care-i fusese refuzată anterior de Ludovic XIV al
Franţei; de arunci a rămas în serviciul dinastiei
habsburgice. Unul dintre marii strategi ai epocii
sale, a luat parte la războaiele împotriva turcilor (1683-
1699, victoria de la Zenta din 1697), războiul spaniol
de succesiune ( 1700-1714, victoria de la Torino din
1706), războiul polonez de succesiune ( 1733-17359 şi,
din nou, împotriva turcilor (1716-1718, victoria de la
Petcrvaradin şi ocuparea Belgradului în 1717).
Savonarola, Cimiamo, călugăr dominican i tal ian (Ferrara
1452- Florenţa 1498). Intrat în mănăstirea S. Domenico
din Bologna, în 1475, a fost trimis la Florenţa, în 1482,
pentru a predica în favoarea necesităţii unei reforme
morale, politice şi religioase. După moartea lui Lorenzo
de'Medici şi intrarea în Italia a regelui Franţei, Carol VIII
1136
(1494), S. şi-a radicalizat predicile profetice, afirmând că
Florenţa, noul Ierusalim, era destinată misiunii de a
conduce transformarea întregii lumi creştine, începând
chiar cu Roma papală, stăpânită de superficialitatea
mondenă şi corupţia aduse de familia Borgia. După
izgonirea familiei Medici a devenit un adevărat condu-
cător al republicii florentine (1494-1498), instaurând
în oraş un regim moral sever care, totuşi, nu 1-a îndepăr-
tat de populaţie, aceasta sprijinind măsurile democratice
luate de el, cum erau reforma impozitelor şi interzicerea
cametei. Excomunicat de papa Alexandru VI (VI. 1497),
acesta cerând imperios oraşului să i-1 predea pe călugăr, a
fost, iniţial, doar somat de burghezia florentină să-si
înceteze predicile incendiare (III. 1498), şi după aceea,
arestat şi executat prin ardere pe rug împreuna cu discipolii
săi Domenico din Poscia şi Silvestre din Florenţa.
saxoni, v. germani.
Saxonia, regiune istorică a Germaniei, şi-a luat numele
de la triburile germanice ale saxonilor, stabiliţi pe acest
teritoriu între sec. II şi V, apoi supuşi şi creştinaţi de
Carol cel Mare. în 843, S. s-a numărat printre regiunile
dominate de francii orientali (tratatul de la Verdun) şi, în
880, a fost înălţată la rangul de ducat al Casei Ludol-
fingilor care a domnit peste Germania din 919 până în
1024 şi a obţinut prin Otto I (962) tronul imperial.
Henric Leul (l 139) a dus la apogeu puterea ducatului,
dar aceasta i-a fost răpită, în 1180, de împăratul Frederic
I Barbarossa. S. a fost, după aceea, dezmembrată în mai
multe feude. Titlul de duce, împreună cu un teritoriu
restrâns, a rămas în posesia celor două familii saxone
-Wittenberg şi Lauenburg - care şi-au disputat titlul de
elector (aflat, în 1356, în posesia celei dintâi). Când
familia Wittenberg a dispărut, împăratul a acordat, în
1423, titlul de elector (şi numele de S.) Casei de Wettin.
în timpul Reformei, electorii de S. Frederic III cel înţe-
lept ( l 486-1525), Johann Friedrich cel Mărinimos
(1532-1547), apoi Mauriciu de Saxonia ( 1547-1553),
au făcut din ducat un bastion al luteranismului. Frederic
August l (1694-1733) s-a convertit la catolicism şi a
obţinut coroana Poloniei (până in 1763). Sub Frederic
August II (1696-1763) regiunea este devastată de o
serie de războaie (războaiele de succesiune poloneză şi
austriacă, precum şi războiul de şapte ani) de pe urma
cărora şi-a pierdut personalitatea. Frederic August III (
1763-1827) a trecut de partea lui Napoleon şi a obţinut
tronul regiunii şi marele ducat al Varşoviei ( 1806). Sub
domnia sa, S. a fost reorganizată din punct de vedere
administrativ şi s-a dezvoltat pe plan economic, în
1815, partea de nord a S. a fost cedată Prusiei. Prin
regele Johann (1854-1873), S. s-a aliat cu Austria în
războiul împotriva Prusiei (l 866) şi, învinsă, a fost
obligată să intre în Confederaţia Germană de Nord (
1867) iar în 1871 în Imperiul German. La sfârşitul
primului război mondial, a încetat să mai

existe ca regat Divizată între cele două republici germane
după cel de-al doilea război mondial, formează astăzi
landurile Niedersachsen (Saxonia inferioară) şi
Sachsen-Anhalt (Saxonia-Anhalt). sănătate, strâns
legata de dezvoltarea medicine) pe de o parte, de
serviciile sociale publice pe de altă parte, s. modernă îşi
are originile în forme de asistenţă răspândite în Evul
Mediu.
• Caritatea f i sănătatea din Evul Mediu până in epoca
modernă. Datorită carităţii medievale au apărut azilurile,
în cadrul cărora, totuşi, nu se făcoa nici o distincţie
între bolnavi şi ceilalţi, între cerşetori şi handicapaţi.
Spitalul devenea, astfel, o instituţie de caritate, evoluând
treptat spre o orientare mixtă laico-religioasă, deoarece
era deservit de medici din exterior. Experienţa Şcolii
medicale de la Salerno (începând din sec. XI) şi regle-
mentarea exercitării profesiunii de medic, acest scop
fiind realizat prin Consiitutiile de la Melfl (1231), au
dus la studierea organizată a medicinei, începând din
sec. XIII şi XIV, în diferite universităţi. Către sfârşitul
sec. XIV, după marea molimă din Europa (v. epidemie),
au fost introduse procedurile de dezinfecţie publică şi
forme de „carantină" pentru corăbiile care veneau din
localităţi contaminate, în 1423, a fost deschis la Veneţia
primul „la/aret" în care trebuiau internaţi bolnavii con-
tagiosi. Trecerea la o percepţie mai concretă a rolului
medicului şi al s. publice a fost destul de lentă. A fost
depăşită, în fapt, ideea medicului ca persoana care
acordă doar un simplu ajutor suferinzilor (într-un ames-
tec de motive caritabile şi ştiinţifice), în intenţia de a
separa profesiunea de medic de activitatea unor şarlatani
sau a unor vindecători, de a stabili raporturile corecte
între medicină şi chirurgie (practicată multă vreme de
felceri şi de bărbieri), de a transforma spitalul într-un
loc de îngrijire efectivă şi raţională a bolnavilor, de a
introduce ideea prevenirii bolii prin măsuri igicnico-
sanitarc adecvate, în secolul XVI au apărut lucruri noi
şi importante: s-au răspândit spitalele pentru „incu-
rabili", iar în climatul Contrareformei noi ordine reli-
gioase îşi fixaseră ca misiune specială prezenţa în aseme-
nea instituţii (de ex., camillienii, ordin întemeiat în 1582
de Sf. Camillo de Lellis). S-au răspândit, în acelaşi
timp, şi legănele pentru copiii orfani (v.), caracterizate
prin posibilitatea ca acolo să fie abandonaţi nou-născuţii
In condiţii de anonimat.
• Către sănătatea din zilele noastre. Secolul XVIII şi
perioada despotismului luminat au adus noutăţi şi în
sistemul sanitar: au apărut clinicile, depăşind dihotomia
între universităţi şi spitale; au fost puse bazele unei
prezenţe medicale în teritoriu (o dată cu apariţia primilor
„medici curanţi", funcţionari de stat); s-a trecut la laiciza-
rea spitalelor (transformări administrative şi de gestiune,
introducerea funcţiei de „medic director", regulamente
SCALFARO
de ordine interioară) şi ale unei diferenţieri definitive
între asistenţa socială şi asistenţa medicală, în sec. XIX
acest proces a devenit ireversibil şi s-a generalizat. S-au
introdus în această perioadă şi alte noutăţi în domeniul
asistenţei sanitare, măsuri care au redus mortalitatea :
răspândirea vaccinării (introdusă de E. Jenner încă de
la sfârşitul sec. XVIII şi perfecţionată de L. Pasteur),
practicarea asepsiei (I. F. Semmel weis, 1847) şi a anes-
teziei (W.T.G.Norton, 1846; J. Y. Simpson, 1847). Efec-
tele sanitare şi sociale ale revoluţiei industriale au fost
avute în vedere începând din a doua jumătate a sec, XIX
atât prin efectuarea unor studii din ce în ce mai amănun-
ţite asupra bolilor profesionale şi a condiţiilor igicnico-
sanitare, cât şi prin adoptarea unor măsuri de legislaţie
socială şi de apărare a sănătăţii muncitorului, în Italia,
prima lege organică în materie de sănătate a fost aprobată
in 1865 ca perfecţionare a legii Rattazzi, din 1859; a
urmat reforma complexă iniţiată de F. Crispi (1889)
care crea un sistem sanitar piramidal condus de Consiliul
Superior al Sănătăţii, republicată într-un Text Unic din
1934 prin care au fost înfiinţate în fiecare provincie
laboratoare de igienă şi profilaxie, în sec. XX, pe lângă
progresul uriaş al ştiinţei medicale, s-a afirmat ideea
„dreptului la sănătate" ca drept imprescriptibil al cetă-
ţeanului care trebuie asigurat de stat prin măsuri adecvate,
în 1958, în Italia a fost înfiinţat Ministerul Sănătăţii, iar
în 1978 a fost adoptată o reformă a sistemului sanitar,
prin introducerea Unităţilor Sanitare Locale (USL).
Bibliografie : G. Cosmacini, Storia della medicina e della
sanità in Italia. Dalla peste europea alla guerra mondiale
1348-1918, Laterza, Bari 1987; P. Frascani, Ospedale e
società in età liberale. II Mulino, Bologna 1986; R. H.
Shyrock, Storia della medicina nella società moderna,
Isedi, Milano 1977.
Vezi ţi: asistenţă; boală; copilărie; epidemie; legislaţie
socială; populaţie.
săptămâna roşie, expresie prin care sunt denumite
manifestaţiile populare din 7-14.VI. 1914, în Italia,
având un caracter net insurecţional ca urmare a interdic-
ţiei guvernamentale asupra manifestaţiilor antimilitariste
programate a avea Ioc la Ancona. Ciocnirile dintre de-
monstranţi şi forţele de menţinere a ordinii, începute în
Marche şi în Romagna, s-au extins şi în alte oraşe ita-
liene. Mişcarea, condusă de anarhistul E. Malatesta, de
B. Mussolini (pe atunci militant socialist), de sindicalis-
tul revoluţionar F. Corridoni şi de republicanul P. Nenni,
s-a încheiat cu un bilanţ de treisprezece morţi din rândul
demonstranţilor şi unul dintre agenţii forţei publice.
Scalfaru, Oscar Luigi, om politic italian (Novară 1918).
Magistrat, şef al partidului Acţiunea Catolică, a fost
deputat pentru DC din 1946 până în 1992. Iniţial, un
apropiat al lui Sceiba, a rămas departe de diferitele
curente politice şi a fost secretar adjunct al partidului
1137
SCELBA
în 1965-1966. A fost ministru al transporturilor ( 1966-
1968,1972), al învăţământului ( 1972-1973), de interne
(1983-1987). Preşedinte al Camerei după alegerile din
1992, a fost, imediat după aceea, ales preşedinte al
republicii (25.V. 1992).
Sceiba, Mario, om politic italian (Caltagirone, Catania,
1901 -Roma 1991 ). Secretar al lui L. Sturzo după primul
război mondial, avocat, a contribuit efectiv la consoli-
darea mişcării DC. A făcut parte din Comitetul consul-
tativ, a fost ministru al poştelor ( 1945-1947) şi membru
în Adunarea Constituantă ( 1946). Ministru de interne
din 1947 până în 1953, a reprimat dur demonstraţiile
organizaţiilor de stânga şi si ale sindicatelor. Preşedinte
al Consiliului (1954-1955), a semnat memorandumul
prin care era rezolvată problema oraşului Trieste.
Devenind adversar al forţelor politice de centru-stânga,
nu a mai făcut parte din guvern. Schacht, Hjalmar
Horace Greely, fmanţist şi om politic german (Tingleff,
Schleswig, 1877-München 1970). Ca preşedinte al
Reichsbank, a salvat marca germană de la inflaţia
catastrofală din anii 1923-1930. Naţionalismul său 1-a
adus în preajma lui Hitler care 1-a numit din nou la
Reichsbank ( 1933-1938) şi ministru al economiei
naţionale (l 934-1937). Adversara! cheltuielilor mili-
tare, a intrat în rezistenţa antinazista şi a fost arestat in
urma atentatului asupra lui Hitler din 20. VII. 1944.
Scharnhorst, Gerhard von, general prusac (Bordenau
an der Leine, Manovra, 1755-Praga 1813). Şef al Depar-
tamentului de Război, a fost artizanul renaşterii puterii
militare prusace după înfrângerile suferite din partea lui
Napoleon la Auerstadt ( 1806) şi Eylau ( 1807).
Schengen, tratatul de la, acord interguvernamental
care anulează controlul de la frontiere între statele
membre, întărind în schimb graniţele externe ale acestei
zone; încheiat în 1985 între Franţa, Germania, Belgia,
Olanda, Luxemburg, a cuprins apoi alte şapte state,
printre care Italia ( 1998).
schiavoni, nume dat în Italia, în Evul Mediu, sclavilor
proveniţi de pe coastele estice Mării Adriatice (de aici
Schiavonia şi Slavonia), în sec. XVII, din aceşti sclavi
erau alcătuite unităţi separate din armata Republicii
veneţiene, desfiinţate în 1797 de către Napoleon.
schisma din Occident, divizare din sânul creştinătăţii
care, între 1378 şi 1417, a dus, în Occident, la numirea
unor papi opuşi unul altuia. La moartea lui Grigore XI
(papă care, în 1377, pusese capăt „captivităţii de la
Avignon"), cardinalii francezi au contestat alegerea ( 1378)
succesorului acestuia, Urban VI, şi 1-au numit antipapa
pe Clement VII care s-a refugiat la Avignon. Câteva state
(Franţa, Neapole, Portugalia, Aragon, Castilia) 1-au recu-
noscut pe papa francez, altele (Anglia, Imperiul, Ungaria,
Italia centrală şi de nord) pe cel de la Roma. S. din O. s-a
prelungit până la alegerea lui Martin V, în 1417.
1138
schisma din Răsărit, separare a Bisericii orientale de
Biserica catolică romană, care a dus la apariţia Bisericii
ortodoxe (v. ortodoxe, Biserici). Ruptura s-a oficializat în
1054 pnn excomunicarea reciprocă (anulată în 1965)dintre
legaţii pontificali, conduşi de cardinalul Umberto da Silva
Candida, şi patriarhul din Constantinopol, Mihail
Cerulanos, ca urmare a îndelungatei dispute asupra noţiunii
Filioque (v.) şi a primatului episcopului Romei, refuzat
de creştinii din Răsărit, înainte de aceasta, între cele două
Bisericii mai apăruseră dispute: asupra iconoclastiei (v.
sec. Vili), asupra limitelor jurisdicţiilor fiecăreia dintre ele
în Balcani şi, în special, în 867-869, când s-a înregistrat
scurta schismă a lui Fotios. Distrugerile şi jafurile
neîntrerupte, comise de cruciaţii care au cucerit
Constantinopolul în 1204, au îndepărtat şi mai mult una
de alta cele două Biserici. Conciliile, al II-lea de la Lyon
( 1274) şi cel de la Ferrara-Florenţa ( 1438-1439) au făcut
ca schisma să înceteze doar temporar şi formal, datorită
presiunilor împăraţilor bizantini care căutau aliaţi în
Occident pentru a putea lupta împotriva turcilor.
schismă, separare de Biserică a unui grup de credincioşi,
acţiune provocată de neînţelegeri cu caracter disciplinar
sau doctrinar, dar nu neapărat asupra unor adevăruri
ale credinţei (această trăsătură deosebeşte s. de erezie).
Schleicher, Kurt von, general şi om politic german
(Brandenburg 1882-Neu Babelsberg, Berlin, 1934). Şef,
din 1929, al Biroului politic al Ministerului Portelor
Armate, a fost cancelar după H. Bruning şi F. von
Papen (1932) şi a încercat în zadar să folosească
nazismul în favoarea militarilor. Obligat să demisioneze,
în ianuarie 1933, a fost înlocuit de Hitler care a ordonat,
ulterior, să fie asasinat împreună cu soţia. Schleswig-
Holstcin, land din nordul Germaniei, cuprinzând şi
o zonă din partea sudică a peninsulei Jutlanda.
Fostă feudă daneză, în 1386, Schleswig a devenit
domeniu al familiei Schauenburg care mai deţinea şi
ţinutul Holstein, feudă imperială. La stingerea familiei,
cele două teritorii au trecut sub stăpânirea personală a
regelui Christian I al Danemarcei (1460), deşi aici locuia
o numeroasă comunitate germană, în sec. XIX, conflic-
tele interne între naţionaliştii danezi şi cei germani,
precum şi tentativa lui Christian IX al Danemarcei de
a separa cele două ducate şi de a anexa Schleswig la
regatul danez au dus la intrarea în război a Austriei şi
Prusiei împotriva Danemarcei (războiul ducatelor,
1864). Danezii, învinşi, au fost nevoiţi să cedeze ducatul
Holstein Austriei şi ducatul Schleswig Prusiei (conven-
ţia de la Gastein, 1865). în 1866, cancelarul prusac
Bismarck a acuzat Austria că încuraja agitaţia antipru-
sacă în Schleswig, găsind, în felul acesta, motivul nece-
sar pentru a declanşa războiul austro-prusac (1866)
care i-a permis Prusiei să anexeze definitiv la teritoriul
ei cele două ducate şi să le germanizeze complet.

Schliefen, Alfred von, general german (Berlin 1833
-1913). Şef de stat-major ( 1891 -1906), considerat
unul dintre cei mai mari experţi contemporani în
strategie, a elaborat un plan de atac asupra Franţei,
plan care prevedea o manevră de încercuire prin Belgia.
Modificările aduse de H. J. von Moltke, în 1914, când
a început primul război mondial, nu au dus la obţinerea
succesului deplin preconizat de S.
Schmidt, Helmuth. om politic german (Hamburg 1918).
Social-democrat, ministru al apărării (1969-1972) şi,
apoi, de finanţe ( 1972-1974) în guvernul prezidat de
W. Brandt, al cărui principal colaborator a fost, i-a
succedat în funcţia de cancelar (V. 1974). A dus o poli-
tică economică de austeritate rigidă şi a luptat cu hotă-
râre împotriva terorismului RAF (v.). Pe planul politicii
externe, a menţinut raporturile preferenţiale cu Franţa
şi a continuat Ostpolitik (v.) a lui Brandt. A fost nevoit
să demisioneze în octombrie 1982 ca urmare a retragerii
liberalilor din coaliţia de la guvernare. Schmitt, Karl,
filosof german al dreptului (Plettenberg, Westfalia,
1888-1985). Pornind de la doctrinele lui Machiavelli şi
Hobbes, a criticat statul de drept şi a susţinut prioritatea
deciziei politice, fără amestecul unor considerente
juridice (decizionismul), în faţa legii. A evidenţiat, prin
categoria de „duşman", elementul datorită căruia iau
naştere organismele politice. Opere: Dictatura (1921);
Categoriile politicului ( \ 963). Schröder, Gerhard,
om politic german ( 1944). Lider al Partidului Social-
Democrat, după victoria electorală din 1998 a devenit
cancelar, formând un guvern de coaliţie cu Verzii.
Schumacher, Kurt, om politic german (Kulm, West-
falia, 1895-Venusberg, Bonn, 1952). Deputat social-de-
mocrat (1930-1933), a fost internat de nazişti într-un
lagăr de concentrare (1933-1945). După război, s-a
aflat printre cei care au contribuit la refacerea Partidului
Social-Democrat, şi a deţinut preşedinţia acestuia din
1946 până la moarte, situându-se pe poziţii net opuse
cancelarului K. Adenauer.
Schuman, Roben, om politic francez (Luxemburg 1886-
Scy-Chazelles, Moselle, 1963). Originar dintr-o familie
lorenă, a luptat în armata germană în primul război
mondial. Cetăţean francez din 1919, a fost deputat din
1919 până în 1940 al Partidului Democrat Popular, de
orientare catolică. Participant la Rezistenţă, în 1944 a
contribuit la fondarea Mişcării Republicane Populare
(MRP). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1947-
1948), a susfinut aderarea Franţei la planul Marshall şi
a iniţiat o politică de reconciliere cu Germania. Ministru
de externe (1948-1953), a fost unul dintre principalii
promotori ai Comunităţii Europene: la 9.V. 1950, a lan-
sat proiectul („planul S.") care a dus la înfiinţarea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA,
SCHWEITZER
1951). A fost şi preşedinte al Mişcării Europene şi
preşedinte al Parlamentului european de la Strasbourg
(1958-1960).
Schumpeter, Joseph Alois, economist austriac (Trest,
Moravia, 1883-Taconic, Connecticut, 1950). După pri-
mul război mondial, a fost ministru de finanţe al repu-
blicii austriece ( 1919). în 1932, s-a mutat în SUA pentru
a preda la Harvard. A susţinut o concepţie dinamică
asupra economiei, considerând că dezvoltarea nu poate
fi decât rezultatul noutăţilor tehnologice adoptate de
întreprinzători (Teoria dezvoltării economice, 1912).
în Capitalism, socialism fi democraţie ( 1954) a descris
modul în care poate fi depăşit capitalismul clasic carac-
terizat printr-o dezvoltare monopolistă care împiedică
posibilitatea de a progresa a fiecărui întreprinzător
separat; problemele economice ale societăţii trebuie, în
acest caz, rezolvate prin elemente de planificare publică.
Schuschnigg, Kurt von, om politic austriac (Riva del
Garda 1897-Innsbruck 1977). Deputat creştin-social,
1-a înlocuit pe E. Dollfuss la conducerea guvernului
după asasinarea acestuia ( 19349. în 1938, sub presiunea
lui Hitler, a trebuit să-1 accepte ca ministru de interne
pe şeful naziştilor austrieci, A. Seyss-Inquart; la puţin
timp după aceea a demisionat, iar germanii ocupau
Austria. A fost ţinut prizonier de nazişti până în 1945.
Schuster, lldefonso, cardinal italian (Roma 1880-
Venegono Inferiore, Varese, 1954). Abate al mănăstirii
bénédictine S. Paolo fuori le Mura, la Roma, a fost
numit, în 1929, arhiepiscop de Milano şi cardinal. Şi-a
exprimat o aprobare plină de bunăvoinţă faţă de guvernul
fascist, dar a criticat manifestările sale rasiste şi
filogermane ( 1938). în aprilie 1945, a desfăşurat o acti-
vitate inteligentă de mediere între germani, fascişti,
partizani şi anglo-americani.
Schwarzenberg, Felix prìncipe de, om politic austriac
(Cesky Krumlov, Boemia, 1800-Viena 1852). Militar
de carieră, la 21 .XI. 1848, a fost numit şef al guvernului
şi ministru de externe al Imperiului austriac şi i-a impus
împăratului Ferdinand I să abdice în favoarea lui Franz
Joseph; a reprimat mişcările revoluţionare de la Viena
şi, cu ajutorul ruşilor, a înăbuşit revoluţia ungară pentru
independenţă (VIII-IX. 1849). A reorganizat imperiul
pe baze centraliste şi absolutiste. După înfrângerea defi-
nitivă a Piemontului, la Novară, în faza a doua a pri-
mului război de independenţă, i-a obligat pe prusaci
(umilinţa de la Olmiitz, 29.XI. 1850) să treacă la refacerea
Confederaţiei Germane sub hegemonia austriecilor.
Schweitzer, Albert, medic şi filantrop alsacian (Kay-
sersberg, Alsacia, 1875-Lambaréné, Gabon, 1965).
Protestant, profesor docent în domeniul ştiinţelor despre
Noul Testament (1902), a scris diferite cărţi asupra
istoriei creştinismului (Istoria cercetărilor asupra vieţii
lui Isus, 1913 ). A fost, de asemenea, un interpret faimos
1139
SCIESA
al muzicii pentru orgă de Bach. După primirea diplomei
în medicină (1913), s-a dedicat activităţii de misionariat,
înfiinţând spitalul din Lambaréné pe care 1-a condus până
la sfârşitul vieţii. Premiul Nobel pentru pace în 1952.
Sciesa, Amatore, patriot italian (Milano 1814-1851).
Muncitor tapiţcr, mazzinian, a răspândit manifeste
antiaustriece. Arestat în noaptea de 30. VII. 1851, a fost
condamnat la moarte prin împuşcare. I se atribuie fraza
„tiremm innanz" (să mergem mai departe) ca răspuns
dat soldaţilor care 1-au dus prin faţa casei lui sperând
ca, pradă emoţiei, să trădeze numele complicilor săi
pentru a-si salva viata.
Scipio Aemilianus, Publius Cornelius, om politic
roman (n.cca 185-Roma 129î.Hr.). Fiul lui Aemilius
Paullus, a fost adoptat de fiul lui Scipio Africanus.
Consul în 147, la izbucnirea celui de-al treilea război
punic a primit comanda armatei din Africa, pornind la
distrugerea Cartaginei (146) şi a Numantiei (133).
Discipol şi prieten al lui Polibiu, a cunoscut înţelep-
ciunea greacă de orientare stoică; a fost animatorul
aşa-numitului cerc a) Scipionilor, adunare de politicieni
şi intelectuali admiratori ai elenismului. Scipio
Africanus, Publius Cornelius, general şi om politic
roman (n. cea 235-Litemo 183 î.Hr.). Aparţinând uneia
dintre cele mai mari familii de patricieni, S. a fost una
dintre figurile cele mai proeminente ale istoriei
romane din perioada dobândirii hegemoniei asupra Mării
Mediterane. încă de foarte tânăr a luptat în timpul
celui de-al doilea război punic, în bătălia de la Ticinus
împotriva lui Hannibal (218) şi apoi la Cannae (216).
în Spania, în 211, primeşte comanda armatei romane
şi, în cinci ani, îi alungă pe cartaginezi din Peninsula
Iberică, în anul 205, devine consul în provincia Sicilia.
De aici, a hotărât să pornească războiul din Africa
împotriva cartaginezilor, ieşind învingător în disputa
cu acea parte din Senat care susţinea tactica unui război
de uzură. Debarcând în Africa, în 204, a ieşit învingător
la Utica, în 203, cu ajutorul lui Massinissa şi, în 202, în
marea bătălie de la Zama. Cartagina a fost obligată să
ceară încheierea păcii şi S. a primit, pe lângă onorurile
triumfale, cognomen-u\ de Africanus. Devenit censor
şi princeps senatus (199), în următorii zece ani a dus
războaie împotriva triburilor celtice şi ale ligurilor. în
190, când izbucneşte războiul împotriva lui Antiochos
III al Siriei, S. 1-a însoţit pe fratele său, Lucius, pe
arunci consul, în Orient şi a contribuit la consolidarea
alianţelor romane, în special cu Filip V rege al Mace-
doniei, Rhodosului şi Pergamului. Stilul acţiunilor sale
politice, bazat pe charisma personală, deschiderea către
cultura greacă şi către metodele diplomaţiei orientale a
provocat o largă opoziţie împotriva lui S., duşmanii
săi, dintre care cel mai important era M. Porcius Cato,
reuşind să creeze un scandal în jurul celor doi fraţi,
1140
acuzaţi şi judecaţi că ar fi primit bani de la Antiochos
fără a-i fi predat vistieriei imperiale. Către sfârşitul
vieţii, S. s-a retras din viaţa publică. sciţi, popor antic
din ramura iraniană care, începând cu sec. VIII î.Hr. s-
a deplasat din Asia Centrală ajungând până în Persia şi
Asiria. După ce i-au distrus pe cime-rieni, au fost
respinşi de mezi şi, prin sec. IV î.Hr., au ocupat mare
parte din câmpiile eurasiatice situate între Don şi
Dunăre. Nomazi, călăreţi de elită, s. au devenit
sedentari şi au creat o bogată artă figurativă. Atacaţi
mai întâi de sarmaţi, au fost supuşi în cele din urmă de
celti şi macedoneni. O parte dintre ei au întemeiat, în
sec. II î.Hr., un regat în Crimeea. sclavagiste,
războaie, războaie purtate în sec.II-1 î.Hr. de Roma
împotriva sclavilor răsculaţi, în 135 î.Hr., în Sicilia s-a
format o armată de 30 000 de sclavi aflaţi sub comanda
lui Eunos care a fost înfrânt în 132 de Publius Rupilius.
în 101 -97 î.Hr., tot în Sicilia, sclavii cilicieni Salvius
Trypho şi Athenion s-au răsculat şi au rezistat
atacurilor a trei consuli înainte de a fi înfrânţi de Aquilius
Manius, laTriscalon, unde sclavii supravieţuitori s-au
sinucis în masă. Totuşi, cea mai importantă răscoală a
sclavilor a fost cea a lui Spartacus, din 73-71 î.Hr.
sclavie, supunerea totală şi exploatarea forţei de muncă
a unor oameni lipsiţi de orice drept politic şi cetăţenesc,
în urma stării lor de prizonieri de război, de datornici
insolvabili sau de marfă vie.
• Sclavia în Antichitate. Componentă importantă a
prăzii de război, sclavul era, la sumerieni, considerat la
fel ca orice alte bunuri ale stăpânului său. Codul babi-
lonian al lui Hammurabi prevedea tratamente diferen-
ţiate în funcţie de natura raportului de s., reglementând
şi cazurile de încetare a acestei stări (prin răscumpărare,
adopţie sau eliberare prin voinţa stăpânului). Destul
de puţin numeroşi până la războaiele de cucerire purtate
de suveranii din cea de-a XVIII-a dinastic (sec. XVI-
XIV î.Hr.), în Egipt, sclavii erau un bun de preţ dată
fiind nevoia de mână de lucru şi, din această cauză, cei
care îi omorau riscau pedeapsa capitală, în Grecia antică,
structura însăşi a poiei's-urilor, în care cetăţenii liberi
aveau acces la conducerea statului şi se ocupau cu
războiul şi cu comerţul, făcea din s. baza sistemului de
producţie agro-pastorală; sclavii (între 25 şi 50 % din
total) erau, la origine, prizonieri rezultaţi direct din
războaie şi, mai târziu, cumpăraţi datorită unui comerţ
devenit foarte curând deosebit de înfloritor şi, până în
anul 594 î.Hr. (când a intervenit interdicţia stabilită de
Solon), datornici insolvabili.
• Roma, creştinism fi sclavie, în lumea romană, aşa-
numiţii cives, în permanenţă implicaţi în acţiuni militare,
au fost, curând, înlocuiţi în cultivarea parcelelor de
pământ de sclavi cumpăraţi sau crescuţi (copii abando-
naţi sau ai sclavilor deja achiziţionaţi). Condiţiile lor de
SCOJIA
viaţă erau, la început, foarte grele fără să le fie recunoscut
nici un drept şi fără să existe vreo limită a puterii
stăpânului; din această cauză apăreau răscoale care au
devenit foarte curând adevărate războaie sclavagiste
(v. sclavagiste, războaie) ducând treptat la unele amelio-
rării ale situaţiei (vânzarea împreună a perechilor; drep-
tul de a avea o proprietate şi de a primi o moşte-
nire).Calităţile de care dădeau dovadă sclavii puteau,
totuşi, să fie valorificate, ei devenind secretari-copişti,
pedagogi sau vânzători şi erau chiar eliberaţi (trecând
la condiţia de liberti) sau adoptaţi. Ponderea mare
acordată s. a fost una dintre slăbiciunile structurale ale
economiei romane, deoarece făcea să scadă interesul
faţă de adoptarea unor măsuri în vederea creşterii
productivităţii terenurilor agricole şi faţă de îmbună-
tăţirile tehnice. Apariţia creştinismului nu a modificat
prea mult situaţia: predicile în vederea adoptării unui
tratament uman al sclavilor nu puneau în discuţie însăşi
instituţia s. Biserica a trecut, totuşi, la eliberarea celor
botezaţi în credinţa creştină şi exista obiceiul să fie
eliberaţi colonii care lucrau pământurile mănăstireşti. •
Epoca medievale şi modernă. Răspândirea islamis-
mului a dat naştere unei noi discriminări (cea religioasă)
care să justifice înrobirea altor oameni : începând de la
sfârşitul sec. IX, raidurile piraţilor arabi în bazinul medi-
teranean cu scopul de a-i captura şi a-i vinde pe „necre-
dincioşii" creştini au devenit o adevărată plagă, intensifi-
cându-se în perioada cruciadelor, în Europa continua
practica prin care cei învinşi în războaie deveneau sclavi.
Când, în sec. X, împăratul Otto I i-a învins pe slavi, a
adus întreaga populaţie în stare de sclavie: acela a fost
momentul în care a apărut termenul de „sclav" care
provine chiar din „slav", pentru că înainte de aceasta
se folosea denumirea de „serv", între sec. XI şi XIV,
totuşi, serbia (v.) şi statutul de colonist au redus consi-
derabil numărul de sclavi din agricultură, luând, în
schimb, amploare starea de servitute domestică. S. a
înregistrat, totuşi, o recrudescenţă spectaculoasă înce-
pând din sec. XV, când portughezii au devenit promo-
torii unui comerţ extins de sclavi procuraţi din populaţiile
africane cu care veniseră în contact datorită primelor
lor călătorii maritime către Asia. în această acţiune ei
au fost susţinuţi de îndemnul venit din partea papei
Nicolae V de a aduce în stare de s. pe toţi musulmanii
de pe continentul negru (l 542). Africa a devenit astfel
sursa pentru sclavii trimişi în Brazilia. Traficul de sclavi
pe rutele maritime ale Atlanticului a devenit, în acelaşi
timp, o afacere colosală în momentul în care şi Spania
a trebuit să-i importe în propriile sale colonii (după ce
exterminase populaţia indigenă obligând-o să lucreze
în mine) iar în America de Nord şi în zona Caraibilor s-au
extins culturile agricole. Francezii, olandezii şi englezii
(aceştia din urmă impunându-se asupra tuturor datorită
superiorităţii lor navale) au făcut să înceteze monopolul
portughez. Pe planul consecinţelor culturale şi sociale,
exista o diferenţă fundamentală între coloniile franceze
şi spaniole şi cele ale englezilor: în cele dintâi, colonii
se mutau fără familii şi, prin aceasta, a apărut o ames-
tecare a sclavilor cu stăpânii care a dus la o generalizeze
a metisajului, în timp ce în ultimele separarea dintre
albi şi negri s-a menţinut cu stricteţe, dând naştere preju-
decăţilor rasiale şi unui sistem segregation ist rigid, începând
din sec. XVII], din motive ideologice (recunoaşterea,
proclamată de iluminism, a drepturilor naturale ale
omului) şi politico-economice (mecanizarea muncii) a
apărut şi a evoluat, este drept, foarte lent, procesul
care a dus Ia abolirea s. (v. abolitionism), încheiat prin
decizia Societăţii Naţiunilor care, în 1926, a scos-o
definitiv în afara legii, deşi, chiar şi astăzi, mai există
numeroase fenomene de s. de facto în unele ţări din
Lumea a Treia.
scolastică, mişcare filosofică manifestată între sec. XI
şi XIV a cărei denumire este legată de acele scholae
apărute începând din 1000 d.Hr. pe lângă mănăstiri şi
catedrale, unde învăţătorii (scholastic!) îşi elaborau
propriile doctrine. Deşi lipsită de un conţinut speculativ
uniform, s. şi-a găsit continuitatea şi unitatea istorică
în efortul de gândire asupra raportului dintre dogma
religioasă şi raţiune. Manifestând deschidere către
filosofia clasică greacă si, în special, către Aristotel,
cunoscut prin intermediul filosofilor arabi, a numărat
printre cei mai de seamă reprezentanţi ai săi pe Albert
Magnus, Toma din Aquino şi Duns Scot. Reabilitată
către sfârşitul sec.XIX datorită şi impulsului dat de
Leon XIII (enciclica Aeterni Patris, 1879), s. şi, mai
ales, filosofia Sf. Toma au inspirat aşa-numita
„neoscolastica" (sau „neotomism"), prin care Biserica
catolică a încercat să dea o interpretare raţională
propriilor dogme şi raporturilor sale cu societatea
modernă şi cu statul (E. Gilson, J. Maritain, A. Gemelli).
Scoţia, una dintre cele trei regiuni isterico-geografice
care alcătuiesc Marea Britanie. • Scofia antică fi
medievală. Există puţine date despre S. înainte de
cucerirea romană; se ştie doar că era locuită de populaţii
celtice (picţii) la nord şi de britani la sud. Dominaţia
romană s-a limitat la partea de sud, despărţită de
restul ţării prin Valul lui Antoninus, construit pentru a
respinge permanentele incursiuni ale celţilor. La
începutul sec. V, legiunile romane au părăsit ţara şi, în
locul lor, au apărut scoţii şi anglii care, împreună cu
picţii şi cu britanii, au fost convertiţi (sec. VI) la creşti-
nism de către Sf. Columban. în 843, scorul Kenneth I
Mac Alpin a unificat cele patru popoare, întemeind
regatul S. După moartea lui Alexandru III (1286), en-
glezii, cu care scoţienii avuseseră diferende de frontieră,
au încercat să pună sub tutela lor noul regat. Eduard I
1141
SCOUTISM (CERCETÄSIE)
a impus, în 1292, un rege vasal, John Baliol. După
detronarea acestuia, luptele inteme care au urmat 1-au
adus pe tron pe Robert Bruce (1306), care i-a învins
pe englezi la Bannockburn (1314). Anglia a recunoscut
formal independenta S. în 1328, chiar dacă, mai târziu,
a intervenit de mai multe ori în treburile interne ale
statului scofian. In 1371, Robert I, nepotul lui Bruce, a
întemeiat dinastia Stuart, care s-a angajat într-o acţiune
de reducere a puterii nobilimii, împiedicată în perma-
nentă de războaiele purtate împotriva Angliei. Acesta
a fost scopul pentru care s-au luptat regii lacob IV
(1488-1513)şiIacobV(1513-1542), fiind însă de multe
ori învinşi, mai ales pentru că răspândirea şi în S. a
doctrinelor protestante (în 1560 a fost recunoscută
Biserica prezbiteriană fondată de J. Knox) oferise nobilimii
refractare un nou motiv de opozi(ie fată de coroană.
Revenirea (1561) în S. a fiicei lui lacob V, văduvă a lui
Francise II al Franţei, catolica Maria Stuart, a provocat
resentimentul parlamentului şi ostilitatea supuşilor,
care au obligat-o pe regină să se refugieze în Anglia. •
Unirea cu Ahglia. Ei i-a urmat lacob VI, care a urcat şi
pe tronul Angliei sub numele de lacob I. Fiul său,
Carol I, a dorit să reabiliteze cultul anglican, introdu-
cându-l în locul celui prezbitcrian, predominant în S.,
dar a întâmpinat o reacţie violentă (1637). Scoţienii
prezbiterieni au ajuns la un acord cu Cromwell (1643)
si cu parlamentul englez angajându-se să susţină cauza
libertăţii împotriva inamicului comun. După arestarea
lui Carol I, fiul său, Carol II, a fost, totuşi, proclamat
rege, fiind învins de Cromwell la Dunbar (1650) şi la
Worcester (1651) şi a trebuit să fugă în Franţa. După
moartea lui Cromwell şi întoarcerea suveranilor din
dinastia Stuart, a intrat în vigoare ( 1707) Actul de unire,
prin care cele două parlamente şi cele două regate s-au
unificat într-un singur stat (Regatul Unit al Marii
Britanii), în 1745, pretendentul la tron lacob Eduard
Stuart a cucerit S., unde avea mulţi susţinători, dar a
fost învins după aceasta la Culloden de armata lui
George II şi orice formă de autonomie scoţiană a fost
abolită. In 1997, un referendum popular a stabilit că S.
va avea un parlament propriu până în 1999 şi o largă
autonomie fiscală.
scoutismi (cercetăşie), mişcare internaţională a tine-
retului iniţiată între 1907 şi 1908 de englezul R. Baden-
Powcll. Organizat pe grupe de vârstă, scopul s. este de
a educa la tineri un puternic sentiment de responsa-
bilitate personală, în contact direct cu natura, într-un
spirit de aventură şi de angajare într-un mod sobru de
via(ă. în Italia, s. a fost introdus prin înfiinţarea, în
1912, a Corpului National al Tinerilor Exploratori
Italieni (CNGEI), cu orientare laică; în replică, în 1916,
a apărut Asociaţia de Cercetaşi Catolică Italiană (ASCI).
Dizolvat ca organizaţie naţională în timpul fascismului
1142
(1926-1928), s. a supravieţuit în grupuri organizate
spontan şi în particular, până la reînfiinţarea CNGEI.
In 1974, asociaţiile catolice masculine şi feminine s-au
contopit în Asociaţia Călăuzelor şi Cercetaşilor Catolici
Italieni (AGESCI).
scriere, primele forme de s. datează din jurul anului
3000 î.Hr.: s-a descoperit prezenţa lor la mayaşi, în
cadrul civilizaţiei akkadiene, în Egipt si, mai târziu, în
China. Predominantă era s. prin ideograme, ea fiind
treptat îmbogăţită cu semne utile în vederea clarificării
şi interpretării conţinutului. Astfel, alături de ideogra-
mele care îşi păstrau nealterat înţelesul, mai erau adău-
gate altele cu funcţii fonetice şi de exprimare a unor
concepte abstracte. Renunţarea la ideograme s-a făcut
treptat: în jurul anului 1500 î.Hr., fenicienii - preluând
o evolufie deja înregistrată la civilizaţiile egipteană şi
akkadiană - au menţinut doar „scheletul" consonantic al
cuvântului; în sec. IX î.Hr., grecii au introdus un alfabet al
lor (v.), începând din Evul Mediu - în timp ce în Orient se
menţinea s. prin ideograme - în Europa a început faza de
fixare definitivă a formelor de s. Pe fondul descoperirilor
arheologice începute, în sec. XVIII s-a ajuns la un studiu
adecvat al formelor de s. ale Antichităţii: în 1822,
F. Champollion a descifrat limba egipteană pe baza stelelor
funerare de la Rosetta; în 1915, B. Hronzy a descifrat
limba hittită; în sfârşit, în 1952, M. Vendis a descifrat
limba miceniană. Alte s. din Antichitate rămân, totuşi,
încă nedescifrate - cum ar fi s. lineară A din Creta - sau
studiate doar parţial, cum este etrusca. • Scriere şi
societate, în societăţile antice, nevoia de a utiliza s.
pentru efectuarea operaţiunilor comerciale, pentru
elaborarea legilor şi, ulterior, pentru comunicaţia
interpersonală a dus la apariţia meseriei scribilor, anga-
jaţi pentru a scrie. Timp îndelungat, suveranii au exercitat
un control strict asupra acestei categorii profesionale.
Hitiţii considerau scribii ca fiind una dintre cele mai
râvnite prăzi de război. La Roma erau folosiţi pentru
scris sclavi de mare încredere. Relaţia specială dintre
capacitatea de a folosi s. şi poziţia dominantă în socie-
tate s-a menţinut, deşi în forme noi, şi în Evul Mediu,
în această epocă, aşa cum s-a întâmplat în general cu
cultura însăşi, s-a ajuns la un fel de monopol al călu-
gărilor asupra s. „Laicizarea" şi „democratizarea" s. au
avut loc în momentul trecerii de la epoca medievală la
cea modernă şi, în mai mare măsură, o dată cu răspân-
direa tiparului (v.), chiar dacă această schimbare nu a
comportat dispariţia imediată a analfabetismului,
împotriva căruia au fost luate măsuri abia începând din
sec. XVIII şi, mai intens, din sec. XIX (cu toate acestea,
în momentul unificării Italiei, 75 % din populaţie mai
era încă analfabetă). Răspândirea s. în sec. XIX s-a
datorat atât creşterii şcolarizării (v. şcoală) cât şi biro-
cratizării crescânde a raporturilor cu statul şi com-

plexitâţii în creştere a raporturilor sociale: trebuie avute
în vedere, de exemplu, introducerea evidentei de stare
civilă, obligativitatea serviciului militar şi chiar
numerotarea străzilor din oraşe etc. Bibliografie J.
Goody, La logica della scriitura e l'organizzazione
della società, u. it., Einaudi, Torino, 1988 ; D,
Marchesini, // bisogno di scrivere. Usi delta scrittura
nell'Italia moderna, Laterza, Bari 1992. SEATO, siglă
pentru South East Asia Treaty Organization
(Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est), alianţă de
apărare colectivă după modelul NATO, înfiinţată
prin tratatul de la Manila, din 8.IX. 1954, între Aus-
tralia, Franţa, Noua Zeelandă, Pakistan (retras în 1972),
Thailanda, Filipine, Marea Britanic şi SUA. Creat
pentru a face fată pericolului comunist, provenind în
special din partea Chinei, dar şi cu scopul unei cooperări
economice şi tehnice, SEATO a fost desfiinţat în 1977.
Secchia, Pietro, om politic italian (Ochieppo Superiore,
Vercelli, 1903-Roma 1973). Comunist din anul 1921,
în timpul Rezistenţei a fost comisar general al Brigăzilor
Garibaldi. După eliberare a fost responsabil organi-
zatoric şi secretar adjunct al PCI ( 1948-1954), situân-
du-se, în raport cu P. Togliatti, pe o linie mai rigidă şi
mai puţin atentă la posibilităţile de compatibilitate
instituţională. După dispariţia lui Stalin, a fost trecut
pe o poziţie secundară.
secesiune, războiul de, război civil din SUA care a
adus faţă în faţă, din 1861 până în 1865, statele din Sud
şi cele din Nord într-un conflict care poate fi considerat
ca primul având caracteristici modeme datorită armamen-
tului utilizat, unităţile militare intrate în luptă, mobilizarea
generală complexă, militară, civilă şi economică. •
Cauzele războiului. Motivul cel mai presant al conflic-
tului a fost decizia luată în noiembrie 1860 de 11 state
sclavagiste (Carolina de Sud, Mississippi, Florida,
Alabama, Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas,
Carolina de Nord şi Tennessee) de a se constitui într-o
confederaţie autonomă ca urmare a alegerii ca preşedinte
al SUA a lui A. Lincoln. Tentativa secesionistă nu urmă-
rea atât să apere instituţia sclaviei în sine, cât, mai ales,
drepturile statelor respective în faţa organelor de putere
ale guvernului federal central, căruia sudiştii îi puneau în
discuţie imparţialitatea şi, în consecinţă, autoritatea de a
reglementa probleme apreciate ca fiind vitale pentru
interesele lor. încă din 1832, adoptarea unor legi vamale
protecţioniste pentru apărarea producţiei industriale
naţionale, concentrată în întregime în regiunile nordice,
fusese contestată virulent de statele din Sud ale căror
economii bazate pe monoculturi agricole (în special
bumbac) depindeau de schimburi comerciale cu străinătatea
Şi mai divergente erau poziţiile în problema menţinerii
sclaviei, neesenţială pentru industria şi agricultura
mecanizată din Nord, dar, din contra, componentă
SEDAN, BĂTĂLIA DE LA
principală a sistemului économico-social sudist, bazat pe
marea proprietate şi pe puterea plantatorilor. •
Desjafurarea războiului. Ostilităţile s-au declanşat
(l3.IV. 1861, izgonirea garnizoanei federale din Ford
Sumter) printr-o serie de atacuri victorioase (Bull Run,
21 .VIII. 1861 ) ale trupelor sudiste comandate de gene-
ralul R.E. Lee care, după respingerea tentativei unioniste
de a cuceri Richmond, capitala confederaţilor
(VI-VII. 1862), a lansat o vastă ofensivă spre Nord
(XII. 1862-V. 1863). în acelaşi timp, însă, după căderea
oraşului New Orleans urmase blocada coastelor sudice
şi izolarea economică a regiunii (IV. 1862) iar linia sa
defensivă avea să cedeze (II-V1.1862) sub presiunea
generalului U.S. Grant care, prin campania de la
Vicksburg (XI. 1862-VI. 1863), a împărţit în două frontul
inamic. O nouă ofensivă a lui Lee, care ajunsese chiar
să ameninţe Washingtonul, a fost oprită în bătălia
decisivă de la Gettysburg ( l -3.VII. 1963). Protagonist
al fazei finale a războiului a fost generalul nordist W.T.
Sherman care, după ce a ocupat Tennessee, Georgia şi
Carolina (IX. 1864-11.1865), a ieşit in spatele forţelor
confederate angajate pe frontul nordic, încercuiţi, su-
diştii au încercat în zadar să se apere la Richmond
(bătălia de la Five Forks, 1.IV. 1865), înainte de a se
preda definitiv lui Grant la Appomattox, la 9.IV. 1865.
Secolo, II cotidian italian din Milano, cu orientare
radicală, fondat de Raffaele şi Edoardo Sonzogno la
5.V. 1866. Condus de ET. Moneta (1869-1896) şi de
C. Romussi ( 1896-1909), a fost cel mai răspândit ziar
italian până la începutul sec. XX, când a fost depăşit
de „Corriere della Sera", în 1928, a fuzionat cu „La
Sera", devenind „II Secolo-La Sera" suprimat în 1945.
secretar de stat, funcţie echivalentă, în SUA, cu cea a
ministrului de externe.
secularizare, proces istoric de reducere a controlului
şi a influenţei religioase asupra societăţii şi asupra
culturii, iniţiat în Europa, începând, mai ales, din
sec. XVIII, o dată cu Revoluţia franceză care a decretat
laicizarea instituţiilor politice şi limitarea sferei sacrului
în viaţa statului. Prin apariţia societăţilor industriale
avansate, procesul de s. nu s-a mai limitat doar la nivelul
politic, ci a transformat mentalităţile colective şi a
desacralizat multe momente şi aspecte ale vieţii. La
început, Biserica catolică s-a opus vehement procesului
de s., dar astăzi el este considerat o ocazie pentru a
reda structurilor ecleziastice scopurile iniţiale. Sedan,
bătălia de la, desfăşurată la 1-2.IX.1870 în
împrejurimile oraşului francez de pe malurile Meusei, a
fost bătălia decisivă a războiului franco-prusac. Trupele
franceze ale lui P. de Mac-Mahon, încercuite de armatele
prusace ale lui H.von Moltke, s-au predat din ordinul
Iui Napoleon III însuşi care a fost făcut şi el prizonier,
înfrângerea a provocat căderea imperiului (4.IX).
1143
SEFARZI
sefarzi, nume (ebraică: Sefarad, Spania) atribuit evreilor
expulzafi din Spania, în 1492, şi refugiaţi în Africa de
nord, Turcia, Balcani, Italia şi Olanda şi decendenţilor
de azi ai acestora.
Segni, Antonio, om politic italian (Sassari 1891 -Roma
1972). înscris în Partidul Popular, după venirea la
putere a fascismului a abandonat politica şi s-a dedicat
carierei de profesor universitar de ştiinţe juridice, în
1942-1943 a participat la fondarea DC. Ministru al
agriculturii ( 1946-1951 ) în guvernul A. De Gasperi, a
elaborat un proiect de reformă agrară care, însă, n-a
fost aplicat decât parţial. Aflat printre fondatorii curen-
tului de Iniţiativă Democratică şi, apoi, al doroteilor, a
fost ministru al învăţământului (1951-1954), preşe-
dinte al Consiliului ( 1955-1957), vicepreşedinte al Con-
siliului şi ministru al apărării (1958-1959), din nou
preşedinte al Consiliului (1959-1960) şi ministru de
externe ( 1960-1961 ). La 6. V. 1962 a fost ales preşedinte
al Republicii. A fost un adversar al politicii de centru-
stânga; nici acum nu se cunoaşte care a fost rolul său în
evenimentele din vara lui 1964 (planul pentru o inter-
venţie în forţă a comandantului carabinierilor, generalul
De Lorenzo). Suferind, la 7.VIII.1964, un atac de
tromboză cerebrală, a demisionat la 6.ΧΠ. segregaţie
rasiali, regim juridic de separare între rasele care
trăiesc pe teritoriul unui stat, caracterizat prin legi
care interzic folosirea în comun a serviciilor publice,
a zonelor de locuit sau de recreare etc. Eradicat treptat în
SUA începând din anii '60, s. r. a fost înlăturată şi în
Republica Africa de Sud (v. apartheid). Seipel, Ignat,
preot şi om politic austriac (Viena 1876-Pernitz, Austria
Inferioară, 1932). Preşedinte, din 1921 până în 1929,
al Partidului Creştin Social, a devenit cancelar
(1922) şi a reuşit să redreseze economia afectată de
criză şi de hiperinflaţie. După o întrerupere în
activitate, datorată rănii provocate de un atentat ( 1924),
s-a reîntors la putere în 1926, mai întâi în funcţia de
cancelar şi, apoi, ministru de interne şi de externe. S-a
servit de Heimwehr, o organizaţie paramilitară filofascis-
ta, pentru a reprima insurecţia socialistă din 1927 declan-
şată împotriva politicii sale conservatoare şi autoritară.
Seleucizi, dinastie de origine macedoneană care a domnit
(305-64 î.Hr.) în partea de Est a imperiului dezagregat
al lui Alexandru; dinastia a luat numele întemeietorului
său, Seleucos l (cea 355-280 î.Hr.). Ajunşi la apogeul
puterii lor, la sfârşitul sec. III S. ajunseseră să domine
întreaga Asie până la valea Indusului. în fapt, deşi din
punct de vedere teritorial regatul S. aparţinea atât de
evident Orientului, S. şi-au concentrat forţele asupra
bazinului Mării Mediterane, aflându-se într-un război
aproape neîntrerupt cu suveranii lagizi ai Egiptului, în
urma celor 5 războaie succesive, din 274 până în
195 î.Hr., S. au preluat de la egipteni controlul asupra
1144
Siriei meridionale şi Palestinei prin Antiochos III cel
Mare (242-187 Î.Hr). Asia Mică, cucerită de Seleucos I,
a fost, însă, în bună parte pierdută, în sec. III, în favoarea
regatelor locale şi, în cele din urmă, le-a fost luată S., în
188 î.Hr, de către romani prin pacea de la Apameia.
Partea răsăriteană a regatului, aproape abandonată de
S., si-a manifestat tendinţa de a ieşi de sub dominaţia
lor: în 246, satrapiile lui Hircanios şi a lui Partienes
s-au declarat autonome sub un rege propriu, fiind apoi
invadate şi cucerite de părţi. Pentru a pune capăt acestei
situaţii, o primă expediţie în regiunea iraniană a fost
organizată în 230 de Seleucos II (265-226 î.Hr.) dar cu
un succes redus; mai târziu (212-205), Antiochos UI a
reuşit să recucerească Armenia şi să obţină supunerea
formală a regatului Bactriana şi a părţilor, dar, cu toate
acestea, dominaţia S. în Orient a intrat în declin. Singura
regiune care a rămas tot sub dominaţia lor a fost Siria
de nord în care S. au întemeiat numeroase oraşe (Antio-
chia, Seleucia etc.) care au contribuit în bună măsură la
răspândirea limbii şi culturii greceşti în Orientul Apro-
piat, în cursul sec. II, după ce romanii 1-au împiedicat
pe Antiochos IV (215-163 ? î.Hr.) să cucerească Egiptul,
istoria S. a fost caracterizată prin conflicte permanente
în interiorul dinastiei şi prin pierderea totală a forţei
politice. Ultimul dintre S., Antiochos XIII, a fost detro-
nat în 64 de Pompeius, care a transformat regatul în
provincia romană a Siriei.
Seleucos I Nicator, (n.cca 355-m.280). Fiu al unui
nobil macedonean, 1-a însoţit pe Alexandru în Asia.
După moartea lui Alexandru, a participat la luptele
dintre diadohi şi, după ce a fost ucis Perdicas (321), a
primit satrapia Babilonului. L-a sprijinit pe Antigonos
Monophtalmos, dar acesta si-a schimbat poziţia fată
de el şi 1-a obligat să părăsească Babilonul. Atunci, S.
s-a refugiat în Egipt, la curtea lui Ptolemeu care 1-a
ajutat să-şi redobândească satrapia pierdută (bătălia
de la Gaza, 312) adăugând, curând, la ea Media şi
Susiana. S. a trebuit, apoi, să facă faţă ameninţării unei
reîntoarceri ofensive a lui Antigonos şi 1-a ucis în bătălia
de la Ipsos (301). Devenind rege (305), la împărţirea
ulterioară a imperiului lui Alexandru a primit partea de
nord a Asiei Mici şi Siria de nord. Luptele interne dintre
diadohi i-au permis să-si extindă imperiul în toată Asia
Mică (286-281 î.Hr.). S. s-a îndreptat şi spre Europa
urmărind să ocupe Tracia şi chiar Macedonia, dar a fost
ucis de Ptolemeu Keraunos, regele Macedoniei.
selfgovernment, v. autoguvernare. Selgiucizi,
dinastie turcă stăpânitoare peste o mare parte din
Orientul Apropiat în sec. XI-XII. întemeietorul
dinastiei a fost Toghrul, nepot al eponimului Selgiuk
care a domnit peste o parte din Persia şi, în 1055, a
cucerit Bagdadul primind titlul de sultan. Cei doi urmaşi
ai săi, Alp Arslan ( 1063-1072) şi Malikjah ( 1072-1092),
SENAT
au extins sub domnia lor posesiunile dinastiei cucerind
Mesopotamia şi mare parte din Asia Mică. în ultimii
ani ai sec. XI, sultanatul s. s-a fărâmiţat in mai multe
regate independente, unul dintre cele mai importante
fiind Rum al cărui fondator, Sulaiman I, a profitat de
luptele interne care aveau loc în regatul lui Mihail VII
Ducas pentru a pune stăpânire pe posesiunile bizantine
în Asia Mică. La moartea lui Sulaiman ( 1085), sultanatul
s-a divizat în emirate scmiindepcndente în care s-au
menţinut dinastii s. până la sfârşitul-sec. XII. Selim I,
cel Groaznic, Amasya 1467-Constantinopol 1520),
sultan otoman (1512-1520) care, după ce 1-a convins pe
tatăl său Bayazid II să abdice (1512), şi-a ucis fraţii şi
nepoţii, pornind, apoi, în campanii prelungite de cuceriri.
După ce i-a învins pe persani ( 1514), a invadat
Kurdistanul, Siria, Palestina şi Egiptul (1515-1517).
Selim II (Magnesia 1524-Constantinopol 1574),
sultan otoman ( 1566-1574). Fiul lui Soliman II Magni-
ficul, i-a urmat la tron datorită intrigilor urzite de mama
sa. A anexat Yemenul (l 570), Ciprul (1570) şi Tunisia (
1574); a suferit teribila înfrângere de la Lepanto ( 1571 ).
Sella, Quintino, om politic şi savant italian (Sella di
Mosso, Vercelli, 1824-Biella 1884). Deputat începând
din 1860, a fost unul dintre cei mai prestigioşi reprezen-
tanţi ai Dreptei, ministru de finanţe în guvernul Rattazzi,
La Marmora şi Lanza ( 1862,1865 şi 1869-1973). Printr-o
politică rigidă de economii şi de impunere fiscală (printre
care impopularul impozit pe măcinat), a reuşit să
reechilibreze bugetul de stat, marcând o trecere decisivă
către dobândirea credibilităţii internaţionale a noului
stat şi o condiţie pentru a se înregistra o dezvoltare
industrială, S. fiind unul dintre susţinătorii de arunci ai
acesteia. Unul dintre fondatorii Clubului Alpin Italian
(1863), a desfăşurat o activitate ştiinţifică intensă în
domeniul mineralogiei şi al matematicii. Semiluna
fertilă, denumire utilizată pentru regiunile care din
Mesopotamia au format un arc până în Siria şi
Palestina, caracterizate prin câmpii aluvionare în care
condiţiile climatice şi hidrogeologice favorabile au
permis o dezvoltare timpurie a agriculturii şi vieţii, de
unde şi înflorirea diverselor civilizaţii. Sempach,
bătălia de la, desfăşurată în localitatea elveţiană S.
la 9. VII. 1386, între trupele lui Leopold III al Austriei
şi cele ale cantoanelor Uri, Schwyz, Unter-walden şi
Lucerna, şi câştigată de acestea din urmă, a marcat o
etapă decisivă în procesul de constituire al
Confederaţiei Helvetice şi de eliberare a elveţienilor de
sub dominaţia habsburgică.
Senat1, cel mai înalt organ consultativ al republicii
romane; la origine, era consiliul regal. •
Compunerea. Conform tradiţiei, se pare că a fost
înfiinţat de Romulus care a fixat la 100 numărul sena-
torilor, in realitate, prima cifră atestată este de 300 de
membri, în raport cu cele trei triburi şi 30 de curii. Sulla
a mărit numărul senatorilor la 600, Caesar la 900, Au-
gustus a revenit la 600. În prima perioadă republicană,
senatorii erau aleşi de consuli, apoi de cenzori, începând
de la sfârşitul sec. III î.Hr, prin lege, ex-magistraţii
erau aleşi ca membri ai s.; abia din perioada fraţilor
Gracchi (sec. II î.Hr.), privilegiul a fost extins la tribuni
şi la edilii plebei. Cenzorii îi puteau elimina din s. doar
pe acei membri a căror comportare era reprobabilă din
punct de vedere moral, iar măsura putea fi revocată de
succesorii lor. Un cens minim pentru a avea acces în s. a
fost fixat pentru prima dată de Augustus la l 000 000 de
sesterţi. Senatorilor le era interzis să desfăşoare activităţi
comerciale, aşa că majoritatea erau mari proprietari de
terenuri
• Modul ele funcţionare. S. putea fi convocat de către
magistraţii care beneficiau de un Imperium şi, mai târziu,
de către tribunii plebei; abia în epoca imperială şedinţele
au început să se ţină la date fixe, în general două pe
luna. Propunerile erau discutate pe rând de toţi membrii
şi, apoi, votate prin discesio: senatorii se grupau în
jurul celor care făceau propunerile şi era aprobata aceea
care aduna grupul cel mai numeros. În luarea oricărei
decizii (v. senatorial, decret) tribunii plebei aveau şi ei
drept de vot. Procesele-verbale ale şedinţelor erau
păstrate de cvestorul orăşenesc în Aerarium.
• Prerogative i/' competente. Din punct de vedere
formal, S. avea doar rolul de a-i consilia pe magistraţi;
singura sa prerogativă pozitivă era alegerea interrex,
când magistraţii nu erau disponibili pentru a trece la
alegere. Competenţa S. se extindea de la politica externă
şi internă la finanţe şi la religie: stabilea sarcinile fiecărui
magistrat şi hotăra dacă i se prelungea imperium-u\,
alegea, de asemenea, provinciile care trebuiau încredinţate
consulilor după ce le expira mandatul. In domeniul
financiar, S. stabilea suma pe care provinciile trebuiau
s-o plătească, controla Aerarium-\i\ şi emisiunile de
monedă. Practic, S. mai trebuia să decidă asupra de
claraţiilor de război şi asupra tratatelor de pace, deşi în
ambele situaţii era necesar votul comiţiilor. în plus, S.
primea ambasadorii străini şi putea delega comisii de
senatori pentru a-i ajuta pe magistraţi şi pe adjuncţii
acestora în tratativele cu puterile străine şi în organi
zarea teritoriilor cucerite. Sub Augustus, S. i-a rămas
doar sarcina guvernării Italiei şi a provinciilor mai puţin
expuse din punct de vedere militar. Pe măsură ce se scurgea
epoca imperială, S. a dobândit prerogative judiciare şi
legislative, dar puterea sa de fapt a devenit aproape formală;
senatorii au devenit treptat clasa conducătoare în imperiu,
iar accesul în S. a devenit ereditar.
senat2, organ reprezentativ care, în sistemele bicame-
rale, constituie una dintre cele două ramuri ale parlamen-
tului. Originea instituţiei trebuie căutată în Antichitate
1145
SENATUS CONSULTUS
(la greci si, mai ales, la romani). După o fază medievală
în care importanta sa a fost oscilantă, in epoca modernă
s. şi-a redobândit o poziţie centrală în cadmi reglementă-
rilor emise de seniorii italieni. S. din Veneţia (creat în
1172) a funcţionat timp îndelungat, fiind format dintr-un
număr din ce în ce mai mare de nobili (numiţi „rogati"
sau „pregadi") şi avea atribuţii administrative şi judi-
ciare. La Milano, s. a fost înfiinţat în 1499 cu puteri de
natură constituţională (printre care aceea de înregistrare
a documentelor principelui), iar deciziile sale aveau un
caracter definiţi v. Atribuţii similare avea şi s. piemontez
care, cu timpul, a primit şi dreptul de a judeca în cazul
conflictelor dintre cele mai importante instituţii ale
statului. O dată cu apariţia statelor naţionale şi a
constituţionalismului, s. s-a transformat, după modelul
Camerei Lorzilor (v.), în a doua adunare formată ereditar
sau prin numire de către rege (faţă de adunarea repre-
zentanţilor, care era electivă) a corpului legislativ. O
asemenea atribuţie reprezentativă în sens aristocratic a
scăzut treptat şi s. a devenit, mai simplu, o adunare
electivă aleasă, de regulă, după criterii diferite fată de
cealaltă cameră, în Italia, Statutul albertin din 1848 a
stabilit existenta unui s. compus din membri numiţi pe
viaţă de rege, fără o limită de număr. Constituţia italiană
din 1948 a prevăzut un s. al Republicii format din 315
membri, aleşi pe criterii regionale, la ei adăugându-se
cinci senatori numiţi pe viaţă de preşedintele republicii
pentru merite culturale şi sociale. Reforma electorală
din 1993 a stabilit ca 3/4 din locurile din s. să fie ocupate
prin metoda majoritară şi l /4 prin metoda proporţională.
senatus consult us, termen juridic roman care reflectă
opinia exprimată de majoritatea membrilor senatului;
în perioada republicană, nu avea putere de lege, dar, de
fapt, era obligatoriu.
Sendero Luminoso, organizaţie teroristă peruană înfiin-
ţată în 1970 de A. Guzmăn cu scopul de a instaura un
sistem comunist ţărănesc de inspiraţie maoista. Violenta
deosebită a acţiunilor sale (desfăşurate chiar şi în
capitală), exercitată şi asupra populaţiei de la sate pentru
a o obliga să colaboreze, i-a asigurat, până în anii '90, un
control deplin asupra unor regiuni din zona andină.
Ofensiva declanşată începând din 1991 de proaspătul
preşedinte peruan Fujimori şi care a culminat în 1993 cu
arestarea lui Guzman părea să reprezinte sfârşitul
mişcării dar, în 1996, aceasta a început să dea din nou
semne de viaţă.
Seneca, Lucius Aenneus, literat şi om politic roman
(Cordoba 4 î.Hr.-Roma 65 d.Hr.). Senator, între 41 şi
49 a trăit în exil în Corsica, unde şi-a început activitatea
ca filosof inspirat de stoicism, în 48, a fost rechemat la
Roma de către Agrippina, care i-a încredinţat educaţia
fiului său, Nero, asupra căruia S. a avut, la început, o
mare influenţă, încercând să-1 îndrepte către o guvernare
1146
moderată şi luminată; totuşi, excesele continue ale împă-
ratului 1-au determinat să plece de la curte. A fost
obligat de Nero să se sinucidă, acesta considerându-1
implicat în conjuraţia lui Piso. Senegal, stat în Africa de
Vest. Sup. : 1% 722 km2. Pop. : 7 899 000 loc., dintre care
36 % wolof, 18 % fulbe, 17 % serer. Capii,: Dakar.
Limba: franceza (oficială) şi limbi sudaneze. Religie:
musulmană (91 %). Vecini: N Mauritania, E Mali, S
Guineea şi Guineea Bissau, V Oceanul Atlantic. Forma
de stat: republică prezidenţială. Leagăn al unor
importante civilizaţii sudaneze, a intrat destul de repede
pe orbita colonială europeană. Europenizarea timpurie a
clasei conducătoare a făcut ca S. să devină, încă de la
dobândirea independenţei, una dintre cele mai stabile
ţări de pe continentul african, sec. DC Populaţiile fulbe
întemeiază în regiunea Fouta Toto, pe cursul inferior
al S., regatul tekrur care plătea tribut imperiului
Ghana. 1048 O confrerie de războinici musulmani,
Almora-
vizii, a islamizat ţara.
sec. XIV-XV
Regatul toucoulor este anexat la imperiul Mali.
Apar regatele de pe litoral ale populaţiilor wolof
şi serer.
1520 Dinastia toucouloră a suveranilor Denianke
instaurează în regiunea Fouta Toro o dominaţie
multiseculară.
1634 Compania franceză a S. şi a Gambiei obţine
monopolul negoţului cu sclavi din această zonă.
1638 Francezii zădărnicesc tentativele olandezilor
de a se instala în zonă.
sec. XVIII
Fouta Toro se transformă în republică teocratică
musulmană condusă de un imam. 1814 S. devine
definitiv teritoriu francez. 1854-1865
Guvemorat al generalului L. de Faidherbe, care
fondează Dakar ( 1857). Oraşul va deveni ( 1904)
capitala Africii Occidentale Franceze. 1948 L. Sedar
Senghor pune bazele mişcării naţionaliste. 1958
Proclamarea S. ca republică în cadrul Comunităţii
Franceze. 1959-1960
S. şi Sudanul Francez formează Federaţia Mali,
dizolvată în august 1960; în noul S. independent,
Senghor proclamă un „socialism cu faţă umană", cu
o politică externă filoocidentală. 1962 Senghor
instaurează un regim autoritar. 1974 Tensiuni
interne şi foametea prelungită datorată secetei din
Sahel îl forţează pe Senghor să iniţieze un proces
de liberalizare internă. 1981 Senghor se retrage
din viaţa politică, îl înlocuieşte A. Diouf.
SENUSSI
1982-1989
S. formează o federaţie cu Gambia (Confederaţia
Senegambia), dar permanentele conflicte etnice fac ca
această iniţiativă să eşueze. 1983 începe gherila
separatistă a regiunii meridionale
Casamance.
1991-1995
Este reintrodus multipartidismul în viata politici Diouf
este reconfirmat ca preşedinte ( 1993) iar partidul său
socialist îşi menţine majoritatea absolută în parlament (
1995). 1996-1997
FMI impune redimensionarea severă a starului social şi
liberalizarea economiei pentru ca S. să poată primi
ajutoarele financiare indispensabile: se intensifică gherila
separatiştilor din Casamance. Senghor, Leopold Sedar,
om politic şi scriitor senegalez (Joal, Dakar, 1906-
2001). Profesor universitar, poet rafinat, a pus în
valoare valorile tradiţiei culturale ale Africii negre,
creând conceptul de negritudine (v.). Deputat pentru
Senegal în Constituantă (1945) şi, apoi, în Adunarea
Naţională franceză ( 1946-1958), s-a aflat în fruntea
mişcării senegaleze pentru independenţă, deşi era
partizan al menţinerii legăturilor culturale cu Franţa.
Preşedinte al Senegalului începând din 1960, s-a inspirat
dintr-un „socialism cu faţă umană" şi s-a străduit să evite
fragmentarea politică excesivă a Africii, în 1963, a modificat
constituţia în sens prezidenţial, concentrând toată puterea
în mâinile sale. S-a retras din viaţa politică în 1981.
seniorie şi principat, forme de guvernare monarhică
răspândite în Italia centrală şi de nord începând de la
jumătatea sec.XIII şi în cele două secole care au urmat. •
Originile. Pe la jumătatea sec. XIII, conflictele dintre
nobilime şi „popor" şi permanentele războaie izbucnite
între diferite oraşe paralizaseră în asemenea grad
instituţiile comunale (v. comună) încât făcuseră im-
posibilă conducerea politică a vieţii orăşeneşti. A apărut,
astfel, tendinţa de a încredinţa unei singure persoane
funcţiile prevăzute de legile republicane pentru pe-
rioade mai lungi decât obişnuitele şase sau douăspre-
zece luni. in acelaşi mod, în comunele „populare",
senioriile au apărut ca o continuare, mai perfecţionată, a
funcţiei de „capitano del popolo" (v.): la Milano, din
1259 cu cei din familia Della Torre şi Visconti, la
Mantova cu familia Bonacolsi, mai întâi (l 272-1328),
apoi cu Gonzaga. Seniorii cei mai puternici au anulat
semnificaţia instituţiilor republicane, acaparând funcţii
At podestà sau de căpitan, făcând astfel încât să deţină
aceste funcţii pe viaţă şi, mai mult, să le poată transmite,
ca moştenire, urmaşilor. Acolo unde nu a existat o familie
în stare să ia puterea pe o durată mai mare de timp, pe
perioade mai scurte au apărut căpetenii de mercenari
(Castruccio Castracani la Lucea şi Pisa; Braccio da
Montone la Perugia şi Orvieto); mai rare au fost cazurile
în care oraşele au fost încredinţate unor mari potentaţi,
cum au făcut, totuşi, unele Comune piemonteze care li
s-au supus Angevinilor.
• Evoluţia oligarhiilor orăşeneşti. La fel de originală a
fost şi riposta pe care au dat-o crizei reglementărilor
comunale unele oraşe mari ca Florenţa, Genova, Siena
şi Veneţia, unde nu s-a recurs la soluţia senioriei (sau,
în cazul Florenţei, aceasta s-a petrecut mult mai târziu,
în sec. XV), ci la conduceri oligarhice asigurate de fami
liile care avuseseră cea mai mare influenţă în cadrul
instituţiilor republicane: aşa s-a întâmplat la Veneţia,
în 1297, cu restrângerea numărului de membri ai Marelui
Consiliu (v., apartenenţa la acesta devenind ereditară),
sau la Florenţa prin guvernul aristocratic constituit
după răscoala ciompilor ( 1378, v.). Totuşi, şi în aceste
oraşe instituţiile comunale şi-au pierdut autoritatea şi
autonomia şi, la fel ca în cazul senioriilor, orăşenii s-au
transformat, treptat, în supuşi.
• Statele regionale. De-a lungul întregului sec. XIV,
procesul de centralizare a depăşit limita comunală şi
au luat fiinţă senioriile care cuprindeau mai multe oraşe,
dând naştere principatelor, veritabile state regionale.
Pe la 1430, mari entităţi teritoriale de acest gen apăruseră
în Italia în jurul familiilor de Savoia, Este la Ferrara, la
Milano, Veneţia, Florenţa, Roma, Neapole. Pacea de la
Lodi ( 1454, v.) a consfinţit această structură teritorială
a peninsulei, ea rămânând neschimbată până la sfârşitul
sec. XVIII. Puterea principatelor a devenit legitimă
datorită împăratului şi acesta, acordând principilor titlul
de duce sau de marchiz, a încercat să refacă o reţea de
interdependenţe care, totuşi, a rămas pur formală. în
schimb, a avut loc o centralizare efectivă a puterii în
mâinile principelui, el revendicând într-o manieră cate
gorică şi doar pentru sine „monopolul violenţei pu
blice", dreptul de a purta un război, exercitarea justiţiei
şi aplicarea de taxe.
seniorii războiului, termen prin care sunt desemnaţi
şefii feudali şi militari chinezi care controlau China cen-
trală şi de nord după căderea imperiului (1912). Sprijiniţi
de diferite puteri europene, s. r. au adus anarhia în ţara;
învinşi temporar, în 1926-1927, de Chiang Kai-shek, au
participat la alianţa dintre comunişti şi Kuomintang din
timpul războiului chino-japonez (1937-1945).
Sennacherib, (m. 681 î.Hr), rege al Asiriei (705-
68Iî.Hr). Vrând să se disocieze de domnia tatălui şi
predecesorului său, Sargon II, a readus capitala la
Ninive. A consolidat supremaţia asiriană în Mesopota-
mia, cucerind şi distrugând din temelii Babilonul (689).
senussi, confrerie musulmană întemeiată de Muhammad
ibn 'Aii al-Sanussi (cea 1792-1859), care s-a răspândit
în Libia unde, pe această bază, a luat fiinţă un stat cu
capitala la Djarabub, independent până în 1923.
1147
SEPARAREA PUTERILOR
separarea puterilor, teorie care identifică principiul
fundamental al organizării statului în împărţirea rigu-
roasă a funcţiilor politice între puterea legislativă, exe-
cutivă şi juridică, drept garanţie a libertăţii şi drepturilor
cetăţenilor. Această teorie datează din sec. XVII (J.
Buchanan, J. Locke) dar a fost formulată definitiv în
sec. XVIII de către Montesquieu. Concepţia sa (pentru
ca nici o persoană politică să nu poată acţiona în mod
arbitrar sau să guverneze în mod tiranic trebuie ca fiecare
formă de putere să joace rol de frână faţă de celelalte),
a fost elaborată cu referinţă la sistemul social şi la
uzanţele juridice din Anglia, dar s-a bucurat de un
deosebit succes în folosirea ei în sens polemic de către
Revoluţia franceză împotriva absolutismului. Devenit
un principiu de bază al statului constituţional şi
consacrat în forme diferite de constituţiile scrise din
sec. XIX, principiul s. p. rămâne până astăzi un model
pentru sistemele democrate contemporane.
separatism, tendinţa unei comunităţi sau a unei regiuni
de a revendica independenţa politică faţă de starul din
care face parte, în general în numele unei alte identităţi
etnice, lingvistice sau religioase. De-a lungul istoriei,
tendinţele separatiste au şubrezit omogenitatea impe-
riilor supranationale, cum au fost cel otoman şi cel
habsburgic. Mai recent, chiar dacă în virtutea unor
rădăcini tradiţionale destul de profunde, au luat naştere
mişcările separatiste bască şi catalană (în Spania) şi
corsicană (în Franţa), în ce priveşte Italia, pot fi men-
ţionate tendinţe separatiste în Sicilia (mai ales imediat
după al doilea război mondial), în Tirolul de Sud (Alto
Adige), în Val d'Aosta şi în Sardinia, în Europa de Est,
separatismul a jucat un rol fundamental în dezagregarea
politică a blocului comunist, în exteriorul lumii occi-
dentale, tensiunile separatiste sunt alimentate deseori
de diferenţele tribale.
Serbia, stat în Balcani, astăzi parte constitutivă din
noua Republică Federativă a Iugoslaviei ( 1992). Făcând
parte din provincia romană Moesia, a fost ocupată în
prima jumătate a sec. VI de neamul slav al sârbilor,
vasali ai împăratului din Răsărit şi, ulterior, creştinaţi
la iniţiativa acestuia. Supuşi de bulgari în sec.X, sârbii
au recunoscut supremaţia Bizanţului până când, în
1040, au devenit independenţi datorită principelui
Ştefan Voislav care domnea în Zeta şi Trapunja. S-a
format, după aceea, un stat sârb complet autonom (sec.
XII), al cărui rege, după o scurtă perioadă de dominaţie
a Ungariei, a fost recunoscut în persoana lui Ştefan l
Nemanja (încoronat de papa Honorius III în 1217).
Prin Ştefan Dusan (1331-1355), încoronat, în 1346, ca
împărat al sârbilor, grecilor, bulgarilor şi albanezilor, S.
şi-a extins dominaţia asupra Albaniei, Epirului,
Thessaliei şi Acarnaniei şi intenţiona să cucerească şi
Constantinopolul. O dată cu succesorul Ştefan Uro!
1148
V, ultimul dintre Nemanizi, Marea S. a decăzut. Cucerită
de turcii otomani după un deceniu de lupte (1389), S.
a rămas sub stăpânirea lor timp de peste patru secole.
• Chestiunea balcanică ţi independenta Serbiei, înain-
tarea simultană austriacă şi rusă in Balcani, de la sfâr-
şitul sec. XVII, a făcut să renască speranţele în inde-
pendenţă ale sârbilor. La începutul sec. XIX, s-a declan-
şat în S. o mişcare naţională sub conducerea suveranilor
din familiile Karagjeorgjevic şi Obrenovic care, prin
conflictele dintre ei şi prin alternanţa la putere, au
marcat întreaga istorie ulterioară a ţării. Mai multe
răscoale, conduse de Gjorgje Petrovic Karagjeorgjevic
( 1762-1817), au dus la formarea, sub protecţia Rusiei, a
principatului autonom al S. (1813), recunoscut de
Imperiul otoman ca stat vasal (1830). Tratatul de la
Berlin, din 1878, a recunoscut statul independent sârb,
transformat apoi, în 1882, în monarhie constituţională
avându-l ca rege pe Milan Obrenovic. în timpul di-
nastiei Karagjeorgjevic, restaurată în 1903 cu Petru H
(1903-1921), a luat naştere o mişcare pansârbă care a
dus la o deteriorare a raporturilor cu Austro-Ungaria.
Ca urmare a războaielor balcanice din 1912-1913, S.
obţine o parte din sangiacul de la Novi Bazar şi parte
din Macedonia. Uciderea arhiducelui Franz Ferdinand,
comisă la 28.VI, 1914 la Sarajevo de către un naţionalist
sârb, a provocat conflictul cu Imperiul austro-ungar
care a constituit scânteia declanşatoare a primului război
mondial.
• Serbia şi Iugoslavia. La sfârşitul războiului, în 1919,
s-a format regatul sârbo-croato-sloven (devenit, din
1929, Iugoslavia) în care a fost încorporată şi Munte-
negru şi a cărui regenţă i-a fost încredinţată principelui
Alexandru, fiul lui Petru, în noul regat, S. a avut o
poziţie predominantă, menţinută şi în cadrul noii
federaţii socialiste înfiinţate după ocupaţia nazistă şi al
doilea război mondial (1945). Această hegemonie a
fost, de fapt, unul dintre factorii determinanţi ai dez-
agregării Iugoslaviei, a cărei criză finală din 1991 a fost
provocată tocmai de decizia preşedintelui sârb S.
Milosevic (portdrapel al naţionalismului şi expansio-
nismului sârbeşti şi susţinător al realizării „Serbiei
Mari") de a interveni militar împotriva Croaţiei şi
Bosniei care îşi proclamaseră independenţa, el ba-
zându-se şi pe originea sârbească a unei mari părţi din
efectivele armatei federale. Proclamându-se o nouă
Republică Federală Iugoslavă (la care a aderat doar
Muntenegru şi care nu a avut parte de recunoaşterea
ONU), regimul de la Belgrad si-a exprimat intenţia de
a-şi extinde controlul asupra tuturor teritoriilor iugo-
slave prin implantări masive de populaţie sârbă, susţi-
nându-i activ pe naţionaliştii sârbo-bosniaci ai lui
Karadjic pe parcursul sângerosului conflict din Bosnia
(1992-1995). Acordurile de pace de la Dayton au

zădărnicit acest proiect, iar izolarea diplomatică şi
embargoul sever instituit au marcat profund sistemul
sârbesc. Cu toate acestea, după ce se părea că va fi
înlăturat de la putere sub presiunea unor uriaşe mani-
festaţii de stradă care cereau un regim democratic ( 1996),
Milosevic s-a menţinut la putere şi i-a cedat lui M.
Milutinovic preşedinţia S. pentru a putea rămâne cu cea
a Federaţiei. Căderea lui s-a produs de abia în anul 2000.
Serrati, Giacinto Mentati, om politic italian (Spotorno,
Savona, 1876-Asso, Como, 1926). Militant socialist,
i-a succedat la conducerea ziarului „Avanti !" Iui
Mussolini, devenit adept al intervenţionismului. A fost
liderul majorităţii maximaliste din PSI dornică să adere la
Internaţionala a IlI-a comunistă şi, mai târziu, a intrat în
PCI (l924).
Şervet, Miguel, reformator religios spaniol (Villanova
de Sixena 1511 -Geneva 1553). Medic, în De Trinitatis
erroribus ( 1531 ) a atacat bazele dogmei Treimii. Perse-
cutat atât de catolici, cât şi de protestanţi din cauza
radicalismului său teologic, a fost judecat de calvinisti
şi ars pe rug.
servicii secrete, expresie prin care sunt denumite
organizaţiile informative de poliţie sau militare având
scopul de a asigura siguranţa internă şi internaţională a
statului italian, în Italia denumite SIFAR şi SID, au fost
perfecţionate în 1977 prin crearea SISDE (Serviciul
pentru Informaţii şi Siguranţă Democratică), cu sarcini
de supraveghere a siguranţei interne împotriva teroris-
mului şi a tentativelor de subminare a ordinii de stat, şi a
SISMI (Serviciul pentru Informaţii şi Siguranţă Mili-
tară), pentru a garanta siguranţa statului pe plan
internaţional şi pentru paza secretelor militare; amân-
două aceste servicii au fost puse sub responsabilitatea
preşedintelui de Consiliu şi sub controlul Parlamentului.
Servius Tullius, al şaselea rege legendar al Romei
(n.578-m. 535). I s-a atribuit introducerea legii centuria-
tului, o împărţire a cetăţenilor pe bază cenzitară, ope-
rând în funcţie de recrutarea ca militar, şi crearea pri-
melor patru triburi teritoriale, denumite apoi triburi
orăşeneşti. Lui i se datorează înălţarea primei centuri
de ziduri care înconjura Roma (Mura servianae).
Sesostris I, (n. 1971 -m. 1928 î.Hr.), faraon egiptean din
a XH-a dinastie. A domnit timp de 10 ani alături de
tatăl său, Amenophis I, şi, în 1953, a declanşat invazia
Nubiei, încheiată de Sesostris III ( 1878-1843 î.Hr.) care
a beneficiat în regiune de statutul de divinitate locală.
Sessantotto, şaizeci şi opt, v. contestaţiile tineretului.
Settembrini, Luigi, om politic şi scriitor italian (Napoli
1813-1876). Avocat şi profesor de literatură, a conspirat
împotriva suveranilor de Bourbon şi a fost arestat
( 1839-1841 ). A publicat, după aceea, Protestul poporu-
lui din cele Două Sicilii ( 1842) şi s-a refugiat în Malta,
întorcându-se la Neapole pentru a face parte, ca mi-
SEXUALITATE
nistru al învăţământului, din guvernul constituţional al
lui A. Poerio (1848). Arestat în 1849 şi condamnat la
moarte ( 1852), sentinţa i-a fost comutată în închisoare
pe viaţă şi, apoi, în exil (1859). A reuşit, totuşi, să se
întoarcă în Italia şi a luptat pentru unificare; a fost,
după aceea, profesor de literatură italiană la Universi-
tatea din Neapole ( 1862) şi senator. Un document im-
portant din punct de vedere uman şi istoric este cartea
Amintiri din viaţa mea (1875). Sevastopol, oraş din
Crimeea, bază navală importantă a Rusiei ţariste,
asediat timp de 11 luni de forţele franco-britanice în
timpul războiului din Crimeea ( 1853-1856) şi cucerit
la 8.IX. 1855.
Severus, Lucius Septimius, (Leptis Magna, Africa, 146-
Eboracum, Britannia, 211), împărat roman (193-211).
Guvernator al provinciei Pannonia Superior când a fost
asasinat Commodus, a fost proclamat împărat de trupele
pe care Ic comanda; coborând imediat în Italia, a obţinut
recunoaşterea din partea Senatului şi i-a anihilat pe rivalii
săi, Pescennius Niger ( 194) şi Clodius Albinius ( 197). A
declanşat războiul in Siria, împotriva părţilor şi a cucerit
Ctesiphonul, reconstituind provincia Mesopotamia ( 199-
202). începând din 208, s-a aflat în Britannia luptând
împotriva caledonilor, punând să se construiască valul lui
Severus, la nord de cel al lui Hadrianus. în interiorul
imperiului, pentru a combate criza economică, a centralizat
sistemul corporaţiilor supunându-le unui control direct al
statului prin regulamente unice în tot imperiul. Sèvres,
tratatul de la, semnat la 10.VIII. 1920 între Turcia şi
puterile învingătoare din primul război mondial.
Prevedea cedarea către Grecia a Tracici orientale,
demilitarizarea şi neutralitatea Strâmtorilor sub supra-
vegherea unei comisii internaţionale, independenţa
Armeniei şi autonomia Kurdistanului, zonă de influenţă,
a Greciei în Smima, a Italiei în regiunea Adalia şi a
Franţei în Cilicia. în realitate, η-a fost respectat şi adus
la îndeplinire decât partial, fiind modificat prin tratatul
de la Lausanne, din 4. VII. 1923. Sexgate, scandal
sexual în care a fost implicat preşedintele SUA, Bill
Clinton, în 1998. Opoziţia republicană a cerut
declanşarea procedurii de impeachment pentru sperjur
şi obstrucţionarea justiţiei, dar Senatul 1-a absolvit pe
preşedinte. sexualitate, la fel ca în celelalte aspecte ale
vieţii omului, s. poate fi studiată şi ea în raport cu
evoluţia culturală şi socială. Istoria s. este împletită,
de asemenea, cu evoluţia unor instituţii ca familia (v.)
şi căsătoria (v.). Relaţiile sexuale prematrimoniale,
monogamia şi fidelitatea conjugală,
homosexualitatea, au primit în epoci şi culturi diferite
răspunsuri diferite şi aprecieri de ordin moral, juridic
şi politic. • Sexualitatea in societăţile antice. Multă
vreme, manifestarea s. a fost pusă în legătură directă
cu superio-
1149
SEYCHELLES
ritatea indiscutabilă a cetăţeanului adult de sex masculin
atât faţă de ceilalţi membri ai familiei (femei, copii), cât
şi faţă de clasele sociale inferioare lui (sclavi) şi de duş-
manii învinşi. Forme aparte de manifestare a s. s-au
înregistrat în diferite civilizaţii, europene şi neeuro-
pene, prin obiceiul prostituţiei sacre, în civilizaţia clasică
greacă a existat o multitudine de comportamente care,
alături de familia monogamă tolerau, şi câteodată chiar
lăudau homosexualitatea şi frecventarea prostituatelor
(hetaire). Creştinismul a încercat sa le elimine pe acelea
pe care le aprecia drept abuzuri sexuale, impunând
reguli noi de comportare reflectate, o dată cu trecerea
secolelor, şi prin legi din ce în ce mai riguroase.
• Sexualitatea din Evul Mediu până in epoca modernă.
Preceptele teologice şi morale creştine şi-au pus am-
prenta pe viaţa societăţii europene şi, pe plan teoretic,
timp de secole nu au fost puse în discuţie. Cu toate
acestea, în spatele acestor precepte care creau imaginea
unei căsătorii de nedezlegat, în cadrul căreia trebuia
desfăşurată orice activitate sexuală, continuau să existe
comportamente deformate până la extrem, uneori foarte
asemănătoare cu cele din antichitatea precreştină. Obi-
ceiul de a întârzia momentul căsătoriei - ca formă de
planning familial şi de control demografic pe scară largă
• a dus inevitabil la răspândirea relaţiilor prematrimo-
niale soldate deseori cu sarcini prénuptiale (acestea
cauzând, la rândul lor, avorturi clandestine şi abandonul
nou-născuţilor; v. şi copilărie). Erau frecvente manifes-
tările de violenţă sexuală, după cum nu lipseau nici
prilejurile pentru o libertate sexuală tolerată (ca în cazul
carnavalului).
• De la secolul pudorii la revoluţia sexuală. Afirmarea
burgheziei în sec. XIX a fost însoţită de adoptarea
unor noi reguli de comportament social, în mare măsură
funcţionale în cazul unei societăţi care avea drept scop
dezvoltarea producţiei. Căutarea unui stil de viaţă sobru
şi redus la esenţial, dominat de „prestigiul" exterior, de
accentuarea respectului fată de viaţa privată şi de ideali-
zarea familiei s-a contopit cu cenzurarea din ce în ce
mai severă a laturii sexuale a vieţii, ajungându-sc chiar
la adevărate forme de sexofobie (un asemenea exemplu
a fost Anglia în perioada victoriană), epoca fiind, de
cele mai multe ori, plină de ambiguitate şi de contradicţii,
ca în cazul menţinerii acelei „duble morale", denunţată
de K. Marx, care continua să atribuie „onoare" seducă-
torului şi „ruşine" celei seduse, perpetuând astfel
inferioritatea socială a femeii. Chiar şi la ţară, femeia
„dezonorată" era supusă marginalizării sociale şi con-
damnării din partea familiei. Reacţia la apariţia romantis-
mului şi, mai mult, curentele culturale apărute la sfâr-
şitul sec. XIX şi în sec. XX au dus la criza unei bune
părţi din aceste concepţii. S. Freud a evidenţiat impor-
tanţa decisivă, încă din fragedă copilărie, a impulsurilor
1150
sexuale în evoluţia omului. Cunoaşterea societăţilor
„primitive" a constituit un pretins model pentru o s.
„naturală", spontană şi detaşată de condiţionări sociale.
Abia în anii '60 ai sec. XX, a avut loc, totuşi, ceea ce s-a
numit „revoluţie sexuală", orientată spre o exprimare
sexuală în deplină libertate (tipice în acest sens au fost
teoriile lui W. Reich ostile oricărei forme de „represiune"
sexuală) şi legată, în plus, şi de răspândirea anticoncep-
ţionalelor care permit femeilor să-şi manifeste liber
sexualitatea, fără teama de o sarcină nedorită. Era
respinsă astfel, făţiş, legătura necesară între s., căsătorie
şi procreaţie, menţinută, însă, in totalitate, în vigoare de
tradiţiile religioase. Raportul delicat dintre s. feminină şi
dominaţia masculină a fost cercetat de către feminism
(v. feministe, mişcări). O noutate importantă a fost şi
revendicarea din ce în ce mai explicită a unei „egalităţi"
din partea homosexualilor care şi-au format, în mai multe
ţări, comunităţi active şi capabile să intervină în
evenimentele publice. În plus, o dată cu apariţia socie-
tăţii de consum, sexul a devenit o componenta esenţială
a mesajelor publicitare şi a mijloacelor media, ajungân-
du-se la un adevărat „boom" al pornografiei sub diferite
forme, în cursul anilor '80, răspândirea SIDA a dat naş-
tere, totuşi, unor semne de întrebare asupra unei libertăţi
sexuale, confundate cu o simplă promiscuitate, şi care
continuă să existe laolaltă cu tradiţionalele forme grave
de exploatare şi de comercializare a sexului (prostituţie,
chiar şi a minorilor, pornografie) şi de violenţă sexuală.
Bibliografie: J.-L. Flandrin, // sesso e l'Occidente, tr. it.,
Mondadori, Milano 1983; J. Soli, Storia dell'amore e
del sesso nell'età moderna, tr. it., Laterza, Bari 1979: G.
Duby, II cavaliere, la donna, il prete, tr. it., Laterza, Bari
1989; AA.VV., Violenza sessuale nella storia, a cura di
lui A. Corbin, Laterza, Bari 1992. Seychelles, stat insular
în Africa. Sup. : 453 km1. Pop. : 75 000 loc. Capii. :
Victoria. Limba : creola-franceză. Relig.: catolică.
Pozifiegeografică: în Oceanul Indian occidental, la N
de Madagascar. Forma de stat: republică
prezidenţială. Descoperite de V. da Gama, în 1502,
insulele au fost ocupate de francezi în sec. XVIII.
Devenite posesiune engleză în 1794, au făcut parte,
începând din 1810, din colonia de pe insula Mauritius.
Devenite colonie de sine stătătoare în 1903, S. au devenit
independente, în 1976, în cadrul Commonwealth-ului
britanic, în 1977, printr-o lovitură de stat, F.A. René
instaura un regim cu partid unic orientat iniţial spre
modelul socialist Totuşi, la doar câţiva ani după aceasta,
însuşi Rene îşi declara deschiderea către investiţiile
străine şi dădea un impuls deosebit turismului, acesta
devenind cea mai importantă resursă naţională. Către
sfârşitul anilor '80 a avut loc o reformă treptată care a
dus la multipartidism şi statul a devenit, în 1993, repu-
blică prezidenţială sub preşedinţia fostului dictator René.
SFÂNTUL IMPERIU ROMAN
Seyss-Inquart, Arthur, om politic austriac (Stannern, Wilhelm II, şi apoi de aproape toate statele europene, cu
lângă Iglau, Moravia, 1892-Nürnberg 1946). Nazist, excepţia Marii Britanii. Textul îi obliga pe suveranii creştini
unul dintre cei care au înfăptuit anexarea Austriei la la o colaborare reciprocă în scopul bunăstării şi fericirii
Germania, a fost impus de Hitler în funcţia de cancelar, popoarelor şi menţinerii păcii. Cancelarul austriac
în 1938, cu puţine zile înainte de invadarea tării de Mettemich a făcut din S. A. a. un instrument pentru
către germani, fiind numit, apoi, guvernator al Austriei în reprimarea mişcărilor de eliberare naţională, utilizând în
timpul celui de-al doilea război mondial, a deţinut funcţii acelaşi timp, implicit, şi principiul intervenţiei ca şi politica
de conducere în Polonia şi în Olanda. Pentru responsa- de consultări (v. diplomacy by conference) între marile
bilitatea sa în deportări şi în exterminarea evreilor, a fost puteri, prevăzută de Cvadrupla Alianţă (v.), celălalt tratat
judecat de tribunalul de la Nürnberg şl executat. Sfânta pe care s-a bazat Restauraţia. Slăbită datorită Revoluţiei
Alianţă, declaraţie semnată la Paris, la 26.IX. 181 S, de ţarul franceze din 1830, S. A. s-a destrămat definitiv o dată cu
Rusiei, Alexandru I (care a fost iniţiatorul ei), de războiul din Crimeea ( 1853-1855).
împăratul Austriei, Francise II şi de regele Prusiei, Frederic
Sfântul Imperiu Roman,
organism politic întemeiat de Carol cel Mare în ziua de
Crăciun a anului 800 durând, cu importante modificări,
până în 1806.
• Ideea de imperiu. Denumirea de S.I.R. se referă la
dubla fundamentare, religioasă şi politică, dată acestui
tip de formaţiune Statală. Sacralitatea imperiului, a cărui
misiune principală era să refacă unitatea speţei umane
în vederea mântuirii veşnice, a fost conferită prin
ceremonia de încoronare a lut Carol I de către papa
Leon III. Referirea la romanitate era determinată de
pretenţia de universalitate, făcând din împăraţi
moştenitori direcţi ai Imperiului roman, propunând, în
acelaşi timp, revenirea la modelul de colaborare între
REGI şi ÎMPĂRAŢI AI SFANŢULUI IMPERIU ROMAN *
800-814 Carol cel Mare (Carolingien!) 814-
840 Ludovic l cel Pios (Carolingieni) 843-
855 Lothar l (Carolingieni) 855-875 Ludovic
II (Carolingieni) 875-877 Carol II cel Pleşuv
(Carolingieni) 881-887 Carol III cel Gros
(Carolingieni) 891-894 Guido de Spoleto
896-899 Arnolf de Carintia (Carolingieni)
901-915 Ludovic III de Provence 915-924
Berengar l de Friuli 924-962 tron vacant
962-973 Otto l cel Mare de Saxonia 973-
983 Otto II de Saxonia 1002-1024 Henne II
de Bavaria 1024-1039 Conrad II Salicul de
Franconia 1039-1056 Henric III cel Negru de
Franconia 1056-1106 Henric IV de
Franconia 1106-1125 Henric V de
Franconia 1125-1137 Lothar II de
Supplimburg 1138-1152 Conrad III de
Suabia 1152-1190 Frederic l Barbarossa de
Suabia 1190-1197 Henric VI de Suabia
1198-1218 Otto IV de Braunschweig 1212-
1250 Frederic II de Suabia 1250-1254
Conrad IV de Suabia 1247-1256 Wilhelm II
de Olanda 1257-1272 Richard de Cornwall
1257-1275 Alfonso de Castilia
1273-1291 Rudolf l de Habsburg 1292-
1298 Adolf de Nassau 1298-1308 Albert l
de Habsburg 1308-1313 Henric VII de
Luxemburg 1314-1347 Ludovic IV de
Bavarìa 1346-1378 Carol IV de Luxemburg
1378-1400 Venceslav de Luxemburg 1400-
1411 Robert de Palatinat 1411-1437
Sigismund de Luxemburg 1438-1439 Albert
II de Habsburg 1440-1493 Frederic III de
Habsburg 1493-1519 Maximilian I de
Habsburg 1519-1556 Carol V de Habsburg
1556-1564 Ferdinand I de Habsburg 1564-
1576 Maximilian II de Habsburg 1576-1612
Rudolf II de Habsburg 1612-1619 Matthias I
de Habsburg 1619-1637 Ferdinand II de
Habsburg 1637-1657 Ferdinand III de
Habsburg 1658-1705 Leopold I de
Habsburg 1705-1711 losif I de Habsburg
1711-1740 Carol VI de Habsburg 1742-
1745 Carol VII de Bavaria Wittelsbach 1745-
1765 Francise I de Habsburg-Lorena 1765-
1790 losif II de Habsburg-Lorena 1790-
1792 Leopold II de Habsburg-Lorena 1792-
1806 Francise II de Habsburg-Lorena
' Nu toţi suveranii au dobândit Învestitura imperială. In unele cazuri, au putut face aceasta la câţiva ani după ce au dobândit
puterea efectivă. Suprapunerile de date Intre suverani diferiţi au fost determinate de conflicte, aşa cum s-a întâmplat In .marele
interregn· (1250-1272).

1151
SFANŢUL IMPliRIU ROMAN
FORMAREA SFANŢULUI IMPERIU ROMAN
DE NAŢIUNE GERMANA
OCEANUL
ATLANTIC

Cordoba o
l EMIRATUL
CORDOBA

atul francilor in 771

Cuceririle definitiv· «le Iul Carol cel Mare j 1^" J • MAREA
Cuceririle temporare ale lui Carol cel Mare MEDITERANĂ
Ducatul longobard de Benavente.
autoritatea politică şi creştinism realizat de Constantin
cel Mare. Ecumenismul S.I.R. a fost confirmat prin Reno-
vatio imperii a lui Otto I de Saxonia (962-973), care,
legând pentru mult timp coroana imperială de cea a
Germaniei, a iniţiat şi germanizarca imperiului. •
Realitatea imperiului. Asemenea coordonate ideolo-
gice nu au avut efecte importante în evoluţia ulterioară a
S.I.R. Sacralitatea instituţiei imperiale a fost pusă în
discuţie îndată ce papalitatea a beneficiat de forţa şi de
autonomia suficiente pentru a revendica un control ex-
clusiv asupra instituţiilor ecleziastice, în sec. XI, lupta
pentru învestitură (v.) a înregistrat punctul culminant, în
sec. XII-X1II, lupta dintre papalitate şi imperiu a luat
forma confi ictuală dintre tabăra guelfilor şi cea a ghibelinilor
(v.). O cauză destul de importantă a eşecului ideologiei
„universale" imperiale a fost, în schimb, consolidarea
treptată a formelor de putere locală, de la senioriile
teritoriale la comunele din Italia centrală şi de Nord care
nu se supuneau controlului din partea împăratului, chiar
dacă, în mod formal, îi recunoşteau autoritatea; încercările
lui Frederic I Barbarossa ( 1155-1590) şi ale lui Frederic II
1152
( 1220-1250) de a reface această autoritate pe plan strict
politic au eşuat. Ecumenismul a scăzut prin afirmarea
monarhiilor naţionale care, după exemplul Franţei lui Filip
IV cel Frumos (1285-1314), au încetat să mai accepte,
chiar şi formal, primatul împăratului. • Germanizarea
Sfântului imperiu Roman. Lupta dintre împăratul
Ludovic de Bavaria şi papalitate (sec. XIV) a dus la o
evoluţie decisivă a gândirii politice medievale: după
Marsilio din Padova care, în Defensor pacis ( 1324), a
expus raţional ideca că puterea împăratului era
independentă faţă de cea a papei, a urmat decizia dietei
din Rhens (1338) care stabilea că puterea imperială
provenea de la Dumnezeu si nu de la papă. Mai târziu,
Carol IV de Boemia, prin Bula de Aur (v.), a recunoscut
pentru şapte principi germani dreptul de a-1 alege pe
împărat, astfel încât puterea acestuia înceta să mai aibă
aureola de universalitate şi căpăta o fizionomie exclusiv
germană (S.I.R de naţiune germană), în sec. XVI, împă-
ratul Carol V a încercat să revină la modelul „supranational"
al instituţiei imperiale, dar, în cele din urmă, a trebuit să-şi
împartă teritoriile peste care domnea în două monarhii
SFORZA
habsburgice ereditare (spaniolă şi austriacă), acordându-i
acesteia din urmă titlul imperial. De atunci, imperiul s-a
transformat definitiv într-o confederaţie de principate şi
oraşe-state germane independente, conformaţie care a fost
consfinţită prin tratatele din Wcstfalia de la i648 (la
încheierea Războiului de treizeci de ani). Formal, S.I.R. a
luat sfârşit la 6.VIII. 1806, când Francise de Habsburg,
sub presiunea războaielor napoleoniene, a renunţat la titlul
de împărat al S.I.R., pentru a şi-1 asuma pe acela de împărat
al Austriei.
• Fragilitatea instituţiilor Sfântului Imperiu Roman.
Pe plan instituţional, în S.I.R. se manifesta nepotrivirea
dintre principiul eligibilităţii împăratului de către „dieta
imperiului" şi tendinţa suveranilor de a da naştere unei
Sfântul Oficiu, congregaţie a Curiei romane, înfiinţată
de papa Paul III în 1542 şi reorganizată de Sixt V în
1588 pentru a acţiona împotriva protestanţilor. Format
dintr-o comisie centrală de şase cardinali care trimiteau
delegaţi în întreaga lume creştină, avea o misiune asemă-
nătoare cu cea a Inchiziţiei (v.), judecând atât cazurile
disciplinare cât şi pe cele doctrinare. Cu ajutorul Indexu-
lui cărţilor prohibite (abolit în 1965) cenzura cărţile
considerate periculoase şi oprea difuzarea lor. Activitatea
sa a mai pierdut din severitate atunci când (sec. XVIII-
XIX) guvernele diferitelor state au început să refuze
aducerea la îndeplinire a sentinţelor pronunţate de el.
Sfântului Mormânt de la Ierusalim, Ordinul, ordin
cavaleresc, religios-militar, înfiinţat în 1099 la Ierusalim
(conform tradiţiei, de Geoffroy de Bouillon) pentru
protejarea pelerinilor şi activitate misionara în patriar-
hia de la Ierusalim, în 1496, papa Alexandru VI a făcut
din apartenenţa la acest ordin o înaltă răsplată pentru
nobilii veniţi în pelerinaj în Ţara Sfântă. Statutul de
astăzi al ordinului a fost aprobat în 1949 de Pius XII şi
îi rezervă papei titlul de mare maestru. SFIO, v.
partide socialiste franceze. Sforza, familie nobilă
italiană, originară din Romagna, care, din 1450 până în
1500, şi-a exercitat dominaţia asupra ducatului de
Milano şi a altor oraşe italiene mai mici. Muzio
Attendalo S. ( 1369-1424), mic proprietar agricol,
originar din Cotignola (lângă Ravenna), a reprezentat
începutul ascensiunii familiei în virtutea succeselor
sale militare înregistrate în serviciul reginei Ioana II de
Neapole. Fiul său, Francesco I (1401-1466), un
inteligent condotier şi om politic, s-a căsătorit cu Bianca
Visconti (1441) şi a obţinut, după aceea, prin forţa
armelor, ducatul de Milano (1447-1450). Urmaş i-a
fost fiul său, Galeazza Maria (1444-1476), care a
condus ducatul începând din 1466, făcând din el unul
dintre cele mai importante centre ale Renaşterii. După
asasinarea sa, titlul ducal i-a revenit lui Gian Galeazza
Maria ( 1476-1494), încă minor, astfel încât au guvernat
dinastii prin aducerea pe tron a moştenitorilor, aşa
cum au procedat în mod constant Habsburgii începând
din 1438. Lipsea, de asemenea, şi o capitală ca sediu
permanent al unor instituţii statale, în ce priveşte admi-
nistrarea regiunilor periferice ale imperiului, centralis-
mul Carolingienilor (v.), bazat pe conţii şi marchizii
controlaţi de aşa-numiţii missi domenici se destrăma
încă de la moartea lui Carol cel Mare. Acest contrast
permanent între aspiraţiile la o unitate politică a lumii
creştine şi fărâmiţarea crescândă a structurilor politice
a constituit trăsătura cea mai importantă a civilizaţiei
medievale.
Bibliografie: H. Fichlenau, L'impero carolingio, tr. it.,
Laterza, Bari 1986.
în numele lui mai întâi mama sa, Bona de Savoia şi
consilierul acesteia. Cicco Simonetta, iar din 1481,
unchiul Ludovico II Moro (Maurul) (1452-1508), care
si-a însuşit titlul la moartea nepotului său (1494), dar
a pierdut la rândul său ducatul după ce a fost înfrânt de
Ludovic XII al Franţei (1499-1500). Alţi membri ai
familiei S. au intrat, pentru scurt timp, în posesia titlului
de duce de Milano: Massimiliano ( 1493-1530), fiul lui
Moro, care a intrat în Milano cu ajutorul elveţienilor şi
a fost duce din 1512 până în 1515, retrăgându-se după
aceea în Franţa; fratele mai mic, Francesco II (1495-
1535), a fost instalat de trupele imperiale în 1521, alungat
de regele Franţei, Francise I, în 1524 şi, în 1529,
reinstalat de către împăratul Carol V. La moartea lui
Francise II ( 1535), ducatul a trecut în mâinile Habsbur-
gilor, în ciuda acţiunilor revendicative ale lui Giampaolo
(1497-1535), un alt fiu al lui Ludovico. Şirul dinastiei S.
din Milano s-a sfârşit cu Bona (1493-1557), fiica lui
Gian Galeazze Maria care, în 1518, s-a căsătorit cu
Sigismund lagetto, regele Poloniei. O ramură secundară
s-a perpetuat pornind de la un alt fiu al lui Muzio
Attendolo, Alessandro ( 1409-1473), care a devenit, în
1445, seniorul provinciei Pesaro. DinBosiol(\411-1476),
fiu nelegitim al lui Muzio Attendolo, au rezultat aşa-
numiţii S. de Santafiora, stăpâni ai comitatului cu acest
nume din regiunea Siena, titlu obţinut de Guido (1445-
1508) în 1469. Acestei ramuri îi aparţinea şi cardinalul
Guido Ascanio (1518-1564), membru fanatic al taberei
filohabsburgice de la curtea papală. Sforza, Carlo, conte,
om politic italian (Montignoso 1872-Roma 1952). Ministru
de externe ( 1920-1921 ) în ultimul guvern condus de
Giolitti, a negociat tratatul de la Rapallo cu Iugoslavia.
Ambasador în Franţa, a demisionat când Mussolini a
preluat puterea şi s-a autoexilat în SUA, unde a fost
unul dintre conducătorii mişcării antifasciste democratice.
Reîntors în Italia la sfârşitul anului 1943, a militat
împotriva monarhiei, fiind ministru fără portofoliu ( 1944-
1945) şi preşedinte al grupului consultaţi v ( 1944-
1153
SFRAGISTICA
1946). Ministra de externe ( 1947-1951 ) în guvernele De
Gasperi, a fost unul dintre susţinătorii orientării atlantice
şi europene a politicii externe italiene. sfragistica,
ştiinţă auxiliară a istoriei care studiază forma,
utilizarea, valoarea juridică a peceţilor. în sec.
XIX, criteriile şi terminologia s. ca ştiinţă au fost
stabilite în special datorită contribuţiei lui H. Grotefend.
Shamir, Yitzak, om politic israelian (Ruzinoy, Polonia,
1915). Emigrat în Palestina în 1935, a activat în cadrul
miliţiilor sioniste de extremă dreaptă şi a fost de mai
multe ori arestat si, în cele din urmă, exilat până în 1948
de englezi pentru participarea la activitatea teroristă a
organizaţiei Banda Stern, fiind unul dintre fondatorii
acesteia. Ministru de externe al lui M. Begin din 1980,
în 1983 i-a succedat acestuia la conducerea partidului
Likud şi a guvernului (1983-1984). Din nou prim-mi-
nistru în 1986-1994, a reprezentat linia care se opunea
categoric tratativelor cu palestinienii. Shimonosuki,
tratatul de la, pace semnată între China şi Japonia la
17.IV. 1895 la încheierea conflictului început cu un an
înainte. Imperiul chinez, învins, a trebuit să acorde
Japoniei avantaje teritoriale şi comerciale, să
plătească despăgubiri enorme şi să recunoască indepen-
denţa Coreii.
shoah, cuvânt ebraic (dezastru) prin care, mai corect,
este denumit Holocaustul (v.). Siad Barre,
Mohammed, militar şi om politic somalez (n.l919-
Lagos 1995). Comandant al armatei, a preluat puterea
în urma loviturii de stat din 21 .X. 1969, instaurând un
regim dictatorial şi făcând din Somalia o ţară socialistă
cu partid unic. A dus ţara la un război cu Etiopia şi la o
situaţie economică disperată, până când, în 1991, a fost
izgonit de o coaliţie de clanuri etnice rivale Siam, v.
Thailanda.
Siberia, regiune rusească din Asia de nord-est. Popu-
lată încă din Paleoliticul superior şi străbătută de
popoare nomade începând din sec. IV până în sec. XIII
(huni, turci, mongoli), începând din sec. XI a suferit
afluxul comercial al negustorilor din Novgorod. Din sec.
XVI a fost teritoriu cucerit de ruşi (în 1556, principele
Siberiei a recunoscut suveranitatea ţarului de la Mos-
cova), care şi-au creat acolo baze militare importante.
în sec. XVIII, Petru cel Mare a iniţiat explorarea ştiinţi-
fică a regiunii. La vânătoare şi la comerţul cu blănuri s-
au adăugat colonizarea în vederea practicării agriculturii
şi exploatarea zăcămintelor minerale. Construirea căii
ferate transsiberiene (1891-1906) a favorizat apariţia
unui puternic flux migrator cu această destinaţie. S. a
devenit, de asemenea, şi un loc pentru deportarea
deţinuţilor politici, atât în perioada ţaristă, cât şi în cea
comunistă, iar după revoluţia sovietică din 1917 a fost
locul de concentrare al armatelor contrarevoluţionare
conduse de A. Kolceak.
1154
Siccardi, legile, propuse în 1850 parlamentului pie-
montez de către ministrul justiţiei G. Siccardi (1802-
1857) pentru diminuarea privilegiilor clerului,
prevedeau abolirea Tribunalului ecleziastic, a dreptului
de azil în biserici şi în mănăstiri pentru cei căutaţi de
poliţie, reducerea numărului de sărbători religioase şi
interzicerea achiziţionării de bunuri de către corpora-
ţiile ecleziastice, a acceptării de moşteniri şi donaţii
fără aprobarea guvernului. Aprobate după aprinse
dezbateri parlamentare, 1. S. au provocat reacţii vehe-
mente din partea Sfântului Scaun. Sicilia, regiune în
Italia meridională, subîmparţită în provinciile
Agrigento, Caltanisetta, Catania, Enna, Messina,
Palermo, Ragusa, Siracuza, Trapani, sec. VIII Î.Hr.
Locuită încă din Antichitate de sicani şi de siculi, a
fost colonizată de greci şi, pe coastele occidentale, de
cartaginezi. sec.V-Vl
Dominaţie a Siracu/ei. 241 La sfârşitul
primului război punic, S. devine
prima provincie a Romei.
218-201
în timpul celui de-al doilea război punic, Siracuza şi
Agrigent se răscoală împotriva Romei (sunt
recucerite, prima în 212, a doua în 210) 13 8
Răscoala violentă a sclavilor, în care, la revendicările
cu caracter social, se adaugă dorinţa de autonomie. 440
d.Hr.
Invazie a vandalilor şi ostrogoţilor. 535 Cucerirea
de către bizantini. 827 începe penetraţia arabilor
aghlabiţi. Cucerirea se încheie în sec. IX (ultima care
a căzut a fost Taormina, în 902).
1091 începe dominaţia normandă (Roger de Haute-
ville). 1139 Roger II de Hauteville obţine de la
papa Ino-
cenţiu II coroana de rege al Siciliei. 1194 împăratul
Henric VI, soţul Constanţei de Hauteville, preia
coroana Siciliei, fiul său, Frederic II (F. I, ca rege al
Siciliei) reorganizează regatul din punct de vedere
politico-administrativ şi impulsionează activitatea
culturală (şcoala siciliana). 1266 Cucerirea S. de către
Carol I de Anjou. 1282 Izbucneşte aşa-numita
„răscoală a Vecerniilor" în urma căreia S. îi revine
regelui Petru III de Aragon.
1302 Pacea de la Caltabellotta conferă S. Casei de
Aragon (Federico de Aragon, rege laTrinacria).
Regiunea este, apoi, disputată între Angevini
şi aragonezi, pana în 1372, când este recunos-
cută definitiv ca aparţinând aragonezilor.

1412 S. este anexată la domeniile coroanei aragoncze
şi, ulterior, lacele ale Spaniei, rămânând astfel
timp de secole.
1713 în urma războiului spaniol de succesiune, S.
este cedată suveranilor de Savoia cafe, la rân-
dul lor, o vor oferi Austriei în schimbul Sardi-
niei (l 718).
1738 Ca urmare a războiului de succesiune poloneză,
prin tratatul de la Viena, S. trece în stăpânirea
lui Carol VIII de Bourbon, regele Spaniei.
1816 S. este încorporată în Regatul celor Două Sicilii.
1820-1849
Mişcări cu caracter aristocratic şi separatist.
1848-1849
Nouă răscoala (condusă de R. Pilo şi G. La
Masa) care-l alungă pe regele de Bourbon, dar
este reprimată (cucerirea oraşului Palermo,
15. V. 1849).
1860 Expediţia celor O Mic a lui Garibaldi şi anexarea
la regatul piemontez. Neaplicarea reformelor
sociale promise duce la recrudescenţa brigan-
dajului·.
1891-1894
Răscoala asociaţiilor de lucrători; guvernul
Crispi decretează starea de asediu şi reprimă
cu asprime revolta.
1943 în timpul celui de-al doilea război mondial,
aliaţii debarcă în insulă ( 10. VII).
1944-1948
Se intensifica noi mişcări separatiste (Mişcarea
pentru Independenţa Siciliei). Constituanta
aprobă un statut special al autonomiei insulei
(reluat, mai târziu în Constituţia din 1948).
Recrudescenţa banditismului (S. Giuliano).
1982 Asasinarea prefectului de Palermo, C.A. Dalia
Chiesa împreună cu soţia şi cu escorta sa constituie
punctul culminant al seriei de crime mafiote (P.
Mattarella, P. La Torre, R. Chinnici etc.) care
demonstrează slăbiciunea statului în ce priveşte
administrarea insulei. 1986 începe la Palermo noul
megaproces împotriva „cupolei" din Cosa Nostra,
închcindu-se cu condamnarea celor mai importanţi
capi ai Mafiei.
1992 Mafia asasinează la Palermo pe deputatul în
Parlamentul european, S. Lima şi, prin atentatele
sângeroase de la Capaci şi Palermo, pe judecătorii G.
Falcone, împreuna cu soţia, şi P. Borsellino, împreună
cu escortele lor. 1995-1997
Capturarea celor mai importanţi reprezentanţi
ai „cupolei" aflaţi în urmărire generală dă o nouă
şi serioasa lovitură mafiei.
SIERRA LEONE
Sickingen, Franz von, cavaler german (Ebemburg 1481-
Landstuhl 1523). A aderat la luteranism şi, împreună
cu H. von Hütten, a condus lupta cavalerilor în tentativa
lor de a-şi redobândi prestigiul şi puterea în dauna
principatelor ecleziastice germane. A fost pus sub ur-
mărire de puterea imperială, fiind învins de electorul
din Trier (l522).
SID, sigla Serviciului Italian de Informaţii Defensive,
denumire primită în 1966 de serviciile secrete militare
italiene (până atunci, ele se numeau SIFAR). Implicat
în evenimente teroriste şi antistatale (prin crearea unor
structuri paralele şi deviate din interiorul sau, în pe-
rioada „strategiei tensiunii", v.), SID a fost desfiinţat în
1977 şi înlocuit cu SISMI şi SISDE, aflate în subordinea
preşedinţiei Consiliului de miniştri. Siegfried, Linia,
linie defensiva germană, replică a linei franceze
Maginot, realizată ( 1938-1939) în ajunul celui de-al
doilea război mondial: se întindea de la graniţa cu
Olanda până la cea elveţiană pe o lungime de peste
500 km.
Siemens, societate electrotehnică germană fondată la
Berlin, în 1847, de Werner von S. (1816-1892) şi
J. G. Haiske (1814-1890) pentru producţia de linii telegra-
fice. Werner von S. a pus la punct numeroase invenţii
(regulator diferenţial pentru maşinile cu abur, lampă elec-
trică dotată cu regulator, alternator), în 1879, societatea
S. a realizat prima locomotivă electrică. Karl Wilhelm S.,
fratele lui Werner, a realizat, într-o sucursală engleză a
întreprinderii, cuptoare speciale pentru producerea
oţelului, perfecţionate ulterior de P. Martin (1825-1915,
procesul de fabricaţie S.-Martin). Siena, oraş italian in
regiunea Toscana. Fostă colonie romana, întemeiată în
sec. I î.Hr., a fost un centru urban important în
perioada longobarda şi, apoi, comitat franc, începând
din sec. XII, a fost condusă, mai întâi, de un episcop,
apoi de consuli. Comună liberă din 1179, a devenit,
în perioada împăratului Frederic II, un centru al
ghibelinismului toscan, în lupta continuă cu Florenţa,
pe care a învins-o la Montaperti ( 1260). Instabilitatea
instituţiilor orăşeneşti a provocat intervenţia lui Gian
Galcazzo Visconti, care a instaurat acolo regimul
senioriei ( 1399-1404). Republică autonomă, din 1487, în
timpul guvernării familiei Petrucci, s-a pus, în 1523,
sub protecţie spaniolă, răsculându-se, totuşi, în 1552,
împotriva acesteia şi încheind o alianţă cu Franţa. Asediată
de o armata hispano-florcntină, a capitulat ( 1555) şi, din
1557, a trecut sub dominaţia familiei de'Medici. Sierra
Leone, stat în Africa occidentală. Sup.: 71 740 km2.
Pop.: 4 491 000 loc., în special sudanezi. Capii.:
Freetown. Limba: engleza (oficială); creolo-engleza.
Relig.: culte tradiţionale (52 %), musulmană (39 %).
Vecini: N şi E Guineea, SE Liberia, V şi S Oceanul Atlantic.
Forma de stat: republică prezidenţială. Pe coasta S.L.,
1155
SIEVES
explorată în 1462 de portughezi şi, din sec.XVII bază
a negustorilor de sclavi negri şi a piraţilor europeni (în
special englezi), a apărut prima aşezare britanică din
Africa, populată de sclavi eliberaţi (Freetown, 1787),
devenită colonie în 1807, în vreme ce teritoriul din
interior a devenit ( 1896) protectorat britanic. Şi-a do-
bândit independenţa în 1961. Printr-o lovitură de stat
din 1971, a fost instalat un regim republican mono-
partid. în 1991, J. Momoh a trecut la sistemul multipar-
tidismului pregătind trecerea puterii în mâinile civililor,
dar, cu puţin timp înainte de desfăşurarea alegerilor, a
fost destituit de căpitanul V. Strasser, împotriva regimu-
lui dictatorial pe care 1-a instaurat acesta, Frontul Revo-
luţionar Unit (RUF) a declanşat un violent război civil,
în 1996, Strasser a fost demis de adjunctul sau, J. Bio,
care a reluat procesul de democratizare, favorizând
afirmarea în alegerile prezidenţiale a candidatului pro-
gresist A. Kabbah, în mai 1997, acesta era, însă, demis
de o nouă acţiune în forţă a militarilor, aceştia reinsta-
lându-se la guvernare. Haosul în care se adâncea ţara a
fost, ulterior, agravat de masiva intervenţie armată ni-
geriana care, oficial, intenţiona să-1 repună în drepturi
pe Kabbah, în 1998 intervenţia armază nigeriana a pus
capăt guvernării militare.
Sieves, Emmanuel Joseph, om politic francez (Frcjus
1748-Paris 1836). Ecleziast, a fost unul dintre protago-
niştii Revoluţiei franceze, pregătind declanşarea acesteia
prin scrierile sale Eseuri asupra privilegiilor ( 1788) şi Ce
este Starea a Treia? (1789). Deputat al celei de-a Treia
Stări, în 1789, a jucat un rol important în transformarea
Stărilor Generale în Adunare Naţională, prin adoptarea
principiilor reprezentativităţii, organizarea teritoriului în
departamente şi prin dezbaterea asupra constituţiei
monarhiste. Retras pe o poziţie secundară în timpul
Terorii, a fost, după aceea, membru al Directoratului şi a
încercat să-şi materializeze un proiect constituţional
propriu prin lovitura de stat din 18 Brumar, în înţelegere
cu Napoleon Bonaparte, dar a fost, din nou, marginalisât.
ŞEF AR, sigla Serviciului Italian de Informaţii al Forţelor
Armate. A primit acest nume în 1943, luând locul Ser-
viciului de Informaţii Militare (SIM). Sub conducerea
generalului de carabinieri G. de Lorenzo(1955-1962),
a întocmit fişe informative asupra multor oameni politici
şi a fost implicat în proiecte ale unor lovituri de stat
(„planul Solo", 1964) niciodată clarificate pe deplin, în
1966, a fost desfiinţat şi, în locul sau, a fost creat SID.
Sigismund de Luxemburg (Nürnberg 1368-Znaim
1437), rege al Ungariei (1387-1437) şi al Boemiei
(1419-1437), împărat al Sfântului Imperiu Roman
(1411-1437). Fiu al lui Carol IV, rege al Ungariei ca
urmare a căsătoriei cu Măria, fiica lui Ludovic cel Mare
(1387), a fost ales rege al Germaniei (1410) şi adăruit
marca Brandenburg prinţului elector Frederic de
1156
Hohenzollern ca răsplată pentru sprijinul acordat de
acesta cu ocazia alegerii sale ca împărat. A pus să fie
convocat conciliul de la Konstanz (1414) pentru a pune
capăt schismei din Occident (v.); i-a eliberat lui J. Hus
un permis de liberă trecere pentru a se putea deplasa în
siguranţă, dar, mai târziu, a fost de acord cu executarea
lui. Din aceasta cauză, boemienii au refuzat mult timp
(1419-1436) să-i ofere coroana regală care i se cuvenea
după moartea fratelui sau Venceslas. Sigismund I
Jagiello (Kozienice 1467-Cracovia 1548), rege al
Poloniei ( 1506-1548). A reuşit să facă faţă ame-
ninţărilor care veneau din Rusia, de la Ordinul Teutonic,
Austria şi Imperiul otoman cu preţul unei permanente
activităţi militare (1507-1537) şi a făcut să crească pres-
tigiul şi teritoriul Poloniei (anexarea Prusiei orientale,
1526). în 1537, a trebuit să reprime o puternică răscoală
antimonarhică a nobilimii.
Sigismund II August Jagiello (Cracovia 1520-
Knyszyn 1572), rege al Poloniei (1548-1572). Fiu al
lui Sigismund I, a primit, în 1561, Livonia, ca urmare a
secularizării Ordinului Teutonic, iar în 1569, prin unirea
de la Lublin, a realizat contopirea Poloniei cu Lituania.
A dus o politică de toleranţă religioasă permiţând răs-
pândirea Reformei, primindu-i, totodată, şi pe iezuiţi
(l 565). Prin el, dinastia Jagiello s-a stins. Sigismund
niVasa (Stokholm 1566-Varşovia 1632), rege al
Poloniei ( 1587-1632) şi al Suediei ( 1592-1599). Fiu al
lui loan III al Suediei şi nepot al lui Sigismund II al
Poloniei, a primit coroana poloneză şi, la moartea
tatălui său, pe cea a Suediei pe care însă a pierdut-o,
din cauza zelului său catolic, în favoarea unchiului sau
Carol (viitorul Carol IX), care 1-a detronat. Λ încercat
să-i asigure fiului său, Ladislau, tronul Rusiei, ocupând
Moscova (1610-1612), iar, după aceea (1612-1629),
s-a luptat cu nepotul său, Gustav II Adolf al Suediei,
care i-a luat mare parte din Livonia. Sihanouk,
Norodom, om politic cambodgian (Phnom Penh 1922).
Numit de francezi, în 1940, rege al Cambod-giei, în 1955
a abdicat în favoarea tatălui sau, devenind prim-
ministru. în 1960, la moartea tatălui, a revenit la
putere. Răsturnat printr-o lovitura de stat filoamericana
(1970), a condus gherila împotriva khmerilor roşii ai lui
Pol Pot, fiind izgonit de aceştia după ce au repurtat victoria
din 1975. După invazia vietnameză (1979), a prezidat
guvernul aflat în exil. Din 1991, s-a întors în ţară ca
preşedinte al Consiliului Naţional Suprem, însărcinat de
ONU să se ocupe de pacificarea ţării. Redevenit şef al
statului, atunci când ţara a revenit la monarhie, Adunarea
constituantă i-a restituit coroana regală (14.IX.1993).
sikh, sectă religioasă din India nord-vestică, fondată
de Nanak Dev (l 469-1538) în încercarea de conciliere
sincretică a islamismului cu hinduismul. Transformân-
du-se în confrerie războinică, în sec. XVIII, a pus stăpâ-

nire pe Punjab. Cucerind Peshawar şi Kashmir sub
conducerea lui Rânjit Singh (1780-1839), s. au fost
înfrânţi de englezi ( 1845-1849), care i-au folosit, apoi,
ca trupe de elită în armata lor. în 1983, au declanşat o
insurecţie care urmărea să creeze în Punjab un Khalistan
independent. La cei zece ani de acţiuni teroriste şi
militare pe scară naţională (printre care asasinarea, în
1984, a prim-ministrului Indira Ghandi) forţele guver-
namentale au răspuns printr-o acţiune represivă la fel de
nemiloasă, cucerind Templul de Aur.de la Amritsar, bastion
al sectei. După ce a provocat mai mult de 20 000 de
victime, rebeliunea a slăbit din intensitate după uciderea
liderului charismatic al sectei, G. Manochahal (1993).
Sikorski, Wladishw, general şi om politic polonez
(Tuszow, Galiţia, 1881 -Gibraltar 1943). Şef al guvernu-
lui (1922) şi ministru de război (1923, 1924-1925),
după înfrângerea Poloniei din cel dc-al doilea război
mondial (1939) a fost prim-ministru al guvernului în
exil de la Londra şi comandant al armatei. Silezia,
regiune istorică din Europa de est, divizată
actualmente între Polonia şi Republica Cehă. Locuită de
slavi încă din sec. V, a fost creştinată în sec. X şi, apoi a
devenit ducat polonez în sec. XI. Posesiune a
Habsburgilor începând din 1526, în sec. XVIII a fost
timp îndelungat disputată între Austria şi Prusia şi, în
urma războiului de şapte ani, a fost anexată la Prusia. La
sfârşitul primului război mondial a fost divizată între
Germania, Polonia şi Cehoslovacia. După al doilea război
mondial, partea germană a regiunii a trecut în întregime
la Polonia, constituind o importantă zonă industrială şi
minieră.
Silvestru I (m. Roma 335), papă (314-335). Urcat pe
tronul pontifical la puţin timp după ce Biserica obţinuse
de la Constantin libertatea de cult, a avut un rol de
importanţă secundară faţă de cel al marelui împărat, aşa
încât nu a participat la conciliile de la Arles (314) şi
Niceea (325), la care a trimis doar nişte reprezentanţi. Se
pare că lui i-ar fi fost adresată Donaţia Constantini,
document prin care, conform tradiţiei, împăratul indica
demnităţile ecleziastice şi bunurile temporale ale Bisericii;
L. Valla a demonstrat, însă, că documentul era un fals
din sec. VIII.
Silvestru II (Gerbert d'Aurillac; Aurillac cea 939-
Roma 1003), papă (999-1003). Faimos om de cultură,
cunoscător al civilizaţiei arabe, arhiepiscop de Reims
(991 ), a încurajat împotrivirea lui Hugo Capet faţă de
Carolingieni. A fost profesorul şi consilierul împăratului
Otto III (îmbrăţişând amândoi idealul Renovatio imperii
sindicat,
asociaţie de lucrători care se constituie pentru a-şi apăra
interesele economice şi profesionale. Este vorba despre o
experienţa caracteristică pentru societăţile de tip capitalist
SINDICAT
şi al reînnoirii politico-morale a creştinătăţii), care a
contribuit esenţial la alegerea sa ca papă. Simion II cel
Mare (m. 927), ţar al bulgarilor (893-927). După urcarea
pe tron, a urmărit cucerirea Imperiului bizantin: în
894, a invadat Tracia şi, după un armistiţiu datorat
intervenţiei ungurilor, a ajuns până sub zidurile
Constantinopolului, obligând oraşul la plata unui tribut
(904). în 914, a cucerit de la bizantini Adrianopol, Dürres
şi Thessalonic şi, în 917, a pătruns în Grecia până la
Corint, aspirând fără succes la tronul Bizanţului. Auto-
proclamându-se basileus al bulgarilor şi al romanilor
(925), a provocat reacţia împăratului Roman Lecapenos
care, în 926, a provocat răscoala sârbo-croaţilor.
Simonetta, Francesco, zis Cicco, om politic italian
(Caccuri, Catanzaro, 1410-Pavia 1480). Secretar şi
consilier politic al seniorilor de la Milano, Francesco şi
Galeazze Maria Sforza, la moartea acestuia din urmă
(1476) a exercitat de fapt puterea asupra ducatului în
numele Bonei de Savoia şi al moştenitorului desemnat,
Gian Galeazze. Ludovico il Moro şi Bona de Savoia
1-au trimis în judecatei şi a fost condamnat la moarte.
Sinai, peninsulă egipteană unde, conform Bibliei, evreii
au poposit timp de aproape un an în apropiere de Jebel
Musa (2130 m) care, prin tradiţie, este considerat ca
fiind muntele S. pe care Moise a primit de la Dumnezeu
Tablele Legii. Având o importanţă strategică datorită
poziţiei sale, între Canalul de Suez şi Israel, a fost
teatrul unor lupte din timpul războiului arabo-israelian
din 1956. în urma „războiului de şase zile " (1967),
peninsula S. a fost ocupată de trupele israeliene şi
restituită Egiptului în 1982.
sindicalism revoluţionar, tendinţă a mişcării muncito-
reşti, răspândită către sfârşitul sec.XIX, care acorda
organizaţiei sindicatului o importanţă mai marc decât
aceleia a partidului şi punea pe primul plan acţiunea directă
a proletariatului şi nu iniţiativa politică şi parlamentară în
pregătirea revoluţiei socialiste. Se baza pe mitul grevei
generale, elaborat de G. Sorel, fiind considerat un
instrument indispensabil pentru luarea puterii de către
proletariat. S-a răspândit, mai întâi, în Franţa (F. Pelloutier,
P. Dellesalle, V. Griffuelhes). în Italia, sindicaliştii revolu-
ţionari (A. Labriola, E. Leone, A. De Ambris, F. Corri-
doni) s-au organizat, în 1912, într-un sindicat propriu,
Uniunea Sindicală Italiană (UŞI) şi, în marea lor majo-
ritate, membrii lui au fost susţinători ai intervenţionis-
mului din primul război mondial, în Spania, s. r. a
influenţat Confederación Nacional de Trabajo, iar în
SUA, mişcarea de la Industrial Workers of the World.
• Originile. Condiţiile de viaţă şi de muncă ale clasei
muncitoare (dar şi ale lucrătorilor agricoli) în momentul
consolidării economiei capitaliste erau, în general, foarte
grele: salarii mici, nesiguranţa locului de muncă, program
1157
SINDICAT
prelungit de lucru, folosirea muncii minorilor şi a femei-
lor fără a se lua măsuri de protejare a acestora. Lipsa
oricărei reglementări juridice a raportului de muncă se
adăuga la distrugerea treptată a structurilor şi asociaţiilor
corporative existente în Ancien Régime. Izolarea munci-
torilor dispare treptat datorită formelor de autoapărare
a propriilor interese: răscoalele şi grevele au devenit
arme de luptă sindicală. Declarate, la început, ilegale,
alianţele muncitoreşti au reuşit să devină structuri
permanente, în Marea Britanie, după abolirea interdicţiei
grevelor şi asocierilor muncitoreşti, în 1824, Trade
Unions (v.) au fost prima formă de manifestare a unui
s. implicat în permanentă negociere şi contractare a
condiţiilor de muncă. Răspândirea lor, corelată cu
mişcări democratice ca aceea a cartismului (v.) şi cu
ideile lui R. Owen, a dus la consolidarea pe plan naţional
a mişcării prin Trade Union Congress (1868). •
Extinderea in Europa şi in America. Dezvoltată şi în
celelalte state europene, activitatea sindicală s-a împletit
(mai pregnant decât în Anglia) cu afirmarea unor mişcări
culturale şi politice: partide socialiste, mişcări religioase
(a existat un s. catolic în Franţa, Germania, Belgia, Italia),
grupuri anarhiste (în Spania şi în America Latină). După
câteva tentative mai puţin reuşite în 1848, în anii '60,
abolirea restricţiilor legale în Belgia, Franţa şi statele
germane a permis apariţia unor s. ale muncitorilor spe-
cializaţi. O mare amploare a căpătat mişcarea sindicală
după 1885, prin constituirea de s. naţionale şi prin atragerea
în aceste organizaţii a muncitorilor industriali cu o calificare
mai redusă. Numai în Rusia s. a rămas în afara legii până
în 1906. în SUA, s-a dezvoltat din 1884 prin întemeierea
organizaţiei American Federation of Labor (v. AFL-CIO)
• Instituţia şi conflictul. Creşterea influenţei s. în viaţa
socială, ajungând la realizarea unei contractări a
condiţiilor de muncă nu doar localizată pe o întreprin-
dere, ci la nivel naţional, şi corelată, în plus, cu obiective
legislative sau de politică economică generală, a fost unul
dintre factorii centrali ai societăţii de masă. Unele curente
ideologice opuneau organizaţiilor care urmăreau încheierea
de contracte colective privitoare la condiţiile de muncă,
teoriile politice ale grevei generale ca mijloc de educaţie
şi de cucerire a puterii de către proletariat (v. sindicalism
revoluţionar), în cadrul sindicatelor inspirate din mişcarea
socialistă au continuat să se confrunte poziţiile reformiş-
tilor care acceptau compatibilitâţile dictate de piaţă şi
forţele revoluţionare care vedeau în organizaţiile muncito-
rilor un instrument pentru transformarea societăţii şi
depăşirea, în final, a capitalismului, în preajma primului
război mondial şi între cele două războaie, în societăţile
occidentale, s. a devenit un factor social decisiv. Tentativa
de a-i atenua trăsătura contlictuală prin instituţionalizare a
fost dusă până la capăt prin corporatismul (v.) de tip
fascist, incluzând s. în structurile de stat. Considerat de
doctrina leninistă ca un instrument subordonat partidului
revoluţionar, „curea de transmisie" între partid şi mase,
în URSS şi în alte state socialiste s. a avut un rol asisten-
ţial, ţinând mai mult de activitatea umană din afara pro-
gramului de muncă decât de negociere şi contractare a
condiţiilor de muncă, în societăţile occidentale, în schimb,
a evoluat şi a devenit element constitutiv al unei structuri
tripolare (s., organisme patronale şi stat) de concertare a
politicilor economice, industriale şi sociale, începând
din anii '60-'70, în multe societăţi avansate, scăderea
rolului social central deţinut de clasa muncitoare în
Caracteristicile originale ale sindicatului în diverse contexte economice şi sociale
Aşa-numitele mişcări sindicale naţionale (ne
aflăm, însă, de mult timp nu numai în faţa unor
asocieri internaţionale, dar şi a unor structuri
internaţionale) pot fi de-acum identificate pe
baza câtorva elemente, cum ar β: caracteristicile
structurale (în funcţie de cei care se asociază şi
de modul în care se organizează, ca şi de ma-
niera de conducere a unei asemenea asociaţii):
tipul de acţiune sindicală prin care se exprimă
şi instrumentele utilizate; raportul cu forţele
politice şi cu orânduirea de stat. Desigur,
această schemă are doar scopul de a încerca o
stabilire a caracteristicilor specifice fiecărei
mişcări sindicale naţionale care nu numai că
se modelează după diferitele contexte
1158
în care acţionează, sub profil economic, social
şi politic, dar cunoaşte şi evolufii istorice dife-
rite ce nu pot β neglijate. La origine, apoi în
atmosfera sec. XIX, a existat un sindicat al
meseriei format din lucrători calificaţi, uniţi
între ei printr-un sentiment foarte puternic al
nevoii reciproce de asociere care le-a permis
să beneficieze de o mare forţă contractuală în
relaţia cu întreprinzătorul; experienţa s-a extins
şi in Statele Unite şi, în măsură foarte redusă, în
câteva ţâri din Europa. O evoluţie constantă a
acestui model a fost sindicatul industrial, format
din masa de muncitori din aceeaşi ramură
industrială care apăruse datorită procesului
de industrializare în ţări ca
SINDICAT
Germania şi Suedia şi, prin contrast, dar coexis-
tând cu sindicatele pe meserii, în Marea Britanie
si în Statele Unite, adică acolo unde se păstrau
structurile mai vechi sau originare. Ca o excep-
ţie, trebuie menţionate sindicatele de întreprin-
dere - experimentate în Japonia şi în America
Latină - care sunt entităţi organizate în cadrul
activităţii contractuale, asociate, ulterior, în
sindicate naţionale, dar care aveau la baza
lucrătorii dintr-o singură întreprindere, desigur
de mare anvergură. Variante ale acestor două
modele sunt cel puţin două. Prima este organi-
zarea teritorială „pe orizontală " care, în unele
ţări prevalează asupra aceleia „pe verticală" ca
în Italia, în Franţa şi în Belgia - şi prin care s-a
putut face faţă puternicei fârâmiţări a forţei de
muncă, fenomen datorat sistemului naţional de
producţie: în asemenea structuri necesitatea de
asociere este determinată de interese de re-
prezentare generală, acestea fiind inclusiv de
natură politică. A doua variantă este prezenţa
sau absenţa unei organizări în interiorul între-
prinderii (diferită de sindicatele de întreprin-
dere în sens strict menţionate) care poate să nu
aibă o natură pur sindicală (când structura îi
reprezintă pe lucrători ca persoane fizice) sau
să aibă o asemenea natura (când structura pe
baza locului de muncă este o „secţie" a unei
structuri mai largi şi, deci, îi reprezintă pe cei
înscrişi In ea).
Cele mai vechi experienţe istorice au fost acelea
în care sindicatul a luat naştere la locul de
muncă şi, ulterior, s-a organizat pe un plan mai
larg (este cazul Angliei); în alte cazuri, procesul
a avut loc în sens invers, adică de la sindicatul
pe ramura industrială au luat fiinţa structurile
din întreprinderi. In orice manieră ar fl decurs
lucrurile, raporturile dintre cele două structuri
au fost întotdeauna încordate, mai ales când în
acelaşi loc de muncă au acţionat concomitent
amândouă tipurile de organizare (cel sindical
şi cel nonsindical, cum se întâmpla în Italia cu
secţiile sindicatului şi cu comisiile interne).
Legată de acest fenomen este, de asemenea, şi
opoziţia dintre tendinţele de centralizare a acti-
vităţilor sindicale (contractuale) şi de descen-
tralizare a acestora.
Pe planul acţiunii, sindicatele au putut fi carac-
terizate, în esenţă, prin alegerea mijlocului prin
care să poată reprezenta interesele celor înscrişi
şi pentru a putea reglementa salariile şi condi-
ţiile de muncă: încheierea de contracte colective
sau acţiunea politică. Utilizând primul mijloc,
acţiunea se exercita asupra pieţei (muncii sau
economice), utilizându-l pe cel de-al doilea, ac-
ţiunea se exercita asupra forţelor şi asupra insti-
tuţiilor politice (adică partidele, parlamentul
şi administraţia publică de la diferite niveluri).
Chiar dacă aceste două tipuri de acţiune pot fi
folosite în funcţie de context sau combinate între
ele sau cu alte tipuri de acţiune, acesta este un
domeniu în care s-au constatat cele mai mari dife-
renţieri în ce priveşte concepţia asupra luptei
sindicale şi, ca urmare, asupra obiectivelor
urmărite. Există, în acest sens, sindicatul cu
obiective esenţial economice ce pot fi realizate
într-o manieră contractuală (experienţa engleză
şi americană), sindicatul având şi obiective de
reformă a sistemului politic, în acest caz situându-
se şi în opoziţia politică (experienţa italiană),
sindicatul cu obiective de participare inclusiv
instituţională la nivelul întreprinderii sau al
sistemului politic (experienţa germană, aus-
triacă şi scandinavă). Toate aceste experienţe
se deosebesc, în fine, şi în funcţie de tipul de
raporturi în care se afla cu forţele politice (de
fapt, cu partidele) şi cu sistemul de guvernare
al statului în care acţionează. Există, astfel, ex-
perienţe - reprezentând o caracteristică funda-
mentală existentă încă de la origini şi prezenţa
în evoluţia mişcărilor sindicale naţionale - de
trei feluri: dependenţa de partide (în cazul parti-
delor comuniste din unele ţări europene), conlu-
crarea cu partide „ înrudite " (în cazul partidelor
socialiste şi laburiste germane, scandinave, en-
gleze), autonomia completă, cu raporturi perio-
dice (în cazul Statelor Unite şi, parţial, al Italiei).
Trebuie menţionat că, pe termen lung, se tinde
către autonomie, în special pentru a se evita o
tentă ideologică a mişcării sindicale şi a orga-
nizaţiilor de masă. In ce priveşte orânduirea
politică, în toate statele s-a înregistrat trecerea
de la faza represivă la cea a toleranţei şi, apoi,
a recunoaşterii mişcării sindicale autonome (cu
situaţii speciale ca aceea a fascismului din unele
ţări europene între cele două războaie mondiale
sau a ţărilor socialiste de după al doilea război
mondial cu un sindicat integrat în sistemul politic
sau, mai bine zis, un sindicalism de stat).
SERGIO
ZANINELLI, Universitatea
Catolică din Milano
1159
SINDICATE AUTONOME
industrie şi fenomenele de dezindustrializare au provocat
s. serioase dificultăţi.
• Situaţia din Italia. Asociaţii muncitoreşti pentru
autoprotejarea intereselor au luat naştere în Piemont şi
apoi s-au dezvoltat după 1861 căpătând trăsăturile
unor societăţi de ajutor reciproc (v. ajutor mutual,
societăţi muncitoreşti de), întârzierea în modernizarea
economică a ţării a amânat, însă, până la sfârşitul
sec.XlX apariţia unor organisme de rezistenţă sindicală.
Prima Camera de Muncă (v.) ia fiinţă la Milano, în
1891, desfăşurând ulterior o activitate care s-a legat de
cea a Partidului Socialist. Unele organisme ale lucrăto-
rilor specializaţi (de ex., tipografi, 1872) au prefigurat
apariţia unor federaţii pe meserii (Federaţia Lucrătorilor
din Agricultură, sau Federterra, şi Federaţia Italiană a
Lucrătorilor Metalurgişti, 1901 ). Componenta agricolă
a avut un rol decisiv în evoluţia s. în Italia. Consolidat
datorită libertăţii în creştere din anii guvernelor Giolitti,
s. şi-a creat structuri organizatorice naţionale (CGdL,
1906, v.) conduse de socialiştii reformişti şi, în acelaşi
timp, s-a afirmat un sindicalism revoluţionar (care a
cucerit câteva Camere de Munca şi a fondat în 1912
Uniunea Sindicală Italiană) şi un s. „alb" susţinut de
tinerii democrat-crcştini (mai întâi în unele sectoare,
cum ar fi cel textil, 1909). După primul război mondial,
forţa sindicală, aflată în creştere, bazându-se în
continuare pe sistemul CGdL, la care s-a alăturat cea
catolică a CIL (v.), a obţinut multe rezultate concrete
(opt ore de muncă), intrând, însă, în conflict cu reacţia
fascistă care a dus la dizolvarea s. libere. S. fascist, de
tip naţionalist şi productivist, a pierdut orice posibi-
litate de exprimare în cadrul sistemului corporatist de
sindicate autonome, asociaţii de lucrători constituite
în Italia ca reacţie la sindicalismul „politic" al organiza-
ţiilor sindicale istorice (CGIL, CISL şi UIL), pentru a
desfăşura o activitate îndreptată exclusiv spre apărarea
intereselor unei anumite categorii de lucrători pe care o
reprezentau. Primele s. a. care s-au impus pe scară
naţională au fost SNALS (Sindicatul Naţional Autonom
al Lucrătorilor Şcolii) şi Cobas (Comitete de bază) ale
aşa-numitei Gilda (asociaţie a profesorilor din învăţă-
mântul mediu) care, în 1988, cu ocazia reînnoirii con-
tractuale a şcolii au fost admişi la masa tratativelor. O
forţă deseori preponderentă au devenit organizaţiile
Cobas din căile ferate şi din alte sectoare, în special din
serviciul public. O prezenţă inactivă în cadrul tratati-
velor şi tehnicile greviste radicale adoptate deseori de
s. au dus la intervenţia frecventă a guvernului în cazul
prezentării unor somaţii din partea sindicaliştilor.
Sindona, Michele, finanţist italian (Patti, Messina,
1920-Vogherà 1986). După ce a construit un imperiu
financiar cu conexiuni internaţionale şi mafiote, a fost
1160
stat. Refacerea economică de după al doilea război a
fost caracterizată prin apariţia ( 1944) CGIL (Confede-
raţia Generală a Muncii), compusă din muncitori
comunişti, socialişti şi catolici, care, totuşi, s-a dezin-
tegrat la impactul cu Războiul rece datorită chiar
modului în sine de a concepe s.: au apărut astfel CISL
(Confederaţia Italiană a Sindicatelor Lucrătorilor, 1950)
şi UIL (Uniunea Italiană a Muncii, 1949). Evoluţia
diferitelor confederaţii a coincis cu un moment de slăbi-
ciune generală as., dar marea expansiune economică de
la sfârşitul anilor '50 a netezit calea, din anii '60, către
momentul conflictuel culminant din toamna caldă (v.)
a lui 1969, care a făcut ca un sindicat îndreptăţit să
tindă către unitate să-şi recapete un rol determinant
(Federaţia CGIL-CISL-UIL, 1972) şi să obţină rezultate
nu numai pe plan salarial şi al activităţii în întreprinderi
(Statutul lucratorilor, 1970). Procesele de restructurare
industrială, necesitatea urgentă a apariţiei unui nou
profesionalism, amplele descentralizări în producţie
au creat, în anii '80, pentru confederaţiile sindicale,
dificultăţi nemaiîntâlnite până atunci în raporturile cu
muncitorii, ducând la apariţia sindicatelor autonome
(v.) în special în sectorul public.
Bibliografìe: 1. Barbadoro, Storia del sindacalismo italiano
dalla nascita al fascismo. La Nuova Italia, Firenze, 1973
2 vol.; S. Turane, Storia del sindacato in Italia. Dal 1943
al crollo del comunismo, Laterza, Bari 1992. Vezi şi :
AFL-CIO: ajutor mutual, societăţi muncitoreşti de;
anarhosindicalism; Camera de Muncă; capitalism;
CGdL; CIL; CISL; corporatism; laburism; luddism;
muncă; grevă; sindicalism revoluţionar; sindicate
autonome; toamna caldă;Trade Unions; UIL.
condamnat în SUA pentru bancrută frauduloasă şi alte
delicte (1980), apoi in Italia pentru falimentul Băncii
Private Financiare (1985). Judecat ( 1986) pentru a fi
comandat asasinarea lui G. Ambrosoli (cel care lichidase
imperiul său financiar), la două zile după condamnarea
la închisoare pe viaţă, a murit otrăvit în celula sa.
Singapore, stat insular în Asia de sud-est. Sup. : 625,6
km2. Pop. : 2 876 000 loc., din care 76 % chinezi. Capii. :
Singapore. Umba : engleza, chineza. Relig. : taoişti (29%),
budişti (26 %). Poziţie geografică: Marea Chinei de S.
Forma de stat: republică prezidenţială. Centru comer-
cial încă din sec. XIII, insula a fost cedată, în 1819, de
sultanul din Johore lui sir Th. Stamford Raffles, care
a cumpărat-o pentru Compania Britanică a Indiilor
Orientale, în 1826, a fost unită cu Stabilimentele Strâm-
torilor. Ocupat de japonezi în timpul celui de-al doilea
război mondial (1942-1945), după conflict a fost
transformat în colonie autonomă. Dobândindu-şi drep-
tul de autoguvernare în 1959 (şi, de atunci, guvernată
neîntrerupt de Partidul Acţiunii Populare în cadrul

unei republici prezidenţiale de tip „asiatic", cu un
nivel foarte scăzut al democraţiei), în 1963, a intrat în
federaţia Malaysia, separându-se de aceasta, în 1965,
la cererea majorităţii chineze şi devenind republică
suverană. Aflat deja printre ţările aşa-nurrrite „cei
patru tigri orientali", beneficiare ale excepţionalului
boom economic din anii '50 fondat pe o politică de
salarii mici (ca şi pe lipsa libertăţii sindicale) şi de
deschidere maximă pentru investiţiile străine (astăzi,
în S. se află sediile a peste 300 de societăţi transnaţio-
nale), în deceniul 1982-1992 în S. s-a dublat numărul
locurilor de muncă prin dezvoltarea sectoarelor indus-
triale cu un înalt conţinut de tehnologie avansată, în
1997, au fost adoptate reforme politice, însă acestea
au fost doar formale.
Sinigaglia, Oscar, industriaş italian (Roma 1877-1953).
Chemat, în 1945, la conducerea concernului Finsider, a
elaborat „planul S." pentru restructurarea industriei grele
cu participare de stat, prin crearea a trei poli siderurgici
cu ciclu integral (Bagnoli, Comigliano, Piombino).
Sinn Fein, partid politic irlandez, fondat în 1905 din
aripa cea mai .radicală a mişcării naţionaliste, care a
constituit braţul politic al IRA (v.) luptând pentru unifi-
carea Irlandei intr-o republică democrată şi socialistă,
în 1996, a dobândit primul sau loc în Parlamentul de la
Dublin şi două locuri în Camera Comunelor de la Londra
(până atunci, avusese parlamentari doar în Eire - nume
purtat de Irlanda intre 1937 şi 1949 - refuzând, însă,
întotdeauna să le ocupe), în 1997, primul ministru
englez T. Blair i-a invitat oficial pe reprezentanţii irlan-
dezi la convorbiri pentru a rezolva chestiunea nord-
irlandeză, după ce obţinuse depunerea necondiţionată
a armelor de către membrii IRA. sionism, mişcare
pentru reconstituirea unui stat evreiesc în Palestina,
creată în 1896 de Th. Herzl (1860-1904). Perspectiva
unei reîntoarceri a evreilor pe vechiul pământ al lui Israel
fusese anticipată pe linie laică de gânditori ca M. Hess
(Roma şi Ierusalim, 1862) iar pe linie religioasă de
rabinii J. Altralai şi Z. Kalischer. Impulsul decisiv a
venit, însă, din partea lui Herzl care a publicat în 1896
Statul evreiesc şi a convocat la Basel Congresul I sionist
(29. VID. 1897), care a cerut să se întemeieze în Palestina,
pentru evrei, o „vatră naţională garantată de dreptul public
internaţional", în anii care au urmat, n-au lipsit, totuşi,
polemicile şi divizările dintre susţinătorii rigizi ai alegerii
locului pentru aşezarea respectiva în Palestina („Sioniştii
de pe Sion", după numele uneia dintre colinele
Ierusalimului) şi toţi ceilalţi care rămâneau rezervaţi,
acceptând şi alte regiuni (America Latina sau Africa)
drept punct final pentru imigraţia evreiască, în primul
deceniu al sec. XX, s. s-a răspândit în proporţii de masă
şi a provocat o imigraţie crescândă în Palestina (1908,
fondarea oraşului Tel Aviv), în 1917, ca urmare a
SIRACUZA
presiunilor făcute de succesorul lui Herzl în fruntea
Organizaţiei Sioniste Mondiale, C. Weizmann, şi ca
răsplată pentru serviciile aduse de evrei în timpul primului
război mondial prin formarea unei legiuni evreieşti. Marea
Bntanie a semnat „declaraţia Balfour" (v.) acceptând formal
propunerea sionistă. Din acest moment, s. devenea o
problemă de politică internaţională. După primul război
mondial, prin încredinţarea Palestinei cu mandat de
administrare către Marea Britanic, englezii s-au aflat în
situaţia de a colabora direct cu Agenţia Evreiască înfiinţată
cu scopul de a facilita imigraţia in regiune, între cele două
războaie mondiale, s-au înregistrat, totuşi, primele ciocniri
grave între imigranţii evrei şi rezidenţii arabi, cauza impor-
tantă pentru care au fost constituite detaşamente milita-
rizate evreieşti de apărare şi grupări teroriste (Haganah,
Irgun Zwai, Leumi etc.). După tragedia holocaustului din
timpul celui dc-al doilea război mondial şi evenimentele
complexe care au dus, în 1948, la proclamarea statului
Israel, s. şi-a văzut realizate scopurile şi a continuat să
încurajeze un puternic curent migrator către Israel.
Bibliografie: L Cremonesi, Le origini del sionismo e la
nascita del kibbutz (1881-I920), Giunti, Firenze 1985.
Veà şi : antisemitism; Balfour, declaraţia; diaspora;
evrei; Israel; Palestina.
sioux, populaţie piele-roşie din America de Nord, stabi-
lita în regiunea dintre Mississippi şi Marile Lacuri şi
împărţită în şapte triburi seminomade, împinşi la vest
de Mississipi şi, apoi, alungaţi din Minnesota între anii
'30 şi '40 din sec. XIX, s-au angajat în conflicte înde-
lungate cu coloniştii albi. Au avut căpetenii faimoase ca
Sitting Bull (care, în 1876, I-a învins la Linie Big Horn
pe colonelul Custer) şi Crazy Horse; au fost forţaţi să
se îndrepte către rezervaţiile din Dakota şi învinşi de-
finitiv prin expediţia lui N. A. Miles din 1890-1891.
ŞIP, sigla Societăţii Italiene pentru Telefonie. Fondată
în 1899 ca societate hidroelectrică (Societatea Hidro-
electrică din Piemont), după naţionalizarea energiei
electrice ( 1962) i-a fost concesionată gestiunea ca mo-
nopol al serviciului telefonic naţional. Din 1994, fuzio-
nând cu Italcable şi cu alte societăţi, s-a transformat în
TELECOM.
Siracuza, oraş italian din sud-estul Siciliei, capitală de
provincie. Colonie corintiană începând din 734 î.Hr., a
fost guvernată de glomoroi, bogaţi proprietari de
pământuri, până în 485 î.Hr., când Gelon din Gela,
care venise în ajutorul lor în timpul unei răscoale popu-
lare, s-a proclamat tiran al oraşului. Gelon intenţiona
să pună stăpânire pe întreaga insulă (în 480 î.Hr., i-a
învins pe cartaginezi la Himera), iar fratele său, Hiron,
împreună cu succesorul sau şi-a extins posesiunile spre
Italia meridională şi, în 474 î.Hr., i-a învins pe etrusci
şi pe cartaginezi la Cumae. A urmat o guvernare demo-
cratică (466 i.Hr.) în cursul căreia s-a încheiat războiul
1161
SIRIA
victorios împotriva Atenei (415-413). în sec. IV-HI
î.Hr, au avut loc tiraniile lui Dionysios cel Bătrân (405-
367), Dionysios cel Tânăr (367-344) şi Agatocle (317-
289). Tirania lui Geron II (270-215) a adus prosperitate
S., dar, în 215, în cursul celui de-al doilea război punic,
Hiron s-a aliat cu cartaginezii; această alianţă a oferit
pretextul pentru o intervenţie a Romei. S. a fost asediată
şi cucerită de Claudius Marcellus (212 i.Hr), după o
apărare îndelungată la care participase şi Arhimede. In
878 d.Hr., arabii au cucerit insula de la bizantini. Din
1085, s-a aflat permanent în stăpânirea normanzilor.
Frederic II de Suabia şi-a instalat în oraş una dintre
reşedinţele sale favorite.
Siria, stat în Asia Mică. Sup.: 185 180 km2. Pop:
14313000loc. Capii.: Damasc.Limba:araba.Relig.:
musulmani sunniti. Vecini: N Turcia, E şi SE Irak, S
Iordania, SV Liban şi Israel, V Marea Mediterană.
Forma de slat: republică prezidenţială. Istoria Siriei
antice se împleteşte cu cea a altor civilizaţii
mesopotamienc, a fenicienilor şi a evreilor. După do-
bândirea independenţei, S. şi-a manifestat hotărârea
fermă de a deţine o poziţie de prim ordin în zona Orien-
tului Mijlociu în sens antiisraelian şi antiamerican.
mileniul II î.Hr.
Dominaţie a egiptenilor în sud şi a amoriţilor,
huriţilor şi hitiţilor în nord. 717 Regiunea
este cucerită de asirieni. 538 Cucerirea persană.
333 Cucerirea de către Alexandru cel Mare. La
moartea acestuia, S. se află sub stăpânirea
Seleucizilor.
64 Pompeius supune S.
sec. V-VII d.Hr.
S. face parte din Imperiul bizantin.
635-640
Arabii cuceresc regiunea.
669 Dinastia Omeyyazilor aduce la Damasc capi-
tala imperiului musulman. 750 Sfârşitul dinastiei
Omeyyazilor. Noua capitală
este Bagdad. S. decade rapid,
sec. XI-XII
Cruciaţii întemeiază regate vremelnice în regiunea
siriano-palestiniană. 1250-1517
S. se află sub controlul mamelucilor. 1516 S.
intră sub dominaţia otomană, rămânând astfel
până în 1919. 1920 încercarea de a ft.ida un
stat independent sub
regele Faysal esté 'împiedicată de ocupaţia
franceză. 1922 Dezmembrarea S. istorice :
Palestina este pusă
sub mandat britanic, Libai.ul şi S. sub mandat
francez.
1162
1946-1954
Proclamarea independenţei, înfrângerea din pri-
mul război arabo-israelian. Lovituri de stat re-
petate (l 949, 1951, 1954).
1958 Crearea Republicii Arabe Unite, cu Egiptul,
dizolvată, în 1961, ca urmare a unei noi lovituri
de stat.
1963 Partidul Baas preia puterea.
1967 înfrângere suferită din partea Israelului în răz-
boiul de şase zile: S. pierde înălţimile Golan.
1970 Vine la putere generalul H. al-Assad; ales pre-
şedinte (1971; va fi reconfirmat de patru ori,
ultima în 1999), el va promulga o nouă Consti-
tuţie, de tip socialist (1973).
1973 Război infrucruos de Kippur cu Israelul. Apro-
piere de SUA şi de Arabia Saudita.
1976 Debutul pătrunderii siriene în Liban.
1979 După acordurile de pace dintre Egipt şi Israel,
S. iniţiază acţiunea „frontul refuzului şi al fer-
mităţii". Apropiere de URSS.
1987 O nouă intervenţie militară în Liban.
1990 S. participă la războiul din Golf împotriva
Irakului. Reapropiere de Occident. Intervenţie
„pacificatoare" definitivă în Liban.
1991 Un pact de înfrăţire siriano-libaneză reinstalează
controlul S. asupra Libanului.
1993-1997
Devenită un sprijin al echilibrului din Orientul
Mijlociu, S. condusă de Assad restabileşte
legăturile cu OEP (1993), Israel (cu iniţierea,
în 1994, a unor convorbiri pentru rezolvarea
chestiunii înălţimilor Golan, dar şi cu o înrăută-
ţire considerabilă a situaţiei, în 1997) şi Irak
(1997). Tensiuni puternice cu guvernul turc în
problema susţinerii kurzilor.
1999 Assad este confirmat pentru un nou mandat
de şapte ani.
2000 Moartea Iui Hafez al-Assad. îi urmează fiul
Bashar al-Assad.
Sismondi, Jean Charles Leonard Sismonde de, econo-
mist, istoric şi literat elveţian (Geneva 1773-1842).
Susţinător al intervenţiei statului în economie, inclusiv
pentru a asigura posibilitatea asistenţei sociale, a criticat
sistemul distribuirii bogăţiei din capitalism. A fost şi
istoric, numărându-sc printre fondatorii criticii literare
romantice. A avut legături strânse cu patrioţii italieni
şi 1-a influenţat pe Mazzini. Printre operele sale cele
mai importante: Istoria republicilor italiene din Evul
Mediu ( 1807-1809), Noi principii de economie politică
(1819), istoria francezilor ( 1821 -1844). Sixtus IV
(Francese della Rovere; Celle Ligure 1414-Roma
1484), papă ( 1471 -1484). General al franciscanilor, în
1464, a fost numit cardinal de Paul II căruia i-a şi

succedat ca papă. Manifestând un nepotism fără margini,
pentru a sprijini interesele nepotului său, Girolamo
Riario în Romagna, a intrat în război cu familia Medici
( 1478-1480), apoi cu Neapole ( 1481 -1482), Ferrara şi
Veneţia (1482-1484). A susţinut material ordinele cerşe-
torilor şi a înfiinţat Inchiziţia spaniolă (1478). A pus
să fie malfata Capela Sixtină ( 1473-1481 ). Sixtus V
(Felice Paretti; Grottammare, Ascoli Piceno, 1520-
Roma 1590), papă ( 15 85-1590). A adus la îndeplinire
cu rigurozitate prevederile Contrareformei. Prin
reorganizarea administraţiei Bisericii, a fixat la 70 numă-
rul cardinalilor şi a creat 15 congregaţii de cardinali,
măsură care a dus la o rezolvare rapidă a problemelor
restante. A dus o politică de reprimare dură a brigan-
dajului din Statele Pontificale. Autor moral al convertiri i
regelui hughenot al Franţei, Henric IV, la catolicism,
1-a instigat pe Filip II al Spaniei împotriva Angliei
puritane.
Skanderbcg, supranumele lui Giergj Kastrioti, patriot
albanez (Kruje 1403-Alexios 1468). Fiu al lui loan,
senior al oraşului Kruje, a fost trimis ca ostatic la curtea
sultanului Murad II. Crescut în acest mediu, a fost
numit în diferite funcţii militare şi administrative, tre-
când la religia musulmană. La moartea tatălui său ( 1431 ),
nu şi-a putut recupera moştenirea şi s-a răsculat împo-
triva sultanului fiind recunoscut de albanezi ca şef
politic (1443). Tactica luptei de gherilă adoptată de el
a ţinut în şah timp de peste 20 de ani trupele otomane.
Mahomed II 1-a recunoscut în cele din urmă ca principe
al Epirului şi al Albaniei ( 1461 ). Este considerat eroul
naţional albanez.
Slansky, /?!«/<>//, om politic cehoslovac (Nazvéstice 1901
-Praga 1952). Secretar, din 1945, al Partidului Comunist,
în 1951, o dată cu consolidarea regimului Stalinist, a fost
judecat şi condamnat la moarte printr-un proces răsunător,
sub acuzaţia, fiind evreu, de naţionalism şi sionism.
slavi, populaţie aparţinând grupului originar indo-euro-
pean care, în sec. VI, a ocupat teritorii întinse din Europa
centrală şi de est, precum şi din Balcani, pornind dintr-o
regiune situată la nord de actualul Kiev sau, conform
unei alte teorii, din regiunea sudeţilor şi din Carpati. în
580, s. au pătruns pe teritoriile bizantine din Pelopones,
iar la sfârşitul sec. VII ocupau deja o fâşie cuprinsă între
Grecia şi Carintia. Către anul 680, triburile slave ale
bulgarilor s-au stabilit în interiorul graniţelor imperiale
şi, în sec.VIII, au întemeiat un stat independent (v.
Bulgaria). Expansiunea maximă a stăpânirii s. s-a înregis-
trat în sec. IX-X, când au reuşit să ocupe toată Europa
centrală până la Germania, iar grupuri de aventurieri
normanzi, varegii (v.), puneau, în jurul anului 850, în
regiunile Novgorod şi Kiev, bazele viitorului stat rus.
în sec. IX, Mojmir (830-846) a întemeiat cnezatul Mo-
raviei Mari (Slovacia, Boemia, Polonia Mică, Lusacia
SLOVENIA
şi Silezia), aliata! Imperiului bizantin, şi în care misio-
narii Chirii şi Metodiu şi-au desfăşurat activitatea de
creştinare. Până în sec. X, s. fuseseră creştinaţi, cu
excepţia celor de la Marea Baltică, aceştia mai păstrând
tradiţiile păgâne până în sec. XII. Concomitent cu creşti-
narea au luat fiinţă noile regate croat (sec. IX), boem
(sec. X.) şi sârb (sec. XII). Unitatea etnică a s. a fost
periclitată de invazia otomană din sec. XIV şi de islami-
zarea care a urmat: doar Boemia şi Polonia şi-au mai
menţinut contacte strânse cu Occidentul, prima făcând
parte din punct de vedere politic din sfera germanică
(trecerea sub stăpânirea Habsburgilor, 1526), cea de-a
doua apărându-şi singură independenţa împotriva oto-
manilor. Rusia, în schimb, apărută şi consolidată între
sec. XIII şi XVI, a adăugat la autonomia politică şi o
distanţare de aria culturală europeană. Prin Ivan IV
( 1533-1584), Rusia a devenit o călăuza a popoarelor s.,
mai ales în dorinţa lor de a scăpa de sub dominaţia otomană.
Slovacia, stat din centrul şi estul Europei. Sup.:
49 036 km2. Pop.: 5 364 000 loc. Capii.: Bratislava.
Limba: slovaca. Relig.: catolică. Forma de stat: republică
parlamentară. Locuită succesiv de celti şi de cvazi,
ocupată de slovaci în sec. VI-VII, din 906 a făcut parte
din regatul Ungariei, în 1918, a trecut la Republica
Cehoslovacă şi abia în 1939 Germania nazistă a susţinut
crearea unui stat slovac independent sub conducerea
monseniorului J. Tiso. Reunificată în 1945 în cadrul
noii Cehoslovacii, şi-a păstrat instituţiile autonome şi
după căderea regimului comunist, pentru ca, în 1993,
prin referendum popular, să se separe de Republica
Cehă şi să se orienteze imediat către o reorganizare in
sens liberal a activităţii de producţie. Guvernul naţional-
populist al premierului V. Meciar a preferat, însă, o
abordare mai blândă deoarece trebuia să dirijeze un
proces dificil de reconversie a unui aparat industrial
învechit, bazat pe sectorul siderurgic, de revitalizare a
unei agriculturi înapoiate şi de reorganizare complexă a
fluxuri lor comerciale şi financiare, dirijate tradiţional către
Cehia. Probleme au apărut şi din cauza tratamentului
rezervat aplicat de autorităţile de la Bratislava puternicei
majorităţi maghiare din regiunile sudice ale S., situaţie
care, prin eliminarea bilingvismului, a creat tensiuni cu
Ungaria vecină, în 1997, în ciuda cererilor sale insistente,
S. nu s-a aflat printre statele incluse în acţiunea de aderare
la NATO şi la UE. Opoziţia, coalizată împotriva
tendinţelor guvernului de monopolizare a spaţiului
politic, a câştigat alegerile în 1998. Slovenia, stat în
Peninsula Balcanică. Supr. : 20 251 km2; Pop. : l 984 000
loc.; Copil. : Ljubljana. Limba: slovena. Relig.:
catolică. Graniţe: N Austria, NE Ungaria, S
Croaţia, V Italia. Pe o porţiune scurtă are ieşire la
Marea Adriatică. Forma de stat: republică parlamen-
tară. Teritoriu aparţinând slovenilor din sec. VI, regiunea
1163
SME
a fost supusă de diferiţi ocupanţi (avari, maghiari, franci),
până când a intrat sub dominaţia habsburgică (1278)
fiind absorbită de Austria ( 1564-1918). Intrată în 1919
în noul stat iugoslav, în timpul celui de-al doilea război
mondial a fost împărţită între Germania nazistă şi Italia,
în Iugoslavia socialistă de după al doilea război mondial
şi-a păstrat o autonomie consistentă, detaşându-se ca
regiunea cea mai dezvoltată dintre toate componentele
federaţiei. De altfel, tocmai declaraţia de secesiune a S.,
din vara lui 1991, a declanşat procesul de dezagregare a
federaţiei iugoslave. Menţinându-se departe de conflic-
tul care a urmat în Bosnia ( 1992-1995) şi sub conducerea
preşedintelui ex-comunist M. Kuian (reales în 1997),
guvernul de la Ljubljana a făcut faţă cu succes unei
perioade iniţiale de recesiune, a rezolvat şi contenciosul
cu Italia asupra aplicării tratatului de la Osimo, din 1975,
(l 996), ceea ce i-a deschis, în 1997, porţile negocierilor
de admitere în Uniunea Europeană. SME, sigla
Sistemului Monetar European, acord intrat în vigoare la
13.III. 1979 pentru a reglementa raporturile de schimb
valutar şi a favoriza stabilitatea monetară între ţările
CEE. Statele aderente s-au obligat să respecte cotaţiile
fixe, stabilite prin referire la ECU, între anumite limite
de oscilaţie, aceasta constituind un pas către
unificarea monetară europeană. Smetona, Antanas,
scriitor şi om politic lituanian (Uzu-lenis 1874-
Cleveland, Ohio, 1944). Preşedinte al Republicii
lituaniene independente (1920), în 1926, printr-o
lovitura de stat, a suspendat constituţia şi a dizolvat
Dieta, instaurând dictatura. S-a refugiat în SUA în mo-
mentul invaziei sovietice (1940). Smith, Adam, filosof
şi economist scoţian (Kirkcaldy, Fifeshire, 1723-
Edinburgh 1790). Fondator al economiei politice şi al
şcolii clasice a liberului schimb, în opera sa Cercetări
asupra naturii fi cauzelor bogăţiei naţiunilor ( 1776) a
imaginat o ordine naturală în cadrul căreia omul să
acţioneze pentru a-şi satisface interesele. Contribuţiile
sale teoretice au analizat în profunzime echilibrul
pieţei, reglementat de cererea şi oferta de bunuri, în
timp ce statului, S. i-a încredinţat sarcina exclusivă de
a favoriza libertatea de iniţiativă a indivizilor, garantând
o desfăşurare ordonată a activităţii economice. Smith,
Ian Douglas, om politic rhodesian (Selukwe, Ma-
tabeleland, 1919). Susţinător al principiului supremaţiei
minorităţii albe, devine, în 1964, prim-ministru al coloniei
Rhodesia de Sud, proclamând unilateral, în 1965, inde-
pendenţa acesteia faţă de Marea Britanic, în urma regimului
său segregationist, a trebuit să facă faţă, începând din
1974, gherilei declanşate de populaţia de culoare şi sanc-
ţiunilor internaţionale, în 1980, a fost obligat sa cedeze
puterea reprezentanţilor majorităţii de culoare (ţara fiind
rebotezată Zimbabwe), rămânând liderul minorităţii albe
şi obţinând garanţii constituţionale pentru aceştia.
1164
Smuts, Jan Christian, mareşal şi om politic sud-african
( Rriebeek West 1870-Irene 1950). General bur in răz-
boiul împotriva englezilor (v. anglo-bur, război), a deve-
nit, ulterior, susţinătorul unei politici de colaborare cu
Marea Britanic. Timp îndelungat prim-ministru al
Uniunii Sud-Africane (între cele două războaie şi din
1939 până în 1948), a dus o politică moderată.
Soares, Mărio, om politic portughez (Lisabona 1924).
Adversar al regimului lui A. Salazar, autoexilat în 1970,
a fost ales secretar al Partidului Socialist. Reîntors în
ţară după căderea dictaturii ( 1974), a fost ministru de
externe şi şef al guvernului (1976-1978, 1983-1985),
apoi preşedinte al republicii din 1986 până în 1996.
social, război, („războiul aliaţilor") conflict declan-
şat (91 -88 î.Hr.) între Roma şi aliaţii (socii) italici, care
cereau să le fie recunoscute drepturile politice (în spe-
cial cetăţenia romană) considerate de ei ca o compensaţie
absolut necesară pentru contribuţia avută la succesele
militare ale Romei, împotriva Romei s-a aliat o mare
parte din Italia centrală şi meridională, într-o coaliţie
condusă de marsi şi de samniţi. Rebelii s-au organizat
într-o federaţie în jurul oraşului Corfinios, declarată
capitala sub numele de Italica. Romanii, învinşi în
primele bătălii, au dat, prin Lex lulia (90) şi Lex Plautia
Papiria (89), o soluţie politică în acest conflict, acor-
dând cetăţenia popoarelor care-i erau fidele, precum şi
răsculaţilor dacă aceştia se retrăgeau din luptă în cel
mult şaizeci de zile. Pe plan militar, reacţia Romei a dat
cele mai bune rezultate prin cucerirea oraşului Ascoli
(89), capitularea marsilor şi asediul asupra oraşului
Noia (88).
social-democraţia germană, prima sa organizaţie a
fost fondată de F. Lassalle la Leipzig, în 1863 (Asociaţia
Generală a Lucrătorilor Germani, ADAV), la care s-a
alăturat, în 1869, Partidul Muncitoresc Social-democrat
German (SDAP) marxist, fondat de W. Liebknecht şi
de A. Bebel. Prin congresul de la Gotha, din 1875, cele
doua organizaţii au fuzionat in Partidul Social-Democrat
German (SPD), cu un program dezavuat de K. Marx
din cauza contribuţiei ideologice a lui Lassalle. •
Consolidarea social-democraţiei. SPD s-a impus
rapid ca un partid cu o structură solidă şi cu o priză
considerabilă asupra societăţii, astfel încât a devenit
un adevărat model pentru partidele socialiste marxiste
din întreaga Europă, în ciuda legilor represive promul-
gate de Bismarck ( 1878-1890), s.-d. g. a crescut şi în ce
privea numărul de voturi obţinute în alegeri, devenind,
în 1912, cel mai puternic partid din Reichstag. Foarte
intensă a fost dezbaterea ideologică internă: congresul
de la Erfurt ( 1891 ) a elaborat un „program maxim" de
trecere la socialism şi un „program minim" de reforme
în cadrul statului burghez, în viaţa internă; demnă de
semnalat a fost polemica dintre revizionismul (v.) lui
SOCIALISM
E. Bernstein şi po/iţiilc revoluţionare susţinute de R.
Luxemburg şi K. Kautsky. Aderarea, în 1914, la cauza
patriotică, o dată cu izbucnirea primului război mondial,
prin votul acordat în favoarea creditelor militare cerute
de guvern, a contribuit la criza finală a Internaţionalei
a Il-a şi a provocat o ruptura clară în partid prin plecarea
stângii conduse de K. Liebknecht, care a înfiinţat Par-
tidul Social-Democrat Independent German (USDP,
1917) şi a organizat, ulterior, spartakismul (v.) din
care a luat naştere Partidul Comunist German (1918).
• De la Republica din Weimar la Germania unită.
Majoritatea reformistă a luat iniţiativa în politica
germană după revoluţia din noiembrie 1918 şi a devenit
principalul sprijin al Republicii de la Weimar, luând
conducerea guvernului şi chiar preşedinţia republicii
prin F. Ebert. Decizia s.-d. g. de a recurge la ajutorul
armatei pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare din
1919 a făcut ca ruptura cu aripa comunistă să devină
definitiva. S.-d. g. a suferit şi ea în urma crizei republicii
şi, în iulie 1933, a fost scoasă în afara legii de Hitler. După
cel de-al doilea război mondial, în zona răsăriteană,
social-democraţii lui O. Grotewoh! au fuzionat cu
comuniştii din ŞED (Partidul Socialist Unit) care a
devenit partidul dominant în Republica Democrată
Germană, în vest, sub conducerea lui K. Schumacher,
SPD a optat pentru o opoziţie fermă faţă de guvernul
lui K. Adenauer. O etapă semnificativă în evoluţia sa a
constituit-o congresul de la Bad Godesberg ( 1959) care
a ratificat abandonarea ideologiei marxiste. Susţinut de
charisma personală a lui W. Brandt, SPD a ajuns la
guvernare în 1966 („marca coaliţie" cu creştin-demo-
craţii) şi, în 1969, la conducerea statului, în alianţă cu
liberalii, mai întâi prin acelaşi Brandt (1969-1974), apoi
prin H. Schmidt (1974-1982). Aceşti ani au fost deose-
bit de importanţi pentru partid si pentru Germania, în
special ca urmare a politicii de normalizare a relaţiilor
cu ţările comuniste din Europa de Est (Ostpolitik). După
trecerea în opoziţie, începând din 1982, SPD a fost
slăbit datorită disputelor interne dintre aripa mai liberală
şi filoatlantica şi cea mai radicală şi pacifistă; a contat
mult în această situaţie şi dificultatea de a se găsi un
succesor prestigios celor două figuri marcante, Brandt
şi Schmidt. Situându-se pe o poziţie critică faţă de
opţiunea cancelarului democrat-creştin, H. Kohl, de a
realiza o unificare cât mai rapidă a celor două Germanii,
SPD a fost din nou învinsă în alegeri, în 1990 şi în
1994, în noua Germanie unită, deşi numărul membrilor
a crescut iar controlul asupra unor landuri s-a păstrat,
în 1998 s-a întors la guvernare, în alianţă cu Verzii.
Bibliografie: W. Abendroth, La Socialdemocrazia in
Germania, tr. it., Editori Riuniti, Roma 1980; G. Roth, /
socialdemocratici nella Germania imperiale, tr. it., Il
Mulino, Bologna 1971.
social-démocratie, termen prin care au fost denumite
partidele socialiste de inspiraţie marxistă reunite în
Internaţionala a Il-a (v.) şi care urmau modelul social-
democratici germane (v.). După revoluţia sovietică şi
constituirea Internaţionalei a Hl-a comuniste, a denumit
partidele socialiste moderate care se distanţau de tradiţia
marxistă şi erau împotriva unei colaborări cu comuniştii.
socialism,
doctrinele politice şi mişcările care urmăresc instaurarea
unui sistem economic, social şi politic în care interesele
comunităţii sunt mai presus de expectativele de profit
ale indivizilor şi este garantată egalitatea juridică, socială
şi economică între toţi cetăţenii, în sens modem, termenul
s. s-a impus începând din epoca revoluţiei industriale
pentru a desemna principiile care au inspirat mişcarea
muncitorească (v.).
• Doctrina socialistă. Doctrine semnificative anterioare
s. au fost cele egalitariste şi utopice răspândite de la
Platon până în zilele noastre, în sec. XIX, în spiritul
ideilor celor mai radicale prezente în Revoluţia franceză,
s-a înregistrat opoziţia faţă de idealul liberal al unui
stat „minimal", adică orientat exclusiv către garantarea
drepturilor individului şi, în primul rând, a proprietăţii
private. R. Owen şi C. Fourier au încercat să transpună
un ideal general de reabilitare socială a claselor de jos
într-un adevărat program politic. C. H. Saint-Simon a
propus forme cooperativiste şi asociative între capital
şi muncă: acest filon se regăseşte şi în gândirea lui
G. Mazzini. N-au lipsit noile propuneri revoluţionare,
de natură net politică (L.A. Blanqui), şi nici proiectul
unor uzine naţionale (v. ateliers nationaux) al lui L.
Blanc, împotriva acestor tendinţe şi, mai specific,
împotriva doctrinelor lui R. Owen, C. Fourier şi J. P.
Proudhon, s-a exprimat poziţia polemică a lui K. Marx,
care a opus predicilor morale şi proiectului unor sisteme
sociale „complete", cercetarea sa asupra bazelor „ştiinţi-
fice" ale s. efectuată prin studierea contradicţiilor interne
ale capitalismului şi activitatea de organizare şi unificare
a forţelor proletariatului. Interpretarea şi aplicarea
gândirii lui Marx, legându-se şi de influxurile pozitivis-
mului şi ale teoriilor evoluţioniste, a dus la o scindare
crescândă în cadrul s. între o componentă revoluţionară
care urmarea doborârea capitalismului şi o componentă
gradualista care vedea socialismul ca o evoluţie şi o
lărgire a democraţiei burgheze. • Partide fi curente ale
socialismului, în a doua jumătate a sec. XIX, teoriile
socialiste au inspirat mai multe experienţe politice.
Partidele socialiste s-a distanţat treptat de influenţele
anarhiste şi au adoptat un model
1165
SOCIALISM

/. Karl Marx. 2. Friederich Engels. 3.

Filippo Turati (aşezat) şi Carlo Rosselli
(în picioare stanga). 4. Liderul social-
democrat suedez OlofPalme.
1166
SOCIETATEA NAŢIUNILOR
de organizare destinat să influenţeze toate celelalte
formaţiuni politice, în 1875, ia naştere Partidul Social-
Democrat German; în 1880, a fost fondat Partidul Mun-
citoresc Francez (v. partide socialiste franceze); în 1882,
Partidul Muncitoresc Italian, urmat la o distanţă-de zece
ani de Partidul Socialist Italian; în 1898, a avut loc primul
congres al Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus.
Mult mai detaşată de gândirea marxistă şi având propriile
caracteristici originale, în care organizarea sindicală a
precedat şi a stimulat momentul politic, a fost tradiţia s.
britanic (v. Fabian Society; laburism). începând din 1864,
mişcarea socialistă europeană şi-a creat posibilităţi de
colaborare prin Internaţionalele I-a şi a 11-a. De la sfârşitul
sec. XIX şi începutul sec. XX, dezbaterea teoretică
asupra s. s-a concentrat pe chestiuni legate de „revizio-
nismul" lui E. Bernstein, care s-a aflat la baza reformis-
mului. Presiunea exercitată de mişcarea muncitorească
şi socialistă a cerut mai multor state să introducă forme
de legislaţie socială. Cu toate acestea, partidele care se
inspirau din s. au fost împinse mult timp către marginea
sistemului politic şi strategia lor a continuat să oscileze
fără ieşire între polii opuşi, al maximalismului revoluţionar
şi al reformismului, amândouă incapabile să-şi lase o
amprenta adâncă asupra aspectelor instituţionale şi
sociale. Chestiunea starului şi a cuceririi puterii s-a aflat
în centrul gândirii politice a lui V.l. Lenin prin redobândirea
primatului politicii în teoria revoluţionară şi prin
sublinierea rolului conducător al unui partid caracterizat
prin disciplină şi coeziune în cel mai înalt grad. în perioada
imediat următoare primului război mondial, pe care o
mare parte dintre socialiştii europeni îl susţinuse, tocmai
confruntarea dintre revoluţionari şi reformişti s-a aflat la
baza unei rupturi definitive din frontul socialist. Comu-
nismul şi mişcarea socialistă tradiţională au apărut
într-o opoziţie totală, aşa cum a demonstrat duritatea
campaniei împotriva „socialfascismului" iniţiată de Inter-
naţionala a Hl-a comunistă din 1924 până la adoptarea
(1935) strategici „fronturilorpopulare". •
Socialismul'după al doilea război mondial. După 1945,
asistând la aşa-numitul „s. real" (v.) al regimurilor
comuniste din Europa de Est, viziunea practica socialistă
reformistă a luat forma unui model „tendenţial" al s., care
urmărea să aplaneze conflictele sociale produse de econo-
mia capitalistă prin recursul la forme mai mult sau mai
puţin evidente de intervenţionism statal. A devenit mai
frecvent - după primele afirmări din anii '20 şi '30
-cazul unor partide socialiste ajunse la conducerea unui
guvern: aceasta a făcut ca idealul s. să se traducă în
practica lui Welfare State (v), statul social anticipat de
social-democraţia din Suedia. Criza statului social şi afir-
marea noilor politici economice ale liberului schimb din
anii '80, împreună cu dificultatea crescândă de a ţine sub
control datoria publică şi cu respingerea unei poveri fis-
cale considerate ca exagerată, au dat naştere unor noi semne
de întrebare asupra semnificaţiei s. O reexaminare foarte
atentă a modelului Welfare State ţinând seama de producti-
vitate (Workfare State) a constituit cheia reabilitării parti-
delor socialiste şi social-démocrate (culminând cu victoriile
în alegeri din Marea Britanic şi Franţa, din 1997), după o
lungă perioadă de eclipsă începută în anii '80. Vezi}/:
anarhism; clasă socială; colectivism; comunism;
egalitarism; Fabian Society; front popular; Internaţio-
nala, I; Internaţionala a Il-a; laburism; legislaţie socială;
marxism; maximalism; menşevici; mişcare muncito-
rească; partide socialiste franceze; Partidul Socialist
Italian; planificare economică; revizionism; sindicalism
revoluţionar; sindicat; social-démocratie; social-
democraţia germană; Welfare State.
socialism ex-cathedra, expresie prin care este denumit
curentul de gândire conservatoare, prezent în Germania
în sec. XIX, conform căruia ar fi de datoria statului ca,
prin intervenţii directe în domeniul economic, să
controleze sistemul naţional de producţie şi distribuirea
echitabilă a bogăţiei, menţinând într-un echilibru stabil
orânduirea politico-socială. A fost denumit astfel
deoarece cei mai importanţi reprezentanţi ai săi
aparţineau lumii academice şi s-a dezvoltat pe terenul
creat de teoriile „statului comercial închis" susţinute
de J. G. Fichte şi având ca principali exponenţi pe
economiştii J. K. Rodbertus şi A. H. G. Wagner.
socialism real, expresie folosită pentru a indica
realitatea practică a guvernării, experimentată de
regimurile comuniste din URSS, din Europa Răsăriteană
şi din China, scoţând în evidenţă îndepărtarea de la
idealurile socialiste pe care toate pretindeau că le aplică.
Societatea Naţională Italiană, asociaţie politică în-
fiinţată în august 1857 (sub preşedinţia lui G. Pallavicino
Trivulzio, cu Garibaldi vicepreşedinte şi G. La Farina
secretar) pentru coordonarea susţinătorilor unificării
Italiei sub domnia suveranilor piemontezi şi organizarea
unei acţiuni populare în aceasta direcţie. Instrument al
politicii lui Cavour, a avut aderenţi în toată Italia, inclusiv
printre democraţii din jurul lui Mazzini, ca D. Manin.
Societatea Naţiunilor, organizaţie internaţională
fondată cu ocazia conferinţei de pace de la Versailles
( 1919), la încheierea primului război mondial, şi intrată
în vigoare la 10.1.1920 prin ratificarea tratatului de
pace cu Germania în care fusese încorporat statutul
său. Rod al negocierii asupra unor proiecte americane,
britanice şi franceze, citată în ultimul dintre cele
„Patrusprezece puncte" (v.) ale preşedintelui SUA,
Th. Wilson, ea constituia cheia de boltă a „noii diplo-
1167
SOCIETĂŢI SECRETE
maţii" pe care el o proiectase. Organe ale S. N. erau
Adunarea Statelor Membre, Consiliul şi Secretariatul
Permanent. Sediul a fost stabilit la Geneva. Consiliul
număra 5 membri permanenţi (SUA, Marea Britanic,
Franţa, Italia şi Japonia) şi 4 temporari aleşi de adu-
nare la fiecare 3 ani. SUA nu a aderat la S. N. deoarece
considera mai important izolaţionismul, iar Germania
şi URSS au obţinut, mai târziu, câte un loc permanent
în Consiliu, numărul de membri electivi crescând la 11.
Adunarea şi Consiliul deliberau în unanimitate, cu
excepţia situaţiilor speciale. Statele care aderau se obli-
gau să respecte integritatea teritorială şi independenţa
politică a celorlalţi membri şi să nu recurgă la forţa
armată, fiind prevăzute sancţiuni economice pentru
cei care încălcau acest angajament. S. N. s-a angajat cu
un oarecare succes şi cu unele eşecuri în soluţionarea
conflictelor în care erau implicate micile puteri: Suedia
şi Finlanda pentru insulele Aland (1921), Polonia şi
Lituania pentru Vilnius şi Memel ( 1923), Irak şi Turcia
pentru Moşul ( 1925), Columbia şi Peru pentru Leticia
(1934), Paraguay şi Bolivia pentru Chaco (1935). A
eşuat, însă, în soluţionarea unor dispute în care erau
implicate marile puteri: conflictul chino-japonez pentru
Manchukuò (1931-1933) şi războiul italo-etiopian
(1935-1936). Anexările Austriei (1938) şi a Albaniei
( 1939) au avut loc atunci când Germania şi Italia ieşiseră
deja din S. N. în decembrie 1939. S. N. a exclus dintre
membri săi URSS pentru agresiunea din Finlanda, dar,
imediat după aceasta, a încetat să mai funcţioneze. Dizol-
vată formal la 18.IV. 1946, a fost înlocuită de ONU (v.).
societăţi secrete, organizaţii care desfăşoară o activitate
clandestină, de regulă în afara legii, numele membrilor
fiind şi ele secrete. După răspândirea masoneriei (v.) în
sec. XVIII, s. s. au cunoscut o largă dezvoltare începând
din perioada napoleoniană şi, în special în perioada
Restauraţiei, în ţările şi în momentele în care lupta politică
făţişă era împiedicată de monarhie şi de represiunea
poliţienească, mai multe curente politice s-au exprimat
prin intermediul s. s. Structura lor era caracterizată printr-o
selecţie riguroasă şi o ierarhie rigidă care nu permitea
membrilor din eşaloanele inferioare să cunoască natura
societăţii, scopurile ei şi numele conducătorilor. Printre
cele mai importante s. s. revoluţionare s-au aflat Carboneria
(v.) şi Adelfi (v.) în Italia, Charbonnerie în Franţa,
comuneros în Spania (v.), Burschenschaften in Prusia,
Eteria (v.) în Grecia. Au existat şi s. s. cu orientare
reacţionară, câteodată susţinute de guverne: din aceasta
categorie au făcut parte, de ex., Calderari în Regatul celor
Două Sicilii şi Concistorialii din Statul Pontifical.
socinianism, sistem teologic elaborat în sec. XVI de
Lelio şi Fausto Socini. Caracterizat printr-o interpre-
tare raţionată a Sfintei Scripturi, refuza să accepte orice
dogmă care nu putea fi demonstrată raţional, în special
1168
cea a Treimii. Adepţii săi şi-au luat numele de „unita-
rieni" şi s-au răspândit mai ales în Polonia, îndeosebi la
Lublin, şi, de aici, în Olanda şi în Anglia. Sofia
Alexeevna, regentă a Rusiei (Moscova 1657-Novo
Devicii 1704). Ca regentă a tinerilor fraţi Ivan şi Petru,
încoronaţi ca ţari, a guvernat cu ajutorul favoritului său, V.
Galiţin. A încheiat o pace definitivă cu Polonia (IV.
1686) prin care Kievul era confirmat ca aparţinând
Rusiei. După nefericita campanie din Crimeea, Petru a
obligat-o să se retragă într-o mănăstire. Soissons, oraş
în nordul Franţei, fosta capitală a galilor sucssoni
(Noviodunum); cucerit şi reconstruit de Caesar
(Augusta Suesionum), a devenit capitala regatului lui
Syagrius, general galo-roman care, între 464 şi 486, a
domnit peste teritoriul ce mai rămăsese din Galia roma-
nă, fiind învins (486) de Clovis. La moartea lui Clovis
(511), s-a constituit regatul S., ai cărui suverani au fost
Clotar I (511-561), Chilperic I (561-584) şi Clotar II
care 1-a alipit la Neustria.
Solaro della Margarita, Clemente, conte, om politic
piemontez (Cuneo 1792-Torino 1869). Diplomat, a
fost ministru de externe din 1835 până în 1847; susţi-
nător rigid al absolutismului şi al Restauraţiei, a influen-
ţat în sens filoaustriac politica regelui Carol Albert;
plecarea sa din guvern a permis iniţierea politicii consti-
tuţionale în Piemont.
Sole-24 Ore, II, cotidian de informaţii economico-
financiare, cel mai răspândit în Italia, fondat în 1966 din
fuziunea a două embleme-antet:,,11 Sole" (fondat la Milano
în 1865 de P. Bragiola Bellini) şi „24 Ore" (Milano, 1946).
Solferino, bătălia de la, purtată la 24.VI. 1859 în
localitatea cu acest nume din provincia Mantova, a
fost cea mai importanta bătălie din cel de-al doilea
război pentru independenţă: francezii, sub comanda
lui Napoleon III, au învins într-o ciocnire sângeroasă
(pierderi de cea 40 000 oameni) armatele I şi a II-a
austriece aflate sub comanda lui Franz Joseph, în ace-
laşi timp, mai la nord, piemontezii au intrat în luptă cu
austriecii la San Martino (v.). Numărul mare al pier-
derilor l-a convins pe Napoleon III să înceapă tratativele
care au dus la armistiţiul de la Villafranca.
Solidarnosc (pol.: solidaritate), sindicat independent,
primul de acest fel din ţările socialiste, apărut în Polonia
(IX. 1980) în perioada grevelor muncitoreşti de la
Gdansk, sub conducerea lui L. Walesa. Susţinut de
numeroşi militanţi creştini, s-a bucurat şi de susţinerea
mediilor intelectuale laice şi ale marxiştilor critici. Scos
în afara legii după lovitura de stat a preşedintelui
W. Jaruzelski (1981), a supravieţuit în clandestinitate
datorită şi susţinerii din partea ierarhilor catolici şi,
începând din 1987, a devenit principalul interlocutor al
guvernului la „masa rotundă" care a făcut ca Polonia să
iasă treptat din sistemul comunist. La primele alegeri

libere ( 1989) a devenit forţa politică dominantă din ţară.
în acel moment, însă, aprecierile diferite asupra liniilor
pe care trebuia să se desfăşoare reconstrucţia ţării au dus
la o divizare internă între componenta laico-liberală,
condusă de premierul T. Mazowiecki, şi cealaltă,
populist-confesională care se grupa în jurul lui Walesa,
ales preşedinte al republicii. Slăbită mult de aceste
sciziuni, în 1993, S. a pierdut şi reprezentarea parlamen-
tară, revenind spectaculos în alegerile din 1997, când,
situându-se pe poziţii clerico-moderate în fruntea unui
cartel de mişcări aliate prin dorinţa de a încetini mersul
revoluţiei spre liberism susţinută de ex-comuniştii aflaţi
la putere, a obţinut un succes incontestabil care i-a
propulsat la guvernare pe reprezentanţii săi. Soliman
II Magnificul (n. 1494-Szigetvar, Ungaria, 1566),
sultan otoman (1520-1566). Mare legislator şi bun
administrator, dar şi un abil condotier, a dus Imperiul
otoman (v.) la o expansiune teritorială maximă,
ameninţând chiar şi Vicna (asediul din 1529). A supus
mare parte din Ungaria, cucerind Belgradul (1521) şi
învingându-1 la Mohâcs (1526) pe regele Ungariei,
Ludovic II JagieHq; a continuat, timp de alţi 20 de ani,
campaniile militare din Ungaria până la incendierea Budei
( 1546). Pe frontul mediteranean, a cucerit Rhodos ( 1522),
iar în Orientul Mijlociu Tabriz, Bagdad ( 1534) şi Yemen
( 1547), în timp ce flota sa, aflată sub comanda lui Khayr
al-Dm Barbarossa domina Marea Mediterană şi ţinea sub
control coastele de nord ale Africii. Puterea sa militară
1-a făcut pe regele Franţei, Francise I, să încerce să se
alieze cu el împotriva regelui spaniol Carol V.
Soljeniţîn, Alexandr /saievici, scriitor rus (Rostov pe
Don 1918). Arestat în februarie 1945 sub acuzaţia de a-1
fi criticat pe Stalin, a fost condamnat la opt ani de deportare
în Siberia. Eliberat în 1956, s-a dedicat carierei didactice şi
a publicat nuvela Ozi din viaţa lui Ivan Denisovici (l 962),
descriere a vieţii din lagărele de muncă staliniste. în
următoarele sale opere critica sistemului sovietic a devenit
din ce în ce mai ascuţită, în 1970, i-a fost acordat premiul
Nobel pentru literatură, dar nu 1-a putut primi efectiv
decât în 1974, după ce a fost expulzat din URSS pentru
publicarea romanului Arhipelagul Gulag (1971-1973),
istoria bazată pe documente a lagărelor de muncă. Refugiat
în Elveţia şi în SUA, s-a reîntors la valorile spirituale ale
tradiţiei ortodoxe ruse. Reîntors în patrie, în 1994, nu s-a
acomodat cu noua realitate postcomunistă, Solomon, al
treilea rege al Israelului (n. cea 970-m. 930 î.Hr), fiul lui
David, căruia i-a urmat la tron, şi al Betsebei. A stabilit
raporturi diplomatice cu regele Tyrului şi cu Egiptul. A
întărit armata şi reorganizat curtea regală, astfel încât din
tribal, statul a devenit unitar; a creat o flotă pe Marea
Roşie, ajungând cu ea până la Oceanul Indian. A înăsprit
politica fiscală împărţind teritoriul în douăsprezece districte
încredinţate unor guvernatori, dar, la moartea sa,
SOMALIA
fiscalitatea excesivă a dus la spargerea unităţii regatului şi
la secesiunea triburilor din nord. A pus să se construiască
Templul şi, conform unei tradiţii ncatcstate ştiinţific, a
fost autorul mai multor scrieri biblice. Solomon,
Insulele, stat insular în Oceania. Sup.: 28 369 km2.
Pop. : 378 000 loc., din care 94 % melanezieni. Capitală:
Honiara (pe insula Guadalcanal). Limba: engleza
(oficială), vorbite pidgin-english şi idiomuri
melaneziene şi polineziene. Relig.: protestantă (74%)
catolică (19%). Poziţie geografică: Oceanul Pacific sud-
estic (Melanczia). Insulele, descoperite de spanioli în
sec. XVI, explorate în 1768 de francezul L. de Bou-
gainville, au devenit protectorat al Marii Britanii, care
a reuşit să înfrângă concurenţa germană. Teatru al unor
înfruntări decisive între americani şi japonezi în timpul
celui de-al doilea război mondial (bătălia de la Guadal-
canal), insulele şi-au dobândit independenţa în 1978,
în cadrul Commonwealthului Solon, om politic atenian
(n. cea 630-m. 560 î.Hr). Ales arhonte în 594, a primit
sarcina să reformeze legislaţia ateniană pentru a
rezolva puternicele conflicte sociale care zguduiau
cetatea. După ce a prevăzut o amnistie pentru cei exilaţi
şi pentru condamnaţii politici, a abolit sclavia ca rezultat
al insolvabilităţii şi a introdus o lege nouă pe baze
cenzitare: cetăţenii au fost împărtţţi în patru clase
descrescânde (pentacosiomedimni, cavaleri, zeugiţi şi
teţi); arhonţi nu puteau fi decât pentacosiomedimnii şi
cavalerii, funcţiile financiare nu puteau fi ocupate decât
de pentacosiomedimni, iar teţii erau excluşi dintre cei care
puteau ocupa magistraturile, încă nu se ştie cu precizie
dacă S. este acela care a instituit şi o noua formă de consiliu.
Consiliul celor Patru Sute (v. bule). Somalia, stat în
Africa de est. Supr.: 637 657 km2. Pop. : 6 730 000
loc. Capi/. : Mogadiscio. Limba: soma-leza. Relig. :
musulmană sunnită. Vecini: V Etiopia şi Kenya, NV
Djibouti; E Oceanul Indian şi Golful Aden. Forma
de slat: republică în faza de tranziţie
constituţională.
Relativ omogenă din punct de vedere etnic şi religios,
dar divizată intre diferiţi potentaţi locali încă de la
începutul Evului Mediu, S. a avut de suferit în evoluţia
sa din epoca modernă din cauza regimurilor coloniale
eterogene care s-au perindat pe teritoriul său (Italia,
Marea Britanic, Franţa) şi a luptelor pentru putere
apărute în regiune după cel de-al doilea război mondial,
sec. VII î.Hr.
întrepătrunderea populaţiilor arabice din sud cu
populaţiile kushite aborigene constituie substratul
etnic al somalezilor şi al dancalilor. sec. VIII-XIII
d.Hr.
Migraţii arabe: formarea oraşelor-stat maritime,
Mogadiscio (740), Brava, Merca şi Berbera;
islamizarea interiorului ţării.
1169
SOMBART
sec. XV
Pe coasta Golfului Aden ia naştere regatul mu-
sulman Adal, aflat într-un război permanent
împotriva imperiului etiopian.
1527-1543
Imamul din Adal, Ahmad ihn Ibrahim al Ghazi,
încearcă să cucerească Etiopia, dar este respins
datorită intervenţiei portughezilor.
sec. XV1-XVII
Declinul regatului Adal. Pe. coasta Oceanului
Indian se constituie sultanatele Benadir la S
(Mogadiscio, Merca, Brava) şi Obbia şi Mi-
giurtinia la E.
sec. XIX
Benadir trece sub controlul sultanatului Zanzi-
bar ( 1832), iar coasta de N, după o scurtă ocu-
paţie egipteană ( 1874), intră pe orbita engleză
(1884, protectoratul British Somaliland);
Franţa ocupă Golful Tadjura; Italia instituie
protectoratul asupra sultanatelor Obbia, Mi-
giurtinia şi Benadir ( 1889-1892).
1899-1920
în regiunile nordice şi răsăritene se declanşează
insurecţia naţională somalczâ condusă de Mu-
hammad ibn 'Abd Allah şi reprimată prin inter-
venţia combinată italo-britanică.
1905 înfiinţarea coloniei S. Italiană, la care, în 1926,
este anexată şi regiunea de dincolo de râul Juba.
1935 S. Italiană se uneşte cu Eritrea şi formează Africa
Orientală Italiană, constituind baza de pornire
pentru cucerirea militară a Etiopiei ( 1936).
1941 în cursul celui de-al doilea război mondial,
Marea Britanic ocupa S. Italiană. Mişcarea na-
ţionalistă se organizează în Liga Tinerilor So-
malezi (l 943).
1950 Fosta S. Italiană devine teritoriu sub tutela
ONU administrat de Italia.
1960 Fosta S. italiană şi fosta S. britanică sunt unite
în cadrul Republicii Somaleze independente.
1960-1969
Preşedinţi sunt A. Osman şi A. Shermarke
(1967): orientare filooccidentală şi plan de unire
a tuturor somalezilor într-o Somalie Mare.
Conflicte cu Etiopia şi Kenya.
1969 Printr-o lovitură de stat este instaurată dictatura
generalului M. Siad Barre: proclamarea repu-
blicii socialiste (1970); alianţă cu ţările din
blocul comunist.
1972-1975
Perioade repetate de secetă şi de foamete, pre-
cum şi încercările de sedentarizare forţată a
populaţiei nomade provoacă moartea a mii de
oameni şi apar primele revolte autonomiste.
1170
1977 Triburile afar şi issa îşi proclamă independenţa
şi constituie Republica Djibouti.
1977-1978
Război somalezo-etiopian pentru controlul asupra
regiunii Ogaden; înfrângere a S. şi intrarea în ţară a zeci
de mii de refugiaţi. Din cauza sprijinului sovietic
acordat Etiopiei, cotitură filooccidentală în politica lui
Siad Barre. 1988 Tratat de pace cu Etiopia, începe
lupta armată
împotriva dictaturii lui Siad Barre. 1991 Prăbuşirea
regimului lui Siad Barre provoacă un sângeros război
civil şi tribal care aduce ţara în pragul colapsului
economic şi al dezmembrării politice. Tribul issa
proclama Republica islamica Somaliland. 1992-1994
Misiunea Restore Hope (redarea speranţei): ONU
trimite în S. o forţă multinaţională cu misiuni
umanitare şi de poliţie; ea este refuzată, însă, de
facţiunile locale care continuă să se lupte în ciocniri
extrem de sângeroase. 1995 Trupele ONU se retrag
după ce pierduseră 153
de oameni, eşuând în misiunea de pacificare. 1997 O
nouă încercare de a iniţia un proces de pacificare
întreprinsă de Aii Mahdi şi Hussein Farah Aydid,
căpetenii ai celor două facţiuni principale aflate în
conflict, ambii autoprocla-maţi în 1996 ca preşedinţi
ai S. 1998-1999
Continuă luptle intense între miliţiile rivale.
Sombart, Werner, istoric şi sociolog german (Emersle-
ben 1863-Berlin 1941). A fondat, împreună cu M. Weber,
Societatea Germană de Sociologie, în operele sale
principale (Capitalismul modem, 1901-1908; Evreii
şi viaţa economică, 1911 ; Burghezul 1913) a analizat
evoluţia capitalismului modem şi a subliniat rolul evrei-
lor în apariţia spiritului capitalist. Somerset, Edward
Seymour duce de, om politic englez (n. cea 1506-
Londra 1552). Cumnat al lui Henric VIII, a primit la
moartea suveranului ( 1547) funcţia de regent pentru
moştenitorul Eduard VI. A dat un impuls moderat
reformei Bisericii anglicane în direcţia protestan-
tismului şi a încercat să intermedieze căsătoria dintre
Eduard şi Maria Stuart, cu scopul de a reuni coroanele
Scoţiei şi Angliei. Căzut în dizgraţie, a fost condamnat
la moarte.
Somodevilla y Bengoechea, Zenón de, politician spa-
niol (Alesanco 1702-Medina de! Campo 1781). Unul
dintre cei mai mari miniştri reformatori ai Spaniei în
sec. XVIII, i se datorează protecţia atelierelor, intro-
ducerea cadastrului şi concordatul cu Biserica din 1753.
în politica externă, a căutat să scoată Spania din alianţa
cu Franţa şi de sub influenţa Angliei.
SPAAK
Somoza, Anasiasio „Tacho" (San Marcos 1896-León
1956), om politic nicaraguan. A acaparat puterea printr-o
lovitură de stat în 1936, instaurând o dictatură de
extremă dreapta; i-a suprimat sistematic pe cei care i
se opuneau şi a criticat cu înverşunare politicile progre-
siste ale (arilor vecine Costa Rica şi Guatemala; a fost
ucis într-un atentat. I-au succedat fiii săi, Luis Debayle
(Lede 1922-Managua 1967), în 1956-1963, şiAnastasio
„Tachito" (Leon 1925-Asunción 1980), în 1967, care a
accentuat caracteristicile violente şi cultul personalităţii
până la izbucnirea revoluţiei sandiniste (1979, v.).
Sonderbund (germ.: liga separată), ligă secesionistă
formată din şapte cantoane catolice elveţiene (Schwyz,
Uri, Unterwaiden, Lucerna, Zug, Fribourg, Valais) în de-
cembrie 1845, după ce Dieta federală hotărâse desfiinţarea
mănăstirilor. Dizolvarea S. şi expulzarea iezuiţilor, soli-
citate de majoritatea protestantă din Elveţia, au fost
decretate de Dietă (VII. 1847). A avut loc, în acest fel,
scurtul război al S. în care armata federală a zdrobit
orice rezistenţă catolică (XI. 1847). Episod din procesul
de restructurare al starului elveţian, războiul S. a fost
urmat de proclamarea Constituţiei federale din 1848,
prin care puterile guvernului central erau extinse.
Sondrio, oraş italian din Lombardia, în Valtellina, ca-
pitala de provincie. Aşezare longobarda la origine, a
devenit comună în sec. XI şi s-a aflat sub stăpânirea
familiei Visconti din 1335 până în 1512, când a fost cu-
cerit de familia Grigioni. în 1797, a fost alipită la Republica
Cisalpina, iar din 1815, face parte din Lombardia.
songhai, populaţie africană din grupul etnic sudanez,
stabilită în prezent în statele care mărginesc deşertul
Sahara. Deşi a fost islamizată de timpuriu, nu şi-a pier-
dut în totalitate obiceiurile tradiţionale. • REGATUL
S. întemeiat în jurul anului 690 de dinastia berberă
Zaghawa-Lemta, imperiul s. a avut, poate, cea mai
lungă existenţă din Africa central-nordică. în sec.XI a
avut loc convertirea la Islam şi se amplificau schim-
burile comerciale la distanţe mari. Apogeul regatului a
fost atins sub suveranii Sonni Ali TriInu (1464-1492)
şi Askia Mohammad (1492-1528), acesta reuşind să
supună triburile tuaregilor şi haussa, ţinând, astfel, sub
control o regiune vastă cuprinsă între Guineea, Oceanul
Atlantic şi Sahara. Totuşi, chiar această bogăţie a deter-
minat Marocul să organizeze ( 1590) o expediţie militară
cu mercenari europeni dotaţi cu arme de foc, care a
distrus şi a supus regatul s.
Sonnino, Giorgio Sidney, om politic italian (Pisa 1847-
Roma 1922). A publicat în 1877, în colaborare cu L.
Francheţii, o anchetă asupra condiţiilor de viaţă ale
ţăranilor sicilieni (Sicilia în 1876) care rămâne un punct
de referinţă în literatura despre Sudul Italiei. Conser-
vator, dar deschis faţă de chestiunile sociale, deputat
din 1880, a fost ministru de finanţe şi al bugetului
( 1893-1896) în guvernul F. Crispi. In criza de la sfârşitul
secolului a propus, în celebrul articol Să ne întoarcem
la Stalul (1897), o interpretare restrictivă a Statutului
albertin. Timp de numai câteva luni preşedinte al Con-
siliului, în 1906 şi în 1909-1910, a reprezentat alter-
nativa conservatoare la doctrina lui Giolitti. Ministru
de externe (1914-1919) al Italiei din timpul primului
război mondial când se află alături de Antantă. La
conferinţa de pace de la Paris a susţinut cu tărie aplicarea
integrală a pactului de la Londra prin anexarea zonei
Fiume, având o dispută aprinsă pe această temă cu
preşedintele SUA Th. W. Wilson. Sorel, Georges,
sociolog şi om politic francez (Cherbourg 1847-
Boulogne-sur-Seine 1922). Sub influenţa ideilor lui
P.-J. Proudhon, K. Marx, F. Nietzsche şi H. Bergson a
criticat involuţiile deterministe ale socialismului şi a
elaborat teoria sindicalismului revoluţionar (v.) în care
sindicatul şi nu partidele socialiste erau protagoniştii
luptei revoluţionare, în Reflecţii despre violenţă (
1908) a expus teoria grevei generale ca„mit social" în
jurul căruia să se organizeze subiectivismul
muncitoresc şi ca instrument pentru luarea puterii.
Critica radicală adusa de el starului parlamentar şi
democratic a avut ecou atât printre bolşevici cât şi
printre fascişti.
Soto, Hernando de, conchistador spaniol (Barcarrota
1496-Mississippi 1542). în 1531, a participat, împre-
ună cu F. Pizarro la cucerirea Perù-lui. Numit de Carol
V guvernator al Cubei, cu dreptul de a cuceri regiunile
nord-americane, a întreprins o expediţie în Florida
neexplorată până arunci (1539-1542). soviet (rus.:
consiliu), consilii reprezentative ale muncitorilor,
constituite în Rusia începând de la revoluţia din
1905. în 1917, în timpul revoluţiei ruse, s-au format s.
ale muncitorilor, ale ţăranilor şi ale soldaţilor care au
devenit o putere opusă guvernului provizoriu. Con-
form indicaţiei leniniste „toată puterea în mâinile s.",
după revoluţia bolşevică au reprezentat structura de
bază a noului stat „sovietic": el era structurat - după
niveluri elective succesive - în s. locale, de district, de
provincie şi cel din toată Rusia, acesta alegând, în cele
din urmă, membrii Comitetului Central Executiv.
Constituţia din 1936 a revizuit acest sistem, introducând
alegerea directă la toate nivelurile; Comitetul Central
Executiv s-a transformat în S. Suprem, ales prin sufragiu
universal la fiecare cinci ani şi împărţit In două camere
(S. Uniunii şi S. Naţionalităţilor). Totuşi, potenţialul
democratic al s. a fost anulat de monopolul asupra
puterii politice efective deţinut de Partidul Comunist.
Spaak, Paul-Henri, om politic belgian (Schaarbeek
1899-Bruxelles 1972). Deputat socialist, de mai multe
ori ministru, a condus guvernul (1938-1939) şi apoi a
fost ministru de externe în guvernul aflat în exil la Londra
1171
SPADOLINI
( 1940-1944) în timpul celui de-al doilea război mondial.
Reîntors, după război, în fruntea guvernului (1946,
1947-1949), a fost unul dintre cei mai consecvenţi
susţinători ai unităţii europene şi atlantice. A fost, de
asemenea, preşedinte al adunării consultative a-Consi-
liului Europei ( 1949-1951 ) şi al Adunării CECA ( 1954-
1957), ca şi secretar general al NATO (1957-1961).
Spadolini, Giovanni, istoric şi om politic italian (Flo-
renţa 1925-Roma 1994). Profesor de istorie contempo-
rană la universitatea din Florenţa, director al cotidia-
nului „Corriere della Sera" (1968-1972), a fost ales
senator al PRI în 1972. Secretar al partidului din 1979
până în 1987, a condus un guvern al unei coaliţii de cinci
partide ( 1981 -1982), fiind primul preşedinte de Consiliu
din istoria republicii care nu era democrat-creştin.
Ministru al apărării în guvernul Craxi (1983-1987), a
fost ales preşedinte al Senatului în 1987 şi reconfirmat
în 1992. Printre scrierile sale istorice: Opozifia catolică
(1954); Giolini fi catolicii (I960); Republicanii după
Unire ( 1963); Radicalii după Unire ( 1963).
Spania,
stat în Europa de vest, în Peninsula Iberică. Sup.:
505 954 km2. Pop. : 37 650000 loc. Capii.: Madrid.
Limba: oficială este spaniola (castiliana); naţionale
catalana, euskera sau basca, gallego. Relig. : catolică.
Vecini: NE Franţa şi Andorra, V Portugalia, N, NV şi
SV Oceanul Atlantic, S şi SE Marea Mediterană.
Forma de stat: monarhie constituţionala.
Constituită într-un stat naţional solid încă de la începutul
epocii moderne., S. a ajuns la apogeul puterii mondiale
graţie suveranilor din dinastia de Habsburg. Vastul
imperiu colonial a adus mari bogăţii statului spaniol, dar
nu a dus şi la o dezvoltare economică naţională reală.
Declinul puterii habsburgice, înapoierea economică,
tradiţionalismul religios şi social rigid au stat la baza
decadenţei spaniole din sec. XVIII, culminând cu ocupaţia
napoleoniană şi cu pierderea posesiunilor coloniale din
America, în sec. XVIII-XIX, istoria S. a fost marcată de
un conflict dur între modernitate şi tradiţie, închistare şi
deschidere către Europa, totul având ca punct culminant
îngrozitorul război civil din 1936-1939 şi dictatura fran-
chista. Abia din anii '70 ţara a fost deschisă către o
impetuoasă evoluţie democratică şi economică, încadrân-
du-se pe deplin în procesul de unificare europeană,
mileniul III Î.Hr.
Neamuri hamitice pătrund în S venind din nordul Africii
şi, fuzionând cu populaţiile preiberice, dau naştere
civilizaţiei din Almeria. sec. VIII î.Hr.
începutul colonizării feniciene. sec.
VII i.Hr.
Ocupaţia celţilor, care se contopesc cu iberii, probabil
moştenitori ai civilizaţiei din Almeria, şi ia fiinţă
populaţia celtiberă. sec. VI î.Hr.
Colonii comerciale greceşti, începutul pătrunderii
cartagineze, încheiată în sec. III î.Hr. sec. II Î.Hr.
După al doilea război punic, romanii creează
cele două provincii, Hispania citerior şi Hispa-
nia ulterior, separate de râul Ebru.
1172
154-133 î.Hr.
Răscoala a celtiberilor şi a lusitanilor, înăbuşită
de P. Cornelius Scipio Aemilianus.
27 î.Hr.
Pacificată definitiv sub Augustus, este împăr-
ţită în trei provincii: Hispania citerior
(Tarraconensis), Hispania ulterior (Betica)
şi Lusitania.
secId.Hr.
Răspândirea creştinismului.
sec. V Invazie a vandalilor, suebilor, alamanilor şi, la
sfârşitul secolului, a vizigoţilor care au ocupat
aproape tot teritoriul. Sub regele Euric (467-
485), monarhia vizigotă devine cea mai puter-
nică din Europa occidentală.
711 începe cucerirea arabă, care se încheie după
doar câţiva ani (718). S. devine o provincie a
califatului omeyyad al Damascului. O parte a
populaţiei se converteşte la islamism; o altă
parte se refugiază în regiunile din N (Asturii)
care rămăseseră în posesia principilor creştini
dând naştere, în secolele următoare, regatelor
Navarra, Leon, Castilia şi Aragon).
756 Ultimul suveran omeyyad care supravieţuise
represiunii abassidc, Abd el-Rahman înte-
meiază în S. emiratul de Cordóba.
912 Omeyyadul Abd al Rahman III devine emir al
Cordóbei şi, sub domnia sa, S. musulmană
devine califat şi ajunge la cea mai mare strălucire.
976-1008
Sub califul Hisham II, S. musulmană se extinde
la maximum datorită şi lui al-Mansur, cuceritor
al regatului Leon şi al Barcelonei. La decăderea
califatului, întregul teritoriu aflat sub dominaţie
arabă se fărâmiţează în numeroase state mici
(regate numite taifas: „parte"), împotriva cărora
se încheie alianţa statelor creştine (Navarra,
Leon, Castilia, Aragon).
1086 Victoria Almoravizilor (dinastie musulmană a
Marocului) la Zallaqa asupra lui Alfons VI de
Castilia opreşte înaintarea creştină.
SPANIA
/. Regele Filip II. 2. Soldaşi francezi
execută prin împuşcare patrioţi anti-
napoleonienilaMadrid(l8Q8). 3. Mi-
liţienii republicani în lupta la Toledo
în timpul războiului civil spaniol.
4. Francisco Franco (dreapta) îl pri-
meşte pe Hitler in Spania. 5. Regele
Juan Carlos de Bourbon in timpul unei
ceremonii oficiale.
1173
SPANIA
1090 S. devine un teritoriu dependent de regatul al-
moravid al Marocului, în 1146, dinastia
almoravizilor este înlocuită de cea a Almohazilor. 1212
La Las Navas de Tolosa, suveranii almohazi sunt
înfrânţi de creştini, în perioada următoare, până la
căderea regatului musulman al Granadei (1492), este
de remarcat acţiunea celor două regate, Aragon şi
Castilia.
1469 Căsătoria lui Ferdinand de Aragon (rege din
1479) şi Isabela de Castilia (regina din 1474)
duce la unificarea celor două regate, începe
istoria S. moderne.
1492 Cade regatul arab din Granada. O dată cu prima
călătorie a lui C. Columb începe perioada colonială
spaniolă, în Europa, dominaţia spaniolă se
consolidează prin cucerirea regatului Neapole (
1504), ofensiva contra musulmanilor ( 1509-1511 ),
anexarea Navarrei ( 1512). 1516 Urcă pe tron Carol I
(Carol V ca împărat), sub domnia căruia imperiul
spaniol ajunge la apogeul puterii şi la nivelul
maxim al puterii, deşi poartă timp de cea patruzeci
de ani războaie cu Franţa.
1555 Carol V abdică, impărţindu-şi posesiunile între
fiul Filip şi fratele Ferdinand. Primul primeşte S.,
Ţările de Jos şi posesiunile spaniole din Italia. 1559
Prin pacea delà Cateau-Cambrésis este consfinţită
dominaţia spaniolă asupra continentului european.
Noul rege îi persecută pe momcoi, pe evrei şi pe
reformaţi, în timpul domniei sale începe deja o
decadenţă lentă şi inexorabilă a S. 1566 începe
răscoala din Ţările de Jos care va rezista
în faţa represiunii spaniole până în 1648.
1588 Flota trimisă împotriva Angliei (Invincibila
Armada) este distrusă.
1609-1611
Sunt expulzaţi moriscos şi evreii, aceasta agravând
criza economică spaniolă. 1640 Pacea din Pirinei
pune capăt conflictului franco-spaniol care se
prelungea chiar mai mult decât Războiul de treizeci
de ani: S. pierde Artois, Luxemburg, Roussillon (in
timpul domniei lui Carol II Franţa mai obţine şi
Franche-Comté). 1700 Moare, fără moştenitori
direcţi, Carol II: tronul îi va reveni lui Filip V de
Bourbon, nepot al lui LudovicXIV. Opoziţia
principalelor puteri europene a dus la declanşarea
războiului spaniol de succesiune. 1713-1714
Facile încheiate la Utrecht şi Rastatt pun capăt
războiului de succesiune: Filip V de Bourbon
obţine tronul, dar S. este obligată să cedeze
Austriei posesiunile italiene şi Ţările de Jos,
1174
lui Amedeo II de Savoia Sicilia, iar Angliei îi va ceda
Gibraltarul şi Minorca. Se iau unele măsuri cu caracter
reformator (sociale, economice şi administrative).
1763 Provocată de Franţa să poarte războiul de şapte
ani, S. pierde Florida.
1808 Invadată de Napoleon şi încredinţată domniei
lui Joseph Bonaparte, iese de sub dominaţia
franceză cu preţul unei lupte îndelungate
(1803-1813) în urma căreia a fost restaurată
dinastia de Bourbon.
1820 O rebeliune, la Cadiz, a trupelor trimise să
recucerească posesiunile coloniale din America,
care îşi proclamaseră independenţa, îl obligă
pe rege să revizuiască şi să modifice constituţia
liberală din 1812.
1823 Intervenţia armată a Franţei, în numele princi-
piilor Sfintei Alianţe, opreşte tentativa de liberalizare,
între timp, proclamarea „doctrinei Monroe" şi
ostilitatea englezilor împiedică S. să reprime
mişcarea pentru dobândirea independenţei din
coloniile americane. 1830 Război civil provocat de
conflictul din cadrul dinastiei între pretendentul don
Carlos, susţinut de conservatori (cartisti), şi Isabela
II, care este sprijinita de liberali. Victoria acestora din
urmă şi constituţia moderată din 1834 nu aduc pacea
pe plan intern: noi insurecţii militare. 1869-1870
Isabela II este obligată să renunţe la tron lăsând locul
unei scurte experienţe republicane. 1870-1873
Tronul este oferit lui Amedeo de Savoia care, însă,
abdică din cauza ostilităţii aristocraţiei. Scurtă şi
agitată perioadă republicană. 1874 O lovitură de stat
militară oferă coroana fiului Isabelei II, Alfonso
XII şi acesta reprimă mişcarea cartista care
renăscuse ( 1876). 1886-1902
Maria Cristina de Habsburg, regenta fiului său Alfons
XIII, provoacă prin comportarea sa furia
conservatorilor şi reacţia teroristă a
anarhismului. 1898 Război între Spania şi SUA: S.
pierde Cuba,
Furto Rico şi Filipine.
1914-1918
Primul război mondial: S. rămâne neutră.
1923-1930
Alfons XIII îi acordă puteri dictatoriale lui J.
Primo de Ri vera.
1931 Victoria în alegeri a republicanilor îl forţează
pe Alfons XIII să părăsească ţara. Este procla-
mată republica.

SUVERANI Şl ŞEFI DE STATAI SPANIEI
1516-1556 Carol l (Caro) V, împărat al Sfântului
Imperiu Roman) Habsburg
1556-1598 Filip II de Habsburg 1598-
1621 Filip III de Habsburg 1621-1665
Filip IV de Habsburg 1665-1700 Carol
II de Habsburg 1700-1746 Filip V de
Bourbon 1746-1759 Ferdinand VI
celînţelept 1759-1788 Carolili 1788-
1808 Carol IV
1808 Ferdinand VII 1808-1813
Joseph I Bonaparte 1814-1833 Ferdinand
VII 1833-1868 Isabelall 1869-1870 Guvern
provizoriu 1870-1873 Amedeo de Savoia
1873-1874 Republice 1874-1885 Alfons XII
de Bourbon 1886-1931 Alfonso XIII de
Bourbon 1931-1936 N. Alcalà Zamora,
preşedinte 1936-1939 M. Azana y Diaz,
preşedinte 1938-1975 Francisco Franco,
şeful statului 1975- Juan Carlos I de
Bourbon
1936 Alegerile aduc la putere Frontul Popular. Insu-
recţia forţelor naţionaliste sub conducerea gene-
ralului F. Franco se transformă într-un război
civil (v. spaniol, războiul civil) încheiat cu vic-
toria lui Franco şi a falangiştilor (1939).
1939-1945
S. rămâne neutră în al doilea război mondial.
1947 Restauraţie formală a monarhiei. Puterea ră-
mâne, însă, în mâinile lui Franco.
1973 Terorismul separatist basc (ETA) îl ucide pe
L. Carrero Blanco, şeful guvernului.
1975 La moartea lui Franco, Juan Carlos este încoro-
nat rege al S. şi trece la desfiinţarea ordinii de
stat franchiste, anunţând pentru 1977 primele
spaniol, războiul civil, conflict care a opus, între 1936
şi 1939, forţele naţionaliste conduse de caudillo F. Franco
şi cele ale statului republican legitim, condus de
preşedintele republicii M. Azana şi de şeful guvernului,
F. Largo Caballero. Deşi marile puteri s-au pus de acord
să respecte principiul „non-intervenţiei", Italia şi
Germania au trimis mari cantităţi de ajutoare militare şi
numeroşi „voluntari" în sprijinul naţionaliştilor. De partea
guvernului republican s-au aflat, în schimb, Brigăzile
Internaţionale, recrutate dintre democraţii antifascişti din
întreaga lume. 11.1936
Succes electoral al Frontului Popular care reu-
nea partidele de stânga. Prim-ministru este
SPANIOL, RĂZBOIUL CIVIL
alegeri libere de la încheierea războiului civil:
învingătoare iese Uniunea Democratică de
Centru (UCD) condusă de A. Suârez.
1981 Tentativă eşuată de lovitură de stat militară.
1982-1992
Victoria în alegeri a Partidului Socialist (PSOE).
Prim-ministru devine F. Gonzales (reconfirmat
pentru a patra oară, în 1993). în ţară se instau-
rează stabilitatea politică şi bunăstarea econo-
mico-socială. Continuă, totuşi, manifestările
separatiste (terorismul basc al ETA). S. intră
în NATO şi în CEE (l985).
1993-1995
Un nou, dar dificil succes electoral al PSOE;
plaga terorismului basc (care induce din partea
guvernului un abuz de măsuri antiteroriste),
dificultăţile în raporturile cu naţionaliştii cata-
lani şi desele implicări ale unor personalităţi
guvernamentale în scandaluri financiare şi în
cazuri de corupţie, duc la erodarea consensului
cu greu obţinut.
1996-1997
Nevoit să proclame alegeri anticipate,
Gonzales este învins de conservatorii din Par-
tidul Popular al lui José M. Aznar. Primind
funcţia de prim-ministru datorită votului decisiv
al naţionaliştilor catalani (care sunt recompen-
saţi prin concesii ample în domeniul federa-
limului fiscal şi al autonomiei), el începe o
acţiune de revizuire în spirit liberisi al siste-
mului politico-economic spaniol.
1998 S. este admisă în primul grup de ţări europene ale
Uniunii monetare, în ciuda nivelului ridicat al
şomajului. ETA anunţă un „armistiţiu nelimitat".
1999-2000
Seria violenţelor ETA se reia. La alegerile din 2000
Partidul Popular obţine o victorie categorici
republicanul M. Azana care, în iunie, este ales
preşedinte al republicii.
VII. 1936
Asasinarea de către poliţie a deputatului mo-
narhist Calvo Sotelo. Revoltă militară în
Marocul spaniol, condusă de generalii J.
Sanjurio (şeful ales de răsculaţi, mori, însă,
într-un accident de avion), E. Mola, G. Queipo
de Llano şi F. Franco. Constituirea unei junte
militare la Burgos.
VIII. 1936
Preşedintele de Consiliu francez, L. Blum,
propune un acord de neintervenţie în Spania,
iar naţionaliştii cuceresc Badajoz.
1175
SPARTA
IX. 1936
Constituirea noului guvern republican condus
de socialistul F. Largo Caballero. Franco devine
şeful unic al juntei militare.
XI. 1936
Guvernul lui Franco este recunoscut de Ger-
mania şi de Italia şi, printr-un acord secret,
aceste ţâri oferă asistenţă militară. Franco devine
şeful guvernului şi comandant suprem (genera-
lisim) al armatei. J. A. Primo de Rivera, fonda-
tor al Falangei, este împuşcat de republicani.
Π.1937
Naţionaliştii cuceresc Malaga cu ajutorul Cor-
pului de Trupe Voluntare trimis de fascişti care,
în mai, este învins la Guadalajara de Brigăzile
Internaţionale.
I V. 1937
Avioane ale Legiunii Condor, germană, lansează
un covor de bombe asupra oraşului basc Guernica.
V.1937
Ciocniri între comunişti şi anarhişti la Barce-
lona; Largo Caballero este înlocuit la şefia
guvernului de socialistul de stânga J. Negrin.
VI. 1937
Naţionaliştii cuceresc Bilbao şi ocupă Asturiile şi
Provinciile Basce. X.1937
Naţionaliştii cuceresc Gijon, completând ocuparea
părţii de nord-vest a Spaniei. IX.1938
Brigăzile internaţionale se retrag de pe frontul de
război. 1.1939
Naţionaliştii cuceresc Barcelona.
11.1939
Guvernul lui Franco este recunoscut de Franţa şi de
Marea Britanic. Azafia, refugiat la Paris, îşi prezintă
demisia. III. 1939
Naţionaliştii intră în Madrid, punând capăt răz-
boiului civil.
Sparta, oraş-stat grecesc, din Pelopones. în sec.X î.Hr.,
dorienii au întemeiat 5 aşezări (Limnai, Pitane, Mesoa,
Kynosura şi Amiclai), unificate de regele Teleclos, în
sec. VIII, în oraşul S.
• Statul spartan. S. şi-a creat o structură constituţională
deosebită pe care tradiţia o consideră ca pornind de la
activitatea legislativă a lui Licurg (cea sec. VIII-VII).
întreaga populaţie era subîmpărţită în cele trei clase,
adică : spartiaţi, perieci şi iloti. Primii constituiau casta
militară, singurii care se bucurau de drepturi politice
depline, erau obligaţi să-şi ducă viaţa în comunitate,
fiindu-le interzisă orice activitate productivă sau po-
1176
sesia vreunei sume de bani. Periecii erau cetăţeni liberi,
dar erau excluşi de la satisfacerea serviciului militar şi,
prin urmare, nu aveau drepturi politice active; se ocupau
cu activităţi economice şi comerciale. Hiloţii se aflau în
stare de servitute, nefiind, propriu-zis sclavi, pentru
că nu puteau fi vânduţi şi lucrau pământurile aflate în
proprietatea spartiaţilorcu obligaţia de a le da stăpânilor
două treimi din recoltă. Din punct de vedere instituţional,
puterea executivă era exercitată de doi regi care aveau
alături gerusia, consiliul bătrânilor, unde se discutau
treburile statului, acestea fiind, apoi, supuse adunării
generale a spartiaţilor, numită apela, începând de la
finele sec. VI, funcţiile juridice au fost încredinţate celor
5 efori aleşi în fiecare an.
• Puterea spartană, în sec. VIII-VII î.Hr., spartanii au
cucerit în întregime Messenia, înfiinţând acolo comunităţi
de perieci şi reducând la rangul de hiloţi marea majoritate
a locuitorilor indigeni. Mai târziu, S. şi-a impus, treptat,
supremaţia asupra Peloponesului formând, în a doua
jumătate a sec. VI î.Hr., liga peloponesiacă, împreună
cu cea mai mare parte a po/ew-urilor din peninsulă,
exceptând Argos. Liga a avut o contribuţie decisivă la
înfrângerea lui Xerxes în al doilea război persan, după
care S. nu a participat alături de Atena la tentativa aces-
teia de a scoate de sub dominaţia persană oraşele greceşti
din Asia. Sec. V î.Hr. a fost caracterizat de ciocnirea
dintre S. şi Atena pentru hegemonia în zonă: războiul
peloponesiac (v., 431 -404 î.Hr.) a consemnat dominaţia
S. care a durat până la ascensiunea Tebei (înfrângerea
de la Mantineea, 362 î.Hr). în timpul dominaţiei mace-
donene, S. s-a ţinut deoparte, revenind în politica gre-
cească în epoca diadohilor pe o poziţie de putere minoră,
în epoca elenistică, Agis IV mai întâi (244-241 î.Hr.),
şi Cleomene III, după aceea, (235-219 î.Hr.) au încercat
să refacă vechiul sistem politic intern şi puterea Spartei,
dar regele macedonean Antigonos Doson 1-a învins pe
Cleomene la Sellasia (222 î.Hr), acest lucru reprezen-
tând apusul definitiv al Spartei ca putere politică.
Spartacus, gladiator roman (m. 71 î.Hr.). Trac de origine,
a ajuns în Italia ca prizonier de război şi, în anul 73, a
reuşit să evadeze dintr-o şcoală pentru pregătirea gla-
diatorilor de lângă Capua, împreună cu alţi 70 de celti şi
traci. Adunând în jurul lui o armată de sclavi evadaţi de la
stăpânii lor, i-a învins în apropierea Vezuviului pe pretorul
Publius Varinius şi pe consulul Lucius Gellius. în 71,
Crassus, numit proconsul şi aflat la comanda a peste 10
legiuni, a reuşit în cele din urmă să-1 învingă lângă râul
Sele, în Lucania. S. a murit în această bătălie, iar 6 000 de
sclavi luaţi prizonieri au fost crucificaţi pe via Appia.
spartakism, curent de extremă stânga din Partidul
Social-Democrat German, organizată în Spartakusbund
(Liga lui Spartacus), în 1914, condusă de K. Liebknecht
şi R. Luxemburg în spirit pacifist, contrar intrării în

primul război mondial, considerat „războiul impe-
rialist". Aflat la originea unor importante greve între
1916 şi 1917, s. a sprijinit revoluţia bolşevică din Rusia
şi, în decembrie 1918, din el a luat naştere Partidul
Comunist German. După ce au organizat o insurecţie
la Berlin, în ianuarie 1919, K. Liebknecht şi R. Luxem-
burg au fost asasinaţi de ofiţeri din armată în momentul
în care erau aduşi în închisoare. Spaventa, Silvio, om
politic italian (Bomba, Chieti, 1822-Roma 1893).
Deputat în parlamentul din Neapole, în 184«, arestat în
1849 şi condamnat Ia moarte (1852) pentru conspiraţie
împotriva suveranilor din dinastìa de Bourbon, sentinţa i-a
fost comutată în închisoare pe viată şi, apoi, în exil în
SUA ( 1859). A reuşit, însă, să evadeze pe când era
transportat în timpul expediţiei celor O Mie (1860), a
fost trimis de Cavour la Neapole pentru a declanşa acolo
o insurecţie înainte de sosirea lui Garibaldi, care 1-a expulzat
din zonele eliberate. După constituirea Regatului Italiei, a
fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai Dreptei,
ministru al lucrărilor publice ( 1873-1876) şi susţinător al
trecerii căilor ferate în administrarea statului. Teoretician
de marcă, a luptat pentru un stat puternic, cu o adminis-
traţie imparţială, aflată deasupra intereselor sociale;
adversar al transformismului lui Depretis, a susţinut
necesitatea unui bipartidism de tip celui din Anglia.
SPD, v. social-democrafia germană. Speer,Albert,
arhitect şi om politic german (Mannheim 1905-1981 ).
Cel mai important teoretician al arhitecturii celui de-al
Treilea Reich, a realizat opere ca piaţa din Nürnberg
şi Cancelaria din Berlin. Ministru pentru armament (
1942-1944), a fost condamnat la douăzeci de ani de
închisoare în procesul de la Nürnberg (1946).
Spettinati, Francis Joseph, cardinal american (Whitman,
Massachussets, 1889-New-York 1967). Paroh la Rox-
bury şi la Boston, a fost trimis la Roma ca ataşat la
secretariatul de stat ( 1925-1932) şi, în continuare, a fost
numit arhiepiscop de New York, în cursul Războiului
rece a fost unul dintre prelaţii cei mai decişi în afirmarea
sprijinului Bisericii catolice pentru politica Occidentului.
Spengler, Oswald, filosof german (Blankenburg, Berlin,
1880-Munchen 1936). în foarte cunoscutul eseu Amurgul
Occidentului (1918-1922), care a influenţat nazismul
în curs de afirmare, a propus o viziune biologică asupra
istoriei în care o pluralitate de civilizaţii se afirmă, se
dezvoltă şi mor pe baza unor cicluri precise ale evoluţiei;
susţine sfârşitul iminent al civilizaţiei occidentale
împreună cu valorile sale democratice. Speranski,
Mihail Mihailovici, om politic rus (Cerkutin, Vladimir,
1772-Sankt Petersburg 1839). Consilier apreciat şi
prim-ministru în fapt al ţarului Alexandru I, I-a
încurajat pe acesta să meargă pe calea reformelor liberale.
Devenit impopular din cauza măsurilor fiscale adoptate
şi duşmănit de conservatori, a fost demis în 1812.
SPINELLI
Speri, Tito, patriot italian (Brescia 1825-Mantova
1853). Voluntar în primul război pentru independentă,
a fost unul dintre animatorii celor Zece zile de la Brescia
(1849). Fugar în Piemont şi la Lugano, amnistiat, în
1850 s-a întors la Brescia, intrând în legătură cu comite-
tul mazzinian din Mantova. Descoperindu-i-se activi-
tatea, a fost spânzurat împreună cu alţi martiri din
Belfiore (v.).
Speyer, oraş german din Renania-Palatinat, pe malul
stâng al Rinului.
• DIETELE DE LA S. Au fost etape importante în
procesul evolutiv al Reformei în Germania, în 1526,
împăratul Carol V le-a acordat principilor luterani
drepturi ca: înfiinţarea Bisericilor teritoriale, căsătoria
preoţilor şi folosirea limbii germane in anumite
momente ale liturghiei, în dieta din 1529, însă, el a
retractat aceste concesii şi a decis că nici o instituţie
ecleziastică nu va putea fi privată de propriile bunuri
sau de propria jurisdicţie. Ca răspuns la aceste măsuri,
5 principi şi 14 oraşe au înmânat împăratului un
document oficial de protest ( 19.IV. 1529), de la care
a apărut denumirea de „protestanţi". Prin dieta din
1544, au fost acordate ajutoarele economice solicitate
de Carol V pentru finanţarea noului război împotriva lui
Francise I al Franţei, în schimbul unor noi concesii
acordate reformaţilor. Spezia, La, oraş din estul
Liguriei, capitală de provincie. Atestată încă din sec. XII,
proprietate a familiei Fieschi, a fost cumpărată de
Genova, în 1724. Capitală, după 1815, a provinciei
Levante din Regatul Sardiniei, a fost desemnată de
Cavour ca sediu al Arsenalului militar. A devenit
provincie în 1923.
Spiegel, Der, revistă germană fondată la Manovra, în
1946, sub titlul „Diese Woche"; a adoptat actuala
formă în 1947. Editată din 1952 la Hamburg, reprezintă
cu autoritate cultura laică şi democratică. Spielberg,
fortăreaţă construită în sec. XI pe colina care se află în
vecinătatea oraşului Brno, in Moravia. Din 1742 până
în 1855 a fost transformată în închisoare, aici fiind
încarceraţi numeroşi patrioţi italieni care
conspiraseră împotriva Austriei (S. Pellico, P. Maroncelli,
F. Confalonieri). Ulterior, a fost transformată în cazarmă.
Spinetti, Altiero, om politic italian (Roma 1907-1986).
Comunist, arestat în 1927, a petrecut 16 ani în închisoare
şi cu domiciliu forţat la Ponza şi la Ventotene. A fost
exclus din PCI deoarece criticase manie epurări stali-
niste (1937). în 1941, a redactat, împreună cu E. Rossi
Manifestul de la Ventotene, document aflat la baza
Mişcării Federaliste Europene, în cadrul căreia a fost
secretar, ideolog şi organizator, în 1970, a fost desemnat
comisar al comisiei Executive a CCE. Ales, în 1979, în
parlamentul european ca independent în PCI şi recon-
firmat în 1984, a fost autorul proiectului care a dus la
Actul Unic din 1986 (v. Uniunea Europeană).
1177
SPINOLA
Spinola, veche familie patriciană genoveză, al cărei
strămoş, Guido, a fost de mai multe ori consul al Geno-
vet în sec. XII. în 1270, ghibelinul Oberto S.a devenit
magistrat general al oraşului (capitano del popolo)
împreună cu Oberto Doria şi a condus armata oraşului
în bătălia victorioasă de la Meloria împotriva pisanilor
(1284). Aflaţi la concurentă cu cei din familia Doria,
membrii familiei S. au dobândit o influentă crescută asupra
oraşului, în 1378, când republica genoveză i-a chemat în
ajutor împotriva celor din familia Visconti. Ambrogio
(l 569-1630) a preluat comanda ( 1602) unei mici armate
personale, punăndu-se în serviciul guvernatorului din
Ţările de Jos, Albert de Austria, şi, în 1604, a fost numit
comandant suprem al trupelor spaniole din Ţările de Jos,
luptând contra insurgenţilor olandezi până în 1625.
Spinola, Antonio Sebastiano Ribeiro de, general şi om
politic portughez (Estremoz 1910). Şef al Statului-major
al armatei (1973-1974), a condus lovitura de stat din
25.IV. 1974 care a răsturnat regimul lui M. Caetano şi a
fost ales preşedinte al republicii, dar, în martie 1975, a
trebuit să părăsească tara după ce încercase să blo-
cheze orientarea Portugaliei către stânga. spirituali,
curent al franciscanilor (v.) care propovăduia respectarea
întocmai a regulii imprimate de Sf. Francise. spoil
system, (cngl. : sistemul prăzii de război), expresie
obişnuită în lexicul politic din SUA care defineşte
caracteristica specială a funcţiei publice americane
potrivit căreia diferite funcţii din administraţia federală
şi locală sunt încredinţate, periodic, nu unui personal
de carieră, ci unor membri sau susţinători ai partidului
învingător în alegeri. Existent încă din sec.XIX, s. s. a
fost limitat doar parţial prin Pendle ton Act ( 1883), care
a stabilit obligativitatea concursului public pentru
ocuparea celor mai importante posturi din administraţia
federală.
sport, competiţiile bazate pe forţa fizică şi pe îndemâ-
nare au fost întotdeauna prezente în toate societăţile,
începând din cele mai vechi timpuri. O largă serie de
mărturii literare (inclusiv a lui Homer) şi figurative
demonstrează răspândirea întrecerilor sportive în
diferite discipline; jocuri cu taurii, alegări hipice, lupte,
jocuri de război şi concursuri de scrimă, atletism (arun-
cări, alergări), jocuri cu mingi din paie presate, lemn
sau din alte materiale etc. O importantă şi o faimă
deosebite au avut, în Grecia clasică, Olimpiadele (v.).
La Roma, timpul acordat curselor de care (bigae) şi
luptelor sângeroase de gladiatori era destul de însemnat,
într-un asemenea context, au existat încă de atunci
forme de profesionism, cu asociaţii şi scoli specializate
(cea de la Capua pentru gladiatori era celebră), în Orient,
între epoca antică şi cea medievală, erau răspândite s.
asemănătoare cu polo şi cu alte competiţii călare, tirul cu
arcul, artele marţiale, o varietate de golf, folosirea mingii.
1178
• De la Evul Mediu la sportul modern, în Europa
medievală, un mare prestigiu ca manifestare socială şi
publică îl avea vânătoarea. Tumirurile cavalereşti, desfă-
şurate pe durata mai multor zile şi combinate cu alte
serbări, desfăşurate în prezenţa suveranilor, au avut o
semnificaţie sportivă şi, în acelaşi timp, politică şi
culturală. Forme competitive de origine barbară au fost
duelurile, tipice pentru societatea germană, în oraşele-
comună medievale, s-au răspândit s. care puteau fi
corelate cu rivalităţile între oraşe şi destinate să devină
elemente folclorice (de ex., aşa-numitul Palio din Siena,
originar din sec. XIII). Mai târziu, în Florenţa familiei
Medici, a fost foarte la modă fotbalul „florentin".
Schimbări importante au avut loc, însă, în Anglia
sec. XVIII, fiind legate de revoluţia industrială. Acesta
este momentul care trebuie considerat ca aflându-se la
originile s. actual, cu stabilirea unor reguli precise, re-
curgerea la antrenament, adoptarea prezenţei arbitrului
şi organizarea unor campionate la intervale regulate,
apariţia ideii de record, legiferarea pariurilor etc. în
timpul sec. XIX, importanţa socială a s. a crescut con-
tinuu, dintr-un fenomen restrâns doar la cercurile
aristocratice el devenind element de atracţie pentru cele
mai largi categorii ale populaţiei. Burghezia urbană a
fost cea care, în primul rând, a „descoperit" s., ca mod
de petrecere eficientă a timpului liber. De fapt, aceasta
corespundea cu conceptul de „progres" răspândit de
curentul pozitivist: ideea recordului, ca şi legătura dintre
s. şi turism, n-au întârziat să se impună. Acest fenomen
trebuie pus, de asemenea, în legătură şi cu fondarea
unor asociaţii de specialitate cum ar fi - în Italia
-Clubul Alpin Italian (1863) şi Touring Clubul Italian
( 1894). Către sfârşitul secolului existau deja campionate
regulate la diferite discipline şi în numeroase ţări. în
1896, au fost organizate primele Olimpiade (v.) ale
epocii modeme.
• Sportul ca fenomen social şi politic. Pe parcursul
sec. XIX, s. a început, în plus, să capete o semnificaţie
de supremaţie politică sau să reprezinte o formă orgo-
lioasă de revendicare naţională. Cluburile de gimnastică
din Germania şi din ţările de limbi slave au fost o mo-
dalitate de stimulare a patriotismului şi de antrenament
premilitar. S. a fost utilizat şi de mişcările socialiste ca
modalitate de socializare şi de formare a unei mentalităţi
colective: n-au lipsit nici în acest caz forme de concu-
renţă directă cu burghezia, prin contrapunerea unor
cluburi şi manifestări sportive „proletare". Totuşi, între
cele două războaie mondiale, regimurile totalitare au
fost acelea care au descoperit importanţa propagan-
distică a s. ca fenomen de masă. Fascismul (cu naţionala
de fotbal campioană a lumii în 1934 şi 1938, cu trofeele
cucerite de A. Binda, G. B aitali, P. Camera etc), nazis-
mul (cu organizarea Olimpiadei de la Berlin din 1936),

ETAPE SEMNIFICATIVE ALE SPORTULUI MODERN
1743 Prima elaborare a regulilor boxului
1833 Primele întreceri oficiale de înot şi sărituri
1860 Revizuirea regulilor boxului
1863 Adoptarea la Londra a primului regulament teh-
nic unificat al fotbalului
1868 Primul concurs oficial de ciclism (parcul Saint
Cloud de la Paris)
1874 Elaborarea regulilor în tenis
1891 La Springfield College din Massachussetts
este pus la punct jocul de baschet
1894 Prima cursă automobilistică (Paris-Rouen)
1895 Elaborarea regulilor jocului de volei
1896 Prima Olimpiada din epoca modernă (la Atena)
1898 Primul campionat italian de fotbal, înfiinţarea
Federaţiei Italiene a Jocului de Fotbal (FIGC)
1900 Inmânarea primei Cupe Davis la tenis 1903
Desfăşurarea primului Tour de France la ciclism
1909 Desfăşurarea primului Giro d'Italia la ciclism
1910 Prima partidă oficială a naţionalei italiene de fotbal
1912 înfiinţarea IAAF (Federaţia internaţională de
atletism)
1914 Fondarea CONI (Comitetul Olimpic Naţional Italian)
1924 Prima Olimpiadă de iama (la Chamonix) 1930
Primul campionat mondial de fotbal (Cupa J.
Rimet)
1949 Primul campionat mondial de motocidism
1950 Primul campionat mondial de automobilism
pentru piloţii de Formula 1_________________
regimurile comuniste de după 1945 („profesionismul
de stat" a! sportivilor) au exploatat pe larg mesajul
reprezentat de victoriile sportive, adăugând şi s. la
numeroasele organizaţii tutelate de stat şi de partid
folosite pentru mobilizarea permanentă a populaţiei.
Unele s. au căpătat, astfel, caracteristici tipice de masă,
corelate cu condiţiile sociale specifice din diferite ţări
(aşa s-a întâmplat în Italia unde ciclismul, în special
între anii '30 şi '60, devenise simbol al unei societăţi
sărace, mai ales ţărăneşti, dornică să scape de mizerie).
Influenta culturii şi a modului de viaţă american a dus,
în a doua jumătate a sec. XX, la răspândirea mondială
a unor s. ca baschetul. De neegalat rămâne, totuşi, în
Europa şi în America Latină popularitatea fotbalului,
în special datorită raporturilor complexe create între
sentimentul de apartenenţă la oraş şi la najiune, orga-
nizaţiile de „microbişti" şi o adevărata „promoţie" de
tip industrial. Utilizarea pe scară largă a mass media şi,
în special, a televiziunii a transformat, ulterior, s., ale
cărui reguli şi program orar au fost, treptat, modificate
în funcţie de cerinţele transmisiilor. S. a devenit nu
numai un vehicul promotional al publicităţii şi o colosală
„industrie a spectacolului", dar şi o satisfacere a cerinţei
milioanelor de persoane de a asista la manifestările
sportive (în acest caz fiind vorba şi de o împletire cu
SRI LANKA
interesul faţă de „cultura corpului" şi cu cerinţa unui
contact mai strâns cu natura).
Bibliografie : R.D. Mandell, Storia culturale dello span,
tr. it., Latcrza, Bari 1989.
Spinano, Paolo, istorie italian (Torino 1925-Roma 1988).
Fost partizan, in 1947 s-a înscris în PCI. Opera sa
principală este Istoria Partidului Comunist Italian (5
vol. 1967-1975) în care, evitând orice fel de justificări, a
prezentat lumini şi umbre din istoria comuniştilor italieni,
bazându-se pentru prima data pe informaţii culese direct
din arhive.
squadrism (ital.: squadra, echipă, grupă), organi-
zarea corpului paramilitar („squadre d'azione" - grupă
de asalt) de către Fasciile de luptă şi totalitatea acţiunilor
lor violente, începând din 1919. Echipele de acţiune au
început sa acţioneze pe scară largă în Padania Inferioară şi
în Toscana pe la sfârşitul anului 1920, efectuând expediţii
de pedeapsă împotriva organizaţiilor socialiste şi populare,
fapte deseori nepedepsite de autorităţile vremii. Sri
Lanka, stat insular din Asia (denumit In trecut
Ceylon), la SE de peninsula indiană. Sup.: 65 610km2.
Pop.: 18 097 000 loc.(din care 74% singhalezi, 18 %
tamili). Capii.: Colombo. Limba: singhaleza şi tamila
(naţionale). Religie: budistă (68 %), hinduistă ( 15 %).
Forma de stat: republică prezidenţială. Etnia dominantă
din insulă (singhalezi) îşi are originea în migraţia popu-
laţiilor ariene din India (sec. VI î.Hr.) care s-au suprapus
peste locuitorii indigeni, au adoptat budismul (sec.III
î.Hr.) şi au creat o civilizaţie înfloritoare bazată pe
comerţ. Având raporturi cu Marea Mediterană încă
din epoca alexandrină, a suferit invazii repetate ale
populaţiilor din Deccan (tamile) care au ocupat regiunile
nordice ale insulei şi o parte din cele răsăritene, in
1505, s-au stabilit aici portughezii, apoi olandezii ( 1658)
şi, în sfârşit, britanicii (l 796) care au făcut din aceasta
insulă o colonie cu numele Ceylon. În 1948, insula şi-a
dobândit independenţa în cadrul Commonwealthului
şi în 1972 a devenit republică sub actualul nume. Din
1983, viaţa ţării este condiţionată de războiul civil (peste
60 000 de victime în 14 ani de lupte) declanşat de
tamili pentru a obţine secesiunea provinciilor nordice
şi orientale. Seria violenţelor (culminând cu asasinarea
preşedintelui Premadasa, în 1993) nu a fost întreruptă
nici măcar după venirea la putere a stângii după 22 de
ani de guvernare conservatoare. Atunci când bastionul
tamil din peninsula Jaffna a căzut, la sfârşitul anului
1995, după un asediu de 5 ani, oferta de începere a
negocierilor venită din partea preşedintei C. Bandara-
naikc Kumaratunga (fiica foştilor prim-miniştri Solo-
mon şi Sirimavo Bandaranaikc) nu a fost acceptată de
rebeli; în 1996, starea de urgenţă care, până arunci,
acţionase doar în regiunile de nord şi de est, se extindea
la teritoriul întregii ţări.
1179
ss
SS, sigla pentru Schutzstaffeln (germ.: echipe de protec-
ţie), formaţiune de poliţie militarizată a Partidului Natio-
nal-Socialist German. Create din garda personală a lui
Hitler, din 1926 până în 1934 trupele SS au fost o
secţiune a SA (v.), începând din 1929, au fost conduse
de H. Himmler care a făcut din ele elita mişcării naziste.
Membrii SS erau selecţionaţi după criterii rasiale stricte
şi, în 1933, nu erau decât 30 000. în 1934, trupele SS
au fost folosite de Hitler pentru a elimina statul-major
al SA. în timpul celui de-al doilea'război mondial au
fost constituite unităţile combatante ale SS (Waffen
SS), compuse şi din adepţi ai fascismului chiar dacă,
unii, nu erau germani. Trupele SS erau însărcinate cu
controlul şi supravegherea lagărelor de concentrare în
care au fost exterminaţi sistematic evreii şi au fost închişi
adversarii nazismului, luptătorii din Rezistenţă din toată
Europa şi prizonierii de război. Tribunalul aliat de la Nürn-
berg a condamnat trupele SS ca „organizaţie criminală".
stadhouder, (oland.: locţiitor), funcţionar al regelui, gu-
vernator al unei provincii din Ţările de Jos; în Provinciile
Unite, a devenit şeful puterii executive, funcţie îndeplinită,
în mod tradiţional, de casa de Orania-Nassau (v.).
stahanovism, mişcare răspândită în URSS după 1935
cu scopul de a-i îndemna pe muncitori să-si îmbunătăţească
productivitatea. Şi-a luat numele de la un miner din
Donbas, A. G. Stahanov care a pus la punct o nouă
tehnică de extragere a cărbunelui prin care echipa sa
depăşea de 14 ori norma zilnică prevăzută. Odată cu s.
s-a răspândit şi mişcarea „muncitorilor fruntaşi" (udar-
niki), dispuşi să-şi prelungească voluntar programul
de lucru sau să lucreze şi în zilele de sărbătoare.
Stalin, pseudonimul lui losifVisarionovici Djugaşvili,
om de stat sovietic (Gori, Georgia, 1879-Moscova 1953).
Aparţinând unei familii de ţărani deveniţi orăşeni, a
intrat ( 1894) să-şi facă studiile în seminarul ortodox
din Tiflis (actualul Tbilisi). Aici s-a înscris în Partidul
Muncitoresc Social-Democrat Rus (PMSDR); în 1899,
a fost exmatriculat din seminar pentru că nu-şi promo-
vase examenele. S-a dedicat, de atunci, în totalitate,
activităţii revoluţionare şi a fost arestat de mai multe
ori de poliţie, în 1904, a aderat la fracţiunea bolşevică a
PMSDR, intrând in contact cu Lenin. Ales în 1912 în
comitetul central al partidului, i-a fost încredinţată
sarcina de a se îngriji de ziarul „ Dravda" şi a fost preocu-
pat de problema naţionalităţilor (Marxismul şi pro-
blema naţională, 1913). Din nou arestat şi deportat
(1913), a fost eliberat la izbucnirea revoluţiei din 1917.
• Cucerirea puterii, în evenimentele revoluţiei din oc-
tombrie, a avut un rol de importantă secundară şi, în
noul guvern sovietic, a fost comisar al poporului pentru
naţionalităţi (1917-1922). în 1922, Lenin, fiind bolnav,
1-a numit ca ajutor al său şi secretar al comitetului
central, în aceasta perioadă a preluat controlul asupra
1180
aparatului de partid şi, în 1924, la moartea lui Lenin, a
reuşit să obţină alegerea sa ca secretar general al parti-
dului, învingându-1 pe Troţki, adversarul său cel mai
puternic, datorită unei alianţe cu Zinoviev, preşedintele
Cominternului, şi cu Kamenev. Apoi, când Kamencv
şi Zinoviev au trecut de partea lui Troţki (1925), s-a
aliat cu „dreapta" lui N. Buharin şi A. Rîkov, susţinând
strategia „socialismului într-o singură ţară" (care preve-
dea posibilitatea ca socialismul să fie construit în URSS,
chiar şi fără ca revoluţia să se răspândească în lume, şi
trasa ca sarcină prioritară a mişcării comuniste inter-
naţionale să apere noul stat sovietic) împotriva tezei
troţkiste a „revoluţiei mondiale permanente". •
Stăpânul URSS. După excluderea lui Troţki din partid (
1927) şi expulzarea sa din URSS ( 1929), S. 1-a înfrânt şi
pe Buharin împreună cu grupul său ( 1928-1929) şi a
impus o accelerare bruscă a procesului revoluţionar,
părăsind politica alianţei cu ţărănimea, stabilită de Lenin
prin înfiinţarea NEP (v.), pentru a trece la primul „plan
cincinal" (1928-1932) care prevedea industrializarea
accelerată a ţării şi colectivizarea forţată a terenurilor
agricole. Rezistenţa ţăranilor faţă de intrarea în coope-
rativele agricole (kolhoz, v.) a fost înfrântă cu cea mai
marc brutalitate, manifestată în special în cazul micilor
proprietari de la sate (kulaci) : sute de mii de ţărani au
fost arestaţi şi închişi, milioane au fost deportaţi, nenu-
măraţi au fost cei omorâţi. A urmat o asemenea prăbu-
şire a producţiei agricole încât abia în anii '50 s-a putut
ajunge la indicatorii înregistraţi înaintea primului război
mondial; în 1932-1933, o foamete generalizată a provo-
cat moartea a cea 5 milioane de oameni. Cu toate acestea,
în cursul primelor două cincinale ( 1928-1937), în URSS
fusese creat un puternic aparat industrial în sectorul
minier, energetic şi al construcţiei de maşini, dirijat de
servicii de planificare centralizată conform unor criterii
stabilite la vârful puterii. Aflat în faţa dificultăţilor
interne, S. a decis să-şi consolideze dictatura eliminând
orice centru alternativ de putere, în 1934, după asasina-
rea conducătorului comunist Kirov (probabil, chiar la
ordinul lui S.), a fost iniţiată o campanie de epurări
îndreptată împotriva „duşmanilor poporului" din par-
tid, administraţia de stat şi armată. Nu numai că au fost
eliminaţi toţi vechii adversari (Zinoviev şi Kamenev în
1936; Buharin, Rîkov şi K. Radek in 1938) şi adepţii
lor, dar şi vechii bolşevici din perioada anterioară morţii
lui Lenin împreună cu nenumărate cadre staliniste (de
ex., au fost împuşcaţi 110 din cei 139 membri ai Comite-
tului Central al PCUS din 1937), precum şi marea majo-
ritate a ofiţerilor superiori din armata şi întregul grup
care conducea planificarea economică şi industria de
stat: conform celor mai moderate aprecieri ale istoricilor
sovietici, au fost cel puţin o jumătate de milion de
persoane executate prin împuşcare şi cea 5 milioane

de deportaţi. Reducând partidul la un simplu instru-
ment executiv, supus unei discipline şi unei mentalităţi
de tip milităresc, S. a impus ţârii cultul propriei sale
personalităţi, foarte asemănător cu tradiţia marilor ţări
reformatori, precum Petru cel Mare.
• Războiul împotriva nazismului fi fascismului. S.
şi-a dat seama târziu de ameninţarea de război din partea
nazismului şi fascismului. Abia în 1934-1935 a renunţat
la a mai considera drept egale social-democraţia şi
fascismul şi s-a reapropiat de democraţiile occidentale.
Totuşi, politica acestora de appeasement faţă de Ger
mania 1-a făcut să se teamă că va rămâne izolat şi 1-a
determinat să încheie un pact nesăbuit de neagresiune
şi de împărţire a Poloniei cu Hitler (1939); pactul i-a
dat Germaniei mână liberă în privinţa invadării Poloniei,
fapt ce a dus la declanşarea celui de-al doilea război
mondial. Luat prin surprindere de atacul german asupra
URSS (iunie 1941), după o perioadă de derută, S. a
ştiut să organizeze eficient rezistenta înverşunată a
poporului sovietic şi, după victoria de la Staligrad ( 1942-
1943), contraofensiva care a adus URSS în situaţia de
a domina întreaga Europă răsăriteană. Pe plan diplo
matic, a înlăturat neîncrederea aliaţilor dizolvând Inter
naţionala comunistă (1943) şi a negociat la lalta şi la
Potsdam ( 1945) împărţirea lumii postbelice în sfere de
influenţă. Prestigiul său pe plan internaţional era enorm,
şi nu numai în mediile comuniste, ca protagonist al
victoriei asupra nazismului.
•Războiul rece. Cea mai mare preocupare a lui S. după
război a fost să ridice URSS la rangul de mare putere
mondială şi să consolideze un sistem imperialist sovietic
în Europa centrală şi de est, instalând regimuri comuniste
în toate ţările ocupate de armata sovietică. Aceasta s-a
realizat printr-o politică de opoziţie dură faţă de
Occident, chiar dacă s-a evitat o ciocnire armată directă
(v. Război rece), în timp ce, în interior, S. continua o
politică de represiune în masă (în special împotriva
prizonierilor de război întorşi din Germania), ruptura
cu Iugoslavia lui Tito (1948) scotea la iveală primele
Fisuri în structura de monolit a lagărului comunist.
•Stalinismul. Crimele nemăsurate ale lui S. au fost
dovedite definitiv şi documentate pe larg în perioada
destalinizării (v.) şi în cea a lui Gorbaciov. Dacă pro-
blema originilor stalinismului şi a modului în care el a
continuat leninismul, a rolului său efectiv în moder-
nizarea URSS constituie încă şi astăzi obiectul cercetării
istoriografice, prăbuşirea comunismului şi a URSS nu
poate fi separată de raportul între conducător şi mase
în ce priveşte autoritatea, de obsesia pentru ortodoxia
ideologică şi „monolitismul" politic, de subordonarea
completă a opţiunilor economice fată de deciziile po-
litice, de politica de putere imperială, toate acestea
fiind trăsături caracteristice ale stalinismului.
STANISLAW l LESZCZYNSKI
Bibliografie : G. Boft'a, 11 fenomeno Stalin nella storia del
XX secolo. Lf uuerpretavoni, Laterza, Bari 1982; M. Lewin,
Storia sociale dello stalinismo, tr. it., Einaudi, Torino 1988.
Stalingrad, bătălia de la, s-a dcfăşurat în timpul celui
de-al doilea război mondial, de la sfârşitul lui august
1942 până în ianuarie 1943, pentru cucerirea oraşului
(fost Tariţîn), important centru industrial şi nod de
comunicaţie între Rusia şi Caucaz. Armata a Vl-a ger-
mană, comandată de generalul F. von Paulus a reuşit,
într-o primă fază, să cucerească o mare parte din oraş,
apărat de armata a LXII-a a generalului Ciuikov. Rezis-
tenţa îndârjită a apărătorilor oraşului, dificultăţile de
aprovizionare ale germanilor şi venirea iernii au permis
sovieticilor să încercuiască şi să închidă ca într-o pungă
întreaga armată germană, trecând apoi la nimicirea sa,
până la capitularea germană (31.1.1943) B. de la S. a
avut o importanţă enormă - practică, psihologică şi
simbolică - pentru evoluţia ulterioară a războiului,
pentru că a reprezentat prima înfrângere strategică şi
sfârşitul înaintării germane.
Stamboliski, <4/eii..raw/ar, om politic bulgar (Slavoviţa
1879-1923). Şef al Uniunii Agrare ( 1908), a fost arestat
şi închis pentru că s-a opus participării Bulgariei Ia
primul război mondial. După înfrângerea bulgarilor, în
1919 a devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi a
semnat tratatul de pace de Ia Neuilly. A dus o politică de
reforme agrare urmărind să creeze o democraţie ţără-
nească cu caracteristici evident antiindustriale. Com-
bătut de naţionalişti pentru că susţinea constituirea
unei federaţii cu Iugoslavia, a fost împuşcat în urma
loviturii de stat fasciste din iunie 1923. Stampa, La,
cotidian torinez fondat la 9.II. 1867 sub numele de
„Gazzetta Piemontese". La 30.III.1895, a primit
actualul titlu: în acelaşi an, a venit la ziar, ca
proprietar şi codirector, A. Pressati, care a făcut din el
unul dintre cele mai prestigioase cotidiene din Italia.
Când Frassati a fost obligat să părăsească ziarul în
urma presiunilor fasciste (1925), acesta a trecut în
proprietatea grupului FIAT.
Standard Oii, companie petroliferă creată în 1870 de
J. D. Rockefeller, reunind numeroase societăţi care
operau în sectorul extracţiei, rafinării şi distribuirii hi-
drocarburilor, în 1911, pe baza legi lor federale antitrust,
S. O. a fost desfiinţată şi, din ea, au luat naştere 34 de
societăţi separate, dintre care au căpătat o importantă
deosebită S.O. ofNew Jersey (denumită, din 1973, Exxon)
şi S.O. of California care, transformându-se în Chevron,
a fuzionat, în 1984, cu Gulf. Stanislaw I Leszczynski,
(Lvov 1677-Lunéville 1766), rege al Poloniei (1704-
1710, 1733-1736). Urcat pe tronul Poloniei de regele
Suediei Carol XII, în opoziţie cu August II de
Saxonia, a fost învins de acesta la Poltava (1709) şi
nevoit să se refugieze în Franţa.
1181
STANISLAW II AUGUST PON1ATOWSKI

BĂTĂLIA DE LA STALIGRAD: FORŢELE ANGAJATE IN LUPTA ·

 germani
ruşi
comandanţi generalii F. von Paulus, H. Hoth, generalii V. Ciuikov, G. Jukov, K. Rokossovski, A.
feldmareşalul F. von Manstein Eriomenko, N. Vatutin
oameni 260 000 600000
tancuri 450 900
piese de artilerie 10000 13500
avioane 800 1100
pierderi umane 120 000 morţi, 50 000 răniţi 60 000 morţi, 49 000 răniţi
91 000 prizonieri
(') Deoarece există contradicţii chiar şi în izvoarele oficiale, datele trebuie considerate ca fiind aproximative
Candidat la succesiunea lui August II, în 1733 a fost
reales rege, dar Rusia şi Austria 1-au preferat pe
August III, declanşând războiul de succesiune la tronul
Poloniei (v.) şi obligându-1 din nou pe S. să fugă
(1736). Prin pacea de la Viena ( 1738), i-a fost dată ca
despăgubire, Lorena.
Stanislaw Π August Poniatowski, (Wolczyn 1732-
Sankt Petersburg 1798), rege al Poloniei (l 764-1795).
Educat în spirit occidental, a încercat să refacă autori-
tatea centrală a statului, dar a fost împiedicat de Rusia şi
Prusia, care au sprijinit rezistenţa nobilimii şi a protestan-
ţilor. Pe teritoriul care-i mai rămăsese în stăpânire după
prima împărţire a Poloniei ( 1772), a reluat politica de
reforme dar, asistând la a doua (1793) şi la a treia
împărţire (1795) a Poloniei, a abdicat. Stanley,
Henri Morton, ziarist şi explorator englez (Denbigh,
Wales, 1841-Londra 1904). Ziarist la „New York
Herald", în 1871 a plecat pe urmele lui D. Livingstone,
dispărut, din 1866, în Africa, 1-a găsit şi au explorat
împreună regiunea Tanganyika. Trimis de acelaşi ziar, în
1874-1877, a condus prima traversare a Africii de la est
la vest, urmând întregul curs al fluviului Congo. După
aceea, a parcurs acelaşi drum în sens invers ( 1879-1884)
aflându-se în serviciul regelui Belgiei, Leopold U, şi
punând astfel bazele viitorului Congo belgian.
Storace, Achille, om politic italian (Gallipoli, Lecce,
1889-Milano 1945). Organizator al grupelor de asalt
fasciste în regiunile Trentino şi Alto Adige, a fost se-
cretar adjunct ( 1921 -1923 şi 1926-1931 ) şi, apoi,
secretar (1931-1939) al Partidului Naţional Fascist. A
fost tipul omului devotat regimului, aplicând cu
scrupulo-zitate toate directivele lui Mussolini. După ce
renunţase la activitatea politică la începutul
războiului, a fost împuşcat de partizani în timpul
insurecţiei din 25 apriliel945.
Starea a patra, în epoca modernă, definiţie a proletaria-
tului, faţă de cele trei stări din Ancien Régime (cler,
nobilime şi burghezie).
Starea a Treia, în Franţa, în timpul perioadei Ancien
Régime, categoria socială a laicilor care nu erau nobili,
reprezentată în Stările Generale ale regatului, împreună
cu celelalte două, .stări": clerul şi nobilimea. La 17. VI. 1789,
la începutul Revoluţiei franceze, S.a T, conştientă de
faptul că reprezenta majoritatea covârşitoare a naţiunii,
s-a proclamat ca Adunare Naţională. START, v.
dezarmare.
stat,
organizare politico-juridică a unui popor pe un teritoriu,
diferit de monopolul asupra puterii, impus prin forţa
unor legi. în domeniul juridic, s. este definit generic ca
subiect de drept internaţional alcătuit din trei elemente
de bază: teritoriu, popor şi guvernare, în jurul ideii de
s. poate apărea cu uşurinţă o mare confuzie, pentru că,
deseori, ea se suprapune peste conceptele de „naţiune",
„societate" şi „guvern". In plus, lexicul politic contem-
poran tinde să lege termenul de s. de ideea de „regim" şi
îl consideră ca fiind în legătură cu oricare dintre formele
istorice de „sistem politic" (de la polis-νΛ grecesc la
Imperiul roman, la regatele romano-barbare), ca formă
de neînlăturat a convieţuirii umane. Din punct de vedere
1182
istoric, însă, ideca de s. se leagă de un anumit sistem al
puterii şi acesta poate fi definit prin determinarea mo-
mentului apariţiei precum şi a fazelor evoluţiei sale. •
Statul modem. Conceptul de s., aşa cum a fost definit
mai sus, se identifică, în fapt, cu expresia „s. modern"
iar apariţia sa poate fi situată între sec. XV şi XVI,
când procesele de centralizare şi raţionalizare administra-
tivă şi birocratică precum şi preluarea monopolului
forţei legitime de către puterea centrală au pus capăt
pluralităţii de puteri care caracteriza sistemul feudal
(v. feudalism). Ascensiunea păturilor burgheze, dezvol-
tarea unei economii monetare, obţinerea de către cate-
goriile sociale inferioare ale piramidei feudale a scutirii
de obligaţiile militare în schimbul plăţii unor compensaţii
STAT
în bani, au permis seniorului să-şi formeze o armată
care, cu timpul, a devenit permanentă. A devenit impe-
rioasă, In acelaşi timp, si cerinţa de raţionalizare a siste-
mului fiscal, administrativ şi judiciar, bazat pe un „centru"
care deţine puterea coercitivă şi este răspunzător de
menţinerea ordinii şi pe o structură birocratică stabilă
(v. birocraţie). Face parte din aceasta logică şi tentativa
de a conferi s. omogenitate pe plan religios şi teritorial.
Funcţiile exercitate de către s. s-au amplificat şi s-au mo-
dificat treptat: tocmai printr-un asemenea proces pot fi
definite stadiile evolutive care au dus la afirmarea s. modem.
• Stat al categoriilor sociale şi stat absolut. O primă
fază o reprezintă, în sec. XVI, aşa-numitul „s. al
categoriilor sociale", în care puterea era împărţită între
principe şi corpurile care reprezentau forţele écono-
mico-sociale: activitatea politică îi revenea principelui,
iar cea economică era rezervată corpurilor, în această
fază, gândirea politică şi, în special, şcoala „raţiunii
de s." s-a străduit să contureze imaginea abstractă a s.
şi a afirmat ideea că s. în sine ar fi „suveran", adică pe
acelaşi plan cu oricare altă putere şi, de aceea, voinţa
suverană nu ar putea fi decât unică. „Unitatea" şi
„suveranitatea" au stat la baza unei noi forme de s.
numită „s. absolut" (v. absolutism) care a completat,
în special prin consolidarea marilor monarhii naţionale
(Spania, Franţa), procesul de centralizare politică şi a
anulat pol i centrismul vechii societăţi formate din
categorii sociale.
• Stat poliţienesc şi stat constituţional, în sec. XVII şi
XVIII, exista în Europa, în special în mediul germanic,
în Prusia lui Frederic cel Mare, un „s. poliţienesc" (defi-
nit astfel, retrospectiv şi cu nuanţă peiorativă, de către
istoricii constituţionali germani din sec. XIX). El avea
ca obiectiv instaurarea şi menţinerea ordinii, obligatorie
inclusiv pentru suveran, conform principiului „bună-
stării" tuturor supuşilor, trăsătură care a caracterizat
şi despotismul luminat (v.). Principiile de bază ale unei
ordini obligatorii şi pentru suveran şi ale bunăstării
cetăţenilor au stat la temelia conceptului de „s. constitu-
ţional", în sec. XVIII şi XIX, teoriile iluministe au pus
raţionalismul la baza devenirii unui nou s.; ideologia şi
realizările instituţionale ale revoluţiilor americană şi
Originile statului modem
Definiţiile folosite pentru a indica formaţiunile
politice care domina scena europeană între
sfârşitul Evului Mediu şi Revoluţia franceza,
„stat modern " ţi „stat absolut ", lasă să se între-
vadă, amândouă, o discontinuitate faţă de for-
mele precedente de guvernare, bazate pe o dis-
tribuire a centrelor de putere şi pe coexistenţa
corpurilor sau „categoriilor sociale" distribuite
ierarhic; şi aceasta fie în cazul în care noutatea
ar fi atribuită administraţiei birocratice şi insti-
tuţionalizării puterii, ca în modelul conceput
de M. Weber, fie că, în schimb, ea constă în dis-
trugerea unităţii primitive, organice şi solidare,
între principe, teritoriu şi categorii sociale, aşa
cum este reprezentată în teoriile lui O. Brunner,
în interiorul acestei imagini complexe pot ß, de
altfel, individualizate elementele constitutive
ale statului de tip nou: armata permanentă (dife-
rită de vechile recrutări periodice feudale), di-
plomaţia, şi ea permanentă, birocraţia judiciară
şi financiară, recrutată, de preferinţă, din rândul
grupurilor burgheze, fiscalitatea a cărei necesi-
tate provenea din insuficientele încasări patri-
moniale si feudale ale principelui; s-ar putea, de
asemenea, pune accentul pe evoluţia criteriilor
de legitimare a puterii monarhice (de la dreptul
divin al regilor de a se folosi de formulările drep-
tului roman până la doctrinele contractualiste,
ale căror rezultate in direcţia absolutistă sunt
reprezentate în primul rând de Hobbes) şi pe
refuzul f aţă de orice relaţie de subordonare faţă
de instituţiile supranationale. Biserica şi
Imperiul, încurajat prin distrugerea unităţii
religioase şi prin criza autorităţii imperiale care
au fost efectul luptelor politico-religioase din
prima jumătate a sec. XVI. Mult mai îndoielnică
apare contribuţia altor factori, înainte de toate
sentimentul naţional care a fost considerat de
mulţi (printre alţii, si de F. Chabod) mai degrabă
un rezultat decât o premisă a procesului de
făurire a statului şi care capătă conotaţii precise
abia în sec. XVIII şi XIX; chiar dacă nu se poate
să nu fie recunoscută existenţa, cel puţin, a unui
„sentiment al comunităţii" (J.A. Maravall) încă
de la începutul epocii moderne. În ultimele
decenii, totuşi, au existat numeroase şi
autorizate opinii împotriva conceptualizării
statului renascentist sau „ absolut " ca o tranziţie
decisivă către „modernitate". Tabăra marxistă
(P. Anderson) a susţinut continuitatea dominaţiei
de clasă a aristocraţiilor feudale care, în absolu-
tismul monarhic, ar găsi, pur şi simplu, o nouă
1183
STATELE UNITE ALE AMERICII
formă, devenită necesară din momentul în care
ia sfârşit supunerea directa a ţăranilor faţă de
seniorii funciari şi datorita ameninţării din
partea forţelor burgheze. Dintr-un alt punct de
vedere, o reacţie generală la laudele aduse la
început caracterului centralizator şi acaparator
al statului „ modern " a condus la scoaterea în
evidenţă a „elementelor neabsolutiste în cadrul
absolutismului" (G. Oestreich), acestea fiind:
persistenţa unor niveluri diferite de stratificare
a autorităţii (J. Vtcens Vives), continuitatea pre-
zentei unor pături sociale (astfel încât, unora,
absolutismul le-a apărut nu ca o creaţie în între-
gime nouă, ci un anumit moment în istoria „sta-
tului pe categorii sociale " apărut în jurul sec.
XIII) şi, pe plan mai general, rolul atribuit suve-
ranului, mai mult de mediere şi de aplanare,
decât de rezolvare a conflictelor care pot apărea
între individualităţi sau între grupările existente
în societate. Dacă o continuitate „constituţio-
nală " cu structuri create în ultimele secole ale
Evului Mediu a apărut celor mai mulţi dintre
cercetători ca fiind incontestabilă în cazul Angliei
sau chiar şi pentru Franţa secolelor XVII şi
XVIII, considerată, timp îndelungat, un fel de
laborator al absolutismului, studiile recente au
scos la iveală Umilele unui proiect unitar şi cen-
tralizator care doar în epoca revoluţionară şi
napoleoniană va putea face paşi hotărâtori
înainte, în opinia unui cercetător portughez (M.
Hespanha), se poate, chiar, plasa toată perioada
de până în sec. XVIII sub un semn „feudal". În
spiritul teoriei recente a lui M. Oakeshott, şi
între sec. XVI şi XVIII se asistă la o interacţiune
permanentă între stat, înţeles ca universitas (o
asociere cu un anumit scop, în cadrul căreia
orientarea imprimată de suveran este decisivă),
şi statul înţeles ca societas, «n echilibru între
interesele afirmate în cadrul unui proces de ela-
borare a anumitor reguli unanim acceptate:
„Societas şi universitas [...] se împletesc de-a
lungul întregii perioade de existentă a statului
modern, fără să existe în aceasta nici o raţio-
nalitate internă, nici o lege universală care să
impună preponderenta uneia asupra alteia " (M.
Fioravanti). într-o asemenea maniera, se poate
revizui şi interacţiunea între instituţiile politice
şi viaţa economico-socială, acordând impor -
tanţa cuvenită comunităţii, familiei, raporturilor
de rudenie şi de vecinătate elemente asupra
cărora atrage atenţia o tendinţa isloriografică
actuală, activă în Franţa şi în Italia.
CARLO CAPRA, Universitatea din
Milano
franceză au arătat, însă, ce model ar fi trebuit urmat:
calea preferabilă a fost aceea care a dus la constituţiile
formulate în scris. Pentru a defini modelul politic bazat
(spre deosebire de ceea ce se întâmpla anterior în
regimurile arbitrare) pe un sistem de norme obiective
care reglementau raportul între s. în sine şi com-
ponentele sale, s-a vorbit despre „s. constituţional"
şi, mai târziu, punând accentul pe rolul central al legii
în stabilirea libertăţilor cetăţeneşti şi modul în care ei
pot participa la exercitarea puterii, despre un „s. de
drept". Raporturile dintre s. şi cetăţeni s-au realizat
din ce în ce mai mult prin intermediul administraţiei,
acţionând raţional şi conform unor reguli prestabilite:
în sec. XIX şi XX, s. a devenit, într-o măsură din ce în
ce mai mare, un s. birocratic. Pe de altă parte, funcţiile
Statele Unite ale America,
stat în America de Nord. Sup.: 9 372 614 km2. Pop.:
261 813 000 loc. Capii.: Washington. Limba: engleza.
Relig. : în majoritate protestanţi, fiind prezenţi şi catolici,
evrei, ortodocşi, budişti etc. Vecini: N Canada, S Mexic
şi Golful Mexic, E Oceanul Atlantic, V Oceanul Pacific.
Mai cuprinde şi două state care nu se învecinează între
1184
statale au continuat să se extindă: în mod special, a
fost formidabilă accelerarea procesului de intervenţie
în mediul economic şi social înregistrată prin măsurile
politice din prima jumătate a sec. XX şi, în special, în
urma marii crize economice din 1929 (v.). Pentru a
defini un asemenea model nou de organizare a rapor-
tului dintre s. şi societate, s-a creat expresia „stat
social " (v. Welfare State).
Bibliografie: A. Tenenti, Stalo: un 'idea, una logica.
Dal comune italiano ali 'assolutismo francese, 11 Mulino,
Bologna 1987.
Vezi şi : administraţie publică; absolutism; burghezie;
birocraţie; constituţie; democraţie; drept; despotism
luminat; guvern; naţiune; parlament; raţiune de stat;
totalitarism; Welfare State.
ele: Alaska şi Hawaii. Forma de stat: republică pre-
zidenţială, confederaţie de cincizeci de state şi un district
federal (Columbia).
Apărută în urma unei revolte anticoloniale care a făcut
din ea primul stat constituţional din lume, în sec. XIX,
SUA a fost angajată în cucerirea şi colonizarea „vestului
sălbatic" şi în confruntarea dintre statele industriale

din Nord şi statele de plantatori şi de stăpâni de sclavi
din Sud, soldata cu secesiunea celor din urmă şi cu un
război civil. Din aceste motive, la început a luat parte
foarte rar la evenimentele internaţionale şi, mai ales, s-
a abţinut să intervină în problemele europene.-SUA a
devenit conştientă de rolul pe care 1-ar putea juca, de
putere mondială şi de naţiune dominantă pe continentul
american, la sfârşitul sec. XIX. între timp, o imigraţie
masivă din Europa a făcut din societatea americană un
creuzet de etnii şi culturi (melting pot), capabile să se
integreze în structurile democratice. Dacă, după
intervenţia în primul război mondial, a urmat o reîn-
toarcere la izolaţionismul anterior, după al doilea război
mondial SUA şi-a asumat pe deplin responsabilităţile
de superputere în toate domeniile, militar, politic şi
economic, ca şi cultural. 1497-1498
G. Caboto descoperă America de Nord şi îi
explorează coastele. 1513 J. Ponce de Leon
descoperă Florida, care este
colonizată de spanioli.
1524 G. da Verrazzano, aflat în serviciul Franţei,
explorează coasta atlantică a America de Nord.
1584 Şir W. Raleigh fondează Virginia, prima colonie
engleză în America. 1620 „Părinţii pelerini"
debarcă de pe Mayflower pe
coasta statului Massachusetts. 1624
Colonia olandeză New Holand cu centrul în
New Amsterdam (1626).
1628-1634
Puritanii fondează Boston şi Salem. Este fondată
colonia din Maryland. 1664 Englezii ocupă New
Holand şi schimbă numele
de New Amsterdam în New York. 1672
Marea Britanic introduce comerţul cu sclavi în
America. 1681 Quakerul englez W. Penn
fondează colonia
Pennsylvania.
1713 Tratatul de la Utrecht: Franţa cedează Angliei
Terranova, Noua Scoţie şi teritoriile din Golful
Hudson.
1732 Englezii fondează colonia Georgia.
1756-1763
Războiul de 7 ani: Anglia obţine de la Franţa
Quebec, Montreal şi Louisiana răsăriteană şi de la
Spania, Florida. 1764-1765
Noile taxe pe zahăr (Sugar Act) şi de timbru
(Stamp Act) impuse în colonii de patria-marna
Anglia creează nemulţumiri şi provoacă boico-
tul mărfurilor englezeşti.
1770 „Masacrul de la Boston": în cursul unui pro-
test, muncitorii sunt ucişi de soldaţii englezi.
STATELE UNITE ALE AMER1CII
1773 Protest al negustorilor americani împotriva
monopolului instituit asupra vânzării ceaiului
acordat Companiei Engleze a Indiilor Orientale
(Boston Tea Party).
1774 Primul Congres continental la Philadelphia (5
IX): delegaţii celor 13 colonii redactează o De-
claraţie a drepturilor şi organizează rezistenţa
armaţi
1775-1783
Revoluţie americană: se declanşează prin bă-
tăliile de la Lexington şi Concord (IV. 1775); al
doilea Congres, după ce i-a încredinţat lui
G. Washington comanda operaţiunilor militare
(V), proclamă Declaraţia de independenţă
(4.VII. 1776). Trupele engleze ale generalului
Cornwallis ocupă New York şi Philadelphia
(I-LX. 1777); cotitură decisivă a conflictului prin
victoria americană de la Saratoga Springs
(17.X.). Franţa se aliază (11.1778) cu Confe-
deraţia Statelor americane, urmată de Spania şide
Provinciile Unite (I-II.1779). La Yorktown
( 19.X. 1781 ), trupele franco-americane îl obligă
pe generalul Cornwallis să capituleze, punând
capăt, în felul acesta, războiului ; pacea de la Paris
(3.IX. 1783) recunoaşte independenţa şi
suveranitatea Statelor Unite ale Americii.
1787 Convenţia de la Philadelphia aprobă constituţia
federală şi, prin Ordonanţa privind Nord-Vestul,
Congresul reglementează ridicarea la rang de
stat a teritoriilor recent dobândite.
1789 G. Washington, ales ca prim preşedinte al SUA,
se instalează la New York.
1791 Conflicte între democraţii-republicani conduşi
de Th. Jefferson şi federaliştii lui A. Hamilton.
1794 Agricultorii din Pennsylvania se revoltă împo-
triva taxei federale asupra fabricării de whisky
(whisky rebellion).
1797-1801
Preşedinţia federalistului J. Adams: coloniza-
rea Vestului şi consolidarea puterii centrale.
1801-1809
Preşedinţia lui Th. Jefferson: mutarea capitalei
la Washington şi politică de descentralizare a
guvernării. Luarea Louisiana de la Franţa ( 1803).
Legea împotriva comerţului cu sclavi ( 1808).
1812-1814
Război pierdut cu Marea Britanic pentru ocu-
parea Canadei Superioare.
1817-1825
Preşedinţia democrat-republicanului J. Monroe:
continuă colonizarea Vestului prin ciocniri per-
manente cu populaţiile indiene; cucerirea Flori-
dei de la Spania ( 1819).
1185
STATELE UNITE ALE AMERIC1I

/. O caravana de pionieri in Nebraska. 2. Abraham Lincoln (în centru, cu pălărie cilindru) intr-o tabără militară în
timpul războiului de secesiune. 3. Franklin D. Roosevelt. 4. John F. Kennedy. 5. Ronald W. Reagan (dreapta)
semnează un tratat.

1186

1820 Compromisul din Missouri: Missouri va fi
anexat la Uniune, deşi permite sclavia.
1823 „Doctrina Monroe": SUA se opune oricărui
amestec european pe continentul american şi îşi
afirmă dezinteresul faţă de problemele europene.
1825-1829
Preşedinţia lui J. Q. Adams, lider al republi-
canilor naţionalişti.
1829-1837
Preşedinţia democrat-republicanului A. Jackson:
democrat-rcpublicanii înfiinţează Partidul
Democrat.
1830 Congresul aprobă Indian Removal Act, care
prevede deportarea populaţiilor indiene la vest
de Mississippi.
1835-1842
Războiul cu indienii seminoli, care se opun
deportării.
1838 Texasul îşi proclamă independenta iată de Mexic.
1845-1848
Război cu Mexicul: SUA obţine Texasul, o
parte din Colorado, New Mexico, Arizona,
Nevada, Utah şi California.
1848 Goana după aur in California.
1854 Este adoptat Kansas-Nebraska Act (libertate
totală pentru statele respective de a adopta
sau nu regimul sclavagist). Fondarea Partidului
Republican, antisclavagist, reprezentând inte-
resele comerciale şi industriale ale Nordului şi
ale micilor cultivatori din Vest.
1859 Insurecţie a sclavilor in Virginia; J. Brown, lider
antisclavagist, este spânzurat.
1860 Alegerea ca preşedinte a republicanului A.
Lincoln (învestit în 1861 ).
1861 11 state din Sud se separă de Uniune şi creează
Confederaţia Statelor Americane (februarie)
care are ca preşedinte pe J. Davis si-si stabi-
leşte capitala mai întâi la Montgomery şi, apoi,
la Richmond.
1861-1865
Război civil sau de secesiune (v.).
1865-1869
Preşedinţia lui A. Johnson în urma asasinării
lui Lincoln: prin cel de-al ΧΙΠ-lea amendament
la constituţie este abolită sclavia ( 1865).
1867 Cumpărarea Alaskăi de la Rusia.
1869-1877
Preşedinţia lui U.S. Grant: Virginia, Georgia,
Texas, Mississippi sunt readmise în Congres.
1876 Anexarea statului Colorado.
1877-1881
Preşedinţia republicanului R.B. Hayes: retra-
gerea ultimelor trupe federale din Sud.
STATELE UNITE ALE AMERICII
1885-1889
Preşedinţia democratului G. Cleveland. In urma
unei greve generale ( 1886) de la Chicago pentru
obţinerea programului zilnic de 8 ore de lucru,
sunt spânzuraţi „martirii de la Chicago" (l .V).
1889-1893
Preşedinţia republicanului B. Harrison: stimu-
lare deosebită a sectoarelor private ale economiei.
1890 Aprobarea tarifului McKinley, cu un puternic
rol protectionist Legea antitrust (Sherman Act).
1892 Crearea Partidului Populist, format datorită
mişcării agricultorilor.
1893-1897
A doua preşedinţie a lui Cleveland: recesiune
economică datorată crizei din agricultură.
1897-1901
Preşedinţia republicanului W. McKinley; înce-
pe epoca imperialismului american.
1898 Anexarea arhipelagului Hawaii (va deveni stat
în 1959). Război hispano-american, provocat
de sprijinul american acordat revoltei antispa-
niole din Cuba: prin tratatul de la Paris, SUA
obţine Puerto Rico, Guam, Filipine; Cuba devine
un fel de protectorat.
1901 Asasinarea lui McKinley; preşedinţia îi revine
lui Th. Roosevelt.
1903 După recunoaşterea independenţei Republicii
Panama, SUA îşi asigură controlul permanent
al teritoriului de pe malurile canalului care urma
să se construiască (început în august 1914).
1905-1909
Al doilea mandat al lui Th. Roosevelt: reforme
în domeniul economic, social, sanitar; politică
externă de mare putere faţă de America Latină
(politica big stick).
1907 Anexarea Oklahomei.
1909-1913
Preşedinţia republicanului W.H. Taft şi „diplo-
maţie a dolarului".
1912 Anexarea viitorului stat New Mexico.
1913-1921
Preşedinţia democratului Th. W. Wilson.
1913 Reorganizarea sistemului bancar, monetar şi
de credite şi protejarea lui de interese specu-
lative (Federal Reserve Act).
1914 Neutralitate la începutul primului război mon-
dial. Intervenţie militară în Mexic în sprijinul
contrarevoluţionarilor.
1917 Declaraţie de război împotriva Germaniei (6.IV)
şi trimiterea de trupe pe frontul francez (VI).
1918 Formularea celor „Paisprezece puncte" ale lui
Wilson; victoria pe frontul vestic european:
semnarea armistiţiului (XI).
1187
STATELE UNITE ALE AMERICIl
1919 Wilson semnează pacea de la Versailles (VI)
ANUL DE CONSTITUIRE A STATELOR DIN
cu Germania, dar Senatul nu ratifică tratatul, UNIUNEA AMERICANA
deoarece conţine statutul Societăţii Naţiunilor.
Intră în vigoare „prohibiţia" (interdicţia de a anul statul anul statul
produce şi comercializa băuturi alcoolice). 1787 Delaware; 1837 Michigan
1920 Femeile obţin egalitatea în privinţa drepturilor Pennsylvania; 1845 Florida;
civile. New Jersey; Texas
1921-1923 Georgia; 1846 Iowa
Preşedinţia republicanului W.O. Harding: Senatul Connecticut; 1848 Wisconsin
Massachusetts 1850 California
ratifică păcile separate cu Germania, Austria 1788 Maryland; 1858 Minnesota
şi Ungaria ( 1921 ); protectionism vamal, bloca- Carolina de Sud; 1859 Oregon
rea imigrării, izolaţionism. New Hampshire; 1861 Kansas
1923-1929 Virginia; 1863 Virginia de Vest
Preşedinţia republicanului C. Coolidge: relansa- New York 1864 Nevada
rea economiei şi a dezvoltării industriale într-un 1789 Carolina de Nord 1867 Nebraska
context de liber-schimb radical. 1790 Rhode Island 1876 Colorado
1791 Vermont 1889 Dakota de Nord
1929-1933
1792 Kentucky şi de Sud;
Preşedinţia republicanului H.C. Hoover: pră- 1796 Tennessee Montana;
buşirea Bursei dinNew York (24.X. 1929) re- 1803 Ohio Washington
prezintă începutul crizei economice mondiale. 1812 Louisiana 1890 Idaho;
1933-1945 1816 Indiana Wyoming
Preşedinţia democratului F.D. Roosevelt care 1817 Mississippi 1896 Utah
lansează politica intitulată New Deal. Recu- 1818 Illinois 1907 Oklahoma
noaşterea guvernului URSS; politica de „bună 1819 Alabama 1912 New Mexico;
1820 Maine Arizona
vecinătate" cu ţările din America Latină.
1821 Missouri 1958 Alaska
1939-1945 1836 Arkansas 1959 Hawaii
Al doilea război mondial. SU A se declară neutră.
De fapt, îi sprijină pe aliaţii antinazisti (Legea de
împrumut şi închiriere, 1941). Atacul japonez 1950-1953
de la Pearl Harbor (7.XII. 1941 ) provoacă intrarea Războiul din Coreea. Campanie anticomunistă
în război a SUA. În a doua jumătate a anului şi antiprogresistă dusă de senatorul J. R.
1942, cotitură a războiului din Pacific şi debar- McCarthy (maccarthysmul).
carea de trupe în Algeria (8.XI). în 1943,convor- 1953-1961
biri între W. Churchill şi Roosevelt la Casablanca Preşedinţia republicanului D.D. Eisenhower.
(I), ofensivă în Pacificul de SE (VH-ΧΠ) şi debar- 1954 Tratatul pentru apărarea colectivă a Asiei de
care în Sicilia ( 10. VII). Urmează debarcarea din sud-est la Manilla (SEATO).
Normandie (6.VI. 1944). în 1945, conferinţa de 1955 Conferinţa de la Geneva: începutul politicii de
la lalta (4-11.II) între Churchill, Stalin şi destindere între Occident şi URSS.
Roosevelt; ocuparea Germaniei şi victoria în 1958-1959
război. Moartea lui Roosevelt ( 12.IV). Conferinţa Anexarea regiunii Alaska şi a arhipelagului
interaliată de la Potsdam (VII-VIII). Lansarea Hawaii.
bombei atomice asupra oraşelor Hiroshima şi 1961-1963
Nagasaki (VIII) şi capitularea Japoniei (l .IX). Preşedinţia democratului J.F. Kennedy.
1945-1952 1962 Criza rachetelor din Cuba.
Preşedinţia lui H.S. Truman. 1963 Acordul cu URSS pentru sistarea parţială a
1947 începutul „Războiului rece" cu URSS; sprijinul experimentelor nucleare (tratatul de la Mos-
acordat guvernelor autoritare din Grecia şi Turcia cova, VIII). Asasinarea lui Kennedy (XI); i-a
urmat vicepreşedintele L.B. Johnson.
în virtutea „doctrinei Truman" pentru limitarea
1964 Legea asupra drepturilor civile ale negrilor, începe
comunismului. Lansarea planului Marshall
escalada militară din Vietnam. Primele mişcări
pentru reconstrucţia Europei occidentale.
studenţeşti de la Berkeley (California).
1949 Semnarea Pactului atlantic cu l O ţări europene
1965 Revoltă în Wats, cartierul negrilor din Los
(plus Canada), care a stat la baza organizaţiei
Angeles; apariţia mişcării „Panterele Negre ";
politico-militare NATO.
1188
STATELE UNITE ALE AMER1CII
 asasinarea liderului Musulmanilor Negri,
Malcolm X. 1968 încetarea
bombardamentelor americane din
Vietnamul de Nord (XI). Asasinarea lui M.L.
King, lider al mişcării pentru drepturile civile
ale negrilor (IV), şi a senatorului R. Kennedy
(VI), candidat democrat la preşedinţie.
1969-1974
Preşedinţia lui R. Nixon; debutul politicii de
destindere faţă de URSS.
1971 Suspendarea convertibilităţii dolarului şi sfârşitul
sistemului monetar stabilit la Bretton Woods.
1972 întâlnire la Pekin (II) între Nixon şi Mao
Zedong. Reluarea bombardamentelor asupra
Vietnamului de Nord (IV). Scandalul Watergate
(spionarea democraţilor de către stafT-ul pre-
zidenţial). Acordurile SALT de la Helsinki, cu
URSS (V) pentru limitarea armamentului
strategic.
1973 Dezangajare militară în Vietnam: negocieri
pentru pace la Paris (I-VI).
1974 Demisia Iui Nixon, acuzat de a fi împiedicat
implicarea justiţiei în scandalul Watergate; îl
înlocuieşte vicepreşedintele G.R. Ford.
1975 încheierea războiului din Vietnam (IV). Ameri-
canii părăsesc Indochina.
1977-1981
Preşedinţia democratului J.E. Carter; deprecie-
rea dolarului; acordurile de pace de la Câmp
David ( 1978) între premierul egiptean Sadat şi
premierul israelian Begin.
1979 Reluarea relaţiilor diplomatice cu China (I).
Fostul şah al Iranului Reza Pahlavi se refugiază
în SUA (I): tensiuni cu guvernul islamic iranian,
sechestrarea personalului din ambasada ame-
ricană de la Teheran (XI); se semnează la Viena
acordurile SALT II cu URSS.
1980 Embargo economic al SUA faţă de URSS ca
urmare a invadării Afghanistanului de către
sovietici (XII. 1979). Eşuează acţiunea de co-
mando americană întreprinsă în Iran pentru
recuperarea ostaticilor.
1981-1989
Preşedinţia republicanului R. Reagan: politica
economică a liberului schimb şi destructurarea
statului social; Statele Unite îşi recapătă prima-
tului internaţional şi este iniţiat un vast program
de consolidare a apărării; intervenţie militară în
Grenada ( 1983), ciocniri cu guvernul sandinist
din Nicaragua şi cu cel libian al lui Khaddafi
(1986).
1987 Trimiterea de nave de război în Golful Persic
pentru a proteja traficul comercial pus în peri-
col de războiul Iran-Irak. Schimbare în rapor-
turile cu URSS: Reagan şi Gorbaciov semnează
la Washington (8.XII) acordul privitor la limita-
rea numărului de focoase nucleare în Europa.
1988-1993
Preşedinţia republicanului G. Bush.
1989 Intervenţie militară în Panama pentru captura-
rea preşedintelui M. Noriega, acuzat de trafic
internaţional de droguri (XII).
PREŞEDINŢII STATELOR UNITE
1789-1797 George Washington 1885-1889 Stephen G.Cleveland (democrat)
1797-1801 John Adams (federalist) 1889-1893 Benjamin Harrison (republican)
1801-1809 Thomas Jefferson (democrat-republican) 1893-1897 Stephen G. Cleveland (democrat)
1809-1817 James Madison (democrat-republican) 1897-1901 William McKinley (republican)
1817-1825 James Monroe (democrat-republican) 1901-1909 Theodore Roosevelt (republican)
1825-1829 John Quincy Adams (republican-national) 1909-1913 William H. Taft (republican)
1829-1837 Andrew Jackson (democrat-republican) 1913-1921 Thomas Woodrow Wilson (democrat)
1837-1841 Martin Van Buren (democrat) 1921-1923 Waren G. Harding (republican)
1841-1841 William H. Harrison (whig) 1923-1929 Calvin Coolidge (republican)
1841-1845 John Tyler (whig) 1929-1933 Herbert C.Hoover (republican)
1845-1849 James Knox Polk (democrat) 1929-1945 Franklin D. Roosevelt (democrat)
1849-1850 Zachary Taylor (whig) 1945-1953 Harry S. Truman (democrat)
1850-1853 Miliard Fillmore (whig) 1953-1961 Dwight D. Eisenhower (republican)
1853-1857 Franklin Pierce (democrat) 1961-1963 John F. Kennedy (democrat)
1857-1861 James Buchanan (democrat) 1963-1969 Lyndon B.Johnson (democrat)
1861-1865 Abraham Lincoln (republican) 1969-1974 Richard M. Nixon (republican)
1865-1869 Andrew Johnson (republican) 1974-1977 Gerald R. Ford (republican)
1869-1877 Ulysses S. Grant (republican) 1977-1981 James E.Carter (democrat)
1877-1881 Rutherford B. Hayes (republican) 1981-1989 Ronald Reagan (republican)
1881-1881 James A. Garfield (republican) 1989-1993 George H. Bush (republican)
1881-1885 Chester A. Arthur (republican) 1993-2001 William J. Clinton (democrat)
2001- George W. Bush (republican)________
1189
STATISTICA
1991 în fruntea unei coaliţii de state arabe şi europene,
având mandat din partea ONU, SUA porneşte
războiul împotriva Irakului care invadase
Kuwait şi îl înving (I-II).
1992 Alegerea democratului W. Clinton.
1993 Se semnează tratatul START cu Rusia pentru
reducerea marilor arsenale strategice. Clinton
nu reuşeşte să-şi impună proiectul de reformă
sanitară. Clinton este garantul acordurilor de
pace Israel-OEP.
1994 Intrarea în vigoare a NAFTA (v.) şi relansarea
cooperării comerciale (nou acord GATT, v., şi
întâlnire la vârf a APEC, v.). Intervenţie militară
în Haiti şi proiect de retragere a căştilor albastre
americane din Somalia.
1995 Restabilirea relaţiilor economice cu China,
întrerupte după evenimentele din piaţa Tien
An Men. Efortul diplomatic al SUA duce la
bun sfârşit războiul din Bosnia (acordurile de
la Dayton).
statistică, culegerea sistematică a unor categorii de date şi
cuantificarea lor s-au dezvoltat în sec. XVIII, luând numele
de s., adică ramură a „ştiinţei despre stat". Utilizată încă
din sec. XIX, de la apariţia preocupării pentru istoria
economică, s. a devenit indispensabilă pentru cercetarea
istorică începând din anii '30 (E. Labrousse; F. Simiand).
Seriile statistice cele mai mult studiate au fost, la origine,
cele economice (în special datele referitoare la comerţ,
păstrate în interes vamal încă din Evul Mediu) şi demo-
grafice (v. demografie istorică). Apoi, cercetarea statistică
s-a extins la mai multe domenii, dovcdindu-se a fi o sursă
excepţională pentru munca istoricilor. Elaborarea datelor,
de la cea mai simplă (procentajele) până la cele mai
complexe (indici, corelaţii), a fost de curând perfecţionată
prin introducerea informaticii. Statul Bisericii, sau
Statui Pontifical, totalitatea teritoriilor aflate sub
suveranitatea papei, începând de la nucleul originar
constituit de Ducatus romana x, dependent de
împăratul roman de răsărit. Existenţa sa a fost timp
îndelungat justificată pe baza documentului fals
Donaţia lui Constantin (v.) şi originile cele mai
îndepărtate în timp sunt conţinute în donaţia fortăreţei
de la Sutri de către Liutprand (728). • Originile,
Pentru a răsplăti recunoaşterea de către pontif a
dinastiei sale, Pepin cel Scurt a acordat, în 756, papei
Ştefan II teritoriile cucerite de la longobarzi: Exarhatul
bizantin (actualele provincii Ravenna, Ferrara,
Bologna şi Forlì), Pentapolis-ul bizantin (Marche) şi
o parte din Umbria, în 774, Carol cel Marc a adăugat la
S. B. ducatele Spoleto şi Benevento, Luni, Bercelo,
Parma, Reggio Emilia, Mantova, Veneţia, Istria, Tuscia şi
Corsica. Acestea şi, ulterior, alte concesiuni mai
1190
1996 Acordul cu Rusia pentru lărgirea spre Est a
NATO. Realegerea lui Clinton.
1997 Clinton propune din nou un program vast de
relansare a statului social.
1998-1999
Se declanşează Sexgatc, un scandal care îl implică
pe Clinton. Republicanii solicită procedura de
impeachement pentru sperjur şi obstrucţionarea
justiţiei; în februarie 1999 Clinton este absolvit
de Senat de acuze, electoratul acordă democraţilor
victoria în alegerile midterm. Clinton avizează
bombardamente asupra Irakului şi apoi asupra
Iugoslaviei, acuzată de violarea drepturilor
omului în Kosovo.
2000 Este ales, în urma unei numărări discutate a
voturilor, G. Bush jr.
Bibliografic: O. Bario, Gli Siali Uniti nel secolo XX,
Marzorati, Milano 1978.
mici (787), au fost întărite de Ludovic cel Pios (817),
Otto I (962), Henric II (1020). în 1077 şi 1102, Matilda
de Canossa lc-a dăruit şi ea, lui Grigore VII şi lui Pascal II,
teritorii întinse. S. B. a fost zguduit de frecvente contes-
tări ale puterii temporale (de ex. cea a lui Cola di Rienzo
la Roma, 1347-1354) şi divizat datorită rivalităţii pute-
rilor locale: o primă tentativă de organizare şi de centra-
lizare a fost întreprinsă de cardinalul E. Albornoz din
însărcinarea lui Inocenţiu VI ( 1353-1357). • Biserica
şi evenimentele din istoria italiană. Restauraţia
autorităţii papale are loc la încheierea schismei din
Occident, datorită papei Martin V (1418). în sec. XVI,
S. B. a participat la războaiele pentru supremaţie care au
avut loc în peninsula italiană (prin Alexandru VI, luliu
li, Leon X, Adrian VI, Clement VII, Paul III). Mer-
cenarii germani (Landsknecht) ai lui Carol V au jefuit,
însă, chiar şi Roma (1527). O dată cu instaurarea
hegemoniei spaniole în Italia şi cu apariţia Reformei, S.
B. şi-a pierdut prestigiul politic, dar şi 1-a recuperat pe
cel religios prin Contrareformă. Un şoc puternic a suferit
din cauza evenimentelor revoluţionare de la sfârşitul sec.
XVIII. La 17.II. 1797, tratatul de la Tolentino cu Franţa
revoluţionară a ratificat pierderea provinciilor Bologna,
Ferrara şi Romagna; la 15.11.1798, a fost proclamată
Republica Romană (v.) şi Pius VI a fost deportat în
Franţa; în 1809, S. B. a fost anexat la imperiul francez,
iar Pius VII a fost şi el deportat în Franţa. Congresul de
la Vicna (1815) a restituit papalităţii S. B., dar Sfântul
Scaun η-a mai reuşit să-1 redreseze pe deplin, printre
alte cauze fiind forţa crescândă a elementelor reacţionare
(cardinalii zeloşi) precum şi refuzul obstinat de a înfăptui
reforme administrative şi politice.

• Stalul Bisericii fi Risorgimento-ul. După speranţele
pe care le treziseră primii ani de pontificat ai lui Pius
IX, evenimentele din 1848 au dus la acordarea Statu-
tului ( 14.III. 1848, viitoarea constituţie a regatului ita-
lian), la asasinarea ministrului P. Rossi (1S.XI) şi la
fuga papei la Gaeta (24.XI) ca urmare a declanşării
unei mişcări revoluţionare: la 9.II.1849 a fost procla-
mată a doua Republică Romană (v.). Intervenţia militară
franceză i-a permis papei Pius IX să se reîntoarcă la
Roma (IV. 1850), dar politica sa antiliberală a făcut ca
opoziţia dintre Risorgimento-ul italian şi Biserică să
devină insurmontabilă, în urma celui de-al doilea război
de independenţă din 1859, au izbucnit şi alte revoluţii
la Bologna, în Romagna, Marche şi Umbria, ducând la
anexarea oraşului Bologna şi a regiunii Romagna la
Regatul Sardiniei (III. 1860). Imediat după aceea, pie-
montezii i-au învins pe susţinătorii papalităţii la Castel-
fidardo ( 18.IX) şi au ocupat regiunile Marche si Umbria.
După înfrângerea de la Aspromonte şi de la Mentane
a tentativelor lui Garibaldi de a ocupa Roma, în 1862 şi
în 1867, intrarea trupelor italiene în Roma la 20.IX. 1870
a contribuit ia dispariţia S. B. Statutul albertin,
constituţie acordată la 4.III. 1848 de Carlo Alberto,
rege al Sardiniei. Cele 84 de articole conturau o
monarhie constituţională în cadrul căreia suveranul
deţinea puteri extinse executive, legislative şi judiciare.
Totuşi, practic, mai ales de la venirea lui Cavour la
preşedinţia Consiliului ( 1852), s-a trecut la un regim
„parlamentar", cu afirmarea principiului responsabilităţii
guvernului în faţa camerelor şi, de asemenea, în faţa
suveranului, in 1861, S. a. a fost extins la noul Regata!
Italiei. Fără a se recurge la o negare formală, a fost, în
fapt, suspendat în cursul regimului fascist. Statutul
lucrătorilor, denumire dată legii nr. 300 din 30.V.
1970, asupra „asigurării libertăţii şi demnităţii
lucrătorilor, a libertăţii sindicale şi a activităţii sindicale
la locul de muncă" aprobată ca o încununare a luptelor
sindicale din anii '60 în cadrul guvernelor de centru-
stânga (v.). Elaborat şi susţinut în special de ministrul
muncii, G. Brodolini, socialist, a instituit şi acordat,
printre altele, drepturi importante în favoarea reprezen-
tanţilor sindicali din întreprinderi în domeniul negocierii
contractelor de muncă.
Stauffenberg, Claus Schenk, conte de, ofiţer german
(Jettingen, Augsburg, 1907-Berlin 1944). Catolic, a
avut un rol important în complotul militar antinazist
care a culminat prin atentatul asupra Iui Hitler de la
Rastenburg (20. VII. 1944): el a fost cel care a plasat
bomba cu ceas care, deşi a provocat numeroase victime,
nu I-a afectat pe Hitler. Arestat, S. a fost împuşcat
împreună cu complicii săi.
Stauning, Thorwald, om politic danez (Copenhaga
1873-1942). Fondator al Partidului Socialist Danez, a
STÂNGA ISTORICĂ
fost prim-ministru din 1924 până în 1926 şi din 1929
până în 1942, realizând un model de Welfare State
răspândit, ulterior, şi în celelalte ţări scandinave, în
timpul invaziei germane din al doilea război mondial, a
rămas în funcţie, reuşind, cu sprijinul regelui Cristian X,
să limiteze la minimum colaborarea cu ocupanţii nazişti.
Ştirile Generale, în Franţa din timpul aşa-numitului
Ancien Régime, adunare politică întrunită la intervale
variabile de monarhi (în general pentru a-i cere susţinere
politică sau financiară în momente de o dificultate
deosebită) şi compusă din reprezentanţii celor trei
categorii sociale (sau stări), adică nobilimea, clerul şi
Starea a Treia, fiecare dintre ei dispunând de un vot.
Convocate pentru prima dată de Filip cel Frumos
( 1302) în cursul luptei acestuia cu papa Bonifaciu VIII,
S. G. au jucat un rol politic important în timpul Răz-
boiului de 100 de ani. Reunite de numai şase ori între
1468 şi 1558, au redevenit importante în timpul
războaielor pentru religie (v. ) între catolici şi hughenoţi
(1560,1561,1576,1588). Măria de'Medici le-a convo-
cat în 1614, dar rivalităţile permanente dintre ele au
discreditat autoritatea adunării şi aceasta nu s-a mai
reunit până la domnia lui Ludovic XVI. Criza financiară
şi opoziţia unei părţi a nobilimii faţă de reformele
economice propuse de Necker au stat la baza convocării
din 1789, sortită să reprezinte începutul evenimentelor
din cadrul Revoluţiei franceze (v.). stânga, ansamblul
forţelor politice care se inspiră din ideologii
democratice şi progresiste, conform unei tradiţii apărute
încă de la adunările reprezentative ale Revoluţiei
franceze, când aderenţii forţelor respective erau aşezaţi
în parlament în stânga preşedintelui, începând din
ultimii ani ai sec. XIX, în raport şi cu transformările
sociale şi economice, s. a devenit deseori grupul parla-
mentar cel mai numeros, în Italia, primele formaţiuni
stabile ale s. parlamentare au luat naştere în Regatul
Sardiniei, cu programe axate pe independenţa naţională.
Imediat după Unire, s-a constituit aşa-numita „S.
istorică" (v.), dinamizată, ulterior, de formaţiunile socia-
liste şi republicane intrate în Cameră după reforma
electorală din 1882. în sec. XX, termenul de „s." s-a
referit, mai ales, la partidele socialiste şi comuniste.
Refuzul adresat partidelor s. „tradiţionale" de către
mişcările apărute în special datorită protestelor tine-
rilor, a făcut ca, începând din anii '60 să se vorbească
de o „nouă stângă" (v.).
Stânga istorică, grupare politică din parlamentul pie-
montez şi, apoi, din cel italian. Compusă, din 1848,
din democraţi, s-a divizat în două atunci când o parte,
condusă de U. Rattazzi, a început să sprijine guvernul
Cavour, iar o altă parte, condusă de A. Brofferio, a
rămas în opoziţie ( 1852). După Unire, la S. i. au aderat
garibaldienii şi mazzinienii care erau adversari ai
1191
STEAG
monarhiei, dar nu şi ai parlamentului. Formată din bur-
ghezia mică şi mijlocie de diferite profesii, puternică în
special în Sud, a susţinut o politică laică şi democratică,
bazată în economie pe liberul schimb. A ajuns la putere
în 1876 prin A. Depretis, dar prin practicarea „transfor-
mismului" şi prin colaborarea în guvernele S. i. a poli-
ticienilor din Dreapta istorică, distincţia dintre dreapta
şi stânga a început să se estompeze, în 1887, un grup
de cea 30 de deputaţi, printre care se aflau A. Bertani şi
F. Cavalotti, s-a separat de S. i. pentru a forma o
Extremă stângă din care a luat fiinţă Partidul radical.
steag, simbol format dintr-o pânză de diferite culori şi
forme. Apărut în China ca semn distinctiv al unui grup
sau comunităţi şi ca mijloc de semnalizare militară şi
adoptat de popoarele din stepă, steagul a fost introdus
în Europa de germanici (cuvântul însuşi, în italiană
„bandiera" este legat de cel german bând, emblemă care
indică un grup familial aflat în război şi bonus, puterea
care-i revenea regelui de a porunci şi a ridica interdicţii).
S. înlocuia astfel însemnele tipice ale Antichităţii medi-
teraneene, formate dintr-o prăjină cu obiecte simbolice
(de ex.: stindardele egiptene, însemnele legiunilor
romane). Seniorii feudali, oraşele-state, corporaţiile şi
trupele de soldaţi - acestea din urmă, denumite până în
Renaştere bande sau bandiere - au înmulţit aceste sim-
boluri, până când centralizarea monarhică din perioada
modernă a pretins folosirea unui singur s. ca însemn al
unităţii naţionale. S. statelor actuale, cu o tradiţie mai
veche, au elemente comune: adoptarea crucii (dintre
care steagul danez, apărut pesemne în sec. XII), combi-
naţiile de culori alb-albastru-roşu (în Rusia ţaristă şi în
numeroase state cu populaţie slavă), combinaţii de
culori roşu-alb-negru (în statele arabe actuale), imitaţiile
tricolorului albastru-alb-roşu folosit de Revoluţia
franceză în opoziţie cu tradiţionalii crini monarhici.
Acesta este modelul tricolorului italian verde-alb-roşu,
ale cărui origini aparţin anului 1796. Un caz deosebit îl
constituie s. britanic, zis „Union Jack", format prin
suprapunerea vechii cruci engleze a Sf. Gheorghe şi
crucea scoţiană a Sf. Andrei (1606), peste care a fost
suprapusă crucea irlandeză a Sf. Patrick (1800). Şi
SUA a avut o evoluţie a sa, începând cu proclamarea
independenţei, prin adăugarea succesivă de stele (câte
una pentru fiecare stat federal).
Bibliografie: W. Smith, Le bandiere. Storia e simboli,
tr.it., Mondadori, Milano 1975. sterlină, liră, unitate
monetară din Marea Britanic şi din alte ţări de limbă
engleză, in 1694, a fost introdusă în Anglia emisiunea
monedei din aur, în paralel cu circulaţia biletelor de
bancă (singurul caz european de monometalism - aur).
Conţinutul de aur al 1. s., fixat în 1717(1 uncie de aur
era egală cu 3 1. s., 17 şilingi şi 10 pence), a rămas în
vigoare până în 1931, semn al
1192
solidităţii financiare engleze. Aceasta a fost zdruncinată
de primul război mondial şi poziţia de frunte a lirei s. în
sistemul gold standard (v.) a scăzut în favoarea dolarului,
în 1971, în vederea aderării Marii Britanii la CEE,
sistemul dodecimal (bazat pe 1. s. împărţită în 20 de
şilingi şi 240 de pence) a fost înlocuit cu cel decimal.
Stilicon, Flavius, general roman (n. cea 365-Ravenna
408). Fiu al unui ofiţer vandal din armata imperială, a
luptat în serviciul lui Theodosius care, în 395, în pragul
morţii, i-a încredinţat pe fiii săi, Arcadius şi Honorius.
A oprit pe goţii lui Alane, învingându-i la Polcntia
(402) şi la Verona (403), dar originea lui barbară i-a
atras duşmănia la cele două curţi imperiale. În 408, a
fost acuzat că dorea să urce pe tron şi a fost executat.
Stimson, Henry Lewis, om politic nord-american (New
York 1867-Huntìngton 1950). Republican, a fost secre-
tar de război (1911-1913) sub preşedinţia lui W.H.
Taft, guvernator în Filipine ( 1927-1929) şi secretar de
stat (1929-1933) sub preşedinţia lui H.C. Hoover, în
1932, când Japonia a creat statul fantomă Manchukuò,
a elaborat „doctrina S." care susţinea nerecunoaşterea
schimbărilor teritoriale obţinute prin forţă, doctrină
însuşită şi de Societatea Naţiunilor. Stirner,Aiojc,
pseudonimul filosofului german Johann Caspar
Schmidt (Bzyreuth 1806-Berlin 1856). Elev al lui
Hegel, în 1844 a abandonat cariera didactică pentru a
se dedica cercetărilor şi jurnalisticii, în Unicul şi
proprietatea sa, 1845, a exaltat individualismul anarhic,
susţinând că omul nu trăieşte decât pentru propria sa
satisfacţie. Autor al Istoriei reacfiunii, 1852, a murit în
mizerie. Ideile sale au fost aspru criticate de Marx in
Ideologia germană.
Stockholm, capitala Suediei, oraş întemeiat în sec. XIII
şi fost centru comercial important al Hansei. Cucerit,
în 1520, de Christian II al Danemarcei care a masacrat
căpeteniile rezistenţei suedeze, a fost eliberat, în 1523,
de Gustav Vasa; în 1634, a devenit capitala ţării. •
APELUL DE LA S. Lansat la 19.III.1950 de
Comitetul mondial al partizanilor păcii (mişcare
pacifistă organizată şi condusă de comunişti), cerea
interzicerea totală a armelor nucleare. Popularizat
pnntr-o propagandă intensă a stângii, a fost semnat de
peste 500 de milioane de oameni din întreaga lume.
Stolîpin, PiotrArkadievici, om politic rus (Dresda 1862
-Kiev 1911). Proprietar funciar, a fost numit ministru
de interne în 1904 şi şef al guvernului în 1906, după
revoluţia care, cu un an înainte, zdruncinase puternic
aristocraţia ţaristă. A reprimat dur iniţiativele socialiste
şi s-a folosit de nemulţumirea populaţiei pentru a
organiza pogromurile antievreieşti. Prin reformele
agrare din 1906 şi!910-1911,a încurajat mica proprie-
tate agrară, permiţând ţăranilor să se debaraseze de
comunităţile agricole (mir), şi a dat astfel un impuls

deosebit producţiei agricole. Combătut atât de nobilime
pentru reformele sale, cât şi de stânga pentru măsurile
represive pe care le luase, a fost asasinat la Kiev de un
revoluţionar infiltrat în poliţia politică. Strabon,
istoric şi geograf grec (Amasias 63'î.Hr.-m. după 23
d.Hr). Aflat la Roma, a scris Comentarii istorice prin
care intenţiona să continue pe cele ale lui Polibiu, de la
145 până la sfârşitul războiului social. Totuşi, singura
operă care ne-a rămas de la el este Geografia în 17 cărţi
în care descrie regiunile din jurul Mării Medi-terane,
dând şi o serie de informaţii istorice. Strafexpedition,
(germ.: expediţie de pedeapsă ), în timpul primului
război mondial ofensiva de pe frontul italian
concepută de şeful de stat-major austriac, F. Konrad
von Hötzendorf, şi pusă în aplicare, începând din l
S.V. 1916, de armatele a Il-a şi a IlI-a, aflate sub
comanda arhiducelui Eugeniu de Habsburg pe un
aliniament situat între lacul Garda şi Val Sugana. A
fost oprită cu mari eforturi la marginea podişurilor
Asiago şi Tonezza; apoi, din 21.VI până în 24.VII,
italienii au recucerit o bună parte din terenul pierdut,
datorită şi atacului dezlănţuit de armata rusă începând
din 4. VII, care i-a obligat pe austrieci să retragă trupele
de pe frontul italian.
Strafford, Thomas, om politic englez (Londra 1593-
1641 ). Membru al parlamentului, a apărat aceasta insti-
tuţie împotriva abuzurilor coroanei. Când Carol I a
semnat Petiţia drepturilor (1628), s-a îndepărtat de
opoziţia antircgalistă şi a devenit consilier al regelui,
convingându-1 să adopte o politică antiscoţiană. Acuzat
de trădare în Camera Comunelor condusă de J. Pym, a
fost condamnat la moarte.
Strâmtori, chestiunea, v. chestiunea Slrâmtorilor şi
chestiunea Orientului.
Strasbourg, oraş din nord-estul Franţei, în Alsacia.
Centru urban fortificat al romanilor, cucerit de franci,
din 925 a făcut parte, împreună cu Alsacia, din regatul
Germaniei, devenind în timpul Evului Mediu oraş
imperial liber, în 1697 (pacea de la Rijswijk), a fost
recunoscut ca aparţinând Franţei; recucerit de germani
în 1870, a revenit din nou Franţei în 1918. După al
doilea război mondial, a devenit sediu al Consiliului
Europei şi al Parlamentului European. •
JURĂMINTELE DE LA S. Alianţă încheiată în 842
între Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul
împotriva fratelui lor, împăratul Lothar I; textul,
redactat în limba neo-latină şi în germană, este unul
dintre cele mai vechi documente în cele două limbi.
strategi, magistratură colectivă ( l O membri) din Atena
antică, de fapt, guvernul cetăţii, în Egiptul ptolemeic se
numeau s. guvernatorii militari ai provinciilor, ei căpă-
tând, cu timpul, şi funcţii civile, în Imperiul bizantin, s.
erau guvernatorii civili şi militari ai districtelor (tema).
STRESSA, CONFERINŢA DE LA
strategia tensiunii, expresie prin care este denumit în
mod frecvent lanţul de atentate teroriste comise în Italia,
între anii '60 şi '70; autorii celor mai grave dintre ele au
rămas necunoscuţi, iar alte atentate au fost revendicate
ca fiind opera unor forţe aparţinând cercurilor politice
extremiste şi crimei organizate. Se pare că atentatele ar
fi făcut parte dintr-un plan care urmărea să destabilizeze
situaţia politică şi socială din Italia, într-un moment în
care se înregistra o consolidare a forţelor de stânga şi a
mişcării muncitoreşti şi studenţeşti, iar scopul era de a
provoca o reacţie conservatori stă sau dictatoriali Punc-
tul de plecare a s. t. este considerat a fi fost masacrul
provocat la 12.XII. 1969 în Banca Agricolă din piaţa
Fontana din Milano, continuând cu manifestări subver-
sive (tentativa de lovitură de stat a lui Borghese, 1970)
şi o serie de atentate teroriste (masacrul din piaţa Loggia
din Brescia şi atentatul asupra trenului Italicus, 1974;
masacrul din gara feroviară din Bologna, 1980). Con-
cluziile discutabile ale anchetei judiciare în aceste cazuri
au creat numeroase semne de întrebare ( asupra relaţiilor
dintre aceste evenimente şi anumite strategii interna-
ţionale, asupra substratului politic real al actelor de
terorism) şi au oferit posibilităţi de interpretare (cu
probarea unei serii de înţelegeri şi complicităţi cu
servicii secrete şi organe derivate ale statului, aflate în
legaturi cu structuri internaţionale şi cu centre de
putere ocultă, cum ar fi loja masonică P2), dar nu au
permis să se identifice cu claritate autorii şi culisele
strategiei teroriste.
strategie, ramură a artei războiului care proiectează,
coordonează şi conduce operaţii militare de amploare,
în funcţie de scopurile generale politice urmărite într-un
conflict. Dacă „tactica" reglementează diferitele faze
ale unei bătălii, s. se ocupă de problemele generale ale
unei campanii (de ex., cea napoleoniană în Italia, 1796-
1797), ale unei operaţii de anvergură (proiectul „Leul
de mare" pentru invadarea, nerealizată, a Angliei de
către germani, 1940) sau de felul în care decurge un
întreg război (s. cu caracter defenisiv aleasă de oraşele
greceşti în faţa invaziei persane, 480 î.Hr). Strauss,
Franz Joseph, om politic german (München 1915-
Regensburg 1988). Unul dintre fondatorii Uniunii
Creştin-Sociale (CSU, v.), a fost secretarul acesteia din
1952 şi preşedintele ei din 1961. Adversar înverşunat
al politicii externe a lui Brandt, beneficiind de o mare
popularitate în Bavaria, fiind şeful guvernului regional
bavarez ( 1978-1988), în 1980 a candidat fără succes la
funcţia de cancelar federal.
Stresa, conferinţa de la, i-a reunit, la I I . IV. 1935, pe
reprezentanţii Italiei, Marii Britanii şi Franţei care au
reafirmat validitatea tratatului de la Locarno (v.),
necesitatea de a menţine independenţa şi integritatea
Austriei şi stătu quo-ul în Europa, protestând împo-
1193
STRESHRMANN
triva rcînarmării Germaniei, care încălca astfel Tratatul
de la Versailles.
Stresemann, Gustav, om politic german (Berlin 1878-
1929). Lider, din 1917, al Partidului Liberal-national,
în timpul primului război mondial a susţinut o linie
politică naţionalistă; după înfrângere, a întemeiat Par-
tidul Popular German, aparţinând dreptei moderate,
în aprilie 1923, a devenit cancelar şi a acceptat în pro-
blema reparaţiilor un compromis care a deschis calea
evacuării regiunii Ruhr, ocupată de franco-belgieni. în
interiorul ţării, a luat măsuri îndreptate împotriva comu-
niştilor şi a zădărnicit puciul nazist organizat de Hitler
şi LudcndortT în Bavaria. Ministru de externe după
aceea ( 1923-1926), a urmărit revizuirea prin negocieri a
Tratatului de la Versailles (acordurile de la Locarno, 1925;
intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor, 1926). în
1926, a primit premiul Nobel pentru pace. Stroessner,
Alfred, om politic papaguayan (Assunción 1912).
Comandant al forţelor armate, a luat puterea în 1954
printr-o lovitură de stat şi a instaurat un regim
dictatorial care a eliminat orice opoziţie internă politică
sau sindicală. Regimul său autoritar a fost răsturnat în
1989 prin lovitura de stat a generalului Rodriguez.
structuralism, orientare a gândirii, afirmată mai întâi
în lingvistică prin F. de Saussure şi care, mai ales în
Franţa anilor '50-'70, a influenţat numeroase discipline
(ca antropologia, sociologia, psihanaliza), conform că-
reia fenomenele trebuia considerate nu izolate unul de
celălalt, ci ca elemente ale unei structuri, adică în modul
lor de acţiune şi în relaţiile reciproce din interiorul siste-
mului din care fac parte. Printre cei mai importanţi
reprezentanţi se află G. Gurvitch, C. Lévy-Strauss,
M. Foucault şi L. Althusser. Aplicaţii au existat şi în
cercetarea istorică (ca o reacţie critică la istoricism),
introducând un raport clar între continuitate şi transfor-
mare în analiza fenomenelor istorice (în special istoria
vieţii materiale, a societăţii şi a economiei, dar şi a
mentalităţilor).
Stuart, dinastie care a domnit în Scoţia din 1731 şi, din
1603 până în 1714, în întreaga Mare Britanic. Numele
provine de la funcţia de stewart (majordom) al Scoţiei
conferită lui V. Fitzalan (m. 1177) de regele David I şi
devenită ereditară. lacob IV (rege al Scoţiei în 1488-
1513) s-a căsătorit cu fiica regelui englez Henric VII,
Margareta Tudor; fiul nepoatei sale, Măria (regină în
1542-1567), lacob VI, la moartea Elisabetei I a Angliei,
o dată cu care se stingea dinastia Tudor, a fost recu -
noscut rege al Angliei, sub numele de lacob /(l 603-
1625), şi au fost reunite, astfel, cele trei coroane ale
Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Caracterul absolutist al
domniei a fost accentuat de Carol l ( 1628-1640) care a
ajuns la o confruntare directă cu parlamentul şi la război
civil (1640-1649), încheiat prin executarea sa.
1194
Monarhia a fost restaurată prin Carol II S. (1660-
1685), dar, în timpul domniei lui lacob II ( 1685-1688),
ameninţarea unei restauraţii catolice a făcut ca parla-
mentul să-1 detroneze pe suveran şi să-i ofere coroana
fiicei acestuia, Măria şi soţului ei Wilhelm de Orania
( 1688-1702). Dinastia s-a stins o dată cu Anna ( 1702-
1714) care, prin Actul unirii a decretat unirea dintre
Scoţia şi Anglia, din care a rezultat Regatul Unit al
Marii Britanii (l707).
stupefiante, substanţe toxice de origine vegetală sau
sintetică (denumite, în general, şi droguri) care alterează
personalitatea celui care le consumă, acţionând asupra
psihicului şi organismului, provocând stări de depen-
denţă psihică şi fizică (toxicomanie sau toxicodepen-
denţă) şi obişnuinţă (necesitatea de a lua doze din ce în
ce mai mari). Se face, de obicei, o distincţie între droguri
„uşoare" (marijuana, haşiş şi alte derivate din cânepa
indiană) şi droguri „grele" (morfină, heroină, opiu,
cocaină) în funcţie de gradul de dependenţă pe care îl
provoacă. Dependenţa este cea care dă aspectul cri-
minogen al consumului de s.: nevoia toxicodependen-
tului de a-şi procura substanţe stupefiante (declarate
ilegale datorită periculozităţii lor) se combină cu interesul
lumii interlope care se organizează pentru a trage un
profit cât mai mare de pe urma comercializării drogurilor.
• Răspândirea toxicodependenfei. Folosirea s. şi a halu-
cinogenelor (uneori în legătură cu practicile magico-
religioase şi, in special, în regiunile asiatice, din Orientul
Mijlociu şi din nordul Africii, ca şi de pe podişurile
andine) este atestată documentar încă din Antichitate;
a căpătat, totuşi, dimensiuni semnificative începând
de la jumătatea sec. XIX, când consumul lor a început
să intereseze categorii din ce în ce mai largi ale populaţiei,
atât în Orient şi în ţările coloniale, unde răspândirea s.,
extinsă deja prin tradiţie, a fost deseori stimulată chiar
de ocupanţii europeni (v. opiului, războiul), cât şi în
Occident, unde, de la caracterul iniţial, elitist al toxicode-
pendenţei, s-a trecut, după al doilea război mondial, la
un consum mai larg de droguri.
• Stupefiantele şi lumea interlopă organizată. Produce-
rea şi comercializarea s., monopolizate de organizaţiile
criminale internaţionale (mafia americană, siciliana,
turcă; narcotraficanţii din America Centrală), au ajuns,
în acest fel, să condiţioneze economia unor regiuni
întregi: aşa-numitul „triunghi de aur" aflat la graniţa
dintre Birmania, Laos şi Thailanda; Turcia, placă
turnantă a schimburilor mondiale; zonele in care se
produce cocaina, controlate de „narcos", în Columbia,
Bolivia, alte ţări andine şi Panama; dar şi, sub diferite
forme, în Italia, unde câştigurile consistente provenite
din vânzarea drogurilor au fost „reciclate" de mafie
prin diferite operaţiuni financiare, în faţa capacităţii
traficanţilor de a condiţiona viaţa politică a unor naţiuni

(cum ar fi cazul Columbiei, începând cu anii '80, o
adevărată ostatică a clanurilor de narcotraficanţi uniţi
între ei în aşa-numitele „carteluri" de la Medellin, Caii
etc.), lupta guvernelor împotriva narcotraficului s-a
defăşurat la nivelul politicii internaţionale: acţiunea
armată desfăşurată în 1989 de SUA împotriva preşe-
dintelui panamez Noriega (v.); planurile de susţinere
economică a ţărilor asiatice sau andine producătoare de
droguri constând în îndemnul adresat ţăranilor de a
renunţa la bănoasele producţii de mac şi de coca şi în
ajutorul acordat în vederea reconversiei economiei din
ţările respective.
Sturzo, Luigi, om politic italian (Caltagirone, Catania,
1871-Roma 1959). Preot şi student la Universitatea
Gregoriană, a fost influenţat de spiritul social al lui
Leon XIII şi a fondat la Caltagirone numeroase orga-
nizaţii pentru apărarea ţăranilor. A aderat la democraţia
creştină, în prima ei fază, şi a contestat politica mode-
rată a clericilor; a fost, timp îndelungat, viceprimar în
comuna natală, conform orientării „municipalismului
social". S-a ocupat îndeaproape de chestiunea meri-
dională, în discursul său. Problemele vieţii nationale a
catolicilor, (1905), a anticipat ideea unui partid refor-
mist, departe de orice confesiune religioasă şi indepen-
dent faţă de Biserică, realizată în 1919 prin fondarea
Partidului Popular Italian (v.), căruia i-a fost secretar.
Obligat să părăsească Italia în 1924, în urma amenin-
ţărilor fasciste, a trăit în exil până în 1946. în această
perioadă a desfăşurat o intensă activitate publicistică
şi a luat poziţie în problemele vieţii internaţionale, ale
păcii, ale libertăţii. A publicat, printre altele, italia ţi
fascismul ( 1926), Comunitatea internaţională si dreptul
in vreme de război ( 1929), Politică si morală ( 193 8).
întors în patrie, a fost senator pe viaţă începând din
1952 şi a dus o campanie dură pentru instaurarea mora-
lităţii în viaţa politică, împotriva „partitocratici" şi a
amestecului din ce în ce mai mare al partidelor în viaţa
industrială a statului, in 1952 şi-a legat numele de aşa-
numita „operaţiune S." care urmărea să prezinte pentru
alegerile comunale din Roma o listă unică a catolicilor
şi a aripii drepte, cu rol anticomunist. Bibliografie: G.
De Rosa, Sturze, Utet, Torino 1977. Suabia, regiune
istorică a Germanici de sud-vest, în actualele landuri
Baden-Würtenberg şi Bavaria. Numele a aparţinut, din
sec. I î.Hr, regiunii întinse a Germaniei ocupată de
suevi (v.). După amestecarea suevilor cu alamanii
care-i invadaseră (sec. III d.Hr.), ducatul de Alamania
a fost cucerit de Caro! Martel (730), dar şi-a redobândit
independenţa după dezmembrarea imperiului
carolingian. împăratul Henne IV le-a acordat în 1079
învestitura ducatului membrilor familiei Hohenstaufen
(aceştia căpătând astfel şi denumirea de „casa de Suabia"),
care au deţinut de mai multe ori şi tronul imperial. La
SUCCESIUNE AUSTRIACA, RĂZBOIUL DE
stingerea dinastiei Hohenstaufen (1268), după o
perioadă de lupte între oraşele libere şi feudatari, S. a
fost atribuită contelui de Württemberg, devenit ulterior
duce (1495). De atunci, istoria S. s-a identificat cu cea
a regiunii respective, chiar dacă, în sec. XVI, o Ligă
suabă a organizat o armată care a luptat împotriva
elveţienilor şi s-a implicat în reprimarea răscoalei ţără-
neşti (1524-1525).
subdezvoltare, condiţia în care se află economia ţărilor
din Lumea a Treia (v.), aşa cum sunt ele înfăţişate în
teoriile economice axate pe conceptul de dezvoltare
economică (v.). Măsurarea s. a început după al doilea
război mondial pe baza unor indicatori statistici ca
produsul intern brut şi venitul pe cap de locuitor. Defini-
rea era făcută în funcţie de o concepţie asupra dezvoltării
măsurată prin prisma experienţei ţărilor europene şi
occidentale aflate în faza „revoluţiei industriale" şi a dat
naştere unei serii de proiecte pentru răspândirea mode-
lelor de creştere a economiei capitaliste, supuse în dece-
niile care au urmat multor critici şi dezamăgiri.
subsidiaritate, principiu de drept comunitar potrivit
căruia UE intervine în anumite sectoare dacă obiectivele
de îndeplinit nu pot fi realizate în mod eficace de statele
membre, în dreptul public principiul s. implică faptul
că responsabilităţile publice sunt descentralizate la
nivelul autorităţilor administrative, cele mai apropiate
de cetăţeni.
succesiune austriacă, războiul de, când împăratul
Carol VI a murit (20.X. 1740), fără a avea urmaşi pe
linie masculină, electorul şi ducele de Bavaria, Carol
Albert şi electorul şi ducele de Saxonia, Frederic August
IH al Poloniei n-au recunoscut ca validă Pragmatica
Sancfiune (1713) prin care împăratul decedat o desem-
nase ca moştenitoare a tronului pe fiica sa mai mare,
Măria Tereza. S-a format, astfel, o largă coaliţie antiaus-
triacă sprijinită de Prusia, Spania şi Franţa, în timp ce
Măria Tereza era susţinută de Anglia şi de Ţările de Jos.
Rezistând atacurilor, împărăteasa a primit confirmarea
dreptului său la tron, chiar dacă pacea din 1748 n-a
pus capăt nici conflictului franco-englez şi nici celui
austro-prusac.
1740 Frederic II al Prusiei invadează Silezia.
1741 Prusacii îi înving la Mollwitz pe austrieci. Ia
naştere coaliţia antihabsburgică: Prusia, Franţa,
Bavaria şi Spania. Anglia, însă, promite Aus-
triei ajutor în oameni şi susţinere economică.
Măria Tereza este încoronată la Pressburg
(actuala Bratislava) regină a Boemiei.
1742 Convenţia de la Torino între piemontezi (mai
întâi, aliaţi ai Franţei) şi austrieci. Carol Albert
de Bavaria a fost ales împărat sub numele de
Carol VII. Victorie prusacă asupra austriecilor
la Chotusitz, ceea ce duce la pacea de la Breslau
1195
SUCCESIUNE POLONEZĂ, RĂZBOIUL DE
 între Austria şi Prusia, precum şi la recunoaş-
terea stăpânirii Prusiei asupra Sileziei. August
de Saxonia recunoaşte Pragmatica Sancţiune,
retrăgându-se din coaliţia antiaustriacă (XII).
1743 Măria Tereza recucereşte Bavaria şi Boemia.
Tratatul de la Worms între Austria, Anglia şi
Regatul Sardiniei care recunoaşte Pragmatica
Sancţiune (IX). Alianţă între Austria şi Saxonia
împotriva Prusiei (XII).
1744 Reapropierea Prusiei de Franţa dă naştere celui
de-al doilea război din Silezia.
1745 Moartea lui Carol Albert de Bavaria anulează
unul dintre motivele conflictului. Pace la Fiissen
între Austria şi Bavaria. Austria, învinsă militar
de francezi (Fontenoy) şi de prusaci (Hohen-
friedberg), cedează definitiv, prin tratatul de la
Dresda, Silezia lui Frederic II. Francise Ştefan
de Lorena, soţul Măriei Tereza, este încoronat
ca împărat sub numele de Francise I (4.X).
1747 Franţa continuă războiul, invadând Ţările de
Jos austriece, Olanda, şi Provinciile Unite. Vic-
torie piemonteză, la Assietta, asupra franco-
spaniolilor.
1748 Prin tratatul de la Aachen (v.) conflictul ia sfârşit:
Silezia rămâne în posesia Prusiei, piemontezii
câştigă unele teritorii în Lombardia, Franţa nu
obţine nici o extindere teritorială.
succesiune poloneză, războiul de, la moartea regelui
Poloniei, August Π de Saxonia ( l .Π. 1733), fiul său,
August III, susţinut de Rusia, Prusia şi Austria, a pretins
coroana Poloniei în dauna lui Stanislaw Leszczynski,
socrul lui Ludovic XV, susţinut de Franţa, Spania şi
Regatul Sardiniei precum şi de majoritatea membrilor
dietei poloneze. Stanislaw Leszczynski a fost înfrânt şi
războiul s-a încheiat printr-o serie complicată de
permutări dinastice.
1733 Pe când Stanislaw Leszczynski era ales de dietă
ca rege al Poloniei, o adunare a nobililor, instigaţi
de Rusia şi Austria îl proclamă rege pe August
III. Franţa declară război Austriei. Carlo
Emanuele III de Savoia, aliat al francezilor,
ocupă Vigevano, Pavia, Cremona şi Milano.
Spania şi Franţa declară ca indivizibile cele două
ramuri ale dinastiei de Bourbon (primul pact
de familie).
1734 Trupe franco-piemonteze ocupă Serravalle,
Novară şi Tortona, în timp ce alte trupe his-
pano-piemonteze ocupă Modena şi-i înving pe
austrieci la Parma, între timp, don Carlos de
Bourbon cucereşte Napoli, iar ruşii Danzigul;
francezii cuceresc Lorena, electoratul Trier şi
Philipsburg.
1735 înaintarea ruşilor pe Rin, dar francezii propun
încheierea unei păci.
1196
1736 Măria Tereza a Aastriei se căsătoreşte cu Francise
ΙΠ Ştefan deLorena, căruia îi este acordat tronul
Toscanei. Lorena este dată pe viaţă lui Leszczynski
(iar la moartea acestuia, Franţei) care renunţă la orice
pretenţie asupra Poloniei. 1738 încheierea
conflictului prin pacea de la Viena (XI). Suveranii de
Bourbon ai Spaniei obţin Ncapole şi Sicilia, precum
şi Stato dei Presidi. succesiune spanioli, războiul de,
la moartea regelui Spaniei, Carol II de Habsburg (
1700) care îl numise ca moştenitor universal pe Filip
de Anjou, nepotul lui Ludovic XIV, perspectiva unei
dinastii comune pentru Franţa şi Spania a provocat
reacţia împăratului Leopold I de Habsburg care a
pretins coroana pentru fiul său, Carol, ca
descendent al Habsburgilor, şi s-a aliat cu Frederic
III de Brandenburg (căruia i-a promis titlul de rege al
Prusiei), cu Anglia şi cu Olanda. După succesele iniţiale
franco-spaniole, a intervenit superioritatea militară
a Imperiului şi a aliaţilor săi, iar alegerea lui Carol ca
împărat (Carol VI) a întărit şi mai mult sprijinul acordat
Habsburgilor. în felul acesta, războiul s-a domolit lent,
printr-un compromis final care îi ceda tronul spaniol
lui Filip, dar cu preţul dezagregării posesiunilor spaniole
şi al unei slăbiri economice a Franţei.
1701 Susţinut de Franţa şi Bavaria, Filip de Anjou
intră în Madrid şi este încoronat ca rege al Spaniei
(Filip V). Anglia şi Olanda se aliază cu Austria.
1702 Trupele austriece, comandate de Eugeniu de
Savoia, ocupă Cremona. Anglia, Olanda şi
Imperiul declară război Franţei.
1703 La Hochstadt, franco-bavarezii îi înving pe
austrieci. Vittorio Amedeo II de Savoia se aliază
cu Austria şi ocupă Casale Monferrato. Portu-
galia declară şi ea război Franţei.
1704 Invazie franceză în Piemont. Gibraltarul este
cucerit de către englezi. La Hochstadt, austro-
englezii îi înfrâng pe franco-bavarezi.
1705 Englezii pun stăpânire pe Barcelona; Aragon,
Valencia şi Catalonia îl recunosc ca rege al
Spaniei pe Carol de Habsburg.
1706 La Ramillies, englezii, conduşi de ducele de
Malborough îi înving pe francezi. La Barcelona,
Carol de Habsburg este proclamat oficial rege
(Carol III). După un lung asediu al oraşului
Torino, Vittorio Amedeo II şi Eugeniu de Sa-
voia îi înving pe francezi.
1709 Francezii sunt învinşi de austro-englezi la
Malplaquet, aceasta fiind considerată bătălia
cea mat sângeroasă din sec.XVIII.
1711 Carol de Habsburg este ales împărat (Carol VI):
Anglia rupe alianţa cu Austria.
1713 Pacea de la Utrecht ( 11 .IV, v.) între Franţa şi
Anglia, Olanda, Prusia şi Savoia.
SUEDIA
1714 PaceadelaRastatt(7.m.,v.)întrcFranţaşiAustria,
ratificată de statele din Sfântul Imperiu Roman. Sucre,
Antonio José de, general venezuelean (Cumanà 1795-
Buruecos, Columbia, 1830). Discipol fidel al lui S.
Bolivar, a eliberat, prin bătălia de la Pichincha'( 1822),
Columbia şi Ecuador, iar prin cea de la Ayacucho ( 1824)
a pus capăt dominaţiei spaniole în America de Sud.
Preşedinte al Boliviei în 1826, a demisionat în 1828 şi
a susţinut proiectul Marii Columbă. A fost asasinat de
adversarii politici.
Sudan, stat în Africa central-estică. Sup. : 2 505 813 km2.
Pop. : 26 025 000 loc. Capii. : Khartoum. Limba: araba.
Kelig. : musulmană, în S. animistă şi catolică. Vecini: N
Egipt, V Libia, Ciad şi Republica Centrafricană, S Zair,
Uganda şi Kenya, E Etiopia şi Marea Roşie. Forma de
stat: republică islamică.
Moştenitoare a vechii Nubii şi a unei tradiţii de stat
iniţial creştin şi, apoi, musulman, S. actual se află într-o
situaţie dificilă datorită contradicţiilor dintre Nordul
musulman şi Sudul animist şi creştin, sec. IX Fost
leagăn al civilizaţiei egiptene din Nubia, a fost
islamizat de arabi. Ulterior, a făcut parte din regatele
mandingo şi songhai. 1820 Cucerirea ţării de către
sultanul Egiptului,
Mehmet Ali.
1881-1898
Răscoala lui Mahdi (Muhammad Ahmad ibn Abd
Allah) împotriva anglo-egiptenilor. Englezii
restabilesc dominaţia anglo-egipteană. 1922 După
ce Egiptul devine independent, S. este sfâşiat de
luptele dintre susţinătorii anexării ţării la Egipt şi cei
care doreau independenţa. 1956 S. obţine
independenţa sub conducerea partidului Umma
(mahdist).
1958 Lovitură de stat militară a generalului I. Abbud.
1964 Militarii conservatori iau puterea. 1969-1985
Colonelul G. Nimeyri instaurează un regim dictatorial
monopartid şi, în 1972, acordă autonomie regiunii
din S (cu populaţie majoritar creştină), unde, însă,
islamizarea treptată a S. dă naştere ( 1983) unei
violente gherile autonomiste condusă de Armata
Populară de Eliberare a Sudanului (SPLA). 1985-1989
Lovitură de stat a generalului O. al-Bashir care
începe tratative cu SPLA. în pragul adoptării
unei soluţionări paşnice a conflictelor, o nouă
lovitură de stat aduce la putere Frontul Islamic
Naţional condus de H. al-Turabi, care refuză
orice variantă de compromis, strânge relaţiile
cu Iranul şi face din S. unul dintre punctele de
referinţă ale fundamentalismului internaţional.
1990-1993
înăsprirea represiunii în Sudul creştin şi spriji-
nul acordat terorismului islamic internaţional fac
ca S. să fie izolat din punct de vedere diplomatic.
1993-1995
Consiliul Revoluţiei, aflat la putere din 1989,
se dizolvă şi se reinstalează la preşedinţie O.
al-Bashir. După 12 ani de război civil şi peste
un milion de morţi, este semnat un armistiţiu
între părţi.
1996 Alegeri boicotate de forţele din opoziţie îl con-
firmă ca preşedinte pe al-Bashir.
1997 Reluarea războiului civil: sprijinită de Etiopia,
Eritrea şi Uganda, SPLA pune stăpânire pe 2\3
din regiunea meridională.
1998-1999
La Addis Abeba şi Nairobi se desfăşoară fără
succes negocieri între SPLA şi autorităţile de
la Khartoum.
Sudeţi, regiune muntoasă a Boemiei care, după primul
război mondial, a făcut parte din Cehoslovacia, locuită
de 3 milioane de germani (urmaşi ai coloniştilor stabiliţi
aici în sec. XIII) şi de 800 000 de cehi. începând din
1937, Hitler a cerut anexarea S. la Germania, în înţelegere
cu şeful naţionaliştilor germani din regiune, K. Henlein.
Conferinţa de la München (29.IX.1938, v.) a ratificat
pe plan internaţional trecerea S. la Germania; după al
doilea război mondial, regiunea S. a fost anexată din
nou la Cehoslovacia reîntregită, cu o populaţie de numai
300 000 de germani.
Südtiroler Volkspartei (Partidul Popular din Tirolul
de Sud), partid politic fondat în 1945 pentru a repre-
zenta minoritatea etnică de limbă germană din regiunea
Alto Adige (Tirolul de Sud). De orientare creştină, a
apărat cu dârzenie cultura locală, cerând iniţial anexarea
regiunii Alto Adige-Tirolul de Sud la Austria, apoi
militând pentru o autonomie sporită. Condus timp
îndelungat de S. Magnago, SVP obţine înfiinţarea regiu-
nii autonome Trentino-Alto Adige (1948), cu compe-
tenţe speciale pentru provincia Bolzano. Suedia, stat
în nordul Europei. Sup.: 410 929 km2. Pop.: 8 827
000 loc. Capitala: Stockholm. Limba: suedeza.
Relig.: protestantă. Graniţe: N Norvegia şi Finlanda,
E Finlanda şi Marea Baltică, S Marea Baltică, V
Norvegia. Forma de stat: monarhie constituţională.
Regiune legată de prezenţa vikingilor, S. a beneficiat de
o unitate naţională solidă începând din sec. XVI, la
concurenţă cu Danemarca, până când a devenit, în sec.
XVII, puterea hegemonă a Balticii, cu un rol de prima
mână în politica europeană, în sec. XIX şi XX, dezvol-
tarea industrială a fost însoţită de creşterea consensului
în spiritul social-democraţiei care a făcut din S. unul
dintre modelele pentru Welfare State, în politica externă,
1197
SUEDIA
S. s-a păstrat într-o politică inflexibilă de neutralitate
care a ţinut-o departe de marile conflicte mondiale.
sec. VII-X
Epoca vikingilor şi începerea procesului de
unificare politică a diferitelor regiuni.
1008 Convertire la creştinism a regelui Olaf H.
1157 Erik IX începe cucerirea Finlandei.
1248-1266
Regenţa lui Birger Jarl, întemeietor al oraşului
Stockholm, autor al unificării ţârii şi prim suve-
ran al dinastiei Folkung.
1319 Regele Magnus Eriksson realizează unirea
Norvegiei cu Suedia.
1359 Convocarea la Kalmar a unui parlament care
să împiedice instaurarea absolutismului regal.
1389 Margareta a Danemarcei şi Norvegiei este
proclamată regină a Suediei, în 1397, ea va pro-
clama Unirea de la Kalmar a celor trei state, aceasta
rămânând în vigoare până în 1523, sub hegemonia
Danemarcei care, printr-o politică antigermana, a
dăunat intereselor comerciale ale S.
sec. XV
Creşterea sentimentelor antidaneze şi revolte
periodice.
1523-1560
Gustav Vasa, după ce a condus o răscoală indc-
pendentistă şi antidaneză (declanşată în 1520),
fondează un stat naţional sub domnia dinastiei
Vasa Tot el introduce reforma protestantă (1536).
1560-1569
Erik XIV promovează o politică de expansiune
economică şi militară a S. în zona Mării Baltice,
dar este detronat din cauza despotismului său
exagerat. I-a urmat Johan III ( 1569-1592).
1592-1600
Sigismund Vasa, educat în spirit catolic, reu-
neşte sub aceeaşi coroană regatele S. şi Poloniei
şi încearcă să reinstaureze catolicismul in S.,
dar este detronat.
1600-1611
Carol IX iniţiază o serie de reforme administrative.
1611-1632
Domnia lui Gustav II Adolf care modernizează armata
şi întăreşte industria minieră. Intervine militar
împotriva Rusiei (de la care obţine Ingria, Estonia şi
Karelia orientală, 1617), Poloniei (de la care ia Riga şi
Livonia, 1629) şi casei de Habsburg, în timpul
Războiului de treizeci de ani. Şirul victoriilor
suedeze se întrerupe prin moartea regelui în bătălia de
la Liitzen. 1632-1654
Domnia reginei Christina care adoptă unele
măsuri în favoarea marii nobilimii, îi ia Dane-
1198
mareei insula Gotland şi lutlanda (1648-1645) şi încheie
pacea din Westfalia ( 1648) prin care S. obţine şi
Pomerania, Bremen şi Verden. S. devine stăpână
peste Marea Baltică. 1654-1718
în timpul domniei lui Carol X (1654-1660), Carol
XI (1660-1697) şi Carol XII (1697-1718), S. îşi
continuă războaiele împotriva statelor vecine. Prin
pacea de la Roskilde ( 1658), ia de la Danemarca
regiunile sudice ale Peninsulei Scandinave (Scania,
Blekinge, Bohuslan); îi învinge pe ruşi laNarva şi-şi
întăreşte dominaţia asupra Mării Baltice (1700);
invadează Norvegia (1718). sec. XVIII
Perioadă de pierderi teritoriale. Prin pacea de la
Nystad (1721), încheiată după cel de-al doilea
război nordic, cedează Rusiei Karelia, Ingria,
Estonia şi Livonia; în 1743 pierde aproape toată
Finlanda. Pe plan intern, situaţia politică se
îndreaptă spre un stat constituţional: Frederik I
( 1720-1751) acceptă să supună coroana contro-
lului din partea parlamentului; Gustav 111(1711-
1792) devine un despot luminat, interzice tortura,
acordă libertate tiparului şi toleranţă religioasă.
1792-1818
Gustav IV Adolf participă la coaliţiile antina-
poleoniene; detronat, i-a urmat Carol XIII
( 1809-1818) care continuă separarea puterilor
şi acordarea diferitelor libertăţi şi, în 1810, îl
desemnează ca succesor al său pe generalul
francez J.B. Bernadette.
1815 La Congresul de la Viena, suedezii pierd ulti-
mele posesiuni din Pomerania şi din Finlanda.
S. dobândeşte, însă, controlul asupra Norvegiei.
1818-1844
Bernadette domneşte sub numele de Carol XIV.
Prin el şi prin succesorul său, Carol XV (l859-
1872), S. se bucură de o dezvoltare economică
(politica liberului schimb), iniţierea unei dia-
lectici moderne între partidele liberale şi cele
conservatoare, adoptarea unui sistem parla-
mentar bicameral ( 1866).
1872-1909
Domnia lui Oskar II. Este fondat Partidul
Social-Democrat ( 1889); criza agricolă din anii
'80 provoacă emigrarea multor suedezi către
America de Nord; se realizează o detaşare de
Norvegia, statul suedez devenind pe deplin in-
dependent (1905).
1907-1950
Domnia lui Gustav V. S. îşi menţine neutralita-
tea în amândouă războaiele mondiale şi sprijină

iniţiativele Crucii Roşii. Continuă democrati-
zarea vieţii politice prin introducerea sufragiului
universal (bărbaţi, 1909, femei, 1918); măsuri
sociale (1918: ziua de lucru de opt orc).
1920-1976
Social-democraţii formează guvernul prin H.
Branting (1920-1923), premisă a unei domi-
naţii politice neîntrerupte prin A. Hansson (l932-
1946), T. Erlander (1946-1969) şi O. Palme
(1969-1976), orientată spce dublul obiectiv, al
unei stricte neutralităţi şi al construirii unui
foarte avansat stat social. Din 1950 până în
1973 domneşte Gustav VI Adolf; în 1973 urcă
pe tron Carol XVI Gustav.
1976 înfrângere electorală a social-democraţilor de
către partidele „burgheze" (centristi, liberali şi
conservatori).
1982-1990
Social-democraţii revin la guvernare prin O.
Palme, care este asasinat în 1986; îl înlocuieşte
I. Carlsson. începe o perioadă de dezbateri
asupra modelului de stat (greve, contestarea
fiscalităţii excesive).
1991 Victoria electorală a partidelor „burgheze" şi
formarea guvernului conservator al lui C. Bildt,
datorită unui program de reducere a impozitelor
şi de renunţare la statul social.
1994 Revin la putere social-democraţii, care vor duce
o politică de austeritate. Semnarea acordului
pentru intrarea în UE (intrat în vigoare la
1.1.1995).
1996 G. Persson (ministrul de finanţe şi iniţiatorul
noii politici de austeritate a social-democraţilor)
îl înlocuieşte pe demisionarul I. Carlsson la
conducerea partidului şi a guvernului.
1997 S. decide să renunţe la cele 12 centrale nucleare
pe care le poseda. Schimbare radicală a liniei
politice a premierului Persson provocată de
apropierea alegerilor din 1998: reîntoarcerea la
statul social şi eradicarea şomajului, obiective
prioritare ale guvernului.
1999 Guvernul Persson nu acceptă aderarea la mone-
da euro.
Suetonius Tranquillus, Caius, biograf roman (n. cea
70-m.cca 140). Secretar particular al lui Hadrian, a scris
8 cărţi din Vieţile Cezarilor, conţinând biografiile lui
lulius Caesar şi ale primilor 11 împăraţi, alcătuite prin
utilizarea documentelor de arhivă şi dând o atenţie
deosebită vieţii particulare şi trăsăturilor morale ale
personajelor: are, în general, o atitudine ostilă faţă de
dinastia iulio-claudică şi a Flavienior. suevi (suebi)
vechi populaţii germanice (alamani, semnoni, hermunduri,
cvazi, vangioni, marcomani şi nemeţi) sta-
SUFRAGIU UNIVERSAL
bilite în sec. II î.Hr. în regiunea Brandenburg, în 58 î.Hr,
Caesar a respins în Gallia un atac al lor condus de
Ariovist. în 400 d.Hr., stabiliţi în Spania, şi-au format
un regat care, în sec. VI, s-a contopit cu cel al vizigoţilor.
Suez, canalul de, canal artificial, lung de 169 km, care
leagă Marea Roşie de Marea Mediterană. Compania
Universală pentru Canalul Maritim de S., fondată în
1854 de francezul F. de Lesseps, a început lucrările de
escavare în 1859, după proiectul arhitectului italian L.
Negrelii; inaugurarea a avut loc în 1869. Convenţia de
la Constantinopol, din 1888, a conferit c. de S. un
regim juridic internaţional, dar, în realitate, controlul a
aparţinut Angliei care, încă din 1875, cumpărase
pachetul de acţiuni deţinut de partea egipteană. La
23.VII. 1956, c. de S. a fost naţionalizat de G. Nasser;
în replică, Franţa şi Marca Britanic au intervenit militar
debarcând la Port Said, in zona Suezului (XI), conco-
mitent cu atacul israelian din Sinai (v. arabo-israeliene,
războaie), dar a trebuit să se retragă sub presiunea
conjugată a SUA şi a URSS.
sufisin, cuvânt (arab.: suf, lână, cu referire Ia haina de
lână purtată de asceţi) utilizat pentru a indica o mare
varietate de curente, confrerii religioase şi şcoli filoso-
fice musulmane, care au în comun trăsături mistice şi
ezoterice şi asupra cărora au avut influenţă monahis-
mul creştin, gnosticismul şi erezia maniheistă. S. acţio-
nează printr-o respectare rigidă şi întocmai a legii pe
care se bazează islamismul ortodox. Reprezentant de
seamăafostal-Ghazali(1508-l 111 ); în s. îşi are origi-
nea confreria senussilor (v.) fondată în sec. XIX.
sufragete, mişcare feministă engleză care, începând
din a două jumătate a sec. XIX a încercat să obţină
dreptul de vot şi pentru femei. Primele organizaţii au
fost fondate de John Stuart Mill în 1865, dar mişcarea
s-a impus în atenţia opiniei publice prin îndrăzneaţă
acţiune a lui E. Pankhurst, care a fondat, în 1903, Wo-
men's Social and Political Union (WSPU, Uniunea so-
cială şi politică a femeilor) şi a organizat până în 1914
o serie de manifestaţii publice de un mare răsunet. In
Marea Britanic, a fost acordat, în 1918, drept de vot
femeilor măritate, în vârstă de cel puţin 30 de ani, iar în
1928 acesta a fost extins la toate femeile. sufragiu
universa], acordarea dreptului de vot întregii populaţii
majore dintr-o anumită ţară. S. u. a fost o revendicare
a democraţilor de stânga şi a mişcării socialiste şi s-a
impus cu greutate în faţa sufragiului limitat pe bază
cenzitară. în ţările europene, a început să fie prevăzut
în legislaţie (iniţial limitat la bărbaţi) începând de la
jumătatea sec. XIX, iar în ajunul primului război
mondial aproape toate ţările occidentale îl
adoptaseră, în Italia, dreptul de vot a fost extins în
1912 la toţi bărbaţii majori ştiutori de carte şi la anal-
fabeţii de peste treizeci de ani care satisfăcuseră stagiul
1199
SUHARTO

militar, între cele două războaie mondiale, sufragiul Marius. Ca răspuns, S. care plecase deja din Roma, a
pentru femei a fost acordat în Austria, Germania, Marea pornit în marş cu armata sa împotriva capitalei, i-apus
Britanic, Irlanda, Olanda, Spania, Suedia şi Rusia şi, în pe fugă pe susţinătorii lui Marius şi a consolidat aris-
ajunul celui dc-al doilea război mondial, în Belgia, Franţa tocraţia senatorială. A plecat, după aceea, în Grecia,
şi Italia. unde, în 85, a încheiat victorios conflictul de acolo,
întors în Italia, în 83, i-a învins pe partizanii lui Marius
ACORDAREA SUFRAGIULUI UNIVERSAL care, în absenţa lui, recuceriseră puterea: i-a recâştigat
PENTRU BĂRBAŢI ŞI FEMEI ÎN de partea lui pe italici şi şi-a zdrobit adversarii la Porta
UNELE ŢĂRI EUROPENE Collina, proclamându-se, după aceea, dictator (82). •
(ara bărbafi femei Reformele lui Sulla, în cei doi ani care au urmat,
după eliminarea sistematică a celor care aparţineau fac-
Austria 1907 1918 ţiunii populare, a promulgat o serie de reforme: a sub-
Belgia 1893 1948 minat poziţia tribunilor plebei impunând necesitatea
Danemarca 1849 1915 unei aprobări a Senatului pentru propunerilor de noi
Franţa 1852 1945 legi venite din partea lor şi interzicând accesul la magis-
Germania 1871 1919 traturile superioare foştilor tribuni; a mărit numărul
senatorilor de la cifra tradiţională de 300 la 600, numărul
Irlanda 1918 1922
pretorilor la 8 şi cel al cvestorilor la 20, pentru a face
Italia 1918 1945 faţă nevoilor de guvernare a provinciilor fără a recurge
Marea Britanie 1918 1928 la prelungirea numirilor în funcţii; a întărit controlul
Norvegia 1898 1915 Senatului asupra magistraţilor din provincie. După reali-
Olanda 1917 1919 zarea acestor reforme, S. a renunţat la puterile extraor-
Rusia 1917 1917 dinare ce-i fuseseră conferite; a fost consul, în 80, iar în
Spania 1890 1930 79 s-a retras din viaţa publică. Reformele sale au fost
abolite în 70 de Pompeius.
Suedia 1909 1918
Sully, Maximilien de Béthune, baron de Rosny ţi duce
Suharto, general şi om politic indonezian (Yogyakarta, de, om politic francez (Rosny-sur-Scine, 1559-Villebon
Java, 1921). Şef de stat-major al armatei, a organizat, 1641 ). Calvinist, consilier al lui Henric IV, devine admi-
în 1965, o lovitură de stat prin care a redus foarte nistrator al finanţelor publice ( 1598), reechilibrând bu-
multe dintre atribuţiile preşedintelui Sukarno şi a trecut getul statului. A stimulat agricultura şi a dotat ţara cu
la o reprimare sângeroasă a comuniştilor, instaurând o drumuri şi cu canale. Prin introducerea aşa-numitului
dictatură filooccidentală de lungă durată. Şi-a anunţat impozit paulette ( 1604), care permitea cumpărarea şi
retragerea de la conducere în anul 1998. Sukarno, transmiterea ereditară a funcţiilor publice, a pus bazele
Ahmed, om politic indonezian (Subaraja, Java, 1901 alianţei dintre suveran şi birocraţie. sultan, termen
-Djakarta 1970). Şef al Partidului Naţionalist, a condus (arab.: autoritate) utilizat de turcii scl-giucizi cu
lupta de eliberare împotriva dominaţiei coloniale referire la suveran şi preluat de turcii otomani pentru
olandeze, în 1945, a proclamat independenţa a-1 denumi pe împăratul lor. sumerieni, vechi popor
Indoneziei, iar în 1949 a fost ales preşedinte al repu- asiatic, originar, probabil, din munţii Zagros, între
blicii. Susţinător al unei politici externe neutraliste, a Turcia şi Iran, care, începând de la jumătatea mileniului
organizat (1955) conferinţa de la Bandung a mişcării ţărilor IV î.Hr., a dat viaţă, în Mesopotamia inferioară, primei
nealiniate. A fost demis de militarii filooccidcntali care culturi urbane, într-o fază de început, (3500-3000 î.Hr.),
au luat puterea în octombrie 1965, menţinându-1 formal dominată de oraşul Uruk, s. cunosc o dezvoltare
în funcţia de preşedinte până în 1968. Sulla, Lucius demografică şi comercială deosebită prin întemeierea
Cornelius, om politic roman (Roma cea 138-Cumae unor aşezări de colonişti în zonele elamite, asiriene şi în
78 î.Hr.). Cvestor aflat sub ordinele lui Marius în cea anatoliană de răsărit O criză intervine între sfârşitul
Numidia (107), a avut un rol decisiv în constrângerea mileniului IV şi începutul mileniului III Î.Hr. (epoca
lui lugurtha să se predea în 105. Căsătorit cu Cecilia dinastică timpurie), prin oprirea bruscă a creşterii
Metella (89), a pătruns în una dintre cele mai populaţiei şi stagnarea activităţii comerciale. •
puternice familii din oligarhia romană, în timpul Apogeul sumerienilor. După depăşirea acestui mo-
„războiului aliaţilor" (90-88), a supus Samnium şi a ment critic, restul mileniului III î.Hr. a reprezentat faza
fost ales consul (88). După izbucnirea războiului cu de înflorire maximă a civilizaţiei s. în această perioadă,
Mitridate, facţiunea populară a adoptat o lege prin scrierea, prezentă deja în secolele precedente sub formă
care i se lua comanda operaţiunilor, atribuind-o lui pictografică, s-a transformat într-un sistem fonetic
1200

silabic care folosea caractere cuneiforme. Faţă de epoca
Uruk, în mileniul III situaţia politică a fost caracterizată
de un policentrism accentuat, printr-o serie de ora-
şe-state de dimensiuni mai mult sau mai puţin com-
parabile: la sud, Uruk, Ur, Eridu; în zona răsăriteană,
Lagaş şi Umma; mai la nord, Nippur, Kiş, Eshnuna.
Fiecare oraş era caracterizat de prezenţa unui templu
al divinităţii orăşeneşti respective şi era guvernat de un
rege a cărui putere deriva direct de la învestitura divină.
• Ciocnirea cu akkadienii. Perioadele II şi III ale dinas-
tiilor timpurii (respectiv 2750-2600 şi 2600-2350 î.Hr.)
au fost caracterizate prin războaie de frontieră între
oraşe şi prin tentative de creare a unor hegemonii regio-
nale, cum ar fi puternica dominaţie a regelui din Uruk,
Lugalzaggisi (2350-2325 î.Hr.), care a cucerit Ur,
Umma, Nippur şi Lagaş, ajungând să controleze toată
Mesopotamia inferioară. La rândul său, Lugalzaggisi a
fost învins de Sargon, fondatorul imperiului akkadian
(v. akkadicni) care a inaugurat epoca supunerii oraşelor
sumeriene faţă de dinastia din Akkad (233 5-2193 î.Hr.).
După slăbirea imperiului akkadian datorită invaziei
gutilor, s. şi-au redobândit autonomia (perioada neosu-
meriană, 2190-2000 î.Hr) sub dinastii locale.
• Domnia lui Ur-Nammu. Pluralitatea politică a fost
suprimată de Ur-Nammu (2112-2095 î.Hr), la început
guvernator în Ur din decizia regelui din Uruk, Utu-
chegal, care a unificat oraşele-cetăţi sumeriene într-un
imperiu centralizat. Ur-Nammu a dat primul cod de
legi organice şi a impus un sistem comun de măsuri şi
greutăţi. Imperiul Ur a intrat în criză sub domnia lui
Ibbi-Sin (2028-2004 î.Hr.) şi a suferit invazia amoriţilor
şi, apoi, a elamiţilor care 1-au cucerit.
Sun Yat-sen, supranumele lui Sun Wen, om politic
chinez (Hsiang-shan 1866-Pekin 1925). Originar dintr-o
familie de ţărani creştini, şi-a luat diploma în medicină
şi a beneficiat de o educaţie occidentală, fiind influenţat
în mod deosebit de gânditorii democraţi americani şi de
G. Mazzini. Convins că scoaterea Chinei de sub hege-
monia occidentală nu putea fi decât rodul democraţiei,
în 1894, şi-a început la Hong Kong activitatea revolu-
ţionară, aderând la o societate secretă al cărei obiectiv
era răsturnarea dinastiei Ch'ing care guverna China.
Descoperit, a fost obligat să părăsească ţara. în 1904,
a fondat în Japonia Liga Asociată (devenită Gomindan),
cu un program bazat pe cele „trei principii ale poporu-
lui": republică democratică, naţionalism, reformă agrară.
După izbucnirea revoluţiei (1911), s-a întors în China
şi a fost ales preşedinte al republicii. La Canton (Guang-
zhou), în 1917, a creat un nou guvern constituţional, în
opoziţie faţă de cel de la Pekin, emanaţie a „seniorilor
războiului" din Nord. Obligat să se refugieze la Hong
Kong, s-a apropiat politic de URSS, de la care a primit
ajutoare economice şi militare substanţiale; în 1923, a
SUVERANITATE
stabilit o unitate de acţiune cu comuniştii împotriva
guvernului de la Pekin. A murit în timp ce pregătea
campania militară pentru unificarea ţării. sunniti,
curent ortodox majoritar al islamismului (v.):
recunoaşte, spre deosebire de şuţi, succesiunea califilor
de după 'Aii şi respectă Sunna care cuprinde învăţăturile
lui Mahomed, carte inspirată de Dumnezeu, cu putere
de lege egală cu cea a Coranului. Suppiluliuma I, rege
hitit (cea 1370-1342 î.Hr). Urcat pe tron la o vârstă
fragedă, a făcut ca dominaţia hitită să ajungă la cea
mai mare extindere şi putere. A supus statul hunt
Mitanni şi întreaga Sirie meridională. Surinam, stat în
America de Sud. Sup.: 163 820 km2. Pop. : 423 000
loc. Capii. : Paramaribo. Limba: olandeza, talki-talki.
Relig.: creştină. Vecini: V Guyana, S Brazilia, E Guyana
Franceză, N Oceanul Atlantic. Forma de stal:
republică. Fostă posesiune, din 1667, a Olandei, sub
numele de Guyana Olandeză, a cunoscut un important
amalgam de populaţii prin aducerea mâinii de lucru
indiene şi indoneziene (sec. XIX). A dobândit o auto-
nomie internă deplină în 1954 şi, în 1975, a devenit
independentă sub numele de S. în 1980, o lovitură de
stat suspenda libertăţile democratice prin înfiinţarea unui
consiliu militar condus de colonelul D. Bouterse care a
dus la îndepărtarea s. de lumea occidentală. O perioadă
de instabilitate generală, dominată de declanşarea unei
gherile violente din motive religioase şi rasiale se încheia
cu adoptarea unei noi constituţii (1987) şi cu alegeri
libere ( 1991 ) care consemnau victoria Frontului nou pen-
tru democraţie (coaliţie multictnică ostilă militarilor).
Noul preşedinte, R. Venetiaan, iniţia cu succes un proces
de pacificare internă şi de reapropiere de Occident, dar
în 1996. imediat după un nou succes electoral, partidul
său se dezmembra datorită divergenţelor interne, deschi-
zând calea spre numirea ca preşedinte a lui Jwijdenbosch
(din Partidul naţional democratic al fostului dictator
Bouterse), fost membru al juntei militare în anii '80.
Susa, oraş antic din Persia. Centru al culturii sumeriene
încă din mileniul IV î.Hr, între sec. XII şi VII a fost
capitala Blamului, în 640 î.Hr. a fost cucerit de asirianul
Assurbanipal. A căzut apoi sub dominaţia Babilonului
(612 î.Hr.)şi, după cucerirea persană, a devenit capitala
de iarnă a imperiului ahemenid. Sutri, donaţia de la,
document prin care, în 728, Liutprand, regele
longobarzilor, după ce cucerise regiunea Latium de la
bizantini, i-a donat papei Grigore II castelele Sutri,
Ameria, Bomarzo şi Orte. Prin tradiţie, această
donaţie este considerată începutul formării Statului
Bisericii.
suveranitate, puterea exclusivă şi nemijlocită de luare a
deciziei, autoritatea supremă aflată în vârful unei scări
ierarhice a puterilor. Evoluţia politică a termenului de s.
a coincis cu apariţia statului modern ca urmare a con-
1201
SUVOROV
centrării treptate a puterii în mâinile suveranului care
deţinea monopolul forţei. In sec. XVI şi XVII, în raport
cu accentuarea procesului de centralizare şi de concentrare
a puterii politice, s-au afirmat teorii ale caracterului
absolutist şi indivizibil al s.: J. Bodin şi Th. Hobbes au
susţinut, astfel, ca s. nu putea fi decât permanentă,
absolută, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. La
J.-J. Rousseau, în schimb, s. a devenit o entitate personală
şi abstractă (s. voinţei generale): de aceasta definiţie se
leagă conceptele de „s. populară" şi de „s. naţională".
Suvorov, Aleksandr Vasilievici, general rus (Moscova
1729-Sankt Petersburg 1800). A condus campaniile
împotriva turcilor ( 1768-1774 şi 1784-1792) şi 1-a în-
vins pe comandantul polonez T. Kosciuszko ( ! 792-
1794). In timpul campaniei napoleoniene din Italia,
din 1799, a învins de mai multe ori trupele franceze.
Sveatoslav, (n. 942 - m. 972) mare cneaz al Kievului
(964-972). A încercat să-i unifice pe slavi şi a plănuit
o expansiune către Dunăre şi Balcani; i-a învins pe
khazari (965) şi pe pecenegi (969), a ocupat Bulgaria
(967), dar a trebuit să renunţe la ea fiind învins la Silistra
(971) de împăratul bizantin loan I Tzimiskes.
Swaziland, stat în sudul Africii. Sup. : 17 363 km2. Pop. :
910 000 loc, din care 84 % swazi, 10 % zulù. Capii.:
Mbabane. Limba: siswati şi engleza (oficiale). Kelig.:
creştină (76 %). Graniţe: înconjurată aproape total de
Republica Sud-africana, se învecinează la NE cu
Mozambicul. Forma de stai: monarhic ereditară în cadrul
Commonwealth-ului britanic. S. îşi are originea în
populaţia bantu a swazilor care, stabiliţi la început
(sec. XVIII) pe râul Pongola, au fost alungaţi de năvălirea
zuluşilor şi s-au stabilit pe teritoriul actual sub condu-
1202
cerea lui Sobhuza I ( 1815-1838), întemeietor al regatului
swazi. Protectorat bur (Transvaal, 1894), apoi britanic
( 1903), din 1921 până în 1982 s-a aflat sub conducerea
regelui Sobhuza II. Suveranul s-a opus cu succes la expro-
prierile funciare şi miniere în favoarea albilor, chiar cu
preţul unei încetiniri a procesului de dobândire a indepen-
denţei faţă de Londra, obţinută in 1968. După ce a stimulat
creşterea economică favorizând pătrunderea în ţară a
capitalului sud-african, în 1973 Sobhuza a abrogat
garanţiile constituţionale. După moartea sa, a urmat o
îndelungată criză datorată succesiunii, după care ( 1986)
nou suveran Mswati III a trebuit să accepte reintrodu-
cerea unui sistem politic reprezentativ ( 1991 ). Alegerile
din 1993 au însemnat victoria formaţiunilor antiguverna-
mentale, la care Mswati a reacţionat scoţând în afara
legii partidele politice, în 1996, un val de greve a paralizat
ţara, obligându-1 pe rege să reia procesul de democratizare.
Sykes-Picot, acorduri secrete încheiate la 16. V. 1916, în
timpul primului război mondial, având drept consilieri
pe experţii în problemele Orientului Mijlociu, englezul
M. Sykes şi francezul G. Picot, în vederea unei viitoare
împărţiri a teritoriilor arabe din Imperiul otoman în sfere
de influenţă aparţinând Franţei şi Marii Britanii.
Syllabus (Sillabo), lista celor 80 de propoziţii conside-
rate inacceptabile de Biserica catolică, anexată la enci-
clica Quanta Cura a lui Pius IX (8.XII.1864). Printre
acestea se aflau afirmaţii referitoare la libertatea de
expresie, religie şi cult, la posibilitatea de a elimina
puterea temporală a Bisericii, la necesitatea acceptării
de către Biserică a progresului şi a liberalismului. S. a
devenit, astfel, simbolul confruntării dintre Biserică şi
mentalitatea politică liberală şi democratică.
şah, titlu persan rezervat regelui; utilizat încă din epoca
ahemenizilor (sec. VIII Î.Hr. ), a fost preluat de dinastia
safavizilor(sec.XVI).
Şah Jahan (n. 1592-Agra 1666), împărat moghul al
Indiei ( 1627-1666). Sub conducerea lui, imperiul
moghul a atins apogeul strălucirii, deşi a manifestat
primele semne de slăbiciune, după cum o
demonstrează pierderea provinciei Kandahar ( 1649).
Creator al faimosului mausoleu Taj Mahal din Agra, a
fost ţinut în captivitate, din 1658 până la moarte, de
către fiul său, Aurangzeb. şambelan, la început servitor
personal al regelui, având atribuţia de a se ocupa de
îngrijirea lui personală şi a apartamentelor sale. Pe
baza acestei strânse şi continue legături, ş. a devenit, în
Evul Mediu, unul din principalii demnitari de la curte,
căruia îi reveneau atribuţii legate de administrarea
patrimoniului personal al suveranilor şi de
reglementarea vieţii interne de la curte.
şapte ani, războiul de, cauzele războiului (1756-1763)
pot fi găsite în rivalitatea colonială dintre Anglia şi
Franţa, în dorinţa Austriei de a-şi recupera teritoriile
pierdute prin pacea de la Aachen (1748), în teama
Rusiei şi a Suediei faţă de puterea crescândă a Prusiei.
Conflictul, axat pe „răsturnarea alianţelor" şi pe acordu-
rile dintre Prusia şi Anglia (tratatul de la Westminster,
1.1756) şi dintre Franţa şi Austria (tratatele de la Ver-
sailles, V. 1756, V. 1757), a implicat patru continente:
s-a desfăşurat în Europa şi în coloniile americane, asia-
tice şi africane. Nu a modificat într-un mod semnificativ
stătu quo-M\ european, dar a însemnat un început al
primatului colonial britanic şi impunerea definitivă a
Prusiei ca putere continentală de prim ordin. Şapte
surori, expresie utilizată pentru a denumi grupul de
societăţi petrolifere (Exxon, Gulf, Mobil, Standard Oil
of California, Texaco din SUA şi British Petroleum şi
Royal-Dutch-Shell din Europa) care controlau
extracţia şi comerţul mondial de ţiţei brut până la
începutul anilor '70.
 PRINCIPALELE FAZE ALE RĂZBOIULUI DE ŞAPTE ANI
Sectorul european 1756-1757 După ce invadează Saxonia, Friederich II patrunde în
Boemia şl pune sub asediu Praga (V-VI),
dar este obligat să se retragă; Înfrânge trupele franco-ruse care scoseseră Manovra şi
Braunschweig de sub controlul englezilor.
1758 Alianţă între Austria şi Franţa (III), obligată de englezi să părăsească toate cuceririle de dincolo
de Rin. Frederic II respinge invazia ruşilor şi menţine controlul asupra Saxoniei şi Sileziei.
1759-1760 învins de francezi la Bergen şi de ruso-austrieci la Kunersdorf, Frederic II părăseşte Saxonia şi
Silezia. Ocuparea Berlinului de către ruşi.
1762 Anglia declară război Spaniei şi regatului Neapole. Frederic II semnează o pace separată cu noul
_____________ţar Petru III şi cu Suedia, apoi redobândeşte Silezia de la austrieci._______________________
Sectorul colonial american
1757-1758 Cucerirea de către francezi şi indieni a unor mici forturi engleze din regiunile centrale şi de Nord.
1758-1761 Englezii contraatacă ocupând, mai întâi, Louisburg (Noua Scoţie) şi Fort Duquesne (Ohio), apoi,
Quebec şi Guadelupa (1759). Prin capitularea oraşului Montreal (1761), francezii pierd toate
teritoriile canadiene.
1762_________Ocupaţie engleză tn Cuba. Martinica franceză şi Grenada.______________________________
Sectorul colonial asiatic
1757 Englezii ocupă Calcutta şl preiau controlul Tn Bengal şi Bihar.
1761 Asediu victorios englezesc asupra portului Pondichéry (posesiune franceză din 1759); englezii
preiau şi controlul asupra regiunii Deccan.
1762_________Englezii ocupă Manila (Filipino).___________________________________________________
Sectorul colonial african
1758-1760 Ocuparea de către englezi a Senegalului şi a Senegambiei franceze. ______________________
Tratate de pace 10.11.1763 Pacea de la Paris: Franţa cedează Angliei Acadia, Canada,
golful Saint Laurent, malul stâng al
fluviului Mississippi, o parte din Antile, Tobago, Dominica, Saint Vincent, Grenada, Grenadine,
Senegal, propriile ei baze din India; Spaniei n oferă Louisiana drept compensaţie pentru cedarea
forţată a Floridei către Anglia.
15.11.1763 Pacea de la Hubertsburg; Austria Ti confirmă Prusiei posesia asupra Sileziei.________________
ŞAPUR I
Şapur I, rege sasanid al Persici (241-272). A cucerit
Mesopotamia în 241 şi apoi a invadat Siria, dar a fost
învins de Furius Aquileius Timesitheus, prefectul pre-
toriului al lui Gordian III. în anul 260, în timpul
asediului Edessei, 1-a luat prizonier pe împăratul roman
Valerian ţinându-1 în detenţie pentru tot restul vieţii. A
trebuit, totuşi, să cedeze Mesopotamia şi Armenia lui
Odenat, principe al Palmyrei, aliat al romanilor.
Şapur II, rege sasanid al Persici (n. cea 310-Ctesifon
379). încălcând pacea cu romanii, încheiată la Nisibis, în
297, a invadat Armenia şi Mesopotamia luptându-se cu
ţcoali,
prezenta unei instituţii specifice pentru instruirea
tinerelor generaţii a fost un fenomen ieşit din comun în
istoria civilizaţii (v. educaţie).
• Scoală clasică ţi medievală. Abia la Atena, apoi în
lumea elenistică şi, în continuare, la Roma, s-a creat
pentru prima dată un sistem de educaţie. Profesorii (retori
şi sofişti) erau privaţi şi, deseori, itineranţi, dar disci-
plinele de învăţământ s-au specializat (cititul şi scrisul,
muzica, gimnastica). La Roma, în epoca imperială (sec.
III-IV), ş. au devenit publice şi foloseau ca învăţători
clerul creştin. În întreaga Antichitate clasică, instrucţia
şcolară era rezervată, totuşi, unor categorii sociale
restrânse, în perioada carolingiană, pentru acumularea
unor cunoştinţe chiar şi sumare a fost creat un sistem de
ş. care începea cu clasele primare şi acestea erau răs-
pândite la nivelul parohiilor. Treapta superioară asigura
formaţia literară, filosofică şi ştiinţifică conform schemei
din „trivium" (gramatica, retorica şi dialectica) şi din
„quadrivium" (aritmetica, geometria, muzica şi
astronomia); sistemul era completat prin formarea
teologică, în Occident, monopolul ecleziastic asupra ş.
populare a durat aproximativ până în sec. XVIII-XIX.
• Epoca modernă fi şcolarizarea, în sec.XI, au luat
fiinţă universităţile (v.), iar comunele au avut ş. laice, în
mediul umanist şi renascentist au fost celebre, de
exemplu, ş. lui Vittorino da Feltre şi a lui Guarino
Veronese. Reforma, prin pretenţia sa ca toţi credincioşii
să înveţe să citească astfel încât să aibă acces direct la
Sfânta Scriptură, a dat un impuls instrucţiei şcolare, în
mediul catolic, un rol decisiv 1-au avut iezuiţii care, pe
lângă faptul că au înfiinţat ş. pentru clasele conducătoare,
au provocat o dezbatere In care si-a făcut loc ideea unor
ş. deschise tuturor; teoretizată de Comenius (1592-
1670); ideea a fost pusă în practică de câteva congregaţii
ca aceea a oratorienilor sau cea a călugărilor din şcolile
creştine, în sec. XIX, s-a generalizat un sistem de ş.
primare publice cu scopul de a elimina analfabetismul
răspândit în rândurile populaţiei, în sec. XVUI-XIX, au
mai apărut şi experimente de grădiniţe (în Italia, prin
azilurile lui F. Aporii). Ş. superioară s-a înfiinţat şi ea în
1204
Constantin cel Mare şi cu împăraţii romani care i-au
urmat acestuia, până la Valens care 1-a învins în 373.
Şarpe monetar european, v. SME. Şcoala palatină,
instituţie dorită de Carol cel Mare în cadrul vastului
său proiect de încurajare a culturii (renaşterea
carolingiană). Aflată în palatul imperial din Aachen, i-a
reunit pe cei mai de seamă intelectuali ai vremii,
printre care se aflau Alcuin din York, primul rector al
scolii, Fredegisus, Rabanus Maurus, Paulus Diaconus,
Scot Eriugena.
sec. XIX, cu cele două modele fundamentale de „liceu"
orientat spre instruirea umanistă (luând ca exemplu
modelul francez, creat de Napoleon, în 1802) şi de
Realschule germană ( 1859), în care cultura generală se
materializa printr-o formaţie solidă tehnico-ştiinţifică. •
Şcoala în Italia. Organizarea sistemului şcolar italian se
datorează legii Casaţi (1859), concepută ca o unificare
a sistemelor de învăţământ din Lombardia şi Piemont
extinsă, apoi, la noul regat de după unire; ea prevedea
învăţământul primar public şi obligatoriu dat în grija
primăriilor din toate localităţile şi un sistem de învăţământ
secundar (gimnazial) şi liceal după modelul francez
(sectoarele tehnice erau marginale). După ce Legea
Ceppino, din 1877, reconfirma obligativitatea
învăţământului, extinzând-o până la 9 ani, legea Daneo-
Credaro, din 1911, trecea în grija statului ş. primară şi
rezolva astfel problema multor primării care nu-şi puteau
permite cheltuielile pentru învăţământ, creând
posibilitatea de a se lichida plaga analfabetismului (apre-
ciat la 38 % în momentul aprobării legii). Reforma Gentile,
din 1923, a introdus principiul examenului de stat şi,
conform unui sistem idealist, a dat întâietate formării
umaniste (prevăzând, totuşi, un liceu de profil real şi
pregătirea învăţătorilor în şcoli normale) şi, pe lângă
curriculumul şcolar care ducea la liceu şi la studiile
universitare, prevedea un parcurs separat, mai scurt, în
vederea „orientării către muncă". Cu toate acestea, abia
după cel de-al doilea război mondial ş. profesionale
propriu-zise, apărute datorită iniţiativei private şi având
structuri religioase, şi-au stabilit o specializare şi au fost
relansate în noua organizare regională după 1970. în
1962, introducerea ş. medii ( 12-14 ani) unice şi ridicarea
la 14 ani a vârstei obligatorii pentru frecventarea şcolii
au urmărit să garanteze tuturor tinerilor o instruire
comună de bază, dându-le tuturor posibilitatea de a avea
acces la forme de învăţământ superior, în pofida cererilor
de reformă a sistemului de studii, manifestate inclusiv în
forme extremiste prin protestele studenţeşti dintre anii
'60 şi '70 (v. contestaţiile tinerilor) şi formulate în mod
repetat de sectoarele cele mai implicate ale lumii sociale
şi culturale, ş. italiană (în special treapta preuni versitară)
sup
ramane, încă, în aşteptarea unei reforme de ansamblu
care s-o perfecţioneze definitiv faţă de modelul adoptat
prin reforma lui Gentile.
Bibliografie: D. Bertoni Jovinc, La scuola italiana
dai 1870 ai giorni nostri. Editori Riuniti, Roma 1975;
M. Ostcnc, Scuola italiana durante il fascismo, Latcrza,
Bari 1981.
Vezi şi: copilărie; educaţie; familie; muncă; tipar; uni-
versitate.
şeic, titlu arab (de \ashaik, bătrân), acordat atât şefilor
de trib sau guvernanţilor locali, cât şi persoanelor
remarcabile prin înţelepciune sau învăţătură, serbie,
denumirea sclavajului în epoca medievală. La
începutul Evului Mediu, servii erau proprietatea stă-
pânului lor care dispunea de ei după cum dorea. Nu
participau la viaţa publică, nu puteau intra în tagma
preoţească şi nu puteau poseda absolut nimic: le era
imposibil să ia în căsătorie persoane cu statut de om
liber, iar casa de pe pământul de care erau legaţi (aşa-
numita legătura de pământ) le era asigurată de stăpân,
începând din sec. X, sentimentul de nesiguranţă al
populaţiei, creat de repetatele năvăliri barbare şi de
raidurile unor bande înarmate de tâlhari a accentuat
tendinţa de aservire .voluntară a micilor proprietari liberi
în schimbul protecţiei din partea stăpânului. In docu-
mentele juridice din sec. ΧΠ-ΧΙΙΙ statutul de serv (şerb
- lat. servus, serbus) era caracterizat de trei trăsături
precise (formariajul, manomorta sau bunuri neimpo-
zabile şi capitaţia), deşi seniorii comiteau multe abuzuri
şi pretindeau mult mai mult decât atât. in sec. XIV s-au
răspândit taxa pe locuinţă şi obligaţia de a locui într-un
anumit loc, pentru a se evita dcpopularea pământurilor
senioriale, în Italia, începând din sec. XIII, comunele au
plătit seniorilor sume uriaşe de bani pentru eliberarea
sclavilor (eliberări colective), aceasta ducând la slăbirea
marilor moşii şi popularea oraşelor şi dând naştere unei
mişcări care, pe parcursul a o sută de ani a dus la dispariţia
ei. în Franţa, ş. a fost abolită formal în 1789; în Germania,
în 1791 ; în Rusia, ş denumită iobăgie a dispărut treptat
după măsurile luate de ţarul Alexandru II în 1861.
TAXE CARE REVENEAU ŞERBILOR
taxă/drept caracteristici _____________________
formariaj taxă consistentă plătită de şerb atunci când
se căsătorea cu o femeie aservită care
____________nu era tn proprietatea aceluiaşi stăpân
manomorta dreptul seniorului de a-şi însuşi o parte
(bunuri ne- (jumătate sau o treime) din bunurile care
impozabile) aparţineau unui şerb decedat
dijmă taxă arbitrară plătită stăpânului la date
(decimă) fixe proporţional cu bunurile şerbului
capitarie impozit plătit de şerb stăpânului „pentru
capul său". Taxă pe persoană, nu prea
mare, dar care consfinţea dependenţa
____________şerbului de stăpânul său.
____________
şerif, în Evul Mediu, funcţionar englez şi irlandez numit
de rege, apoi ales, cu competenţe administrative locale
şi judecătoreşti.
Şevardnadze, Eduard, om politic georgian (Marnati,
Lauchkutsky, 1928). Din 1985 până în 1990 a contri-
buit, ca ministru sovietic de externe, la politica de
destindere a lui Gorbaciov. Demisionar în 1991 pentru
a putea organiza o mişcare politică reformatoare, după
dizolvarea URSS, în 1992 a fost rechemat în patrie
pentru a-1 înlocui de fostul dictator Gamsahurdia, fiind
nevoit, în anii următori, să anihileze tentativele armate
ale acestuia de a reveni la putere, combinate cu gherila
declanşată de naţionaliştii abhazi. După promulgarea
unei noi constituţii şi realegerea sa ca preşedinte, Ş. a
iniţiat o politică de reprimare a puternicei mafii locale
şi de relansare a economiei naţionale aflate într-o situaţie
dezastruoasă, prin introducerea unei noi legislaţii libe-
rale în materie de proprietate şi de iniţiativă private,
şuţi, adepţi ai curentelor religioase islamice care se declară
susţinătoare ale dreptului califului 'Aii, ginerele lui
Mahomed, şi al descendenţilor săi ca singuri urmaşi
legitimi ai profetului după ce 'Ali a fost asasinat în anul
661. în centrul doctrinei s. se afla figura ima/n-ului,
şeful comunităţii şute, descendent din 'Ali şi din soţia
acestuia, Fatima, şi dotat cu isma, infailibilitate şi
ireproşabil din punct de vedere moral. Spre deosebire de
sunniti, s. nu recunosc Sunna, canea sfântă care cuprinde
tradiţia autentică referitoare la spusele şi la viaţa lui Maho-
med, împărţiţi în mai multe curente opuse, s. au controlat
şi politic diferite zone ale lumii musulmane: în Egipt,
dinastia s. fatimidă a creat în 969 un regat întins care a
rezistat până în 1171 ; în Iran, ş. safavizi au luat puterea
la începutul secolului XVI făcând ca şiismul să se răs-
pândească, el fiind şi astăzi religia dominantă; în Yemen,
s-a mai înregistrat şi curentul zaidiţilor. Astăzi repre-
zintă 10 % din numărul total al credincioşilor musul-
mani. Curentul principal este reprezentat de şiismul
prezent în Iran, cel care recunoaşte doisprezece imami
legitimi, descendenţi cu toţii ai lui 'Aii (ultimul imam,
Muhammad al-Mahdi, nu a murit în 874, ci doar a fost
ascuns vederii oamenilor). Din curentele şute cele mai
radicale fac parte druzii din Liban; ismailiţii care recunosc
doar şapte imami; ismailiţii nizari (în sec. XII, cunoscuţi
sub numele de „asasini", v, controlau regiunea de la sud-
vest de Marea Caspică şi au emigrat mai târziu în India)
care îl recunosc drept şef al lor pe Aga Khan.
1205
ŞINTOISM
şintoism, (din japoneză, shinto: calea spiritelor), religie
naţională japoneză, evoluată sub influenţa hindusă. Ş.
este bazat pe cultul unor zei cu o multitudine de înfăţi-
şări, ca şi al spiritelor şi strămoşilor (kann) totul legat
de H/I, clanul de sânge, de o mare importantă în^struc-
tura socio-politica a ţârii. Ş. a devenit un adevărat
instrument pentru asigurarea unităţii statale sub auto-
ritatea împăraţilor care, în sec. VIII, au făcut ca sărbă-
torile lui să fie oficializate, în sec.VIII, s-a procedat la
adunarea şi reelaborarea miturilor tradiţionale care sta-
bileau descendenţa divină a familiei imperiale: de-a
lungul unor liste lungi, se ajungea la primul împărat,
JimmuTenno, descendent din Amaterasu, zeiţa-Soare
aflată în fruntea tuturor katni. La trecerea în epoca
Meiji ( 1868) s. a devenit religie de stat. Când constituţia
din 1889 a consfinţit egalitatea tuturor religiilor în stat,
ş. a fost înălţat la rangul de cult patriotic, legat de
puternicul naţionalism japonez din prima jumătate a
sec. XX. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
americanii au obligat familia imperială japoneză să-şi
nege public originea divină. S. s-a reorganizat într-un
sens religios mai-strict şi s-a divizat în mai multe secte.
ţipai (sepoys), sau sipahis, trupele coloniale indiene
care au declanşat marea răscoală din 1857-1858 împo-
triva Companiei Indiilor, eveniment care a făcut coroana
britanică să-si asume administraţia directă a Indiei.
şogun, titlu acordat dictatorilor militari japonezi, formă
abreviată de la Sei-i-taj shogun, general trimis să lupte
împotriva barbarilor. Conferit, iniţial, doar pentru
durata unei campanii militare, în 1192 a fost conferit pe
viată lui Mimamoto Yorimoto, cu drept ereditar. Lua
naştere, astfel, şogunatul care a reprezentat, pentru mult
timp, adevărata putere politică japoneză. Principalele
dinastii şogunale au fost cele ale familiilor Kamamura
(1192-1332), Ashigaka (1338-1573) şi Tokugawa
( 1603-1668). Prin restauraţia imperială din a doua jumă-
tate a sec. XIX, titlul de ş. a fost abolit ( 1868), punân-
du-se capăt perioadei feudale din istoria tării. şomaj,
condiţia celui care nu are de lucru; în limbajul
economic se înţelege prin ş. diferenţa dintre numărul
locurilor de muncă disponibile şi cel al persoanelor
neocupate care-şi caută de lucru. • Şomajul .fenomen
tipic al economiilor moderne, în economia din Ancien
Régime exista fiziologic un număr mai mult sau mai
puţin consistent de indivizi neintegraţi sau înlăturaţi din
activitatea de producţie, constrânşi în unele cazuri să
ducă o viaţă de mizerie sau să emigreze. Problema era
însă relati vă, nefiind cunoscută separarea netă între
condiţia de integrare în muncă şi de ş. Ş. a devenit în
schimb o constantă a sistemelor care, o dată cu sec.
XVIII şi XIX, s-au îndreptat spre o economie
capitalistă şi industrializată, bazată pe o autentică piaţă
a muncii, într-un asemenea context, raportul dintre
1206
lucrătorii ocupaţi şi şomeri a fost legat în mod strict de
mersul în ansamblu al economiei, în timp ce ş. căpăta
caracter de adevărată plagă socială. Marea criză eco-
nomică din 1929, de ex., a determinat o creştere verti-
ginoasă a ş. în toată lumea (în SUA au existat 15 mi-
lioane de persoane fără lucru, iar în Germania 6 milioane).
• Şomajul in Italia, în Italia, ţară cu o economie agricolă
înapoiată şi cu o lentă dezvoltare industrială alături de
o dezvoltare demografică rapidă, a existat multă vreme
un excedent de populaţie activă faţă de locurile de muncă
disponibile, în anii 1880-1913 ş., alături de condiţiile
de viaţă precare, a fost unul dintre cauzele emigrării
(v.). Ea s-a manifestat vizibil în mod special în anii '30,
în paralel cu criza mondială, în perioada de după cel
dc-al doilea război mondial, în special în perioada de
reconstrucţie a ţării, ş. s-a redus simţitor (chiar dacă nu
s-a realizat niciodată o deplină integrare în muncă),
graţie unui val de migraţii interne, care a permis mâinii
de lucru excedentare din regiunile meridionale să-şi
găsească de lucru în aşa numitul „triunghi industrial"
(Torino-Milano-Gcnova). Limita minimă istorică a ş.
a fost atinsă în perioada de boom economic şi în tot
cursul anilor '60. Criza traversată de sistemul economic
naţional, începând cu anii '70 şi ca urmare a ei restruc
turările întreprinderilor iniţiate în anii '80 au contribuit
la o nouă creştere a ş., care, ca şi în alte ţări industrializate
din Europa (Franţa, Germania, Spania) în deceniul
următor a ajuns la cote mai mari de l O % din populaţia
activă, în timp ce se accentua fenomenul de lipsă tem
porară a locurilor de muncă.
• Politici împotriva şomajului. Lupta împotriva ş. a
devenit un element de bază al politicii statelor de tip
Welfare State, după ieşirea din condiţia de neutralitate
teoretizată de sistemul liberal pentru puterea publică.
Obiectivul angajării în totalitate a inspirat în felul acesta
la început politica lucrărilor publice, a formelor de
stimulare a investiţiilor productive în domenii speciale,
măsuri şi degrevări fiscale capabile să faciliteze anga
jarea tinerilor (contracte de formare), normative cu pri
vire la plasamentul obligatoriu al persoanelor cu han
dicap, la formarea profesională, la contractele de soli
daritate, pe lângă experimentarea unor forme excepţio
nale (blocarea concedierilor) sau forme cu tendinţă
permanentă de a amortiza efectele sociale ale ş. (ajutoare
de şomaj), în condiţiile revoluţiei informatice, a globali-
zării pieţelor şi a diviziunii internaţionale a muncii (pe
fundalul cărora, în faţa unor resorbţii periodice ale ş.,
lipsa locurilor de muncă apare însă ca o trăsătură struc
turală a societăţii postindustriale) şi determinată de
provocarea celor care promovează o formă nouă radicală
de liber-schimb, în anii '90, politica guvernelor progre
siste în materie de securitate socială şi a muncii a fost
reformulată în termeni de workfare: adică de promovare
ŞTEFAN I CEL SFÂNT
a unor noi iniţiative din partea întreprinzătorilor şi
deci şi a unor posibilităţi de muncă, mizând pe elemente
ca mobilitatea, part time, stimulente pentru investiţii.
Bibliografie E. Reyneri, Sociologia del mercato del
lavoro. II Mulino, Bologna 1996. şovinism, termen
(din fr: chauvinisme) care desemnează o atitudine
naţionalistă şi patriotică fanatică; folosit în a doua
jumătate a sec. XIX de publiciştii francezi, derivă de
la numele soldatului din armata lui Napoleon, N.
Chauvin, devenit proverbial pentru ataşamentul lui
absolut fată de mitul şi idealurile împăratului.
PAPI
Ştefan II, (m. Roma 757), papă (752-757). Pentru a
stăvili expansiunea longobarda, i-a cerut ajutor lui Pepin
cel Scurt (754) şi 1-a încoronat rege al francilor. Acesta
a descins în Italia şi, după ce 1-a învins pe Astolf,
regele longobarzilor (754-756), a dăruit pontifului o
parte din teritoriile cucerite ca prim nucleu al viitorului
Stat al Bisericii.
Ştefan V (m. Roma 891 ), papă (885-891 ). Nobil roman,
i-a urmat lui Adrian III în ciuda opoziţiei împăratului
Carol cel Gros. în 886, a obţinut de la împăratul bizan-
tin Leon VI demiterea lui Fotios, patriarhul Constan-
tinopolului. în timpul pontificatului său, dinastia caro-
lingiană s-a extins, dar Ş. a înşelat aşteptările lui Beren-
gari de Friuli şi Arnulf de Carintia, încoronându-1 ca
împărat pe Guido de Spoleto (891). Ştefan IX
(Frederic de Lorcna; n. începutul sec. Xl-m. Florenţa
1058), papă (1057-1058). Trimis la Constan-tinopol de
papa Leon IX împreună cu Umberto di Silva Candida
pentru a-1 excomunica pe patriarhul Constan-
tinopolului Mihail Cerularios prin care a început schisma
Bisericii din Orient (1054), a devenit apoi abate al
mănăstirii Montecassino şi cardinal (1057), o persona-
litate activă în grupul de reformatori romani care 1-a
sprijinit, ulterior, în alegerea ca papă. A murit după
numai sase luni de pontificat.
POLONIA
Ştefan I Bathory (n. 1533-Grodno 1586), rege al Poloniei
(1575-1586). Principe al Transilvaniei începând din
1571, datorită legăturii de rudenie cu regele polonez
Sigismund II, aversiunii sale faţă de suveranii de
Habsburg precum şi deosebitelor sale calităţi politice
şi militare, a fost ales de nobilimea poloneză ca succesor
la tronul lui Sigismund. încoronat în 1575, Ş. a obţinut
o serie de succese împotriva ţarului Ivan cel Groaznic,
urmărind să creeze un mare stat est-european capabil
şi să elibereze Ungaria de sub dominaţia turcească.
SERBIA
Ştefan IX Dusan (n. 1308-m. 1355), rege al Serbiei
(1331-1355). Detronat de tatăl său Ştefan VIII Decanski,
s-a aliat cu bulgarii şi s-a ridicat împotriva Imperiului
bizantin cucerind Macedonia, Albania, Epirul şi Thessalia
(1334-1348), constituind un stat sârb care se întindea
de la Dunăre până la golful Corint şi proclamându-se
„împărat al Serbiei şi al României" ( 1345). A promulgat
Codul lui Dusan ( 1349) în care a reunit dreptul cutumiar
sârb şi normele jurisprudenţei bizantine.
UNGARIA
Ştefan I cel Sfânt (Esztergom cea 969-Buda 1038),
rege al Ungariei (1001-1038). Fiu al lui Géza, duce
păgân al maghiarilor, a fost educat de mamă în spiritul
creştinismului. Recunoscut ca rege de papa Silvestru II şi
de împăratul Otto III, a creştinat regatul şi a înfiinţat o
administraţie solidă destinată să dureze timp de opt secole.
1207

Taaffe, Eduard von, om politic austriac (Viena 1833-
Ellischau, Boemia, 1895). Preşedinte al Consiliului de
miniştri al Austro-Ungariei în 1868-1870 şi, din nou,
în 1879-1893, a încercat să aplaneze conflictul cu mino-
rităţile etnice printr-o politică de concesii acordate aris-
tocraţiilor locale şi prin introducerea sufragiului universal,
dar împăratul Franz Joseph 1-a obligat să demisioneze.
tabără, adăpostul temporar al trupelor în corturi sau
barăci, eventual însoţit de acţiuni de apărare sau de
camuflare, în lumea romană planul taberei militare,
adesea semipermanentă (castra stativo), a furnizat
modelul pentru structura oraşelor în construcţie: o arie,
în general pătrată, înconjurată de un val de pământ sau
de un şanţ, cu patru porţi de acces (pretoria înspre
duşman; decumana porta pe latura opusă; la stânga şi
la dreapta) şi o reţea de drumuri inteme, în jurul unei
pieţe largi, centrale (for) şi direcţională înspre poarta
principală care lega pretoria de porta decumana şi
drumul care lega cele două porţi, din dreapta şi din
stânga.
Tacitus, Publias Cornelius, istoric roman (n. cea 55-
m. cea 120). A scris: Dialogus de oratoribus, în care a
încercat să prezinte drept cauze ale decadenţei imperiului
lipsa libertăţii şi oprimarea politică; De vita et morti-bus
/M/II Agricolae, 46 de capitole despre viaţa şi activitatea
socrului său, cuceritor al Britannici; Germania, un
mic volum în care sunt descrise obiceiurile germa-
nilor; Historiae, poate în 12 cărţi, din care s-au păstrat
doar primele patru şi începutul celui de-a cincea,
descriind evenimentele cuprinse între moartea lui Nero
şi cea a lui Domiţian (66-96); Annales, în 16 cărţi, din
care ne-au parvenit primele şi ultimele şase, cu
evenimentele petrecute de la moartea lui Augustus la
cea a lui Nero ( 16-68). Cu o mare incisivitate, T. a ştiut
să descrie caracterele şi să pătrundă chiar şi în sufletul
personajelor sale. Susţinător al taberei senatoriale, a văzut
în împăraţi dispariţia libertăţii şi triumful răului. Idealul
său politic a fost un principat care să rezulte din
concilierea monarhiei cu libertatea. Stilul lui T. este sobru,
plin de nerv, caracterizat prin concizie. T a d j i k i s t a n ,
s t a t î n A s i a C e n t r a l ă . S u p . : 143 100 km2.
Pop.: 5 836 000 loc. Capii.: Duşanbe. Limba: tadjika
şi rusa. Relig.: musulmană, predominant şută.
Vecini: V şi NV Uzbekistan, N Kârgâz-stan, E
China, S Afghanistan. Forma de stat: republică
prezidenţială. T. istoric, corespunzând vechilor
regiuni Sogdiana şi Bactriana, a fost o regiune de
frontieră a imperiului persan. Tadjicii au avut un rol
important în istoria afghana în perioada suveranilor
Ghurizi (sec. XII-XIII). T. a fost, apoi, anexat în
mare parte la banatul uzbek al Buharei (sec. XVI),
apoi la Rusia (sec. XIX). Alipit Turkestanului (1918)
şi ocupat de sovietici (1921), a fost teatrul, în 1932-
1925, revoluţiei basmacilor, încheiată complet abia
după constituirea T. ca republică federativă a URSS
( 1929). Proclamându-se republică suverană în 1990,
a devenit pe deplin independentă începând din 1991,
după dizolvarea URSS, şi a aderat la CSI. încă de la
început, viaţa T. independent a fost agitată din cauza
luptei pentru putere dintre fundamentalist]! musul-
mani ài lui S. Nuri (susţinut de mujaheddinii afghani)
şi conducerea comunistă reprezentată de I. Rahmanov,
sprijinit de Moscova. Sângerosul război civil (la care
au luat parte şi 20 000 de soldaţi ruşi) s-a încheiat în
1997 în urma unui acord de pace (semnat sub egida
ONU de părţile aflate în conflict) care prevedea
integrarea combatanţilor islamici în armata naţională,
constituirea unui guvern de unitate naţională, alegeri
libere în termen de un an.
Taft, William Howard, om politic american (Cincin-
nati 1857-Washington 1930). Republican, guvernator
în Filipine (1901-1904), a fost secretar de război sub
preşedinţia lui Th. Roosevelt ( 1904-1908), care 1-a sus-
ţinut în alegerea ca preşedinte în 1908, dar, dezamăgit
de conservatorismul său, nu 1-a mai susţinut şi în 1913,
când a fost învins de democratul Th. W. Wilson, în
politica externă a practicat „diplomaţia dolarului",
sprijinind guvernele dictatoriale din America Latină şi
transformându-le în garanţi ai intereselor economico-
financiare nord-americane în regiune. Tagliacozzo,
localitate italiană din regiunea Abruzzo în care, la
23.VIII. 1268, Carol I de Anjou 1-a învins pe Conrad
IV de Suabia, punând capăt dinastiei Hohen-staufen şi
pretenţiei sale de a recuceri tronul Siciliei. Taine,
Hippoly te-Adolphe, istoric şi filosof francez
(Vouziers, Ardenne, 1828-Paris 1893). Adept al po-
zitivismului, a susţinut că viaţa spirituală depinde de
factori naturali, cum ar fi elima şi rasa umană, ca şi de
mediul social, în Originele Fran/ei contemporane (6
vol., 1876-1894), a dato interpretare conservatoare şi
antiiacobină a Revoluţiei franceze. taipinilor (T'ai-
p'ing), răscoala, izbucnită în China, în 1849-1864.
Având o bază ţărănească şi susţinând un fel de
comunism pe fond religios, s-a răspândit în tot sudul
Chinei şi, în 1853, a proclamat la Nankin întemeierea
Imperiului Celest al Marii Păci (T'ai-p 'mg). Pe lângă
expropierea marilor latifundii, răsculaţii cereau şi
adoptarea altor măsuri (interzicerea comerţului cu
opiu, anularea privilegiilor occidentale în China) care
loveau în interesele puterilor colonialiste. Răscoala, în
faţa căreia forţele imperiale rămăseseră neputincioase,
a putut fi înăbuşită doar datorită ajutorului militar al
ţărilor occidentale.

Taiwan, stat insular din Asia de est, format din insulele
Taiwan şi arhipelagul Pescadores. Sup. : 36 000 km2.
Pop.: 1\ 220 000 loc. Capii.; Taipei. Limba: chineza
modernă standard. Religie: confucianism şi taoisrn
(49%), budism (43%). Poziţie geografică: între M^ea
Chinei de Est şi cea de Sud, separată de coasta chineză
prin strâmtoarea Formosa. Forma de stat: republică
prezidenţială. Insula T., locuită de popoare din ramura
etnică indoneziana, a fost colonizată de ţăranii chinezi
din Fujian în sec. XVI. în 1590, navigatorii portughezi
venind din Macao i-au pus numele Formosa (port.,
frumoasă). A urmat, în 1624, stabilirea aici a olandezilor
şi a japonezilor, alungaţi, între 1662 şi 1683, de piratul
chinez Koxinga care şi-a întemeiat propriul regat, apoi
teritoriul a fost anexat de China, în 1895, dominaţia
chineză a fost întreruptă de anexarea la Japonia, ca
urmare a tratatului de la Shimonoseki. După ce
comunişti i au luat puterea la Pekin ( 1949), guvernul şi
armata Kuomintagului s-au refugiat în insulă, creând
China Naţionalistă cu ajutorul SUA, care au făcut din
acest stat un avanpost al Războiului rece. Preşedintele
Chiang Kai-shek a reuşit să obţină recunoaşterea marilor
puteri occidentale drept unic reprezentant al poporului
chinez (1950) şi a iniţiat industrializarea tării printr-o
dictatură rigidă bazată pe legea marţială, în 1971, în
urma reluării relaţiilor dintre chinezi şi americani, T.
şi-a pierdut locul pe care-1 deţinea în ONU în favoarea
Republicii Populare Chineze, începând din 1975, anul
morţii lui Chiang Kai-shek, până în 1988, la putere s-a
aflat fiul acestuia, Ciang Cing-kuo. în 1978, SUA şi-au
retras trupele pe care le aveau pe teritoriul T. între
timp, în T. s-a înregistrat o puternică dezvoltare
industrială, tehnologică şi financiară, ceea ce a dus la
stabilirea de relaţii comerciale cu China.între anii '80 şi
'90, a început şi un proces de democratizare (1987:
abolirea legii marţiale; 1990: abolirea ultimelor legi
excepţionale rămase în vigoare; 1991: proclamarea
încetării stării de război cu China). Alegerile libere
(1991, 1993 şi 1995), chiar dacă au confirmat rolul
conducător al Kuomintagului, au reprezentat creşterea
puterii Partidului Democratic Progresist, adept al unei
reconcilieri rapide cu China.
talion, pedeapsă constând în aplicarea pentru cei vino-
vaţi a aceluiaşi tratament la care ei i-au supus pe alţii.
Cele XII table din dreptul antic roman (sec. V î.Hr.)
începuseră să prescrie înlocuirea acestei maniere de a
pedepsi cu o variantă pecuniară, măsură care, ulte-
rior, a devenit obligatorie. Pedeapsa t. se întâlneşte şi
în vechiul cod de legi germanic; unele reminscenţe mai
puteau fi găsite la Modena (1771) şi în Toscana
(1786).
Tallcy rand-Périgord, Charles-Maurice prinf-duce de,
om de stat francez (Paris 1754-1838). Descendent al
TAMBRONI ARMARGLI
unei vechi familii nobile, a fost îndreptat către o carieră
ecleziastică, deşi nu avea nici o vocaţie pentru aceasta.
Episcop de Autun ( 1788), deputat al clerului în Stările
Generale (1789), a aderat la ideile revoluţionare,
propunând adoptarea unui decret prin care bunurile
ecleziastice erau puse la dispoziţia poporului. Ajurat
să respecte Constituţia civilă a clerului şi, deşi ameninţat
cu excomunicarea de Pius VI, i-a consacrat pe primii
episcopi constituţionali ( 1791 ), dar a renunţat, apoi, la
scaunul episcopal şi a trăit ca laic. în iulie 1797, Directo-
ratul 1-a numit ministru de externe, dar T. a demisionat
şi a sprijinit luarea puterii de către Napoleon, care I-a
repus în funcţie. A elaborat Articolele organice ale con-
cordatului din 1801 şi a negociat tratatele de Ia Luneville,
Amiens, Pressburg şi Tilsit, dar nu a reuşit să-1 convingă
pe împărat să respecte echilibrul şi pacea din Europa.
După ce a părăsit, în 1807, postul de ministru de
externe, 1-a sfătuit în secret pe ţar să nu-1 sprijine pe
Napoleon împotriva Austriei (conferinţa de la Erfurt,
IX-X.1808) şi a complotat cu J. Fouché împotriva
împăratului. La l .IV. 1814, T. a format un guvern provi-
zoriu şi a convins Senarul să proclame urcarea pe tron
a lui Ludovic XVIII. Din nou ministru de externe, a
reprezentat Franţa la Congresul de la Viena, reuşind s-o
reintegreze în rândul marilor puteri şi, datorită apelului
la principiul legitimităţii, a obţinut condiţii de pace care
nu erau oneroase, După cele „O sută de zile" ale lui
Napoleon, a fost pentru câteva luni, preşedinte al Con-
siliului de Miniştri. Orientându-se către opoziţia
liberală, în 1830, după ce Ludovic Filip a preluat
puterea, a fost numit ambasador în Anglia. La sfârşitul
anului 1834, s-a retras din viaţa publică. Talmud,
totalitatea interpretărilor date legii orale ebraice,
Mishnah (Mişna). Aflat la baza practicii religioase
ebraice, T. este format din textul Mishnah şi din
comentariul exegetic care a luat numele de Gemarah
(ebraica: completare). Există două redactări ale T: T.
palestinian sau de la Ierusalim, redactat în Palestina în
sec. IV, şi T. babilonian, redactat în Babilon, în sec. V
Conţinutul lor este complex: drept civil şi penal, legi
referitoare la cult, doctrine filosofice şi mistice, istorie,
medicină şi geografie.
Tambroni Armaroli, Fernando, om politic italian
(Ascoli Piceno 1901-Roma 1963). Deputat al DC, în
1955-1959 a devenit ministru de interne. Fiind un
apropiat al preşedintelui republicii, G. Gronchi, a fost
numit de acesta ca preşedinte al Consiliului de Miniştri
(25.III.1960) într-un guvern monocolor democrat-
crcştin care a obţinut votul de încredere doar datorită
sprijinului decisiv al MSI. Când, după aceasta, a urmat
un protest antifascist prelungit al populaţiei, el 1-a
considerat drept un complot comunist şi a ordonat o
intervenţie extrem de dură a poliţiei (5 morţi la Reggio
1209
TAMERLAN
Emilia, 4 la Palermo şi Caiani), dar, izolat, a fost obligat
să demisioneze ( 19. VII. 1960). Tamerlan, numele
europenizat al lui Timur Lenk (Timur cel Şchiop),
suveran turc (Kish 1336-Otrar 1405). Făcând
parte din nobilimea turcă din Transoxiana
(Turkestanul occidental) supusă de hanul mongol din
Kashgaria, s-a eliberat, în 1363-1365, de sub
dominaţia hanului şi a făcut din Samarkand centrul
puterii sale independente: proclamându-se descen-
dent al lui Ginghis Han, a plănuit realizarea unui întins
imperiu turc islamic. După ce'a cucerit regatele
Kashgaria şi Horezm ( 1380), a atacat pe rând Persia
(de la care a luat regiunile nordice) şi Anatolia orientală
(1381-1387), Hoarda de Aur (1391-1394), Moscova
şi Ucraina (l 395). întorcându-se către est, a pătruns
în India şi a cucerit Delhi ( 1398). Şi-a apărat cu succes
teritoriile cucerite în faţa sultanilor Siriei şi Egiptului
(ocuparea şi distrugerea oraşelor Alep şi Damasc
(1400) şi Bagdad (1401); în 1402, s-a impus asupra
otomanilor şi a murit pe când plănuia să invadeze
China. Musulman fanatic, om de mare cultură (a făcut
din Samarkand unul dintre cele mai strălucitoare oraşe
ale vremii sale), strateg şi comandant militar pe cât de
mare, pe atât de nemilos, T. nu avea, însă, o gândire
politică adecvată, asigurând doar prin forţă unitatea
marelui său imperiu care, de altfel, η-a mai rezistat
mult timp.
tamlli, populaţie de etnie şi cultură dravidiană (cea
60 de milioane de persoane) stabilită în India sud-
esticâ şi în Sri Lanka. O mişcare politico-militară
naţionalistă (Tigrii T.) duce, începând din 1983, un
sângeros război civil împotriva majorităţii singaleze
din Sri Lanka (v.).
Tancred de Alta villa (m. Palermo 1194), rege al Siciliei
( 1189-1194). A fost urcat pe tron după moartea vărului
său Guillaume II, de către aristocraţia siciliana care era
împotriva candidaturii Împăratului Henne VI, soţul mă-
tuşii sale. Constanţa de Altavilla. în 1190 şi 1191, i-a
învins pe Richard Inimă de Leu şi, respectiv, pe Henne
VI, care încercau să-1 înlăture de la domnie. Tancred
de Hauteville, principe normand (n. 1076-Antiohia
1112), nepot al lui Robert Guiscard, a participat la prima
cruciadă, distingându-se în cucerirea oraşului Niceea
(1097) şi participând la asediul Antiohiei ( 1098).
Principe al Galileei după cucerirea Ierusalimului (1099),
a devenit principe al Antiohiei (l 104). T'ang,
dinastie imperială chineză care a domnit din 618
până în 907. întemeiată de Li Yuan, a reunificat şi
pacificat ţara sub domnia fiului său Tai-tsung (627-
649). Apogeul dinastiei T. a fost atins sub Hsiian Tsung
(712-756), sub domnia căruia imperiul a ajuns la cea
mai mare întindere a sa, expansiunea fiind oprită de
arabi la Talas (751).
1210
Tangentopoli, sau „oraşulmitei"'(it., tangente, mită),
termen creat de mijloacele de comunicare şi intrat în
vocabularul comun pentru a indica sistemul de corupţie
de care s-au servit în cursul anilor '80 -'90 atât oamenii
politici (din interese personale sau pentru a asigura
finanţarea propriului partid), cât şi industriaşii şi, în
cele din urmă, oamenii de afaceri (pentru a obţine
favoruri sub formă de comenzi sau concesii în
domeniul legislativ), percepând sau plătind sume
ilegale de bani (mită), începând din 1992, în mediile
de afaceri au avut loc numeroase (şi încă nerezolvate)
anchete judecătoreşti răsunătoare (Mani pulite - Mâini
curate), în care a fost implicată aproape întreaga clasă
conducătoare din acei ani, contribuind la criza „primei
Republici".
Tannenberg, bătăliile de la, lângă acest sat polonez, în
1410, polonezii şi lituanienii au învins Ordinul cavalerilor
teutoni. La începutul primului război mondial, germanii,
aflaţi sub comanda lui P.L. Hindenburg, au blocat aici
invazia rusească asupra Prusiei Orientale (VIII. 1914).
Tanucci, Bernardo, om politic napolitan (Ştia 1698-
Neapole 1783). Consilier şi ministru al lui Carol III de
Bourbon la Neapole şi, în continuare (1759-1776) al
lui Ferdinand IV, susţinător al despotismului luminat
(v.) pentru a elimina amestecul ecleziastic, a favorizat
alungarea iezuiţilor din statele în care suveranii aparţi-
neau familiei de Bourbon; a încercat să ţină sub control
şi puterea baronilor, să amelioreze situaţia financiară şi
să încurajeze cultura din regat. A fost concediat din
voinţa reginei Maria Carolina de Habsburg. Tanzania,
stat în Africa de est, format prin unirea statului
continental Tanganyika cu cel insular Zanzibar. Sup.:
888 470 km2. Pop.: 28 530 000 loc. Capii.: Dodoma.
Limba: kiswahili. Relig.: culte tradiţionale. Vecini: N
Kenya şi Uganda, V Rwanda, Burundi şi Zair, S Zambia,
Malawi şi Mozambic, E Oceanul Indian. Forma de
stat: republică federală prezidenţială în cadrul
Commonwealthului.
Lipsită de o fundamentare etnică şi istorică până la
dominaţia colonială britanică, după dobândirea indepen-
denţei, T. şi-a format o structură statală şi economică
relativ solidă şi stabilă sub conducerea liderului pan-
african J. Nyercre, care a îmbinat regimul socialist cu o
dezvoltare relativ echilibrată a producţiei.
sec. VIH-X
Negustorii arabo-persani (şirazieni) întemeiază
baze comerciale în insulele Zanzibar şi Pemba
şi, pe litoral, oraşul-stat Kilwa.
sec. XII-XV
Imperiul zeng: dezvoltarea civilizaţiei swahili
având în centrul reţelei comerciale oraşul Kilwa
şi legături până în imperiul Mali, India şi China.

1503-1505
Portughezii se stabilesc în Zanzibar şi Kilwa
şi controlează traficul comercial de pe litoralul
oceanului.
sec. XVI
Năvăliri în Kilwa ale triburilor bantu wazimba.
1653 Zanzibarul iese de sub dominaţia portugheză
şi trece sub suveranitatea Omanului (1698).
sec. XVIII
Expansiunea Omanului pe coasta oceanului îi
alungă pe portughezi la S de râul Ruvuma.
1832 Sultanul omanit Said II mută capitala regatului
pe insula Zanzibar, în timp ce colonizarea re-
giunilor din interiorul continentului este efec-
tuată de neguţătorii de sclavi şirazieni ( 1840).
cea 1850
in urma expansionismului zulù, bandele de
tâlhari nguni ocupă mai multe teritorii din inte-
riorul Tanganykăi, formând o serie de centre
de putere locale (sango, nyamwezi, kimbu).
1856 Sultanul Zanzibarului îşi proclamă indepen-
denţa faţă de Oman, instituind relaţii privilegiate
cu Marea Britanic.
1857-1872
Mai multe expediţii ale exploratorilor britanici,
printre care cele ale hii J. A. Grant şi D. Livingstone.
1871-1884
Şeful nyamwezi Miramba îşi creează o puter-
nică hegemonie bantu în Tanganyka centrală.
1873 Sultanatul din Zanzibar aboleşte comerţul cu
sclavi.
1884 începe penetraţia colonială germană în Tanganyika
datorită exploratorului K. Peters.
1885 Fondarea Companiei Africii Orientale Germane
care-şi extinde controlul şi asupra Tanganyika!.
1890 Protectorat britanic asupra Zanzibarului.
1891 Tanganyika este anexată la colonia Africa
Orientală Germană.
1920 Prin înfrângerea Germaniei în primul război
mondial, Tanganyika trece sub mandat britanic.
1946 Apariţia primelormişcări naţionaliste: Tanganyika
Africa National Union (TANU), condusă de so-
cialistul J. Nycrere, şi, în Zanzibar, Afro-Shirazy
Party (ASP), condus de A.A. Karume.
1961 Independenţa Tanganyika! (9.XII) care se pro-
clamă republică sub preşedinţia lui J. Nyerere
(1962).
1963 Independenţa Zanzibarului ( l O.XII).
1964 Revoluţie în Zanzibar; detronarea sultanului şi
izgonirea europenilor (12.1); Tanganyika şi
Zanzibar formează federaţia T. (26.IV), avân-
du-1 ca preşedinte pe Nycrere şi vicepreşedinte
pe Karume.
TARANTO
1967 Proclamarea republicii socialiste şi a regimului
cooperatist de producţie: stabilizarea econo-
miei şi apropierea de lagărul socialist.
1977 O nouă constituţie: TANU şi ASP se contopesc
şi formează Chaîna cha Mapinduzi (Partidul
Revoluţionar, CCM) care devine unica forţă
aflată Ia conducerea ţării.
1985 Nyerere îi cedează puterea lui A.H. Mwinyi
care trece la o liberalizare economică treptată şi
iese învingător în alegerile prezidenţiale din 1990.
1992 Deschiderea către un sistem politic multipart!!
permite apariţia unor tensiuni locale care
repun în discuţie uniunea federală Tanganyika-
Zanzibar.
1993 Tanganyika capătă permisiunea de a-şi forma
un guvern autonom, asemănător cu cel al Zan-
zibarului.
1995 Deşi contestat în mare parte, CCM câştigă
primele alegeri de după introducerea multipar-
tidismului şi liderul său, B. Mkapa, devine preşedinte
ales. Premierul F. Sumaye continuă procesul de
liberalizare a economiei. 1996-1998
Guvernul decide repatrierea fugarilor rwandezi care se
refugiaseră pe teritoriul T. taoism, sistem filosofic şi
religios chinez expus, conform tradiţiei, de Lao-Tse în
Too te-ching în sec. V şi IV î.Hr. Este eminamente
ancorat în natură, fondat pe doctrina too, fiinţă
universală imprevizibilă şi inexprimabilă de la care
provine totul şi la care se reîntoarce totul, într-un
proces continuu, el fiind, de fapt, legea etico-cosmica
obligatorie pentru om. Principiile etice constituie
partea cea mai importantă a sistemului: ele se bazează
pe principiul vieţii ascunse, al nonvoinţei şi al
nonacţiunii. T. ca religie a atins o înflorire maximă în
sec. III î.Hr., sub dinastia Han. Îşi propune ca scop
principal să-i conducă pe credincioşi la nemurire,
considerată ca o stare de intangibilitate la care corpul
terestru poate ajunge prin intermediul unor practici
ascetice şi de meditaţie. Sub influenţa budismului, in
jurul sec. II, t. s-a organizat ca biserică, având un panteon
al divinităţilor şi un cler mănăstiresc alături de clerul
independent. Biserica taoistâ a fost desfiinţată de regi-
mul comunist chinez.
Tarante, oraş italian din regiunea Puglia, capitală de
provincie, întemeiat de messapi şi fostă colonie a par-
tenilor exilaţi din Sparta în sec. VIII î.Hr., în sec. V-IV
î.Hr. devine unul dintre centrele urbane cele mai înflori-
toare din Magna Graecia. I-a blocat pe lucani şi pe
bruţi în dorinţa lor de a-şi exercita controlul asupra
Italiei meridionale, reuşind să-şi asigure o independenţă
deplină care a durat până la războiul împotriva Romei
(282 î.Hr.) şi la înfrângerea din 272 î.Hr., în ciuda
1211
TARDINl
ajutoarelor aduse din Epir de regele Pyrrus. Romanii
au privat-o de orice libertate în timpul războaielor
punice, din cauză că, în cel de-al doilea, s-a aliat cu
Hannibal, în timpul războaielor cu goţii, s-a predat
bizantinilor (546) şi a rămas sub dominaţia lor până la
cucerirea normandă ( 1063); după anexarea la Regatul
Neapole, a împărtăşit soarta acestuia. După unificarea
Italici devine principala bază a Marinei Militare.
Tardini, Domenico, cardinal italian (Roma 1888-1961 ).
A parcurs o carieră strălucită în diplomaţia Vaticanului:
adjunct al secretarului de stat (1937), sub pontificatul
lui Pius XII a precizat rolul S lanţului Scaun în Războiul
rece. loan XXIII l-a numit cardinal în 1958 şi secretar de
stat. Diplomat fin, cu opinii conservatoare, a încercat să
evite apropierea Bisericii de vreun partid politic italian.
Târle, Evgheni Viktorovici, istoric sovietic (Nikolaev
1875-Moscova 1955). Unul dintre reprezentanţii cei
mai autorizaţi ai istoriografiei academice sovietice din
perioada stalinista, a aplicat marxismul la istoria eco-
nomico-socială a epocii contemporane (Clasa mun-
citoare în Revolufia franceză, 2 volume, 1909-1911;
Napoleon, 1936),
Tarquinius Priscus, Lucius, al cincilea rege al Romei
(sfârşitul sec. VII sau începutul sec. VI î.Hr.). A fost
aclamat ca rege de popor, la moartea lui Ancus Marcius.
Tradiţia îi atribuia construirea aşa-numitei Cloaca
Maxima, introducerea jocurilor publice şi a diferitelor
ritualuri. Este amintit ca un rege drept, spre deosebire
de fiul sau nepotul său, supranumit Superbus.
Tarquinius Superbus, Lucius, al şaptelea şi ultimul
rege al Romei (a doua jumătate a sec. VI î.Hr.). A început
construirea templului lui Zeus de pe Capitoliu şi a
afirmat supremaţia Romei asupra latinilor. Alungat din
Roma către anul 510 Î.Hr., probabil de Porsenna din
Chiusi, şi nu de o răscoală a orăşenilor după cum spune
tradiţia romană, a murit în exil la Cumae. Tasca,
Angelo, pseudonimul lui Angelo Rossi, publicist şi om
politic italian (Moretta, Cuneo, 1892-Paris 1960).
Reprezentant de frunte al grupului „Ordine nuovo",
în 1921 a aderat la PCI şi a devenit secretar al Camerei
de Muncă de la Torino. Emigrat în URSS după venirea
la putere a fascismului, a reprezentat acolo PCI. S-a
îndepărtat, însă, de comunism în 1929, criticând
politica stalinista. A scris un important istoric despre
Apariţia si venirea la putere a fascismului (1938).
Tawney, Richard Henri, istoric şi sociolog englez
(Calcutta 1880-Londra 1962). A făcut cercetări asupra
istoriei economice şi analizei sociologice. Prin Religia
şi originile capitalismului ( 1926), a luat parte la dezba-
terea provocată de teza lui M. Weber asupra raportului
dintre etica religiei calviniste şi spiritul capitalist, sus-
ţinând că nu doctrinele protestante, ci individualismul
1212
economic contribuise la structurarea societăţii capita-
list-industriale.
taylorism, teorie a organizării ştiinţifice a muncii (scien-
tific management), elaborată de inginerul nord-american
F.W. Taylor (l 856-1915). în cartea sa, Principii de argu-
mentare ştiinţifică a muncii (1911), Taylor a indicat cei
trei factori necesari pentru a realiza combinarea optimă a
muncii umane cu maşinile: selecţie şi pregătire profesională,
utilizarea la maximum a mijloacelor de producţie, indivi-
dualizarea sarcinilor şi suprimarea mişcărilor inutile şi a
„timpilor morţi". T. s-a aflat la baza realizării benzilor de
montaj de la Ford şi s-a răspândit rapid în industria ame-
ricană şi, mai târziu, europeană, lăsându-şi amprenta pe
organizarea complexă a muncii dintr-o fabrică. Tazzoli,
Enrico Napoleone, preot şi patriot italian (Cannato,
Mantova, 1812-Mantova 1852). Profesor de filosofic
la seminarul teologic, după 1848, a aderat la
mazzinism: preşedinte al comitetului de sprijin pentru
Mazzini din Mantova, a fost judecat şi spânzurat de
austrieci, la 7.XII. 1852 la Belfiore (v.). Tânăra
Europă, v. Giovine Europa. Tânăra Italie, v.
Giovine Italia. târguri, se deosebesc de pieţele de
mărfuri atât prin importanţa mai mare pe care o au şi
prin durata, cât şi prin dezvoltarea pe care o capătă
comerţul en gros în cadrul lor. încă din Antichitate au
fost reglementate de autorităţi administrative şi de
conducere. T. s-au răspândit în special în timpul
Evului Mediu; mărfurile diferite (stofe, pielărie,
mirodenii, fetru, animale domestice etc.), nu erau
prezente în mod simultan, ci erau expuse în anumite
perioade. Un calendar al târgurilor evita
suprapunerea lor şi nu lăsa descoperită nici o perioadă a
anului. Desfăşurarea lor bine organizată era garantată de
magistraţi specializaţi. • Principalele centre cu târguri,
în Italia sunt cunoscute t. de la Piacenza (896), iar din
sec. X cele de la Crema, Bergamo, Veneţia, Verona,
Mantova, Ferrara, Vercelli, Alessandria, Trento,
Bolzano şi Metano, toate având statute proprii. La
Milano, în 963 se ţinea un târg de 14 zile, numit Sân
Gervasio şi Protaso. Noi târguri au avut loc în
următoarele două secole la Asti, Bari, Bologna,
Senigallia; în acesta din urmă se făceau schimburi de
mărfuri provenite nu numai din Italia, ci şi din Franţa,
Anglia, Austria şi Grecia. Principalele t. europene se
desfăşurau în regiunea Champagne în Franţa (Troyes,
începând din sec. V şi apoi, Provins, Bar-sur-Aube,
Lagny). Şi Parisul a devenit un important centru unde
se ţineau t.: t. de Sf Denis s-a desfăşurat aici din 693
până în 1789. Printre alte t. de importanţă europeană le
amintim pe cele „de pânzeturi" de la Bruxelles, cel de la
Chester (din sec. XI) în Anglia şi cel de la Frankfurt pe
Main; t de la Novgorod, în Rusia, a devenit un loc de
întâlnire important pentru negustorii hanseatici.
TEHNICA
• Târguri şi finanţe. T. au contribuit la dezvoltarea
tehnicilor de plată, a creditului şi a schimbului de bani,
de mare importanţă a fost activitatea „schimburilor"
adevărafi bancheri, care la marile t. internaţioanle îşi
găseau locul lor preferat pentru comerţ, în decursul
sec. XVII au apărut acele t. de schimburi (importante
cele de la Besançon şi Piacenza), unde se efectuau
operaţiuni de compensare a pieţelor şi a debitelor şi
creditelor internaţionale.
• Târgurile moderne, în cursul sec. XVIII t. tradiţio-
nale au început să decadă şi ulterior chiar au dispărut.
De la jumătatea sec. XIX s-au dezvoltat două noi forme
de expunere: marile expoziţii universale (v.) şi t. de
mostre (t. în care nu erau expusă întreaga marfă ce
trebuia comercializată, ci doar mostre). Primul t. de
mostre s-a ţinut la Leipzig în 1850. Mai recent, s-au
răspândit t. specializate, precum saloanele de automo-
bile de la Detroit, de la Geneva şi de la Torino; t. de
carte de la Frankfurt şi Torino; t. de agricultură de la
Verona; saloanele nautice de la Genova şi Singapore.
tătari, populaţie turcică care locuia în sec. XI-XH în
regiunea mongolă a lacului Buir, cucerită în 1202 de
Ginghis Han. în Rusia şi, în general, în Europa
medievală, termenul t. a fost denumirea generică folosită
atunci când era vorba despre populaţiile turco-mongole
provenite din stepele Asiei Centrale. T. din banatul turc
al (Cazanului (cursul mediu al Volgai) au rezistat rusi-
ficării începute de ţarul Ivan IV cel Groaznic în sec. XVI,
până în 1920, data proclamării Republicii Socialiste
Autonome a T.
Teano, comună în provincia italiană Caserta unde,
conform tradiţiei, la 26.X. 1860, G. Garibaldi )-a întâlnit
pe Victor Emanuel II salutându-1 ca prim rege al Italiei
şi oferindu-i în mod simbolic Regatul celor Două Sicilii
cucerit de el însuşi. După alte reconstituiri istorice,
Garibaldi şi Victor Emanuel s-au întâlnit în localitatea
Taverna Catena, din comuna Vairano Patenora, plecând
împreună către T., unde s-au despărţit. Teba, oraş din
Beoţia, în Grecia centrală, unul dintre cele mai mari
din Grecia antică. Importantă aşezare miceniană, T. a
căutat, încă din sec. VIII î.Hr., să-şi impună
supremaţia asupra Beoţiei, în dauna rivalei sale,
Orhomenos. în epoca celui de-al doilea război persan,
oraşul s-a aliat cu Persia împotriva Atenei, fiind
adversarul ei şi în cadrul conflictului dintre aceasta şi
Sparta din timpul războiului din Pelopones (sec. V);
cu toate acestea, după război i-a ajutat pe atenieni să-
şi redobândească independenţa. La începutul sec. IV,
T. a participat, alături de Atena, Corint şi Argos la
războiul corintian, învingându-i, sub comanda lui
Epaminonda, pe spartani, la Leuctra (371 î.Hr). între
371 şi 362 î.Hr., T. era cea mai mare putere grecească,
dar hegemonia sa trecătoare η-a rezistat în confruntarea
cu Macedonia (Jumătatea sec. IV î.Hr.): învinsă la
Cheroneea, în 336, a fost rasă de pe faţa pământului de
Alexandru cel Mare. Reconstruită în 316, în 146 î.Hr.,
a participat la revolta Ligii aheene împotriva Romei şi
a fost cucerită de romani o dată cu restul Greciei.
Teheran, capitala Iranului. Oraşul, fondat în sec. XII,
s-a dezvoltat abia din 1554, când a fost fortificat şi
dotat cu turnuri de apărare. Ales drept capitală în 1786,
în 1788 a devenit şi sediu al curţii şahilor. •
CONFERINŢA DE LA T. S-a desfăşurat în timpul celui
deal doilea război mondial (28.XI-1.XII.1943) şi a
fost prima întâlnire la vârf dintre F.D. Roosevelt, W.
Churchill şi I. Stalin, aceştia punând la punct atacul
final aliat împotriva Germaniei (cu deschiderea unui
„al doilea front" în Europa) şi organizarea viitoare a
ONU.
tehnică,
capacitatea de a crea obiecte şi de a manevra elementele
naturale pentru asigurarea propriei existente şi pentru
a îmbunătăţi calitatea vieţii este un element caracteristic
şi specific al evoluţiei speciei umane.T. este, prin urmare,
un aspect hotărâtor atât al vieţii materiale, cât şi al
organizării producţiei şi chiar a vieţii sociale, în măsura
în care a avut întotdeauna o funcţie culturală, legată de
esenţa intelectuală a dominaţiei umane asupra lumii. •
Tehnica fi evoluţia umană. Istoria t. este o poveste
amănunţită şi complexă, alcătuită din momente ale
evoluţiei (nici o invenţie nu apare decât pe un teren
preexistent, şi, în general, prin mici ameliorării con-
tinue) şi din accelerări (legate de descoperirile ştiinţifice,
dar, în special, de succesul în practică şi de răspândirea
doar a unora dintre ele). Dobândirea unui control asupra
focului şi crearea primelor unelte din aşchii de piatră
(în Paleolitic) au fost scânteia generală de început al
civilizaţiei. Etapele succesive ale t. au avut caracteristici
mult mai localizate şi mai specifice. Fundamentală a
fost îmbunătăţirea uneltelor pentru vânătoare şi pentru
război, în ultima fază a epocii preistorice (din mileniul
IX până în mileniul III î Hr.) a avut loc o serie crucială de
invenţii tehnice: prelucrarea metalelor şi a argilelor a
stimulat confecţionarea de unelte, dar şi dezvoltarea
agriculturii datorită plugului sau evoluţiei transporturilor.
Cazul roţii (apărută în mileniul IV î.Hr. pe o largă arie
sud-europeană) este tipic: esenţială în dezvoltarea
civilizaţiilor occidentale, η-a fost aplicată niciodată (chiar
dacă se cunoştea principiul) în America precolumbiană
şi a fost, treptat, înlocuită în Orientul Mijlociu cu
animalele de povară, dată fiind şi configuraţia diferită a
1213
TELEVIZIUNE
teritoriului. AU moment decisiv a fost dintotdeauna
utilizarea energiei: la cea produsă de oameni şi de animale,
exclusivă în Antichitate, s-au adăugat cea hidraulică,
exploatată prin roata verticală (sec. V d.Hr.), răspândită
in Evul Mediu şi soluţie de bază până în epoca modernă,
şi cea eoliană, obţinută prin mori de vânt, cunoscute în
Persia din sec. VII şi în Europa la puţin timp după
aceea. Din punct de vedere cultural, aşadar, lumea clasică
η-a acordat o prea mare atenţie t. şi invenţiilor, neavând
mentalitatea omului care domină natura. •
Originalitatea civilizaţiei occidentale, încă de la
sfârşitul Evului Mediu, se părea că, în sfârşit, latura
activă a capacităţii umane va deveni aptă să controleze
natura. Un raport mai strâns între destinul uman şi
capacitatea de a descoperi şi controla legile existente în
realităţile din natură a luat naştere o dată cu Renaşterea,
care, în fapt, a însemnat o declanşare a revoluţiei ştiin-
ţifice modeme (Copernic, Galilei, Kepler şi Newton)
şi a tuturor aplicaţiilor sale tehnologice. Legată intrinsec
de generalizarea ideii de progres, această propensiune
către inovaţia tehnică a contribuit la apariţia treptată a
unei separări a societăţii occidentale de celelalte civilizaţii
(arabă, indiană, chineză) începând chiar din sec. XVI.
încă din sec. XV, o invenţie ca tiparul s-a răspândit
aproape concomitent în China şi în Europa, dar China,
cu scrierea sa ideografica, a evoluat în special în direcţia
xilografici care η-a mai permis progresele ulterioare ale
tipografiei, în unele sectoare, ca armamentul sau navi-
gaţia, aceasta detaşare a fost pentru europeni punctul
forte pentru a-şi impune dominaţia asupra restului
globului pământesc. Noua atitudine socială şi culturală
a Europei fată de t. a fost exprimată în sec. XVIII prin
locul de onoare care i-a fost rezervat de iluminişti în
Encyclopédie şi, mai apoi, de înflorirea muzeelor ştiinţei
şi tehnicii în sec. XIX.
• Revoluţie industrială fi tehnologie, în ciuda faptului
că dispunea de o mare cantitate de bunuri materiale,
europeanul din 1750 era mai apropiat de vechii romani
decât de strănepoţii săi. Tocmai în acea perioadă, un
mănunchi de inovaţii tehnologice a favorizat revoluţia
industriali care, la rândul său, a stimulat o dezvoltare
fără precedent a t., proces continuat neîncetat şi auto-
alimentat până în zilele noastre. Inovaţii în industria
textilă şi metalurgică s-au conectat cu noua energie a
maşinii cu abur. Marea invenţie a sec. XIX a fost
aplicarea în practică a studiilor asupra electricităţii
(motor electric şi iluminat, de la Faraday la Edison)
care a însoţit marele salt înainte al transporturilor,
favorizat de utilizarea motorului cu combustie internă
(automobil, camion şi avion), în paralel s-au dezvoltat
comunicaţiile (telegraf, radio, televiziune), apoi chimia,
electronica, energia nucleară şi informatica, în sec.
XX. Organizarea industrială modernă a introdus
inovaţii tehnologice atât pentru a rezolva noi probleme
(de producţie în masă, de standardizare, de confort,
de siguranţă), cât şi pentru a plăti mai bine mâna de
lucru, pe măsură ce lupta de clasă a făcut ca preţul
manoperei să crească sau, cum s-a întâmplat în SUA,
unde forţa de muncă era mai redusă în rândul
categoriilor sociale mai puţin calificate, în acest cadru,
s-a declanşat o dezbatere aprofundată asupra
rezultatelor şi semnificaţiei evoluţiei t. în raport cu
posibilităţile umane şi cu posibilitatea de a adapta la
necesităţi mediul înconjurător, posibilitate considerată
de către ecologisti ca fiind limitată. Bibliografie:
AA.VV., Storia della tecnica, UTET, Torino 1973-
1987, 4 vol.; G. Basalla, L'evoluzione della tecnologia, tr.
it., Rizzoli, Milano 1991; D.S. Lades, Prometeo liberato.
Trasformazioni tecnologice e sviluppo industriale
nell'Europa occidentale dal 1750 ai giorni nostri, tr. it.,
Einaudi, Torino 1978.
Vezi fi; abur, maşină cu; agricultură; chimică, industrie;
căi ferate; ecologism; electricitate; industrie; progres; revo-
luţie industrială; tipar, textilă, industrie.
televiziune, v. mass media. Temistocle, om politic
atenian (Atena cea 525-Magnesia pe Meandro, după 464
î.Hr), întemeietor al forţei navale ateniene, în 483, după
perioada în care a fost ostracizat de rivalul său, Aristide,
a reuşit să-şi vadă aprobată o lege ce prevedea folosirea
fondurilor extraordinare rezultate din exploatarea
argintului de la Laurion pentru construirea de trireme; a
comandat apoi flota ateniană în al doilea război persan
(481-479); autor al deciziei de evacuare a Atenei după
ce regele persan Xerxes forţase trecătoarea de la
Termopile, i-a învins pe persani în bătălia navală
decisivă de la Salamina (480 î.Hr). La sfârşitul războiului
a început construirea zidurilor care legau Atena de Pireu,
1214
pentru ca oraşul său să nu mai poată fi încercuită dinspre
mare. Tabăra aristocratică a reuşit, totuşi, să-1 ostracizeze
şi T. a fost nevoit să se refugieze (465) pe lângă regele
persan Artaxerxes, succesorul lui Xerxes, care i-a acordat
o reşedinţă la Magnesia.
templieri, cavaleri ai ordinului religios-militar al Templului,
fondat la Ierusalim în 1119 de Hugo de Payns cu scopul
de a apăra Locurile Sfinte şi de a-i ocroti pe pelerinii care
le vizitau. T. trăiau conform unui regulament propriu,
elaborat în 1128 după modelul celui cistercian şi prezentat
spre aprobare de Sf. Bernard conciliului de la Troyes.
Ordinul, condus la vârf de un mare maestru, prevedea o
diferenţiere între cavalieri, scutieri şi capelani. Implicaţi în
TERNI
aproape toate războaiele împotriva musulmanilor, s-au
distins în bătăliile de la Akko (l 189), Gaza (1244), al-
Mansura ( 1250). Răspândindu-se rapid în toată Europa,
datorită puterii şi uriaşei lor bogăţii (aveau un rol decisiv
în tranzacţiile comerciale cu Orientul) deveniseră un'fel de
stat în stat, intrând deseori în conflict cu suveranii. Din
această cauză, Frederic II i-a alungat din Sicilia, iar regele
Franţei, Filip cel Frumos, folosindu-se de acuzaţiile de
presupuse blasfemii aduse t., i-a cerut papei Clement V
să desfiinţeze ordinul (Conciliu! de la Vienne, 1312), le-a
confiscat averile şi i-a condamnat pe adepţi la torturi şi
arderea pe rug.
Teng Hsiao-ping, v. Deng Xiaoping. Tenno, titlu
(suveran ceresc) al împăraţilor japonezi, consideraţi
descendenţi ai zeiţei Amaterasu şi reprezentanţi ai
acesteia pe pământ.
teocraţie, formă de guvernământ în care puterea poli-
tică este subordonată puterii religioase sau este exerci-
tată în numele acesteia. T. s-a manifestat istoric în
două forme diferite: ca guvernare a unei caste de transmi-
ţători ai voinţei divine, formată din profeţi şi preoţi
(exemplu tipic este cazul Tibetului lamaist); sau ca
guvernare de către un suveran căruia i se atribuia o
învestitură de origine divină, în Europa, gândirea
teocratică a fost exprimată prin teoria avansată de
Părinţii Bisericii asupra întâietăţii datoriei supuşilor
către Dumnezeu faţă de datoria lor către stat. Totuşi,
încercarea cea mai semnificativă de impunere a t. a
avut loc între sec. XI şi XIV prin papii Grigore VII,
Inocenţiu ΠΙ şi, mai ales, Bonifaciu VIII care au ilustrat
teoria superiorităţii puterii pontificale asupra celei
imperiale, revendicând dreptul de guverna atât spiri-
tual cât şi temporal.
Teodolinda, (m.628), regină a longobarzilor. Fiică a
Iui Garibaldo, duce al bavarilor, s-a căsătorit cu regele
longobard Autaric (589) şi, apoi, rămasă văduvă, cu
ducele Agilulf (591) care devine rege. Catolică, a cola-
borat cu papa Grigore cel Mare în vederea convertirii
longobarzilor la catolicim.
Teodora (Constantinopol 500-548), împărăteasă
bizantină (527-548). Provenită dintr-o familie săracă,
actriţă de stradă, s-a căsătorit, în 527, cu împăratul
lustinian I, pe care 1-a manipulat total. Dotată cu o
intuiţie politică deosebită şi cu o puternică personalitate,
după răscoala Nika (523), căreia i-a făcut faţă cu o fer-
mitate care-i lipsea împăratului, a devenit şi mai puter-
nică luptând pentru atenuarea intransigenţei religioase
faţă de monofiziţi, în special în Egipt şi în Siria.
Teodora, (m. cea 865), împărăteasă bizantină (824-
865). Soţia împăratului Teofil, la moartea acestuia (842)
a devenit regentă a fiului său, Mihail III. în 843, a cerut
convocarea unui conciliu în care a fost condamnată
iconoclastia, susţinută de Teofil. A reluat ostilităţile cu
arabii, dar în 865 a fost înlăturată de la putere în urma
unui complot organizat de fiul său, Mihail, şi de fratele
său, Bardas.
Teodora din Roma, patriciană romană (m. 920). S-a
căsătorit cu patricianul Teofilactus şi, împreună cu
Marozia, fiica sa, a jucat un rol de primă importanţă în
viaţa curţii pontificale din vremea papilor Sergiu III şi
loan X, a cărui amantă se pare că a fost. Teodor I
Lascaris (m. 1222), împărat bizantin al Niceei (1204-
1222). în calitate de general a participat la apărarea
zadarnică a Constantinopolului de atacul cruciaţilor
şi al veneţienilor din cea de-a V-a cruciadă (l 204).
Refugiindu-se la Niceea, a întemeiat acolo imperiul cu
acest nume şi 1-a apărat de atacul latinilor şi al turcilor
selgiucizi. A încercat fără succes să recupereze
Constantinopolul din mâinile latinilor ( 1221 ).
Teodor II (Sarge, Kuara, 1818-Magdala 1868).
Devenit împărat (negus) după un lung şir de lupte cu
alţi pretendenţi, a deschis ţara către puterile coloniale
europene, dar a intrat în conflict cu Marea Britanic
care a organizat împoriva lui o expediţie (1867),
sprijinită de rebelii locali, învins la Magdala, s-a sinucis.
Teofilactus, patrician roman (m. Roma cea 925). Şef al
administraţiei pontificale la Ravenna a reuşit, cu colabo-
rarea soţiei. Teodora, şi a fiicelor, Marozia şi Teodora,
să-şi impună, pentru mai mulţi ani, controlul asupra
vieţii politice a Romei şi asupra papalităţii.
Teramenes, om politic atenian (Atena cea 455-404 î.Hr).
Creator al oligarhiei moderate, a fost implicat în lovitura
de stat din 411 şi a participat la ultimele campanii din
războiul peloponesiac. După bătălia de la Aigos
Potamos, a negociat pacea cu Lixandru şi a fost, după
aceea, unul dintre cei treizeci de tirani (v.); a intrat,
totuşi, în conflict cu Critias, neacceptând metodele
sângeroase ale acestuia, şi a fost condamnat la moarte
de acesta.
Tereza din Calcutta (Maica Tereza), în viaţa laică
Agnes Gouxha din Bojaxhiu, călugăriţă de origine
albaneză (Skopje 1910-Calcutta 1997). După ce a intrat,
în 1928, în ordinul Sf. Măria din Loreto, a fost trimisă
la Calcutta, in India, ca să îngrijească muribunzii şi pe
cei fără adăpost, în 1948, a fondat ordinul Misionarele
Carităţii, recunoscut oficial în 1965. în urma activităţii
caritabile, în 1979 a primit Premiul Nobel pentru pace.
Terni, combinat siderurgic italian fondat în 1884 de
V.S. Breda (Limena 1825-Padova 1903), cu sediul la
Roma şi cu capacităţi de producţie la Terni, în doar
câţiva ani, întreprinderea a dobândit un rol proeminent
în siderurgia naţională italiană datorită, în primul rând,
comenzilor de stat şi politicii protecţioniste a guvernu-
lui. Extinzându-se şi în sectorul electrotehnic, în 1934
a trecut sub controlul IR] (Institutul pentru Reconstruc-
ţia Industrială), în 1964, în urma naţionalizării industriei
1215
TEROARE
electrice, activităţile siderurgice au fost încorporate în
Finsider (Societatea Financiară Siderurgică). Din 1988,
este controlată de Uva.
Teroare, perioadă a Revoluţiei franceze (5.IX.1793-
28.VII. 1794) în timpul căreia iacobinii, sub conducerea
lui Robespierre, ì-au învins pe girondini şi au declanşat,
prin intermediul Comitetului Salvării Publice şi al Tri-
bunalului revoluţionar, o reprimare sângeroasă a celor
suspectaţi de activităţi contrarevoluţionare (cea 42 000
de persoane ghilotinate) şi a adversarilor liniei impuse
de Robespierre. T. s-a încheiat cu căderea lui M.
Robespierre, ca urmare a zilelor de Thermidor.
terorism, metodă de luptă politică având drept ca-
racteristică recurgerea sistematică la violentă (asasinate,
atentate cu explozibile, sabotaje). T. justifică, in gene-
ral, aceste mijloace prin necesitatea de a răsturna o
putere legală atribuindu-i o activitate represivă. Deşi
recurgerea la crima politică nu a fost necunoscut nici în
Antichitate şi nici în epoca modernă, începuturile
utilizării sistematice a t. pot fi plasate în perioada
Restauraţiei, când au avut loc numeroase atentate
organizate de asociaţii secrete de factură liberală şi
patriotică, in a doua jumătate a sec. XIX, în Rusia s-au
înmulţit acţiunile teroriste ale nihiliştilor şi ale
anarhiştilor (asasinarea ţarului Alexandru II, 1881 ). •
Terorism, ideologie, naţionalism, în sec. XX, t. a
fost practicat chiar de grupuri cu orientări ideologice
diferite, îndreptându-se spre obiective mai generale şi,
 ACŢIUNI TERORISTE RECENTE ÎN LUME

data locul acţiunea autori

20.XII.1973 Madrid uciderea primului ministru Carrera Blanco ETA
21.XII.1975 Viena sechestrarea miniştrilor OPEC palestinieni
4.X.1976 Spania uciderea guvernatorului provinciei basce ETA
San Sebastian
30.VII.1977 Germania Federală uciderea bancherului J. Ponto RAF
16.111.1978 Ftoma răpirea lui A. Moro şi uciderea escortei lui Brigăzile Roşii
27.VIII.1979 Irlanda de Nord uciderea a 18 soldaţi englezi IRA
2.VIII.1980 Bologna o bombă explodează Tn gara feroviară: 7
85 de morţi şi 203 de răniţi
27.IX.1980 München o bombă explodează In timpul Oktoberfest: neonazişti
12 morţi şi 144 de răniţi
13.V.1981 Cetatea Vaticanului loan Paul II este rănit cu un foc de pistol Ali Agça
9.X.1982 Roma atentat asupra sinagogii: 1 mort şi 30 de răniţi palestinieni
31.X.1984 New Delhi uciderea Indirei Gandhi sikh
23.XII.1984 Florenţa / Bologna bombă Τη trenul Neapole-Milano: 1 5 morţi şi 1 00 de răniţi extrema dreaptă
7.X.1985 Egipt sechestrarea navei italiene Achille Lauro: 1 mort palestinieni
27.XII.1985 Roma şi Viena atentate simultane asupra ghişeelor liniilor palestinieni
aeriene israeliene din aeroport: 18 morţi
21.XII.1988 Lockerbie atentat asupra avionului Pan American pe ruta serviciile secrete
Frankfurt-New York: 280 de morţi libiene
19.IX.1989 Niger bombă în zborul Brazzaville-Paris: 171 de morţi extremişti islamici
27.XI.1989 Columbia bombă Tntr-un avion: 107 de morţi narco terorişti
23.V.1992 Palermo două bombe Ti ucid pe judecătorii antimafia mafia
19.VII.1992 G. Falcone şi P. Borsellino
25.11.1994 Hebron un colonist evreu deschide focul asupra mulţimii Baruch Goldstein
dintr-o moschee: 53 de morţi
18.X.1994 Tel Aviv un kamikaze din Hamas aruncă Tn aer un autobuz: Hamas
22 de morţi
20.111.1995 Tokyo atentat cu gaze toxice în metrou: 19 morţi Secta Adevărul Suprem
19.IV.1995 Oklahoma City explozie Tntr-un birou federal: 168 de morţi extremişti de dreapta
30.VII.1997 Ierusalim atentat Tn piaţă: 15 morţi terorist din Hamas
1997 Algeria masacrarea repetată a civililor din sate: fundamentalist]
sute de victime islamici

1216
TEUTONI, ORDINUL CAVALURILOR
deseori, alese la întâmplare (bombe în localuri publice,
sechestrarea unor persoane nevinovate). Utilizat de
grupuri extremiste de stânga (anarhişti, socialişti revolu-
ţionari) şi de dreapta (cagoulards francezi, ustaşi croaţi),
a fost relansat în societăţile occidentale de către or-
ganizaţii apărute după epuizarea perioadei contestatare
a anilor '60 şi active, în special, în anii '70. Printre
acestea pot fi amintite, în mod deosebit, RAF (v.)
germană, Brigăzile Roşii (v.) italiene şi Action Directe
franceză. Peste t. „roşu", în Italia s-a suprapus un t.
„negru" (Ordinea Nouă, NAR): chiar dacă asemenea
nuclee erau izolate şi au putut fi anihilate de forţele
statului, rămân încă necunoscute relaţiile pe care ele şi
le-au creat cu o lume interlopă a unor puteri oculte şi a
unor resorturi statale deviate (v. strategia tensiunii).
Metoda t. a fost adoptată şi de mişcări naţionaliste sau
pentru independenţă (irlandezi, israelieni, algerieni,
tirolezi din sud, palestinieni, basci, ca şi fundamental işti
islamici iranieni sau libanezi). Deseori, aceste grupări
consideră t. drept o arma permisă într-o confruntare
militară cu caracteristici, prin natura lor, ilegale. IRA
(v.) irlandeză, ETA (v.) bască, sau organizaţiile pales-
tiniene (v. OEP), bucurându-se de o susţinere mai mult
sau mai puţin largă din partea propriului popor,
exprimă într-o formă exasperată o opoziţie politică
mult mai profundă şi mai acută decât înflăcărarea
ideologică din anii '70. Societatea contemporană, dato-
rită amplificării imediate a fiecărei acţiuni, chiar izolată,
prin mass media, este, în mod tragic, din ce în ce mai
mult zguduită de activitatea grupărilor teroriste.
Terracini, Umberto, om politic italian (Genova 1895-
Roma 1983). Unul dintre fondatori i PCI ( 1921 ), a făcut
parte din preşedinţia Comintemului. Arestat în 1925 de
regimul fascist, în 1939 a fost exclus din PCI, deoarece
criticase pactul dintre URSS şi Germania nazistă care a
dat cale liberă celui de-al doilea război mondial. Eliberat
în 1943 şi reprimit în PCI, a participat la Rezistenţă.
Preşedinte al Adunării Constituante ( 1947-1948), a fost
întotdeauna un parlamentar cu autoritate, dar nu a mai
primit funcţii importante în partidul său. terţiar,
sector, totalitatea activităţilor economice care au drept
obiect prestarea de servicii, separat de sectorul agricol şi
minier (primar) şi de cel industrial (secundar).
n Rolul social şi economic. T. a deţinut un loc important
încă de la apariţia economiei bazate pe schimburi,
cuprinzând activităţile din domeniul comerţului, al
transporturilor, creditului, ca şi serviciile prestate cu orice
titlu în sectorul administraţiei, injustiţie, în sănătate etc.
O dată cu consolidarea statului modern şi a economiei
industriale, s-au înmulţit serviciile prestate în domeniul
economic şi social de întreprinderi publice sau private.
Tripartiţia sectoarelor economice şi recunoaşterea deplină
a s. t ca activitate economico-productivă datează, însă,
din anii '30 şi '40 (studiile lui A.G. Fisher şi C. Clark). •
„ Terfiarizarea " economiei, în a doua jumătate a
sec. XX, s-a înregistrat în ţările industrializate o creştere
însemnată a ocupării terţiare a forţei de muncă (în SUA,
la sfârşitul anilor '80, mai bine de 2/3 din populaţia
activă era angajată în servicii; în Italia, ponderea era de
60 %) şi a cotei din avuţia naţională obţinută produsă
de servicii. Un asemenea fenomen, denumit „terţiari-
zare"a economiei, corespunde scăderii ponderii econo-
mice a agriculturii, dar şi unei redimensionări treptate a
sectorului industrial care se situase până atunci în frun-
tea creşterii economice, în paralel, a avut loc şi o extin-
dere a serviciilor oferite persoanei, aici fundamentală
fiind prezenţa directă sau indirectă a sectorului public
(sănătate, poştă şi telecomunicaţii, instrucţie şcolară, trans-
porturi, informaţie şi spectacol). O creştere deosebită a
înregistrat, în ultimii ani, aşa-numitul t. avansat (sau
cuaternar), cuprinzând serviciile legate de telecomunicaţii,
de cercetarea ştiinţifică şi de informatică. tetrarhie,
organizare a Imperiului roman impusă de Diocletian
(sec. III): partea occidentală şi cea orientală a
imperiului erau guvernate de doi împăraţi cu titlul de
august, ajutaţi fiecare dintre ei de un cezar care guverna
o parte a teritoriului şi avea dreptul la succesiune.
teţi, în categoriile cenzitare de cetăţenie a atenienilor
introduse de Solon, t. erau clasa cea mai de jos, formată
din ţăranii fără pământ care nu puteau fi aleşi în nici
una dintre magistraturi.
teutoni, Ordinul cavalerilor, denumirea propriu-zisă
fiind Ordinul Cavalerilor Sf. Marii din Ierusalim, ordin
monastico-cavalercsc fondat în 1198 prin contribuţia
financiară a negustorilor din Bremen şi Lübeck, într-un
spital militar din Akko. Cuprindea numai germani şi a
 POPULAJIA ACTIVA IN ITALIA PE SECTOARE ECONOMICE (valori absolute in mii)

anul agricultura % industrie % terţiar %

1861 10827 69,7 2806 18,1 1 902 12,2
1901 10301 61,7 3716 22,3 2678 16,0
1951 8261 42,2 6290 32,1 5026 25,7
1991 1823 8,5 6916 32,0 12853 59,5
1995 1 490 7,4 6494 32,4 12025 60,0

1217
TEXAS
adoptat o regulă asemănătoare aceleia a templierilor,
aprobată de Inocenţiu III (l 199). O. t. a contribuit la
expansiunea creştină si germană în jurul Mării Baltice
şi, în 1226, a obţinut de la împăratul Frederic II su-
veranitate asupra teritoriilor cucerite. Stabilindu-si· se-
diul la Torun în 1231, şi fuzionând cu cavalerii gladiferi,
O. t. ajunsese să controleze tot litoralul baltic de la est
de Vistula, dar expansiunea lui a fost oprită pe lacul
Peipus (1242) de cneazul de Novgorod, Aleksandr
Nevski. Căderea mănăstirii St. Jean d'Acre ( 1291 ) i-a
tăiat legăturile cu Locurile Sfinte. De la începutul sec.
XIV, cavalerii teutoni au devenit o putere militară şi
financiară de prim rang care a ajuns la apogeu sub
marele maestru W. von Kniprode (1351-1382). în
sec. XV, totuşi, au fost înfrânţi la Tannenberg de regele
polonez Vladislav II Jagiello (1410), iar în 1466 a
trebuit să cedeze Pomerania şi Danzigul. Ultimul mare
maestru, Albert de Brandenburg, a aderat la reforma
protestantă şi a secularizat posesiunile o. t., întemeind
ducatul ereditar al Prusiei (1525). Partea catolică a
ordinului a supravieţuit în Germania până în 1809,
când a fost desfiinţată de Napoleon, şi a renăscut în
1839 la Viena cu rolul asistenţial originar. După
persecuţiile suferite din partea regimului nazist, ordinul
a fost reînfiinţat în 1945.
Texas, regiunea T. a fost explorată de spanioli în sec.
XVI. în 1824, era stat membru al federaţiei mexicane,
în 1835-1836 a fost teatru de război între coloniştii
americani şi guvernul mexican. Proclamându-şi inde-
pendenţa, T. s-a unit cu SUA abia în 1845 din cauza
neîncrederii manifestate de statele din Nord faţă de
anexarea unui nou stat adept al sclaviei.Un nou con-
flict între SUA şi Mexic ( 1846-1848) a stabilit definitiv
frontierele celor două ţări.
textili, industrie, prelucrarea fibrelor animale sau
vegetale datează de la începuturile civilizaţiei şi se
datorează necesităţii de a satisface nevoia primară a
omului de a se proteja. Adoptarea războiului de ţesut
manual în marile civilizaţii nord-africane şi asiatice a
avut loc cel puţin în mileniul II i l Ir. şi a permis ca
ţesăturile să se producă mai uşor şi să devină din ce în ce
mai fine, astfel încât să susţină un trafic comercial foarte
intens în bazinul Mării Mediterane. Grecii şi romanii au
moştenit aceste calităţi productive, aducând unele
îmbunătăţiri în diferite faze ale prelucrării, de la tors la
ţesut şi la vopsitul cu substanţe provenite din Orient.
Lâna, inul, cânepa, iuta, bumbacul şi mătasea au repre-
zentat în Antichitate materiile prime fundamentale pentru
o activitate desfăşurată preponderent la domiciliu, pentru
uz personal, sau în mici ateliere meşteşugăreşti, în
Europa, rezultate remarcabile în producţie s-au obţinut
în Evul Mediu şi în epoca modernă. Oraşele-comună
italiene, republicile maritime, marile oraşe ale Franţei,
1218
Spaniei şi Flandrei, unele regiuni engleze au devenit,
între sec. XIII şi XVII, centre de prelucrare a lănci şi a
mătăsii, iar meşteşugarii s-au organizat în corporaţii
solide. De la Veneţia proveneau, începând din sec. XV,
catifele şi brocarturi, inimitabile prin lucrătură şi mo-
dele. Pe alte continente a continuat prelucrarea de fibre
locale (mătase în Extremul Orient, bumbac în Egipt,
India şi America Latină; in şi cânepă în Asia Centrală). •
Rolul sectorului textil in industrializare. Sectorul textil a
avut un rol decisiv în revoluţia industrială engleză şi în
procesul de transformare economică a Occidentului,
începând din a doua jumătate a sec. XVIII, s-a înregistrat
o mecanizare treptată a diferitelor faze din fluxul
prelucrării, favorizând apariţia sistemului modern de
fabricaţie: în 1733, J. K.ay a inventat „suveica zbură-
toare"; în 1765, J. Hargreaves a inventat maşina de
filat multiplă semimecanică; în 1785, E. Cartwright a
construit un război de ţesut mecanic şi în 1801 J.-M.
Jacquard a inventat un război de ţesut cu cartele perfo-
rate. Aceasta a permis obţinerea unei creşteri vertigi-
noase a producţiei, ducând la exportarea unei cantităţi
imense de textile semiprelucrate şi de produse finite. I.
t. a folosit în largă măsură noile surse de energie (hidrau-
lică, abur, electricitate), şi, mai târziu, în sec. XX, au
evoluat prin utilizarea noilor materii prime (fibre
artificiale, sintetice şi chimice) şi prin introducerea unor
tehnici şi utilaje din ce în ce mai avansate, deşi sectorul
respectiv suferă de un puternic dezechilibru al
producţiei.
Vezi i/.· bumbac; industrie; lână; mătase; revoluţie
industrială.
Thailanda, stat din Asia de sud-est, in peninsula indochi-
neză. Sup.: 515 115 km'.Pcp.: 59228000loc., din care
53 % thai, 27 % lao. Copii. : Bangkok. Limba: thai. Relig. :
budistă. Vecini: V şi NV Birmania, NE şi E Laos, SE
Cambodgia, S Malaysia; are ieşire la Marea Andaman
şi spre golful Siam. Forma de stat: monarhie consti-
tuţională.
Regat aproape milenar, cunoscut în trecut sub numele
de Siam, T. este singura ţară din Asia continentală care
nu s-a aflat sub dominaţie colonială, dar una dintre cele
mai occidentalizate din Orient din punct de vedere al
obiceiurilor şi al economiei, sec. V-VIII
în bazinul fluviului Menam se creează o serie
de regate budiste, iar podişul Korat este ocupat
de populaţiile khmere.
sec.XI-XII
Primele migraţii thai, provenind din Nanchao
(Yunan). sec.
XII-XIII
Cucerirea de către mongoli a regiunii Nan-chao
provoacă un exod în masă al populaţiilor thai

care ocupă bazinul fluviului Mcnam şi, alun-gându-i
pe khmeri, întemeiază o serie de regate feudale, dintre
care mai importante sunt la S Sukhotai şi la N cel al
lui Chiang Rai. 1260-1350
Dominaţie a regatului Sukhotai, care ajunge la apogeu
sub regele Rama Khamheng (cea 1275-1317). N este
unificat sub hegemonia lui Chiang Rai, care întemeiază
regatul Lan Na ( 1296). 1350-1369
U Thong este întemeietorul dinastiei Ayutthaya şi
unifică statele thai de pe fluviul Mcnam în regatul
Siam, instaurând hegemonia siameză asupra
Indochinei meridionale şi asupra părţii de N a
peninsulei. 1448-1488
Domnia lui Boromotrailokanat: consolidarea
autorităţii monarhice în relaţia cu feudalii locali şi
conducere centralizată. 1491-1529
Domnia lui Ramathibodi II: primele relaţii cu
europenii; tratat de deschidere a porturilor Sia-mului
pentru portughezi (1516). 1556-1587
Perioadă de dominaţie birmaneză asupra Siamului. 1662
Sosirea misionarilor francezi provoacă o răscoală
xenofobă. 1760-1782
O nouă perioadă de ocupaţie birmana.
1782-1809
Regatul lui Rama I, primul suveran din dinastia
Chakri: mutarea capitalei la Bangkok şi
supunerea regatului Lan Na (l 793). 1824-1851
Domnia lui Rama III: semnarea tratatelor
comerciale cu Compania Britanică a Indiilor
Orientale. 1851-1868
Domnia lui Rama IV: occidentalizarea ţării.
1868-1910
Domnia lui Chulalongkorn: cedarea Laosului către
Franţa (l893). 1910-1925
Domnia lui Rama VI: Siamul participă la primul război
mondial alături de puterile Antantei. 1925-1935
Domnia lui Rama VII: Siamul devine monarhie
constituţională (l932).
1938 Naţionalistul P. Songgram instaurează un regim
autoritar care-şi manifestă făţiş expansionis-
mul. Siamul capătă ia numele de T. (1939)
pentru a sublinia aspiraţia de unificare a popu-
laţiilor thai din ţările înconjurătoare.
THAILANDA
1941 în al doilea război mondial T. se aliază cu Japonia
şi declară război Marii Britanii şi SUA.
1944 Phanomyong, desemnat ca regent, îl obligă pe
Songgram să demisioneze şi formează un
guvern cere, declarându-se neutru, retrage T.
din ostilităţi.
1947 O lovitură de stat militară îl readuce la putere
pe Songgram: regim dictatorial, în strânsă alianţă
cu SUA cu care T. colaborează pe plan militar
în războiul din Coreea. Se declanşează gherila
comunistă în NE şi S ţării.
1954 T. este unul dintre membrii fondatori ai SEATO.
1957 Tentativele de deschidere democratică ale lui
Songgram sunt blocate de o lovitură de stat
militară care îl aduce la putere pe mareşalul S.
Thanarat; când acesta moare (1963) îl înlo-
cuieşte mareşalul T. Kittikachorn: T. sprijină
SUA in războiul din Vietnam.
1968 Adoptarea unei noi constituţii şi organizarea
de alegeri prin care creşte forţa opoziţiei ( 1969).
1971-1973
Kittikachorn dizolvă parlamentul şi instalează
un directorat militar. Este înlăturat de la putere
printr-o insurecţie populară, după care ur-
mează adoptarea unei noi constituţii (l 974).
1976-1977
Generalul S. Chalwyu dizolvă parlamentul,
abrogă constituţia şi proclamă legea marţială.
O altă lovitură de stat restabileşte garanţiile
constituţionale (l978).
1979 Ca urmare a ocupaţiei vietnameze a Cambodgiei
mai mult de 130 000 cambodgieni se refugiază
în T. orientală, asigurând baze logistice pentru
khmerii roşii.
1980 Primul ministru P. Tinsulanond, susţinut de
partidele de centru-dreapta, formează un
guvern „semidemocratic".
1988 Guvernul generalului C. Choonhavan: încetarea
gherilei comuniste (1989).
1991-1992
Lovitură de stat a generalului S. Kraprayoon care
este contracarată de o largă mişcare a opoziţiei.
Masacru la Bangkok: forţele guvernamentale
deschid focul asupra manifestanţilor, făcând cea
500 de morţi (18.V.1992). Regele Rama IX îl
demite pe Kraprayoon şi-I numeşte prim-
ministru pe C. Lcekpai, cu misiunea de a restabili
legalitatea democratică.
1993 Redresare economică; prin alegeri libere,
victoria şi majoritatea absolută sunt câştigate
de partidele ostile militarilor.
1994-1995
Leekpai formează un nou guvern de coaliţie.
Boom economic care înscrie T. în rândul aşa-nu-
1219
THÄLMANN
 mitelor NICS (v.). Modificare în sens demo-
cratic a constituţiei. După implicarea a nume-
roşi reprezentanţi ai guvernului în scandaluri
financiare, parlamentul este dizolvat; alegerile
sunt câştigate de conservatorii din Chart Thai
(CT) care formează guvernul cu B. Silpa-Archa
ca prim-ministru.
1996 Guvernul Silpa-Archa este şi el afectat de
scandaluri financiare ; la alegerile anticipate CT
se prăbuşeşte şi, aproape la egalitate, în frunte
sunt Partidul Noii Aspiraţii, moderat, (al cărui
lider, gen. Chavalit, este numit premier) şi de-
mocraţii lui Lcekpai.
1997 Incapabil să facă faţă gravei crize economico-
financiare, Chavalit demisionează. Revine la
putere Leekpai.
1998 Criza financiară asiatică afectează şi economia
thai landeză.
Thälrnann, Ernst, om politic german (Hamburg 1866-
Buchenwald 1944). Deputat în Reichstag (1924) şi
secretar general al Partidului Comunist, s-a opus în-
cheierii vreunui acord cu social-democraţia, chiar şi sub
ameninţarea nazistă. Arestat în 1933, a fost internat,
în 1943, în lagărul de concentrare Buchenwald, unde a
murit în urma unui bombardament al aliaţilor.
Thatcher, Margaret Hilda, om politic englez (Dartford,
Lincolnshire, 1925). Originară dintr-o familie mic-bur-
gheză, a fost aleasă, în 1959, în Camera Comunelor din
partea Partidului Conservator, al cărui lider a devenit
în 1975. Linia sa politico-economica riguros monetaristă
şi neoliberista i-a adus succesul în alegeri (3.V.1979):
prima femeie şef de guvern britanic, a început o
campanie de privatizare a întreprinderilor şi a serviciilor
de stat şi o luptă antisindicală dură, reechilibrând din
punct de vedere financiar economia britanică cu preţul
unei creşteri însemnate a şomajului şi a renunţării la
Welfare State. S-a arătat a fi o adevărată „doamnă de
fier", decizând să pornească un război cu Argentina,
care ocupase insulele Falkland (1982). Popularitatea
deosebită de care s-a bucurat i-a adus o nouă şi
răsunătoare victorie în alegerile din 1983, succesul din
1987 fiind ceva mai moderat. Poziţia sa antieuropeană
a dus la dezbinări în cadrul Partidului Conservator, iar
încercarea de a introduce un nou impozit local care nu
era proporţional cu veniturile (poll tax) a provocat
manifestaţii prelungite de protest. Obligată să se supună
balotajului în reuniunea anuală a Partidului Conserva-
tor pentru alegerea liderului, la 22.XI. a decis pe
neaşteptate să demisioneze, cedând conducerea
partidului lui J. Major.
Theodoric (n.cea 450-Ravenna 526), rege al
ostrogoţilor (474-526). După a trăit mai mulţi ani la
Constantinopol, în 488, cu sprijinul împăratului
1220
bizantin Zenon, a pornit împotriva Italici, în 489 a
invadat Câmpia Fadului, l-a învins pe Odoacru pe râul
Isonzo, la Verona şi pe Adda şi, asediindu-1 la Ravenna,
l-a asasinat (493). După ce a pus stăpânire pe
peninsulă, T. a dus o politică de pacificare a barbarilor
şi a latinilor. A încercat, totuşi, să păstreze puritatea
etnică, interzicând căsătoriile mixte şi făcând o distincţie
în cadrul funcţiilor şi al prerogativelor: ostrogoţilor le-au
revenit sarcini militare, iar dintre latini a recrutat
personalul administrativ. A invitat la curtea sa pe unii
dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai epocii, ca filosoful
Severinus Boetius şi istoricul Casiodor. Forţa sa a început
să decadă o dată cu persecutarea arienilor ordonată de
împăratul bizantin Iustin (525): T, rege al unui popor în
mare parte de confesiune ariană, după o încercare eşuată
de mediere, a ordonat începerea unui val de persecuţii
împotriva latinilor din regat, cărora le-a căzut victimă
însuşi Severinus Boethius.
Theodosius I cel Mare (Cauca, Spania, 347-Milano
395), împărat roman. Fiu al unui general al lui
Valentinian I, a participat la expediţiile tatălui său în
Britannia şi împotriva alamanilor şi, în 374, ca
guvernator al Moesiei, i-a învins pe sarmaţi. împăratul
Graţian l-a ales în 379 ca augustus, încredinţându-i
comanda armatelor din Orient. T. a reorganizat armata
şi a eliberat de barbari unele regiuni balcanice, în 382,
neputând să-i respingă pe goţi, le-a acordat autonomie
în interiorul graniţelor imperiului în schimbul
sprijinului militar din partea acestora. Convins că
împăratul ar fi trebuit să controleze viaţa Bisericii şi
să garanteze unitatea religioasă în funcţie de coeziunea
imperiului, T. a proclamat, în 380, prin edictul de la
Thessalonic, drept religie de stat, creştinismul con-
form crezului de la Niceea şi a convocat conciliul de
la Constantinopol (381) care a confirmat condam-
narea ereziei ariene. Obligat, iniţial (383), să-1
recunoască pe uzurpatorul Magnus Maximus, în 388,
l-a învins restituind formal Occidentul lui Valentinian
II, urmaşul Iui Graţian. întors în Orient, T. a dat, în
392, un decret prin care interzicea sacrificiile cu
cruzime precum şi cultul, chiar şi în cercuri private,
al unor divinităţi păgâne, în faţa acestei situaţii,
Occidentul s-a revoltat, recunoscându-1 ca succesor
al lui Valentinian II, mort în 392, pe Flavius Eugenius
pe care T. l-a învins în 394. A încredinţat de această
dată Imperiul roman de Apus fiului său Honorius, pe
lângă care a delegat ca tutore pe un general al său de
încredere, vandalul Stilicon, în timp ce Orientul a
revenit, la moartea sa, celuilalt fiu, Arcadius, căruia îi
conferise încă din 383 titlul de augustus. Theodosius
II (n.401-m.450), împărat roman al Orientului (408-
450). Urmaş la tron al tatălui său Arcadius, i-a învins
în 421-422 pe persani şi, aliat cu hunii, i-a

îndepărtat de Constantinopol. În 438, a dat Codul
teodosian, cea mai importantă culegere de drept roman
până la Corpus Juris Civilis al lui lustiman.
Thermidor, zile revoluţionare (conform calendarului
revoluţionar, 9-10 Thermidor anul II = 27-29. VII. 1794)
care în Franţa au dus la căderea lui Robespierre şi la
sfârşitul supremaţiei montagnarde din Convenţie. Dato-
rită alianţei dintre o parte a iacobinilor (P. Barras, J.-L.
Tallien, J. Fouché) şi moderaţii din Marais, în şedinţa
Convenţie din 9 Thermidor, Robespierre şi mâna sa
dreaptă, L. Saint-Just, au fost puşi sub acuzare.
Refugiaţi sub protecţia Comunei din Paris, Robespierre
şi Saint-Just, împreună cu peste o sută de adepţi ai lor,
au fost arestaţi şi ghilotinaţi fără a mai fi judecaţi.
Thessalia, regiune din nordul Greciei, pe malul Mării
Egee. Lipsită de porturi importante, cu excepţia gol-
fului Voios, poseda una dintre câmpiile cele mai largi şi
mai fertile ale Greciei. Aflată, din punct de vedere cul-
tural, la marginea lumi greceşti, T. a fost, totuşi, o
importantă putere militară; era organizată ca o federaţie
de patru zone, având în frunte un magistrat numit lagos.
Cucerită de Filip II al Macedoniei, din 196 î.Hr, a
făcut parte din posesiunile romane. Thiers, Adolphe,
om politic si istoric francez (Marsilia 1797-Saint-
Germain-en-Laye 1877). Avocat, a colaborat la ziarul
„Constitutionnel" şi a publicat o Istorie a Revolufiei
franceze (10 vol., 1823-1827), în care a exaltat
spiritul revoluţionar, situându-se pe poziţii contrare faţă
de restauraţie.
• Liberalul în monarhia din iulie. Adversar al lui Carol
X şi al ministrului Polignac, a fondat ziarul „National"
(1.1830) şi a fost un susţinător al lui Ludovic Filip de
Orléans. Ca ministru de interne (X.1832-XI.1834), a
reprimat dur mişcările muncitoreşti şi republicane de
la Lyon şi Paris (I V. 1834). Preşedinte al Consiliului şi
ministru de externe ( 1836), şi-a înaintat demisia când
regele a refuzat să intervină în Spania împotriva carliş-
tilor. Din nou şef al guvernului şi ministru de externe,
în 1840, prin atitudinea sa belicoasă a riscat să provoace
un război împotriva Marii Britanii din pricina spriji
nului acordat paşei Egiptului, Mehmet Ali, şi, după
aceasta, a fost demis. Atunci a început să scrie Istoria
Consulatului fi a Imperiului (20 de volume, 1845-1862)
care a contribuit la relansarea mitului napoleonian.
• Împotriva extremismelor neliberale. Deputat în
timpul celei de-a Doua Republici, a susţinut alegerea
ca preşedinte a lui Ludovic Napoleon Bonaparte
(XII. 1848), dar a fost arestat şi exilat în 1851-1852
pentru că se declarase împotriva loviturii de stat şi a
noului regim bonapartist. Abia în 1863 şi-a reluat acti
vitatea politică ca şef al „Uniunii liberale", opunându-se
războiului împotriva Prusiei ( 1870). Şef al unui guvern
de uniune naţională ( 1871 ), a negociat pacea cu Prusia,
TIBERIUS
a reprimat cu cruzime insurecţia Comunei din Paris şi a
fost preşedinte provizoriu al republicii (31 .VIII. 1871),
dar a intrat în conflict cu majoritatea monarhistă din
Adunarea Naţională care 1-a înlocuit cu mareşalul
filomonarhist Mac-Mahon (1873). Thomas Becket,
sfânt (Londra 1118-Canterbury 1170). Numit
arhiepiscop de Canterbury (l 162), după ce fusese
cancelar al regelui Henric II, a aparat cu îndârjire
libertatea clerului împotriva amestecului coroanei.
Refuzând să semneze Legile de la Clarendon (l 164)
care prevedeau, printre altele, şi supunerea clericilor
faţă de tribunalele statului, a fost exilat (l 164-1170),
dar, la întoarcerea în Anglia, a fost ucis în catedrala din
Canterbury de cavalerii credincioşi lui Henric II.
Thomas Morus, sfânt, om de stat englez (Londra 1478-
Tyburn 1535). Umanist de seamă, prieten cu Erasmus
din Rotterdam, a fost autorul Utopiei (1516), satiră a
condiţiilor sociale şi politice din Anglia epocii sale,
comparate cu cele ale unui stat ideal, organizat pe baze
comunizante şi guvernat după principiile toleranţei.
Numit (1529) cancelar în timpul domniei lui Henric
VIU, a fost, timp de câţiva ani, una dintre cele mai
importante personaje de la curte. Pentru că nu a vrut
să se pronunţe în favoarea regelui în problema anulării
căsătoriei acestuia cu Caterina de Aragon, şi-a înaintat
demisia (1532). La doi ani după aceea, împreună cu
episcopul J. Fisher, a refuzat să jure te Actul de supre-
maţie (1534) care declara formal schisma Bisericii
anglicane faţă de Roma; închis în Turnul Londrei, a fost
condamnat la moarte pentru trădare şi decapitat.
Thorez, Maurice, om politic francez (Noyelles-Go-
dault, Pas-de-Calais, 1900-Odessa 1964). Unul dintre
fondatorii Partidul Comunist Francez şi secretar al aces-
tuia, din 1930, a contribuit la crearea Frontului Popu-
lar ( 1935). Chemat să-şi satisfacă serviciul militar, în
1939, a dezertat pentru a nu lupta împotriva Germaniei
care încheiase alianţa cu URSS. Ministru fără portofoliu
sub de Gaulle ( 1945-1946) şi vicepreşedinte al Consi-
liului, cu P. Ramadicr ( 1946), a fost demis din guvern,
în 1947, împreună cu alţi miniştri comunişti. A continuat
să conducă partidul până la moarte. Tiberius,
Claudius Nero (Roma 42 î.Hr.-Capul Mise-num 37
d.Hr.), împărat roman (14-37 d.Hr.). Mama sa, Livia
Drusilla, s-a căsătorit, în 38 î.Hr., pentru a doua oară
cu Augustus. Tribun militar în expediţia lui Augustus
împotriva cantabrilor (26 î.Hr.), T. a condus, apoi, o
serie de alte expediţii victorioase împotriva
triburilor germanice, a rhaeţilor şi a vindelicilor ( 15 î.Hr.),
împotriva dacilor şi a pannonilor (10 î.Hr.) împotriva
germanilor dintre Rin şi Elba (8 î.Hr.). Căzut în dizgraţie,
între 6 î.Hr.şi 2 d.Hr., s-a retras în Rhodos, dar moartea
moştenitorilor desemnaţi 1-a obligat pe Augustus să-1
adopte împreună cu Agrippa Postumus. La moartea
1221
TIBET
lui Augustus, în 14 d.Hr, principatul i-a revenit lui T.,
în timp ce Agrippa Postumus era asasinat, în condu-
cerea principatului, s-a condus după principii conser-
vatoare, guvernând cu sprijinul Senatului. Începând
din 20, T. s-a aflat sub influenţa prefectului pretoriului,
Seianus, în grija căruia a lăsat, de fapt, guvernarea,
retrăgându-se (27) la Capri. La început aparent indi-
ferent faţă de samavolniciile şi cruzimile lui Seianus,
când a aflat de planurile acestuia de a uzurpa tronul
principatului, 1-a reclamat Senatului şi a cerut coman-
darea lui la moarte (31 ). A consolidat frontierele orientale
fără a căuta să le extindă, exploatând rivalităţile dintre
părţi şi germani şi calităţile militare ale fiului său adoptiv
Germanicus. în 37, acum bolnav, a plecat pentru ul-
tima dată la Roma şi a murit lângă Capul Misenum, în
timpul călătoriei de întoarcere. Tibet, regiune autonomă
a Chinei, cu capitala Lhasa. Un prim regat tibetan a luat
fiinţă în sec. VII, în care budismul a cunoscut o largă
răspândire (sec. VIII). După prăbuşirea monarhiei
(842) şi divizarea într-o serie de centre de putere
monahală, T. a trebuit să treacă şi sub stăpânirea
chineză (sec. XIII). Şi-a redobândit independenţa pe la
jumătatea sec. XIV, printr-o structură statală centralizată
şi teocratică, la vârful căreia se afla Dalai Lama. Din
sec. XVIII, deşi a rămas, formal, independent, T. a
trecut în mod stabil sub înalta suveranitate a Chinei.
Regimul comunist chinez a cucerit militar T. (1950)
şi 1-a integrat în republica populară prin tratatul din
mai 1951, dar după reprimarea unei revolte anti-
comuniste condusă de la curtea lui Dalai Lama, a redus
T. la statutul de regiune chineză punând capăt, inclusiv
formal, independenţei sale şi ducând o politică sistema-
tică de deznaţionalizare şi de persecuţie religioasă (au
fost distruse mii de mănăstiri). Repetatele răscoale popu-
lare care au urmat (ultima, din 1987-1988) au necesitat
intervenţia armatei pentru a putea fi înăbuşite. Ticino,
canton din Elveţia italiană. Disputată mult timp între
Como şi Milano în perioada comunelor până la
instalarea dominaţiei familiilor Visconti (sec. XIV) şi
Sforza, regiunea a trecut definitiv, în 1516, sub control
elveţian, în 1803 a fost creat cantonul T. sortit să treacă
printr-o lungă perioadă de ciocniri, unele violente, între
liberalii radicali şi catolicii conservatori înainte de a ajunge
la o structură politică stabilă, în timpul Risorgimento-ului,
ca şi în cea fascistă, T. a fost pentru patrioţii italieni un
refugiu sigur şi o baza de acţiune şi de propagandă.
Tien tsin (Tianjin), oraş din China unde au fost
semnate diferite tratate cu puterile europene şi cu
Japonia, denumite „inegale" pentru că erau impuse Chinei
sub ameninţarea armelor. Tratatele din 13,26 şi 27. VI. 1858
cu Rusia, Marea Britanic şi Franţa au acordat acestor ţări
dreptul de a naviga pe fluviul Yang-tze Kiang. Tratatul
franco-chinez din l I.V.1884, a recunoscut cucerirea
1222
Annamului de către francezi. Cel dintre China şi Japonia,
din 18.FV. 1885, a deschis acesteia din urmă porţile Coreii.
tifos, v. epidemii.
Tigellinus, Caius Ofonius, om politic roman (m. Si-
nuessas 69). Exilat de Caligula în 39, a fost rechemat la
Roma de Claudius şi a devenit prietenul lui Nero care,
în 62, la moartea lui Aframus Burrus, I-a numit prefect
al pretoriului. A ieşit în evidenţă prin cruzimea sa, în
special în reprimarea conjuraţiei lui Piso (65). La căderea
lui Nero (68), a trecut de partea lui Galba, dar, condam-
nat la moarte, s-a sinucis.
Tiglatpilser III, rege asirian (745-727 î.Hr.). A dus
imperiul asirian la apogeul puterii sale, respingându-i
pe năvălitorii din Urartu, restabilind supremaţia asiriană
în aria siriano-palestiniană până la Gaza şi unificând
cele două coroane, a Asiriei şi a Babilonului. Tigran
(Tigranes) I cel Mare, (m. cea 55 î.Hr.), rege al
Armeniei (cea 95-cca 55 î.Hr). Urcat pe tron în jurul
anului 95, s-a aliat cu Mitriadate VI, regele Pontului,
împotriva romanilor, şi a invadat Cappadocia,
ducându-şi regatul la o extindere maximă, înfrânt de
Lucullus şi, apoi, de Pompeius, dominaţia sa s-a restrâns
la graniţele de la început, devenind un stat vasal Romei.
Tilly, Jean t'Serclaes, mareşal valon al Sfântului Im-
periu Roman (castelul din Tilly, Brabant, 1559-In-
golstadt 1632). A participat la campaniile împotriva
turcilor în Ungaria (1605). în timpul Războiului de
treizeci de ani, a organizat armata bavareză catolică,
învingându-i datorită ei pe boemi în bătălia decisivă de
la Muntele Alb (1620); i-a succedat lui A. von
Wallenstein la comanda armatelor imperiale şi a condus
operaţiunea de cucerire a Brandenburgului, ca şi teribilul
jaf asupra oraşului Magdeburg ( 1631 ), dar a fost învins,
la Breitenfcld, de regele Suediei Gustav Adolf şi rănit
mortal în lupta de la Rain.
Tilsit, tratatele de la, semnate de Napoleon şi de ţarul
Rusiei în localitatea din Prusia orientală la confluenţa
râurilor Tilse şi Niémen; după victoria repurtată asupra
ruşilor în bătălia de la Friedland, Napoleon a început
convorbiri cu ţarul Alexandru I la Tilsit (25.VI. 1807).
Primul tratat (7.VII.1807), secret, prevedea aderarea
Rusiei la blocada continentală (v.) contra Angliei, în
timp ce Napoleon dădea libertate de acţiune ruşilor
împotriva Suediei şi imperiului turc. Prin al doilea tratat
(9.VII. 1807), public, era creat regatul Westfaliei şi
marele ducat al Varşoviei în dauna Prusiei. Times,
The, cotidian independent fondat la Londra, la l .
1.1785, de J. Walter ca „Daily Universal Register", a
primit actualul nume la 1.1.1788. începând de la
jumătatea sec XIX, s-a impus ca ziarul englez cu cel
mai mare autoritate. Importante sunt şi suplimentele
sale săptămânale „The Times Literary Supplement" şi
„The Times Educational Supplement".
TIROL
timocraţie, în gândirea politică antică (în special la Platon),
formă de guvernare, considerată ca o degenerare a
aristocraţiei, în care puterea este deţinută pe baze cenzitarc.
tipar, tehnică de reproducere în mai multe exemplare a
unor scrieri şi ilustraţii care, depăşind limitele tehnicii
scrierii de mână, a contribuit la generalizarea treptată a
utilizării cărţilor (apoi a ziarelor), făcând ca informaţia
şi cultura să nu mai aparţină doar elitelor, ci să ajungă
un fenomen de masă. sec. XVI î.Hr.
Chinezii inventează caracterele gravate în lemn, jad sau
fildeş: umezite cu cerneală, sunt imprimate ca nişte
ştampile pe pânză, sec. VI
în China, se pune la punct o tehnică de reproducere în
mai multe exemplare a scrisului şi a desenelor
folosindu-se matriţe din lemn umezite cu cerneală şi
aplicate pe mătase sau hârtie (xilografia), sec. XI d.Hr.
în China apar primele litere din metal turnate în
matriţe de argilă, sec. XIV
în timp ce în Coreea se fac litere din fier, xilografia se
răspândeşte în Europa, sec. XV
în Europa se experimentează tehnica „turnării
în formă": în matriţa din argilă a unui text se
toarnă un aliaj de plumb şi cositor, obţinându-se
un bloc de metal în relief care, umezit cu cer-
neală, este folosit pentru tipărirea în mai multe
exemplare.
1438 La Mainz, J. Gutenberg inventează caracterele
mobile care dau naştere tehnicii tipografice a
„turnării repetate", în 1452-1456, Gutenberg
tipăreşte ediţia completă a Bibliei în limba latină.
sec. XVI
în Italia apar primele ediţii de buzunar (sau de
călătorie) la un preţ accesibil. 1719 J. Le Blon, din
Frankfurt, inventează tiparul
în culori. 1798 Germanul L. Senefelder
pune la punct tehnica
litografiei. 1800 Englezul Stanhope
inventează teascul de tipărit
din fier. 1810 F. Konig mecanizează
teascul lui Stanhope
folosind forţa aburului.
1845 Americanul R. K. Hoe inventează rotativa.
1886 La Baltimore, O. Mergenthaler realizează pro-
totipul maşinii denumite linotip care permite
formarea automată a rândurilor tipografice. 1939
Americanul W. C. Huebner inventează foto-
compunerea, prin care literele nu mai sunt
confecţionate din metal ci proiectate pe hârtie
fotografică.
Vezi fi : jurnalism; mass media. tiranie, în
Antichitate, regim politic apărut începând de la
jumătatea sec. VII î.Hr.în câteva cetăţi greceşti.
Guvernare autocratică şi absolutistă, nu putea fi
caracterizată ca alternativă la instituţiile republicane,
ci ca o suspendare temporară a acestora. T. apare în
principalele cetăţi greceşti (Corint, Sycion, Atena,
Samos, Mcgara) cu excepţia Spartei, dispare până în
sec. VI î.Hr. pentru a reapărea în perioada elenistică,
în special în Pelopones, unde regii macedoneni i-au
impus cu forţa pe tirani pentru a-şi asigura dominaţia,
în cetăţile greceşti din Sicilia, t. apare, însă, mai ales
în primele decenii ale sec. V î.Hr. şi, apoi, din nou, la
sfârşitul secolului şi durează până la cucerirea lorde
către romani.
Tireniani, Marea, sector al Mării Mediterane intre
Italia, Sardinia si Sicilia, străbătut frecvent, începând
din sec. VIII î.Hr., de etrusci, fenicieni şi greci, care au
întemeiat pe coastele ei foarte multe colonii, în sec. V,
Siracuza şi-a disputat cu Cartagina hegemonia asupra
M. T., dar amândouă, între 265 şi 146 î.Hr., au fost
supuse de Roma (v. punice, războaie), decisă să-şi
menţină un control deplin asupra mării la care aveau
ieşire şi care era o cale de acces către posesiunile sale
italice în continuă extindere. După căderea Imperiului
din Occident, s-a afirmat prezenţa bizantină care, ulte-
rior, η-a ştiut să frâneze înaintarea arabă (sec.VIII),
care, consolidându-se în Sardinia, a făcut din M. T. o
regiune afectată de piraterie, aceasta ducând şi la o
prăbuşire a schimburilor comerciale. Căile de comunica-
ţie au fost redeschise în sec. XI-XII de cele trei republici
maritime, Amalfi, Pisa şi Genova; aceasta din urmă
şi-a menţinut controlul asupra rutelor tireniene până la
instalarea supremaţiei spaniole în sudul Italiei (sec.
XV-XVI). Devenită mare franceză în epoca napoleo-
niană, mai târziu, ca urmare a sprijinului acordat de
Anglia suveranilor de Bourbon şi de Savoia, refugiaţi în
Sicilia şi în Sardinia, şi-a făcut apariţia şi marina engleză.
Tirol, regiune isterico-geografica în care sunt cuprinse
actualul land austriac şi zona italiană din Alto Adige-
Tirolul de Sud. Subîmpărţit, după cucerirea de către
Drusus ( 15 î.Hr.), în cele două provincii, Tridentum şi
Rhaeiia, a rămas tot împărţit din punct de vedere admi-
nistrativ şi în epoca feudală, când împăraţii au încre-
dinţat teritoriul episcopilor din Trento şi Bressanone,
alături de care s-a format marea feudă laică a cenţilor de
T. În 1363, la stingerea familiei conţilorde T., posesiu-
nile lor au trecut în stăpânirea Habsburgilor şi, în sec.
XIV-XV, T. a fost guvernat de principi care aparţineau
ramurilor secundare ale dinastiei de Habsburg, fără
drept de moştenire a tronului, trecând, ulterior, sub
• 1223
TIRPITZ
administrarea directă a coroanei austriece ( 1665). în
epoca napoleoniană, în 180S, a făcut parte din Bavaria
şi împotriva acestei anexări s-a declanşat răscoala
autonomistă a lui A. Hofer; în 1810, partea din jurul
oraşului Trento, la sud de Chiusa, a fost cedată
Regatului italic, care a făcut din ea departamentul Alto
Adige; în 1815, el a fost restituit Habsburgilor. La sfâr-
şitul primului război mondial, zona de la sud de cum-
păna apelor din munţi, Tirolul de Sud, rebotezat de
italieni ca Alto Adige, a fost cedată Italiei, prin tratatul
de la Saint-Germain, creând problema convieţuirii
populaţiilor de limbi diferite (pentru evoluţia acestei
probleme, v. Trentino-Alto Adige). Tirpitz, Alfred
von, amiral german (Kustrin pe Oder 1849-
Ebenhausen 1930). Ministru al marinei din 1897, a
întărit flota de mare tonaj şi a început dotarea armatei
germane cu submarine. Războiul total dus de subma-
rine, impus de el în timpul primului război mondial, a
provocat intrarea în război a SUA (1917). Tiso,
Jozef, om politic slovac (Vetka Bytia 1887-Bra-tislava
1947). Preot, după primul război mondial, a fost unul
dintre şefii separatişti ai Partidului Popular Slovac.
La 6.X. 1938, după acordul de la München, a format
un guvern autonom slovac, dar a fost demis de
guvernul central (10.III.1939). Atunci, T. a apelat la
Hitler şi a proclamat independenţa Slovaciei, punând-o
sub protecţia germanilor. Aliniat la politica nazistă, a
promovat o legislaţie antisemită şi a trimis 250 000 de
oameni în sprijinul invadării URSS; după al doilea război
mondial a fost judecat, condamnat la moarte şi executat
titluri nobiliare, titlurile celor care răceau parte din
nobilime (v.). Cele mai vechi t. n., cu origine romano-
barbarica, datează din sec. X-X11I, epocă în care ele
mai erau legate de exercitarea unor drepturi sau puteri
feudale. În urma naşterii sau a renaşterii oraşelor, au
apărut t. n. ale patriciatului din republicile aristocratice
(Genova, Veneţia) sau ale dccurionatelor din oraşele
mai mici şi, mai târziu, în perioada senioriilor, t. n. erau
conferite de mari vasali ai imperiului şi de vicarii impe-
riali, începând din sec. XIV, s-au răspândit t. n. pur
onorifice, acordate prin diplome sau scrisori de învestire
din partea împăraţilor, papilor, regilor, principilor şi
municipalităţilor.
• Care suni titlurile nobiliare, în ordine crescândă a
importanţei, t. n. sunt: nobil (fără un titlu anume),
cavaler (ereditar), baron, viconte, conte, marchiz, duce,
prinţ, în Marea Britanie, acest ultim titlu este purtat
numai de membrii familie regale. Termenul de baron le
revenea la început celor mai importanţi dintre feudali
şi, o dată cu prăbuşirea sistemului medieval, s-a redus
la o semnificaţie pur onorifică, fără legătură cu ceea ce
însemnase cândva. Primul t. n., răspândit în perioada
barbară, contele (v.) provenea din aşa-numitul comes,
1224
sau însoţitor al împăratului. Vicontele, apărut la franci,
s-a limitat, până în sec. X, la rolul de locţiitor al contelui,
în sec. IX, în organizarea imperiului carolingian, mar-
chizul avea un rol bine definit de administrare a unui
teritoriu de graniţă (marcă) şi, mai târziu, de căpetenie
peste mai multe comitate, în sec. VI, în Italia bizantină
şi longobarda, ducele era o persoană oficială cu
însărcinări civile şi militare; în perioada francă, ducele
dispare, fiind înlocuit de conte, ca să reapară, ca L n., la
sfârşitul sec. XIV. Termenul de prinţ a fost mult timp
folosit pentru a-1 defini pe acela care deţinea puterea
suverană şi, mai târziu, era sinonim cu monarhul. Prinţii
electori din Sfântul Imperiu Roman îl alegeau pe
împărat; prinţii de sânge erau aceia care făceau parte
din familia regală; prinţul moştenitor este primul
moştenitor al tronului; prinţul consort este soţul reginei
când el însuşi nu este asociat la guvernare.
Bibliografie: O. Brunner, Vita nobiliare e cultura euro-
pea, II Mulino, Bologna 1982. Tito, pseudonimul lui
losip Broz, om politic iugoslav (Kumrovec, Zagreb,
1892-Liubljana 1980). Originar dintr-o familie foarte
săracă, a fost muncitor şi, în 1914, a fost înrolat în
armata austro-ungară.
• Lider comunist al Rezistenţei. Prizonier la ruşi în
1915, a rămas în Rusia şi după eliberare, participând la
revoluţia sovietică din 1917. în 1920, s-a întors în
Croafia şi în 1928 a fost arestat şi condamnat la şase
ani de închisoare pentru activitate ilegală în Partidul
Comunist Iugoslav. Eliberat din închisoare, a plecat la
Moscova şi, apoi, la Paris; revenit în patrie, în 1937, a
luat conducerea Partidului Comunist Iugoslav. Sub
pseudonimul T. a reconstruit partidul şi 1-a aliniat la
politica stalinista. După invadarea germano-italiana a
Iugoslaviei (6.IV. 1941 ), T. a organizat lupta de partizani,
grupând forţele comuniste în Bosnia şi Muntenegru.
Comuniştii se vor afirma curând ca forţa cea mai impor-
tantă din Rezistentă şi T., numit mareşal al acestei ade-
vărate armate populare (cu un efectiv de peste 500 000
de oameni), a format un guvern provizoriu, la concurenţă
cu cel al regelui Petru aflat în exil la Londra. Recunoscut
ca lider naţional atât de Aliaţii occidentali cât şi de URSS,
T. a reuşit să elibereze cu forţele proprii o mare parte din
teritoriul iugoslav, cucerind, la 20.X. 1944, Belgradul.
• Iugoslavia socialistă. T. şi-a asumat în acel moment
funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar o
adunare constituantă proclamă Republica Populară
Iugoslavia (29.XI. 1945) pe baze federale, fiind un pas
înainte faţă de centralismul sârbesc al Iugoslaviei
antebelice. Economia a fost naţionalizată şi dezvoltarea
sa a avut loc prin planuri cincinale. Beneficiind de susţi-
nerea populară dobândită în lupta de partizani şi de
aprobarea unanimă a partidului, T. s-a opus ingerinţelor
lui Stalin care pretindea să fie adoptat mecanic modelul

sovietic, subordonând, astfel, interesele iugoslave poli-
ticii de mare putere a URSS: conflictul s-a acutizat,
culminând cu o adevărată excomunicare a lui T., ca „popu-
list" antisovietic, la congresul Cominform ( 18. VI. 1948).
în locul sprijinului pe care i-1 ofereau ţările din Est,
Iugoslavia a primit ajutoare americane şi occidentale,
obţinute datorită reducerii politicii anticatolice şi rezol-
vării chestiunii teritoriului Trieste care submina rapor-
turile cu Italia(19549. T. a continuat să ducă o politică
internaţională de strictă neutralitate, devenind unul
dintre principalii lideri ai grupului de ţări nealiniate. A
menţinut, însă, un regim colectivist în interior, bazat
pe autoconducerea muncitorească a întreprinderilor,
situându-se pe o linie de mijloc între tentativele unora
de liberalizare a regimului şi dorinţa altora de reîntoarcere
la ortodoxia comunista. La 14.1.1953, a fost ales preşe-
dinte al republicii şi, în 1974, primea titlul de preşedinte
pe viaţă. Popularitatea sa imensă i-a permis să menţină
unitatea şi independenţa Iugoslaviei şi să zădărnicească
tendinţele centrifuge ale unor naţiuni din cadrul federa-
ţiei, toate reizbucnind, însă, dramatic după moartea sa.
Tittoni, Tommasd, om politic italian (Roma 1855-Man-
ziana, Roma, 1933). Deputat al Dreptei (1887-1897),
a fost chemat de G. Giolitti ca ministru de externe
(1903-1905 şi 1906-1909), îndeplinindu-şi îndatoririle
cu moderaţie şi echilibru. Apropiat al lumii catolice, după
primul război mondial, a revenit la externe in guvernul
F.S. Nitri ( 1919-1920), rezolvând problema teritoriului
Fiume. A fost preşedinte al senatului ( 1920-1929), ma-
nifestând o atitudine toleranţă faţă de fascism. Titus,
Flavius Vespasianus, (Roma 39-Aquae Cutiliae, act.
Rieti, 81), împărat roman (79-81). Fiul lui Vespasianus, a
fost tribun militar în Germania şi în Britannia şi, în anul
67,1-a însoţit pe tatăl său în ludeea. La primirea veştii
despre asasinarea lui Galba, Vespasianus a pornit în
marş asupra Italiei, obţinând coroana imperială; el lăsase la
comanda războiului din ludeea pe T. care, în august 70, a
cucerit Ierusalimul şi a dărâmat Templul. Întors la Roma, a
participat la guvernare alături de tatăl său, iar la moartea
acestuia a urcat pe tron fără nici o dificultate, în timpul
scurtei sale domnii, a guvernat cu înţelepciune (Suetonius
I-a numit „deliciu al speciei umane") şi a dus o politică a
realizărilor de mari opere edilitare, terminând, printre altele,
construcţia Colosseum-ului.
Toamna caldă, perioada de mari mobilizări ale forţelor
sindicale italiene, din septembrie-decembrie 1969,
caracterizată de conflictele de muncă dure, transformate
apoi în greve, cu participarea şi a unor sectoare largi
de funcţionari. Cu ocazia reînnoirii contractelor de
muncă naţionale (începând cu categoriile strategice ca
cea a siderurgiştilor), angajaţii urmăreau să obţină
condiţii salariale şi normative mai bune în cadrul
întreprinderilor, cerere care se îmbina cu aceea privind
TOGLIATTI
reformele politice şi sociale (casă, fisc, sănătate, dez-
voltarea Sudului). Revendicările oamenilor muncii au
dat o mai mare forţă de impact şi contestaţiei studen-
ţeşti din acea perioadă.
Tocquevïlle, Alexis-Charles-Henri-Maurice Clé ret
de, istoric şi om politic francez (Verneuil-sur-Seine
1805-Cannes 1859). A devenit cunoscut în 1835, când
a publicat eseul Democraţia în America, rod al
cunoaşterii directe a modului de viaţă american şi în
care susţinea că democraţia este forma de guvernământ
inevitabilă a popoarelor progresiste. A aderat la
revoluţia din 1848 şi a fost ales în Constituantă şi în
Legislativă, cu funcţia de ministru de externe. Arestat
şi închis pentru că se opusese loviturii de stat a lui
Ludovic Napoleon, din 1851, după eliberare s-a
dedicat exclusiv studiilor istorice, în opera sa
principală, Ancien Régime ţi revoluţia ( 1856, un docu-
ment de referinţă al istoriografiei instituţii lor politice), a
susţinut teoria continuităţii de esenţă, mai ales în
domeniul administraţiei, între sistemul monarhiei ab-
solute şi statul rezultat din Revoluţia franceză. Todt,
organizaţia, formaţiune auxiliară a armatei germane,
creată în 1938 de F. Todt (1891-1942) pentru
construirea liniei fortificate Siegfried, în timpul celui
de-al doilea război mondial, a continuat construirea de
fortificaţii în toată Europa, folosind mână de lucru în
special străină, voluntară sau forţată. Toeplitz,
Giuseppe, bancher italian (Varşovia 1866-Varese
1938). Stabilit încă din tinereţe în Italia, a devenit
director adjunct al Băncii Comerciale Italiene ( 1895).
Numit administrator delegat (1917), a orientat
activitatea instituţiei către susţinerea sectorului indus-
trial naţional. A părăsit această funcţie în 1933 când
banca a trecut sub controlul IRI. Togliatti, Palmiro,
om politic italian (Genova 1893-lalta 1964). Fiu de
învăţători, în tinereţe militant socialist pentru
intervenţionism, şi-a luat licenţa în drept la Torino şi,
împreună cu A. Granisci, U. Terracini şi A. Tasca, a
fost unul dintre coordonatorii mişcării în favoarea
consiliilor de întreprindere şi redactor al ziarului
„Ordine nuovo" 1921. • Formarea omului de partid.
Ales în comitetul central al PCI în 1922, i s-a alăturat
lui A. Gramsci în confruntarea acestuia cu A. Bordiga
care, mai târziu, a înlăturat grupul de la „Ordine
nuovo" din conducerea partidului (1926). Obligat de
regimul fascist să se autoexileze (în activitatea
clandestină începuse să folosească numele conspirativ
„Èrcoli"), după arestarea lui A. Gramsci a preluat, la
începutul lui 1927, conducerea PCI. Trimis la
Moscova ca reprezentant al PCI în Internaţionala a
IlI-a comunistă, a fost ales în conducerea acestei
organizaţii, în înverşunata luptă pentru putere din
URSS, s-a situat de partea lui Stalin
1225
TOGO
şi a devenit unul dintre cei mai intransigenţi reprezentanţi
ai comunismului european. Din 1934, a avut un rol
decisiv în elaborarea liniei politice de acorduri
multilaterale încheiate în funcţie de lupta antifascistă
(care a favorizat apariţia aşa-numitelor fronturi
populare) orientare aprobată de congresul VII al
Internaţionalei. A avut, de asemenea, un rol important
în controlul ideologic şi în epurările din cadrul partidelor
comuniste din Europa centrală. Trimis în Spania în
calitate de consilier pentru comuniştii spanioli, a
participat la războiul civil (1937-1939). Refugiat în
Franţa şi arestat, după eliberare s-a reîntors la Moscova.
• Lider comunist în Italia democratică. Către sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, T. s-a întors în Italia
de sud aliberată (IV. 1944) şi, prin aşa-numita „cotitură
de la Salerno", a iniţiat colaborarea cu celelalte partide
antifasciste şi chiar şi cu monarhia în vederea războiului
de eliberare naţională. Dincolo de respectarea cerinţelor
politicii externe staliniste, el si-a pus problema consoli-
dării partidului într-un mediu ideologic ostil: trebuia
abandonată politica specifică unor cadre revoluţionare
pentru a se putea construi un „partid nou", de masă,
capabil să implice pozitiv clasa muncitoare în viaţa
naţională şi să obţină consensul general pentru instau-
rarea „democraţiei progresiste" în care socialismul să
apară ca rod al unei democraţii extinse.în felul acesta,
T. a condus partidul la obţinerea unor funcţii în guver-
narea ţării şi la colaborarea cu catolicii în vederea elabo-
rării noii Constituţii republicane (votând art. VII care
confirma din punct de vedere constituţional concordatul
din 1929). După excluderea, dorită de De Gasperi
(1947), a forţelor de stânga şi răsunătoarea înfrângere
suferită de frontul popular PCI-PSI în alegerile din
18.IV. 1948, a organizat opoziţia faţă de guvernele de
centru, pe o linie politică dură ca exprimare, dar menţi-
nându-se într-un cadru legal, refuzând întotdeauna să
dea o luptă frontală chiar şi în timpul grevei generale,
când a fost rănit de un student neofascist (l4.VII. 1948).
A sprijinit politica stalinista în anii cei mai întunecaţi
ai Războiului rece, aprobând condamnarea lui Tito de
către Cominform ( 1948), dar a subliniat responsabili-
tăţile naţionale ce reveneau partidelor comuniste; a
refuzat să se întoarcă la Moscova pentru a prelua con-
ducerea Cominformului ( 1951 ). A reuşit, printre altele,
să obţină o întărire treptată (inclusiv electorală) a PCI
şi să păstreze în cadrul partidului nu numai varietatea
ideologică, dar şi legătura cu URSS, aprobând intervenţia
acesteia în Ungaria ( 1956). După moartea lui Stalin, a
elaborat teoria legăturii indisolubile dintre democraţie
şi socialism, ca şi ideea „căilor proprii ale fiecărui popor
către socialism" ca bază a unei mişcări comuniste inter-
naţionale întemeiat pe principiul „unităţii în diversitate"
şi al policentrismului; această viziune asupra mişcării
1226
comuniste internaţionale a fost prezentă şi în memoriul
adresat conducătorilor sovietici cu puţin timp înainte
de a muri, pe când se afla în vacanţă în Crimeea, şi
cunoscută sub numele de Memoriul de la lolla ( 1964).
Bibliografie: G. Bocea, Palmiro Τυχίίαίΐί, Latenza. Bari
1973.
Togo, stat în Africa occidentală. Sup. : 56 785 km2. Pop. :
4 138 000loc. Capii.: Lomé. Limba: franceza, idiomuri
locale. Relig. : culte tradiţionale (59 %), catolică (22 %),
musulmană (12%). Vecini: V Ghana, N Burkina Faso,
E Benin, S Oceanul Atlantic (golful Guineea). Forma
de stat: republică prezidenţială. T., sau „coasta lagunei",
a fost ocupat în sec. XII-XIV de populaţia sudaneză
ewe care, în sec. XVII-XVIII, a fost unul dintre centrele
cele mai înfloritoare în comerţul cu sclavi negri de pe
Coasta Sclavilor. De aici a început cucerirea colonială
de către europeni prin exploratorul G. Nachtigal, care
a declarat regiunea protectorat german ( 1884), situaţie
care a durat până la sfârşitul primului război mondial,
când T. a fost împărţit de Societatea Naţiunilor în două
mandate de administrare. Zona britanică a fost anexată
la Coasta de Aur, făcând parte, ulterior, din Ghana
(1957); cea franceză, proclamându-se republică (19569,
şi-a dobândit independenţa la 23.IV. I960. Problema
reunificării naţiunii ewe a fost predominantă în viaţa
politică a Republicii T. încă din primii ani ai existenţei
sale, ducând, cu începere din 1963, la un şir de lovituri
de stat, ultima dintre ele, cea din 1967, instaurând un
regim autoritar monopartit filofrancez condus de
colonelul E. Eyadcma. Asigurând prin forţă stabilitatea
politică, Eyadema a acceptat, după multe insistenţe
din partea opoziţiei, să treacă, în 1991, la un proces
lent şi formal de democratizare. Obţinând un nou mandat
prezidenţial în 1993, după falsificarea grosolană a
alegerilor, în 1994 pierdea următoarele alegeri, dar,
datorită unei opoziţii complet dezorganizate, la sfârşitul
anului 1996 beneficia de sprijinul majorităţii absolute
din Adunarea Naţională.
Tojo, Hideki, general şi om politic japonez (Tokyo
1884-1948). Reprezentant al aripii extremiste şi
ultranationaliste a armatei, susţinător al intrării Japoniei
în război cu SUA, a devenit şeful guvernului în 1941 şi a
ordonat atacul de Pearl Harbor, care a însemnat intrarea
ţării în al doilea război mondial. Prezentându-şi demisia
în 1944, datorită eşecurilor militare japoneze, după
capitulare a fost judecat de un tribunal militar aliat,
condamnat la moarte şi executat. Tokugawa,
puternică familie japoneză care a creat şi monopolizat
funcţia de şogun din 1603 până în 1868, perioadă
cunoscută chiar ca „epoca T.". Ea s-a răsculat
împotriva familiei imperiale prin generalul T. lyeyasu
( 1542-1616) care obţine funcţia de şogun ( 1603) pentru
el şi pentru urmaşii săi. A stabilit capitala la Edo (actualul

Tokyo), în timp ce împăraţii îşi aveau capitala la Kyoto.
în timpul domniei sale, familia T. 1-a izolat pe împărat
într-un rol de cea mai mare autoritate religioasă, dar
lipsit de putere politică, în cursul sec. XVII, şogunii T.
au încercat să întărească şi să centralizeze administraţia
de stat, fără ca, totuşi, să treacă şi la reforme sociale, în
1637-1638, răscoalele populare 1-au obligat pe lemitsu
(1622-1651) să-i persecute pe creştini, interzicându-
le cultul, şi să nu mai permită intrarea navelor străine
în porturile japoneze (1639). Către sfârşitul sec. XVIII,
a început decăderea puterii familiei T., pe de o parte
ostili reformei în societatea japoneză, pe de altă parte
incapabili să se apere de amestecul puterilor occidentale
care au impus redeschiderea porturilor ( 1854). în 1868,
Yoshinobu ( 1837-1913), lipsit acum de orice prestigiu,
a renunţat pe neaşteptate la puterea şogunală,
transferând-o împăratului Mutsuhito. Tokyo, capitala
Japoniei, în 1603, era un simplu târgu-şor, numit Edo,
în momentul în care a fost ales de Tokugawa lyeyasu
ca reşedinţă a instituţiei şogunale, devenind rapid unul
dintre cele mai importante oraşe japoneze, în 1868, a
fost desemnat capitală a ţării, schimbându-şi numele
în T. Tolentino, tratatul de la, încheiat la 19.11.1797
intre Napoleon Bonaparte şi Pius VI, ale cărui trupe
fuseseră învinse de francezi. Papa a fost obligat să-si
desfiinţeze miliţiile, să cedeze Franţei Avignon, ţinutul
Venessin, Bologna, Ferrara şi Romagna, şi, de asemenea,
să predea statului francez o seric de manuscrise preţioase
şi capodopere artistice.
toleranţi, atitudine a cuiva care recunoaşte legiti-
mitatea unor comportamente politice, morale sau
religioase diferite de cele proprii. Problema t. a apărut
în mediul religios, când reforma protestantă a pus
problema unei convieţuiri paşnice între oameni de
confesiuni diferite. Tradiţia umanistă, prin Erasmus
din Rotterdam şi Sf. Thomas Morus, a adus funda-
mentări serioase teoriei t. religioase, evidente mai ales
în cazul protestanţilor anabaptişti (cu o separare rigidă
între sfera ecleziastică şi cea statală). Scrisoarea
despre toleranţă a lui J. Locke ( 1685) a fost decisivă
în acest sens. Către sfârşitul sec. XVII, în lumea
anglo-saxonă au avut loc primele aplicări practice ale
t., prin constituţia democratică a statului Pennsylva-
nia (1682) şi Actul de toleranţă al lui William III
(1868). Principiul s-a afirmat, însă, complet abia în
sec. XVIII prin iluminism: documente esenţiale de
referin(ă au fost în acest sens Tratatul despre toleranta
al lui Voltaire (1763) şi Declaraţia drepturilor
americană (l 776) şi franceză ( 1789). în sec XIX, t. a
devenit o componentă fundamentală a gândirii liberale
şi a început să fie adoptată, deşi cu unele limite, în
doctrina Bisericii, începând cu papa Leon XIII.
TOMMASEO
tolteci, populaţie indigenă din America precolumbiană,
a trăit în regiunea din jurul actualului Ciudad de Mexico,
în valea râului Anâhuac, de la 200 î.Hr. până în 1200
d.Hr. Popor războinic, dar dotat şi cu evidente calităţi
arhitectonice şi artistice, t. au întemeiat mai multe oraşe,
printre care Teotihuacân, Tuia şi Xochicalco. Societatea
toltecă avea o structură patriarhală, ierarhizată şi teo-
cratică, fiind concentrată în jurul căpeteniei, monogamă,
şi al preoţilor, care practicau sacrificiile umane. Au fost
supuşi pe la anul 1100 de către chichimeci, lăsând
influenţe adânci asupra culturii aztece care i-a urmat.
Toma de Aquino, sfânt, filosof şi teolog (Roccasecca
di Aquino 1225-Fossanova 1274). Originar dintr-o fa-
milie nobilă, a studiat la Neapole şi, in 1244, a intrat în
ordinul dominican, plecând la Köln pentru a studia
teologia. La Paris 1252-1259), a început să-şi elaboreze
operei e (Summa contra gentiles 1258-1259). între 1259
şi 1269, s-a aflat în Italia, la curia romană şi la studium-u]
dominican ca unul dintre cei mai prestigioşi teologi,
începând lucrul ( 1267) la monumentala sa Summa theo-
logiae. După o nouă perioadă de şedere la Paris, angajat
în dispute aprinse asupra interpretării filosofiei aristo-
telice dată de discipolii filosofului arab Averroes ( 1269-
1272), s-a reîntors la Neapole. Sistemul filosofic al lui
T. va rămâne în centrul filosofici şi teologiei catolice
din Evul Mediu până în perioada contemporană (v.
scolastică). Papa loan XXII 1-a sanctificat pe T. în
1323, iar în perioada Contrareformei a fost ridicat la
rangul de Doctor Ecctesiae.
• Sistemul tomist. „Tomismul" se bazează pe o reformă
a aristotelismului, prin adaptarea la contextul cultural
şi teologic creştin, cu o viziune asupra realităţii venind,
de la un Dumnezeu veghetor. Realismul teoriei
cunoaşterii şi imaginea analogiei dintre fiinţa creată şi
fiinţa creatoare puneau bazele unui raport între credinţă
şi raţiune care permitea o autonomie relativă a celei de-a
doua, chiar şi în cazul unei sinteze necesare inspirate
de revelaţia divină, în doctrinele politice, de asemenea,
preluarea echilibrelor aristotelice 1-a condus pe T. să
recunoască existenţa unui drept natural bazat pe raţiune,
completat, dar nu înlocuit, de intervenţia mântuitoare
a puterii divine.
Tommaseo, Niccolo, scriitor italian de origine dalmata
(Sebenic 1802-Florenta 1874). Jurist şi literat, catolic
liberal, a colaborat la .Antologia" lui O.P. Vieusseux. Mu-
tându-se în Franţa, a scris, printre altele, studiul Despre
Italia (l 835), care reflectă concepţii republicane şi fede-
raliste, întors în Italia, la Veneţia, a fost arestat de austrieci
în 1847 pentru cà se manifestase în favoarea libertăţii
presei. Eliberat de D. Manin, în 1848-1849, a fost mi-
nistru de externe al Republicii vcneţiene, răsculată împo-
triva austriecilor, în ultimii ani de viaţă, a creat marele
Dicţionar al limbii italiene, în 7 volume ( 1858-1879).
1227
TONGA
Tonga, stat insular în Oceania. Sup. : 748 km2. Pop. :
99 100 loc. Capii. : Nuku'alofa (pe Tongatapu). Limba:
tongana şi engleza (oficiale). Relig. : protestantă (43 %),
catolică (16 %). Poziţie geografică: sud-vestul
Oceanului Pacific (Polinezia). Forma de stat: regat in-
dependent în cadrul Commonwealthului britanic.
Locuite de polinezieni, au fost rebotezate Insulele
Prietenilor de englezul Cook, care a ajuns acolo în 1773
dupa ce fuseseră descoperite de olandezi în 1661. S-au
constituit într-un regat unitar sub dinastia suveranilor
Tupou, în 1862, şi au devenit protectorat britanic în
1900. Independenţa a fost obţinută la 4.VI. 1970. în
1996, mişcarea pentru reforme democratice a devenit
majoritară în Adunarea Consultativă. Tonfato,
Giuseppe y sociolog şi economist italian (Treviso 1845-
Pisa 1918). Profesor universitar de economie
politică, a studiat raportul dintre economie şi etică,
istoria economică a Evului Mediu şi caracteristicile
capitalismului modern. A fost principalul teoretician
al mişcării catolice (v.) italiene din anii aşa-numitci
perioade Opera dei Congressi ( 1874-1904). A propus
iniţiative culturale si'ştiinţifice, unele cu caracter interna-
ţional, şi a fost consilier apropiat al papei Leon XIII,
împreună cu care a pus bazele teoretice ale „democraţiei
creştine" (v.) ca acţiune socială şi caritabilă. A mai ela-
borat şi Programul catolicilor faţă de socialism ( 1894).
Torà, (ebraică: torah, lege, învăţătură), corespunde în
sens strict Pentateucului, adică primelor cinci cărţi ale
Bibliei (v.), iar în sens larg totalităţii scrierilor şi tradiţiilor
pe care se întemeiază învăţătura religioasă iudaică (v.).
Prin urmare, T. nu este numai o înşiruire de norme
juridice, ci şi istorie explicată, text de înţelepciune,
îndrumar liturgic. Supunerea faţă de T. este aceea care
asigură soliditatea comunităţii evreieşti în lume, lipsită
de o structură instituţională organizată, cum ar fi cea a
Bisericii catolice.
Tordesillas, tratatul de la, acord diplomatic între
Spania şi Portugalia în problema împărţirii teritoriilor
descoperite în Lumea Nouă, încheiat la 7. VI. 1494, după
o mediere de către papa Alexandru VI din 1493.
Stabilea, la 370 leghe vest de Insulele Capului Verde,
linia (raya) de demarcaţie între zonele respective de
influenţă ale celor două regate, adjudecând pentru
Spania toate teritoriile de la vest de această linie şi
pentru Portugalia pe toate cele de la est (printre care şi
Brazilia).
Torelli Viollier, Eugenio, jurnalist italian (Napoli 1842-
Milano 1900). A fost redactor al revistei „Secolo" şi
director la „Lombardia", în 1876, împreună cu câţiva
industriaşi din Milano, a fondat ziarul „Corriere della
Sera" pe care 1-a condus ca director conform orientării
Dreptei istorice. După evenimentele de la Milano, din
mai 1898, i-a cedat lui D. Oliva conducerea ziarului.
1228
Torino, oraş italian din Piemont, capitală de provincie şi
de regiune, întemeiat de populaţia celto-ligură a taurinilor,
a fost colonie romană (lulia Augusta Taurinorum)
începând din sec. I î.Hr. După căderea Imperiului roman
de Apus, a trecut sub stăpânirea bizantinilor, apoi a
longobarzilor (sec. VI) şi a francilor (sec. VIII). Comună
liberă în sec. XII, a devenit, în 1251, posesiune a suve-
ranilor de Savoia care, însă, abia după mai multe vicisi-
tudini (ocupaţia Ange vinilor, 1270; dominaţia marchizilor
de Montferratto, 1276) au reuşit, prin Tommaso III,
să-şi impună definitiv hegemonia asupra oraşului. După
o perioadă de ocupaţie franceză ( 1536-1561 ), în 1567, a
fost recucerit de Emanuele Filiberto, care a stabilit aici
definitiv capitala regatului savoiard. În 1706, în timpul
războiului de succesiune spaniolă, a fost asediat fără succes
de francezi şi salvat, în cele din urmă, de principele Eugeniu
de Savoia. Aflat sub ocupaţie franceză în perioada
napoleoniană, a revenit în stăpânirea suveranilor
piemontesi în 1815. Imediat după unificarea Italiei, a fost,
pentru scurt timp ( 1861 -1864), capitala Regatului italian.
Oraş industrial prin excelenţă (din 1899 funcţionează aici
FIAT, v), a înregistrat afirmarea treptată a unei puternice
mişcări muncitoreşti şi socialiste, protagonist în timpul
primului război mondial al mişcărilor pacifiste din 1917
şi, după război, al ocupării fabricilor (1920). în martie
1943, la T. au început grevele muncitoreşti care au constituit
un semnal elocvent al crizei regimului fascist.
Torquemada, Tomas de, dominican spaniol (Valla-
dolid 1420-Avila 1498). Numit de papa Sixt IV ( 1843)
ca inchizitor general pentru Castilia şi Leon, a organizat,
prin „Instrucţiunile" sale (1484), Inchiziţia spaniolă (v.).
A iniţiat persecuţie aspră a musulmanilor (moriscos) şi,
mai ales, a evreilor convertiţi cu forţa (marranci); a
ajuns până acolo încât i-a convins pe suveranii Isabella
şi Ferdinand să-i expulzeze din regatele Castilia şi
Aragon {l492).
tory şi whig, cele două partide principale din Anglia,
denumire folosită în special în sec. XVIII. Termenul
whig, folosit pentru hoţii de cai şi, apoi, desemnându-i
pe prezbiterienii scoţieni, a fost atribuit acelora care,
în 1679, voiau să-1 îndepărteze pe ducele de York
(devenit, mai târziu, regele lacob II), de la succesiunea
tronului deoarece era catolic. Tories, termen irlandez
pentru a-i defini pe catolicii în afara legii, au fost, însă,
cei care au susţinut permanent drepturile ducelui.
Aproximativ în anii 1784-1790, W. Pitt cel tânăr s-a
impus ca lider al unui partid tory renăscut şi acelaşi
lucru 1-a reprezentat Ch. J. Fox pentru whigs. Tories
se identificau cu Biserica anglicană, reprezentată de
proprietarii de terenuri, aristocraţi sau nu, în timp ce
whigs reprezentau interesele protestanţilor disidenţi,
ale industriaşilor şi ale reformiştilor, în jurul anului
1834, R. Peel a transformat partidul tory în Partid Con-

servator, iar prin prima guvernare a lui Gladstone ( 1868-
1874), s-a realizat transformarea facţiunii whig în Partid
Liberal.
Toscana, regiune din centrul Italiei, care cuprinde
provinciile: Arezzo, Florenţa (capitala regiunii),
Grossetto, Livorno, Lucca, Massa Carrara, Pisa,
Pistoia, Prato şi Siena.
lOOOì.Hr.
Etruscii se stabilesc în valea fluviului Arno
şi creează o civilizaţie foarte înaintată din
punct de vedere economic (îmbunătăţiri
funciare, exploatarea zăcămintelor metali-
fere, dominaţie maritimă), dar divizată pe
plan politic.
sec. V.î.Hr.
începe penetraţia romană (încheiată abia în
prima jumătate a sec. III).
sec. III î.Hr.
Regiunea, cu numele de Tuscia, se uneşte cu
Umbria. Capitala este Florentia.
sec. V-VI d.Hr.
Dominaţia lui Odoacru şi a goţilor.
568-774
Ducat longobard cu capitala la Lucca.
812 Comitat carolingian (Bonifaciu I, conte de T.
din 812 până în 823, a fost strămoşul familiei
care a dominat regiunea timp de cea un secol şi
jumătate), transformat, ulterior, în marcă.
sec. IX
Marca trece sub dominaţia familiei Attonc care
mai deţinea senioria şi în Canossa, Modena,
Reggio şi Mantova, devenind unul dintre cele
mai puternice state italiene, implicat, în vremea
marchizei Matilda, în lupta dintre papalitate
şi imperiu, de partea celei dintâi.
sec. XI
Autonomia comunelor Lucca, Pistoia, Siena,
Florenţa, Arezzo. După o primă perioadă de
dominaţie a oraşului Lucca, urmează cea a
Pisei.
1284 Când Genova învinge Pisa în bătălia de la
Mcloria, Florenţa îşi asigură dominaţia asupra T. pe
care, treptat, o unifică. 1406 Florenţa cucereşte
Pisa, punând bazele constituirii unui stat regional
puternic. 1430 Familia Medici obţine senioria
Florenţei. 1530 Familia Medici obţine titlul ducal.
1557 Este cucerită Siena. Mai rămâne liberă şi inde-
pendentă doar Lucca.
1570 Suveranii din familia Medici primesc titlul de
mare duce. În afara Marelui ducat al Toscanei
rămân Massa şi Carrara, Lucca, Piombino şi
Stato dei Presidi.
TOTALITARISM
1737 După dominaţia familiei Medici urmează cea a
Lorenei, cu Francise Ştefan, soţul Măriei Tereza a
Austriei. 1801-1814
fn timpul perioadei napoleoniene, T. primeşte
denumirea de Regat al Etruriei, creat pentru
Ludovic de Bourbon (1801-1807), apoi, este
anexată la imperiul francez (până în 1809), revenind
la rangul de Marc ducat pentru Elisa Baciocchi. 1815
Regiunea revine din nou printre posesiunile
familiei de Lorena.
1848 Fuga lui Leopold II şi constituirea triumviratului
Guerrazzi-Montanelli-Mazzoni. Dinastia
lorenă este impusă din nou cu ajutorul trupelor
austriece.
1860 După dictatura lui B. Ricasoli ( 1859), T. este
anexată la Regatul Sardiniei.
Toscano, Mario, istoric italian (Torino 1908-Roma
1968). A impulsionat istoria diplomaţiei: Originile di-
plomatice ale Pactului de Of el ( 1956) şi Istoria diplo-
matica a conflictului din Alto Adige (1968). A fost
şeful serviciului de studii al Ministerului de Externe şi
preşedinte al comisiei pentru publicarea documentelor
diplomatice.
Toshiba, denumire comercială (marcă) a societăţii
japoneze Tokyo Shibaura Electric Co, creată în 1939
prin fuziunea dintre Tokyo Shibaura Engineering Works
(înfiinţată în 1875 pentru producerea de aparatură
telegrafică) cu Tokio Electric ( 1896, materiale electrice).
După al doilea război mondial, T. s-a impus printre
cele mai mari firme din domeniul aparaturii de radio şi
televiziune, al aparaturii hi-fi şi al producerii de diferite
materiale electrice şi electronice. Tosi, întreprindere
mecanică fondată la Legnano, in 1881, de Franco T. (
1850-1898). Producea cazane cu abur, turbine, motoare
Diesel, centrale hidroclectice şi termoelectrice, ca şi
componente pentru instalaţii nucleare, devenind una dintre
cele mai importante societăţi din acest domeniu, în 1989,
proprietatea asupra întreprinderii a trecut de la grupul
Pesenti la Asea Brown Boweri şi a fost încorporată,
ulterior, în consorţiul Ansaldo. totalitarism, concept
(preluând expresia „stat totalitar" prin care era definit,
şi în fascism, statul corporatist) introdus de Hannah
Arendt (Originile totalitarismului, 1951) pentru a
defini regimurile antidemocratice din sec. XX
(fascism, nazism, comunism), caracterizate prin lipsa
controlului din partea instituţiilor reprezentative ale
statului asupra guvernului, prin lipsa libertăţii presei şi a
libertăţii de asociere, prin obsedanta mobilizare
ideologică a maselor ca instrument de control asupra
societăţii de către şeful statului şi partidul unic, prin
absenţa responsabilităţii etice a indivizilor în decursul
1229
TOTILA
aplicării directivelor primite din partea puterii, opoziţia
netă fafă de principiile pluralismului democratic liberal.
Totila, (m. lângă Gualdo ladino 552), rege al ostrogo-
ţilor (541-552). în timpul războiului dintre greci şi goţi,
a scos de sub dominaţia bizantină o mare parte din Italia
centrală, cucerind în 543 Neapole şi în 546 Roma. După
ce şi-a asigurat şi controlul asupra Siciliei (550), Corsicii
şi Sardiniei (551 ), a distrus flota bizantină la Senigallia,
dar a fost înfrânt, la rândul lui, la Tagina (Gualdo ladino)
de către Narses şi a murit în timpul retragerii. Toure,
Sekou, om politic din Guineea (Faranah, Guineea,
1922-Cleveland, Ohio, 1984). Activist sindical în
tinereţe, a fondat, în 1952, Partidul Democrat din
Guineea. A condus Guineea către obţinerea indepen-
denţei ( 1958). Preşedinte al Republicii, şef al guvernului
şi comandant al armatei pentru tot restul vieţii, a
orientat ţara către marxism, apropiind-o de URSS şi de
China. Situaţia economică dezastruoasă a ţârii 1-a obligat
(1975) să se reorienteze către Franţa. Toussaint
Louverture, François Dominique Toussaint zis, om
politic Haitian (în apropiere de Cap-Français 1743-
Forte de JouX, lângă Pontarlier, Franţa, 1803). Unul
dintre conducătorii răscoalei sclavilor negri din Haiti (
1791 ), s-a apropiat de Franţa revoluţionară care abolise
sclavia. Devenit comandant-şef al trupelor franceze, a
proclamat independenţa insulei şi a fost preşedintele
acesteia ( 1800). în 1802, însă, a trebuit să cedeze în faţa
forţelor napoleoniene, a fost arestat şi deportat în
Franţa.
Toynbee, Arnold Joseph, istoric englez (Londra 1889-
York 1975). Faima sa este legată de o vastă sinteză de
istorie universală: Un studiu asupra istoriei (12 vol.,
1934-1961 ), în care a examinat evoluţia a douăzeci şi
una de civilizaţii (plus alte cinci, „fosile"), afirmând
necesitatea unei abordări empirice a istoriei. T. a emis
teoria conform căreia civilizaţiile iau naştere ca răspuns
la provocarea venită din partea mediului fizico-social;
pe baza acestei dialectici, ele se dezvoltă şi când ea
încetează, civilizaţiile încep să decadă. Toyota,
fabrică japoneză de autovehicule înfiinţată în 1932.
Primele modele de autoturisme şi vehicule de tip
industrial, în întregime proiectate şi fabricate în Japonia,
au fost produse în 1935. După al doilea război mondial,
T. s-a impus printre cele mai mari întreprinderi din
lume din acest domeniu.
Tracia, regiune antică din Balcani. Locuită de triburi
războinice care nu au reuşit niciodată să ajungă la o
unitate politică, a fost supusă de Persia în anul 516 î.Hr.
în cursul sec. V, reuşise să devină un regat indepen-
dent, dar a fost din nou cucerită, în sec. IV, de Filip al
Macedoniei.
Trade Unions (engl.: uniuni ale meseriilor), sindicatele
muncitorilor din Marea Britanic. Apărute în a doua
1230
jumătate a sec. XVIII, în rândul muncitorilor din in-
dustria textilă, s-au dezvoltat în sec. XIX, după ce
înfiinţarea lor fusese reglementată printr-o lege specială
( 1824), activitatea fiind limitată la probleme salariale
şi la programele de muncă, în 1868, după primul con-
gres naţional al T. U. engleze, a luat naştere un organism
naţional, caracterizat în special prin atenţia acordată
ajutorului reciproc, în anii '80, pe baza acestui tip de
unionism a luat fiinţă un alt organism orientat către o
iniţiativă politică mai decisă (v. laburism), materializată
prin crearea Partidului Laburist (1900). Trafalgar,
bătălia de la, confruntare navală ce a avut loc în
largul capului Trafalgar, pe coasta spaniolă a
Atlanticului, în timpul celei de-a H-a coaliţii antina-
poleoniene, la 21 .X. 1805, între flota engleză, comandată
de H. Nelson, şi cea franco-spaniolă, comandată de
Villeneuve şi de Gravina, care a fost înfrântă, în cursul
bătăliei, care a marcat începutul supremaţiei navale
engleze, şi-a pierdut viaţa însuşi amiralul Nelson.
Traian, Marcus Ulpius Traianus (Italica, Spania
Betica, 53-Selinunte, Cilicia, 117), împărat roman (98-
117). Dintr-o familie senatorială, după o carieră
strălucită, militară şi politică, în funcţia de consul şi
apoi de guvernator al Germaniei, a fost adoptat, în 97,
de Nerva, care devenise de puţin timp împărat, primind
din partea acestuia comanda supremă a provinciilor
din Germania şi funcţia de tribun. La moartea
neaşteptată a lui Nerva (98), T. a devenit împărat. A
rămas, totuşi, pe locul unde se afla, apărând frontiera
renană, deplasându-se, apoi, în Pannonia şi, în 98, în
Moesia pentru a-l înfrunta pe Decebal, regele dacilor,
în 101, a declanşat războiul împotriva dacilor; un an
mai târziu, ameninţa capitala acestora, Sarmizcgctusa,
obligându-1 pe Decebal să ceară încheierea păcii. După
un nou război, început în 105, Dacia a devenit provincie
romană. Evenimentele din cele două războaie daco-
române au fost înfăţişate în basoreliefurile de pe Co-
lumna lui Traian. în 111, un nou război a izbucnit la
frontiera de pe Eufrat împotriva părţilor; T. a trecut
fluviul, in 113, a transformat Armenia în provincie
romană (114) şi, în 115, a făcut acelaşi lucru cu
Mesopotamia; în 116, a trecut Tigrul pentru a-i supune
definitiv pe părţi, dar a fost nevoit să renunţe din cauza
unei boli grave. A murit la Selinunt, pe ţărmul Mării
Negre, în drum spre Roma. Sub T., imperiul ajunsese
la extinderea sa maximă. Din iniţiativa sa au fost create
importante opere edilitare în Italia (via Traiana,
porturile de la Ostia şi de la Ancona etc.) şi în alte
provincii ale imperiului, mai ales în Africa şi în Spania;
activitatea edilitară din Roma a fost de proporţii
grandioase, astfel încât să schimbe aspectul capitalei
(Mercati troiani - un fel de centru comercial de astăzi.
Forumul şi Basilica Ulpia, Termele etc.). O asemenea

activitate, împreună cu uriaşele sume cheltuite în
scopuri militare, a agravat, totuşi, într-o proporţie în-
semnată situaţia financiară, deja compromisă, a impe-
riului. Cu toate acestea, T. a fost considerat un suveran
luminat: a guvernat în consens cu Senatul şi a adoptat
o serie de măsuri sociale. Faţă de creştini a dus o politică
intransigentă, dar cu respectarea principiilor dreptăţii
din codul roman de legi.
Trandafirul alb, mişcare germană antinazista, de
inspiraţie creştină, fondată în mai 1942 de fraţii Hans
şi Sophie Scholl, studenţi din München. Arestaţi de
Gestapo, la 18 februarie 1943, pentru că răspândiseră
manifeste în care îl acuzau pe Hitler că provocase
moartea a 330 000 de soldaţi germani, au fost executaţi
(23 februarie) împreună cu Ch. Probst, după un proces
sumar. Alte arestări şi condamnări au avut loc în lunile
următoare.
transformism, manieră de guvernare avându-şi originea
în venirea la putere a Stângii istorice condusă de A.
Depretis, constând în încercarea de susţinere a progra-
melor guvernamentale, nu printr-o majoritate preexis-
tentă, ci prin coaliţii eterogene formate periodic pentru
rezolvarea unor probleme specifice, independent de
poziţiile ideologice. Dacă o asemenea practică a permis
depăşirea unor obstacole în dinamicile parlamentare şi
a favorizat adoptarea unei politici moderat-progresiste,
în cele din urmă a dus la apariţia unor elemente de
personalism şi de satisfacere a unor obligaţii clientelare.
T. η-a dispărut, de fapt, o dată cu Stânga istorică, fiind
utilizat şi în epoca lui G. Giolitti (preşedinte al Consi-
liului de Miniştri în mai multe rânduri, în intervalul
dintre 1903 si 1914).
Transilvania, regiune i storico-geografica a României.
Situată în nordul Daciei antice, s-a aflat sub stăpânirea
romanilor în sec. II si III şi, apoi, a goţilor (271). Inva-
dată de mai multe ori de populaţii venite din stepele
asiatice, a rămas ocupată de avari până la sfârşitul sec.
IX. Anexată la regatul Ungariei, in 1003, în sec. XII a
fost ţinta unei imigraţii germane masive. Principat in-
dependent din 1538, s-a aflat sub influenţă turcească
până în 1699, când aceasta s-a schimbat cu cea austriacă
(tratatul de la Karlowitz). în 1848, a fost anexată din
nou de Ungaria, având o istorie comună cu aceasta
până în 1918. In 1920, a fost reîncrcdintată României.
Impartita prin Diktat-ul de la Viena (1940) între cele
două state, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
a fost rcunificată sub suveranitate românească.
Transleitania, în imperiul austro-ungar de după
Ausgleich (v.), teritoriile de la E de râul Leitha (Ungaria,
Transilvania, Croaţia).
transporturi, activitatea de deplasare a oamenilor şi a
bunurilor şi, o dată cu ele, a culturii şi a cunoştinţelor
tehnice a avut un rol fundamental în procesul de civili-
TRASIBUL
zare, ca suport al activităţilor comerciale şi militare.
Primele sisteme de transport, nelimitate la scurte
deplasări locale, au fost cele fluviale şi maritime, la
început pe coastele marine, apoi, datorită evoluţiei
rapide a cunoştinţelor şi a tehnicilor navale (v., naviga-
ţie), ele s-au extins pe o rază din ce în ce mai largă. T.
terestre au fost, vreme îndelungată, obligate să se
rezume la cadrul local datorită încetinelii mijloacelor
(animale şi care), dar, în primul rând, lipsei unor drumuri
de lung parcurs, întreţinute corespunzător (v. drumuri). •
Mecanizarea transporturilor, in prima jumătate a
sec. XIX, mecanizarea t., datorită exploatării forţei mo-
trice a aburului (v.) şi, apoi, a electricităţii, a dus la
afirmarea revoluţionară a t. feroviare (v. căi ferate);
costul lor de construcţie şi de adminstrare a făcut ca ele
să formeze o reţea de o largă extindere, deosebit de
avantajoasă pe distanţe lungi. Serviciile de transport
urban al persoanelor au fost, în a doua jumătate a sec.
XIX, asigurate de omnibuze trase de cai şi, apoi, electri-
ficate (tramvaie şi troleibuze); mai târziu, au căpătat
amploare şi importanţă strategică reţelele de metrou
subteran (Londra, 1863; Chicago, 1892; Budapesta,
1896; Viena, 1898; Paris, 1900). în sec. XX, perfecţio-
narea aviaţiei (v.) şi a autovehiculelor dotate cu motor
cu ardere internă a revoluţionat din nou întregul sistem
de t. în special automobilul (v.) a permis folosirea indi-
viduală a forţei motoarelor, ajungându-se la o extindere
aproape nelimitată a libertăţii de deplasare a persoanelor.
Transvaal, cea mai dens populată dintre cele patru
provincii ale Republicii Africa de Sud, cu capitala la
Pretoria, începând din 1848, a fost colonizată de buri
(v.) care, în 1856, au înfiinţat Republica T. Conflictele
cu celălalt stat bur, Orange, au oferit prilejul unei inter-
venţii a englezilor, care au anexat T. în 1877. în 1881,
populaţia bură s-a răsculat şi a obţinut autonomia, dar,
la scurt timp după aceea, descoperirea bogatelor zăcă-
minte aurifere (1883-1886) a atras o imigraţie engleză
masivă. Diferendele dintre noii veniţi, conduşi de C.
Rhodes, şi burii care-l aveau în frunte pe P. Kruger, au
dus la războiul anglo-bur ( 1899-1902, v.) şi la cucerirea
teritoriului de către englezi. în 1910, T. a intrat în Uniunea
Sud-Africana (actualmente Republica Africa de Sud).
Trapezi) n t. Imperiul din, întemeiat, în 1204, de Alexios
Comnenul sub autoritatea formală a sultanatului selgiu-
cid, după victoria lui Alexios II asupra turcilor la Kera-
sun (1302), a intrat pe orbita puterii bizantine. Opu-
nându-se expansiunii genoveze în Marea Mediteranâ,
şi-a păstrat independenţa până în 1461, când a fost
recucerit de turci, sub domnia lui Mahomed II.
Trasibul, om politic atenian (Atena cea 445-Aspendos
388 î.Hr.). A fost principalul artizan al restauraţiei
democratice care în 404-403 a eliberat Atena de gu-
vernarea celor treizeci de tirani (v.) şi a avut, după aceea,
1231
TRATATUL DE LA VARŞOVIA
un roi important în refacerea hegemoniei ateniene (390-
388) în Marea Egee şi asupra cetăţilor din Asia Mică.
Tratatul de la Varşovia, organizaţie militară a ţârilor
comuniste din Europa de Est constituită prin pactul
încheiat la 14.V. 1955 între URSS, Polonia, Cehoslo-
vacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Ungaria şi
Albania, în completarea precedentelor tratate bilaterale
dintre URSS şi ţările respective. Apărut ca reacţie la
intrarea în NATO a Germaniei Federale, T. de la Varşo-
via avea o comandă unică încredinţată unui ofiţer so-
vietic. S-a dizolvat la l aprilie 1991 ca urmare a pră-
buşirii regimurilor comuniste din Europa răsăriteană.
Trebbia, bătălia de la, înfrângere sângeroasă pro-
vocată de Hannibal, în 218 î.Hr., în timpul celui de-al
doilea război punic, armatei romane comandata de
consulii Publius Cornelius Scipio şi Titus Sempronius
Longus; victoria în această bătălie i-a deschis lui
Hannibal calea spre centrul Italiei. Treblinka, sat
din Polonia, la câţiva km NE de Varşovia, în
timpul celui de-al doilea război mondial, germanii au
instalat aici un lagăr de exterminare. Treitschke,
Heinrich von, istoric german (Dresda 1834-Berlin
1896). Naţionalist, a susţinut idcca unităţii şi
fortificării statului german. Cea mai importantă operă:
Istoria Germaniei în sec. XIX ( 1879-1894). treizeci
de ani, războiul de, conflict care a pustiit Europa
din 1618 până în 1648, implicând toate marile puteri
din acea vreme. A avut mai multe cauze: conflictele
religioase dintre protestanţi şi catolici; tendinţa
dinastiei de Habsburg de a crea un stat centralizat capa-
bil să-şi impună hegemonia asupra zonei germane şi
supremaţia în Europa, contrar dorinţei principilor
germani de a-şi păstra autonomia; politica expansionistă
a Franţei şi Suediei. Italia de N a fost, însă, teatrul de
desfăşurare a ostilităţilor, datorită faptului că aici se
întâlneau interesele de succesiune ale dinastiilor şi
pentru că Spania dorea să-şi asigure o cale de acces
către centrul Europei. Războiul a avut, conform tradiţiei,
patru faze; a încheiat epoca de confruntări pe motive
religioase, a dus la sfârşitul hegemoniei spaniole şi la
instalarea dominaţiei franceze în zona centrală a Euro-
pei şi a celei suedeze în zona Mării Baltice, împie-
dicând definitiv planurile habsburgice de consolidare
a statului german prin recunoaşterea independenţei
Ţărilor de Jos şi a Elveţiei. Tratatele din Westfalia,
din 1648 (încheiate la Münster şi Osnabrück), au
ratificat noile echilibre ale forţei (a se vedea tabelul
cronologic).
treizeci de tirani, sau Consiliul celor Treizeci, treizeci
de cetăţeni atenieni cărora Lisandru le-a încredinţat
conducerea Atenei, cu misiunea de a elabora o nouă
constituţie, în 404 î.Hr., după înfrângerea oraşului din
războiul peloponesiac. De fapt, cei t. de t., susţinuţi de
1232
o garnizoană spartană instalată pe Acropole, au instituit
un regim de teroare, ordonând asasinarea sau exilarea
opozanţilor politici din tabăra democrată. Regimul celor
t. de t. a fost înlăturat de un grup de foşti exilaţi, condus
de Trasibul (403 î.Hr.). în ciuda unei noi intervenţii în
forţă a lui Lisandru, s-a ajuns la o reconciliere între
exilaţii democraţi şi reprezentanţii puterii oligarhice,
fiind promulgată o amnistie generală de la care au făcut
excepţie doar cei Treizeci.
Treizeci şi nouă de articole, sau articolele credinţei
anglicane, sinteză doctrinară şi teologică a anglicanis-
mului elaborată în 1563 de M. Parker, arhiepiscop de
Canterbury, la cererea reginei Elisabeta 1; aprobate de
parlamentul englez, în 1571, au fost introduse în
Book of Common Prayer.
Trentino-Alto Adige, regiune autonomă a Italiei de
N, împărţită în provinciile Trento şi Bolzano, sec. III
î.Hr.
Populaţii liguro-iberice şi veneto-i lirice se con-
topesc cu elemente etrusce şi celtice şi ia naş-
tere poporul rhaeţilor.
15 î.Hr. Drusus ocupă văile râurilor Adige şi Isarco.
sec. IV d.Hr.
Regiunea este creştinată.
569 Ducatul longobard din Trento, transformat în
marcă în timpul perioadei carolingiene (774).
952 Marca este anexată de Otto la ducatul Caranta-
nia şi încredinţat jurisdicţiei epicopilor-conţi.
1027 Principii ecleziaşti din Trento şi Bressanone,
vasali ai Imperiului,
sec. XIII
Lupte între principii ecleziaşti şi conţii Tirolului.
1239-1255
Senioria lui Ezzelino III da Romano, care
asigură pe acest teritoriu supremaţia cenţilor
Tirolului.
1363 începe dominaţia habsburgică: politică insis-
tentă de germanizare. 1703 Distrugeri şi devastări
comise de francezi în cursul
războiului de succesiune spaniol. 1803 în perioada
napoleoniană, sunt secularizate definitiv principatele
Trento şi Bressanone. 1805 Prin pacea de la
Pressburg, regiunea trece sub dominaţia Bavariei,
care cedează (1810) regatului italic nou creat
teritoriul trentin de la sud de Chiusa (departamentul
Alto Adige). 1809 Izbucneşte revolta naţională,
antifranceză şi
antibavareză condusă de A. Hofer. 1815 Congresul
de la Viena restituie regiunea Austriei, în regiunea
Trentino se intensifică mişcările de apărare a
specificului italienesc şi se deschide calea spre
experienţa originală a unui coopera-tivism catolic.
 TREIZECI DE ANI, RĂZBOIUL DE

FAZELE RĂZBOIULUI DE TREIZECI DE ANI

Faza din Boemia şi Palatinat (1618-1623)
1618 Reprezentanţii împăratului Matthias sunt aruncaţi de la ferestrele palatului municipal din Praga (aşa-
numita „defenestrare de la Praga", 23,V) ca urmare a răscoalei boemilor şi a protestanţilor împotriva
ameninţării libertăţilor religioase.
1619 Ferdinand îi succede la tron lui Matthias. Boemii şi-au proclamat propriul rege în persoana electorului
din Palatinat, Frederic V, susţinut de Uniunea Evanghelică. Tratatul de la München de asistenţă
defensivă reciprocă între Spania, Bavaria şi împărat.
1620 Armata boemă este înfrântă în bătălia de la Muntele Alb (8.IX). Catolicismul este declarat singura
religie de stat în Boemia.
1620-1626 Războiul din Valtellina: intervenţia Spaniei în sprijinul catolicilor împotriva Ligii Grigioni.
1621 Urcă pe tron Filip IV al Spaniei, care susţine planurile primului-ministru, ducele de Olivares, de a relua
războiul împotriva Provinciilor Unite, împăratul Ferdinand II îl alungă pe Frederic V din Palatinat şi
ocupă Palatinatul. Uniunea Evanghelică este dizolvată.
1623 Ferdinand II obligă dieta imperială să-i confere calitatea de elector al Palatinatului lui Maximilian l de
___________Bavaria.___________________________________________________________________________
Faza daneză (1625-1629) 1625-1630 Christian IV al Danemarcei, chemat de
englezi, intervine în sprijinul protestanţilor.
1626 Pacea de la Monzon între Franţa şi Spania încheie conflictul pentru Valtellina, regiune restituită
familiei Grigioni.
1626-1628 Serie de înfrângeri suferite de danezi din partea forţelor imperiale.
1627 Moartea lui Vincenzo II Gonzaga; Spania şi Imperiul se opun urcării pe tron a succesorului desemnat,
Carlo, prinţ de Gonzaga-Nevers, susţinut de Franţa; ducele de Savoia intră în război alături de Franţa.
1629 Ferdinand II dă decretul de restituire (6.III) prin care protestanţii sunt obligaţi sa restituie proprietăţile
luate de la catolici începând din 1552. Pacea de la Lübeck, care consfinţeşte înfrângerea Danemarcei
şi renunţarea ei de a mai interveni în problemele germane. Forţele imperiale cuceresc oraşul Mantova
şi 71 jefuiesc.
1630_______Adunare a electorilor la Regensburg: prinţii resping toate cererile lui Ferdinand II.
__________Se încheie pacea între împărat şi protestanţi (13.X)._______________________________________
Faza suedeză (1630-1634)
1630-1631 Gustav Adolf al Suediei invadează Germania. Provinciile Brandenburg, Saxonia, Bremen, şi Hessa-
Kassel se aliază cu Suedia. Serie de victorii suedeze. Tratatul de la Cherasco (19.VI.1631): familiei
Gonzaga-Nevers i se recunoaşte titlul ducal asupra Mantovei; ducele de Savoia obtţne o parte din
Montferrato; Franţa păstrează fortăreţele de la Casale şi Pinerolo.
1632 După victoria obţinută la Rain, suedezii ocupă Bavaria. A. von Wallenstein cucereşte Leipzig, dar
este înfrânt la Lützen de Gustav Adolf (16.XI) care moare în bătălie.
1633 Wallenstein îi învinge pe suedezi la Steinau şi recucereşte Silezia.
1634 Destituit de la comanda armatei, Wallenstein este asasinat, iar arhiducele Ferdinand, fiul împăratului,
îl înlocuieşte în fruntea trupelor. Nouă înfrângere a suedezilor.
1635 Pacea de la Praga (30.V) şi retragerea suedezilor din Germania.
Faza franceză (1636-1648)
1636 împăratul declara război Franţei, care semnează tratatul de la Wismar (30.III) de alianţă cu Suedia.
Richelieu atacă Spania şi Imperiul, creând o ligă antihabsburgică între Olanda, Parma, Mantova şi
Savoia. Suedezii înving la Wittstock armata imperială şi saxonă.
1637 Ferdinand III este ales împărat, înfrângere a trupelor imperiale la Rheinfelden.
1639 înfrângerea armatei imperiale la Kemnitz, suedezii invadează Boemia. In bătălia navală de la Dunes,
amiralul olandez Tromp distruge flota spaniolă.
1640-1641 Dificultăţi din ce în ce mai mari pentru împărat, lipsit de ajutoare din partea Spaniei, zguduită de
răscoalele din Catalonia (V.1640) şi din Portugalia (XII. 1640). Ferdinand III semnează pacea de la
Goslar cu ducele de Saxonia (1.1642); Suedia invadează Saxonia şi Moravia.
1642 Forţele imperiale şi saxone sunt înfrânte la Breitenfeld de suedezi. Moare Richelieu (4.XII), cardinalul
Mazarin îşi asumă conducerea politicii externe franceze.
1643 Olivares este destituit de Filip IV (17.1). Ludovic XIV devine regele Franţei sub regenţa mamei sale,
Anna de Austria (14.V). La Rocroi, francezii, conduşi de prinţul de Condé, îi înving pe spaniolii aflaţi
sub comanda lui F. de Mallo (19.V). încep tratative de pace la Munster şi Osnabrück (VIII).
1645-1647 Păci preliminare între Suedia şi Saxonia (IV.1646), între Franţa şi împărat (IX.1646), între Franţa şi
Bavaria (14.III.1647).
1648 La Zusmarhausen, armata franco-suedeză o învinge pe cea imperială Pace preliminară între Suedia
şi Imperiu (6.VIII). Pacea din Westfalia (24.X).

1233
TRENTO
1918 La sfârşitul primului război mondial, regiunea
este ocupată de trupe italiene. Prin tratatele de
pace, granita este stabilită la Brennero, acordând
Italiei Tirolul de Sud (cu populaţie germană)
care-şi schimbă denumirea în Alto Adige.·
1922-1939
O dată cu venirea la putere a fascismului, asupra
populafiei de limbă germană s-a exercitat o
politică insistentă de deznaţionalizare.
1939 Un acord între guvernul italian şi cel german asu-
pra regiunii Alto Adige-Tirolul de Sud a permis
strămutarea în Germania a persoanelor de limbă
germană care optau pentru cetăţenia germană.
1945 După război, Trentino şi Alto Adige au fost recu-
noscute ca aparţinând Italiei, în ciuda protestelor
venite din partea Südtiroler Volkspartei (SVP).
1946 înţelegerile dintre De Gasperi şi Gruber asigură
largă autonomie pentru Alto Adige - Tirolul
de Sud.
1948 Regiunea capătă actuala denumire şi devine
regiune autonomă cu statut special. 1953 Campanie
naţionalistă violentă a populaţiei de limbă germană
care, în cursul anilor '60, se materializează într-o
serie de atentate teroriste. 1971 Tensiunea se
atenuează prin aprobarea de către guvernele austriac
şi italian a aşa-numitului „pachet" de măsuri prin
care puterile legislative ale provinciilor Bolzano şi
Trento sunt mult lărgite, astfel încât să dezamorseze
controversele care riscau să ajungă în faţa Curţii Inter-
nationale de la Maga.
Trento, oraş italian din Trentino-Alto Adige, capitală
a regiunii. Fondat de gali sau de rhaeţi, a fost cucerit de
Roma, în 222 î.Hr. Sediu episcopal începând din sec.
IV, apoi ducat longobard şi marcă a imperiului carolin-
gian, din 1027 a devenit capitala principatului episco-
pal, în 1363, s-a numărat printre posesiunile Casei de
Austria, rămânând în aceasta situaţie până la 1800. Din
1810 până în 1813, a făcut parte din Regatul Italic;
revenit sub stăpânire austriacă (1815), a fost ocupat
de trupele italiene la 3.XI.1918. • Conciliu! din
Trento. A fost convocat de Paul III prin bula Lattare
Jerusalem ( 19.IX. 1544) în vederea reuni-ficării
Bisericii după ruptura de luterani, pentru a iniţia
reforma moralei şi a disciplinei catolice şi, în sfârşit,
pentru a realiza o alianţă a principilor creştini în faţa
pericolului turcesc. A fost deschis oficial la 13.XII. 1545.
Lucrările s-au desfăşurat în trei perioade diferite,
cuprinzând în total 25 de sesiuni. ( Vezi fi tabelul de pe
pagina următoare).
Trevelyan, George Macaulay, istoric englez
(Stratford-on-Avon 1876-Cambridge 1962). A privit
cu simpatie Risorgimento-ul italian şi pe Garibaldi,
1234
dedicându-i acestuia din urmă mai multe studii. De
orientare liberală, a fost preocupat de aspectele po-
litico-instituţionale (Istoria Angliei, 1926; Anglia în
timpul domniei reginei Anna, 3 vol., 1930-1934), dar
a fost şi un bun biograf (Viaţa Lordului Grey, 1920),
îndreptându-şi atenţia şi asupra istoriei sociale (Istoria
societăţii engleze, 1942).
Trêves, Claudio, om politic italian (Torino 1869-Paris
1933). A colaborat cu F. Turati, devenind unul dintre
cei mai importanţi susţinători ai socialismului reformist.
Deputat din anul 1907, a condus ziarul, Avanti!"( 1910-
1912). S-a pronunţat pentru neutralitatea Italiei în
primul război mondial şi pentru asumarea guvernării
de către PSI după război. Lider al aripii reformiste din
PSI, după excluderea din partid a reformiştilor ( 1922),
a condus ziarul „La Giustizia", organ al noului Partid
Socialist Unit. în 1926, s-a refugiat la Paris, conducând
aici ziarul „La Liberté", de orientare antifascistă.
trevizană, marca, denumire din Evul Mediu a terito-
riului din regiunea Veneto, cuprins între râurile Adige
si Tagliamento. Din sec. XIII, termenul s-a referit la
domeniile de pe uscat ale Veneţiei. Tribuna, La, ziar
fondat la Roma, în 1883, condus, la început, de L.
Roux si A. Luzzatto, 1-a susţinut pe Crispi până la
căderea guvernului său, pentru ca, apoi, sub direcţia lui
Roux şi O. Malagodi, să susţină politica lui Giolitti.
După primul război mondial, ziarul a fuzionat cu
„L'Idea Nazionale". Printre colaboratorii acestuia din
urmă s-au numărat, printre alţii, G. D'Annunzio, E.
Cecchi şi S. D'Amico. Şi-a încetat apariţia în 1945.
tribunii plebei, în Roma republicană, cei mai înalţi
magistraţi ai ordinului plebeu, cu drept de veto asupra
decretelor emise de Senat şi, în general, asupra legilor;
la origine erau doar doi, dar numărul lor a crescut treptat
până la l O, fiind aleşi în fiecare an. O lege plebee le-a
acordat, din 449 Î.Hr., inviolabilitatea. Când s-a încheiat
îndelungatul conflict între ordinele sociale, în sec. V şi
IVî.Hr, t. p. au fost asimilaţi în sistemul constituţional
roman, pierzându-şi caracteristica de reprezentanţi ai
poporului. O dată cu ultimele decenii ale sec.II î.Hr. şi
cu aparifia în viata politică a fraţilor Gracchi, t. p. şi-au
redobândit, cel puţin parţial, caracteristica lor de magis-
tratură populară şi revoluţionară. Din acest motiv, Sulla
a decis că nu puteau avea acces la alte magistraturi.
Trieste, oraş italian, capitală de provincie şi a regiunii
Friuli-Venezia Giulia. Existent încă înaintea dominaţiei
romane (sub numele Tergeste), în sec. VI-VIII a fost
obiect de dispută între Imperiul bizantin şi longobarzi.
Cucerit de Carol cel Mare în 787-788, a trecut, apoi,
sub stăpânirea patriarhului de Aquileia şi Veneţia, până
când, din 1382, a făcut parte din posesiunile habsbur-
gice, rămânând în această situaţie până la sfârşitul
 TRIPLA ALIANŢĂ

FAZELE CONCILIULUI DIN TRENTO

perioada data numărul decizii
de sesiuni
l-a perioadă 1545-1548 10 sesiuni I-III (7.I.-4.II.1546) defineşte Simbolul tridentin; IV (8.IV.1546)
declară ca fiind autentică Vulgata, adică traducerea Bibliei în limba
latină efectuată de Sf. Ieronim, şi stabileşte canonul cărţilor sfinte;
V (17.VI.1546) defineşte doctrina păcatului originar; VI (13.I.1547)
despre doctrina justificării; VII (3.III.1547) despre doctrina sfintelor
taine; VIII (11.111.1547) decide mutarea lucrărilor conciliului la Bologna,
unde se vor tine sesiunile IX-X (21.IV-2.VI.1547) fără a se lua
vreo decizie, întrerupere. Prin bula Cum ad to/lenda (14.IX.1550),
luliu III hotărăşte redeschiderea Conciliului din Trento.
a ll-a perioadă 1551 -1552 6 sesiuni XI-XII (1.V-1.IX.1551), decrete de amânare şi de prelungire a sesiunii;
XIII (11.X.1551), doctrina transsubstanţierii, adică prezenţa reală a
corpului şi a sângelui lui Cristos în pâinea şi vinul din momentul
împărtăşaniei euharistice; XIV (25.IX.1551), doctrina penitenţei şi a
sfântului maslu; XV (25.1.1552), prelungirea publicării canoanelor,
permis de liberă trecere pentru luterani pentru a putea participa la
lucrările conciliului din T.; XVI (28.IV.1552), întreruperea conciliului.
Pius IV convoacă din nou conciliul prin bula Ad Ecclesìae regimen
(29.IX.1560)._____________________________________________
a l ll-a perioadă 1562-1563
9 sesiuni XVII (18.1.1562), decret de redeschidere a lucrărilor la care participă
112 episcopi; XVIII-XX (26.II-4.VI.1562), invitarea reformaţilor la
conciliu şi prelungirea publicării decretelor; XXI (16.VII.1562) doctrina
asupra comuniunii; decizia de a lăsa la latitudinea pontifului aprobarea
folosirii la laici a sfântului potir cu ocazia comuniunii; XXII (17.IX.1562),
doctrina asupra liturghiei; XXIII (15.VII.1563), condamnarea doctrinei
luterane asupra sfinţirii preoţeşti; decret asupra reşedinţei episcopale
şi a clerului în vederea îngrijirii sufletelor; XXIV (11 .IX.1563), doctrina
asupra tainei căsătoriei, definire a persoanei episcopului ca păstor;
XXV (3-4.XII. 1563), doctrina asupra purgatoriului; regulament disciplinar
pentru episcopi; obligaţia pentru episcopi de a convoca sinodurile din
dioceze şi de a efectua vizita pastorală; decret asupra clerului şi a
călugăriţelor. Cardinalul Morone declară Închise lucrările (4.XII.1563).
Prin bula Benedictus Deus (25.1.1564), Pius IV confirmă decretele
adoptate în conciliul din Trento.
primului război mondial (1918), când a fost anexat la
Regatul Italiei. După al doilea război mondial, oraşul a
fost disputat de Italia şi de Iugoslavia, făcând parte
( 1947) din Teritoriul liber T. : acesta, nefiind niciodată
constituit formal, a rămas divizat într-o zonă A, de la
frontiera italiană până la T. inclusiv suburbiile, sub
administraţie anglo-americana, şi într-o zonă B, cuprin-
zând partea de NV a Istriei, sub administraţie iugoslavă.
T, a devenit, astfel, unul dintre simbolurile Războiului
rece şi a constituit unul dintre motivele de suferinţă
naţională a italienilor. După tratative prelungite, prin
acordul din 5.X. 1954, zona A a trecut în administrarea
Italiei, iar zona B a rămas sub cea a Iugoslaviei. Tratatul
de la Osimo ( l O.XI. 1975) a confirmat acordul din 1954,
consfinţind suveranitatea celor două state pe zonele
aflate în administrarea fiecăruia dintre ele. Trinidad
şi Tobago, stat insular din Oceanul Atlantic, în
largul Americii de Sud. Sup.: 5123 km!. Pop.: l 281
000 loc. Capii.: Port of Spain. Limba:
engleza, hindi. Relig. : protestantă. Poziţie geografică:
în largul Venezuele!. Forma de slat: republică
parlamentară. Insulele Trinidad şi Tobago au fost
descoperite de C. Columb în 1498 şi colonizate de
Spania. Trecând în stăpânirea Marii Britanii, în 1797,
au cunoscut o importantă dezvoltare începând din sec.
XIX, datorită producţiei de cacao, trestie de zahăr,
rom şi, apoi, petrol. Din 1956 până în 1986, conducerea
politică a insulelor a fost exercitată de Mişcarea
Naţională a Poporului (PNM) condusă de intelectualul
marxist de culoare E. Williams care, în 1962, a obţinut
independenţa şi, în 1972, a proclamat republica. Din
1986, în T. şi T. s-au alternat la putere PNM (devenită
social-dcmocrată) şi Congresul Naţional Unit, apărând
şi intensi ficându-se tendinţele autonomiste în Tobago.
Tripla Alianţă, tratat de alianţă încheiat, la 20.V. 1882,
între Germania, Austro-Ungaria (aliată a Germaniei
încă din 1879) şi Italia. Aceasta din urmă a fost obligată
să facă un asemenea pas, contrar tradiţiei antiaustriece
1235
TRIPLA ÎNŢELEGERE
a Risorgimento-ului (v.) şi iredentismului (v.), de
necesitatea de a ieşi din izolarea internaţională, în caz
de atac neprovocat din partea Franţei, îndreptat
împotriva Italiei sau Germaniei, celelalte două părţi
contractante ar Γι intervenit în sprijinul aliatei atacate.
Cei trei aliaţi trebuiau să intervină şi în cazul în care ar
fi fost atacaţi de o coaliţie de două sau mai multe puteri.
Italia şi Germania urmau să practice o neutralitate în
favoarea Austro-Ungarici în cazul unui război al acesteia
cu Rusia (aceasta nefiind menţionată explicit). Durata
era prevăzută la cinci ani.
• Reînnoirile alianfei. Prin reînnoirile T. A. din 1887
(prin eforturile contelui de Robilant) şi din 1891, Italia
a reuşit să obţină condiţii mai favorabile, în 1887, ea
obţine două tratate adiţionale: primul obliga Austro-
Ungaria să acorde compensaţii Italiei în caz de modificare
a stătu quo-ului din Balcani; prin al doilea, Germania
asigura sprijin Italiei în caz de război cu Franţa în even-
tualitatea ocupării ulterioare a unor teritorii din Africa
de N. în 1891, a fost adăugată şi recunoaşterea dreptu-
rilor italiene asupra Libiei. Până în 1896, orizontul
diplomatic al Italiei, în timpul guvernării Crispi, a rămas
limitat la T. A. După această dată, prin strădania lui E.
Visconti Venosta şi a lui G. Prinetti, Italia, deşi rămânea
fidelă T. A., a încheiat acorduri de prietenie şi cu alte
puteri, atrăgându-şi criticile cancelarului german von
Biilow care vorbea despre „piruete de vais". La
3.V. 1915, Italia a denunţat T. A., pregătindu-se să intre
în război împotriva Austro-Ungariei. Tripla
înţelegere, alianţă contrapusă Triplei Alianţe
rezultând din combinaţia a trei tratate: 1) alianţa po-
litico-militară între Franţa şi Rusia, încheiată între 1891
si 1894; 2) Entente Cordiale (v.) între Franţa şi Marea
Britanic, din 8.IV.1904; 3) tratatul dintre Marea Bri-
tanie şi Rusia, din 31.VIII. 1907. T. î. a intrat în război
împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, în august 1914.
Tripolitania, regiune din Libia, în partea de NV a ţării,
pe malul Mării Mediterane. Colonizată de fenicieni în
mileniul I î.Hr., devenită, apoi, posesiune cartagineză,
o dată cu al doilea război punic, devine posesiune numi-
diana, până la 46 î Hr., când a făcut parte din Africa
romană. Cucerită de vandali (455) şi, apoi, de arabi
(sec. VII-VIII), din sec. XI a fost condusă de o dinastie
berberă care a făcut din ea bază pentru raidurile pirate-
reşti din Marea Mediterană. în 1510, a fost cucerită de
spanioli de la care a fost luată, în 1551, de turci. Prin
războiul turco-italian (1911-1912) a trecut în posesia
Italiei. Ocupată de englezi în al doilea război mondial,
în 1951 a format, împreună cu Cirenaica şi Fezzan,
regatul Libia.
triumf, ceremonie publică din Roma antică, acordată,
în urma deciziei Senatului, unui general care ieşea
învingător într-un război sau într-o campanie militară.
Beneficiarul acestei ceremonii mergea în procesiune la
1236
templul lui Zeus Optimus Maximus, într-o cvadrigă,
precedat de lictori şi urmat de prizonieii de război şi de
soldaţii săi. în epoca imperială, ceremonia era rezervată
numai împăratului.
triumvirat, magistratură specială în Roma antică,
formată din trei persoane. Au avut caracter specific
politic: primul t., încheiat între Caesar, Pompeius şi
Crassus (60 î.Hr) le-a asigurat acestora dominaţia la
Roma (η-a fost, totuşi, o magistratură propriu-zisă
ci, mai mult, un acord privat) şi al doilea t., format
în 43 î.Hr.din Augustus, Antonius şi Lepidus, de
această dată conform unei legi speciale care prevedea
misiunea lor de a reforma statul şi de a pune capăt
războaielor civile; funcţia trebuia să aibă o durată de
cinci ani, dar aceasta a fost prelungită, printr-o proce-
dură nu prea clară, cu alţi cinci ani; cel de-al doilea t.
s-a terminat, de fapt, prin războiul dintre Antonius şi
Augustus.
Trivulzio, Gian Giacomo, condotier milanez (Milano
1448-Chartres 1518). A făcut parte, în 1476, din consi-
liul de regenţă al lui Gian Galeazze Sforza, dar, dato-
rită ostilităţii lui Ludovico il Moro, a trecut de partea
aragonezilor din Napoli. S-a întors la Milano, în 1499,
cucerind oraşul în numele lui Ludovic XII, regele
Franţei, care 1-a numit guvernator al ducatului. troc,
schimb direct de lucruri sau prestaţii, fără inter-
medierea monetară. Larg răspândit în societăţile
arhaice de autoconsum (în care adesea schimbul bunuri-
lor dobândea o semnificaţie rituală), a fost timp
îndelungat dominant în economiile de autosuficienţă
ale micilor comunităţi rurale. A reuşit parţial să
înlocuiască piaţa în condiţii de urgenţă deosebită
(războaie, mari crize financiare). Troeltsch, Ernst,
filosof şi sociolog german (Haunstetten, Augsburg, 1865-
Berlin 1923). A fost unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi ai istorismului german, adăugând la
abordarea filosofică, istoria, sociologia şi teologia.
Interesul pentru istoria religioasă (Absolutismul
creştinismului şi istoria religiei, 1901 ) 1-a determinat
să enunţe distincţia dintre tipurile sociologice
fundamentale ale „Bisericii", ale „sectei" şi ale „misti-
cismului" (Doctrinele sociale ale Bisericilor si ale
grupărilor creştine, 1912).
Troia, cetate antică din vestul Asiei Mici, protagonistă
a legendarului război relatat în Iliada lui Homer. Vechiul
loc al T. a fost descoperit în 1870 de arheologul german
H. Schliemann. Săpăturile au adus la lumină nouă
aşezări suprapuse, cea mai veche datând din mileniul
III î.Hr., iar ultima, elenistică, construită de generalul
macedonean Lisimah (355-282 î.Hr.). Troppau,
congresul de la, desfăşurat în oraşul din Moravia,
în noiembrie 1820-ianuarie 1821, cu participarea
marilor puteri ale Restauraţiei. Austria, Rusia şi
Prusia au aprobat un protocol, asupra căruia Marea

Britanic a avut rezerve serioase, care condamna princi-
piile revoluţionare şi proclama dreptul de a se interveni
în statele afectate de revoluţii, în felul acesta, a fost
autorizată intervenţia austriacă împotriva revoluţiei
liberale din Regatul celor Două Sicilii. Troţki, Lev
Davidovici, pseudonimul lui Le iha Bronstein, om politic
sovietic (Ivanovka, Ucraina, 1879-Coyoacân, Mexic,
1940). Fiul unor cultivatori evrei, s-a angajat la o vârsta
precoce în activitatea revoluţionară, în 1898, a fost
exilat în Siberia, a reuşit să evadeze şi să se
refugieze la Londra, unde şi-a luat numele de T., 1-8
cunoscut pe Lenin şi s-a menţinut pe o poziţie de mijloc
între bolşevici şi menşevici. A fost vicepreşedintele
sovietului din Sankt Petersburg în timpul revoluţiei
din 1905. Exilat din nou în Siberia, a fugit în străinătate,
unde a locuit până la revoluţia din 1917.
• Organizator militar al revoluţiei. Preşedinte al so-
vietului din Petrograd, instituţie determinantă pentru
succesul bolşevicilor, după revoluţia din octombrie a
devenit comisar al poporului pentru afacerile externe şi,
în această calitate, a negociat pacea dură de la Brest-
Litovsk (3.ΠΙ. 1918). Fiind numit comisar pentru război, a
reorganizat forţele armate revoluţionare transformându-le
în Armata Roşie şi a avut o contribuţie decisivă la victoria
în războiul civil (1918-1920) şi la consolidarea puterii
sovietice, în această perioadă, a susţinut militarizarea
sindicatelor şi necesitatea unui raport hegemonie, şi nu
de alianţă, între clasa muncitoare şi ţărănime.
• Conflictul cu Stalin. Autor al răspândirii mondiale a
revoluţiei, conform tezei sale de „revoluţie perma-
nentă", ca o condiţie pentru realizarea socialismului,
după moartea lui Lenin a criticat acţiunea de întărire a
statului, promovată de Stalin şi teza stalinista a
„socialismului într-o singură ţară": ideile sale au fost
izolate, în contextul unui partid şi al unei ţări epuizate
de războiul civil. Stalin a adoptat o tactică eficientă,
îndepărtându-1, treptat, din toate funcţiile, excluzându-l
în cele din urmă din Partidul Comunist (1927) şi
expulzându-1 din URSS (1929). în străinătate, T. a
întemeiat Internaţionala a IV-a (v.), demascând
degenerările dictatoriale ale stalinismului. Urmărit de
Stalin, s-a refugiat în cele din urmă în Mexic (1937),
unde a fost ucis de un agent sovietic. A scris o
importantă Istorie a revoluţiei ruse (1932). Troyes,
tratatul de la, încheiat în cadrul Războiului de o sută
de ani (v.), la 2I.V. 1420, de regele Franţei, Carol VI
şi Henric V al Angliei, îi asigura acestuia din urmă
succesiunea la tronul francez, înlărurându-l pe
Delfinul Franţei, Carol (viitorul Carol VII), ale cărui
victorii (1429) au zădărnicit, totuşi, prevederile
tratatului.
Trujillo y Molina, Rafael Leonidas, om politic domi-
nican (San Cristobal 1891 -Ciudad Trujillo 1961 ). Militar
de carieră, a luat puterea în Republica Dominicană
TUAREGI
printr-o lovitură de stat din 1930, instaurând un regim
dictatorial. A stimulat dezvoltarea economică a ţării,
însă în cadrul unui regim poliţienesc. A murit asasinat.
Truman, Harry Spencer, om politic nord-american
(Lamar, Missouri, 1884-Kansas City 1972). Senator
democrat (1935-1944), în 1944 a fost vicepreşedinte
în timpul mandatului lui F.D. Roosevelt şi a preluat
preşedinţia după moartea acestuia (IV. 1945). A condus
ultimele faze ale celui de-al doilea război mondial, a
decis folosirea bombei atomice Împotriva Japoniei, şi
a făcut faţă evenimentelor interne şi internaţionale de
după război. Primul său mandat prezidenţial coincide
cu apariţia conflictului politico-ideologic cu URSS (v.
Război rece), considerat de T. ca formă de opoziţie
radicală a sistemelor democratice în faţa noului totali-
tarism sovietic, în cadrul căreia SUA trebuiau să-şi
asume rolul celui mai important apărător al libertăţii
pe plan mondial (doctrina T., 12.III.1947). Planul
Marshall (VI. 1947, v.) a fost prima şi cea mai mare
realizare pe această linie de îngrădire (v. containment) a
comunismului internaţional. Pe plan intern, tentativa
lui T. de a dirija procesul de reconversie a producţiei
printr-o acţiune energică de control guvernamental al
preţurilor şi al consumurilor, păstrând în acelaşi timp
cele mai importante realizări ale sistemului New Deal,
impus de Roosevelt, a întâlnit opoziţia întreprinzăto-
rilor republicani şi democraţi din Sud. Cu toate acestea,
el a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale din 1948. •
Al doilea mandat. Al doilea mandat prezidenţial a a
decurs în condiţiile amplificării rigide a anticomunis-
mului maccarthist (v. MacCarthy, Joseph) în interior
şi ale celor mai încordate momente din timpul Războiu-
lui rece (blocada Berlinului, 1948-1949; războiul din
Coreea, 1950-1953). La aceste evenimente, T. a reacţio-
nat deosebit de decis şi de echilibrat, ceea ce a dus Ia un
conflict cu tendinţele belicoase ale generalului Mac
Arthur, comandantul trupelor din Coreea, acesta fiind,
în cele din urmă, înlocuit. Tratativele şi încheierea
Pactului atlantic (IV. 1949, v.) au consolidat, însă, pro-
cesul de reconstrucţie europeană sprijinit efectiv prin
planul Marshall.
Tsushima, bătălia de la, în cursul războiului ruso-
japonez, flota rusă din Marea Baltică, aflată sub co-
manda amiralului Rojdestvenski, după o călătorie
extrem de lungă în vederea prezenţei Ia locul
conflictului, a fost interceptată între Japonia si Coreea,
în largul arhipelagului Tsushima şi distrusă complet de
flota japoneză comandată de H. Togo (l 904). tuaregi,
populaţie nomadă din Africa de N, locuind în special în
Sahara centrală şi meridională şi controlând de secole
rutele caravanelor care treceau prin această zonă. De
origine berberă, organizaţi în nouă confederaţii, păstori
foarte buni, crescători de animale şi buni luptători,
au fost doar superficial islamizaţi. în ultimele
1237
TUCIDIDE
decenii, au suferit o adevărată persecuţie din partea
guvernelor centrale din mai multe ţări sahariene.
TucidJde, istoric grec (Atena cea 460-m.398 Î.Hr.). A
scris o Istorie a războiului din Pelopones (la care a luat
parte personal) întrerupându-şi relatarea la anul .411.
Istoriografia lui T., eu o viziune profund pesimistă
asupra naturii umane, se concentrează exclusiv asupra
problemelor politice, în intenţia de a oferi, printr-o
analiză a evenimentelor din trecut, un ghid pentru
acţiunea politică a urmaşilor.
Tudor, dinastie engleză, întemeiată prin urcarea pe tron
a lui Henne VII T. ( 1485 -1509) care a pus capăt războiului
celor două roze (1455-1485, v.) între familiile York si
Lancaster. Urmaşul său, Henne VIU ( \ 509-1547) a ajuns
la un conflict cu Biserica de la Roma (v. anglicanism) şi, în
1541, a dobândit şi coroana regală a Irlandei. După dom-
niile lui Eduard VI ( 1547-15 53 ) şi Măria Catolica (
1553-1558), urcarea pe tron a Elisabetei (1558-1603) a
coincis cu afirmarea deplină a puterii maritime şi
comerciale engleze. O dată cu ea, neavănd moştenitori,
dinastia T. s-a stins şi coroana a revenit dinastiei Stuart.
Tuhacevski, Mihail Nicolaevici, mareşal sovietic
(Penza 1893-Moscova 1937). Autor al victoriei Arma-
tei Roşii asupra forţelor contrarevoluţionare ale lui
Denikin (1920), a contribuit decisiv la modernizarea
forţelor militare sovietice. Judecat şi condamnat la moarte
împreună cu o mare parte a cadrelor militare în ultima
fază a epurărilor staliniste, a fost, după aceea, reabilitat.
Tullus Hostilius, al treilea rege legendar al Romei (sec.
VII î.Hr). Tradiţia spune că, pe când el cucerea Alba
Longa, ar fi avut loc confruntarea dintre Horaţi şi Curiati
(v.) şi construirea aşa-numitei Curia Hostilia. în orice
caz, este, cu certitudine, un personaj istoric. Tunisia,
stat în Africa de nord. Sup.: 163 610 km2. Pop.: 8
912 000 loc. Capit.: Tunis. Limba: araba. Relig. :
musulmană. Vecini: N şi E Marea Mediterană, SE
Libia, SV şi V Algeria. Forma de stat: republică
prezidenţială.
Istoria T. antice corespunde puterii cartagineze şi
conflictului dintre aceasta şi Roma. După aceea a fost
una dintre cele mai înfloritoare provincii romane.
Islamizată de arabi, care au făcut din ea un avanpost
pentru expansiunea lor în Sicilia şi în bazinul Mării
Mediterane, şi-a menţinut o autonomie aproape totală
ca stat barbaresc sub suveranitatea Imperiului otoman.
Intrată, la sfârşitul sec XIX, sub dominaţia colonială a
Franţei, şi-a dobândit independenţa după o luptă
îndelungată, dar nu sângeroasă, sub conducerea lui H.
Burghiba, care a făcut din T. poporul cel mai occiden-
talizat din Maghreb, sec. XII î.Hr.
întemeierea de-a lungul coastelor tunisiene a
primelor colonii feniciene, dintre care iese în
evidenţă Utica.
1238
814 Fenicienii întemeiază Cartagina.
264-146
Războaie punice, încheiate cu distrugerea Car-
taginei, iar domeniile sale sunt incluse în pro-
vincia romană a Africii (146 î.Hr.-305 d.Hr)
206-205 d. Hr.
Iau fiinţă regatele Numidia şi Mauritania.
430-534
Vandalii se instalează în actuala T.
534-647
Bizantinii distrug regatul vandalilor şi includ
teritoriul tunisian în exarhatul Africii.
647-709
Cucerirea arabă şi islamizarea ţării.
800-909
Dinastia arabă a Aghlabiţilor dă o primă struc-
tură stabilă a guvernării ţării.
909-1171
Dinastia berberă a Fatimizilor cucereşte între-
gul Maghreb şi Egiptul (969).
1147-1269
T. face parte dintre posesiunile Almohazilor.
1269-1574
Sub dinastia Hafsida, ţara realizează o impor-
tantă dezvoltare economică şi culturală.
1574 T. devine o provincie a Imperiului otoman;
până în 1705, este administrată autonom de
bey (comandanţi) de ieniceri.
1705 ßey-ul de ieniceri Husay se proclamă rege in-
dependent, inaugurând dinastia care va guverna
ţara până în 1957.
1881 Franţa impune protectoratul asupra T.
1920 Partidul Liberal Constituţional (Destur) cere
drepturi politice pentru tunisieni.
1934 Noul partid de stânga, Neodestur, condus de
Habib Burghiba, începe lupta pentru
independenţă.
1956 Franţa acordă independenţa T. Burghiba, ajuns
la putere, iniţiază o politică de reforme radicale
(agrară, abolire a poligamiei, drept de vot
pentru femei).
1957 După detronarea regelui Sidi-el-Amin, este
proclamată republica; Burghiba este ales
preşedinte.
1964 Naţionalizarea proprietăţilor franceze şi denun-
ţarea acordurilor de asistenţă cu Franţa.
1974 Burghiba obţine alegerea sa ca preşedinte pe via(ă.
1978 Greva generală reprimată prin violenţă; închi-
derea temporară a universităţilor, considerate
centre active ale integrismului islamic.
1983-1984
Proclamarea stării de urgenţă în urma unei largi
mişcări de protest împotriva creşterii preţului
pâinii.
TURCI
1987-1989
O lovitură de stat a militarilor îl destituie pe
Burghiba, înlocuindu-1 cu generalul Zin el-
Abdin Ben Ali; acesta iniţiază un proces de
liberalizare a sistemului politic şi economic,
dar trebuie să facă faţă activităţii crescânde a
intcgriştilor islamici, partidul acestora fiind
scos în afara legii (1989).
1994 Alegeri controlate sever de regim îl confirmă
ca preşedinte pe Ben Ali şi majoritatea absolută
a Regrupării Constituţionale Democratice (97 %
din voturi)
1997 Slăbit de arestările repetate ale membrilor săi
şi încurajat de susţinerea masivă a populaţiei,
Mişcarea Democratică Socialistă (singurul partid
din opoziţie având o oarecare consistentă) decide să
schimbe orientarea şi să sprijine guvernul. 1999
Preşedinte Ben Ali este reales pentru un nou
mandat.
tupamaros, grup clandestin Uruguayan, fondat în 1962
de avocatul socialist R. Sendic, care ia numele de Tupac
Amaru, ultimul şef legendar al indienilor care a condus
răscoala din sec. XVIII împotriva spaniolilor, fiind ucis
de aceştia. Din 1963 până în 1971 a întreţinut o gherilă
antiguvernamentală care nu a beneficiat de o prea mare
susţinere populară, în 1972, guvernul a decretat stare
de război împotriva combatanţilor t., 1-a capturat pe
Sendic şi a început o acţiune sistematică de represiune
care a dus la dizolvarea grupării. Turati, A ugusio,
om politic şi jurnalist italian (Parma 1888-Roma
1955). Adept al intervenţionismului, după ce a
participat la primul război mondial, a aderat la
fascism, ocupându-se în primul rând de activitatea sin-
dicală. A fost secretar al Partidului National Fascist
din 1926 până în 1930. După ce a devenit directorul
ziarului „La stampa" din Torino, datorită unor neînţe-
legeri cu Mussolini a fost obligat să demisioneze ( 1932)
şi a fost exclus din partid. A fost reprimit în PNF în
1937.
Turati, Filippo, om politic iulian (Ganzo, Como,
1857-Paris 1932). După ce şi-a luat licenţa în drept la
Bologna (l 877), a colaborat la reviste şi periodice de
orientare democratică şi republicană. • De la
democraţie la socialismul marxist. La începutul anului
1885, T. s-a mutat la Neapole ca să culeagă date pentru
ancheta rurală iniţiată de A. Bertani şi acolo s-a
împrietenit cu Anna Kulisciòff care l-a făcut să adere
la marxism. In 1887, i-a apărat pe reprezentanţii
Partidului Muncitoresc Italian acuzaţi de incitare la
ură de clasă şi a început să colaboreze la „Cuore e
critica", revistă a lui A. Ghisleri, pe care a scos-o din
anonimat în 1891, transformând-o în „Critica sociale"
(v.). Sus(inător al distanţării mişcării muncitoreşti atât
faţă de curentele democratico-mazziniene, cât şi faţă
de cele anarhiste, T. s-a străduit să formeze un partid
al lucrătorilor, fondând împreună cu Kulisciòff Liga
Socialistă Milaneză ( 1890). în special datorită lor, s-a
putut ajunge la fondarea Partidului Lucrătorilor Italieni
( 18929 care, în 1895, a primit numele de Partidul So-
cialist Italian.
• Lider al socialismului reformist. După represiunea
antisocialista din partea guvernului Crispi, T. a susţinut
prezentarea de liste comune cu democraţii şi cu republi-
canii, în 1896, a fost ales deputat. Condamnat la 12 ani
de închisoare după mişcările din 1899 şi reales triumfal
ca deputat (26.ΙΠ. 1899), a fost eliberat la 4. VI. 1899 ca
urmare a unei amnistii. A putut, astfel, să ducă, îm-
preună cu deputaţii de extremă stângă, bătălia obstruc-
ţionistă care a dus Ia retragerea măsurilor reacţionare
luate de preşedintele Consiliului L.G. Pelloux. Susţine
cotitura liberală a preşedintelui de Consiliu G.
Zanardelli şi, apoi, a lui G. Giolitti (1901), convingând
partidul să sprijine în parlament noul guvern, chiar
dacă refuza să participe la lucrările acestui organism:
conform unei viziuni gradualiste a procesului de instau-
rare a socialismului, T. considera că socialiştii vor trebui
să susţină sectoarele politice cele mai progresiste ale
burgheziei. Influenţa lui T. asupra partidului a scăzut o
dată cu creşterea componentei revoluţionare şi cu apro-
pierea treptată a unor vechi colegi ai săi, ca L. Bissolati
şi I. Bonomi, de poziţii mai moderate. După excluderea
acestora din urmă din PSI, cu ocazia congresului din
Reggio Emilia, din 1912, T. şi ai săi au rămas în partid
dar pe o poziţie şubredă, compensată, însă, de o
majoritate în sindicat şi în grupul parlamentar. Λ
Războiul şi criza postbelică. Adversara! intrării Italiei în
primul război mondial, după înfrângerea dezas-
truoasă de la Caporetto, T. a acceptat principiul apărării
patriei aflate în pericol. După război, a înţeles pericolele
maximalismului, dar s-a străduit din toate puterile să
salveze unitatea partidului. Abia în 1922, după exclu-
derea reformiştilor, a acceptat să fondeze PSU (Partidul
Socialist Unit, la 1.X. 1922). A aderat, după asasi-
narea lui Matteotti, la greva parlamentară Aventino
(1924) şi, după moartea prietenei sale, Kulisciòff
(29.XII. 1925), s-a autoexilat în Franţa cu ajutorul unui
grup de tineri antifascişti. Aici a colaborat la Adunarea
Antifascistă (v.) şi a susţinut reunificarea celor două
partide socialiste.
Bibliografie: R. Monteleone, Filippo Turati, UTET,
Torino 1987.
turci, ansamblul triburilor nomade războinice, originare
din nord-cstul Asiei şi înrudite cu mongolii, hunii şi
manciurienii cu care, in mileniul I f.Hr, au fost asimilate
de către chinezi sub numele unic de hsiung-nu. Tribul
turc tabghac a domnit în nordul Chinei din 426 până în
534 d.Hr. prin dinastia Wei. în sec. VI-VII, oghuzii
1239
TURCIA
(care se autodenumeau turkut, în sens literal „cei puter-
nici") au creat un vast imperiu în stepele Asiei, împărţit
în cele două hanate: răsăritean (mongoli, v.) şi apusean
(Turkestan,v.), în permanentă luptă cu Persia Sasanizi-
lor şi cu China împăraţilor T'ang. Ajungând la apogeul
puterii sub domnia lui Bak-cior (691 -716), oghuzii au
avut de înfruntat presiunea combinată a tribului uigurilor
(care au ocupat teritoriile de la est ) şi a arabilor la vest
(751 ); din această cauză, ei s-au deplasat către Marea
Caspică, unde s-au întâlnit cu alte populaţii turce, pece-
negii (v.) şi cumanii care, migrând în nordul Mării Negre
(sec. X-XI) şi, de acolo, până la gurile de vărsare ale
Dunării, au intrat în conflict cu bizantinii, situaţie care
s-a prelungit până în sec. XII. în anul 840, regatul
uigurilor s-a dezmembrat la impactul cu hoardele turco-
mongole ale kirghizilor (v.), primele care au fost isla-
mizate (sec.X), în timp ce populaţiile turce din Trans-
oxiana, supuse de mult timp emirilor persani Samanizi,
au întemeiat, prin dinastia turco-musulmana a Ghazna-
vizilor (sec. X-XII), un regat autonom între Afghanis-
tan şi India nord-orientală. Tot în această regiune îşi
are originea şi cealaltă dinastie turcă a Selgiucizilor (v.)
care, între sec. XI-X1II, şi-a extins dominaţia din Iran,
asupra Siriei şi asupra Anatoliei, devenită de atunci un
adevărat centru al puterii turceşti. Invaziile mongole
ale lui Ginghis Han şi ale urmaşilor acestuia (sec. XIII-
XIV) nu au afectat, pe teritoriile cucerite, preponderenţa
reală a elementului turc, mult mai civilizat. Acesta s-a
afirmat din nou, inclusiv pe plan politic, în jurul anului
1300 prin osmanlâi (v.), întemeietori ai Imperiului
otoman (v.) care a impus pentru mult timp prezenţa
turcă în evenimentele europene. Eclipsaţi doar pentru
scurt timp ( 1402-1405) de domnia turcului Tamerlan,
ai cărui urmaşi au creat (sec. XVI-XIX) în India solidul
Imperiu moghul, otomanii au anexat multe dintre
hanatele turce apărute în sudul Rusiei şi în Asia Centrală
(Kazan şi Astrahan, Crimeea, Kokand, Buharà şi Khiva).
Alte populaţii turce au fost, însă, supuse în sec. XVII-
XX de către ruşi (kazahi, kirghizi, turkmeni, uzbeci,
toate fiind cunoscute, în general, sub numele de tătari)
şi de către chinezi (locuitorii Turkestanului oriental).
Perspectiva reconstruirii unui mare imperiu turcesc a
determinat acţiunea politică a lui Enver Paşa, părintele
Turciei (v.) modeme.
Turcia, stat în Asia de vest. Sup.: 779 452 km2. Pop.:
61 603 000 loc. Capii.: Ankara. Limba: turca. Relig.:
musulmană. Vecini: NE Georgia şi Armenia, E Iran, S
Iraq şi Siria, NV Grecia şi Bulgaria. Forma de stat:
republică prezidenţială.
Apărută din cenuşa Imperiului otoman (v.), T. contem-
porană s-a impus ca un important stat euro-asiatic, bastion
defensiv al Occidentului (ca membru NATO).
Particularitatea sa rezultă din efortul de a asigura coexistenţa
tradiţiei islamice cu secularizarea societăţii şi a politicii.
1240
1919 Ca reacţie la înfrângerea din primul război
mondial, în care a luptat alături de Puterile
Centrale, şi la ocuparea unor teritorii întinse
de către Antantă, a apărut şi s-a afirmat
mişcarea naţională turcă de sub conducerea lui
Mustafa Kemal, care va primi numele Atatürk,
adică „părintele turcilor".
1920 Tratatul de pace de la Sèvres impune dezmem-
brarea Imperiului otoman care pierde patru
cincimi din teritoriul său (toate regiunile din
afara Anatoliei: Arabia, Mesopotamia, Siria,
Palestina, Transiordania, Egipt, Armenia şi,
de asemenea, zone de pe malul european al
Strâmtorilor şi chiar o porţiune din Anatolia,
cedate Greciei). Capitala este mutată de la
Istanbul la Ankara.
1920-1922
Răscoală naţională turcă: Kemal Atatürk recu-
perează unele teritorii din Armenia, impune
retragerea trupelor aliate din zonele pe care le
ocupau, redobândeşte suveranitatea deplină
asupra Strâmtorilor ( 1920); prin victoria într-un
război dur cu Grecia (1921-1922) intră în
posesia întregii Anatolii (armistiţiul de la
Mudanya, 1922).
1922 Detronarea sultanului Mahomed VI (l.XI)
pune capăt existenţei Imperiului otoman.
1923 Tratatul de la Lausanne recunoaşte suvera-
nitatea turcească deplină asupra Anatoliei,
restituie Turciei Tracia europeană, impune
demilitarizarea Strâmtorilor. Proclamarea
Republicii, cu M. Kemal Atatürk preşedinte,
care exercită o putere dictatorială într-un regim
cu partid unic (Partidul Republican al
Poporului).
1924-1928
O serie de reforme sociale, politice şi ale obi-
ceiurilor transformă T. într-un stat laic şi mo-
dem (este abolit articolul din Constituţie care
declară islamismul ca singura religie în stat).
1938 Moartea lui Atatürk. Succesorul său, Ismet
Ionii democratizează şi mai mult ţara.
1945 După ce se menţinuse într-o atitudine de
neutralitate In timpul celui de-al doilea război
mondial, T. declară, în cele din urmă, război
Germaniei şi Japoniei (15.11).
1946 Este fondat Partidul Democrat.
1950 Partidul Democrat câştigă alegerile: C. Bayar
devine preşedinte al Republicii, iar guvernul
este condus de A. Menderes.
1952 T. intră în NATO.
1960-1964
Lovitură de stat militară. Preşedinte devine
generalul C. Gürsel ( 1961 ). Conflicte cu
Grecia

pentru dominaţia asupra Ciprului, unde trăiesc
împreună greci şi turci (1964).
1967 Noi tensiuni greco-turce pentru hegemonia
asupra Ciprului.
1969-1970
Guvernul lui S. Demirel, format pe baza
Partidului Dreptăţii, este demis din nou de
militari, care îşi impun controlul asupra vieţii
politice.
1974 Trupele turceşti invadează Ciprul; proclamarea
Republicii federative turco-cipriote (pe care
ONU nu o recunoaşte).
1975-1978
S. Demirel conduce un guvern de dreapta.
1980 După doi ani de guvernare a stângii moderate,
o nouă lovitură de stat a militarilor. K. Evren
devine preşedinte.
1982 Nouă constituţie şi guvern conservator al lui
T. Ozal.
1987 Sunt restabilite libertăţile democratice; continuă
reprimarea minorităţii kurde.
1989 Özal devine preşedinte şi continuă politica de
democratizare a (ari i şi de reconstrucţie a econo-
miei pe baza liberului schimb.
1990-1991
T. condamnă invadarea Kuwaitului de către
Irak şi oferă ajutor campaniei militare a ONU.
1991 Victorie electorală a opoziţiei conduse de S.
Demirel. Iniţiativele pentru rezolvarea proble-
mei kurzilor nu duc la oprirea luptei lor violente
pentru dobândirea autonomiei.
1993 Özal moare pe neaşteptate. Este înlocuit de S.
Demirel, iar premier este numită T. Ciller, care
încearcă să ducă o politică regională ambiţioasă,
declarând T. ca ţară care se opune extinderii
fundamcntalismului islamic.
1994-1995
Lupta armată a kurzilor continuă, dar armata
turcă lansează o puternică ofensivă împotriva
bazelor kurde de la graniţa cu Irakul. Alegerile
sunt câştigate de Refah, formaţiune politică
fundamentalistă condusă de N. Erbakan.
1996 Numeroase tentative de formare a unor coaliţii
care să evite luarea puterii de către fundamcnta-
liştii islamici, dar, în final, rezulta un guvern
surpriză condus de Erbakan şi de ex-premierul
progresist T. Ciller. La acordul de cooperare
militară cu Israelul (care îngheaţă raporturile
cu Siria şi cu lumea arabă) se adaugă reapro-
pierea de Iran. Continuă ofensiva armatei împo-
triva bazelor kurde de la graniţa cu Irakul.
1997 Primele manifestaţii populare de protest împo-
triva proliferării integrismului islamic sunt
urmate de cererea Curţii de Casaţie de dizolvare
TURKESTAN
a Refah, acuzat de atentat la laicitatea statului.
Demisia lui Erbakan, abandonat de mulţi
deputaţi progresişti adversari ai liniei de dialog
promovate de Ciller. M. Ylmaz formează un
guvern de dreapta în vederea combaterii Refah.
La puţine zile după verdictul Curţii Constitu-
ţionale de dizolvare a Refah, anunţul că Turcia
nu face parte dintre ţările alese pentru a adera
la Uniunea Europeană provoacă tensiunile din
cadrul vieţii politice.
1998 Criză politică între T. şi Italia, ca urmare a
prezenţei în această ţară a lui A. Ocalan, secretar
al Partidului Muncitorilor din Kurd : stan
(PKK), acuzat de terorism.
1999 A. Ocalan este capturat în Kenya,
tur-comuni, v. turkmeni.
Turenne, Henri de La Tour d'Auvergne, viconie de,
mareşal al Franţei (Sedan 1611-Sasbach, Baden, 1675).
Calvinist convertit la catolicism, a luptat în Războiul
de treizeci de ani. Adversar al lui Mazarin în timpul
Frondei (v.), 1-a ajutat, apoi, învingând armata lui Condé
(1652) şi pe spanioli la Dunes (1658). Turgot,
Anne-Robert-Jacques, om de stat şi economist
francez (Paris 1727-1781 ). Adept convins al ideilor
fiziocrate, a pus cultura cerealelor în centrul economiei
naţionale. Controlor general al finanţelor şi secretar de
stat la marină ( 1774-1776), a desfiinţat vămile din inte-
riorul ţării. Atacat de Măria Antoaneta şi de categoriile
sociale privilegiate, a fost demis. Turkestan, regiune
istorică din Asia Centrală, întinzân-du-se de la Marea
Caspică până la deşertul Gobi. Din punct de vedere
politic, este împărţită între Turkmenistan,
Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâzstan şi Kazah-stan (T.
occidental) şi China (T. oriental).
• T. OCCIDENTAL, locuit de populaţii iraniene, a fost
invadat
de arabi în sec. VII d.Hr şi de mongoli în sec. XIII. in sec
XTV, centru al imperiului lui Tamerlan, a început să decadă
în sec. XVI când a fost cucerit de turcii uzbeci, în 1850, a
început penetraţia Rusiei care a înfiinţat aici guvernoratul
T. (1865). După crearea URSS, a fost împărţit în
republicile sovietice Turkmenistan (v.), Uzbekistan (v.),
Tadjikistan (v.), Kârghâzstan (v.) şi Kazahstan (v.), după
principiul naţionalităţii preponderente.
• T. ORIENTAL a fost în Antichitate zonă de
tranzit
pentru comerţul dintre China şi regatele elenistice; a
suportat, apoi, presiunea hunilor şi pe cea a arabilor
care, victorioşi asupra chinezilor, în 751, au început
islamizarea populaţiei indigene. Rămas mult timp sub
dominaţie mongolă (începând din sec. XIII), în sec.
XVII-XVIII, a fost recucerit de către chinezi, devenind
provincie a Imperiului Celest sub numele de Sinkiang
(1759). Obiect de dispută între turci, chinezi şi ruşi,
situaţia s-a normalizat prin încheierea tratatului chino-
sovietic din anul 1945.
1241
TURKMENI
turkmeni, sau turcomani, populaţie turcă din Asia
Centrală, făceau parte din banatul turcilor occidentali,
distrus de arabi în 751. Islamizaţi de Selgiucizi (sec.
IX-XI), au jucat un rol important în sec. XIV-XV,
când au format cele două confederaţii, Ak Koiunlu şi
Kara Koiunlu, care au stăpânit câtva timp peste Ar-
menia, Persia şi o parte din Irak. Intraţi sub hegemonia
uzbecilor (sec. XVI), au fost supuşi de ruşi între 1870
şi 1884. Au participat la răscoala kazahilor împotriva
ruşilor (1916).
Tu rk menis tan, stat în A si a' Cent rală . Sup .:
488 100 km2. Pop. : 4 099 000 loc. din care 68 % turk-
meni. Capii.: Aşhabad (Asgabat). Limba: turkmena şi
rusa. Relig.: musulmanăsunnită. Vecini: N Kazahstan,
N şi E Uzbekistan, S Aghanistan şi Iran, V Marea
Caspicâ. Forma destai: republică prezidenţială. Istoria
T. coincide cu cea a Turkmenistanului (v.) până Ia
proclamarea Republicii Sovietice a T. în 1924.în 1990,
T. şi-a proclamat independenta şi, după dizolvarea
URSS ( 1991 ), a devenit stat suveran care, apoi, a aderat
la CSI. Ţara a continuat să Ţie condusă, în strânsă
colaborare cu Rusia, de foştii comunişti din Partidul
Democrat (singurul permis) avându-1 ca lider pe S.
Niazov, fost preşedinte al republicii sovietice, care, în
1994, şi-a prelungit mandatul până în 2002; este în
creştere forţa curentului filoturc. Turner, Frederic K.
Jackson, istoric american (Portage, Wisconsin, 1861-
Pasadena, California, 1932). A susţinut importanta, în
istoria Statelor Unite, a cuceririi Vestului (Naşterea
noului Vest, 1906) şi, mai ales, a „frontierei", ca
emblemă a omului american şi a individualismului său
social, pe care se întemeia noua democraţie americană
(Frontiera în istoria americană, 1920). Tuscolo, conţi
de, familie de aristocraţi din Roma, întemeiată de
Teofilact (Teofîlatto). La începutul sec. X i-au înlocuit
pe membrii familiei Crescenzio la conducerea
oraşului, păstrând-o pentru circa treizeci de ani şi
reuşind să intervină în alegerea a trei papi din familia
lor (Benedict VIII, loan XIX, Benedict IX).
Decăderea conţilor de T. a început atunci când împăratul
Henric III şi-a redobândit controlul asupra papalităţii
prin sinodul de la Sutri, din 1046. Tutankhamon,
faraon egiptean din dinastia a XVIII (m. cea 1352
î.Hr.). Ginerele lui Ekhnaton-Amenophis IV, i-a urmat
la tron când era încă foarte tânăr. Influenţat de casta
preoţească, a anulat reformele religioase promovate
anterior de fratele său, abandonând cultul lui Aton şi
readucând capitala la Teba. Generalii săi au reluat
politica expansiunilor în Asia. T. a murit la vârsta de
numai 18 ani. Mormântul său a fost descoperit în
1923, neatins, conţinând o mulţime de obiecte preţioase.
tutelă, în dreptul vechilor populaţii germanice, puterea
capului de familie asupra celorlalţi membri ai clanului, cu
excepţia persoanelor masculine capabile să poarte arme.
Tutmes (Thutmosis) I, faraon egiptea din dinastia a
XVIII-a, a domnit între 1525 si 1512 î.Hr. Urcat pe
tron datorită căsătoriei cu fiica lui Amenophis I, a
reprimat o răscoală în Nubia şi a inaugurat hegemonia
egipteană în regiunea siriano-palestiniană, luptând
împotriva regatului hurit Mitanni. A fost primul
faraon îngropat în Valea regilor, lângă Theba. Tutmes
(Thutmosis) III, faraon egiptean din dinastia XVIII, a
domnit între 1504 şi 1450 î.Hr., la început împreună
cu mama sa Hatsepsut. A întreprins expediţii militare
în Palestina şi Siria, ducând la apogeu expansiunea
egipteană în acea zonă. A cucerit şi a supus Palestina,
învingând armata din Mitanni în bătălia de la Megiddo
(1489 î.Hr.), a supus, apoi. Siria meridională până la
Qadesh; în cele din urmă a atins cursul superior al
Eufratului, ajungând în centrul regatului Mitanni. A
împărţit cuceririle din Asia în trei provincii, instalând
în capitala fiecăreia garnizoane şi guvernatori însărcinaţi
cu strângerea tributului.
Tutmes (Thutmosis) IV, faraon egiptean din dinastia
XVIII, fiul lui Amenophis II, a domnit între 1425 şi
1417 î.Hr. în timpul domniei sale, poate şi de teama
huiţilor, raporturile dintre Egipt şi Mitanni s-au
schimbat radical: în locul duşmăniei a apărut respectarea
reciprocă a sferelor de influenţă. T. a încheiat un tratat
de pace cu Mitanni şi, atât el cât şi doi dintre succesorii
săi au luat în căsătorie prinţese hitite. tutsi, v. vaiasi.
Tutu, Desmond, ecleziast sud-african (Klerksdorp
1931). Preot anglican, în 1975 a fost primul om de
culoare care a a primit funcţia de decan de Johannes-
burg. Pentru lupta sa împotriva apartheid-tàlli i-a fost
acordat Premiul Nobel pentru pace (1984). în 1985,
devine episcop şi, în anul următor, arhiepiscop de Cape
Town şi primat al Bisericii anglicane în Africa de Sud.
Tuvalu, stat-arhipelag în Oceania. Sup. : 25 km2. Pop. :
9500 loc. Capii.: Vaiaku (pe insula Funafuti). Limba:
tuvalu şi engleza (oficiale). Relig. : protestantă con-
grcgaţionistă (97 %) şi catolică. Poziţia geografică:
în zona de SE a Oceanului Pacific (Micronezia).
Forma de stat: stat independent în cadrul Common-
wealthului britanic. Descoperite de englezul I. Byron,
în 1764, Insulele Ellice au devenit protectorat britanic
în 1892 şi, apoi.au format o singură colonie împreună
cu Insulele Gilbert (actualmente Kiribati) din 1915
până în 1975, când s-au despărţit de acestea şi au
luat numele de Tuvalu. Din 1.X. 1978, sunt un stat
independent.
1242

ţari reali-tara legala, in limbajul politic modern,
contradicţiile dintre componentele sociale ale unei ţări
şi clasa socială care deţine puterea. Acest antagonism a
fost subiect de polemică preferat în publicistica
franceză a Restauraţiei, în Italia, un asemenea dualism
a fost examinat critic de conservatori ca S. Jacini, care
au contestat restrângerea excesivă a dreptului de vot
atribuit pe baza censului. Chestiunea a fost preluată şi
de catolicii intransigenţi ca un element polemic îndreptat
împotriva statului.
ţărănesc, războiul, revoltă armată care a zguduit
statele sudice din Germania în 1524-1525, când
mulţimi de ţărani protestanţi s-au unit într-o ligă sub
conducerea lui H. Müller din Bulgcnbach, pentru a
cere (Douăsprezece Articole, IV, 1525) abolirea serbiei
şi împărţirea pământurilor confiscate Bisericii de
către principii trecuţi la luteranism, în numele unei
societăţi egalitare şi eliberate de lanţurile feudale şi
personale. Sub. conducerea lui T. Müntzer, G.
Metzler, F. Geyer, Götz von Berlichingen, revolta a
cuprins şi oraşele, semănând teroare în jur, prin
omoruri şi jafuri. Luther într-un prim moment a
sprijinit protestul ţăranilor, dar o dată cu creşterea
violentelor, a dezaprobat acţiunea lor publicând
Împotriva ţăranilor care s-au adunat în bande de
tâlhari şi de asasini ( 1525). Principii au organizat o
armată care a acţionat cu cea mai mare cruzime şi i-
a înfrânt pe răsculaţi la Frankenhausen ( 15. V. 1525):
Müntzer şi alţi capi ai răscoalei au fost capturaţi şi
executaţi în pubi ic.
ţigani, populaţie nomadă de origine indiană care
trăieşte răspândită în numeroase ţâri europene, în partea
asiatică a Turciei, în Iran, Afghanistan, Siberia, Egipt,
pe coasta de nord a Africii şi în America, în limba lor,
ei se numesc rom sau manush, adică „oameni". Patria
lor de origine este nordul Indiei, de unde au migrat în
diferite faze începând, probabil, din sec. V prin Iran.
De pe teritoriul bizantin s-au răspândit între sec. X şi
XIV, pe de o parte către Africa de nord, de aici ajungând
în Spania (unde s-au stabilit fără, însă, a se asimila cu
populaţia locală), pe de altă parte către Europa, în sec.
XIV, au apărut în Ţara Românească şi în Transilvania,
unde au fost transformaţi în robi, şi în Germania, trecând
de aici în Italia şi în sudul Franţei, în timpul celui de-al
doilea război mondial, naziştii au practicat o exterminare
sistematică a ţ., consideraţi „rasă antisocială", făcând
zeci de mii de victime.

UccialU, tratatul de la, încheiat la 2.V. 1889 între Italia
şi negusul Etiopiei, Menelik, recunoştea ocuparea ţării
sale de către italieni; art. 17 acorda Italiei dreptul de
mediator între Etiopia şi guvernele europene: Crispi,
forţând sensul traducerii, a interpretat textul ca fiind o
recunoaştere a protectoratului asupra Etiopiei, lucru
vehement contestat de Menelik. Ucraina, stat din
Europa de est. Sup. : 603 700 km2. Pop. : 51 728 000 loc.
Capii. : Kiev. Limba: ucraineana. Relig. : ortodoxă,
catolică (unitarieni). Vecini: SV Moldova şi România,
V Ungaria, Republica Slovacă şi Polonia, N
Bielorusia, NE şi E cu Rusia, S are ieşire la Marea
Neagră. Forma de stat: republică. Istoria U. este, din
foarte multe puncte de vedere, comună cu cea a Rusiei,
dar cu o tradiţie politică şi culturală proprie, legată de
evenimentele din cnezatul Kievului, determinant pentru
formarea primului nucleu al statului rus (Rossia).
sec.VI-VII
Invazie a populaţiilor slave în regiunea deja locuită
de sarmaţi, sciţi şi goţi. sec. IX
Regiunea începe să facă parte din statul kicvcan.
sec. ΧΠ
Statul din Kiev este în dificultate: iau fiinţă principatele
Galiţia şi Volînia. Apare pentru prima dată denumirea
de U. sec. X1II-XIV
Dominaţie a tătarilor din Hoarda de Aur.
sec. XIV-XV
Cea mai mare parte din teritoriu este alipită la
Lituania. De-a lungul Niprului apar comunităţile
căzăceşti. 1500-1503
în urma unui război cu Lituania, ţarul Ivan III
începe penetraţia în U.
1569 Unificarea celor două coroane, a Lituaniei şi a
Poloniei, la aceasta din urmă fiind anexată cea mai
mare parte din U. sec. XVII
După o serie de răscoale eşuate, hatmanul cazac Bogdan
Hmelniţki îi învinge de mai multe ori pe polonezi şi
extermină mii de evrei din regiune. 1654-1667
Ajutorul acordat cazacilor de către ţarul Alexei
Mihailovici provoacă războiul ruso-polonez,
terminat cu împărţirea U. între Polonia şi Rusia
(care obţine teritoriile de la est de Nipru,
împreună cu oraşul Kiev).
1773-1774
Răscoala cazacilor conduşi de Pugaciov,
reprimată cu cruzime de Ecaterina II.
1793 Ultima împărţire a Poloniei: Rusia primeşte
zonele ucrainene de pe Nipru.
sec. XIX
Politica de rusificare dusă de ţari face ca sen-
timentul naţional şi tendinţele separatiste să se
amplifice.
1917-1918
în U. iau naştere două republici independente,
una democrată şi una sovietică, în luptă între ele.
1921 Pacea de la Riga recunoaşte apartenenţa la
Rusia a unei mari părţi din U.
1922 U. devine Republică federativă a URSS.
1945 U. se află printre membrii fondatori ai ONU,
în care-şi menţine un loc al său.
1954 Guvernul sovietic decide să anexeze la U. Crirneea,
până atunci rusească.
1986 Grav incident la centrala nucleară de la Cemobîl.
1990-1992
La alegerile pluripartite majoritatea revine naţio-
naliştilor şi U. îşi proclamă independenţa faţă
de URSS, având un rol important în dizolvarea
acesteia prin iniţiativa creării Comunităţii State-
lor Independente. Acorduri dificile cu Rusia pen-
tru controlul unităţilor din marina ex-sovietică,
gestionarea armamentelor nucleare şi posesia
asupra Crimeii.
1994 Rezultate bune ale comuniştilor (susţinători ai
menţinerii unei economii centralizate, de stat)
în alegerile politice generale, în timp ce la prezi-
denţiale apare surprinzător moderatul Kucima
care relansează „calea liberală" în paralel cu
reapropierea de Moscova.
1995 întârzie să demareze privatizarea sistemului in-
dustrial şi programul de austeritate al primului
ministru E. Marciuk. Tensiuni puternice cu
mişcările autonomiste din Crimcca.
1996 Kucima îl destituie pe Marciuk pentru angajarea
sa redusă pe calea liberalizării sistemului eco-
nomic; P. Lazarenko îi ia locul. Parlamentul, în
majoritate comunist, refuză să voteze bugetul
şi reforma fiscală elaborate în înţelegere cu FMI.
1997 Lazariuk este şi el eliberat din funcţie de preşe-
dintele Kucima; în vară, aprobarea bugetului
deblochează un împrumut de la FMI de trei
miliarde de dolari. Pact de prietenie şi colaborare
cu Rusia, care pune capăt perioadei de tensiuni
care durase cinci ani. V. Pustovoitenko este
însărcinat cu formarea guvernului.
1998 Alegerile legislative acordă o majoritate relativă
Partidului Comunist.
UGARIT
Udine, oraş italian din Friuli-Venezia Giulia, capitală
de provincie. Feudă a patriarhilor din Aquileea începând
din 983, din sec. XIII oraşul devine sediu patriarhal,
mutat de la Cividalc. Intrat sub dominaţia veneţienilor
în 1420, a fost cedat de Napoleon austriecilor în 1797.
S-a răsculat împotriva lor în 1848, rezistând timp de
şase luni; a fost anexat la Italia în 1866. UE, v.
Uniunea Europeană.
UEO, sigla Uniunii Europene Occidentale, organizaţie
militară a pactului de la Bruxelles (v.) încheiat în 1948
între Marea Britanic, Franţa şi Benelux, extinsă apoi la
Germania şi la Italia (1954), la Portugalia şi Spania
(1990). A acţionat întotdeauna pe planul al doilea faţă
de NATO şi fără legături organice cu CEE. UEP,
sigla Uniunii Europene a Plăţilor, constituită în 1950
din ţările aderente la OECE pentru a favoriza
raporturile economice. UEP se baza pe un sistem mul-
tilateral de compensare a debitelor şi a creditelor pro-
venite din schimburile comerciale reciproce. Prin reve-
nirea la convertibilitatea principalelor monede
europene, în 1958 UEP a fost înlocuită prin Acordul
Monetar European (AME).
Uganda, stat din Africa central-estică. Sup. : 241 038 km2.
Pop. : 17 741 000 Ioc. Capii. : Kampala. Limba: engleza,
kiswahili şi luganda. Relig. : catolică (49 %), anglicană
(26 %), culte tradiţionale (13 %), musulmană (7 %).
Vecini: N Sudan, V Zair, S Ruanda şi Tanzania, E Kenya.
Forma de stai: republică prezidenţială. Formată
dintr-o serie de regate regionale puternic
structurate, U. îşi menţine acest aspect şi după
dominaţia colonială britanică, ajungând să-şi dobân-
dească independenţa fără a avea o coeziune naţională
reală, sec. XV
Migraţii ale păstorilor harniţi creează în regiunile
orientale ale ţării regatul Kitara. sec.
XVI-XVII
Invazii ale agricultorilor-crescâtori de animale
niloţi (luo), care formează în N regatele acholi
şi lango.
sec. XVIH-XIX
Hegemonie a regatului Buganda: monarhie
centralizată cu caracter sacral.
1876-1877
începe evanghelizarea (arii prin misionarii
protestanţi şi catolici.
1885-1892
Războaie religioase în Buganda între musulmani
şi creştini, apoi între protestanţi şi catolici.
1894 Protectorat britanic în Buganda, apoi în Bunyoro,
Toro şi Ankole(1896).
1908 Colonia capătă numele U. Imigraţie a muncito-
rilor asiatici.
1958-1961
în U. au loc alegeri parlamentare: se formează
primele partide politice, printre care U. People's
Congress (UPC) de factură socialistă, condus
de M. Obote.
1962 Independenţa U. ca stat federal în cadrul
Commonwealthului, bazată pe un compromis
fragil între patru regate federate (9.X).
1963 Transformarea U. în republică sub preşedinţia
regelui din Buganda, avându-l ca prim-ministru
pe Obote.
1966 Obote îl demite pe Mtesa II, declară U. stat
unitar şi îşi asumă preşedinţia ţârii.
1967 U., devenită republică prezidenţială cu partid
unic (UPC), iese din Commonwealth.
1971-1979
Dictatură sângeroasă a generalului Idi Amin
Dada (peste 300 000 de victime).
1979 Amin este înlăturat de o insurecţie populară,
sprijinită de forţe tanzaniene.
1980-1985
Revenirea la putere a lui Obote. Recrudescenţă
a gherilei tribale, urmată de o alternanţă a
guvernelor civile şi militare.
1986-1993
Y. Museveni se proclamă preşedinte după ce
obţinuse controlul asupra unei mari părţi a ţării.
Datorită continuării gherilei din N, este justi-
ficată instaurarea unei „democraţii fără partide".
1994-1995
O adunare constituantă cu reprezentanţi ai
singurului partid permis (formaţiunea preziden-
ţială Mişcarea Naţională de Rezistenţă, NRM)
confirmă refuzul multipartidismului. Devine cro-
nică gherila din regiunile de N, la graniţa cu Sudan,
unde Armata Revoluţionară a Domnului (LRA,
integristi creştini susţinuţi de luptători antiguverna-
mentali sudanezi) controlează situaţia prin teroare.
1996 Alegeri politice şi prezidenţiale cu candidaturi
„blocate" confirmă hegemonia lui Museveni şi
a NRM.
1997 Se înmulţesc focarele rebeliunii: în afară de
LRA, intră în acţiune Forţele Democratice
Aliate (în apropierea graniţei cu fostul Zair) şi
Frontul de pe Malul Occidental al Nilului.
Ugarit, cetate antică din Siria, fondată în jurul mileniului
IV î.Hr. lângă gura de vărsare a fluviului Orontes în
mare; în jurul anului 2000 î.Hr., era unul dintre principa-
lele porturi din regiune. A revenit în sfera de influenţă
egipteană, după alungarea hicsoşilor care îşi menţinuseră
dominaţia între 1670 şi 1570 î.Hr, şi a intrat, apoi, sub
dominaţia hurită şi hitită. Popoarele mării au distrus-o
definitiv pe la 1200 Î.Hr.
1245
UIL
UIL, sigla Uniunii Italiene a Muncii, organizaţie sindi-
cală italiană fondată la 5.III. 1950 de sindicaliştii socialişti
grupaţi în jurul lui G. Romita şi excluşi din CGIL şi de
grupurile republicane şi social-démocrate din FIL
(Federaţia Italiană a Lucrătorilor) care nu acceptaseră
contopirea cu CISL. Primul ei secretar a fost I. Viglianesi
(1950-1969), după care au urmat R. Vanni, G.
Benvenuto şi P. Larizza. Legată de PSDI şi de PRI, dar
cu o prezentă notabilă a lucrătorilor simpatizanţi ai
PSI, UIL a susţinut încheierea contractelor de muncă
diferenţiat, pe sectoare, şi a cerut o programare
economică globală, susţinând politica de centru-stânga
(v.), în 1972, a semnat un acord de constituire a unei
federaţii cu CGIL şi CISL care, însă, în cursul anilor
'80, a trecut printr-o criză, aşa încât UIL a sprijinit
decretul asupra indexării salariilor promovat de gu-
vernul Craxi în 1984.
Ulbricht, Walter, om politic german (Lcpzig 1893-
Berlin 1973). Comunist, refugiat în URSS în perioada
nazismului, în 1945, în zona de ocupaţie sovietică, a
propus fuziunea dintre comunişti şi social-democraţi
în ŞED (Partidul Socialist Unit), el fiind secretarul său
general ( 1950). La moartea lui W. Pieck, a devenit şeful
statului (1960). Reprezentant al celui mai rigid
ortodoxism comunist (el a fost acela care a dispus, în
1961, să fie ridicat zidul Berlinului), şi-a dat demisia
din funcţia de secretar al partidului, în 1971, pentru a
permite reapropierea între URSS şi Germania federală.
Ulfila, episcop vizigot (n.cca 311 -Constantinopol cea
383). Episcop începând din 341, i-a convertit la
arianism pe goţii stabiliţi la nord de Dunăre. I se dato-
rează o traducere a Noului Testament în gotică (pentru
care a inventat un nou alfabet), care rămâne cea mai
importantă mărturie despre limba goţilor. Ulster,
regiune isterico-geografica a Irlandei, constituind
partea nordică a insulei. Din 1594 până în 1607 U.
catolic s-a răsculat împotriva tentativei reginei
Angliei, Elisatela I, de a impune anglicanismul; coroana
a ripostat aducând în regiune mii de colonişti scoţieni
prezbiterieni. De arunci până în 1829, protestanţii au
fost singurii care s-au bucurat de drepturi civile şi
politice. După constituirea Statului Liber al Irlandei
( 1921 ), cele şase comitate ale U. cu majoritate protes-
tantă au cerut şi obţinut să rămână unite cu Marea
Britanic sub numele de Irlanda de Nord, având par-
lament şi guvern proprii precum şi un guvernator care
să-1 reprezinte pe suveran. Cele 3 comitate catolice au
intrat, însă, în noul stat irlandez, începând din 1969, s-a
manifestat in U. o escaladare a terorismului IRA (v.),
care cere unirea U. cu Irlanda, şi a oranienilor protes-
tanţi; în conflict au rămas implicate comunităţile cato-
lică şi protestantă (40 % şi, respectiv 60 % din popu-
laţie), iar guvernul britanic a răspuns prin trimiterea a
1246
10 000 de soldaţi englezi pentru menţinerea păcii şi
prin decizia (1972) de a administra direct Irlanda de
Nord. în 1985, un acord anglo-irlandez a stabilit o
conferinţă interguvernamentală prin care Republica
Irlanda să-şi poată exprima opiniile asupra situaţiei
din Irlanda de Nord. Guvernele irlandez şi britanic au
iniţiat în 1995 tratative pentru pacificarea regiunii, ele
fiind facilitate de încetarea definitivă a focului, anunţată
de IRA, şi de participarea Sinn Fein (v.) la convorbirile
oficiale, dar au fost vehement contestate de unioniştii
protestanţi (1997).
ultimatum, somaţie trimisă de un stat unui guvern
străin în caz de raporturi deosebit de încordate sau de
incident foarte grav, prin care se cere, până la o anumită
dată, un răspuns precis într-o anumită chestiune. U.
poate fi simplu sau calificat, dacă menţionează şi mă-
surile pe care le va lua statul reclamant in cazul neco-
municării unui răspuns sau al unuia nesatisfăcător
(represalii, declaraţie de război), ultramontanism,
termen care, în Franţa, Germania etc. îi indica
generic pe acei catolici care îşi declarau supunerea
faţă de papă (care se află „dincolo de munţii Alpi")
chiar şi împotriva suveranilor din ţara lor. în Franţa a
fost folosit în special pentru a-i denumi pe adversarii
galicanismului şi, în continuare, în sec. XIX, pe
catolicii conservatori, în Germania s-a referit şi la
adversarii politicii Kulturkampfs cancelarului Bismark.
umanism, mişcare intelectuală care, în perioada de înce-
put a Renaşterii, în sec. XIV şi XV, reacţionând la marile
viziuni teologico-metafizice din Evul Mediu, a inaugurat
epoca studiilor efectuate de specialişti (au apărut
filologia, studiul istoriei greceşti şi romane, arheologia).
Textele greceşti şi latine, redescoperite sau recitite, ofe-
reau modelul unei civilizaţii care beneficia de un puternic
sentiment al autonomiei individuale, al participării
politice, al unei cercetări raţionale libere, în tentativa
umaniştilor de a repune în valoare marea civilizaţie
clasică depăşind, astfel, criza îndelungată provocată
de cuceririle barbare. U. a avut, efectiv, un precursor în
F. Petrarca şi a evoluat pornind din Italia. Termenul
derivă din expresia studia humanilatis, folosită la înce-
putul sec. XV de L. Bruni pentru a indica studiul asupra
omului, dintr-o perspectivă antropocentrică (opusă
tradiţiei medievale) în care studierea autorilor clasici este
baza pentru a putea elabora o morală şi o pedagogie
laice. Dezvoltarea mişcării a fost favorizată de schimbu-
rile culturale reciproce cu lumea greacă amplificate după
conciliul ecumenic de la Ferrara ( 1439) şi după emigrarea
către Occident a unor teologi şi cercetători din Orient,
după căderea Constantinopolului (1453). Un fenomen
fundamental 1-a constituit mecenatismul care a făcut din
curţile senioriale de la Florenţa (Medici), Milano (Visconti
şi Sforza), Urbino (Montefeltro), Neapole (Aragon),

Mantova (Gonzaga), Ferrara (Este), ca şi din papalitatea
romană, centre extrem de importante ale unei noi culturi.
Printre numeroşii reprezentanţi ai u. se află: C. Salutaţi,
P. Bracciolini, F. Biondo, L.B. Alberti, L. Valla, E.S.
Piccolomini (devenit.ulterior, papa Pius II), M. Ficino,
G. Pico Della Mirandola. U. şi-a extins influenta şi
dincolo de graniţele italiene, prin Nicolaus Cusanus, J.
Reuchlin, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus.
Umăr ibn al-Khattab (Mecca cea 581-Medina 644),
al doilea calif musulman (632-644). Succesoral lui Abu
Bakr, a condus expansiunea impetuoasă a Islamului,
cucerind Siria, Egiptul, Persia, Palestina (cucerirea
Ierusalimului, 638).
Umberto Biancamano, conte de Savoia (n. cea 980-
m.cca 1047). Adevăratul întemeietor al puterii dinastiei
de Savoia, a fost unul dintre feudalii cei mai puternici
ai regatului Burgundiei sub regele Rudolf III, la curtea
căruia se pare că ar fi deţinut funcţia de conetabil;
Conrad II i-a dăruit comitatul Moriana. Umberto I
(Torino 1844-Monza 1900), rege al Italiei (1878-
1900). Primul născut al lui Victor Emanuel II şi al
Măriei Adelaide de Habsburg-Lorena, a primit o
educaţie esenţial militară şi a fost un admirator convins
al miltarismului german şi al Kaiserului Wilhelm II.
Astfel, a susţinut Tripla Alianţă şi politica lui F. Crispi
atât în domeniul colonial, cât şi în aspectele autoritariste
din politica internă. La căderea guvernului Crispi (l 896),
a sprijinit cotitura reacţionară a guvernelor Rudini şi
Pelloux, dar, dându-şi seama de falimentul ei, a încre-
dinţat misiunea guvernării unei personalităţi mai mo-
derate, G. Saracco (VI. 1900). A fost supranumit „regele
cel bun" datorită solicitudinii manifestate cu ocazia
dezastrelor naţionale (cutremurul de la Casamicciola,
1883, holera de la Neapole, 1884) fiindu-i util şi
farmecul personal al reginei Margherita de Savoia-
Genova, verişoara sa, cu care s-a căsătorit în 1868.
Ţintă a două atentate (1878 şi 1897), a fost ucis la
29. VII. 1900 de anarhistul G. Breşei. Umberto Π
(Racconigi 1904-Geneva 1983), rege al Italiei (l 946). Ţinut
de tatăl său, Victor Emanuel ΠΙ, departe de treburile
statului, la 5.VI. 1944 a primit puterea ca locţiitor la
domnie, urcând, apoi, pe tron în urma abdicării tatălui său
din ajunul referendumului instituţional (9. V. 1946). în
urma rezultatului nefavorabil pentru monarhie la
referendumul din 2.VI. 1946, a contestat legitimitatea
rezultatelor şi a părăsit Italia fără a abdica formal.
Umbria, regiune italiană din Italia centrală, împărţită
în provinciile Perugia şi Terni, sec. X-VII I.Hr.
Regiunea este locuită de ctrusci şi de umbri.
295Î. Hr.
Locuitorii regiunii sunt învinşi de romani în
bătălia de la Sentinum.
UNCIALÄ, SCRIERE
90î.Hr.
Este acordată cetăţenia romană pentru întreaga
regiune (Lex lulia).
sec I Partea de pe malul drept al Tibrului este alipită
Etruriei, a Vll-a regiune conform reglementărilor lui
Augustus; pe malul stâng se constituie regiunea a Vl-a.
sec. III
Regiunea este unificată sub Diocletian (alipită la
Toscana, Tuscia şi U.). sec. VII
Longobarzii o integrează în ducatul Spoleto (dar
unele oraşe, ca Perugia, rămân sub dominaţia
bizantinilor). sec. VIII
Terni trece sub stăpânirea papalităţii prin donaţia
lui Pepin. sec. XI-XII
înflorirea comunelor.
1198 întreaga regiune trece sub dominaţia Bisericii
(dominaţie recunoscută explicit de ducele de
Spoleto), în ciuda opoziţiei venite din partea taberei
imperiale, sec. XIII-XV
Dorinţa de autonomie a comunelor şi a senioriilor din
oraşele aflate în disputa face ca suveranitatea
pontificală să fie doar formală, în ciuda ocupării regiunii
de către cardinalul Albornoz (1354-1367) şi de
vicarul pontifical, abatele de Montemaggiore ( 1373-
1376). 1549 Papa Paul III supune Perugia şi
instaurează dominaţia pontificală efectivă asupra
regiunii. 1808 U. este anexată la Franţa şi devine
departamentul Trasimeno. 1849 U. aderă la nou-
înfiinţata Republică romană.
în anul următor, este ocupată de austrieci.
1860 Prin plebiscit, este anexată la Regatul Italici (XI).
umili(i, mişcare religioasă a sărăcimii apărută în Lom-
bardia ( 1175) printre cei care prelucrau lâna. Excomu-
nicaţi de papa Lucius III la sinodul de la Verona ( 1184),
papa Inocenţiu III le-a acordat permisiunea de a predica
despre aspecte morale şi i-a împărţit în trei ordine. Au
fost foarte răspândiţi în sec. XIII. în 1571, ordinul a fost
desfiinţat de Pius V, după ce unul dintre membrii ordinului
a plănuit un atentat asupra lui Carlo Borromeo. Unani
Sanctam, bulă promulgată în 1302 de papa
Bonifaciu VIII: proclama supremaţia puterii papale
asupra autorităţii politice, inclusiv pe plan temporal.
Aspru criticată de regele Franţei, Filip cel Frumos, s-a
aflat la originea ruperii relaţiilor dintre acesta şi papă.
uncială, scriere, in paleografia greacă scriere majusculă
folosită pentru papirusuri şi pergamente, opusă scrierii
epigrafice; a cunoscut o amplă răspândire în textele
1247
UNESCO
patristice din sec. IV. în paleografia latină, scrierea
majusculă de carte (libraria) are un traiect rotunjit,
opus scrierii capitale. A fost folosită în toată Europa
occidentală în sec. IV-IX.
UNESCO, sigla pentru United Nations Educational
Scìentifical and Cultural Organization (Organizaţia
pentru educaţie, ştiinţă şi cultură a Naţiunilor Unite),
agenţie a ONU, fondată la Londra, la 16.XI. 1945 (din
1946, îşi are sediul la Paris) cu sarcina de a favoriza
schimburile culturale şi educative între ţările lumii.
Ungaria, stat european din regiunea carpato-dunăreană.
Sup,: 93 036 km2. Pop.: 10 231 000 loc. Capii.:
Budapesta. Limba: maghiara. Relig. : catolică. Vecini: N
Republicile Cehă şi Slovacă, NE Ucraina, E România,
la S Serbia, Croaţia şi Slovenia, la V Austria. Forma de
stat: republică parlamentară. Bazată pe o tradiţie
seculară de independenţă şi de originalitate a etniei şi
culturii sale, U. a trebuit să ducă în istoria sa modernă
o luptă grea de apărare împotriva presiunii turceşti şi a
tentativelor de germanizare din partea suveranilor de
Habsburg, sub a căror dominaţie s-a aflat, de fapt, din
sec. XVI şi de drept, din 1687 până în 1918. Afirmarea
sentimentului naţional după dobândirea independenţei
a fost însoţită de pretenţii hegemonice faţă de popoarele
slave şi a trebuit să facă eforturi pentru a elimina aceste
conotaţii dictatoriale. Suportând, după război, un regim
comunist, U. a fost prima ţară din blocul comunist care
a reformat sistemul de planificare centralizată a
economiei, obţinând un nivel destul de ridicat al
dezvoltării, ceea ce a contribuit la consolidarea regimului
democratic instalat după 1989. 35 Î.Hr.
Regiunea, locuită de o populaţie ilirică (traci) şi
ocupată mai târziu de celti, este ocupată de romani
care constituie aici provincia Pannonia. 476 La
căderea imperiului, este invadată de goţi, huni,
gepizi, longobarzi şi, la sfârşit, de avari, dominaţia
acestora durând până la domnia lui Carol cel Mare
(791-796).
897 Maghiarii, conduşi de Arpad, trec Carpaţii şi
îşi întemeiază în Pannonia primul stat organizat stabil.
972-1116
Regatul se extinde (intrând în conflict cu Ve-
neţia), ajungând să cuprindă Slavonia, Croaţia
şi Dalmaţia.
1301 La stingerea dinastiei întemeiate de Arpad, pe
tron urca suverani din dinastia de Anjou, sprijiniţi de
papă împotriva Caselor de Boemia şi de Bavaria.
1342-1382
Angevinii, cu Ludovic cel Mare, încearcă să
unifice regatele U., Poloniei şi Neapole.
1248
1382 Este ales ca rege Sigismund de Luxemburg,
împărat din 1411 şi rege al Boemiei din 1419.
1440 Se impune pe tronul ţării dinastia JageHonilor
din Polonia, prin Ladislau care luptă împotriva
turcilor (l439-1456).
1458-1490
Urcă pe tron Matia Corvin. Perioadă de mare
putere politică şi de înflorire culturală, Boemia
şi U. revin sub domnia JageHonilor din Polonia,
ultimul dintre aceştia, Ludovic II, murind în
lupta împotriva turcilor (înfrângerea de la
Mohăcs, 1526).
1541 Turcii ocupă Buda. Restul ţării cade sub do-
minaţia habsburgică.
1687 Habsburgii fac din U. o posesiune ereditară.
Prin Leopold I îi alungă pe turci din ţară şi din
Transilvania (pacea de la Karlowitz, 1699).
1740-1790
Ostilitatea nobilimii maghiare împiedică reali-
zarea benefică a unor reforme dorite de Măria
Terezaşi delosif 11.
1848-1849
Sub conducerea lui L. Kossuth, U. se răscoală,
proclamă republica, abolind iobăgia si recunoscând
libertăţile fundamentale. Revolta este reprimată de
trupele austriece cu ajutorul celor ruseşti.
1867 Reforma constituţională prin Ausgleich (echi-
valarea drepturilor) acordă U. o egalitate parţială
cu Austria, dându-i o largă autonomie în cadrul
dublei monarhii Austro-Ungaria.
1918 înfrângerea Austro-Ungarici în primul război
mondial. Proclamarea republicii.
1919 Republica ungară a Sovietelor (conduse de B.
Kun) este răsturnată după trei luni de armata
contrarevoluţionară a amiralului M. Horthy.
1920-1944
Regimul autoritar de dreapta, condus de Horthy.
Prin tratatul de la Trianon, U. pierde 70 % din
posesiuni, în anii '30, se intensifică activitatea
partidului „crucile cu săgeţi". Datorită spriji-
nului Germaniei naziste şi al Italiei fasciste, U.
reuşeşte să-şi vadă satisfăcute pretenţiile terito-
riale asupra Croaţiei, Slovaciei şi României
(1938-1940).
1941 U. intră în al doilea război mondial alături de
puterile Axei.
1944 Horthy permite germanilor să ocupe U. Şeful
„crucilor cu săgeţi", F. Szâlasi, colaborează activ
la exterminarea evreilor maghiari. Trupele
sovietice invadează U.
1947 Tratatul de pace de la Paris impune U. reîn-
toarcerea la graniţele din 1919. Victorie electo-
rală a coaliţiei conduse de comunişti.

1949 Este proclamată republica populară sub con-
ducerea rigid stalinista a lui M. Râkosi. începe
lupta împotriva Bisericii şi pentru condam-
narea cardinalului J. Mindszenty.
1953 I. Nagy îl înlocuieşte pe Râkosi la conducerea
guvernului şi iniţiază „noul curs"prin amnis-
tierea persoanelor persecutate politic şi printr-o
reformă economică, dar este obligat să demi-
sioneze în 1955.
1956 Destalinizarea din URSS îl obligă pe Râkosi să
demisioneze din secretariatul partidului în
favoarea lui E. Gero. Insurecţia de la Budapesta,
cu caracter naţional şi antisovietic (23.X),
sprijinită de comitete muncitoreşti constituite
în fabrici. Nagy revine la putere (27.X), dar
decizia lui de a scoate ţara din Tratatul de la
Varşovia (l.XI) provoacă intervenţia armatei
sovietice (4.XI) care zdrobeşte insurecţia şi-1
arestează pe Nagy, acesta fiind, peste puţin
timp, executat; se formează un guvern condus
de J. Kâdâr, adică tocmai de acela care ceruse
armatei sovietice să intervină.
1956-1986
Kâdâr realizează o deschidere treptată a regi-
mului păstrând, totuşi, raporturi stabile cu
URSS, în anii '60, începe o reorganizare
economică, acordând o mai largă autonomie
întreprinderilor şi obţinând o bunăstare rela-
tivă a populaţiei, în anii '70, cresc schimburile
cu Occidentul.
1987-1989
Manifestaţii în favoarea libertăţii presei. Kâdâr
demisionează din toate funcţiile ( 1988): la con-
ducerea partidului şi a guvernului vin comu-
niştii reformişti K. Grosz şi M. Nemeth. înlătu-
rarea treptată a comunismului, reîntoarcerea la
pluripartidism, reabilitarea lui Nagy şi a victi-
melor din 1956, abolirea calificativului de re-
publică democrat-populară.
1990 Forumul Democratic al lui J. Antall câştigă
primele alegeri libere şi accelerează introducerea
sistemului economiei de piaţă, printr-o doctrină
creştin-democrată moderată. Evacuarea tru-
pelor sovietice.
1991-1993
Trecerea bruscă la economia de piaţă, fără a
ţine scama de impactul social al acestei trans-
formări, slăbeşte bazele consensului care susţi-
nea Forumul.
1994 înfrângere netă electorală a Forumului şi afir-
marea netă a ex-comuniştilor reformişti din
Partidul Socialist al lui G. Horn, care formează
un guvern de coaliţie cu liberalii.
UNIUNEA CRESTIN-DEMOCRATĂ
1995 Adoptarea programului de reconstrucţie eco-
nomică propus de ministrul L. Bokros: auste-
ritate financiară şi un plan vast de privatizare
a băncilor şi a întreprinderilor de stat; răspuns
prompt din partea întreprinzătorilor. Acord
de bună vecinătate cu Slovacia.
1996-1997
în timp ce situaţia economică se îmbunătăţeşte,
izbucnesc scandaluri financiare în care sunt
implicaţi înalţi funcţionari din agenţia guver-
namentală pentru privatizări. U. este admisă
la negocierile pentru admiterea în NATO şi în
UE (cu efect din 1999).
1998 O coaliţie de centru-dreapta câştigă alegerile,
formând un guvern condus de V. Orbân.
1999 U. devine membru NATO.
unguri, v. maghiari.
UNICEF, siglă pentru United Nations International
Children s Emergency Fund (Fondul Naţiunilor Unite
pentru copiii aflaţi în dificultate), agenţie ONU fondată
in 1946 la New York pentru a ocroti copilăria, în spe-
cial în ţările subdezvoltate, în 1965, a primit Premiul
Nobel pentru pace.
Union Valdôtaine, partid politic fondat în Valle d'Aosta
(Italia), în 1945, pentru a cere autonomia populaţiei de
limbă franceză. Iniţial aflat pe poziţii de centru-dreapta
şi aliat cu DC, s-a apropiat, în 1959, de forţele de
stânga, alături de care s-a prezentat în alegeri. Unità,
L', cotidian al PCI fondat la Milano, în 1924, de A.
Gramsci. Suprimat de fascism în 1926, a fost publicat
clandestin, cu periodicitate variabilă, tot timpul cât a
mai durat regimul şi, mai ales, în perioada Rezistenţei.
Din 1944, a început să apară regulat în Italia centrală şi
meridională. Mulţi ani organ al partidului şi instru-
ment de mobilizare prin Serbările U., după transfor-
marea PCI în PDS (1991) s-a situat pe o poziţie de
autonomie editorială.
United States Steel, grup siderurgic din SUA fondat
în 1901 de bancherul J. Pierpont Morgan, unul dintre
cei mai mari producători mondiali de oţel. După 1945,
activitatea grupului s-a extins şi la alte sectoare. uniţi
(uniaţi), credincioşi aparţinând Bisericilor
răsăritene, care şi-au păstrat comuniunea cu Biserica de
la Roma, chiar dacă îşi păstrează ritul şi slujbele proprii.
Uniunea Crestin-Democrată (Christliche-Demokra-
tische Union, CDU), partid politic german. Succesor
al Partidului Centrul catolic şi al formaţiunilor conser-
vatoare din perioada Republicii de la Weimar (v.), a
fost constituit pe bază interconfesională (cuprinde cea
40 % protestanţi şi 60 % catolici) în zonele de ocupaţie
occidentale, imediat după al doilea război mondial, sub
conducerea lui K. Adenauer. CDU care, din 1947, acţio-
nează în coaliţie cu CSU (Uniunea Crestin-Socială) bava-
1249
UNIUNEA CREŞTlN-SOCiALA
reză, se menţine la conducerea guvernului prin Ade-
nauer, L. Erhard şi K. Kiesinger până în 1969, pentru
a reveni din nou prin H. Kohl, în 1982. Este caracterizat
ca un partid cu doctrină moderată şi filooccidental,
garant al unei dezvoltări economice rapide a ţării, dar
atent şi la aspectele sociale. Un CDU a fost înfiinţat
după război şi în Germania comunistă supravieţuind
în umbră până la dezagregarea sistemului comunist,
când a câştigat majoritatea voturilor şi 1-a avut ca ultim
preşedinte al consiliului de miniştri al RDG pe L. de
Maiziere(1989-1990)
Uniunea Creştin-Socială, (Christliche-Soziale Union,
CSU), partid politic din Bavaria, apărut în 1945 cu un
program de reforme sociale, dar cu o trăsătură net anti-
socialistă. A fost mereu la guvernare în Bavaria şi, sub
conducerea lui F.J. Strauss, şi-a accentuat trăsăturile
conservatoare şi confesionale; a ştiut să promoveze
industrializarea şi modernizarea pe scară largă a
Bavariei. întreţine raporturi tradiţionale de alianţă cu
Uniunea Creştin-Democrată (v.). Uniunea Europeană,
noul nume, adoptat la l .XI. 1993, ca urmare a tratatelor
de la Maastricht (v.), de Comunitatea Europeană.
Este vorba despre o asociere politico-economica
între 15 state europene - Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanic, Olanda, Portugalia,
Spania, Suedia - , condusă de organisme
reprezentative şi de decizie supranationale care acţio-
nează în cadrul unei pieţe comune.
• Primele forme de asociere. Imediat după al doilea
război mondial, dificultăţile operei de reconstrucţie au
scos în evidenţă faptul că era necesară o formă de
cooperare economică şi politică între statele europene.
Primele ţări care au acţionat în această direcţie au fost
Belgia, Olanda şi Luxemburg care au creat o uniune
vamală (Benelux); Franţa şi Marca Britanic au încheiat,
însă, o alian(ă militară tradiţională (tratatul de la Dun-
kerque, 4.III. 1947), extinsă, apoi, la ţările din Benelux
şi adăugând la scopurile propuse iniţial şi pe cele
economice, politice şi culturale (pactul de la Bruxelles,
17.III. 1948, din care a luat naştere Uniunea Europei
Occidentale). Procesul de unificare europeană părea să
implice doar unele dintre (arile occidentale (la care s-ar
fi putut adăuga Italia), fiind excluse atât statele comu-
niste din Europa de est, cât şi Spania şi Portugalia,
deoarece erau conduse de guverne autoritar-dictatoriale.
Cât despre ţările scandinave, ele nu aveau intenţia de a
se angaja în această direcţie; chiar şi Marea Britanic,
după ce, iniţial, şi-a manifestat interesul, a preferat
după aceea să se limiteze doar la legăturile ei tradiţionale
din Commonwealth.
• Rolul SUA fi OECE. Impulsul spre o integrare mai
profundă a venit de la SUA, convinse că o Europă
1250
Occidentală solidă din punct de vedere economic şi
unită din punct de vedere politic ar fi un partener co-
mercial ideal şi un obstacol mai eficient în calea extinderii
comunismului internaţional susţinut de URSS. SUA
au oferit ajutoare economice uriaşe în cadrul planului
Marshall (5.VI. 1947), dar condiţia a fost ca ele să fie
gestionate în comun de ţările europene; această condiţie a
fost îndeplinită prin înfiinţarea OECE (Organizaţia
Europeană pentru Cooperarea Economică, 16.IV. 1948),
completată la 19.IX. 1950 de UEP (Uniunea Europenă
a Plăţilor). Pactul atlantic (4.IV.1949) şi Consiliul
Europei (tratatul de la Westminster, 5.V. 1949) au fost
etapele următoare, militare şi politice, în construirea
unui sistem european integrat. • Comunităţile
supranationale: CECA fi CED. Era vorba, însă, de
forme de asociere care permiteau o suveranitate
totală statelor membre; se adoptase, adică, sistemul de
funcţionare al unei uniri treptate pe sectoare (în principal,
economic şi militar) în dauna celui politic federalist
care tindea să caute unitatea Europei prin instituţii de
guvernare şi parlament supranationale. În 1950,
ministrul de externe francez, R. Schuman, a propus un
plan pentru gestionarea comună de către ţările din
Europa Occidentală a producţiei de cărbune şi de oţel,
sectoare strategice pentru succesul relansării economice
pe continent, strâns legate şi de delicata problemă a
renaşterii germane: eliminarea oricăror taxe vamale pentru
produsele respective şi stabilirea unor politici comune
de producţie urmau să se realizeze nu numai sub controlul
separat al statelor, ci şi al unei autorităţi supranationale.
Înalta Autoritate. Şase state au acceptat imediat ideea
(Franţa, Belgia, Germania Federală, Italia, Luxemburg şi
Olanda), creând aşa-numita „Mică Europă" prin apariţia
CECA (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a
Oţelului, a cărei existenţă formală a intrat în vigoare prin
tratatul de la Paris, din 18.IV.1951). Succesul CECA,
sub conducerea francezului J. Monnet (preşedinte al
înaltei Autorităţi din 1951 în 1955), a dat consistenţă
perspectivei de a se realiza noi forme de unire politică a
continentului. Un element destul de important în acest
proces a fost a fost prezenta la vârful guvernării din
diverse ţări europene a unor partide democrat-creştine
(în Italia, cu A. De Gasperi, în Franţa, cu R. Schuman, în
Germania, cu K. Adenauer), susţinătoare ferme, la fel ca
şi Sfântul Scaun, a ideii de integrare europenă. în această
perspectivă, a fost propus proiectul Comunităţii
Europene de Apărare, sau CED (Paris 27.V. 1952): pe
lângă faptul că se ajungea la formarea unei armate
europene comune, ea prevedea crearea unei adunări
comune pentru stabilirea unor instituţii federale între
statele aderente. Dar refuzul parlamentului francez de a
ratifica acordul (30. VIII. 1954) a dus la eşuarea completă
a acestei iniţiative.

• CEE şi Euratom. Datorită, în bună măsură, impulsului
dat de ministrul de externe italian, G. Martino, procesul
de unificare s-a pus din nou în mişcare: el a convocat la
Messina ( l .VI. 1955) o conferinţă a celor şase miniştri
de exteme din statele aderente la CECA pentru a gasi o
modalitate de relansare a integrării europene. După doi
ani de dezbateri, s-a ajuns la semnarea tratatelor de la
Roma (25.III. 1957) prin care se înfiinţa Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Euratom. Euratom
trebuia să contribuie la dezvoltarea industriei nucleare
europene prin utilizarea energiei atomice în scopuri
paşnice. CEE avea drept scop eliminarea tuturor barie-
relor vamale din calea circulaţiei mărfurilor şi înlăturarea
tuturor limitărilor referitoare la circulaţia persoanelor,
stabilind în acelaşi timp o barieră vamală comună în
relaţiile cu statele terţe. S-a prevăzut o perioadă lungă
de realizare, cu numeroase etape. După zece ani, în
1967, organismele de conducere ale CECA, CEE şi
Euratom au fost unificate, simplificând conducerea CE
şi dând naştere actualelor instituţii europene: Parlamen-
tul, Comisia, Consiliul şi Curtea de Justiţie. La
l .VIII. 1968, mai devreme decât termenul prevăzut, s-a
ajuns la o unificare tarifară; mai dificilă a fost elaborarea
unei politici economice comune, chiar dacă, la 29.1.1966,
s-a ajuns la un acord asupra politicii agricole a cărui
aplicare a întâmpinat numeroase dificultăţi, în anii '60,
cele mai mari probleme apărute au fost, totuşi, acelea
privitoare la puterea efectivă a Comunităţii asupra
politicilor naţionale ale ţărilor membre şi cea a aderării
la CEE a Marii Britanii care, ia 20.XI. 1959, formase,
împreună cu Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia,
Austria şi Portugalia, EFTA (Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb). Franţa, aflată sub guvernarea gene-
ralului Ch. de Gaulle, se orientase către o „Europă a
patriilor" în care statele nu renunţau la suveranitatea
lor, parcurgând în sens invers calea Marii Britanii care,
în 1963, ceruse să intre în CEE, acceptând principiul
puterii supranationale a organismelor comunitare. Abia
după demisia generalului de Gaulle s-au putut încheia
acordurile care au permis intrarea în CEE a Marii
Britanii ( 1971 ), urmată de Danemarca şi Irlanda ( 1972).
• Extinderea Europei, în anii '70 ar fi trebuit să se reali-
zeze unitatea politică, economică şi monetară până în
1980, conform deciziilor de la reuniunea la nivel înalt de la
Paris, din 1972. Dar criza mondială a petrolului, cu
consecinţele sale economice profunde şi cu rezistenţa
naţionalistă din multe ţări au dus la întârzieri importante.
Paşi înainte au fost făcuţi, totuşi, în domeniul economic: pe
lângă acordul dintre CEE şi EFTA, din 1973, pentru lărgirea
zonei liberului schimb, şi convenţia de la Lome, din 1975,
pentru cooperarea cu numeroase ţări din Lumea aTreia, la
13.III. 1979 a fost creat Sistemul Monetar European (SME)
care prevedea obligaţia pentru monedele ţărilor aderente
UNIUNEA FRANCEZA
de a păstra nivelul fluctuaţiei din schimburile reciproce în
limitele unui procentaj fixat anterior in funcţie de pari-
tatea „centrală". Pe plan politic, deceniul s-a încheiat cu
un succes important, alegerea membrilor Parlamentului
european: în iunie 1979,185 de milioane de europeni s-au
prezentat la urne pentru a-şi alege reprezentanţii, In măsură
proporţională faţă de populaţia statelor membre, în anii
'80, CEE a fost lărgită prin admiterea Greciei ( 1981), a
Portugaliei şi Spaniei ( 1986), în timp ce alte state europene
înaintau cereri de aderare (Turcia, Austria, Malta şi Cipru,
Suedia şi Finlanda).
• Europa de azi. La l .VII. 1987, a intrat în vigoare Actul
unic european care preciza puterile instituţiei de conducere
a CEE (Comisia şi Consiliul de Miniştri al ţărilor membre),
obligând statele membre să realizeze, până la 31 -XII. 1992,
un spaţiu fără frontiere interioare în care să fie asigurată
circulaţia deplină şi liberă a persoanelor, a mărfurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor. Pe baza actului unic, a fost
conceput tratatul de la Maastricht (elaborat la 11 .XII. 1991
şi perfecţionat în 1992) în care se precizau datele de realizare
a uniunii economice şi monetare (care prevedea, printre
altele, adoptarea unei monede europene până la l. 1.1999),
dar şi ale realizării uniunii politice, în special în probleme de
cetăţenie, diplomaţie, apărare comună şi politică sociali în
contextul redéfinira echilibrelor europene ca urmare a
prăbuşirii regimurilor din est şi a ramificării Germaniei,
ratificarea tratatului de la Maastricht a dat naştere unor
dezbateri aprinse. A început o perioadă de nesiguranţă
asupra viitorului Europei, a cărei slăbiciune ca entitate unitară
a ieşit la suprafaţă mai ales pe planul politicii externe, prin
incapacitatea de a decide asupra unei intervenţii comune
atât de susţinere a ţărilor ex-comuniste, cât şi în problema
războiului dintre republicile fostei Iugoslavii, de după
1991. Dificultăţile în stabilirea unei politici economice
şi internaţionale comune nu au împiedicat procesul rapid
de lărgire a comunităţii: în 1994, au aderat la UE Austria,
Finlanda şi Suedia (Norvegia a aderat, dar un referen-
dum a anulat decizia guvernului), în 1997, a fost stabilită
lărgirea prin deschiderea negocierilor pentru includerea
în UE a Poloniei, Ungariei, Republicii Cehe, Sloveniei,
Estoniei şi Ciprului.
Bibliografie: S. Pistone, L'Italia e l'unità europea,
Locscher, Torino 1982; B. Olivi, L'Europa diffìcile. Storia
politica della Comunità Europea, II Mulino, Bologna 1993.
Veti fi: CED; Consiliul Europei; EFTA; europeism;
federalism; OECE; Pactul Atlantic; Planul Marshall;
SME; UEO.
Uniunea Francezi, organizaţie politică înfiinţată în 1946
pentru a uni cu Franţa departamentele şi teritoriile de
peste mări şi teritoriile şi statele asociate (Tunisia,
Maroc, Vietnam, Cambodgia şi Laos), după modelui
Commonwealthului britanic, în 1958, generalul de Gaulle
a proclamat înlocuirea ei cu Comunitatea Franceză (v.).
1251
UNIUNEA SOVIETICA
Uniunea Sovietică,
propriu-zis Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
(URSS), stat federal apărut în 1922 pe teritoriul fostului
imperiu rusesc ţarist în urma revoluţiei ruse din 1917 şi
dizolvat în 1991.
• Forma de stat. URSS se extindea în întrega Europa
răsăriteană şi în Asia de nord, cu o suprafaţă de
22 275 700 km2 şi o populaţie de 286 717 000 loc. Se
învecina la NV cu Norvegia şi Finlanda; la V cu Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria şi România; la S cu Turcia, Iran,
Afghanistan, China, Mongolia şi Coreea de N; la V era
mărginită de Marea Baltică, la N de Oceanul îngheţat
de N; la E de Oceanul Pacific; la S de Marea Neagră.
Capitala era Moscova, iar moneda, rubla. URSS, un
stat socialist cu structură federală, era format din 15
republici (Rusia, Ucraina, Bielorusia, Estonia, Letonia,
Lituania, Moldova, Armenia, Georgia, Azerbaidjan,
Kazahstan, Kârghâzstan, Uzbekistan, Tadjikistan,
Turkmenistan). Organul suprem în stat era Sovietul
(consiliul) Suprem, compus din Sovietul Uniunii şi din
Sovietul Naţionalităţilor, care exercita funcţia legislativă,
forma guvernul şi alegea din interiorul său Prezidiumul
al cărui preşedinte avea funcţia de şef al statului. Puterea
era, în realitate, deţinută de Partidul Comunist al URSS
(PCUS), partid unic căruia Constituţia îi recunoştea
rolul conducător în societate şi în instituţii, în 1988,
Sovietul Suprem a fost Înlocuit cu un Congres al depu
taţilor poporului, ales prin sufragiu universal în 1989
cu o pluralitate de partide.
ISTORIA
(Pentru istoria de până la primul război mondial şi la
revoluţia rusă (v.), vezi articolul Rusia şi cele referitoare
la Republicile care au intrat în componenţa URSS).
• Afirmarea puterii sovietice. Constituirea Republicii
Socialiste Federative Ruse de către congresul tuturor
sovietelor ruse are loc la 10.VII. 1918. Guvernul (consi
liul comisarilor poporului) era condus de Lenin care
era şi şeful Partidului Comunist. Totuşi, autoritatea
noului guvern bolşevic (apărat de Armata Roşie aflată
sub comanda lui Troţki) era ţinta unor atacuri din partea
formaţiunilor contrarevoluţionare „albe" susţinute de
puterile occidentale, aceste atacuri având loc până când
(XI. 1920) rezistenţa generalilor Kolceak, Denikin,
ludenici şi Vranghel a fost înfrântă şi puterea sovietică
a putut controla cea mai mare parte din teritoriul
naţional. Prin pacea de la Riga (1921), se încheia şi
conflictul care se declanşase după invadarea de către
polonezi a Ucrainei ( 1920), pierdută de sovietici îm
preună cu Bielorusia. La dificultăţile provocate de izola
rea diplomatică s-au adăugat, în iama lui 1921, şi conse
cinţele foametei care a provocat milioane de morţi şi 1-a
determinat pe Lenin să permită o reîntoarcere parţială
la economia de piaţă (noua politică economică, v. NEP).
1252
• Epoca stalinista. Procesul de consolidare a noului
stat sovietic (care, la 30.XII. 1922, a căpătat denumirea
definitivă de Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice)
a cunoscut o cotitură decisivă când, la moartea lui Lenin
( 1924), s-a afirmat forţa conducătoare a lui I.V. Stalin
(v.): după ce şi-a impus teza prin care susţinea realizarea
socialismului „într-o singură ţară" contrazicând-o pe
cea a „revoluţiei mondiale" a lui Troţki, în 1928 Stalin
i-a îndepărtat mai întâi pe susţinătorii unei linii politice
mai atente la raportul cu ţărănimea şi la o dezvoltare
echilibrată a economiei (Buharin, Rîjkov, Tomski),
abandonând, prin urmare, NEP, şi trecând, apoi, la
colectivizarea forţată a agriculturii (care a însemnat
eliminarea kulaki-\or, aşa-numiţii chiaburi, în fapt, ţărani
mici proprietari de pământ) şi la procesul de industria
lizare accelerată a ţării (primul plan cincinal care dădea
prioritate absolută industriei grele). Pentru a susţine
efortul de modernizare care transforma radical structura
socială a ţării, au fost încheiate o serie de pacte de
prietenie şi neagresiune cu puterile occidentale rupând
izolarea internaţională (aderarea la Societatea Naţiu
nilor, 1934), în timp ce, în interior, se accentua caracterul
personalist şi represiv al sistemului puterii stalinistc:
între 1936 şi 1939 toate formele de opoziţie sau de
simplu dezacord - real sau potenţial - au fost anihilate
împreună cu toţi vechii reprezentanţi ai bolşevismului
şi cu o mare parte din cadrele industriei de stat şi militare
(epurările staliniste).
• Războiul si crearea blocului comunist. In august
1939, acordul Ribbentrop-Molotov permitea împărţi
rea între germani şi sovietici a Poloniei, fapt care a
declanşat al doilea război mondial şi războiul următor
cu Finlanda (1939-1940). în 1940, au fost anexate
republicile baltice ale Estoniei, Letoniei şi Lituaniei.
Slăbirea foarte gravă a armatei sovietice din cauza
epurărilor din rândul cadrelor militare din perioada
1937-1938 a devenit evidentă cu ocazia invaziei ger
mane (22.VI.1941) care i-a obligat pe sovietici să se
retragă până la Moscova şi să suporte blocada Leningra
dului. Apărarea cu succes a Stalingradului (1943) a
marcat începutul contraofensivei sovietice care a elibe
rat, deşi cu preţul unor mari sacrificii, teritoriul naţional,
ducând, în continuare, trupele sovietice în Bulgaria,
România, Polonia şi Ungaria ( 1944), apoi, în Cehoslo
vacia şi Germania, până la Berlin ( 1945): fuseseră cre
ate premisele pentru constituirea unei sfere de influenţă
în Europa răsăriteană, ratificată, de fapt, prin acordurile
încheiate la lalta (v.). După război, URSS ajunsese să
împartă cu SUA supremaţia mondială, situaţie care, în
curând (v. Războiul rece), avea să se transforme într-o
competiţie între blocul occidental şi blocul comunist
constituit dincolo de „cortina de fier" (creaţie a regimu
rilor staliniste în ţările-satelit între 1946 şi 1948; blocada

Berlinului, 1948; înfiinţarea Comecon (CAER), 1949,
şi a Pactului de la Varşovia, 1955); n-au lipsit de altfel
nici primele tensiuni din lumea comunistă, prin ruptura
intervenită între Stalin şi Tito în 1948.
• Destalinizarea fi epoca lui Gorbaciov. Moartea lui
Stalin (1953) a permis atenuarea durităţii paroxistice a
dictaturii, începând o îmbunătăţire lentă a condiţiilor de
viaţă ale cetăţenilor, în special la sate, şi o îndulcire a celor
mai dure conflicte cu Occidentul prin intermediul politicii
de „coexistenţă paşnică". Cotitura, cunoscută sub numele
de „dezgheţ", a început prin N.S. Hruşciov (v.), secretar
general al PCUS din 1953, care a început, în 1956,
destalinizarca, denunţând la al XX-lea Congres al PCUS
„cultul personalităţii" şi crimele lui Stalin. Destalinizarea
a provocat riposte grave în cadrul blocului comunist şi
sovieticii au trebuit să intervină pentru a înăbuşi revoltele
izbucnite în 1956, în Polonia şi, mai ales, în Ungaria; în
acelaşi timp, începea un conflict din ce în ce mai dur cu
China, care acuza URSS de revizionism. Tentativa lui
Hruşciov de a reforma monolitismul PCUS şi de a obţine
o apropiere de SUA (in pofida crizei foarte grave din
1962, cauzată de instalarea de rachete sovietice în Cuba), a
dus, în 1964, la destituirea sa de către oligarhia de partid şi
la numirea lui L. Brejnev ca secretar al partidului (v.).
• Stagnarea brejneviană. S-a pus capăt astfel timidelor
încercări de dezgheţ şi se relua cultul supunerii faţă de
politica partidului şi persecutarea disidenţilor. Pe plan
internaţional, destinderea (v.) era pusă în pericol de
înăsprirea confruntării cu Washingtonul, pe fondul unei
continue curse a înarmărilor şi al unor intervenţii în
sprijinul constituirii de regimuri marxiste în lume, cul-
minând cu invadarea Afghanistanului ( 1979). în 1982,
la moartea lui Brejnev, URSS se afla într-o situaţie de
stagnare politica şi morală, iar economia era istovită de
povara cheltuielilor militare; întregul bloc răsăritean era
străbătut de fermenţii libertăţii pe care intervenţia militară
din Cehoslovacia, împotriva „primăverii de la Praga",
din 1968, în numele teoriei brejneviene a „suveranităţii
limitate" a ţărilor-satclit, nu putuse să-i anihileze.
• De la reformele lui Gorbaciov la dizolvarea URSS, în
1985, M. Gorbaciov (v.), ales secretar al PCUS după
scurte mandate ale lui Andropov (1982-1984) şi
Cernenko ( 1984-1985), a impus o schimbare radicală a
situaţiei. Direcţiile principale ale politicii lui Gorbaciov
erau perestroïka (reforma), care, de la economie (cu
obiectivul de a-i spori eficienţa acordând autonomie
întreprinderilor şi pieţei), s-a extins treptat la politică
UNIVERSITĂŢI
(pentru a afirma primatul instituţiilor elective asupra
celor de partid), şi glasnost (transparenţă) care a deschis
calea spre libertatea presei, în politica externă, adeziu-
nea necondiţionată la procesul de dezarmare (v.) şi de
destindere (tratatul pentru eliminarea rachetelor din
Europa, 1987; retragerea din Afghanistan, 1989; sem-
narea tratatului START, 1991) ducea la o reapropiere
spectaculoasă de Europa şi de SUA. Politica de nein-
tervenţie permitea în acelaşi timp ţărilor din Estul euro-
pean să-şi aleagă singure calea, ducând, în 1989, la
prăbuşirea în serie a regimurilor comuniste. Situaţia
internă, însă, devenea din ce în ce mai dificilă: incerti-
tudinea în privinţa reformelor economice şi rezistenţa
din partea birocraţiei aruncau URSS într-o criză
economică dezastruoasă, reactualizând tendinţele spre
independenţă şi conflictele etnice, care fuseseră până
atunci reprimate. Pus în dificultate, între rezistenţa
conservatorilor şi cererile liberalilor, Gorbaciov, pe de o
parte a acţionat pentru a elimina monopolul politico-
social al PCUS şi conducerea de către acesta a economiei
(reformele constituţionale din 1988 şi din 1990; alegerea
prin sufragiu parţial direct şi pluripartit a Congresului
Deputaţilor Poporului, 1989; realegerea lui Gorbaciov
ca preşedinte cu puteri depline al URSS, 1990), pe de
altă parte, s-a angajat în negocieri cu republicile asupra
unui nou tratat al Uniunii care să facă din URSS o con-
federaţie de state suverane, astfel încât să împiedice
dezagregarea ei, după cum lăsa să se prevadă secesiunea
republicilor baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), a
Geòrgie! şi a Moldovei. Chiar în ajunul semnării noului
tratat asupra Uniunii, la 19.VII1.1991 s-a declanşat o
lovitură de stat conservatoare, condusă de persoane din
conducerea PCUS şi a guvernului. Rezistenţa populară,
condusă de preşedintele Republicii Ruse, radicalul Elţîn,
refuzul militarilor de a trage în civili, opoziţia lui
Gorbaciov (sechestrat în Crimcca de participanţii la
lovitura de stat) au dus la eşuarea rapidă a loviturii de
stat, provocând prăbuşirea definitivă a regimului
comunist şi a URSS: PCUS a fost dizolvat şi Gorbaciov
a trebuit să demisioneze după ce proiectul Uniunii
Statelor Suverane, propus de el în locul URSS, a fost
respins. Republicile rămâneau suverane şi hotărau, în
decembrie 1991, suprimarea URSS încheind o alianţă în
cadrul Comunităţii Statelor Independente (v. CSI).
Bibliografìe: A. Wcrth, Storia dell'Unione Sovietica.
Dall'Impero russo alla Comunità degli Stati independenţi
1900-1991. Il Mulino, Bologna 1993.
Universität^ instituţii de învăţământ superior au existat
încă din Antichitatea clasică, dar u. în sens propriu,
centre de formare a unor elite intelectuale şi de cercetare
ştiinţifică şi culturală, sunt o instituţie medievală.
• Universităţile medievale. Pe măsură ce Imperiul ro-
man decădea, timp îndelungat singurele locuri de învă-
ţământ au fost studia organizate pe lângă sediile episco-
pale urbane pentru învăţarea bazelor gramaticii şi ale
1253
UNIVERSITĂŢI
retoricii, ca şi pentru învăţământul teologic, în unele
dintre ele, începând din ultimele decenii ale sec. X, un
număr tot mai mare de profesori şi studenţi proveniţi
din toate părţile Europei au dat naştere, în diferite oraşe,
unor grupuri de studiu (studia generaţia), la început
organizate spontan pe bază de naţionalitate (nationes),
dar s-au structurat curând în corporaţii de profesori şi de
studenţi numite universitates magistrorum et scholarium
(cea mai veche fiind cea din 1088, de la Bologna, apoi,
cea de la Paris aprox. de la 1170). în sec. XII-XIII ele
s-au înmulţit, în special în Italia (Padova, Neapole),
Franţa (Montpellier), Anglia (Cambridge, Oxford) şi
în Peninsula Iberică (Salamanca, Coimbra), unde au
devenit o punte între lumea europeană şi cea arabă şi,
pe această cale, un vehicul al redescoperirii culturii
greceşti. Similar corporaţiilor pe meserii, u. dispuneau
de statute proprii şi aveau autorităţi autonome de
conducere; puteau angaja profesori şi îşi organizau
activitatea didactică într-un ciclu introductiv pentru
profesiile intelectuale (cu frecvenţă de 6 ani) urmat de
cursurile din învăţământul superior din cadrul facultăţilor
de drept, medicină (6 ani) şi teologie (8 ani); se îngrijeau
să asigure cazarea şi localul necesar cursurilor pentru
comunităţile de studenţi şi profesori şi le susţineau
interesele în faţa autorităţilor.
• Perioada modernă şi contemporană. Autonomia u.,
a fost subminată, mai întâi, de dorinţa suveranilor din
noile state naţionale de a se afla în centrul acestei
activităţi, ei punând sub directa lor autoritate u.
existente, înfiinţând şi altele noi. Universalitatea lor a
fost pusă în discuţie de conflictele religioase provocate
de reforma protestantă în sec. XVI-XVII: în u. a crescut
simţitor prezenţa şi controlul exercitat de diferite
autorităţi religioase, iar luteranii şi calviniştii au trecut
la întemeierea unor instituţii universitare controlate de
ei. Laicizarea culturii iniţiată de umanism şi de Re-
naştere a acordat o mai mare importanţă materiilor
ştiinţifice alături de tradiţionalele materii filosofice, în
sec. XVIII-XIX centrul mişcării universitare s-a de-
plasat în Europa centrală şi de nord, dând naştere marii
tradiţii olandeze şi germane (de la Louvain la Tübingen,
Königsberg şi Jena, de la Amsterdam la Utrecht), alături
de vechea tradiţie cngleză(Oxford şi Cambridge). O
dată cu epoca luminilor, aproape peste tot, u. trec în
grija statului şi alte noi şi prestigioase centre universitare
apăreau în principalele capitale europene (Berlin,
Madrid, Sankt Petersburg, Stockholm, Moscova), în
acest timp, în SUA, se afirma marea tradiţie a u. pri-
vate (Harvard, Yale etc.). în a doua jumătate a sec.
XIX, ponderea crescândă a disciplinelor tehnico-ştiin-
 PRIMELE UNIVERSO^

Italia Peninsula Iberica

1088 Bologna 1308 Perugia 1208 Palencia 1346
1204 Vicenza 1318 Treviso 1242 Salamanca 1354
1215 Arezzo 1321 Florenţa 1254 Sevilla 1 290 1430 Valladolid Huesca
1222 Padova 1342 Pisa Lisabona 1300 1474 Barcelona
1224 Neapole 1357 Slena Lérida 1307 1499 Zaragoza Alcalä de
1228 Vercelli 1361 Pavia Coimbra 1500 Henares Valencia
1231 Salemo 1391 Ferrara
1248 Piacenza 1405 Torino Europi
1276 Reggio Emilia 1412 Parma
1303 Roma 1444 Catania 1347 i occidentală şi zona germanică
Franţa Paris 1409 Aix-en-Provence •l'aftaPraga 1426 Louvain
1170 Toulouse 1422 Poitiers Dole Caen 1365 Cracovia 1455 Freiburg Im
1229 Angers 1423 Bordeaux Valence 1367 Viena Breisgau
1229 Montpellier 1437 Nantes Bourges 1386 Pecs 1456 Greifswald
1289 Avignon 1441 Besançon 1388 Heidelberg 1460 Basel Köln
1303 Orléans 1452 1389 1467 Pressburg Buda
1306 Cahors 1461 1392 1472 Ingolstadt Erfurt
1332 Grenoble 1465 1402 1473 Trier Würzburg 1476
1339 Perpignan 1485 1409 Tübingen Leipzig 1476
1350 Orange 1419 Mainz Rostock
1365 Ţările scandinave 1479 Copenhaga
Uppsala
Mare Britanie 1410 Saint Andrews
a 1167 Oxford 1450 Glasgow
1209 Cambridge

1254

Călugării predicatori şi universităţile
Originile călugărilor predicatori sunt at-estale
documentar în mai multe feluri de izvoare. Printre
ele, este de semnalat aşa-numilul Libellus de
principiis Ordinis Praedicatorum lucrare scrisă
de al doilea maestru general, fratele lordanes
din Saxonia, după toate probabilităţile între
1233 şi 1234. Libellus are forma unui memorial
despre întâmplările de început nu numai ale
unui sfânt (Sf. Dominic, primul institutor al ordi-
nului) ci şi despre pregătirea religioasă care s-a
făcut datorită acelui sfânt, dar nu se identifică
total doar cu contribuţia lui, pentru că şi alte
personaje intervin pentru a da consistenţă aces-
tei faze a pregătirilor. Este vorba, într-un mod
deosebit, despre câţiva clerici cu formaţie uni-
versitară. După ce primise, în 1216, aprobarea
papei Honorius HI, pentru viaţa religioasă pe
care o alesese pentru sine şi pentru ceilalţi fratres
- pe atunci, ceva mai mulţi de cincisprezece -,
fratele Dominic va lua decizia curajoasă de a
împrăştia comunitatea care locuia în Toulouse
în diferite colţuri ale creştinătăţii occidentale.
Deosebii de importantă este iniţiativa de a
trimite călugări la Paris şi la Bologna, pentru
ca ei să se stabilească în aceste oraşe, datorită
şi binecuvântării speciale din partea papei, în
ambianţa Universităţilor deja existente acolo
şi aflate la începuturile existenţei lor. fntr-
adevăr, intrarea lor în cadrul universităţilor a
fost facilitată de personalităţii provenite chiar
din acest mediu: în primul rând, maestrul
Reginald. Acesta era un profesor ilustru de
drept canonic de la universitatea din Paris şi
decan de mare prestigiu al colegiului canonic
de la Saint-Aignan din Orleans, în 1218, se afla
la Roma aşteptând să plece în pelerinaj în Ţara
Sfântă: se îmbolnăveşte grav şi se vindecă dato-
rită intervenţiei miraculoase a Fecioarei Măria,
după ce venise în contact şi cu fratele Dominic.
La sfârşitul anului, după ce-şi realizase călăto-
ria dorită, reîntors în Italia, devine tovarăş de
drum al fratelui Dominic şi pleacă amândoi ca
misionari la Bologna şi Paris, reuşind să conver-
tească în nou-creatul ordin religios al predica-
torilor, universitari din cele două oraşe: printre
aceştia se aflau studenţii parizieni lordanes din
Saxonia şi Heinrich din Köln. Primul, în 1220
-la mai puţin de două luni de la intrarea în ordin
- va fi trimis la Bologna împreună cu alţi trei
UNIVERSITĂŢI
călugări pentru a reprezenta mănăstirea din
Paris la primul colegiu general al predica-
torilor. Nu numai atât: un an mai târziu, tot la
Bologna, colegiul general îl desemnează ca
prior în provincia Lombardia, creată cu această
ocazie; în sfârşit, în 1222, înlocuindu-l pe fratele
Dominic, mort în luna august a anului prece-
dent, este ales în funcţia de maestru general al
ordinului. Activitatea de misionar a fratelui
lordanes stă la baza legăturii din ce în ce mai
strânse dintre Predicatori şi universităţi. El ac-
ţionează cu succes pentru stabilirea legăturilor
dintre profesorii şi elevii din studia de la Paris,
Padova, Oxford, Vercelli, Modena şi Reggio.
Această preocupare a sa este atestată într-un
mod impresionant prin multe dintre scrisorile
sale în care arată dificultăţile întâlnite şi, mai
ales, succesele obţinute. Trebuie avută în vedere,
de exemplu, scrisoarea din 1229 către părintele
Stefano, prior al Lombardiei. După o primă pe-
rioadă în care se plânge de dezinteresul învăţă-
ceilor din Vercelli, reuşeşte să-I atragă printre
membrii ordinului pe maestrul Gualtieri din
Strasbourg, profesor de logică, unul dintre cei
mai mari maeştri parizieni. Urmează o mulţime
de alte convertiri: doi bacalaureaţi capabili să
„citească"(o lectură comentată a textului), un
canonic de la Speyer, student în drept canonic
şi şef al grupului de elevi germani de la Vercelli,
maestrul Godescalco, decretalist şi civilist, şi o
altă duzină de elevi, printre care se aflau Pere-
grino din Cremona, cu înclinaţii speciale spre
studiile de logică. Trebuie reţinut că maestrul
lordanes activa ca misionar la Vercelli imediat
după ce în acest oraş intrase în funcţiune „cole-
giul general", aflat în legătură cu cel din Padova,
şi în acelaşi timp în care universitatea din Paris
trecea printr-o perioadă dificilă: el, deci, se
arată a fi foarte bine informat asupra acestor
situaţii, asupra tensiunilor şi stării de spirit din
mediile studenţeşti şi profesorale, în concluzie,
informaţiile prezentate aici despre activitatea
celui de-al doilea maestru general
demonstrează nu numai că ordinul mergea pe o
linie coerentă de recrutare din centrele univer-
sitare, politică iniţiată în cei trei ani dintre 1218
şi 1220, dar şi că promova un stil de elitism cultu-
ral cu scopul de a găsi membri cu o înaltă ca-
lificare pentru un ordin din ce în ce mai conştient
1255
UNRRA
că reprezenta o posibilitate de formare a unor
intelectuali destinaţi studiului şi predicarli. De
altfel, chiar fi din afara ordinului există mărtu-
rii in acest sens. în primii ani de după 1220,
Jacques de Vitry, în lucrarea sa Historia occi-
dentalis, dă o informaţie în privinţa unei „noi
religii şi maniere de a predica a canonicilor
bolognezi": este vorba despre un nou ordin
religios (religio), iar canonicii care fac parte
din el, instalaţi la Bologna, au puternice cono-
taţii universitare pe care prelatul de dincolo de
Alpi nu ezită să le definească „o congregaţie a
elevilor lui Cristos". Bazele viitoarei afirmări
universitare a predicatorilor se află, deci, deja,
în caracteristicile activităţii lor care va atinge,
pe la mijlocul secolului al Xll-lea, punctul cul-
minant al prezenţei lor intelectuale si culturale
prin maeştri formidabili ca fratele Albert cel
Mare şi fratele Toma din Aquino.
GRADO G. MERLO,
Universitatea din Milano
tifice ducca la crearea primelor politehnici, în a doua
jumătate a sec. XX, in special, studiile universitare au
avut o răspândire enormă şi u. au început să-şi pună
diferite probleme de formare profesională, printr-o
diversificare a disciplinelor şi a nivelurilor de pregătire,
în timp ce cercetarea ştiinţifică universitară, mai ales în
domeniul tehnico-ştnnţific, a găsit întotdeauna cele mai
adecvate forme de integrare în lumea industrială şi în
instituţiile publice.
UNRRA, sigla pentru United Nations Reliefând Re-
habilitation Administration (Administraţia Naţiunilor
Unite pentru Ajutorare şi Reconstrucţie), organizaţie
internaţională înfiinţată la propunerea SUA, în 1943,
de către 44 de state aliate pentru a susţine prin măsuri
de ajutorare în caz de urgentă (distribuire gratuită de
alimente şi de bunuri de primă necesitate, ca şi de
medicamente şi instrumentar medical; ajutoare pentru
reconstrucţia edilitară şi a sistemelor de transport)
populaţiile din ţările eliberate de sub ocupaţia regimu-
rilor naziste şi fasciste din timpul celui de-al doilea
război mondial. Cea mai mare parte din fonduri a fost
alocată de SUA. în 1947, guvernul american a decis să
continue politica de ajutorare pentru reconstrucţie pe
o bază naţională care asigură o mai bună posibilitate de
control al folosirii fondurilor, acesta fiind modul de func-
ţionare al planului Marshall (v.); UNRRA a fost dizolvată
şi fondurile rămase transferate la UNICEF. Uomo
qualunque, L', mişcare politică fondată de
dramaturgul napolitan G. Giannini ca urmare a
succesului repurtat de publicaţia săptămânală cu acelaşi
nume (apăruta începând din XII. 1944). Prezentându-
se ca partid la Congresul de la Roma ( 16-19.II. 1946), a
câştigat 5,3 % din voturi la alegerile pentru Constituantă
(1946). Exploatând insatisfacţia păturilor sociale de
mijloc, funcţionăreşti şi birocratice, ca şi nemulţumirea
rezultată din confruntarea noii clase conducătoare
antifasciste cu statul parlamentar (care va rămâne, ul-
terior, ca o caracteristică a aşa-numitului „qualun-
quism", înţeles ca atitudine politică), a obţinut succese
1256
răsunătoare în alegerile administrative din 1946. S-a
destrămat, însă, rapid între 1947 şi 1948. Ur, oraş de
origine elamita din Mesopotamia antică (mileniul
IV î.Hr.). Unul dintre cele mai importante oraşe-stat
sumeriene din perioada protodinastica (2900-2350
î.Hr.), a atins strălucirea maximă după perioada
akkadiană a lui Sargon cel Mare, când regele său, Ur-
Nammu (2212-2095 î.Hr.) a inaugurat epoca
neosumeriană cucerind întreaga Mésopotamie până
la Mari şi la Assur. Distrus de babilonieni (sec. XVII
î.Hr.) şi reconstruit de kasiţi, a decăzut definitiv
sub perşi.
Urartu, regat care s-a dezvoltat între sec. IX şi VII î.Hr.
pe podişul armean (v. Armenia), la est de cursul supe-
rior al Eufratului, între munţii Taurus şi Zagros. Prima
unificare politică a fost realizată de Arames I (858-844
î.Hr.), principe de Tushpa, pe malurile lacului Van.
Sub domnia lui Sarduri I (844-832 î.Hr.) şi a urmaşilor
săi, regatul U. s-a extins spre Caucaz şi a profitat de
criza imperiului asirian pentru a-şi impune autoritatea
până la cursul superior al Eufratului. Regatul U. a ajuns
la apogeul puterii sub Sarduri II (764-734 î.Hr.) care a
suportat reacţia asiriană şi a fost învins decisiv de Tiglat-
pileser III la Kishtan, în 743.Regatul U. a fost atacat şi
nimicit la începutul sec. VI î.Hr. de sciţi şi de cimerieni.
Urban II (Otto de Lagery; Châtillon-sur-Marne 1042-
Roma 1099), papă (l088-1099). Călugăr din Cluny, a
colaborat cu Grigore VII la reforma Bisericii. Ales papă,
din cauza conflictului cu antipapa Clement III, a reuşit
să intre în Roma abia în 1094. Pentru a continua opera
de reformă începută de Grigore VII, a convocat conciliile
de la Piacenza (1095) şi Clermont (1096), prilej cu
care a proclamat prima cruciadă. Urban VI
(Bartolomco Frignano; Neapole cea 1318-Roma
1389). Arhiepiscop de Bari, a fost ales după un
conclav agitat care a forţat mâna cardinalilor francezi.
Aceştia, reuniţi într-un nou conclav, 1-au ales pe papa
avignonez Clement VII, excomunicat la rândul său de U.
Acest eveniment s-a aflat la originea marii schisme din

Occident (v.). Rigid şi agresiv, U. a dedicat ultima parte
a pontificatului său conflictului cu Regatul Neapolelui.
Urban VIII (Maffeo Barberini; Florenţa 1568-Roma
1644), papă ( 1623-1644). Şi-a adaptat activitatea după
deciziile Conciliului din Trento, obligându-i pe episcopi
să locuiscă acolo unde-şi exercitau funcţia, reformând
clerul roman şi seminarele. Inchiziţia a dobândit în
timpul pontificatului său o forţă sporită: au avut loc
procesele împotriva lui T. Campanella şi a lui G. Galilei.
A susţinut supremaţia Bisericii faţă de stat şi a încercat
să intervină în toate problemele europene importante.
Nepotist, a cumpărat pentru Statul Bisericii ducatul
de Urbino şi nu a ezitat să provoace împotriva familiei
Farnese războiul de la Castro (v.; 1641) care a dus la
păbuşirea finanţelor pontificale. urbanistică,
conceptul controlului public al utilizării solului şi al
dezvoltării planificate a oraşelor s-a afirmat către
sfârşitul sec. XIX, înlocuind concepţia anterioară
(dezvoltare radioccntrică) care se limita la proiectarea
unor mari edificii publice şi a celor mai importante căi de
comunicaţie care pornesc din nucleul originar al oraşelor.
Λ Antichitatea. La întemeierea unor noi oraşe, grecii au
adoptat un plan caracteristic, cu străzi care se inter-
sectau în unghi drept, în zone atât plane cât şi acci-
dentate; nucleul central al aglomerării urbane era agora
(piaţa comercială), înconjurată de porticuri. U. romană,
pentru a realiza dispunerea străzilor, a pieţelor, a tem-
plelor şi a forumurilor principale, s-a folosit de o plani-
metrie uniformă axată pe drumul de la nord la sud (cardo)
şi pe cel de la răsărit la apus (dccumanum) din schema
taberelor militare.
• Evul Mediu şi Renaşterea. Prin declinul Imperiului
roman, în oraşe s-a simţit lipsa unei autorităţi energice
care să impună scheme planimetrice antestabilite.
Numeroase oraşe lipsite de un studiu planimetrie au
apărut la intersecţia căilor comerciale şi la gura de vărsare
a fluviilor, deseori sub forma unei îngrămădiri spontane
de locuinţe în afara zidurilor unei mănăstiri, ale unor
castele sau oraşe antice, absorbindu-le treptat în noul
conglomerat creat. O dată cu Renaşterea, prin desco-
perirea perspectivei în artele figurative, a apărut
conştiinţa estetică a străzii ca „vedere" şi a pieţei ca
„entitate" şi nu ca o îngrămădire întâmplătoare de edi-
ficii. Răspândirea vechiului tratat de arhitectură al roma-
nului Vitruvius a inspirat, însă, crearea unei multitudini
de proiecte pentru „oraşe ideale", de obicei după sistemul
radiocentric (Palmanova, Sabbioneta, Granmichele).
• Revolufia industrială ţi urbanistica modernă. Feno-
menul crescând al urbanizării (v. oraş), determinat de
imigraţia în oraş a unor mase de ţărani nevoiţi să pără-
sească satele şi aflaţi în căutare de locuri de muncă, a
provocat la început crearea unor noi şi extinse aşezări
în cartierele vechi. S-au înmulţit, apoi, cartierele
URUGUAY
periferice lipsite de spaţii publice colective şi cu condiţii
locative sub orice critică. Pe de altă parte, proiectele
multor reprezentanţi ai socialismului utopic (R. Owen,
Ch. Fourier, C.-N. Ledoux), orientate în direcţia creării
la sate a unor comunităţi originale de locuit şi de pro-
ducţie, planificate până la ultimul detaliu, s-au dovedit,
în realitate, a fi doar tot atâtea eşecuri. Legea asupra
sănătăţii publice din 1848 în Anglia şi legea De Melun
din 1850 in Franţa, au pus la dispoziţia autorităţilor
orăşeneşti exproprierea, un instrument fundamental
pentru o planificare eficientă, în marile capitale
europene (începând cu Parisul din cel de-al Doilea
Imperiu) acest instrument a fost util pentru politica de
mari demolări care au permis reproiectarea în centrele
istorice a unor complexe monumentale, străzi largi
mărginite de arbori sau artere pentru degajarea traficului,
cartiere rezidenţiale luxoase, în timp ce categoriile
modeste ale locuitorilor erau împinse ulterior către
periferie, în ultimul deceniu al sec. XIX, E. Howard şi
T. Fritsch au elaborat ideea „oraşului grădină", tradusă
în practică, mai degrabă prin periferii-dormitoarc decât
prin locuinţe apte pentru o adevărată viaţă socială
autonomă. O evoluţie cu totul diferită au avut oraşele
în SUA: în timp ce centrul oraşelor, din ce în ce mai
degradat, era destinat celor mai umile şi marginalizate
straturi ale populaţiei, clasa mijlocie se extindea în
imense suburbia de mici vile pentru o singură familie.
• Ştiinţa urbanisticii. Aproximativ pe la 1910, u. a
devenit o disciplină autonomă. Afirmarea fundamentală
a principiilor u. din prima jumătate a sec. XX se afla în
Cana de la Atena, din 1933, elaborată de Congresul
Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM). Ideile
sale au inspirat proiectarea postbelică a oraşelor euro-
pene, de la new towns engleze la numeroasele „oraşe
satelit" scandinave.Tendinţele de azi ale culturii urba-
nistice, acordând atenţie calităţii vieţii, tind către recupe-
rarea identităţii specifice a tuturor formaţiunilor urbane.
Vezi şi : arhitectură; locuinţă, oraş; peisaj; revoluţie
industrială.
URSS, v. Uniunea Sovietică. U r u g u a y , s t a t î n
A m e r i c a d e S u d . S u p . : 176 215 km2. Pop. : 3
120 000 loc. Capii. : Montevideo. Limba: spaniola.
Relig.: catolică. Vecini: NE şi N Brazilia, V
Argentina, S Rio de la Plata, E Oceanul Atlantic.
Forma de stat: republică prezidenţială. Una dintre cele
mai mici ţări din America de Sud, apărută în urma luptei
pentru independenţă dintre statele mari cu care se
învecinează (Argentina şi Brazilia), omogenă ca
teritoriu, a fost, mult timp, considerată „Elveţia
America" datorită tradiţiei sale parlamentare solide (cu
un bipartitism între conservatorii din partidul bianco
şi liberalii din colorado), slăbită, totuşi, după război
din cauza posibilităţilor economice reduse.
1257
USCOCI
1516 J. Diaz de Sous explorează Rio del Plata.
1776 Cunoscut ca Banda Oriental, a fost anexat la
viceregatul spaniol de pe Rio del Plata.
1808-1828
Războaie de independenţă. J. Artigas, erou na-
ţional, scoate U. de sub controlul argentinian şi,
ulterior, brazilian. Prin tratatul de la Rio de Janeiro
(1828), este recunoscută independenţa U.
1831 Război civil care divizează ţara în blancos,
proprietari de terenuri, catolici.şi conservatori,
şi Colorados, liberali burghezi la care s-au ală-
turat imigranţii italieni şi francezi. Colorados
vor guverna continuu până în 1865.
1875-1886
Epoca militarismului: război contra Paraguayului.
1903 J. Baille y Ordonez pune capăt luptelor civile
şi începe o perioadă de progres, de reforme
sociale şi de modernizare a societăţii.
1934-1938
Regim dictatorial al lui G. Terra.
1938-1946
Democraţia este rcinstaurată de preşedintele
colorado A. Baldomir, cu sprijinul sindica-
telor, în timpul celui de-al doilea război mon-
dial, U. este, la început, neutră şi, apoi, se
alătură Aliaţilor.
1958-1966
Conservatorii, conduşi de B. Nardone, cuceresc
puterea: apar grupări de gherilă, dintre care se
remarcă lupamaros, active începând din 1962.
1971-1976
Alegerile îl aduc la preşedinţie pe conservatorul
J. M. Bordaberry Arocena: în cursul campaniei
împotriva tupamaros, militarii impun (1973)
dizolvarea partidelor politice şi a parlamentului.
Deschiderea ţării către capitalurile străine ( 1972)
şi înlăturarea treptată a barierelor vamale ( 1976).
1976 Armata îl obligă de Bordaberry să demsioneze
şi-l alege în locul lui pe A. Méndez: se accen-
tuează, ulterior, reprimarea membrilor opoziţi ei.
1985 Este ales ca preşedinte colorado, J.M. San-
guinetti, care instalează un guvern democratic
după 12 ani de dictatură militară.
1989 Partidul Naţional de centru-dreapta (bianco)
obţine majoritatea şi-l alege ca preşedinte pe
L. A. Lacalle Herrera.
1991 Aderarea la Mercosur.
Î994 Sanguinetti revine şi câştigă alegerile pe baza
unui program de luptă împotriva şomajului.
1996 O reformă electorală introduce sistemul ale-
gerilor primare.
1997 O nouă constituţie întăreşte puterile preşedintelui
în detrimentul parlamentului.
1258
uscoci, (sârbo-croată, uskok, transfug), nume dat ghe-
rilelor balcanice şi maghiare care, după înfrângerea
Ungariei (l 526) de către turci, au continuat lupta îm-
potriva ocupanţilor, fiind susţinuţi de Austria. Dedi-
cându-se pirateriei în Marea Adriatică, au provocat
războiul u., între veneţieni şi austrieci, în urma căruia
Austria s-a angajat să pună capăt activităţii u. ustaţl,
(croată, ustasa, răsculat), mişcare naţionalistă croată
înfiinţată în 1929 de A. Pavelic, cu puţin timp înainte
de instaurarea în Iugoslavia a semidictaturii regelui
Alexandru I care accentua dominaţia sârbă. Au fost
răspunzători de asasinarea regelui Alexandru la
Marsilia, în 1934. In timpul celui de-al doilea război
mondial, după ocupaţia nazistă, u. au obţinut crearea
unui stat croat independent, protejat de italieni şi de
germani, care a luptat împotriva partizanilor lui Tito
şi i-a exterminat sistematic pe evrei, în anii '60 şi '70,
u. s-au aflat la originea a numeroase atentate anti-
iugoslave.
uşilor deschise, politica, tendinţă în politica externă
din Extremul Orient, expusă de către secretarul de stat
american J. Hay în notele diplomatice trimise în toamna
anului 1899 principalelor puteri imperialiste care-şi
împărţiseră China în zone de influenţă: SUA cerea un
tratament vamal şi portuar egal pentru toate statele in
cauză.
U Thant, Sithu, om politic birmanez (Pantanaw 1909-
New York 1974). Şef al delegaţiei birmane la ONU
(1957), în 1961 a fost numit secretar general, în locul
lui D. Hammarskjold. U. a rămas în funcţie timp de zece
ani, împlicându-se în rezolvarea conflictelor din Cipru
(1963-1965 şi 1967), din Rhodesia (1967), a conflic-
telor arabo-israeliene şi a propus medieri intense în
problema războiului din Vietnam. 'Uthman, sau
Othman (Mecca cea 565-Medina 656), al treilea calif
musulman (644-656). Ginere al lui Mahomed, s-a
îngrijit de introducerea în Coran a revelaţiilor divine
ale lui Mahomed. A extins cuceririle arabe în Africa
de nord până în Tunisia şi a continuat ocuparea
Persiei. Tendinţa sa de a-şi favoriza propria familie
(Omeyyazi, v.) în ocuparea posturilor cheie din stat a
provocat nemulţumire şi o răscoală la Medina, prilej
cu care U. a fost ucis.
utilitarism, concepţie filosofică conform căreia scopul
acţiunilor umane este utilitatea pentru sine (plăcerea);
suma utilităţilor individuale ar realiza o utilitate maximă
pentru comunitate. U. a beneficiat de o formulare rigu-
roasă mai ales datorită englezului I. Bentham (1748-
1832), din a cărui operă a rezultat, în sec. XIX, o orien-
tare dată gândirii etice, politice şi economice liberal-
democratice foarte influentă în lumea anglo-saxonă. în
domeniul economic, u. şi-a găsit un loc important în
opera lui D. Ricardo, J.S. Mill, S.W. Jevons, A.C. Pigou.
UZBEKISTAN
utopie, termen (gr.: ou, nu, şi topos, loc) care definea
un loc ideal, inexistent. A fost folosit pentru prima
dată cu acest înţeles în titlul dat, în 1516, de Thomas
Moms faimoasei sale opere scrise pentru a descrie o
societate ideală. Pe această linie, începând cu Republica
lui Platon, mulţi gânditori au procedat la definirea unei
„u. pozitive" şi printre aceştia s-au aflat T. Campanella
şi F. Bacon, în sec. XVIII şi XIX, un puternic filon al
socialismului (v.) utopic (Babeuf, Fourier) a contrapus
un model ideal al societăţii de tip comunist, realităţilor
unor evolufii comuniste. Utopismul a fost criticat din
două puncte opuse de vedere: de Marx care i-a opus
concepţia comunismului ca proces real de eliberare a
clasei muncitoare şi de teoreticienii liberali, în sec.
XX, mai mulţi filosofi politici (E. Bloch, T.W.
Adorno) au reevaluat rolul utopiei, punând în lumină
funcţia acesteia de a stimula realizarea proiectelor
politice.
Utrecht, oraş capitală al provinciei cu acelaşi nume
din Olanda.
• PACEA DE LA U. (11.IV.1713-6.II.1715). Un
complex de tratate bilaterale semnate între Franţa,
Spania, Anglia, Olanda, Portugalia, Prusia şi Savoia
care au dus la încheierea războiului spaniol pentru
succesiune. Filip V de Bourbon a fost recunoscut rege
al Spaniei şi a semnat renunţarea pentru totdeauna la
orice pretenţie la tronul Franţei. Spania a cedat Angliei
Gibraltarul şi Minorca şi a pierdut teritoriile Sardinia,
Neapole, Stato dei Presidi, Milano, Ţările de Jos
spaniole, acestea fiind ocupate de împăratul Carol
VI de Habsburg. Franţa 1-a recunoscut pe George I de
Manovra ca rege al Angliei, a demolat fortificaţiile de la
Dunkerque, a cedat Angliei coloniile americane
Terranova, Acadia, golful Hudson şi St. Christopher
(Antile). Olanda obţine ca garanţie împotriva oricărui
atac din partea francezilor, formarea unei „bariere",
o linie defensivă de opt fortăreţe. Vittorio Amedeo
II a recuperat Savoia şi a obţinut Sicilia cu titlul de
rege şi Monferrato. Frederic I de Hohenzollern a fost
recunoscut rege al Prusiei, obţine Gelderland şi
cedează Franţei principatul Orange.
• UNIUNEA DE LA U. După constituirea Uniunii de
la Atras (6.1.1579) între provinciile catolice din Ţările
de Jos spaniole, provinciile protestante din Olanda,
Zeeland,
Utrecht, Gelderland, Overijssel, Vriesland şi Groningen
au semnat (23.1.1579) un pact de apărare reciprocă,
acesta aflându-se la baza Republicii Provinciilor Unite
care şi-a proclamat independenţa faţă de coroana
spaniolă (l581).
uzbeci, populaţie turcă din Asia Centrală care şi-a luat
numele de la Uzbek Han, una dintre căpeteniile
mongole ale Hoardei de Aur (1312-1340, v.). Stabiliţi
în Turkestan, în jurul anului 1500, au încercat să coboare
către Indus, dar au fost respinşi de perşi (1510) şi şi-au
schimbat direcţia, ajungând la nord de Amu-Daria,
unde au întemeiat hanatele din Buharà (trecute, apoi,
sub stăpânirea hanilor din Astrahan şi sub cea a mon-
golilor), Kiwa (1512-1920) şi Kokand (cea 1700-
1876). Până la cucerirea de către ruşi, dintre anii 1868
şi 1876, au constituit etnia dominantă în Asia Centrală.
U zb ek is ta n, stat din A si a Centr ală . Sup. :
447 400 km2. Pop.: 22 843 000 loc., din care 69 %
uzbeci. Capii. : Taşkent. Limba: uzbeca şi rusa. Relig. :
musulmană sunită. Vecini: V şi N Kazahstan, E
Kârgâzstan, S Tadjikistan şi Afghanistan, SV
Turkmenistan. Forma de stat: republică prezidenţială.
Fost centru politic al statelor musulmane uzbece (v.),
a fost supus de ruşi în sec. XIX. în 1917, s-a constituit
un guvern sovietic la Taşkent; în 1920, hanatele Kiwa
şi Buharà au fost transformate în republici populare
care, în 1924, au fost incluse în Republica Socialistă
Sovietică a U. în 1990, şi-a proclamat independenţa şi,
după dizolvarea URSS ( 1991 ), a aderat la CSI, reînnoind
mandatul prezidenţial al lui I. Karimov, lider al Parti-
dului Democrat al Poporului (noul nume primit de
partidul comunist). După ce şi-a anunţat intenţia de a
menţine o economie „orientată social", el a blocat curând
orice formă de opoziţie prin arestări, expulzări,
scoaterea în afara legii a partidelor şi mişcărilor, în
1994-1995, atât PDP cât şi Karimov au fost confirmaţi
prin plebiscit în rolul de conducători, bazându-se şi pe
o situaţie bună a economiei naţionale. Oarecare probleme
punea doar conjunctura negativă din anii 1996-1997,
când s-a înregistrat o prăbuşire a preţului la bumbac
(principala producţie naţională) şi a fost necesară o
creştere a cantităţii de grâu importate, în 1998 trupele
ruse au părăsit U. şi a început o colaborare militară
cu SUA.
1259

vaccinări, v. sănătate.
Valahia, regiune istorico-geografică a României de sud,
cuprinsă între Carpaţii meridionali şi Dunăre. Parte a
provinciei romane a Daciei (din sec. II), a fost locuită
de populaţii de limbă latină, vlahi sau valahi. Principat
autonom începând cu domnia lui Basarab ( 1330), cade
sub suzeranitate otomană. Contestată de către ruşi
turcilor (şi ruşilor de către austrieci), prin pacea de la
Paris, din 1856, a fost recunoscută principat autonom
sub suveranitate otomană; s-a unit, apoi (1859), cu
Moldova, moment favorabil pentru naşterea regatului
României (l 881).
Valdemar II cel Victorios (n.cca 1170-Vordingborg
1241 ), rege al Danemarcei ( 1202-1241 ). Urmaş la tron
al fratelui său, Knut VI, a cucerit Holstein, Hamburg şi
Lübeck. Obţine de la împăratul Frederic II teritoriile
germane de la nord de Elba şi supune Estonia şi Livo-
nia, convertindu-le la catolicism, în 1223, a fost, însă,
obligat să renunţe la partea de nord a Germaniei.
Valdemar IV Atterdag (n. cea 1320-m. 1375), rege al
Danemarcei ( 1340-1375). După ce şi-a extins dominaţia
peste sudul Suediei şi Gotland, a învins Hansa la
Helsingborg(1323). în 1346, a cedat Estonia Ordinului
cavalerilor teutoni şi, învins categoric de o coaliţie for-
mată din oraşele hanseatice, Suedia şi nobilimea rebelă
din Danemarca, a pierdut hegemonia asupra Mării
Baltice (pacea de la Stralsund, 1370). valdenzi,
mişcare de schimbare religioasă medievală, astăzi
devenită Biserica evanghelică de orientare
calvinistă, apărută în anturajul comerciantului din Lyon,
Pierre de Vaux - sau Valdus - (n. cea 1140-m. cea 1217),
care propovăduia idealul reîntoarcerii la sărăcia Bisericii
primitive. După succesul de care s-au bucurat în sudul
Franţei, v. au fost condamnaţi ca eretici de sinodul de la
Verona (1184) şi şi-au expus mai explicit doctrina:
susţineau egalitatea credincioşilor în cadrul Bisericii,
calitatea de preot bazată pe merit şi nu pe o consacrare
exterioară, dreptul laicilor de a ţine predici. Atacaţi de
două cruciade ( 1209,1487), au reuşit, totuşi, să-şi men-
ţină comunităţile în mai multe văi montane (în special
în Piemont), în Provence, dar şi în Germania şi Spania,
în 1532, au aderat la reforma protestantă. Noi persecuţii
s-au abătut asupra lor în sec. XVI şi XVII şi abia înce-
pând din 1848 au fost recunoscuţi oficial. Biserica
valdenză are cea 20 000 de credincioşi în Italia şi, în
1980, s-a unit cu Biserica metodista. Valere, Flavius
(Cibalae, Pannonia, 328-Adrianopol 378), împărat roman
(364-378). Numit coîmpărat (augustus) de către fratele
său Valentinian I, a primit în grijă partea răsăriteană a
imperiului. După ce a reprimat, între 365
şi 366, răscoala lui Procopius (care se declarase
împotriva confesiunii ariene a lui V), a intrat în con-
flict cu Persia pentru dominaţia asupra Armeniei, în
încercarea de a respinge invazia vizigoţilor în regiunea
de pe cursul inferior al Dunării, a suferit la Adrianopol
o înfrângere zdrobitoare şi a murit pe câmpul de luptă.
Valentinian I, Flavius Valentinianus (Cibalae,
Pannonia, 321-Brigetium, Pannonia, 375), împărat ro-
man (364-375). Proclamat de armată ca împărat, la
moartea lui lovian, i-a încredinţat partea de Răsărit
fratelui său Valens. Tolerant pe plan religios şi ostil
aristocraţiei, şi-a concentrat eforturile către apărarea
graniţelor occidentale, reuşind între 367 şi 374 să
oprească invazia alamanilor. Valentino, ducele, v.
Borgia, Cesare. Valerian, Publias Licinius Valerianus,
(Roma cea 190-Persia cea 260), împărat roman (253-
260). Proclamat împărat la moartea lui Trebonianus
Gallus, alături de care lupta împotriva lui Aemilianus, a
încercat să obţină bunăvoinţa Senatului prigonindu-i
pe creştini. După ce şi-a asociat la tron, ca august, pe
fiul său, Gal lienus, căruia i-a încredinţat partea de
Apus a imperiului, a condus personal războiul din
Orient împotriva persanului Şapur l, dar este capturat
de acesta, în 259, la Edessa, şi ucis în timp ce se afla
în captivitate. Valiani, Leo, istoric şi om politic italian
(Fiume 1909). închis (1928-1936) pentru activitatea
sa antifascistă şi comunistă, a ieşit din PCI în 1939 şi
a fost secretar al Partidului Acţiunii în Italia ocupată
de germani şi reprezentant al său în CLNAI. Deputat
în Adunarea Constituantă (l 946), din 1948, s-a dedicat
jurnalismului şi studiilor de istorie contemporană, în
1980, a fost numit senator pe viată. Dintre operele
sale: Venirea la putere a lui De Gasperi (1949);
Probleme de istorie a socialismului (1958);
Disolufia Austro-Ungariei (1966).
Valla, Lorenzo, umanist italian (Roma 1407-1457).
După câţiva ani petrecuţi la Neapole, la curtea lui
Alfonso de Aragon, în 1448 s-a întors la Roma unde a
deschis o şcoală pentru predarea retoricii, în opera sa
Despre falsa Donaţie a lui Constantin ( 1440), a demon-
strat falsitatea documentului de atestare a donaţiei lui
Constantin (v.) care legitima puterea temporală a papilor.
Valle d'Aosta, regiune autonomă din nord-vestul Italiei.
Se învecinează la V şi la NV cu Franţa, la N cu Elveţia,
la E şi la S cu Piemontul. Capitală a regiunii (şi a unicei
provincii) este Aosta. 500 î.Hr.
Regiunea este ocupată de populaţii celtice. 25
Este ocupată de romani care întemeiază Augusta
Praetoria (azi Aosta), sec. V d.Hr.
Dominaţia burgunzilor.

522 Face parte din regatul ostrogoţilor.
774 După o perioadă de dominaţie bizantină, trece
sub stăpânirea francilor.
904 Regiunea face parte din regatul Burgundiei.
1032 Umberto Biancamano, întemeietorul dinastiei
de Savoia, obţine titlul de conte de Aosta. 1191
Tommaso I de Savoia recunoaşte autonomia regiunii
(Carta dreptului la autonomie). Istoria ei devine cea a
Casei de Savoia, menţinându-şi permanent o anumită
autonomie. 1302 Ridicată la rangul de ducat, îşi
păstrează propriul parlament până în sec. XVIII.
1945 Puternica mişcare pentru autonomie şi pentru
ocrotirea drepturilor populaţiei francofone obţine
recunoaşterea teritoriului V. d'A. ca regiune autonomă:
primul preşedinte este F. Chabod. 1948 Devine
regiune cu statut special în cadrul Republicii Italiene.
Valletta, Vinario, industriaş italian (Sampierdareana,
Genova, 1883-Focette di Pietrasanta, Lucea, 1967).
Profesor de discipline economice, în 1920 a fost chemat
la FIAT (v.), devenind director general ( 1928), adminis-
trator delegat (1939) şi, în final, preşedinte (1946-
1966). A fost protagonistul reconstrucţiei fabricii şi al
marii sale extinderi din anii '50. în 1966, a fost numit
senator pe viaţă.
Valmy, bătălia de la, desfăşurată la 20.IX.1792 în
localitatea cu acest nume din departamentul francez
Mama, între trupele Franţei revoluţionare şi cele ale
prusacilor care au fost obligaţi să se retragă, renunţând
la invadarea Franţei.
Valois, dinastie care a domnit în Franţa din 1328 până
în 1589, ramură colaterală a Angevinilor (v. Angevini).
Valtellina, vale din Lombardia, pe cursul superior al
râului Adda, corespunzând actualei provincii Sondrio.
Disputată în Evul Mediu de episcopii din Coirà, ca şi
de seniorii din Como şi Milano, a fost cucerită, în
1335, de familia Visconti. Prin tratatul de la Teglio
( 1512), a fost cedată Ligii de la Grisons. Răspândirea
doctrinelor protestante a dus la apariţia în V. a două facţiuni
care aveau în frunte familia Planta (catolici, filospanioli)
şi familia Salis (protestanţi, filofrancezi). Tensiunea
interconfesională a culminat cu „masacrul sfânt"
{19. VII. 1620) în care au fost ucişi peste 600 de protestanţi.
Intervenţia Franţei, în cadrul Războiului de treizeci de ani
(v.), a provocat reacţia Spaniei şi, între 1621 şi 1637, V. a
fost ocupată, alternativ, de cele două puteri. Disputa
pentru V s-a încheiat (1637) prin recunoaşterea tutelei
cantonului Grisons. Anexată în 1815 regiunii Lombardo-
Veneto, a intrat în Regatul Italiei făcând parte din
Lombardia.
vamală, taxă, impozit indirect care priveşte transferul
de mărfuri dintr-un stat într-altul (v. vămi) sau comerţul
VANDALI
dintre comune sau zone ale aceleiaşi ţâri (taxă internă şi
de consum). Acest ultim tip de impozit, foarte des
întâlnit în trecut (în Roma antică, în epoca feudală şi
cea comunală) dădea dreptul autorităţilor locale să
obţină o taxă de tranzit. Taxa de consum s-a perpetuat
şi în sistemele fiscale moderne, grevând asupra
consumurilor (de ex., în Italia), până după al doilea
război mondial.
Van Artevelde, Jakob, om politic flamand (Gând cea
1285-1345). La începutul Războiului de o sută de ani,
a condus răscoala din Gând împotriva lui Ludovic de
Nevers, conte de Fiandra şi aliat al regelui Franţei, aliin-
du-se la rândul său cu Eduard III al Angliei. A militat
pentru o uniune a flamanzilor, dar a fost ucis într-o
răzmeriţă populară.
Van Buren, Martin, om politic nord-american (Kinder-
hook 1782-1862). Democrat, senator începând din
1821,1-a susţinut pe A. Jackson, devenind secretar de
stat în timpul mandatului acestuia ( 1829-1831 ) şi vice-
preşedinte. Ales preşedinte în 1836, a trebuit să facă
faţă unei crize economice dramatice şi şi-a pierdut din
popularitate, fiind învins de candidatul whig Harrison,
în 1840. L-a sprijinit pe Lincoln în timpul crizei sece-
sioniste din 1860-1861.
Van Diemen, Anthony, administrator olandez (Culem-
borg 1593-Batavia 1645). Guvernator general al Indiilor
olandeze (1636-1645), a extins influenţa acestora în
Malacca şi Ceylon, aflate deja sub stăpânirea portu-
ghezilor. Actuala Tasmanie, în momentul descoperirii
ei (1642), a fost numită „Ţara lui V. D.". Van Thieu,
Nguyen, v. Nguyen Van Thieu. Van Zeeland, Paul,
om politic belgian (Soignies 1893-Bruxelles 1973).
Lider al facţiunii catolice, a fost prim-ministru din 1935
până în 1937. Cu sprijinul socialiştilor, a urmărit să
realizeze un New Deal belgian. A luptat împotriva
mişcării filonaziste a rexismului, orien-tându-se spre o
politică externă de neutralitate. Exilat în Anglia în
timpul ocupaţiei germane din timpul celui deal doilea
război mondial, ca ministru de externe ( 1949-1954) a
fost unul dintre artizanii unificării europene. vandali,
populaţie aparţinând grupului germanilor din răsărit,
locuind, începând din sec. I pe coastele de sud ale
Mării Baltice, în urma presiunii exercitate asupra lor
dinspre est de către huni şi sarmaţi, in 406, v. au
trecut Rinul şi, după ce au traversat Galia, s-au stabilit
în Spania (409), obţinând din partea Romei recunoaş-
terea cuceririlor făcute (411). Sub domnia lui Genserie
(428-477), au invadat Africa (429) şi au întemeiat acolo
un regat, recunoscut de Roma ca stat fédérât (435) şi,
din 442, pe deplin autonom. Navigatori iscusiţi, v. şi-au
extins controlul asupra nordului Mării Mediterane,
cucerind Sardinia, Corsica şi Balearele. în 455 au jefuit
Roma. De credinţă ariană, i-au persecutat pe catolici.
1261
VANDERVELDE
Criza provocata în cadrul regatului de politica filocato-
lică a lui Ilderic (523-530), care a fost detronat de Ge-
limer (530-534), a facilitat intervenţia bizantinilor care,
sub conducerea lui Belizarie, au distrus regatul v. (534).
Vandervelde, Emile, om politic belgian (Ixelles, Bru-
xelles, 1866-BruxeIles 1938). Unul dintre fondatorii
Partidului Muncitoresc Belgian (l 885), a fost preşedintele
Internaţionalei a Il-a (1900-1918). La izbucnirea
primului război mondial, a acceptat să facă parte din
guvernul de unitate naţională. De mai multe ori ministru,
a fost nevoit să demisioneze ( 1937) pentru că susţinuse
guvernul republican în războiul civil spaniol. Vanoni,
Ezio, economist şi om politic italian (Mor-begno,
Sondrio, 1903-Roma 1956). De la poziţiile socialiste pe
care se situa în tinereţe a trecut la Democraţia
Creştină. A fost ministru al comerţului cu străinătatea
(1947), de finanţe (1948-1954) şi al bugetului ( 1954-
1956). în 1951, a realizat reforma impozitelor care
introducea obligaţia declarării anuale a veniturilor, în
1954, a elaborat Proiectul pe zece ani al evoluţiei locu-
rilor de muncă şi a venitului, prima încercare de planifi-
care economică naţională care a rămas, totuşi, neaplicată.
Vanuatu, stat arhipelag din Melanesia, în Oceania.
Sup.: 12 189 km2. Pop.: 160 000 loc., din care 97 %
vanutani. Capii.: Port Vila (pe insula Efate). Limba:
bislama (pidgin-english), engleza şi franceza (oficiale).
Relig.: protestantă (52 %), catolică (l 5 %). Locuite de
melanezieni, insulele V. au fost descoperite de
portughezi ( 1606), apoi explorate de englezul Cook,
care le-a botezat Noile Hebride (l 774). Colonizate de
britanici şi de francezi, în 1906 au devenit condominion
anglo-francez. Din 30.VII. 1980, sunt o republică inde-
pendentă în cadrul Commonwealthului britanic.
Vargas, Getulio Dornelles, om politic brazilian (Săo
Borja, Rio Grande do Sul, 1883-Rio de Janeirol954).
Guvernator al statului Rio Grande din 1928, în 1930 a
condus o rebeliune mutară victorioasă. Preşedinte provi-
zoriu din 1930 până în 1934, a inaugurat o perioadă
îndelungată de guvernare dictatorială pe baze populiste
(trabalhismo). In 1937 a promulgat o nouă constituţie
autoritară şi conservatoare (Estado Novo), după ce
dizolvase toate partidele, tn timpul regimului său poli-
ţienesc s-a înregistrat o dezoltare economică a Braziliei
şi chiar şi reforme sociale. Aliindu-se cu SUA în timpul
celui de-al doilea război mondial, la care a participat şi
un numeros contingent brazilian, a fost demis în 1945
printr-un pronunciamiento (referendum). Aflat în fruntea
Partidului Laburist, în 1950 a fost ales din nou ales
preşedinte al republicii, dar în 1954 s-a sinucis după ce
asupra guvernării sale, acuzată de corupţie, au început
să se facă simţite presiunile militarilor. variagi, sau
varegi, comunitate din rândul normanzilor (v.) care, în
sec. IX-X, din actuala Suedie, au ajuns la
1262
Marea Caspică şi la Marea Neagră în căutare de pradă
sau pentru face comerţ cu bizantinii, arabii şi cu
populaţiile din Asia Centrală şi din China. Din aseme-
nea colonii comerciale au apărut cnezatele Kiev şi
Novgorod care, în 882, au fuzionat şi a luat naştere
Rusia (v. Rusia).
Varşovia, capitala Poloniei. Reşedinţă a principilor de
Mazovia în sec. XIII, în 1526 oraşul a fost anexat
Poloniei, devenind capitala acesteia din 1596. Prin cea
de-a treia împărţire a Poloniei ( 1795), a fost cedat Pru-
siei. Ocupată de Napoleon în 1806, a devenit capitala
Marelui ducat al V. sub domnia lui Frederic August de
Saxonia. în 1815, prin Congresul de la Viena, o mare
parte din ducat a fost transformată în Regatul Poloniei
şi pusă sub control rusesc. V. era capitala regatului,
dar, după insurecţia din 1830, a rămas doar sediu al
guvernoratului. Ocupat de germani în timpul primului
război mondial, în 1919 oraşul a devenit capitala noii
Republici poloneze, în timpul celui de-al doilea război
mondial, aici a avut loc (IV. 1943) insurecţia împotriva
naziştilor declanşată de supravieţuitorii din ghetoul
în care fuseseră închişi sute de mii de evrei înainte de
a fi deportaţi în lagărele de exterminare. O a doua
insurecţie a fost declanşată de Armia Krajowa,
organizaţia naţionalistă din Rezistenţa poloneză (VIII-
X. 1944) înainte de sosirea trupelor sovietice: germanii
au distrus aproape în totalitate V, în timp ce sovieticii
au rămas impasibili pe poziţiile ocupate în apropierea
oraşului.
Varus, Publias Quinctilius, om politic roman (n. 46 î.Hr.-
Pădurea Teutoburgică 9 d.Hr.). între 6 şi 4 î.Hr. a
îndeplinit funcţia de legat în Siria şi a înăbuşit revolta
iudeilor declanşată la moartea regelui Irod. Trimis în
Germania (7 d.Hr.), prin guvernarea sa exagerat de dură
şi prin încercarea de a înlocui dreptul local cu cel ro-
man, a provocat răscoala condusă de Arminius; în lupta
care a urmat, romanii au suferit o înfrângere zdrobitoare
în Pădurea Teutoburgică şi V. s-a sinucis. Vasa,
familie regală suedeză care a domnit din 1523 până în
1654. După moartea lui Sten Sture, şeful facţiunii
populare ( 1520), Gustav Erikson V a urmărit detaşarea
Suediei de Danemarca şi a fost proclamat rege al Suediei
sub numele de Gustav I (1523-1560). I-au urmat la
tron Erik XIV (1560-1568), Johan III (1568-1592),
Sigismund III (1592-1599), Carol IX (1604-1611),
Gustav 11 Adolf (\6\ 1-1632), a cărui fiică, Christina
( 1632-1654), care s-a convertit la catolicism, a abdicat
şi s-a refugiat la Roma, lăsându-1 pe tronul Suediei pe
vărul său, Carol X. O dată cu ea s-a stins dinastia
suedeză. Prin Sigismund III, Mul lui Johan III, a luat
naştere ramura poloneză a dinastiei V. care va mai da încă
doi regi: Vladislav IV (1632-1648) şi loan II Cazimir
(1648-1668).
 VATICAN Π, CONCILIUL

CONCILIUL VATICAN II

l sesiune Alegerea membrilor celor zece comisii conciliare (largite conform compoziţiei stabilite de Curie):
(11.X-8.XII. 1962) discutarea proiectelor asupra liturghiei (se discută despre principiile reformei), asupra revelaţiei
(conciliul respinge textul pus la dispoziţie de comisia teologică, aceasta considerând egale
Scriptura cu tradiţia, ca izvoare ale revelaţiei) şi asupra Bisericii.

a ll-a sesiune Continuă examinarea proiectelor asupra Bisericii (colegiile episcopale, sinoadele episcopale) asupra
(29.IX-4,XI11963) episcopilor şi asupra ecumenismului. Sunt promulgate constituţia Sacrosanctum Concillium
asupra liturghiei (4.XII) şi decretul asupra comunicării sociale.

a lll-a sesiune Rediscutarea proiectului asupra Bisericii (capitolul despre .poporul lui Dumnezeu* este plasat
(14.IX-21.XI.1964) înaintea aceluia despre constituţia ierarhică şi despre diferitele componente ale Bisericii: Paul VI pune
înaintea acestor texte o .notă explicativă" care leagă doctrina asupra colegiilor de tradiţionala
doctrină asupra primatului papei), până la aprobarea constituţiei Lumen Gentium (21.XI) şi a decretelor
asupra ecumenismului şi asupra Bisericilor orientale catolice.

a IV-a sesiune Se discută proiectul asupra libertăţii religioase (care se va concretiza In declaraţia Dignitatis Humanae),
(14.IX-8.XII.1965) cel asupra locului Bisericii In lumea contemporană (temele muncii, culturii, politicii, păcii. Bisericii
sărmanilor): sunt promulgate decretele asupra episcopilor, asupra călugărilor, asupra pregătirii
clerului, precum şi declaraţiile asupra educaţiei creştine şi asupra raporturilor cu religiile necreştine
(28.X); este promulgată, după multe finisări, constituţia asupra revelaţiei divine, Dei Verbum, ca si
decretul asupra apostolatului laicilor (18.XI); sunt promulgate ultimele decrete (misiuni, preoţi, libertate
religioasă), împreună cu constituţia asupra Bisericii In lumea contemporană, Gaudium el Spes (7.X).
Mesajele conciliului către întreaga lume; .act de caritate" Intre Biserica de la Roma şi cele din Orient,
anulându-se excomunicarea reciprocă.
vasalitate, în Evul Mediu, raportul de dependenţă per-
sonală care lega un om liber de un senior printr-un
jurământ de fidelitate (v. feudalism) şi comporta ajutor
reciproc şi protecţie a vasalului din partea seniorului.
Vasile I (Adrianopol 812-886), împărat bizantin (867-
886). Dintr-o familie umilă, a fost asociat la domnie de
împăratul Mihail III, al cărui favorit a fost. înlătu-
rându-1 pe Mihail (867), a întemeiat dinastia mace-
doneană, care a domnit până în 1056, perioadă de maximă
înflorire a Imperiului bizantin. A respins atacurile
arabilor din Asia Mică şi a restabilit dominaţia bizantină
în sudul Italiei (cucerirea oraşului Tarante, 880).
Vasile II (n.957-m.l025), împărat bizantin (976-
1025). Punând capăt revoltelor nobililor de sub
conducerea lui Bardas Focas şi Bardas Sklcros (987-
989) a dus un război lung şi crud împotriva bulgarilor,
pe care i-a învins în 1014. S-a aliat cu Veneţia, a limitat
expansiunea arabă şi şi-a extins dominaţia înspre noi
teritorii în Georgia, Armenia şi Caucaz. Vasile cel
Mare, sfânt, părinte al Bisericii Orientale (Cezareea
cea 330-379). Urmaş al lui Eusebiu, în calitate de
episcop de Cezareea în Cappadocia, a luptat împotriva
arianismului, încercând stabilirea unei relaţii pozitive
între ortodoxia creştină şi cultura clasică. Regulile
sale, încă valabile, sunt la baza monahismului oriental
de rit grec.
Vâslii III (n.l479-m.l533), mare cneaz de Moscova
şi al „întregii Rusii" ( 1505-1533). Fiu al lui Ivan III şi
al Zoci Paleolog, a continuat politica de cuceriri a tatălui
său, anexând Pskov (1510), Reazan (1517), Novgorod
şi Starobud (1523). Războiul împotriva Lituaniei
(1514-1522) i-a adus stăpânirea asupra Smolenskului.
A susţinut ideea politică a Moscovei ca a treia Romă şi
protectoare a tuturor popoarelor ortodoxe. Vatican I,
Conciliul, convocat de Pius IX, a început la
8.X11.1869 în bazilica Sf. Petru din Vatican. A aprobat
constituţia dogmatică De fide catholica, prin care erau
condamnate panteismul, materialismul şi ateismul
(24.IV. 1870). Decizia principală a fost, însă, definirea
dogmei infailibilităţii pontifului când se exprima
ex cathedra asupra unor chestiuni de credinţă şi de
morală (l8.VII.1870). înainte de aprobare (533 de
voturi favorabile şi 2 împotrivă), 55 de episcopi „antiin-
failibili" s-au separat de Roma. Conciliul a fost suspendat
la 20.IX.1870 ca urmare a ocupării Romei de către
trupele italiene şi nu a mai fost închis oficial niciodată.
Vatican II, Conciliul, anunţat de loan XXIII (1.1959)
pentru o „actualizare" a patrimoniului ecleziastic în
raport cu modernitatea, s-a reunit la 11.X. 1962 şi a
lucrat în patru sesiuni, până la 8.XII. 1965, când a fost
declarat închis de noul papă Paul VI. Conciliu cu
adevărat universal datorită proporţiilor participării în
rândul episcopilor catolici ( 1860 preoţi), el a fost urmărit
şi de observatori din Bisericile separate. Concentrat
asupra Bisericii şi a conştientei misiunii sale, a aprobat
patru constituţii, nouă decrete şi trei declaraţii, desfă-
şurând o profundă activitate de înnoire ecleziastică:
din noul raport al credincioşilor cu Biblia şi cu liturghia
1263
VATICANULUI, CETATEA
a apărut un model de Biserică-comuniune (depăşind
imaginea juridică tradiţională) care a permis un „dia-
log" deschis cu societatea modernă. Vaticanului,
Cetatea, teritoriu al statului Sfântul Scaun, enclavă a
oraşului Roma (Sup. : 0,44 km2; Pop. : 750 loc.). A
apărut în 1929, ca urmare a Pactelor de la Lateran cu
statul italian ( 11 .II. 1929) care puneau capăt chestiunii
romane (v.). Imediat după încheierea tratatului,
papa Pius XI a emanat legea fundamentală a C.V.,
conform căreia papa este şeful suprem al Bisericii şi
suveran care define toate puterile în stat (legislativă,
executivă şi judiciară).
vatusi, sau baTuisi, grup etnic african din seminţia
hamitico-etiopiană şi de limbă bantu, prezentă în spe-
cial în Rwanda, Burundi şi Uganda. Caracterizaţi prin
statura înaltă şi pielea mai deschisă la culoare faţă de
populaţiile bantu, în cea mai mare parte păstori şi răz-
boinici emigraţi de pe podişul etiopian, în sec. XIV, se
suprapun peste agricultorii bantu, creând pe teritoriul
actualei Uganda regatul Kitara, dar trăind într-o stare per-
manentă de tensiune cu indigenii şi dând naştere, deseori,
unor ciocniri sângeroase (de ex. în Rwanda şi Burundi).
Vauban, Sébastien e Prestre de, inginer militar şi ma-
reşal francez (Saint-Léger 1633-Paris 1707). Colabo-
rator al lui Conde şi apoi al lui Mazarin, a condus mai
multe asedii din timpul războiului de devoluţie ( 1667-
1668). Numit de Ludovic XIV comisar general pentru
fortificaţii (1677), a proiectat şi executat un sistem de
construcţii defensive la graniţele răsăritene ale Franţei,
concepând o teorie a tehnicii fortificaţiei care a rămas
valabilă pe toată durata sec. XVIII. vămi, oficii publice
care controlează tranzitul de la graniţă al bunurilor şi
capitalului. Numele (în fr, it.) provine din arabul divan
(carte de socoteli, registru de soldaţi şi salariaţi etc.),
ajuns în ţările Occidentului, aflate sub dominaţie
musulmană (Spania, Portugalia, Sicilia) şi mai târziu
(sec. XII) în oraşele maritime a sfârşit prin a se
confunda cu instituţia vectigalia (impozite) care grevau
asupra comerţului încă din epoca romană. • Taxele
vamale medievale. Cele două tipuri principale de
impozit medieval asupra comerţului erau: cel de
tranzit (perceput la porţile oraşului, portaticum; la
debarcare ripaticum; la poduri şi încrucişări de drumuri)
şi cel de piaţă (impozit pe schimburi şi taxa de folosire
a stationes, a greutăţilor şi măsurilor publice). Aceste
impozite îi reveneau regelui, dar începând din epoca
carolingiană au constituit unul din obiectele cele mai
frecvente pentru concesionările regale şi imperiale
acordate latifundiarilor şi oraşelor, în comune, s-a
dezvoltat din ce în ce mai mult, din sec. XII, un adevărat
sistem vamal, chiar dacă a continuat să nu existe nici o
deosebire între v. de la graniţă şi taxa vamală internă;
încasarea păstra o valoare pur fiscală, cu scopul de a
1264
alimenta vistieria. Precursor al unei noi concepţii cu
privire la perceperea vamală a fost împăratul Frederic
II de Suabia, care în prima jumătate a sec. XIII a încercat
zadarnic să suprime numeroasele taxe interne şi să le
înlocuiască cu o unică v. de graniţă pentru regatul
Siciliei.
• Mercantilism ξι vămi. Monarhia engleză, încă din a
doua jumătate a sec. XIII reuşise să impună taxe la
intrarea şi ieşirea din regat prin porturi, în timp ce
restul Europei a trebuit să aştepte sec. XVII şi
răspândirea politicii mercantiliste, pentru ca principii
şi guvernele să-şi dea seama că sistemul vamal este
mijlocul cel mai eficient pentru a sprijini dezvoltarea
industrială şi îmbogăţirea propriei ţări. In 1775 a intrat
în vigoare un tarif vamal unitar pentru toate teritoriile
germane şi slave din Imperiul austriac, în Germania, în
1834 a fost instituită Zollverein (Uniunea vamală), care
cuprindea statele Confederaţiei.
• Relansareaprotecfionismului. După ce a fost depăşită
perioada liberului schimb din prima jumătate a sec. XIX,
criza de creştere a economiilor industriale din ultimele
trei decenii ale secolului a dus la o reluare generală a
unei politici protecţionistc rigide care a provocat, printre
altele, numeroase „războaie vamale" (de ex., între Italia
şi Franţa, 1887-1898). După primul război mondial,
încercarea de a preveni noi tensiuni internaţionale pe
frontul economic (Convenţia de la Barcelona din 1921 )
a fost zădărnicită de recesiunea din 1929: „blocuri" de
ţări vecine sau legate între ele din punct de vedere politic
îşi acordau privilegii comerciale reciproce,
excluzându-i pe străini. Printre puterile coloniale, mai
târziu, s-a răspândit tendinţa de a-şi crea sisteme
economice închise, bazate pe o strânsă colaborare între
ţara-mamă şi colonii şi pe închiderea vămilor spre exte-
rior.
• Iniţiative pentru reducerea barierelor vamale, în
perioada de după cel de-al doilea război mondial
tendinţa spre integrare economică mondială a făcut să
se renunţe la folosirea nediscriminată a restricţiilor
vamale pentru comerţ, în 1947 a fost constituit GATT
(v. Acordul general pentru tarife şi comerţ), cu scopul
de a liberaliza comerţul internaţional: la GATT au aderat
116 state, în cadrul său s-au desfăşurat mai multe reprize
de negocieri pentru revizuirile tarifare. La ultima,
aşa-numita Uruguay Round (1986-1994), s-a hotărât
transformarea GATT în Organizaţia Mondială a
Comerţului (WTO), care a intrat în funcţiune în 1995.
în acelaşi timp, s-au înmulţit în întreaga lume zonele de
liber schimb (APEC, 1989; ASEAN, 1967; ECOWAS,
1993; EFTA, 1960; Mercosur, 1991; NAFTA, 1994),
care şi-au găsit modelul în Comunitatea Europeană,
instituită în 1958, unde, în 1993, au fost abolite definitiv
barierele vamale.

vânătoare, una din activităţile cele mai vechi practicate
de către om. Scenele de vânătoare preistorice găsite în
unele peşteri pun în evidenţă armele folosite de oamenii
primitivi: pietre, beţe, iar din Paleoliticul superior,
praştii şi arcuri. O dată cu dezvoltarea păstoritului şi a
agriculturii, v. a început să piardă rolul de principală
activitate în scopul subzistenţei; reprezentările artistice
şi textele literare ale anticilor aduc mărturie însă că ea a
fost practicată în continuare chiar şi atunci când au
dispărut scopurile ei iniţiale, în Evul Mediu v. practicată
cu ajutorul păsărilor de pradă şi al câinilor a devenit un
aspect caracteristic al vieţii cavalereşti şi nobiliare. In
sec. XV şi XVI archebuzele şi puştile au înlocuit
tradiţionalele arme albe. în sec. XIX şi mai ales în
sec. XX activitatea de v. a devenit prin excelenţă o
practică sportivă. Relevantă pe plan economic şi
comercial a rămas v. animalelor cu blană, în ultimele
decenii ale sec. XX a început să se dezvolte - o dată cu
apariţia mişcării écologiste şi naturaliste - o atitudine
deosebit de sensibilă şi larg răspândită împotriva v.
Solicitate şi de opinia publică, numeroase state au
încercat să înfrunte problema reglementării v. prin
dispoziţii legislative specifice, vizând în mod special
protecţia speciilor rare sau ameninţate cu dispariţia cât
şi protejarea mediului natural. State şi organizaţii pri-
vate au creat parcuri naturale şi rezervaţii în care v. este
interzisă, în Italia constituţia din 1948 a atribuit
Regiunilor competenţa legislativă şi administrativă
asupra v. înfiinţarea primelor parcuri naţionale, în care
fauna este protejată datează din 1922 (parcurile Gran
Paradiso şi cel din Abruzzo). Vânătorii din Alpi
(Vânătorii de munte alpini), corp de voluntari
provenind din diferite regiuni italiene, comandat de
Garibaldi şi încadrat ca brigadă în armata piemonteză.
Organizată din 3 regimente de infanterie, un escadron
de cercetaşi şi o companie de carabinieri genovezi
brigada a luptat la S. Fermo, Laveno şi Varese. Prin
dizolvarea V. din A. a luat naştere brigada Alpi
(1.ΠΙ.1860).
vechi catolici, denumire a Bisericii autonome fondate în
1871 de catolicii germani care nu au acceptat dogma in-
failibilităţii pontificale, proclamată la Conciliul Vatican I.
Ideolog şi şef al mişcării a fost 1. von Döllinger. Comunităţi
cu episcopi proprii au luat fiinţă în Austria şi în Elveţia,
numărând astăzi circa 500 000 de credincioşi, în 1889,
prin Biserica jansenistă de la Utrecht, au înfiinţat Uniunea
de la Utrecht care este în comuniune cu Biserica anglicani
Revendicându-se de la tradiţia primilor creştini, îşi aleg
parohi şi episcopi, resping obligaţia celibatului pentru
preoţi, spovedania individuală, cultul sfinţilor. Vede,
texte vechi religioase (skr.: ştiinţă) indiene, ale căror
prime versiuni datează din 2000-1500 î.Hr;
considerate drept cea dintâi autoritate religioasă absolută
VENETO
a hinduismului, fiind inspirate direct de către Fiinţă
Supremă. Conţinând imnuri sacre, formule rituale şi
rugăciuni V. sunt împărţite în patru grupe: Rigveda
(Vedele imnurilor), Samaveda (Vedele melodiilor),
Yajurveda (Vedele sacrificiilor) şi Atharvaveda (Vedele
formulelor magice)
veliţi, în miliţiile romane, infanterişti cu armament uşor
(40 de oameni în fiecare manipul al legiunii) care aveau
rolul de a începe bătălia, dezorganizând formaţiunile
de luptă ale inamicului.
Venceslas I (Vaclav), (n. 1205-Beroun 1253), rege
al Boemiei (1230-1253). Fiul lui Ottokar (Otakar) I
Pfemysl, a dus o luptă îndelungată cu împăratul
Frederic II pentru a pune stăpânire pe ducatul Aus-
triei, încredinţat, în cele din urmă, fiului său, Ottokar
II. La curtea sa a încurajat dezvoltarea culturii şi a
poeziei.
Vendée, războaiele din, insurecţii monarhiste şi
contrarevoluţionare izbucnite (1793-1796,1799-1800,
1815) în departamentele de vest franceze Vendée,
Loire-Atlantique, Maine-et-Loire şi Deux-Sèvres.
Revolta populaţiei ţărăneşti împotriva guvernului re-
publican, la instigarea nobililor filomonarhici şi a
preoţilor ,.refractari", s-a declanşat după mobilizarea
în masă decretată de Convenţie (23.11.1793). „Armata
catolică şi regală", după ce a obţinut câteva succese, a
fost risipită la le Mans (23.XII.1793) de republicani.
Războiul civil a reînceput după debarcarea emigranţilor
monarhişti la Qiberon (VI. 1795); în 1796, generalul
Hoche, trimis de Directorat, a pacificat regiunea. Răs-
coale izolate, înăbuşite de Napoleon Bonaparte, s-au
mai înregistrat în 1799-1800 şi în 1815. Vendôme,
Louis-Joseph de Bourbon duce de, mareşal francez
(Paris 1654-Vinaroz 1712). în timpul războiului de
succesiune spaniolă, în 1705,1-a învins pe Eugeniu de
Savoia la Cassano, dar a fost, la rândul său, învins de
englezi la Oudenarde (1708); victoriile sale de la
Brihuega şi Villaviciosa (1710) i-au permis lui Filip V
să reintre în Madrid.
Veneto, regiune din nord-estul Italiei. Din punct de
vedere administrativ, este împărţită în provinciile
Belluno, Padova, Rovigo, Treviso, Veneţia (capitală),
Verona, Vicenza. 388 î.Hr.
Regiunea, locuită de neamuri ligure, rhaetice şi
venete, este ocupată de gali.
sec.IIIÎ.Hr.
Ocupaţia romană,
sec. I d.Hr.
Teritoriul este înglobat în a X-a regiune
augustană (Veneţia el Histria). Se dezvolta, în
special, municipiile Verona, Vicenza şi
Aquileia.
1265
VENETI
569 După invazia longobarda, V. este împărţit în
două zone: uscatul longobard (apoi franc); litoralul
legat de Bizanţ. sec. XI-XIII
Veneţia se dezvoltă, devenind un centru comercial.
Oraşele-comună din interiorul regiunii se aliază
împotriva lui Barbarossa şi a lui Frederic II. sec. XIV-
XV
Veneţia unifică regiunea cucerind oraşele: Treviso (
1389), Polesine şi, după 1402, Verona, Vicenza,
Padova, Feltre, Belluno, Bassano şi dobândind (
1420) provincia Friuli. sec. XVI-XVIII
Decadenţa republicii venele, provocată de războaiele cu
turcii şi de conflicte interne. 1797 Teritoriul Veneţiei
este cedat de Napoleon Austriei (tratatul de la
Campoformio). 1805 Regiunea intră în Regatul italic
creat de Napoleon. 1815 Prin Congresul de la
Viena, revine din nou Austriei, în cadrul regatului
Lombardo-Veneto. 1848-1849
Eşuează insurecţia care fondase Republica Venetă.
1866 După al treilea război de independenţă, V. este
anexată (prin plebiscit) la Regatul Italiei,
vcneţi, vechi popor indoeuropean venit în Italia de
nord în jurul anului 1200 î.Hr. şi stabilit între Alpi şi
văile de pe cursurile inferioare ale râurilor Adige şi
Pad. Centrele lor urbane cele mai importante au fost
Este şi Adria, la capătul rutei comerciale greceşti din
Marea Adriatică. Aliaţi ai romanilor în al doilea război
punic (218-202 î.Hr.), v. au primit, după războiul alia-
ţilor (91-88 î.Hr.), un statut social asemănător cu cel
din coloniile latine. Pe teritoriul lor a fost întemeiată,
în 183 d.Hr., colonia Aquileia. Veneţia, oraş fondat
pe insulele din Laguna Venetă prin stabilirea aici a
unor mari grupuri de refugiaţi în urma recuceririi de
către bizantini a teritoriilor ocupate de ostrogoti (535-
553) şi a invaziei longobarde (569). în sec. X a avut
loc o consolidare a instituţiilor, aceasta ducând la
sporirea autorităţii dogelui (ducelui), funcţie existentă
încă din sec.VII cu caracter electiv şi viager, dar nu
ereditar.
m Ascensiunea Veneţiei, în sec. XI, V. obţine controlul
asupra coastelor Istriei şi Dalmaţiei, stabilind raporturi
comerciale intense cu Orientul. Ezitarea iniţială faţă de
cruciade, datorată temerii de a nu dăuna raporturilor cu
Orientul, s-a transformat curând în implicare, luând
cunoştinţă de avantajele pe care rivalele sale, Genova
şi Pisa, începuseră să le aibă de pe urma prezenţei unor
formaţiuni statale creştine în Orientul Mijlociu, stfel
încât, în sec. XII, flotele veneţiene au intervenit la laffa,
1266
Sidon şi Tyr. Conjunctura cea mai favorabilă, însă,
pentru economia V. a apărut o dată cu cruciada a IV-a,
în timpul căreia doge era Enrico Dandolo. După cuce-
rirea Constantinopolului ( 1204), cruciaţii au creat Impe-
riul latin din Orient, sub protecţie veneţiană. Puterea
sa în creştere a pus V. pe picior de război cu rivala sa
Genova, întregul secol XIII a fost marcat de ciocniri
între cele două republici maritime. V. a mai suferit şi
înfrângeri grave, printre care pierderea poziţiei favorabile
pe care o deţinea la Constantinopol ( 1261 ) şi înfrângerea
de la Curzola (1298) din lupta cu genovezii. Duelul
dintre V. şi Genova s-a mai calmat parţial în 1299 (pacea
de la Milano) şi s-a încheiat definitiv abia după un secol,
prin războiul din Chioggia ( 1378-1381 ) şi tratatul de la
Torino, prin care Genova se retrăgea din Marea Adriatică.
• Instituţiile orăşeneşti. In cursul sec. XIII, s-a siste-
matizat organizarea socială şi politică oligarhică a V,
prin aşa-numita „serrata", restrângerea numărului de
membri ai Marelui Consiliu (1297): puterile acestei
magistraturi supreme au fost sporite, a crescut numărul
membrilor proveniţi din familiile patriciene, dar, în
acelaşi timp, a fost barat accesul unor noi grupuri fami-
liale. Alături de Marele Consiliu, în cursul secolului s-au
mai consolidat şi alte instituţii, unele dintre ele fiind
create anterior (Micul Consiliu executiv; Quarantia,
colegiu judiciar suprem, şi Senatul) altele noi, cum era
Consiliul celor Zece, având sarcina supravegherii şi
represiunii interne după complotul popular al lui Baia-
monte Tiepolo, din 1310.
• Expansiunea pe uscat. Puternică datorită unui aparat
eficient de guvernare şi eficienţei sale economice şi
comerciale, V. a început să se extindă şi spre interiorul
uscatului (aşa-numitul terra/erma) constituind, între
sec. XIV şi XVI, un stat întins, cuprinzând, în culmea
expansiunii sale, teritoriile actualului Triveneto, partea
de răsărit a Lombardie! (cu Bergamo, Brescia şi
Cremona), Polesine, riviera regiunii Romagna şi Istria,
în această continuă expansiune, veneţienii au avut de
luptat în primul rând cu senioriile din oraşele venele,
şi, mai apoi, cu mai puternica familie Visconti.
Momentul întinderii maxime a limitelor veneţiene, între
1495 şi 1509, a coincis şi cu începutul decadenţei V. ca
stat de uscat: celelalte state italiene. Imperiul şi Franţa
s-au coalizat în Liga de la Cambrai şi i-au zdrobit pe
veneţieni la Agnadello ( 1509), punând capăt ambiţiilor
lor de noi cuceriri teritoriale.
• Conflictul cu turcii fi decăderea. Destul de curând,
V. a trebuii să reacţioneze la ameninţarea Imperiului
otoman, în ciuda câtorva viclorii răsunătoare, ca aceea
de la Lcpanto ( 1571 ), nu a reuşit să evite o lentă dar
continuă erodare a posesiunilor sale teritoriale în Marea
Egee şi Marea Adriatică: în 1569, a pierdui Ciprul; în
1669, după un război de uzură, Creta; Moreea, recucerită

în 1684, a fost definitiv pierdută în 1718 (pacea de la
Passarowitz). în sec. XVII, decizia de a judeca în
tribunalele sale civile doi preoţi, pentru delicte de drept
comun, a adus V. în conflict cu papa Paul V care a
pronunţat interdicţia asupra V. (1606-1607). Declinul
lent, provocat şi de schimbarea rutelor comerciale din
Marea Mediterană în Oceanul Atlantic, a devenit
inexorabil în sec. XVIII, în 1797, Napoleon a cucerit-o
şi, prin tratatul de la Campoformio, a cedat V. şi mare
parte din teritoriul venet Austriei, în timp ce Bergamo şi
Brescia treceau la Republica Cisalpina. După Congresul
de la Viena (1815), V. a devenit una dintre cele două
capitale ale Regatului Lombardo-Veneto, între 1848 şi
1849, răsculată împotriva guvernării de la Viena, V. a
proclamat din nou republica şi, sub conducerea lui D.
Manin şi N. Tommaseo, a rezistat timp îndelungat ase-
diului austriac. De la încheierea celui de-al treilea război
de independenţă, în 1866, face parte din Regatul Italiei.
Bibliografie: F.C. Lane, Storia di Venezia, tr. it. Einaudi,
Torino 1978.
V e n e z u e la , st a t d in A m e r i c a d e Su d . S up .
912 050 km2. Pop.. 21 646 000 loc. Capii.: Caracas.
Limba: spaniola. Retig.: catolică. Vecini: N Marea
Analelor, NE Oceanul Atlantic, V Columbia, S Brazilia,
E Guyana. Forma de stat: republică federală de tip
prezidenţial.
Neglijată in timpul colonizării spaniole, V. şi-a găsit în
petrol bazele unei dezvoltări economice solide şi ale
unei vieţi sociale bine organizate abia în sec. XX.
1498 în timpul celei de-a treia călătorii, C. Columb
descoperă V. 1806 Prima insurecţie,
condusă de F. de Miranda,
împotriva guvernării spaniole. 1811 Prima
declaraţie de independenţă. 1819 Eliberarea regiunii
Nueva Grenada de către S. Bolivar, care devine
preşedinte al Republicii Marea Columbie.
1830 Moartea lui Bolivar şi secesiunea V.
1864-1870
Constituţie federală introdusă de G. Blanco urmată
de războiul civil dintre federalisti şi conservatori (
1866-1870). 1902-1903
Caudillo C. Castro rezistă unei blocade maritime a
Germaniei, Marii Britanii şi Italiei care cer plata
împrumutului acordat V. începe să scadă influenţa
europeană în favoarea celei nord-americane. 1908-
1935
Dictatura personală a lui J.V. Gomez care co-
incide cu boom-v\ petrolului. Mare influenţă a
întreprinderilor americane şi ascensiune rapidă
a clasei sociale mijlocii.
VENEZUELA
1941-1947 R. Betancourt fondează Partidul Acţiunii
Democratice şi, cu ajutorul tinerilor ofiţeri,
demite guvernul lui I. Medina Angarita ( 1945).
Susţinut de preşedintele R. Gallegos, iniţiază
diferite reforme liberale şi impune regula
fifty-fifty (împărţire egală a profiturilor) pentru
companiile petrolifere străine ( 1947).
1948 Lovitură de stat a conservatorilor împotriva
Congresului care vrea să voteze o lege agrară
de reîmpărţire a terenurilor agricole.
1952-1958
Dictatura lui M. Perez Jimenez.
1958-1964
COPEI (Comitetul de Organizare Politică Elec-
torală Independentă) democrat-creştin, junta
patriotică fondată în exil, în 1957, şi Acţiunea
Democratică (AD) il demit pe Perez Jimenez.
Este reales preşedinte Betancourt ( 195 8-1964)
care încearcă să ducă o politică socială de stânga
prin care să exploateze şi să apere „miracolul
economic" venezuelean.
1964-1969
Preşedinţia lui R. Leoni care consolidează eco-
nomia. Acţiuni teroriste de factură castristă.
1969-1974
Preşedinţia lui R. Caldera Rodriguez din
COPEI, care înfăptuieşte naţionalizarea indus-
triei flerului şi a petrolului.
1974-1979
Preşedinţia lui C. Andres Perez, din AD; re-
luarea relaţiilor diplomatice cu Cuba, întrerupte
în 1962.
1979-1984
Preşedinţia lui L. Herrera Campins, din COPEI:
deteriorare a raporturilor cu Cuba şi cu Nica-
ragua sandinistă.
1984-1989
Preşedinţia lui J. Lusinchi (din AD): dificultăţi
din cauza scăderii preţului petrolului; puternice
manifestaţii sociale.
1989 Preşedinţia lui C.A. Pérez, cu o raţionalizare a
economiei după sistemele liberului schimb.
1993 Demisia forţată a lui Perez, acuzat de corupţie
(va fi arestat în 1994 şi condamnat în 1996).
Noile alegeri, desfăşurate într-un climat de tensiu-
ne (provocată şi de dificultăţile économico-sociale
în creştere) îl aduc la preşedinţie, după douăzeci
de ani, pe social-creştinul R. Caldera Rodriguez.
1994 Pentru a face faţă crahului financiar, Caldera
impune un control drastic asupra ratei de
schimb valutar şi asupra preţurilor.
1996 Sectorul petrolier, naţionalizat în 1974, este
din nou deschis companiilor străine. Politica
1267
VENIZELOS
 de austeritate dusă de Caldera provoacă un val
de greve şi de proteste, dar permite obţinerea
unor împrumuturi internaţionale de 3 miliarde
de dolari.
1997 încetinirea procesului de pri vatizare a întreprin-
derilor şi a serviciilor publice face ca un nou
împrumut de la FMI să devină problematic.
1998 Alegerile parlamentare marchează declinul
celor două partide tradiţionale.
1999 Noul preşedinte H. Chavez, pregăteşte o nouă
constituţie.
Venizelos, Eleutherios, om politic grec (Chania, Creta,
1864-Paris 1936). Şef al insurecţiei pentru indepen-
denţă din Creta împotriva dominaţiei otomane ( 1897),
a devenit prim-ministru grec din 1910 şi, prin războaiele
balcanice (1912-1913), a obţinut extinderi teritoriale
importante. Susţinător al intervenţiei în primul război
mondial alături de Mica înţelegere, a intrat în conflict
cu regele Constantin I, germanofil şi neutralist, şi a
format la Salonic un guvern disident (X. 1917), obligân-
du-1 pe suveran să abdice (VI. 1917). în dorinţa de a
realiza „Marea Ide.e" (reunirea tuturor grecilor), după
război a atacat (VIII. 1920) Turcia lui Remai, dar a
suferit o înfrângere categorică. Exilat după referendumul
prin care era reinstaurata monarhia şi Constantin I re-
venea la tron (XII. 1920), a fost, din nou, prim-ministru
în noua republică (1928-1932). V. a dus o politică de
bune raporturi cu Italia lui Mussolini, în 1935, după o
tentativă eşuată de secesiune a insulei Creta, a plecat
în exil la Paris.
Ventotene, Manifestul de la, redactat de A. Spinelli şi
E. Rossi în prima jumătate a anului 1941, la Ventotene,
unde fuseseră trimişi cu domiciliu forţat pentru activitatea
lor antifascistă. Este considerat manifestul de fondare a
mişcării federaliste europene (v. europeism). Venturi,
Franco, istoric italian (Roma 1914-1994).
Antifascist, a aderat la mişcarea Justiţie şi Libertate şi
a participat Ia Rezistenţă ca membru în Partidul
Acţiunii. Primele sale studii se opresc asupra epocii
Iluminismului căruia i-a dedicat, mai târziu, opera sa
principală: Secolul al XVIl-lea reformator (5 volume,
1969-1989). S-a dedicat, de asemenea, şi istoriei ruse
(Populismul rusesc, 1952; Mişcarea decembristă fi
fraţii Poggio, 1956).
Vercelli, oraş italian din Piemont, capitală, din 1927, a
provinciei cu acelaşi nume. Aşezare celtică, a fost cucerit
de romani în sec. III î.Hr. Sediu episcopal (sec.IV d.Hr.),
a devenit ducat longobard şi comitat carolingian, pentru
a se ridica la rangul de comună în sec. XI, făcând parte
din Liga lombarda. A fost ocupat de seniorii din familia
Visconti (1335) şi, în 1427, cedat principilor de Savoia.
Vercingetorix, conducător militar gal din tribul
arvernilor (n.cca 82-Roma 46 î.Hr.), a condus răscoala
1268
din 52 împotriva Romei şi a repurtat victorii
zdrobitoare asupra lui Caesar, până când a fost asediat
la Alesia şi nevoit să capituleze. Ţinut 6 ani prizonier
la Roma, a fost în cele din urmă executat. Verdun,
oraş din nord-estul Franţei.
• TRATATUL DE LA V., încheiat în august 843 între
Carol cel Pleşuv, Lothar şi Ludovic, fiii împăratului
Ludovic cel Pios. Prevedea că lui Lothar îi vor reveni
Lotha-ringia şi Italia, ca şi titlul de împărat al Sfântului
Imperiu Roman, lui Carol cel Pleşuv teritoriul de la vest
de linia Escaut-Ron (teritoriul actual al Franţei) şi lui
Ludovic Germanicul regiunea de la est de Rin
(teritoriul actual al Germaniei).
• BATAI.IA DE LA VERDUN., din primul război
mondial, când germanii au declanşat atacuri repetate
(21.11-18.XII.1916) asupra sectorului fortificat al V,
punct cheie al sistemului defensiv francez. Rezistenţa
înverşunată a francezilor a transformat bătălia
într-o confruntare de uzură (pierderi: 360 000
francezi şi 340 000 germani).
Verona, oraş italian din partea vestică a regiunii Veneto,
pe cursul inferior al râului Adige, capitală de provincie.
Locuită la început de rhaeţi, euganei şi celti, supusă de
Romain 89 î.Hr., a fost ocupată de ostrogoti! lui Theodoric
care au obţinut aici o victorie decisivă asupra lui Odoacru
(489 î.Hr). A devenit, apoi, ducat longobard şi marcă a
regatului carolingian, iar în sec. X şi XI s-a aflat în sfera
de influenţă germană. Oraş liber din 1107, s-a aflat de
partea împăratului Frederic I Barbarossa până în 1164,
după care s-a aliat împotriva acestuia cu Liga lombarda
( 1167). Din 1227 până în 1259, s-a aflat sub senioria lui
Ezzelino da Romano şi, din 1262, sub cea a familiei
Della Scala. Cucerită pentru scurt timp de familia
Visconti, a trecut sub dominaţia Veneţiei în 1405,
rămânând astfel până în 1796. Ocupată de armata
napoleoniană, s-a răsculat (Pastele Veronez, 1797). Prin
tratatul de la Campoformio (1797) a trecut, împreună
cu întrega regiune Veneto în stăpânirea Austriei.
• CONGRESUL ce LA V. S-a desfăşurat în octombrie-
noiem-
brie 1822 între împăraţii Austriei şi Rusiei, regele Prusiei,
suveranii italieni (cu excepţia papei), primul ministru
britanic, pentru a examina situaţia creată în Europa
după mişcările liberale din 1820-1821. Chestiunea spa
niolă şi cea greacă au fost considerate, până la urmă,
cele mai importante, dând Franţei mandatul de a inter
veni în Spania (cu aceasta ocazie s-a petrecut ruptura
definitivă dintre Marea Britanic şi Sfânta Alianţă) şi
decizând evacuarea trupelor turceşti din Moldova şi
din Ţara Românească. Pentru Italia, a fost decisă retra
gerea austriecilor din Piemont (după urcarea pe tron a
lui Carlo Felice) şi, parţial, din Neapole.
• PROCESUL DE LA V. Intentat de un tribunal al
Republicii
Sociale Italiene (8-10.1.1944) împotriva celor 19 con-

ducători fascişti care, în şedinţa Marelui Consiliu din
24-25. VII. 1943 votaseră împotriva lui Mussolini. Toţi
au fost condamnaţi la moarte ( 13 în contumacie) iar cei
prezenţi, cu excepţia lui Cianetti care retractase totul,
au fost împuşcaţi la 11.1 (Ciano, De Bono, Goliardi,
Mannelli, Pareschi).
Verrazzano, Giovanni da, explorator italian (Florenţa
1485-Oceanul Atlantic 1528). Trimis de Francise I al
Franţei, în 1523-1524 a explorat coastele Americă de
Nord ale actualei Georgii până în Terranova şi, în spe-
cial, regiunea din estuarul râului Hudson, în căutarea în
nord-vest a unei treceri spre Asia. Plecat din nou, în
1528, de data aceasta către Brazilia, a pierit în timpul
traversării Atlanticului.
Verri, Pietro, scriitor şi om politic italian (Milano 1728-
1797). A fost unul dintre principalii reprezentanţi ai
iluminismului italian, promotor al societăţii iluministe
„dei Pugni" şi, împreună cu fratele său, Alessandro,
fondator al periodicului „II Caffè" ( 1764-1766). A deţi-
nut funcţii administrative importante în Lombardia
ocupată de austrieci, ieşind în evidenţă prin activitatea
sa reformatoare. Dintre scrierile sale: Meditaţii asupra
economiei politice (1771), Observaţii asupra torturii
(1776), Istoria oraşului Milano (1783-1785).
Versailles, oraş francez din apropierea Parisului, şi-a
datorat dezvoltarea deciziei lui Ludovic XIV de a-şi
stabili aici reşedinţa (1682) într-un palat care a devenit
cea mai fastuoasă curte regală din Europa. De fapt
capitală a Franţei, în 1789 a găzduit adunarea Stărilor
Generale prin care a început Revoluţia franceză, în
octombrie 1789, Ludovic XVI a fost obligat să se mute
împreună cu curtea regală la Paris, în 1837, Ludovic
Filip a transformat reşedinţa regală într-un muzeu. La
18.1.1871, Wilhelm I al Prusiei a fost proclamat împărat
al Germaniei în palatul regal din V. • TRATATELE
DE LA V.
l .V. 1756 Tratat de alianţă între Franţa şi Austria; pro-
vocat de tratatul anglo-prusac de la Westminster ( 16.1),
schimba politica externă a Franţei, până arunci aliată
cu Marea Britanic.
3.IX. 1783. Tratat de pace între Franţa şi Marea Britanie
la sfârşitul războiului american de independenţă. Franţa
obţinea teritorii în Marca Caraibilor şi restituirea bazelor
din Senegal şi India.
28.VI. 1919. Tratat de pace după primul război mondial
între Germania şi puterile învingătoare. Textul, elaborat
de 52 de comisii de experţi, a fost aprobat de comitetul
format din şefii de stat şi de guvern din SUA (Wilson),
Marea Britanie (Lloyd George), Franţa (Clemenceau),
Italia (Orlando) şi impus Germaniei, care 1-a considerat
un diktat. Germania pierdea un teritoriu de 75 000 km2
cu 7 miloane de locuitori şi toate coloniile încredinţate
cu mandat de administrare puterilor învingătoare: ceda
VESPASIAN
Franţei Alsacia şi Lorena; Belgiei Eupen, Malmédy şi
Moresnet; Poloniei Poznan şi o parte din Prusia Occi-
dentală; vor avea loc plebiscite în regiunea Saar (după
15 ani de administrare de către Societatea Naţiunilor),
în Schleswig, în Silezia Superioară şi în Prusia Orientală;
Danzigul devenea oraş liber. Armata şi marina
Germaniei erau reduse la 115 000 oameni, fără arme şi
nave moderne şi fără aviaţie; Renania era demilitarizată
şi ocupată temporar de învingători. Obligată să se recu-
noască vinovată de declanşarea războiului, Germania
se angaja să plătească reparaţii a căror valoare urma să
fie stabilită ulterior (între timp, trebuia să depună un
avans enorm de 20 de milarde mărci-aur). în prima sa
parte, tratatul conţinea statutul Societăţii Naţiunilor.
Verwoerd, Henrik Frensch, om politic sud-african
(Amsterdam 1901-Cape Town 1966). Sociolog, mi-
nistru pentru afacerile interne (1950), a fost principalul
teoretician al apartheid-u\\i\. Ca prim-ministru (1958),
a aplicat politica bantustanelor (state-ghetou care urmau
să aibă jurisdicţie asupra întregii populaţii de culoare);
a scos Africa de Sud din Commonwealth şi a proclamat
republica ( 1961 ). A fost asasinat în timpul unei şedinţe
a parlamentului.
Verzi, termen generic care denumeşte mişcările şi
formaţiunile politice de protejare a mediului (v. eco-
logism). în 1990 erau prezenţi oficial în 16 ţări. Multe
dintre ele au obţinut succese electorale importante în
anii '80 în diferite ţâri din lumea industrializată (Ger-
mania, Olanda, Belgia, ţările scandinave, Italia şi Franţa),
pornind de la critica aspră a modelului de dezvoltare
economică industrialiste (opoziţie faţă de energia
nucleară, de tehnologiile „grele", cererea de a se aborda
într-o manieră nouă problema deşeurilor şi a poluării
mediului). Prima formaţiune de acest fel s-a afirmat în
Germania (Die Grünen, candidată în alegeri începând
din 1979), în timp ce în Italia din rândul asociaţiilor
écologiste au apărut, către jumătatea deceniului '80,
mai multe liste electorale şi grupări politice, aliate
temporar cu grupuri din noua stângă extraparlamentară
şi cu pacifiştii.
Vespasian, Titus Flavius Vespasianus, (Rieti 9-Roma
79), împărat roman (69-79). Dintr-o familie de cavaleri,
a făcut carieră sub Claudius, în 63, a fost numit pro-
consul al Africii şi, în 67, a primit comanda extraordinară
să înăbuşe răscoala iudeilor. La moartea lui Nero, îi
recunoaşte mai întâi pe Galba şi, mai apoi, pe Otho,
dar când acesta din urmă s-a sinucis, a luat decizia, în
înţelegere cu guvernatorul Siriei, Mucianus, să plece în
marş asupra Italiei, în 69, după ce Vitellius a fost învins
la Cremona de Antonius Primus, care comanda în
numele său legiunile de la Dunăre, V. a fost recunoscut
împărat de Senat, în 70, a ajuns în Italia. Politica sa a
fost axată pe problema consolidării finanţelor imperiale
1269
VECERNIILE SICILIENE
şi a disciplinei din armată. V. s-a preocupat pentru
întărirea frontierelor, mărind numărul de legiuni încar-
tiruite în Siria şi ludeea şi anexând nordul Britannici.
La moartea sa, fiul său, Titus, a devenit împărat.
Vecerniile siciliene, insurecţie populară împotriva
dominaţiei angevine, izbucnită la Palermo la ora vecerniei
din 30.111.1282. Propagată rapid în toată Sicilia, a dus
la părăsirea insulei de către suveranul de Anjou. Aceasta
i-a dat ocazia lui Petru de Aragon ca, sprijinit de Veneţia,
Genova şi de împăratul bizantin Mihail Paleologul, să
ocupe Sicilia. Războiul declanşat între Angevini şi Arago-
nczi (războiul Vecerniilor) a durat mai mulţi ani fără a se
ajunge la victoria vreunei dintre părţi şi s-a încheiat prin
pacea de la Caltabellotta (31 .VIII. 1302). Sicilia a fost
ocupată de Frederic de Aragon, fiul şi urmaşul la tron al
lui Petru III, la moartea căruia ar fi trebuit să fie redată
Angevinilor. Aragonezii, însă, n-au respectat prevederile
tratatului şi şi-au menţinut dominaţia asupra insulei.
Vespucci, Amerigo, navigator italian (Florenţa 1454-
Sevilla 1512). A explorat pentru Spania coastele vene-
zuelene şi braziliene şi un braţ al Amazonului (1499-
1500); într-o călătorie ulterioară, în serviciul coroanei
portugheze ( 1501 -1502) a explorat o porţiune de coastă
a Braziliei aproape de strâmtoarea descoperită, mai
târziu, de Magellan. S-a convins că se găsea în faţa
unui continent necunoscut, pe care 1-a numit „Lumea
Nouă", dar care, începând din 1507, s-a numit, în
onoarea lui, „America".
Vicenza, ora? italian din Veneto, capitală de provincie.
Fondat de veneţi, municipiu roman din 49 î.Hr., a fost
cucerit de longobarzi, care au făcut din el capitala du-
catului lor, şi apoi de franci. Comună liberă din 1110, a
făcut parte din Liga veroneza împotriva împăratului
Frederic I Barbarossa ( 1164). Guvernată de seniori din
familia da Romano şi intrată sub dominaţia Padovei
(sec. XIII), s-a aflat, în sec. XIV, sub stăpânirea succe-
sivă a familiilor Della Scala şi Visconti, până ce a devenit
una dintre posesiunile Veneţiei, din 1404 până în 1797.
Inclusă în Lombardo-Veneto in 1815, a fost anexată la
Italia în 1866.
Vichy, regimul de la, în timpul celui de-al doilea război
mondial, guvem al Franţei care nu fusese ocupată de
germani, avându-1 în fruntea statului (din VII. 1940) pe
mareşalul Ph. Petain, dar manevrat, în realitate, de P.
Laval şi F. Darlan. S-a manifestat ca regim autoritar, în
cadrul căruia toţi oponenţii au fost trimişi în închisori
sau în lagăre de concentrare. Prin sloganul „munca,
familia şi patria", a încercat o conciliere cu cei mai tradi-
ţionalişti dintre francezi, cerându-le să devină antisemiţi
şi anticomunişti. Obligat să asigure Germaniei muncitori
„voluntari" şi din ce în ce mai supus voinţei naziştilor,
s-a prăbuşit rapid după debarcarea aliată din Nor-
mandia(1944).
1270
Vico, Giambattista, filosof italian (Napoli 1688-1774).
Aflat în polemică deschisă cu cartezienii, a afirmat că
adevărata cunoaştere provine doar de la „ceea ce se
face", negând valoarea oricărei ştiinţe care nu ar implica
munca umană. S-a dedicat analizei istoriei umane, în
care a descoperit repetarea necontenită a trei cicluri
istorice: epoca primitivă şi divină, epoca poetică şi
eroică, epoca aşa-numită civilă şi cu adevărat umană.
Repetarea acestcr cicluri („teoria fluxului şi refluxului")
nu se face întâmplător, ci este prevăzută şi asigurată
de Providenţă. Dintre operele sale cele mai importante:
Discursuri inaugurale (1699-1706); De antiquissima
italorum sapientia (1710); Ştiinţa nouă (1725-1730);
Autobiografie (1728).
Victoria (Londra 1819-Insula Wight 1901), regină a
Marii Britanii şi a Irlandei (1837-1901). Domnia V,
cea mai lungă din istoria Angliei (64 de ani), a coincis
cu apogeul puterii naţionale.
• Primii ani ai domniei. Fiică a lui Eduard duce de
Kent şi a Victoriei Măria Luisa de Saxa-Coburg-Saalfeld,
i-a urmat la tron lui William IV şi a redat vigoare şi
popularitate instituţiei monarhice, compromisă în dife-
rite scandaluri, datorită şi unei exemplare vieţi de familie
ca şi devotamentului faţă de ţară. în afară de Leopold II
(unchiul său şi rege al belgienilor) şi de lord Melbourne
(prim-ministru whig din 1835 până în 1841), V. a mai
fost îndrumată la început de soţul său, Albert de Saxa-
Coburg, pe care regina 1-a numit, în 1857, prinţ consort,
în 1861, moartea prematură a lui Albert (cu care a avut
nouă copii) a tulburat-o pe regină, care a refuzat timp de
peste un deceniu să mai apară în public.
• Stilul de guvernare. V. şi-a exercitat prerogativele de
suverană în sintonie cu evoluţia istorică a monarhiei
constituţionale din sec. XIX, folosindu-se de dreptul
său de a sfătui, dar lăsând decizia politică pe seama
şefilor săi de guvem. După ce, în tinereţe, simpatizase
cu whigs, mai târziu şi-a manifestat preferinţa pentru
tories, chiar dacă, în deciziile sale, ponderea decisivă
au avut-o preferinţele pentru anumite persoane: a
nutrit, într-adevăr, simpatie pentru demnitarii whigs
Melbourne şi Granville şi pentru fory-ul Disraeli (care
i-a oferit titlul de împărăteasă a Indiei), şi i-a detestat
pe whig-\i\ Palmerston şi pe liberalul Gladstone, înde-
lungata sa domnie i-a dat, în cele din urmă, o experienţă
pe care n-o mai putea avea nici un alt lider politic.
Dacă in politica internă şi-a propus să susţină mora-
litatea şi o anumită toleranţă religioasă, în politica externă
a încercat să joace un rol mai activ, punând în valoare
tendinţele sale filogermane şi filoaustriece şi sprijinind
hotărât extinderea imperiului colonial britanic.
• Epoca victoriană. Domnia îndelungată a V. a repre
zentat o epocă de aur în istoria britanică: primatul
industrial, comercial şi financiar al Marii Britanii ( incon-
VIENA
testabil până în ultimii ani ai sec. XIX) au permis obţine-
rea unei prosperităţi în rândul tuturor claselor sociale,
cu o creştere de 50 % a salariilor reale; la progresul eco-
nomic s-a adăugat cel politic, prin introducerea, în 1884,
a sufragiului masculin, de fapt, universal. Deţinând un
rol hegemonie pe plan internaţional, cu excepţia
războiului din Crimeea (1854-1856), Marea Britanic
η-a participat, în timpul domniei ei, la nici un alt război
din Europa, încă din 1867, prin acordarea pentru
Canada a statutului de dominion, a fost făcut primul
pas către transformarea celui mai vast imperiu colonial
din lume într-o comunitate de state autonome. Din
punct de vedere cultural, domnia V. a făcut din Marea
Britanic ţara cu cele mai înalte virtuţi civice şi morale,
manifestate, uneori, într-o manieră rigidă care a făcut
să se vorbească despre o „moralitate victoriană".
Bibliografie : A. Briggs, L'eia del progresso.
L'Inghilterra fra il 1783 e il 1867, 11 Mulino, Bologna
1987; E.J. Feuchtwanger, Democrazia e impero.
L'Inghilterra fra il 1865 e il 1914, II Mulino, Bologna
1989.
Videla, Jorge Rafael, om politic argentinian (Mercedes
1925 ). Comandant şef al armatei, la 25.ΓΠ. 1976, acondus
lovitura de stat care a dus la demiterea preşedintelui
statului, Isabela Peron, instalând un regim de repre-
siune foarte dură (eliminarea pe ascuns a suspecţilor,
aşa-numiţii desaparecidos), înlocuit în 1980 de gene-
ralul Galtieri, V. a fost judecat şi condamnat la închi-
soare pe viaţă în 1982 de către noul regim democratic,
dar a beneficiat de o amnistie. Viena, capitala
Austriei, pe malurile Dunării, la confluenţa cu râul
Wien. La origine, aşezare celtică, fondată la încrucişarea
unor rute comerciale, a fost ocupată de Octavianus (35
î.Hr). Vespasian a construit la Vindo-bona, în
apropierea V., un castru cu şanţuri adânci pentru a apăra
oraşul de raidurile dacilor. Numele Vindobona pentru
a indica acest teritoriu a fost folosit până in 881,
când localitatea a primit denumirea Wenia şi, din
1130, Wien. A devenit capitala ducatului Austriei,
reşedinţă a ducilor de Babenberg (l 156). Cucerită de
Rudolf II şi transformată în 1283 în reşedinţă oficială a
Habsburgilor, a devenit, începând din 1439, centru
politico-administrativ al posesiunilor lor. A suferit
asediul turcilor în 1529 şi, mult mai dramatic, în 1683.
în timpul războaielor cu Napoleon, oraşul a fost ocupat
în 1805 şi 1809. Teatru al unei revoluţii în 1848, o dată
cu prăbuşirea Imperiului austro-ungar ( 1918) a devenit
capitala micului stat austriac. • CONGRESUL DE LA
V. Congres internaţional ţinut la Viena din octombrie
1814 până în iunie 1815, a rede-senat harta geopolitică
a Europei după războaiele napoleoniene, conform
principiilor restauraţiei rangului şi legitimităţii
suveranilor, stabilind şi noul echilibru dintre
puterile europene. Negocierile au fost duse între cele
patru puteri unite prin tratatul antinapoleonian de la
Chaumont (14.111.1814), care sperau să poată impune
un fel de directorat al Congresului : Marea Britanic, Aus-
tria, Prusia şi Rusia. Ch.-M. Talleyrand a reuşit, totuşi,
să includă şi Franţa învinsă împreună cu cele patru puteri
învingătoare, servindu-se de principiul legitimităţii (acolo
fusese restaurată monarhia bourbonicâ) şi susţinut de
puterile mai mici. Mai mult, Talleyrand a reuşit să alieze
sensibilitatea austriacă şi pe cea britanică pentru a realiza
un echilibru al puterii, opunându-se planurilor ruseşti şi
prusace de a obţine o poziţie dominantă în Europa
centrală cu anexarea Poloniei şi, respectiv, a Saxoniei.
Rusia a păstrat Finlanda şi a obţinut Basarabia, dar nu şi
anexarea Poloniei, care a format un regat constituţional
unit cu coroana Rusiei. Prusia a păstrat Poznan, a obţinut
Pomerania de la suedezi şi Prusia renană (fostul regat al
Westfaliei), pe care a întărit-o pentru a deveni un bas-
tion antifranccz pe Rin. Austria şi-a recăpătat toate
teritoriile pierdute prin tratatele impuse de Napoleon, a
cedat posesiunile din Ţările de Jos în favoarea noului
Regat al Ţărilor de Jos (un alt stat consolidat pentru a
servi drept tampon), a obţinut întregul teritoriu al
Republicii Veneţia care, unit cu Lombardia austriacă a
dat naştere Regatului Lombardo-Veneto. A fost
desfiinţată Confederaţia Rinului, înlocuită de Confederaţia
Germană, adică reunirea tuturor statelor germanice sub
tutela Austriei; a fost recunoscut statutul de regat pentru
Saxonia, Bavaria şi Württemberg. Marea Britanic a
redobândit coroana Hanovrei, şi-a menţinut dominaţia
în Malta, Insulele Ionice, colonia Capului Bunei Speranţe,
insula Ceylon şi Antile. Franţa şi-a păstrat integritatea
statală şi posesia asupra Corsicii datorită faptului că
Republica Genova η-a mai fost reconstituită.
Confederaţia Helvetica a pierdut Valtellina în favoarea
Austriei. Regatul Sardiniei a redobândit Savoia şi Nisa,
ca şi teritoriul vechii Republici a Genovei. în Spania şi
Portugalia au fost reinstalate dinastiile de Bourbon şi
Braganca. Danemarca a pierdut Norvegia şi a primit
ducatul Lauenburg. Imperiul otoman a cedat Rusiei
Basarabia şi a trebuit să recunoscă autonomia
administrativă a Serbiei, Ţării Româneşti şi Moldovei.
Sfântul Scaun a pierdut Avignon şi şi-a menţinut
dominaţia doar în Benevento şi Pontecorvo din regatul
Neapole. în peninsula italiană, ducatul Parma, Piacenza
şi Guastalla a fost încredinţat Măriei Luiza de Habsburg,
soţia lui Napoleon; ducatul Modena-Carpi-Reggio a fost
dat lui Francise IV de Austria-Este; ducatul Massa-
Carrara i-a revenit Măriei Beatrice de Austria-Este;
Marele ducat al Toscanei, lui Ferdinand III de Austria-
Lorena; republica Lucea a fost transformată în ducat.
Angajându-se să apere ordinea restabilită, Austria, Prusia
şi Rusia au semnat (26.IX. 1815) Sfânta Alianţă.
1271
VIETCONG
• FACILE DE LA V. Semnată de Franţa şi Austria, a
pus capăt războiului de succesiune poloneză ( 1733-
1738): August III de Saxonia a fost recunoscut ca rege al
Poloniei; ducatele Lorena şi Bar au fost încredinţate
pe viaţă lui Stanislaw I Leszczynski şi la moartea lui
vor fi date Franţei; Francise Ştefan de Lorena obţine
Marele ducat al Toscanei, rămas vacant prin stingerea
dinastiei Medici; don Carlos de Bourbon obţine
învestitura regatului Neapole; Carlo Emanuele III, rege
al Sardiniei, obţine Novară, Tortona şi feudele imperiale
din Langhe; Austria a păstrat Mantova şi a obţinut
statul familiei Farnese: Parma, Piacenza şi Guastalla;
Franţa s-a angajat să recunoască Pragmatica
Sancţiune a lui Carol VI. 3.X.1866. încheiată între
Regatul Italiei şi Imperiul austriac, la încheierea
războiului austro-prusac (pentru Italia, al doilea război
de independenţă): Austria recunoştea noul stat italian, iar
regiunea Veneto fusese cedată prin acordul de la
Nikolsburg (26.VII. 1866) lui Napoleon III al Franţei
care, la rândul său, o va ceda Italiei. vietcong, termen
comun (comunişti vietnamezi) pentru a-i indica pe
membrii gherilei Frontului Naţional de Eliberare care
luptau împotriva guvernului Vietnamului de Sud şi a
americanilor în timpul războiului din Vietnam (l 957-
1975).
Vietminh, abreviere de la Viet Nam Doc Lap Dong Minh
(Liga patriotică pentru independenţa Vietnamului),
mişcare politică vietnameză înfiinţată de liderul co-
munist Ho Chi Minh în 1941 pentru a unifica lupta
împotriva ocupaţiei japoneze şi a dominaţiei coloniale
franceze purtată de formaţiunile comuniste şi naţiona-
liste; a fost dizolvată în 1951. Vietnam, stat în Asia
de sud-est, în Indochina. Sup.: 329 566 km2. Pop.: 74
545 000 loc., 88 % vietnamezi. Capii. Hanoi. Limba:
vietnameza (annamita). Relig. : budistă. Vecini: N
China, V Laos şi Cambodgia, E şi S Marea Chinei de
Sud, SV Golful Siam. Forma de stat: republică
socialistă. V. a reuşit să-şi făurească identitatea
naţională prin mai multe etape ale luptei pentru
independenţă şi prin războaie pentru hegemonie: cele
dintâi, în mod tradiţional, împotriva unei dominaţii
chineze care dura de mai multe secole, s-au prelungit,
în mod firesc, în sec. XX, prin războiul de eliberare de
colonialism; celelalte au avut drept ţintă dominaţia
asupra Laosului şi Cambodgiei.
sec. rv-n Î.Hr.
Regatul Nam-Viet, leagănul poporului
vietnamez. 111
î.Hr.-939 d.Hr.
Nam-Viet este tributar Chinei, care duce o
politică dură de asimilare culturală. 939
Vietnamezii îşi recuceresc independenţa creând
un stat naţional (Dai-viet).
1272
1010-1225
Dinastia Li: răspândirea budismului şi înce-
perea penetraţiei către sud a populaţiilor cham
şi khmer.
1225-1400
Dinastia Trân: vietnamezii blochează înain-
tarea mongolă; afirmarea confucianismului,
împărţirea latifundiilor între ţăranii lipsiţi de
pământ.
1400-1428
Dinastia Ho: adoptarea vietnamezei ca limbă
naţională; intervenţie şi ocupaţie chineză; Le
Loi conduce lupta pentru independenţă
(1418-1427) şi, în 1428, este încoronat ca
rege sub numele de Le Thau-to, întemeind
dinastia Le, care va domni aproape neîntre-
rupt până în 1788.
sec. XVI
Tentative continue de răsturnare a suveranilor
Le de către marile familii feudale.
sec. XVn-XVIII
Divizarea, de fapt, a V. în două regate.
1773-1820
O răscoală ţărănească îi detronează pe
suveranii Le şi provoacă divizarea V. în statele
regionale Tonkin, Annam şi Cochinchina;
Nguyen Anh, cu sprijinul Franţei, unifică ţara
(1789-1801) şi se proclamă împărat al V.
(1802). Deschidere către Occident şi către
misionarii catolici.
1848-1887
Răscoale xenofobe şi anticatolice provoacă
intervenţia Franţei; ocuparea Saigonului ( 1859),
protectorat francez ( 1883) şi crearea Indochinei
franceze (V. şi Cambodgia, 1887), la care se
adaugă, în 1893, Laos.
1925 Bao Dai urcă pe tronul V.
1930-1931
Răscoale ţărăneşti conduse de Partidul Comu-
nist Indochinez fondat de Ho Chi Minh.
1940-1945
Invazie japoneză; Ho Chi Minh fondează Vietminh
(1941); prin înfrângerea Japoniei, Vietminh preia
puterea ( 1945), obţine abdicarea lui Bao Dai şi
constituie o republică prezidată de Ho Chi Minh. Prin
acordurile de la Potsdam, Nordul este ocupat de
chinezi şi Sudul de britanici, apoi de francezi, care
îl.readuc pe tron pe Bao Dai (l948). 1946-1954
Războiul din Indochina între Franţa şi
Vietminh, încheiat cu înfrângerea francezilor
de la Dien Bien Phu (7. V. 1954). Conferinţa de

la Geneva (1954) recunoaşte independenta şi
unitatea teritorială a V, declarând ca fiind
temporară împărţirea sa în două zone (Nord
sub control comunist şi Sud filooccidental) şi
recomandă unificarea după alegerile care
trebuiau să aibă loc în 1956.
1955 în V. de S proclamarea unei republici prezi-
denţiale condusă de Ngo Dinh Diem care
instaurează o dictatură sprijinită de SUA. în
Nord, Ho Chi Minh restabileşte republica de-
mocrată cu orientare comunistă.
1957 începerea luptei armate între armata regulată a
V. de Sud, susţinut de SUA, şi luptătorii filo-
comunisti sud-vietnamezi (vietcong) sprijiniţi
de V. de Nord.
1960 Constituirea Frontului Naţional de Eliberare a
V. de Sud, susţinut de V. de Nord, de China şi
de URSS.
1962 Preşedintele SUA..J. Kennedy suplimentează
angajarea militară americană în V.
1963 Lovitură de stat în V. de Sud: Ngo Dinh Diem
este înlocuit de o junta militară.
1964 SUA trimit în V. un corp expediţionar puternic
şi încep bombardamentele aeriene asupra V.
de Nord.
1967 Intensificarea bombardamentelor aeriene
americane asupra V. de Nord. La Saigon, gene-
ralul Van Thieu este ales şef al statului.
1968 Ofensiva vietcong şi nord-vietnameză de Tet
(I): suspendarea bombardamentelor aeriene
asupra V. de Nord şi începerea la Paris a unor
negocieri de pace.
1970-1971
SUA încearcă să includă în rândul forţelor ame-
ricane unităţi din armata sud-vietnameză. La
convorbirile de la Paris participă Guvernul
Revoluţionar Provizoriu (GRP) apărut în Sud
în opoziţie cu cel de la Saigon.
1973 Semnarea la Paris (I) a unui protocol de pace
care nu pune capăt războiului: intensificare a
bombardamentelor aeriene.
1974-1975
Ofensivă masivă a GRP: derută a armatei sud-
victnameze, ocupare a Saigonului şi eliberarea
definitivă a ţării (30.IV. 1975).
1976 Proclamarea Republicii Socialiste a V. cu
capitala la Hanoi. Şeful guvernului este Pham
Van Dong.
1977-1979
V. aderă la Comecon. ocupaţie militară a Cam-
bodgiei, împotriva regimului khmerilor roşii,
şi protectorat de fapt. Ruptură cu China care
atacăV.(II-III.1979).
VIETNAM, RĂZBOIUL DIN
1987 Demisia lui Pham Van Dong; succesorul lui
iniţiază o liberalizare economică treptată.
1988-1989
Retragere treptată din Cambodgia.
1991 Al Vll-lea congres al Partidului Comunist
(PCV) accentuează linia politică a reformelor
economice şi a deschiderii faţă de Occident, men-
ţinând, însă, îngheţarea instituţiilor liberal-demo-
cratice. Prim-ministru este ales reformatorul Vo
Van Kiet. Acord cu Marea Britanic pentru repa-
trierea forţată a aşa-numiţilor boat people.
1992 Nouă constituţie: este ocrotită proprietatea
privată; se reafirmă rolul conducător al PCV.
Restabilirea relaţiilor diplomatice cu China şi
SUA.
1994 SUA revocă embargoul comercial din 1975.
1995 V. este admis în ASEAN; economia are un ritm
anual de creştere mai mare de l O %.
1996 Al VIII-lea Congres al PCV confirmă linia
pragmatismului economic.
1997 Pentru a face faţă încetinirii ritmului de creştere
economică, se fac schimbări la vârful puterii în
stat: Phan Van Khai şi Tran Duc Luong sunt
numiţi prim-ministru şi, respectiv, şef al sta-
tului. Relansare a privatizărilor.
Vietnam, războiul din, războiul care a adus Vietna-
mului independenţă şi unitate sub un guvern comunist,
poate fi împărţit în două mari faze: prima, cunoscută şi
ca „războiul din Indochina", a durat din 1946 până în
1954 şi a marcat sfârşitul dominaţiei coloniale franceze
în Vietnam care, totuşi, a fost divizat în Vietnamul de
Nord şi Vietnamul de Sud; a doua fază, din 1957 până
în 1975, a însemnat înfrângerea guvernului anticomunist
din Vietnamul de Sud (sprijinit de intervenţia directă a
SUA) de către luptătorii din Frontul Naţional de Elibe-
rare şi din Vietnamul de Nord şi reunificarea ţării.
• Războiul din Indochina, în timpul celui de-al doilea
război mondial, Victminh, aflat sub hegemonia comu-
niştilor lui Ho Chi Min, luptase împotriva ocupanţilor
japonezi şi, după înfrângerea lor proclamase indepen-
denţa Vietnamului. Reîntoarcerea trupelor coloniale
franceze şi refuzul din partea Franţei de a recunoaşte
independenţa Vietnamului au provocat declanşarea
ostilităţilor (XII. 1946). înfrângerea dură suferită la Dien
Bien Phu ( 1954) a adus Franţa la conferinţa de pace de
la Geneva ( 1954), care a consfinţit sfârşitul dominaţiei,
coloniale şi a impus divizarea provizorie a Vietnamului
de-a lungul parelclei 17 in aşteptarea alegerilor unitare
depana în 1956.
• Intervenţia SUA. Chestiunea vietnameză îşi făcuse
loc, între timp, în cadrul Războiului rece care opunea
Occidentul lumii comuniste. Pentru a împiedica extinderea
dominaţiei comuniste de la Nord spre Sud, Statele Unite
1273
VIEUSSEUX
au solicitat crearea (1955) republicii Vietnamului de
Sud sub conducerea anticomunistului Ngo Dinh Diem.
Din 1957, declanşarea unei gherile rurale comuniste,
cu sprijin nord-vietnamez, împotriva guvernului din
Sud a dus la începerea celei de-a doua faze a r. din V. în
faţa succeselor obţinute de luptătorii vietcong (din 1960,
acţionând în legătură cu Frontul Naţional de Eliberare)
teama că o victorie comunistă ar fi comportat pierderea
întregii Asii de SE (teoria „dominoului") a determinat
SUA să intervină direct, cu forţe armate, în sprijinul sud-
vietnamezilor. Numărul de militari a crescut de la doar
câteva sute de oameni la 15 000 în 1961, la 125 000 în
1965, peste 400 000 în 1967, peste 700 000 după
1968. începând din 1964, prin bombardamente aeriene
continue şi masive au încercat să împiedice toate
activităţile de producţie din Vietnamul de Nord, precum
şi orice posibilitate de ajutor pentru forţele vietcong,
în tot acest timp nord-vietnamezii şi vietcongul au
primit, totuşi, continuu arme şi mijloace economice
din partea URSS, Chinei şi a altor ţări comuniste. Pro-
testul împotriva intervenţiei americane se amplifica în
acest timp în întreaga lume (mai ales din partea forţelor
de stânga, dar au participat la această campanie pacifistă
şi social-democraţiile europene, unele segmente ale lumii
catolice, ca si ţările nealiniate), dar, în special, în interio-
rul SUA, unde, pentru a se putea susţine efortul cerut de
război fusese reintrodusă recrutarea obligatorie, în
ianuarie 1968, ofensiva din Tet (Anul Nou budist) a
forţelor vietcong şi a armatei regulate nord-vietnameze a
pus, pentru moment, în dificultate dispozitivul de război
al SUA şi au ieşit In evidenţă costurile umane de
nesuportat ale soluţionării pur militare a conflictului. •
„ Vietnamizarea " conflictului. Protestele din interiorul
SUA au ajuns atât de intense încât preşedintele L.B.
Johnson a luat decizia de a nu se mai prezenta in alegeri
şi de a începe tratative de pace la Paris. Noul preşedinte,
R. Nixon, pe de o parte a intensificat acţiunile de luptă
(extinderea operaţiunilor în Cambodgia şi în Laos, 1970;
intensificarea bombardamentelor asupra Vietnamului
de Nord), iar pe de altă parte a încercat să reducă efectele
pentru ţara sa printr-o reducere treptată a contingen-
tului american combatant („vietnamizarea" conflictu-
lui), în 1973, acordurile de la Paris purtate între
Kissinger şi Le Duc Tho pentru încetarea conflictului
n-au dus la o întrerupere a luptelor aeriene şi la încetarea
rezistenţei sud-vietnameze. în primăvara lui 1975,
prăbuşirea armatei sud-vietnameze şi ocuparea Sai-
gonului de către nord-vietnamezi (30.IV) au pus capăt
războiului: Nordul şi Sudul au fost reunificate în Re-
publica Socialistă Vietnam.
Vieusseux, Giovanni Pietro, om de litere italian
(Oneglia 1799-Florenţa 1863). Originar din Geneva, a
fondat la Florenţa un cerc ştiinţific-literar (Cabinetul
V.) care
1274
punea la dispoziţia membrilor săi cărţi şi reviste italiene
şi străine (1819). Împreună cu G. Capponi, a început
publicarea (1821) „Antologiei", suprimată (1833) de
guvernul Marelui ducat datorită presiunilor insistente
venite din partea Austriei, în 1841, a fondat „Arhiva
istorică italiană". A încurajat şi presa tehnică din do-
meniul agriculturii precum şi cea educativă. vikingi,
nume dat acelor grupuri de războinici navigatori
normanzi (v.) proveniţi din Scandinavia care, începând
din sec. VI şi, mai ales, în sec. VIII-XI au efectuat o
serie de expediţii militare şi o acţiune de colonizare care
atrăsese atenţia unei mari părţi din Europa. Villa,
Poncho, pseudonimul lui Doroteo Arango,
revoluţionar mexican (Statul Durango 1877-Elparral
1923). Căpetenie războinică, împreună cu E. Zapata şi-
a adus o contribuţie decisiva la victoria lui F. Madero în
revoluţia din 1910. L-a sprijinit, apoi, pe V. Carranza
împotriva reacţionarului V. Huerta şi, împreună cu Zapata
a ocupat Ciudad de Mexico în 1914-1915. A intrat,
apoi, în conflict cu Carranza, devenit şeful statului, şi a
reluat acţiunile de gherilă luptând şi împotriva unui corp
expcdiţionar din SUA trimis în ajutorul lui Carranza. A
încetat lupta după ce a ajuns la o înţelegere (1920) cu
A. Obregón, succesorul lui Carranza, dar a fost asasinat
villa, reşedinţă la ţară a marilor proprietari romani de
pământuri, era de cele mai multe ori un mic complex
rezidenţial în care, pe lângă locuinţa stăpânului, se aflau
fermele şi alte clădiri necesare agriculturii. Spre sfârşitul
perioadei republicane şi în timpul celei republicane, v.
au devenit, adesea, adevărate palate, pierzându-şi
funcţia lor specific productivă iniţială. Villafranca,
armistiţiul de la, semnat la 11 .VII. 1859 de către
reprezentanţii austrieci, francezi şi piemontezi în urma
convorbirilor dintre Napoleon III şi Franz Joseph
purtate fără ştirea lui Victor Emanuel II care 1-a
ratificat cu unele rezerve. Punând capăt celui de-al
doilea război de independenţă, a stabilit crearea unei
confederaţii italiene avându-1 ca preşedinte onorific pe
papă, cedarea Lombardie! către Piemont, readucerea
pe tron a marelui duce de Toscana şi a ducelui de Mo-
dena. Tratatul de pace de la Zürich (10.XI.1859) a
ratificat a. de la V, acesta fiind, însă, depăşit de eveni-
mentele procesului de unificare a Italiei. Villani,
Giovanni, cronicar florentin (Florenţa cea 1280-1348).
Comerciant, a fost, de trei ori, prior al Florenţei, între
1316 şi 1328; a avut în felul acesta acces liber la
documente oficiale servindu-se de ele pentru a scrie,
între 1331 şi 1341, Cronica în care relatează eveni-
mentele din viaţa Florenţei de la origini până în timpul
vieţii sale.
Villari, Pasquale, istoric şi om politic italian (Neapole
1826-Florenţa 1917). S-a format sub influenţa lui F.
De Sanctis, evidentă prin idealismul risorgimental al

primelor sale lucrări (Istoria lui Cimiamo Savonarola
şi a vremurilor saie, 1859-1861 ; Niccolo Machiavelli
şi vremea sa, 1877-1882). A abordat, după aceea, do-
meniul economico-juridic (Primele două secole din
istoria Florenţei, 1893-1894) şi al pozitivismului. A
fost deputat şi ministru al învăţământului ( 1891 -1892).
în 1875, a fost unul dintre primii care au iniţiat dezba-
terile asupra „chestiunii meridionale" (Scrisori din Sud).
Villèle, Jean-Baptiste-Guillaume-Joseph conte de, om
politic francez (Toulouse 1773-1854). Emigrat în timpul
Revoluţiei franceze, în perioada Restauraţiei a fost şeful
deputaţilor „ultras", monarhişti. Preşedinte al Consi-
liului de Miniştri ( 1822-1827), s-a opus în zadar inter-
venţiei legitimiste în Spania şi a contribuit la aprobarea
legii asupra indemnizaţiei de despăgubire a emigranţilor
din timpul Revoluţiei franceze. Viminale, una dintre
cele şapte coline ale Romei, în limbaj comun, indică
Ministerul de Interne italian care îşi are sediul, din 1920,
într-o clădire de pe această colină. Vincent de Paul,
sfânt, ecleziast francez (Pouy 1581-Paris 1660). A
fondat, în 1617, prima Confrerie a Carităţii, pentru
ajutorarea bolnavilor săraci, în 1632, a creat
Societatea Misiunilor, în ajutorul ţăranilor săraci, în
colaborare cu stareţa de la mănăstirea Saint-Lazare din
Paris, de unde numele de lazarişti pe care 1-au primit
membrii acestei societăţi. A fost unul dintre cei mai
mari educatori ai clerului francez şi unul dintre cei mai
cunoscuţi lideri spirituali ai secolului său. Viriatus,
căpetenie lusitană (n. cea 180-m. 139 î.Hr.). S-a aflat,
începând din 147, în fruntea rezistenţei antiromane, în
147, a cucerit valea râului Baetis învingându-1 pe
praetorul Vetillius; în 140,1-a obligat să capituleze pe
proconsulul Quintus Fabius Maximus Servillianus. In
cursul tratativelor de pace, Servillius Caepiones a
ordonat ca V. să fie asasinat.
Visconti, familie lombarda care a deţinut senioria ora-
şului Milano din 1277 până în 1447; din 1395, a primit
titlul deduce. Primele mărturii despre membrii familiei
V. datează din sec. X, când erau vasali ai episcopului
de Milano. Printre diferitele ramuri în care s-a împărţit
familia, la Milano a ieşit în evidenţă cea a lui Liberto
(m. 1248). Azione, fiul său, a fost episcop de
Ventimiglia din 1251 în 1262. Fiu al lui Uberto se poate
să fi fost şi Ottone (1207-1295) pe care papa Urban IV
1-a numit, în 1262, arhiepiscop de Milano pentru a-i
contracara pe membrii familiei Della Torre, conducători
ai taberei populare, în 1277, Ottone i-a învins, la Desio,
pe rivalii săi Della Torre şi a obţinut senioria oraşului.
Stăpânirea asupra oraşului i-a revenit, în 1282,
strănepotului lui Ottone, Matteo l (1250-1322),
capitano del popolo care a primit titlul de vicar imperial
pentru Lombardia şi a revenit la putere datorită
intervenţiei împăratului Henne VII (1311). Din acel
VITELLIUS
moment, el a dus o politică expansionistă datorită căreia
a cucerit Bergamo, Como, Cremona, Lodi, Novară,
Pavia, Piacenza, Tortone şi Vercelli. Acuzat de erezie
şi excomunicat, a abdicat ( 1322) în favoarea fiului său
Galeazza / (m. 1327) care i-a cedat domeniile deţinute
ca viconte fiului său Azione (Milano 1302-1339).
Senioria a fost, apoi, împărţită, în 1354, între nepoţii
Bemabò ( 1323-1385), Galeazza H ( 1320-1378) şi
Matteo 11 (cea 1319-1355). Gian Galeazza ( 1351 -1402)
a primit titlul de duce în 1395, a reunificat senioria şi a
dus o politică având drept scop unificarea Italiei
centrale şi de nord, dar moartea sa neaşteptată a pus
capăt acestui proiect. Domeniile toscane i-au revenit
lui Gabriele Maria (m.l405), iar ducatul Milano, din
1402 până în 1407, lui Giovanni Maria (1389-1412),
aflat sub tutela mamei sale Caterina şi înfrânt de
căpetenia de mercenari Facino Cane (1409). Domeniile
familiei V. au fost reunificate de Filippo Maria (
1392-1447) care, învins de florentini şi de veneţieni
la Maclodio (1427), a trebuit să cedeze Lombardia de
est, Genova, regiunea Romagna şi câmpia Casentine.
Deoarece Filippo Maria nu avea urmaşi pe linie
bărbătească, ducatul Milano a intrat în posesia lui
Francesco Sforza, căsătorit cu Bianca Moria (1425-
1468), fiica naturală a lui Filippo Maria.
Visconti Venosta, Emilio, om politic italian (Milano
1829-Roma 1914). Adept al lui Mazzini în tinereţe şi,
apoi, al lui Cavour, a fost ministru de externe (1863-
1864) şi a negociat convenţia din septembrie cu Franţa
(1864) care a dus la mutarea capitalei de la Torino la
Florenţa. Din nou ministru de externe ( 1866-1867 şi 1869-
1876) în guvernele Dreptei, a menţinut neutralitatea Italiei
în timpul conflictului franco-prusac din 1870, iniţiind
un proces de apropiere de Germania pe care, însă, nu a
vrut să-I oficializeze printr-o alianţă organică. Iarăşi mi-
nistru de externe, în 1896-1898 şi în 1899-1901, arestabilit
bunele raporturi cu Franţa, compromise de F. Crispi.
vistierie, în Roma antică (aerarium) constituia casa de
bani a statului păstrată în templul lui Saturn, în apropiere
de Capitoliu. în perioada republicii v. a fost admi-
nistrată de doi cvestori, aflaţi sub controlul Senatului,
în timp ce în perioada imperială au fost propuşi doi
prefecţi. Sumele intrate erau constituite din tributurile
impuse cetăţenilor Romei şi din taxele impuse
provinciilor, din prăzile de război şi din bogăţiile con-
fiscate. Din v. erau luate resursele monetare pentru
finanţarea războaielor şi a lucrărilor publice. Expresia a
rămas pentru a denumi tezaurul statului, ca sinonim
pentru finanţele publice.
ViteDÎus,Aw/wi, (n. 12-Roma 69), împărat roman. Con-
sul din 48, apoi proconsul al Africii, în 68, Galba I-a
numit la comanda legiunilor din Germania, în ianuarie
69, a fost proclamat împărat de trupele sale, a venit în
1275
VITERBO
Italia şi 1-a învins pe Otho care, între timp, 51 îndepăr-
tase pe Galba, fiind, la rândul său, învins de Antoninus
Primus, trimis ca reprezentant imperial de Vespasian.
Viterbo, oraş italian din nordul regiunii Lazio, capitală
de provincie. Făcând parte din Patrimoniul Sf. Petru
(recunoscut ca atare în 787), comună liberă în
sec. XI, disputată între papalitate şi imperiu, a fost
reşedinţă papală din 1257 până în 1281, atingând o
înflorire maximă, în sec. XIV, aici s-a impus senioria
familiei Vico, până când V. a trecut (1435) sub
dominaţia directă a papei.
Vitte, sau Witte, Serghei lulievici, om politic rus (Tiflis
1849-Petrograd 1915). A condus timp de zece ani Mi-
nisterul de Finanţe, încercând să modernizeze Rusia: a
extins reţeaua feroviară prin construirea magistralei
transsiberiene, a mărit presiunea fiscală asupra ţărănimii
şi a stabilizat rubla, atrăgând importante capitaluri străine
care au stimulat dezvoltarea industriei şi exploatarea
bazinului carbonifer din Donbas. Şef al primului guvern
constituţional (30.X) format în timpul revoluţiei din
1905, a contribuit la înăbuşirea revoluţiei, dar, apoi, a
fost nevoit să derfiisioneze (1906). Vittorio Amedeo I
(Torino 1587-Vercelli 1637). Duce de Savoia (1630-
1637). Fiul al lui Carlo Emanuele I şi al Caterinci de
Spania, a fost educat la curtea din Madrid. S-a căsătorit
(1619) cu sora lui Ludovic XIII, Maria Castina de
Bourbon. Când a preluat puterea, statul piemontez
era implicat în al doilea război din Mon-ferrato şi V.
A. a trebuit, prin urmare, să negocieze cu Franţa
tratatul nefavorabil de la Cherasco (1631), prin care a
trebuit să renunţe la Pinerolo şi la Casale. Prin tratatul
de la Rivoli, din 1635, s-a aliat cu francezii în cadrul
Războiului de treizeci de ani, cu speranţa de a obţine
Lombardia deţinută de spanioli. Vittorio Amedeo II
(Torino 1666-Rivoli 1732), duce de Savoia (1675-
1730), rege al Siciliei (1713-1718), rege al Sardiniei
(1718-1730). Fiu al lui Carlo Emanuele II, a domnit mai
întâi sub regenţa mamei sale, Jeanne de Nemours. S-a
căsătorit (1684) cu Anna de Orléans, nepoata lui
Ludovic XIV, întărind astfel legătura politică dintre cele
două state. Totuşi, când s-a constituit Liga de la
Augsburg ( 1686), a profitat de ocazie pentru a se
detaşa de hegemonia Franţei, suportând ca represalii
invadarea teritoriului său de către francezi; în final,
pacea de la Rijswijk ( 1667) i-a permis să-şi recupereze
toate posesiunile. Războiul de succesiune spaniol 1-a
adus în prim-planul politicii europene: la început, s-a
aliat cu Franţa lui Ludovic XIV, dar în 1703 şi-a schim-
bat decizia trecând de partea Habsburgilor şi a coaliţiei
antifranceze; aceasta i-a permis să extindă teritoriul
statului său (Monferrato, Lomellina, teritoriile Novarei
până la râul Sesia) şi să obţină titlul de rege al Siciliei pe
care 1-a schimbat în acela de rege al Sardiniei, în 1718.
1276
Şi-a apărat, împotriva Sfântului Scaun, legile de toleranţă
faţă de valdenzi şi a acţionat pentru a anula eficacitatea
tribunalului Inchiziţiei. A reorganizat universitatea din
Torino şi a reformat întregul sistem şcolar naţional, în
1730, a renunţat la tron în favoarea fiului său, Carlo
Emanuele III, dar, după o vreme, a cerut ca actul de
abdicare să fie anulat. Carlo Emanuele 1-a sechestrat în
castelul din Rivoli.
Vittorio Emanuele I (Torino 1759-Moncalieri 1824),
rege al Sardiniei ( 1802-1821 ). A preluat tronul în urma
abdicării fratelui său, Carlo Emanuele IV, şi, deoarece
teritoriile piemonteze din interiorul continentului fuse-
seră anexate la imperiul francez, a trăit la Roma, Gaeta
şi în Sardinia până când, în 1815, Congresul de la Viena
i-a restituit toate posesiunile, primind, în plus, şi
regiunea italiană Liguria. A restaurat pe deplin Ancien
Régime şi, în martie 1821, a preferat să abdice în fa-
voarea fratelui său, Carlo Felice, decât să accepte o
constituţie revoluţionară.
Vittorio Emanuele (Victor Emanuel) Π (Torino 1820-
Roma 1878), rege al Sardiniei (1849-1861), rege al
Italiei (1861-1878). Devenit rege al Sardiniei în
momentul tragic al înfrângerii de la Novară din primul
război de independenţă şi al abdicării tatălui său, Carlo
Alberto (1849), a ştiut să negocieze un armistiţiu
împovărător, dar onorabil cu mareşalul Radetzky. A
fost singurul dintre suveranii italieni care a menţinut
libertăţile constituţionale, meritând renumele de „rege
gentilom"; a intervenit, totuşi, dur împotriva majorităţii
liberale din parlament care refuza să aprobe pacea cu
Austria, dizolvând Camera şi făcând apel la alegători,
prin proclamaţia de la Moncalieri, să-i voteze pe
candidaţii apropiaţi coroanei.
• De la rege al Sardiniei la rege al Italiei, în 1852, cu
regret, 1-a însărcinat cu formarea guvernului pe Cavour,
temându-se de politica dusă de acesta deoarece urmărea
limitarea privilegiilor clerului: în 1855, sprijinul acordat
de suveran opoziţiei înverşunate a clerului la proiectul
legii de suprimare a ordinelor religioase contemplative
a provocat căderea temporară a guvernului Cavour. în
esenţă, a fost, totuşi, de acord cu politica externă a
prim-ministrului său, chiar dacă, în momentele deci-
sive, a luat din iniţiativă personală unele măsuri (impu-
nând, de ex., acceptarea armistiţiului de la Villafranca la
sfârşitul celui de-al doilea război de independenţă, con-
trar opoziţiei acerbe a lui Cavour). A putut deveni,
astfel, un punct de referinţă al tendinţelor variate din
cadrul Risorgimento-ului, calmându-i pe conservatori
şi atrăgând sub steagul piemontez şi pe mulţi democraţi:
deosebit de grăitoare a fost influenţa pe care a avut-o
asupra lui Garibaldi (susţinând în 1860 aşa-numita
expediţie a celor O Mie, organizată de acesta) aşa încât
să se ajungă la o ameliorare a raporturile foarte proaste
VIZIR
pe care acesta le avea cu Cavour. La 17.III. 1861, a pri-
mit titlul de rege al Italiei continuând linia monarhică a
statului piemontez (menţinând numerotarea „al H-lea"
pentru a sublinia continuitatea dinastică şi refuzând să
schimbe titulatura tradiţională „rege al Italiei" în rege
„al italienilor"), în 1860, consimţise să cedeze Franţei
Savoia, leagăn al strămoşilor săi, în schimbul participării
francezilor la al doilea război de independenţă; a acceptat
cu strângere de inimă şi mutarea capitalei de la Torino
la Florenţa (l 864). A sprijinit politica de făurire a unităţii
naţionale, având drept punct culminant al treilea
război de independenţă (în timpul căruia a dorit să-şi
asume comanda supremă a armatei) şi cucerirea Romei
(pe care a aprobat-o in ciuda scrupulelor sale de bun
catolic), şi a murit considerat de toată lumea „părinte al
patriei". Rămânând văduv după Maria Adelaide de
Habsburg, cu care se căsătorise în 1842, în 1877 a încheiat
o căsătorie morganatica, soţie devenindu-i Roşa Vercellana
Guerrieri, declarată drept contesă de Mirafiori.
Vittorio Emanitele (Victor Emanuel) ΠΙ (Neapole
1869-Alexandria, Egipt, 1947), rege al Italiei (1900-
1946), împărat al-Etiopiei (1936-1943) şi rege al
Albaniei ( 1939-1943). Unicul fiu al lui Umberto I şi al
Margherite! de Savoia, a primit o educaţie severă şi
profundă, în 1896, s-a căsătorit cu Elena de
Muntenegru.
• Susţinerea cotiturii liberale. Urcat pe tron în urma
asasinării tatălui său, a favorizat o schimbare liberală
în politica italiană desemnându-1 cu formarea guvernului
pe G. Zanardelli şi, apoi, pe G. Giolitti. Datorită fap-
tului că, prin tradiţie, el aproba politica militară şi poli-
tica externă, a susţinut apropierea de Tripla înţelegere
şi, după declanşarea primului război mondial în mai
1915,1-a sprijinit pe preşedintele Consiliului de Miniştri
Salandra să forţeze majoritatea neutralista din cameră să
declare război Austro-Ungarici. V. E. a petrecut toată
perioada războiului în zona de operaţiuni militare şi vizitele
sale permanente pe front i-au creat mitul „regelui soldat".
• Raporturile cu fascismul, în criza de după război, a
crezut că va putea continua să-1 sprijine politic pe
Giolitti, dar s-a lăsat convins de ideea răspândită în
rândurile clasei conducătoare liberale că fascismul poate
fi acceptat, în momentul „marşului asupra Romei" orga-
nizat de fascişti (X. 1922), V. E. a refuzat să semneze
decretul pentru instituirea stării de asediu pe care i-1
supusese spre aprobare preşedintele de Consiliu, Facta,
şi a acceptat să-1 cheme la guvernare pe Mussolini. Nu
s-a dezis de guvern nici măcar în urma apelului opoziţiei
parlamentare înaintat cu ocazia asasinării deputatului
Matteotti (1924). Ulterior, a facilitat, de fapt, instau-
rarea regimului fascist prin suprimarea tuturor libertă-
ţilor politice şi de opinie, limitându-se doar la respecta-
rea formală a procedurilor legale în cazul deciziilor
adoptate. Deşi i s-a oferit coroana imperială a Etiopiei
( 1936) şi a regatului Albaniei ( 1939), în ciuda opoziţiei
sale personale, nu s-a pronunţat împotriva legilor rasiale
şi a alianţei cu Germania lui Hitler. Nu s-a opus nici
măcar la intrarea Italici în al doilea război mondial (pe
care, totuşi, îl dezaproba) şi i-a cedat lui Mussolini
rolul de comandant suprem, deţinut, prin tradiţie, de
suveran. Cu toate acestea, de la începutul anului 1943,
împreună cu anturajul său, căuta modalitatea prin care
să-1 destituie pe duce şi să iasă din război; s-a folosit
de ocazia votului din Marele Consiliu al Fascismului,
în şedinţa sa din 24-25. VII. 1943, prin care i se cerea
regelui să-şi asume din nou puterea militară supremă,
pentru a ordona ca Mussolini să fie arestat, după aceasta
urmând să se poarte tratative secrete de pace cu Aliaţii.
După armistiţiul de la 8.IX. 1943, a părăsit Roma şi s-a
refugiat împreună cu guvernul Badoglio la Brìndisi.
Retrăgându-se din viaţa publică în VI. 1944 şi transmi-
ţându-i puterea fiului său Umberto ca locţiitor general la
domnie, a refuzat să abdice, deşi toate forţele politice îi
cereau să facă acest gest; η-a abdicat decât în mai 1946,
în ajunul referendumul asupra instituţiilor starului.
Vittorio Veneto, bătălia de la, în timpul ultimei ofen-
sive decisive italiene din primul război mondial, de la
24.X la 3.XI.1918 când italienii şi austriecii şi-au
disputat oraşul V. V: victoria italienilor a dus la dezor-
ganizarea armatei inamice şi la încheierea armistiţiului
care a pus capăt primului război mondial desfăşurat
pe frontul italian.
vizigoţi, populaţie germanică, una dintre cele două mari
ramuri etnice ale goţilor (cealaltă a fost cea a ostrogo-
ţilor). împinşi de huni către Apus, şi-au părăsit terito-
riile din Dacia inferioară şi s-au instalat în Moesia infe-
rioară (cea 376). L-au învins pe împăratul Valens la
Adrianopol (378). Sub Theodosius, au fost acceptaţi
de romani ca federati şi au rămas în Moesia şi în
Pannonia (382). După moartea lui Theodosius, sub
comanda lui Alaric, au devastat Balcanii şi, în 400, au
pornit din Iliria către Italia, în 410, au jefuit Roma, dar
la moartea lui Alaric s-au îndreptat către Galia şi, de
aici, au fost respinşi de romani către Spania, unde au
întemeiat regatul Tolosa care, în sec. V, ajunsese la o
expansiune maximă cuprinzând regiunea dintre Ron şi
Loara, Provence şi aproape toată Peninsula Iberică, în
507, francii lui Clovis i-au înfrânt lăsându-le în stăpânire
doar Spania; aici, dominaţia v., având drept capitală
Tolosa, a durat până la cucerirea arabă (711). vizir, în
lumea musulmană, ministru al suveranului. Din sec.
VIII şi în timpul perioadei califatului clasic, a fost titlul
rezervat şefului administraţiei, omul cel mai puternic
după calif, în Imperiul otoman, „marele v." era primul
ministru, şef al „divanului", un fel de consiliu de miniştri
al sultanului.
1277
VÎŞINSK1
Vîşinski,Awfrei lanuarevici, om politic sovietic (Odessa
1883-New York 1954). Avocat, procuror general al
URSS din 1936, a deţinut un rol de primă mărime în
organizarea marilor epurări din 1936-1938. Vicepreşe-
dinte al Consiliului de Miniştri şi ministru adjunct de
externe (1940), a fost unul dintre cei mai importanţi
artizani ai sovietizării ţărilor din Europa de Est, fiind
succesorul lui V. Molotov în funcţia de ministru de
externe (l949-1953).
Vladislav I cel Scurt (Lokietek) (n,1260-Cracovia
1333), rege al Poloniei (1320-1333). Fiu al ducelui de
Kujawya Cazimir I, a obţinut coroana poloneză luptând
împotriva pretendenţilor rivali, dar mai ales datorită
sprijinului papei Bonifaciu VIII. A unificat Polonia,
cu excepţia Pomeraniei, ocupată de cavalerii teutoni,
împotriva cărora a purtat un lung şi infructuos război.
Vladislav II Jagiello (n.l350-Grodek 1434), rege al
Poloniei (l 386-1434). întemeietor al dinastiei JagieHo,
stăpânitor din 1377 al marelui ducat al Lituaniei, în
13861-a alăturat Poloniei pe care o avea ca dotă a soţiei
sale Edwiga, fiica şi moştenitoarea lui Ludovic I de
Anjou, rege al Poloniei şi al Ungariei, în 1410 i-a învins
la Tannenberg (sau Grün wald) pe cavalerii teutoni.
Vladislav VII Jagiello (n. 1456-Buda 1516), rege al
Ungariei (1490-1516), rege al Boemiei ca V. II
(1471-1516). Fiu al regelui Poloniei Cazimir IV, în
1471 a intrat în conflict cu Matia Corvin pentru coroana
Boemiei, dobândită numai în 1490, la moartea lui Matia.
V a reunit astfel în persoana sa regatele Boemiei,
Ungariei şi Poloniei, formând astfel un mare stat capabil
să se opună eficace puterii otomane. A fost însă un
suveran slab şi nehotărât. A trebuit să înfrunte mari
dificultăţi financiare şi o periculoasă anarhie politică.
Căsătoria fiicei Anna şi a fiului Ludovic cu Ferdinand
şi respectiv Maria de Habsburg a oferit dinastiei
habsburgice ocazia de a pune stăpânire pe regatele
Ungariei şi Boemiei.
Vlasov, Andrei Andreievici, general sovietic (Lotnakino
1901-Moscova 1946). Capturat de germani în bătălia
pentru Moscova (1942), a acceptat să colaboreze cu
ei, formând o armată rusă naţionalistă şi anticomunistă.
S-a predat americanilor în 1945, dar a fost cedat sovie-
ticilor care 1-au judecat şi executat. Voce, La,
săptămânal cultural-politic fondat de G. Prezzolini
şi editat la Florenţa ( 1908-1916). Condus de
Prezzolini şi de G. Papini, a beneficiat de
colaborarea celor mai prestigioşi intelectuali italieni
ai epocii, de orientări diferite (B. Croce, G. Gentile,
L. Einaudi, G. Salvemini, G. Amendola, R. Murri).
Orientarea politică eterogenă a colaboratorilor a dus
Ia disensiuni interne, ca atunci când revista a luat
poziţie în favoarea războiului din Libia (1911) sau a
intervenţiei (1914). Trecând sub conducerea lui G. de
1278
Robertis, s-a transformat, începând din 1914, într-o
revistă exclusiv literară.
Volksverein fur das katholische Deutschland (Uniune
populară pentru Germania catolică), organizaţie fondată
în 1890 din iniţiativa lui L. Windthorst, cu intenţia de a
da o bază socială stabilă Partidului Centrul catolic (v.).
A avut o serie de iniţiative profesionale, formative,
asistenţiale, şi ajunsese la apogeu în primii cincisprezece
ani ai sec. XX, când număra peste 800 000 de aderenţi.
A fost dizolvată de regimul nazist. Volkswagen,
fabrică germană de automobile, apărută în 1937 din
iniţiativa lui Hitler, care i-a dat în grijă lui F. Porsche
producerea unui automobil popular. După război, a
devenit una dintre primele trei societăţi europene din
acest domeniu şi una dintre cele mai mari la nivel
mondial. A obţinut şi controlul asupra societăţilor
Audi, SEAT (spaniolă) şi Skoda (Cehia).
Volpe,Gioacchino, istoric italian (Paganica, L'Aquila,
1876-Sant'Arcangelo di Romagna, Forlì, 1971). In-
fluenţat de şcoala economico-juridică, dar şi de
marxismul lui A. Labriola, a acordat o atenţie deosebită
istoriei sociale a Evului Mediu (Evul Mediu, 1927).
După primul război mondial, prin intermediul naţionalis-
mului, a aderat la fascism, a fost deputat (1924-1929)
şi secretar al Academiei Italiei (1929-1934). Trecând
la studii de istorie modernă, preocupat mai mult de
istoria politică (istoria mişcării fasciste, 1939) şi de
relaţiile internaţionale (Italia din timpul Triplei Alianţe
(1882-1915), 1940), a ajuns la o vastă operă de sinteză
(Italia modernă, 3 voi.,1943-1952), în care interpreta
fascismul ca un mijloc de afirmare a naţiunii italiene.
volsci, popor antic din Italia centrală, stabilit între
regiunile Latium şi Campania, înrudit prin limbă cu
umbrii. Presaţi dinspre sud de aurunci, în cursul sec. V,
v. au atacat în repetate rânduri graniţele de sud ale
teritoriului latin şi au fost supuşi treptat, în cursul sec.
IV, de către romani.
Voltaire, pseudonim al lui François-Marie Arouet,
scriitor şi filosof francez (Paris 1694-1778). Scriitor
strălucit încă din tinereţe, animator al societăţii pari-
ziene, a fost exilat în Anglia ( 1726-1728), unde a intrat
în contact cu gândirea empirista şi cu o societate liberală.
Scrisorile filosofice (1733) pot fi considerate punctul
de plecare al iluminismului francez şi au constituit un
model pentru o serie de opere care au provocat admi-
raţie şi scandal, caracterizate prin afirmarea gândirii
antidogmatice libere, deista în ce priveşte religia, mo-
derată şi liberală în politică, fără simpatii pentru plebe.
A fost consilier al lui Frederic II al Prusiei ( 1750-1753).
Cea mai importantă operă istorică a fost Secolul lui
Ludovic XIV ( 1751 -1756). A fost un scriitor deosebit
de productiv (tragedii, poeme, romane, tratate, ca şi
colaborarea la Encyclopédie).
VRĂJITORIE
Voroşilov, Kliment Efremovici, mareşal sovietic (Verhni,
Ekaterinoslav, 1881-Moscova 1969). Bolşevic încă din
1903, ministru al apărării (1935-1940), a coordonat
epurările stalmiste din cadrul armatei. Comandant al
sectorului de nord al frontului ruso-german în timpul
celui de-al doilea război mondial, a dat dovadă de o
capacitate militară scăzută, dar aceasta nu 1-a împiedicat
să-şi păstreze rolul politic, devenind la un moment dat
preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, de fapt,
şef al statului, după moartea lui Stalin ( 1953). A trebuit
să demisioneze în 1960, fiind un adversar al lui Hruşciov.
Vorster, Balthazar Johannes, om politic sud-african
(Jamestown 1915-CapeTown 1983). Unul dintre şefii
aripii drepte a Partidului Naţionalist, i-a succedat lui
H.F. Verwoerd în funcţia de prim-ministru (1966) şi a
continuat politica de apartheid a acestuia. A fost,
pentru scurt timp ( 1978-1979), preşedinte al Republicii.
Vranghel, sau Wrangel, PiotrNikolaevici, general rus
(Kovno 1878-Bruxelles 1928). Comandant al unei
divizii de cazaci în timpul războiului civil din Rusia
împotriva puterii sovietice (1918-1920), a luat comanda
trupelor „albe" anticomuniste din Ucraina şi a format
şi un guvern, recunoscut, de fapt, de Franţa, învins de
Armata Roşie (1920), s-a refugiat în străinătate; prin
înfrângerea sa, practic, s-a încheiat războiul civil.
vrăjitorie, complex de credinţe supersiţioase având
drept scop obţinerea intervenţiei unor genii malefice
sau a diavolului pentru a comite sacrilegii. Reprezintă
un fenomen tipic în Europa creştină, deşi există ante-
cedente şi mărturii în culturi necreştine sau precreştine
(v. magie), în timpul unei bune părţi din Evul Mediu,
activitatea vrăjitoarelor şi a vrăjitorilor, chiar dacă,
oficial, era condamnată, nu a dus, practic, la persecuţii;
abia începând din sec. XIV-XV cei acuzaţi de vrăjitorie
au început să fie judecaţi şi condamnaţi la arderea pe
rug în cadrul unei persecuţii veritabile, caracterizată
prin violenţă în special în Germania, Spania, Anglia,
avându-i ca autori nu numai pe catolici, dar şi pe
protestanţi. Alături de un aspect rural al v. care a
evoluat datorită unui amestec de credinţe păgâne sau
precreştine (de ex., licantropia sau transformarea
omului în lup) şi credinţe creştine, dând naştere unor
ritualuri ca sabatul şi orgiile demonice, a existat şi un
aspect orăşenesc, legat mai mult de fenomenele de
posedare de către demoni (posedaţii), la care se reac-
ţiona prin exorcisme, începând din sec. XVIII, aspri-
mea persecuţiilor s-a mai domolit; cultura iluministă
a condamnat în cele din urmă nu numai superstiţiile şi
ritualurile magice, dar şi persecuţiile.
1279

Wagram, bătălia de la, desfăşurată la 5-6.VII. 1809,
lângă satul austriac W.: armata lui Napoleon, împreună
cu regimentele italiene ale viceregelui Eugène de
Beauharnais si din trupele lui Bemadotte, i-a învins pe
austriecii aflaţi sub comanda arhiducelui Carol de
Habsburg care, la câteva zile după aceasta, au cerut
încheierea unui armistiţiu.
wahhabiţi, mişcare rigorista musulmană fondată în
Arabia Saudita de Muhammad ibn Abd al-Wahhab
( 1703-1791). Caracterizat printr-un extremism conser-
vator religios şi social, mişcarea şi-a legat activitatea de
dinastia saudita.
Waldeck-Rousseau, Pierre-Marie-René, om politic
francez (Nantes 1846-Corbeil-Essonnes 1904). Mi-
nistru de interne în guvernul L. Gambetta şi J. Ferry
(l 881-l885), s-a aflat, din 1899 până în 1902, în frun-
tea unui guvern de „apărare republicană" format în
opoziţie cu curentele naţionaliste şi conservatoare pe
fundalul cazului căpitanului Dreyfus (v.), graţiat de
el. în timpul guvernării sale, a adoptat legislaţia îm-
potriva ordinelor religioase. Waldheim, Kurt, om
politic austriac (Sankt-Andrca-Worden, Austria
Inferioară, 1918). Şi-a satisfăcut serviciul militar în
timpul războiului din Franţa, pe frontul răsăritean şi în
Balcani. Acuzat după război de a fi fost părtaş la crime
naziste, nu a fost, însă, niciodată condamnat. Ambasador,
apoi ministru de externe ( 1968-1970), devine secretar
general al ONU (1971-1981). A fost ales ( 1986-
1992) ca preşedinte al republicii austriece, în ciuda unei
violente campanii de presă care a dezvăluit răspunderile
sale de război din armata germană. Wales (Ţara
Galilor), regiune istorică a Marii Britanii. în Antichitate
denumită Cambria pentru că era sediul colţilor
cambrì, W. a fost centrul de rezistenţă în faţa
cuceririlor romane şi anglo-saxone. Subdivizată în cinci
mici regate care numai în caz de primejdie ascultau de
un şef comun (pendragon), numai în 1240 a fost unifi-
cată în bună parte de Llywelyn Gruffyd, ginerele regelui
Angliei, loan Fără de Ţară. Unită de către Eduard I
posesiunilor coroanei engleze (titlul de principe de W.
a devenit de atunci prerogativa moştenitorului tronului),
regiunea a fost locul unor focare de rebeliuni antiengleze
până în secolul XVI.
Walesa, Lech, sindicalist şi om politic polonez (Gdansk
1943). Muncitor electrician la şantierele navale din
Gdansk, catolic fervent, a ieşit în evidenţă ca şef al
sindicatelor libere din regiunea baltică ( 1979). A condus
grevele care au obligat regimul comunist să accepte
constituirea sindicatului liber Solidamosó (Solidaritatea),
devenind preşedintele acestuia (1980). După un an de
închisoare ( 1981 -1982), i s-a interzis ( 1983) să meargă
la Stockholm pentru a primi Premiul Nobel pentru
pace. Aflat la conducerea grevelor ( 1988) care au dus la
începerea unor convorbiri între guvernul comunist şi
opoziţie şi la intrarea în legalitate a sindicatului
Solidarnosc, după prăbuşirea regimului comunist a
fost ales preşedinte al republicii ( 1900) în situaţia unei
polemici cu o parte din Solidarnosc. La alegerile
prezidenţiale din 1995, a fost învins de candidatul cx-
comunist A. Kwasniewski. Wall Street, denumire
curentă a bursei din New York (New York Stock
Exchange). Cuvântul provine de la strada pe care, încă
de la sfârşitul sec. XVIII, se întâlneau intermediarii şi
comercianţii pentru a face tranzacţii cu mărfuri şi cu
titluri, în sec. XX, W. S. a devenit principala piaţă
financiară a lumii. Wallace, William, erou naţional
scoţian (Elderslie cea 1274-Londra 1305). Şef al
mişcării de rezistenţă faţă de dominaţia engleză, după
victoria de la Stirling Bridge (IX. 1297), a fost înfrânt la
Falkirk, în luna iulie a anului următor. Refugiat în
Franţa în căutare de ajutoare, la întoarcere a fost luat
prizonier la Glasgow în 1305 şi executat la Londra,
după un proces sumar. Wallenstein, Albrecht
Eusebius Wenzel von, duce de Friedland, general
german (Hermanic 1583-Eger 1634). Aflat în serviciul
Habsburgilor în timpul Războiului de treizeci de ani,
fiind un mare condotier în serviciul lor, si-a adunat o avere
imensă din confiscarea bunurilor reformaţilor boemi după
înfrângerea lor în bătălia de Muntele Alb (1620). A
angajat o armată personală de 40 000 de oameni pusă în
serviciul împăratului Ferdinand II, armată plan'ta cu ceea ce
lua din regiunile în care acţiona. A înfruntat şi a învins forţele
ligii protestante ( 1626) şi pe cele daneze (1628). W. a
fost răsplătit prin posesia asupra oraşului Mecklenburg
(l629). Ostilitatea principilor din imperiu 1-a făcut pe
împărat să-1 concedieze pe W. ( 1630), chiar în momentul
în care apărea în dispută Gustav Adolf al Suediei.
Când acesta a ajuns să ameninţe chiar şi Viena, a apelat din
nou la W., dar a fost învins la Lützen (1632). Când a
devenit suspect împăratului, a fost dat în urmărire şi ucis
de câţiva ofiţeri ai săi.
Walpole, Robert, om de stat englez (Houghton 1676-
Londra 1745). Whig, a fost ministru de finanţe (dirijând,
de fapt, politica guvernului) sub domnia lui George I şi
George II ( 1721 -1742), un adevărat arbitru al politicii
engleze. Pacifist până la capăt în politica externă, a dus
o politică de „izolare splendidă" şi s-a consacrat consoli-
dării sistemului parlamentar-constituţional englez.
Contrar practicii tradiţionale a miniştrilor aleşi de rege
din afara partidelor, a impus un sistem nou, al unui
cabinet care să reprezinte majoritatea din parlament.
Constrâns de opoziţie şi de colegii săi de partid să de-
clare război Spaniei pentru motive comerciale şi navale
(1739), W. s-a resemnat să demisioneze, în 1742.
WEBER
Washington, capitala SUA. Construcţia sa a fost
decisă în 1790-1791 de Congres. Inaugurat în 1800, a
fost deteriorata grav de englezi în timpul războiului cu
SUA din 1812-1814. • CONFERINŢE şi TRATATE
DE LA W. 30.ΙΠ.1867. Rusia cedează SUA Alaska
şi insulele Aleutine în schimbul a 7 200 000 de dolari.
16. VI.1897. Tratat de anexare a arhipelagului Hawaii
de către SUA.
18.XI. 1903. Nou-constiruita republică Panama cedează
SUA, pentru l O milioane de dolari, o parte din teritoriul
său pentru construirea aici a unui canal interoceanic.
12.XI.1921-6.II.1922. Conferinţă între SUA, Franţa,
Marea Britanic, Italia, Olanda, Belgia, Portugalia,
Japonia, China, pentru dezarmarea navală (tratatul celor
cinci puteri - SUA, Marea Britanic, Franţa, Italia, Ja-
ponia - din 6.II. 1922) şi pentru soluţionarea proble-
melor din Extremul Orient şi din Pacific (tratatul celor
4 puteri, aceleaşi din precedentul tratat, cu excepţia
Italiei, din 13.XII. 1921).
5.1.1929. Convenţie interamericana de conciliere şi arbitraj.
9.IV. 1941. Tratat prin care Danemarca consimte ca SUA
să-şi asume apărarea Groenlandei, instalând acolo baze
navale şi aeriene.
22.XII. 1941 -l 4.1.1942. Conferinţă între Marea Britanic
şi SUA, prima după intrarea în război a acesteia. Este
aprobată „declaraţia Naţiunilor Unite". Washington,
George, general şi om de stat american (Bridges
Creek, Virginia, 1732-Mount Vernon 1799). Ofiţer în
miliţiile coloniale şi deputat de Virginia, a luptat
împotriva francezilor şi a pieilor-roşii (1756-1763).
La începerea ostilităţilor cu englezii (VI. 1775), a fost
numit de Congres comandant al armatei americane pe
care a reuşit s-o menţină unită, în ciuda faptului că era
improvizată şi slab înarmată, până la intrarea în război a
francezi lor (v. revoluţia americană). Chemat, în 1787, să
prezideze convenţia constituţională de la Philadelphia, a
fost ales în unanimitate ca prim preşedinte al SUA
( 1789); reales în 1792, în 1796 a refuzat al treilea mandat.
Deşi îi simpatiza pe federalisti, susţinători ai unui guvern
central puternic, a păstrat o poziţie de echilibru între ei
şi republicani, în politica externă, a stabilit principiul de
bază al neamestecului în treburile europene, aplicându-1
şi faţă de războaiele Franţei revoluţionare. Washington
Post, cotidian independent fondat în 1877, editat în
capitala Statelor Unite, cu tendinţă liberală.
Dezvăluirea scandalului Watergate, datorită ziariştilor
C. Bernstein şi B. Woodward a dus, în 1974, la demisia
preşedintelui Nixon.
Watergate, scandalul, declanşat in 1973, s-a numit
astfel de la Hotel Watergate din Washington, cartierul
general al Partidului Democrat în timpul alegerilor
prezidenţiale din 1972. La 17.VI. 1972, şapte bărbaţi
au fost arestaţi în timp ce încercau să instaleze micro-
foane în clădire. La proces (1.1973), s-a descoperit că
avuseseră contacte cu fostul ministru de justiţie,
J. Mitchell şi cu câţiva consilieri ai preşedintelui
R. Nixon. Datorită şi descoperirilor celor doi ziarişti
cu privire la încercările de a muşamaliza cazul, a fost
numită o comisie specială de anchetă a Senatului
(7.II. 1973) care a scos la iveală responsabilitatea unor
consilieri apropiaţi ai preşedintelui; însuşi Nixon a fost
pe calc de a fi pus sub acuzare, întrucât Congresul nu
1-a susţinut, la 8.VIII. 1974, Nixon a preferat să demi-
sioneze.
Waterloo, bătălia de la, după luase din nou puterea
în timpul celor „O sută de zile", Napoleon a pornit cu
120 000 de oameni şi 570 de tunuri către Bruxelles. La
W. (16-18.VI.1815), i-a atacat pe englezii aflaţi sub
comanda lui Wellington care au rezistat până la sosirea
prusacilor lui Blücher: înfrângerea şi retragerea dezas-
truoasă care a urmat au provocat sfârşitul lui Napoleon.
Webb, Sidney James, (Londra 1859-Liphook, Hamp-
shire, 1947) şi soţia sa Beatrice Power (Standish, Glou-
cester, 1858-Liphook 1943), istorici şi politicieni englezi.
Numărându-se printre personalităţile care fondaseră
Fabian Society (v.), au exercitat o puternică influenţă
asupra laburismului englez prin socialismul lor refor-
mator, bazat pe educaţia poporului. Istorici ai activităţii
sindicale britanice (Istoria tradeunionismului, 1894)
şi ai instituţiilor (Guvernarea locală engleza, 1906-1924),
în 1913 au fondat săptămânalul „New Statesman" şi au
elaborat manifestul electoral al Partidului Laburist
(1918). Sidney, ales în parlament în 1922, a fost ministru
pentru colonii ( 1929). După o călătorie în URSS ( 1932),
soţii W. au avut aprecieri pozitive asupra experienţei so-
vietice (Comunismulsovietic: o nouă civilizaţie?, 1936).
Weber, Max, sociolog german (Erfurt 1864-München
1920). Influenţat de mişcarea social-crestina şi de „so-
cialismul ex cathedra" (v.) s-a angajat în viaţa politică
de pe poziţii liberale şi nationale, dar critice faţă de
birocraţie şi faţă de militarismul agresiv tipice în Ger-
mania lui Wilhelm. A studiat sociologia religiei, formu-
lând teza importanţei eticii ascetice a calvinismului
pentru evoluţia spiritului capitalist (Etica protestantă
si spiritul capitalismului, 1904-1905), apoi şi-a îndrep-
tat atenţia asupra studiului comparat al formelor religiei
(Sociologia religiei, 1920). De această temă se leagă şi
o serie de studii (Economia si societatea, postum 1922)
în care atenţia este îndreptată şi către orânduirile sociale
şi formele puterii. A analizat şi rolul intelectualului în
societate (Munca ştiinţifică - o profesie, şi Politica - o
profesie, 1919). Gândirea lui Weber a fost importantă
şi pe plan metodologic, susţinând necesitatea „valori-
ficării" ştiinţelor isterico-sociale care trebuie să se
limiteze la păreri despre fapte şi nu sunt autorizate să
1281
WEHRMACHT
emită judecăci de valoare; el propune folosirea „tipurilor
ideale", adică modele conceptuale coerente obţinute
printr-un proces de sistematizare logică a datelor emirice.
Wehrmacht, denumire oficială a forţelor armate ger-
mane după venirea la putere a nazismului: recrutarea
era obligatorie şi fusese reintrodusă în 193 5. Weimar,
oraş german din Turingia care, din 1572, a fost capitala
Marelui ducat Saxonia-Weimar. • REPUBLICA DE
LA W. la W. s-a reunit, începând din 6.II. 1919,
Adunarea Naţională constituantă germană, după
înfrângerea din primul război mondial şi după revoluţia
care, în 1918, îl detronase pe împăratul Wilhelm II şi
proclamase republica. Ea a elaborat o nouă constituţie
(aprobată la 31 .VII. 1919) care căuta să echilibreze cu
grijă puterile statului şi acorda o larga recunoaştere
drepturilor cetăţeneşti, în „Republica de la W", cum s-a
numit de atunci republica germană, o asemenea
constituţie a trebuit să se confrunte cu o situaţie dra -
matică politică şi socială, fapt care a împiedicat funcţio-
narea multor mecanisme juridice. In cele din urmă, re-
publica de la W. a fost desfiinţată în 1933 prin venirea
la putere a nazismului (v. Germania). Weizmann,
Haini, om politic israelian (Moţii, Bielo-rusia, 1874-
Rehovot, Israel, 1952). Sionist înflăcărat, a contribuit
la adoptarea de către guvernul englez a declaraţiei
Balfour (v.) asupra posibilităţii de a se înfiinţa un stat
evreiesc naţional în Palestina (1917). Preşedinte al
Organizaţiei Sioniste Mondiale ( 1920) şi al Agenţiei
Evreieşti (1921-1931 şi 1935-1946), a fost primul
preşedinte al Republicii Israel (1948-1952).
Weizsäcker, Richard Freiherr von, om politic gentian
(Stuttgart 1920). Membru al sinodului Bisericilor Even-
ghelice, preşedinte al CDU şi primar al Berlinului de Vest
(l 981 -1983), a fost ales, în 1984, preşedinte al Republicii
Federale Germania şi reales în 1989 până în 1994.
Welfare State, expresie (engl. : stat al bunăstării) pentru
acele sisteme sociale în care statul intervine garantând
accesul tuturor cetăţenilor la bunurile indispensabile
locuirii, asigurând sănătatea, învăţământul şi un venit
minim. Cu o semnificaţie asemănătoare sunt folosite şi
expresiile „stat social" şi „stat asistenţial". W. S. pune
în aplicare legislaţia socială (v., care, afirmându-se
treptat începând cu ultimele decenii ale sec. XIX, a
ocrotit interesele celor ce muncesc prin asigurări de
sănătate, pensii de bătrâneţe şi de limită de vârstă),
prin alocarea unor ajutoare de şomaj şi prin contribuţia
la susţinerea unui venit garantat. Totuşi, el este carac-
terizat, mai ales, prin asigurarea pentru toţi cetăţenii,
indiferent de venit, a serviciilor sociale gratuite sau
semigratuite, sau, în orice caz, cu mult sub preţurile de
piaţă. Redistribuirea avuţiei naţionale, necesară pentru a
finanţa programele W. S. se realizează printr-o impu-
nere fiscală consistentă şi cu un caracter pronunţat
1282
progresiv. W. S. se deosebeşte de statul liberal pentru
că depăşeşte conceptul de simplă ajutorare a celor mai
săraci şi de sistemele socialiste care implică o schimbare
revoluţionară a raporturilor sociale şi a formelor de
guvernare. Prefigurat în gândirea socialismului fabian
şi a laburismului britanic de la începuturile sec. XX şi
în experienţele social-democraţiei scandinave, ca şi în
unele prevederi ale New Deal-ului rooseveltian din
SUA, W. S. şi-a găsit o teoretizare completă în Marea
Britanic prin Planul Beveridge din 1942 şi a fost realizat
de guvernele laburiste din primii ani de după război.
Social-democraţia din Suedia a creat un model de W. S.
considerat, vreme îndelungată, drept exemplar, înce-
pând din perioada crizei economice din anii '70, modelul
clasic de W. S. a intrat în criză din cauza deficitului
crescând din finanţele publice şi a creşterii presiunii
fiscale necesare pentru a-1 susţine. Criticii de orientare
liberista au subliniat neeconomicitatea unei asistenţe
generalizate, dat fiind că în straturi importante ale
populaţie se obţin venituri consistente, iar proliferarea
aparatului birocratic este din ce în ce mai costisitoare
şi din ce în ce mai puţin capabilă să asigure servicii
adecvate. Susţinătorii statului social au mizat mai ales
pe reorientarea lui spre un principiu al „subsidiarităţii"
în care serviciile sociale să completeze şi nu să înlo-
cuiască posibilităţile de autogospodărire ale familiilor.
Wellington, Arthur Wellesley duce de, general şi om
politic britanic (Dublin 1769-Walmer Castle, Kent,
1852). Distingându-se în războaiele coloniale din India
(1797-1804), a fost trimis în Spania (1808) pentru a
sprijini revolta împotriva dominaţiei napoleoniene, în
1809, a primit comanda trupelor engleze din Spania şi
Portugalia, ducând o campanie îndelungată împotriva
ocupanţilor francezi în urma căreia a ocupat sudul
Franţei şi a obţinut o victorie importantă la Toulouse
( l O.IV 1814). Solicitat să-1 înlocuiască pe R. Castlereagh
ca trimis plenipotenţiar la Congresul de la Viena, după
evadarea lui Napoleon de pe insula Elba a fost numit
comandant-şef al armatelor aliate şi l-a învins definitiv
pe împărat în bătălia de la Waterloo ( 18.VI. 1815); până
în 1818 a comandat forţele de ocupaţie din Franţa.
Conservator rigid, deputat tory din 1806, a fost prim-
ministru în 1828-1830 şi ministru de externe (1834-
1835). S-a retras din viaţa politică, dar a revenit ca
ministru fără portofoliu în guvernul lui R. Peel (1841-
1846); în 1842, a fost numit comandant suprem pe
viaţă al armatei britanice.
Welser, familie germană de mecenati şi bancheri din
Augsburg considerată, după Fugger, a doua între pu-
terile financiare ale epocii lui Carol V (sec. XVI).
Membrii familiei W., despre care avem informaţii sigure
încă din sec. XIV, au fondat prima societate comercială
în 1476 şi au activat în special pe piaţa de la Anvers, în

relaţie cu dominaţia colonială portugheză şi cu Indiile.
Averile lor au crescut într-un asemenea grad încâ, în
1519, au finanţat alegerea ca împărat a lui Carol V şi au
primit însărcinarea de a administra colonia din Ven-
ezuela (1528). încetarea delegării de administrare a
Venezuele! (1556) şi apariţia hegemoniei olandeze în
dauna celei portugheze au provocat declinul lor,
culminând cu bancruta din 1614. Wessex, regat anglo-
saxon din Britannia, în ascensiune în cursul sec. V. La
sfârşitul sec. VII, regatul cuprindea mare parte din
Devonshire, insula Wight, Sommerset şi Dorset. După o
perioadă de supunere în fata regelui din Merda, şi-a
recucerit libertatea prin regele Egbert cel Mare (802-839)
care şi-a impus dominaţia asupra ţinuturilor Sussex,
Surrey, Kent şi Essex. Divizat între fiii regelui, a fost
reunificat şi a rămas, sub domnia lui Alfred cel Mare
(871) singurul teritoriu din Anglia liber de dominaţia
daneză, până la bătălia de la Hastings, din 1066.
Wcstfalia, regiune istorică a Germanici de NV, locuită
în Antichitate de ramura saxonilor westfalici. A făcut
parte din primul ducat al Saxoniei, împărţit în 1180 în
mai multe principate laice şi ecleziastice. Abia în
perioada napoleoniană a constituit o entitate politică
autonomă, prin regatul W. avându-1 ca suveran pe
Jerome Bonaparte (1807-1815). La Congresul de la
Vicna, cea mai marc parte a W. a trecut sub stăpânirea
Prusiei, restul a fost alipit la Manovra şi Oldenburg. •
FACILE DIN W. Au pus capăt Războiului de treizeci
de ani (1618-1648). S-au încheiat două tratate sepa-
rate (24.X. 1648), unul semnat la Munster între Franţa
şi Imperiu, celălalt la Osnabrück între Imperiu şi
puterile protestante. Suedia a obţinut Pomerania
occidentală, feudă imperială, episcopatele secularizate
din Bremen şi Verden, precum şi portul Wismar. Franţa
a obţinut reconfirmarea suveranităţii sale asupra
oraşelor Metz, Toul şi Verdun, ca şi oraşele Breisach şi
Philippsburg împreună cu Alsacia, în Sfântul Imperiu
Roman, au fost reconstituite multe state (Bavaria şi
Palatinatul) sau extinse (Brandenburg). Provinciile
Unite şi Confederaţia Helvetica au fost recunoscute
oficial ca state suverane, dar, mai ales, a fost redi-
mensionată ponderea habsburgică în Germania. Fiecare
stat din imperiu a dobândit libertatea deplină în politica
externă fără a se mai subordona indicaţiilor primite de
la împărat. Anul 1618 a fost declarat „an normal" prin
restituirea teritoriilor ocupate, iar anul 1624 pentru
restituirea bunurilor ecleziastice. Principiul cuius regio
eius religia, conform căruia supuşii trebuiau să prac-
tice religia suveranilor lor, a fost menţinut doar în
posesiunile directe ale Habsburgilor; în celelalte state
s-a stabilit un regim de libertate religioasă; calvinismul
a fost recunoscut oficial ca a treia confesiune a Impe-
riului. Sfântul Scaun a protestat împotriva clauzelor
WILHELM (WILLIAM) l CUCERITORUL
religioase şi nu a recunoscut valabilitatea tratatelor (bula
Zelo damns Dei, 20.XII.1648). Spania a recunoscut
independenţa Provinciilor Unite, dar nu a semnat pacea
generală şi a continuat să ducă împotriva Franţei
războiul care se va încheia doar prin pacea din Pirinei
(7.XI. 1659). Aranjamentele politice din V. au durat
până aproape de Revoluţia franceză, stabilind configu-
raţia statelor europene modeme. Westinghouse,
întreprindere electromecanică nordamericana fondată
la Pittsburg în 1886 de inventatorul american George
W. (1846-1914). Societatea a produs materiale pentru
căile ferate (printre care frânele cu aer comprimat şi
cele automate, brevetate de W.), utilaje industriale,
turbine, motoare electrice. După al doilea război
mondial, s-a impus în avangardă în sectorul
telecomunicaţiilor şi al energiei nucleare. Weygand,
Maxime, general francez (Bruxelles 1867-Paris 1965).
A jucat un rol important în ofensiva finală a forţelor
Antantei din primul război mondial (1918). Retras din
viaţa militară în 1935, a fost rechemat la izbucnirea
celui de-al doilea război mondial pentru a comanda
forţele din Orientul Mijlociu, apoi la comanda supremă
în timpul ofensivei germane ( 1940). A sprijinit cererea
de armistiţiu şi a fost ministru al apărării în guvernul
Pétain: a fost internat de germani într-un lagăr şi eliberat
la sfârşitul războiului. whig, v. tory şi whig.
Wiesenthal, Simon, om politic austriac (Buczacz 1908).
Evreu, în timpul celui de-al doilea război mondial a
fost internat de nazişti în mai multe lagăre ( 1941 -1945).
în 1947, a fondat la Linz un centru de cercetare şi
documentare asupra sorţii evreilor şi a celor care i-au
prigonit, care în 1954 a fost mutat în Israel. Activitatea
sa a permis descoperirea şi capturarea a circa o mie de
foşti nazişti (printre care A. Eichmann). Din 1961,
conduce Centrul de Documentare Evreiască din Viena.
ANGLIA
Wilhelm (William) I Cuceritorul (Falaise 1027-Saint
Gervais 1087), duce al Normandiei (1035-1087) şi rege
al Angliei ( 1066-1087). Urmaş al lui Robert Diavolul,
al cărui fiu nelegitim era, în 1048-1050 a pus capăt
stării de anarhie în care căzuse ducatul In urma rebeliunii
baronilor, în 1052-1062 a trebuit să reprime revolta
feudalilor normanzi şi în acelaşi timp să-i înfrunte pe
ducele de Anjou şi regele Franţei. Victorioasa campanie
de cucerire a ţinuturilor Bretagne şi Mâine i-a permis
să stabilizeze situaţia internă acordând numeroase feude
propriilor cavaleri, cărora le-a impus totuşi un rigid
control administrativ şi prestarea de servicii de natură
militară, creând astfel o puternică armată feudală, care
a făcut posibilă încercarea de cucerire a Angliei. •
Cucerirea coroanei engleze, în septembrie 1066 W. a
debarcat în Anglia proclamând dreptul de a-i succede
1283
WILHELM 11 HOHENZOLLERN
vărului Eduard Confesorul, mort fără moştenitori, învin-
gând la Hastings cu experimentata sa cavalerie infanteria
anglo-saxonă, condusă de regele Harold H ( 14.X. 1066) şi
încoronat rege al Angliei, W. a creat structuri administra-
tive similare celor din ducatul Normandiei: pământurile
confiscate saxonilor învinşi au fost împărţite în mici
loturi cavalerilor normanzi (feude ale cavaleriei), al căror
control era garantat de o numeroasă reţea de funcţionari
regali (şerifi) care administrau comitatele (shire) în care
era împărţit regatul. Domesday Book-(im document
cadastral din 1086) a codificat aceasta feudalitate,
omogenă şi în strânsă dependenţă de coroană, marcând
pentru multă vreme istoria Angliei. W. a murit luptând
împotriva regelui Franţei, Filip I, care îi atacase dome-
niile normande temându-se că W., vasal al regelui Franţei
ca duce al Normandiei şi în acelaşi timp rege al Angliei,
ar fi putut uni cele două coroane, pentru a le transmite
moştenitorilor săi. De fapt, înainte de a muri, W. şi-a
împărţit domeniile între fii,.încredinţând Normandie
lui Robert şi coroana engleză lui William cel Roşu.
Wilhelm (William) III de Orania-Nassau (Haga
1650-Londra 1702); stathouder al Provinciilor Unite
(1672-1702), rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei (
1689-1702). Fiu al lui Wilhelm II de Orania-Nassau şi al
Măriei Stuart, fiica lui Carol I al Angliei, a fost crescut de
adversarul tatălui său, republicanul Jan de Witt. •
Stathouder al Olandei. După invazia franceză în
Provinciile Unite ( 1672), W. a fost proclamat stathouder
şi a devenit sufletul rezistenţei olandeze. După retrage-
rea francezilor, prin pacea de la Nijmegen a obţinut
pentru naţiunea sa recunoaşterea independenţei ( 1678).
Când lacob II al Angliei, pe a cărui fiică, Maria, o luase
în căsătorie (1677), a lăsat să se înţeleagă că vrea să
reintroducă catolicismul, parlamentul englez s-a adresat
lui W. să intervină în apărarea protestantismului (1688).
•Äege al Angliei. Debarcarea în Anglia cu o mică armată
a provocat fuga lui lacob II şi parlamentul a oferit
coroana lui W. şi Măriei. Suveranii s-au angajat să
respecte limitele puterii monarhice indicate în Bill of
Rights, şi prin Actul de toleranţă au acordat libertatea
religioasă protestanţilor de toate confesiunile. Impunân-
du-şi cu forţa propria autoritate în Irlanda unde parti-
zanii lui lacob erau puternici ( 1690), W. a trebuit să se
angajeze în războiul dus de Liga de la Augsburg
împotriva Franţei, până la recunoaşterea lui ca rege al
Angliei de către Ludovic XFV. Prin Actul de succesiune (
1701 ), care excludea de la drepturile asupra coroanei
pe descendenţii catolici ai lui lacob II, W. a afirmat
principiul potrivit căruia suveranul „trebuia să fie în
comuniune cu Biserica Angliei". GERMANIA
Wilhelm I Hohenzollern (Berlin 1797-1888), rege
la Prusiei ( 1861 -1871 ) şi împărat al Germaniei ( 1871 -
1284
1888). Al doilea fiu al lui Frederic Wilhelm III, a parti-
cipat în 1814 la campania din Franţa contra lui Napo-
leon. Conservator, a dezaprobat concesiile constituţio-
nale acordate de fratele său Frederic Wilhelm IV în
1848. Guvernator militar al Renaniei şi al Westfaliei
( 1849), în urma maladiei mentale a fratelui său, a fost
numit în 1858 regent.
• Crearea Imperiului German. Devenit rege (2.1.1861 ),
împotriva majorităţii parlamentare liberale care îi res-
pingea proiectele de întărire a armatei, 1-a numit cancelar
pe Otto von Bismarck (22.IX.1862), cu intenţia de a
guverna chiar fără sprijin parlamentar. S-a iniţiat astfel
o alianţă, chiar dacă nescutită de divergenţe de opinii în
legătură cu tactica ce trebuia urmată în afirmarea hege-
moniei continentale prusiene. Devenit preşedinte şi
şef al armatei Confederaţiei Germane de Nord în urma
victoriosului conflict cu Austria din 1866, a fost procla-
mat împărat (18.1.1871) al Germaniei unite, după vic-
toria de la Sedan asupra lui Napoleon III în războiul
franco-prusac. Chiar dacă şi-a manifestat unele
dezacorduri cu privire la Kulturkampf (v.), a continuat
să susţină politica lui Bismarck, menţinându-1 în funcţie
în tot timpul domniei sale.
Wilhelm II Hohenzollern (Berlin 1859-Doom, Olanda
1941 ), împărat al Germaniei ( 1888-1918). Primul năs-
cut al lui Frederic III, de confesiune calvinistă, a studiat
dreptul public la Universitatea din Bonn ( 1877-1879).
Urcat pe tron după scurta domnie a tatălui său, a devenit
susţinătorul recuperării autorităţii regale, înţeleasă ca o
putere absolută de origine divină, fapt care a condus la un
conflict cu cancelarul Otto von Bismarck, de care îl
despărţea şi viziunea asupra problemelor sociale; influenţat
de ideile „socialismului creştin", W. era într-adevăr adeptul
unei mai ample legislaţii a muncii, înfrângerea blocului
liberal-conservator la alegerile din 18901-a determinat
pe Bismarck să demisioneze, oferind împăratului
posibilitatea de a acţiona cu mai multă autonomie. După
numirea lui L. von Caprivi în funcţia de cancelar, W. a
susţinut o linie politică tot mai conservatoare. • Pe
drumul spre războiul mondial. W. a dorit să se
ocupe personal de politica externă, demontând în puţină
vreme sistemul construit de Bismarck. Refuzul lui de a
reînnoi tratatul de contraasigurare cu Rusia ( 1890) a
determinat-o să se apropie de Franţa, în acel moment,
Germania ar fi trebuit să se preocupe de întărirea Triplei
Alianţe şi a acordurilor cu Marea Britanie, dar o serie
de iniţiative neavenite ale Kaiscrului (ca de pildă
trimiterea, la 3.1.1896, a unei telegrame de felicitare
preşedintelui bur Krüger pentru un succes repurtat
împotriva englezilor) au avut ca rezultat decizia Londrei
de a se alătura blocului franco-rus. După ce 1-a numit
cancelar pe Bernhard von Biilow ( 1900), cu ajutorul
ministrului marinei A. Tirpitz, W. a iniţiat o întărire a
WILSON
flotei germane, lucru care nu putea să nu îngrijoreze
Marea Britanie, alarmată de altfel ulterior de compor-
tamentul Germaniei în prima criză marocană (1905),
care a culminat cu teatrala debarcare a lui W. la Tanger.
• În război. Incapabil să reconstituie un sistem de
alianfe care sa scoată din izolare blocul austro-german,
imediat după atentatul de la Sarajevo împotriva arhi
ducelui Austriei, Franz Ferdinand (1914), W. a fost
nevoit să acorde credit total Austro-Ungariei, iar după
izbucnirea războiului să devină de fapt prizonierul deci
ziilor comandamentului suprem al armatei, în condiţiile
în care situaţia pe front s-a înrăutăţit, la 8.IV. 1917 W.
şi-a exprimat în „mesajul de Paşti" intenţia de a proceda
la reforme electorale, îndemnând Reichstagul să reia
iniţiativa politică şi să înainteze propunerea unei păci
de compromis, în momentul prăbuşirii Germaniei şi al
izbucnirii mişcărilor revoluţionare, W., după cea încercat
să opună o oarecare rezistenţă, a fost constrâns să
abdice (9.XI. 1918) şi să se refugieze în Olanda, unde
şi-a petrecut restul zilelor.
Bibliografic: M. Balfour, Guglielmo II e i suoi tempi,
tr. it., Mondadori, Milano 1968. OLANDA
Wilhelm I Taciturnul de Orania-Nassau (castelul din
Dillenburg, Nassau 1533-Delft 1584), stathouder de
Olanda, Zeelanda şi Utrecht (1558-1584). Fiu al lute-
ranului Wilhelm VIII de Nassau-Dillenburg, moşte-
nind principatul de Orania, a devenit întemeietorul casei
de Orania-Nassau. Şi-a petrecut tinereţea la curtea din
Bruxelles, sub protecţia lui Carol V, care 1-a educat în
credinţa catolică. Filip II 1-a numit membru al Consiliului
de Stat şi, în \55%,stathoudera\ Ţărilor de Jos de nord,
inaugurând în aceste teritorii lunga şi contradictoria
domnie a familiei de Orania.
• Ruptura cu Spania. Raporturile cu Spania s-au dete-
riorat când convingerile religioase ale lui W., tot mai
apropiat de protestantism, s-au conjugat cu vasta mişcare
de protest a Ţărilor de Jos împotriva politicii de ocupaţie
spaniolă. W. şi-a propus drept obiectiv restaurarea
autonomiilor locale exercitate de Statele Generale şi
provinciale, darnu a reuşit să rezolve criza cu mijloace
paşnice din cauza radicalizării protestului şi a răspân-
dirii sale în rândurile maselor. Brutalitatea represiunii
spaniole, condusă de ducele de Alba ( 1567-1573), 1-a
determinat pe W. să preia conducerea revoltelor din
Nassau, Olanda şi Zelanda (1572).
• Războiul antispaniol. După pacificarea Gândului
( 1576), W. a unit Ţările de Jos într-o mişcare antispaniolă.
Abilitatea militară şi diplomatică a noului guvernator
trimis de Filip II, Alessandro Farnese, şi reciproca
intoleranţă între catolici şi calvinisti, au provocat totuşi
o scindare definitivă între provinciile Flandrei meridio-
nale, rămase catolice şi fidele Spaniei (Uniunea de la
Arras, 1579) şi cele şapte Provincii Unite septentrio-
nale (Uniunea de la Utrecht). W. a fost asasinat de un
anume Gerard, catolic fanatic din Franche-Comté.
Wilhelmina (Maga 1880-Het Loo 1962), regină a
Olandei ( 1890-1948). Fiică a lui Wilhelm III, a favorizat
democratizarea Olandei, păstrându-i neutralitatea în
primul război mondial. Exilată la Roma în cursul celui
de-al doilea război mondial, a îndemnat la rezistenţă
populară împotriva ocupanţilor germani şi a fost pri-
mită triumfal la reîntoarcerea în patrie. A abdicat în
favoarea fiicei luliana.
William I Cuceritorul, v. Wilhelm I Cuceritorul.
William II cel Roşu (Rufus) (n. cea 1056-New Forrest
1100), rege al Angliei ( 1087-1100). Fiu al lui Wilhelm
I Cuceritorul, a rezistat încercărilor fratelui Robert de
a-i contesta coroana şi când acesta a plecat în cruciada I
(1096), a ocupat ducatul Normandiei. A trebuit să în-
frunte diverse conspiraţii ale baronilor şi a intrat în conflict
cu arhiepiscopul de Canterbury Anselm d'Aosta, care
se opunea impozitării bunurilor ecleziastice. William
IV de Manovra (Londra 1765-Windsor 1837), rege al
Marii Britanii şi al Irlandei (l 830-1837). Urmând fratelui
său, George IV, nu a împiedicat guvernul Grey în
proiectul său de reformă electorală, dar în 1834 i-a
îndepărtat pe whigs de la guvernare, fiind ultimul suveran
britanic care a exercitat prerogativa de a demite un guvern.
Wilson, Harold, om politic britanic (Huddersfield 1916-
Londra 1995). Profesor de economie la Oxford, deputat
al stângii laburiste din 1945, ministru al comerţului în
guvernul condus de C.R. Attlee ( 1947-1951 ), în 1963
i-a succedat lui H. Gaitskell la conducerea laburiştilor,
în 1964 i-a condus pe aceştia la victoria electorală şi a
devenit prim-ministru (funcţie pe care a păstrat-o până
în 1970 şi în 1974-1976, când s-a retras în favoarea lui
J. Callaghan). în politica externă, a continuat reducerea
angajamentelor Marii Britanii pe plan mondial şi a fost,
în esenţă, adversar al aderării la instituţiile europene, în
faţa dificultăţilor intervenite în economia britanică, a
încercat să menţină nivelul de bunăstare şi de stabilitate
socială a Welfare Stale, ducând o politică de „control
social" al veniturilor stabilită de comun acord cu Trade
Unions şi o politică deflaţionistă. Costurile economico-
financiare ridicate cerute de Welfare State şi ponderea
politică deosebită acordată sindicatelor au constituit,
totuşi, premisele crizei ulterioare de credibilitate a
Partidului Laburist.
Wilson, Thomas Woodrow, om politic american
(Staunton, Virginia, 1856-Washington 1924). Profesor
universitar de drept şi ştiinţe politice, rector al presti-
gioasei universităţi din Princeton (I902-1910), gu-
vernator în New Jersey din 1910, a beneficiat în acti-
vitatea sa reformatoare de sprijinul aripii progresiste a
Partidului democrat la alegerile primare din 1912 şi a
1285
WINDSOR
fost, apoi, ales preşedinte (primul reprezentant al
sudului de la războiul civil), învingându-i pe foştii
preşedinţi Th. Roosevelt şi W. Taft.
• Epoca progresistă, în cele două mandate (a fost
reales în 1916), ca reacţie fată de epoca individualis-
mului din administraţiile republicane precedente, W. a
extins şi a consolidat prerogativele prezidenţiale,
angajându-se în direcţia restabilirii libertăţii de iniţiativă
şi a egalităţii de şanse tipice pentru America secolului
XIX („noua libertate"): reducerea tarifelor vamale,
introducerea impozitului progresiv pe venit, înfiinţarea
instituţiei Rezervele Federale pentru a putea controla
sistemul bancar, precum şi o eficientă legislaţie anti-
trust. W. a rămas, însă, pasiv în privinţa problemei
drepturilor civile ale afro-americanilor şi a extinderii
dreptului de vot pentru femei. Dar contradicţiile „pro-
gresismului" au apărut mai ales în raporturile cu
America Centrală, unde a ordonat o serie de intervenţii
(amestecându-se, în special, în războiul civil mexican)
astfel încât să se poată vorbi despre imperialism mascat
în idealism prin „diplomaţia misionară".
• SUA fi primul război mondial. Iniţial susţinător al
unei „complete neutralităţi în comportare şi în gândire"
faţă de conflictul izbucnit în Europa, războiul submarin
german împotriva rutelor de aprovizionare engleze
(II. 1915), fără a fi cruţate nici navele ţârilor neutre, 1-a
convins să acorde împrumuturi ţărilor participante la
conflict (favorizând în primul rând Marea Britanic şi
Franţa), aceasta scoţând SUA din postura de ţară neutră.
Convins că victoria Germaniei militariste ar fi dăunat
intereselor americane, la reluarea războiului submarin
total de către Germania ( l .II. 1917) a decis să intervină
prin mobilizarea a 3 800 000 de soldaţi americani, măsură
care a fost hotărâtoare pentru victoria Antantei. SUA a
dorit să se definească drept „asociată" şi nu „aliată" a
puterilor cărora li s-a alăturat în război, pentru a-şi
sublinia independenţa faţă de diplomaţia puterilor
europene. Proclamând faimoasele sale 14 puncte (v.,
9.1.1918), W. s-a făcut vestitorul unei diplomaţii „noi"
şi „deschise", bazată pe pe principiul naţionalităţii şi
pe instrumentul Societăţii Naţiunilor (v.).
Λ „Noua diplomaţie "si pacea, în realitate, la conferinţa
de pace a trebuit să accepte o seric de compromisuri:
Franţa a putut impune o pace care să pedepsească
Germania; Japoniei i s-au satisfăcut intenţiile expan-
sioniste în China în schimbul aderării la Societatea
Naţiunilor, în ce priveşte problema asiatică, W. nefiind
obligat în nici un fel de pactul de la Londra din 191 S, s-a
opus ferm Italiei, susţinând cererile iugoslave bazate
pe principiul naţionalităţii. Ceea îl interesa cel mai mult
pe W. era Societatea Naţiunilor, obţinând ca statutul ei
să fie inclus ca parte integrantă a tratatelor de pace.
Tocmai prin aceasta, W. a pierdut sprijinul Congresului
1286
care, în 1920, s-a pronunţat împotriva participării SUA
la Societate. Victoria republicanului W. Harding în
alegerile din 1920 a dus SUA către o nouă perioadă de
izolaţionism.
Windsor, nume primit de dinastia domnitoare în Marea
Britanic prin decizia regelui George V de la 17. VII. 1917,
în timpul războiului mondial împotriva Germaniei,
renunţând la numele german Saxonia-Coburg-Gotha
(care-i aparţinea soţului reginei Victoria). A fost ales
acest nume pentru că Eduard III (rege din 1327 până în
1377) se numise Eduard de W. Windthorst,
Ludwig, om politic german (Oster-cappcln, lângă
Osnabrück, 1812-Berlin 1891). Jurist experimentat,
după proclamarea Imperiului German (al cărui
adversar a fost), s-a impus ca lider al Partidului Centrul
catolic (v.) şi ca unul dintre principalii adversarei ai lui
Bismarck, apărând drepturile catolicilor în perioada
Kulturkampf (v.), dar a condus Centrul în cursa
electorală pentru obţinerea majorităţii. Witt, Jan de,
om de stat olandez (Dordrecht 1625-Haga 1672).
Membru activ al taberei de Orania, a fost mare
pensionar al Olandei (1653-1672). Moderat şi pacifist,
după ce a semnat pacea cu Anglia în 1654, acceptând
Actul de navigaţie, a încercat să consolideze puterea
burgheziei în cadrul starului republican. S-a ocupat de
pregătirea militară şi financiară a Olandei pentru reluarea
războiului împotriva Angliei (1665-1657), împotriva
Franţei (1667-1668) şi împotriva ambelor puteri aliate (
1672). Invazia franceză şi condiţiile extrem de dure impuse
de Ludovic XIV au făcut poporul olandez să-1 proclame
stathandcr (guvernator) pe Wilhelm III de Orania, în timp
ce W., acuzat de trădare pentru politica sa contrară
rezistenţei cu orice preţ, a fost linşat de mulţime. Witte,
Serghei lulievici, v. Ville, Serghei lulievici.
Wittelsbach, familie domnitoare germană care a primit
acest nume după ce Otto de Scheyern (m. 1155), conte
de Bavaria, a intrat în posesia castelului de la W. lângă
Augsburg ( 1124). Otto l (cea 1120-1283) a obţinut de la
împăratul Frederic I Barbarossa învestitura în ducatul
de Bavaria (l 180). Ludovic I (\ 183-1231) obţine de la
Frederic II Palatinatul Renan şi titlul de prinţ elector
(1214). Din 1329, aceste două posesiuni s-au împărţit
între cele două ramuri ale familiei W. : ramura bavareză a
împăratului Ludovic IV Bavarezul ( 1294-1347) şi linia
renană a fratelui său Rudolf I Bâlbâitul (m. 1319). O dată
cu stingerea ramurilor secundare ale familiei, posesiunile
din Palatinat şi Bavaria au fost unificate de Carol
Theodor de Neuburg-Suhbach (1724-1799). Membrii
familiei W. au obţinut titlul de rege al Bavariei în 1806 şi
au domnit până în 1918.
Wolsey, Thomas, cardinal şi om politic englez (Ipswich
cea 1478-Leicester 1530). Cardinal (l 515) şi legat pa-
pal în Anglia (1518), ministru al lui Henric VIII şi lord

cancelar ( 1515), a condus, de fapt, timp de mai mulţi
ani, o politică engleză echilibrată între Franţa şi casa de
Habsburg. Nereuşind să negocieze cu papa anularea
căsătoriei dintre suveran şi Caterina de Aragon, a căzut
în dizgraţie şi a fost arestat pentru trădare. World
Bank (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, denumită în mod curent şi Banca Mondială),
instituţie de credit înfiinţată în 1944 la conferinţa monetară
de la Breton Woods, eu sediul la Washington şi cu sarcina
de a sprijini reconstrucţia postbelică a ţărilor asociate.
Angajată, iniţial, în activităţi din Europa Occidentală,
începând din anii '60 a decis să contribuie financiar la
redresarea ţărilor în curs de dezvoltare. Numărul ţărilor
aderente la W.B. a crescut în anii '80, prin intrarea în
rândul lor a statelor din estul Europei, ajungând ca în
1990 să aibă peste 150 de membri. World Trade
Organization, v. WTO. Worms, oraş din Germania,
pe malul drept al Rinului, în Renania-Palatinat.
• CONCORDATUL DE LA W; Acord încheiat între
împăratul Henric V şi papa Calixt II la 23.IX. 1122. A
pus capăt luptei pentru învestitură (v.) stabilind ca
învestitura episcopilor să fie rezervată papei, în timp
ce împăratului îi rămânea doar posibilitatea de a-i
acorda celui ales puteri din domeniul temporal.
• DIETELE DE LA W. Prima adunare a celor mai
importanţi principi din imperiu de la W, a fost
convocată de Ludovic cel Pios în 829, pentru a
revizui împărţirea imperiului între fiii săi Lothar,
Pépin şi Ludovic Germanicul, decisă de el în 817, şi
să-1 includă în această operaţiune pe Carol cel Pleşuv,
născut dintr-o a doua căsătorie. A doua adunare,
convocată de Maximilian I de Habsburg în 1495, a
aprobat aşa-numita „pace perpetuă" pentru teritoriile
imperiale, acord realizat la 7.VIII. 1495 între împărat
şi principii germani.
• EDICTUL DE LA W. Document emis la 25. V. 1521,
prin care împăratul Carol V, cu ocazia unei diete
imperiale, 1-a condamnat şi 1-a exilat din imperiu pe
M. Luther.
• TRATATELE DE LA W. 28.IV. 1521. A stabilit
împărţirea posesiunilor habsburgice între Carol V şi
Ferdinand de Habsburg, fratele său, căruia i-au revenit
Carintia, Stiria, Austria Superioară şi Inferioară şi
Carniola. 13.LX. 1743. încheiat între Austria, Regatul
Sardiniei şi Marea Britanic şi orientat împotriva
francezilor în cursul războiului de succesiune austriacă,
in schimbul intervenţiei lui Carlo Emanuele III de
Savoia alături de coaliţia austriacă, Regatul Sardiniei
a primit Lomellina şi teritoriul Paviei de dincolo de
Pad, Piacenza şi marchizatul Finale. Wrangel, Piotr
Nikolaevici, v. Vranghel, Piotr Niko-laevici.
Wroclaw (Breslau), oraş din sudul Poloniei, în Silezia
Inferioară, care a aparţinut succesiv Poloniei, Boemiei,
Habsburgilor, Prusiei ( 1742), iar din 1945 din nou Poloniei.
WYSZYNSK.I
• TRATATUL DE LA W. ( 11 .VI. 1742) între Austria şi
Prusii, în cursul războiul de succesiune austriac: a
marcat sfârşitul conflictului pentru Silezia, care a fost
cedată de Măria Tereza de Austria lui Frederic II al
Prusiei. WTO (World Trade Organization), noua
organizaţie mondială a comerţului care, începând de la
l .1.1995, a luat locul GATT (v.), ocupându-se în
mod stabil de negocierile asupra tarifelor vamale,
contingentări, preferinţe comerciale.
Instituţionalizând raporturile dintre state, dispunând
de puterea de a sancţiona, ar trebui să evite tensiunile
şi „războaiele" comerciale care apar din când în când. La
13.XII. 1996, conferinţa celor 128 de ţări din WTO,
reunită la Singapore, a discutat despre liberalizarea
pieţelor până în anul 2000. Primul director a fost numit
italianul R. Ruggiero. Wulfila, v. Ulflla.
Württemberg, regiune istorică din SV Germaniei. Din
1951, formează, împreună cu Baden, landul Baden-
Wurttemberg. Pe la 200, alamanii au întemeiat acolo
un regat al lor; a devenit, apoi, ducat merovingian şi,
sub Carolingieni, a fost împăţit în comitate. Din nou
comitat, în sec. XI, apoi ducat în sec. XV, a aderat la
reforma protestantă prin ducele Ulrich I ( 1503-1550).
în 1803, ducii au obţinut titlul de prinţi electori şi, în
1805, de la Napoleon, coroana regală. Aliat, în 1866,
cu Austria împotriva Prusiei şi, apoi, cu aceasta din
urmă în timpul conflictului franco-prusac ( 1870), W. a
intrat în imperiul german ( 1871 ). WWF, sigla pentru
World Wildlife Fund (Fundaţia mondială pentru
viaţa în natură), asociaţie ecologista înfiinţată în 1961,
îşi are sediul la Morges, în Elveţia, şi se ocupă cu
ocrotirea speciilor de animale pe cale de dispariţie şi
mediul natural în care ele trăiesc. Secţiunea italiană a
fost fondată în 1966. Wycliffe, John, reformator
religios englez (Hipswell cea 1320-Lutterworth
1384). Profesor de teologie, a criticat toate formele
de putere temporală a papei, a ridicat Biblia la rangul
de unic fundament al credinţei şi al legilor
ecleziastice, a condamnat bogăţia şi ierarhiile
clericale şi a luptat împotriva indulgenţelor. Doctrinele
sale clericale au fost condamnate de Biserică (conciliu!
de la Konstanz, 1415), dar au fost predicate de
lollarzi (v.) şi reluate, apoi, în sec. XV, de husiţi (v.).
Wyszynski, Ştefan, cardinal polonez (Zuzela, Lomza,
1901-Varşovia 1981). Primatal Poloniei (1948), apoi
numit cardinal ( 1952), în 1953 a fost arestat de guvernul
comunist şi închis până în 1956, când a revenit la putere
W. Gomulka. După încheierea unui acord între Biserică
şi stat, W. a ştiut să găsească un echilibru în raporturile
cu regimul comunist care a permis Bisericii catolice un
anumit grad de libertate, în 1980 a sprijinit înfiinţarea
sindicatului Solidaritatea.
1287

Xenofon, istorie grec (Atena cea 430-Corint 354 î.Hr.).
Discipol al lui Socrate, în 401 a participat la expediţia
lui Cyrus cel Tânăr împotriva fratelui său, Artaxerxes,
regele persanilor, conducând, apoi, retragerea mercena-
rilor greci (399), relatată de el în Anabasis. Condamnat
la exil datorită compromisurilor făcute cu regimul celor
treizeci de tirani, s-a pus, începând din 396, în serviciul
regilor spartani, în Helenice, a povestit, într-o viziune
filospartana, evenimentele survenite între 411 şi 362
în istoria Greciei.
xenovalute, valute străine depozitate în alte bănci decât
cele emitente: sunt x., de ex., petrodolarii (v.) şi euro-
dolarii (v.).
Xerxes (n. cea 519-m. 465 î.Hr.). Suveran din dinastia
Ahemenizilor, i-a urmat la tron tatălui său, Darius, şi a
trebuit, imediat după aceea, să facă faţă răscoalelor din
Egipt şi Babilon, pe care a reuşit să le reprime (486-
482). A organizat, apoi, o mare expediţie împotriva
Greciei, aliindu-se cu Cartagina (primul război persan;
v, persane, războaiele): după victoria de la Termopile
(480), au urmat, însă, înfrângerile zdrobitoare de la
Salamina (480) şi Plateca (479) iar, în deceniul următor,
pierderea tuturor coloniilor din Asia Mică. A murit ca
victimă a unei conjuraţii de palat.

Vaniamolo, ìsoroku, amiral japonez (Nagaoka 1884-
Insulele Solomon 1943). Numit, în 1939, comandant al
flotei, susţinător convins al utilizării portavioanelor, a
conceput şi a condus atacul împotriva flotei americane
din Pacific, staţionată la Pearl Harbor (1941). A condus
cu mare măiestrie şi cu o ingeniozitate agresivă forţele
navale ale Japoniei în prima fază a celui de-al doilea război
mondial, dominând mările, dar a primit o lovitură serioasă
în bătălia de la Midway (4.VI. 1942), în care a pierdut
4 portavioane, în colaborare cu serviciile secrete, americanii
au reuşit să-i devieze şi să-i distrugă avionul.
Yemen, stat în Asia de sud-vest, situai în Peninsula Ara
bia. Sup: 527 968 km2. Pop. : 14 900 000 loc., in proporţie
de 87 % arabi. Capii.: Sanaa. Limba: araba. Relig.:
musulmană sunnită (56 %), musulmană şută (44 %).
Vecini: N Arabia Saudita, E Oman, V Marea Roşie,
5 Golful Aden. Forina de stat: republică în fază de
tranziţie instituţională.
Teritoriu al regatului antic Saba, cunoscut romanilor, a
suferit, în epoca musulmană, un proces de fragmentare
politică prin care s-a ajuns la divizarea ţării între otomani
şi britanici. Din cauza poziţiei sale strategice, fiind
situat la intrarea în Marea Roşie, după al doilea război
mondial în această ţară au avut loc conflicte între facţiuni
ale puterii precum şi lupte civile, sec. VIII i.Hr.
întemeiere a regatelor sudarabice Saba, Ma'in,
Qataban şi Hadramaut, bazate, toate, pe agricultura
irigată datorită digului de la Ma'rib. Dominaţie a
regatului Saba care îşi întemeiază prosperitatea pe
comerţul cu tămâie, sec. V d.Hr.
Răpândirea creştinismului şi a iudaismului.
572-602
Saba intră sub dominaţia persanilor, care au distrus
sistemul de irigaţii dărâmând digul de la Ma'rib (575).
Regiunea este ocupată de triburi ale beduinilor. 750-
1230
Răspândirea Islamului şi fragmentarea principatelor
musulmane. 1230-1446
Dominaţie a dinastiei sunnite a Rasulizilor.
1517-1628
Dominaţie otomană, împotriva căreia luptă dinastia
Zaydiţilor, care aduc independenţa ţării ( 1628) timp de
peste două secole (imamatul din Y). 1839 Zona
Adenului şi sultanatele din Hadramaut trec sub
protectoratul Marii Britanii, tăind legătura cu marea a
imamatului zaydit.
1849-1871
Cucerirea imamatului de către otomani.
1918 Y. îşi dobândeşte independenţa în urma prăbu-
şirii Imperiului otoman.
1934 Război cu Arabia Saudita care anexează Najran.
1959-1963
Aden si Hadramaut, aflate sub dominaţie bri-
tanică, sunt reunite în Federaţia Arabici Meri-
dionale (apoi Y. de Sud), începe gherila pentru
independenţă.
1962 O lovitură de stat pro Nasser din immamat
proclamă Republica Arabă a Y. (sau Y. de Nord):
război civil între monarhişti şi republicani.
1967 Englezii părăsesc Adenul:Y. de Sud îşi dobân-
deşte independenţa.
1970 încheierea războiului civil în Y. de Nord şi
afirmarea unei orientări politice filosaudite sau
occidentale. Y. de Sud se proclamă Republica
Democratică a Y, cu un regim politic marxist
filoso vietic.
1972 Război între Y. de Nord şi Y. de Sud (IX-X),
încetat în urma medierii conflictului de către
Liga Arabă. Conflictul mai răbufneşte încă o
dată în 1979.
1978 Lovitură de stat în Y. de Nord, condusă de
colonelul A. Abdallah Saleh, susţinător al
reunifîcării.
1986 Război civil în Y. de Sud care îl aduce la putere
pe H. Abu Bakrel-Attas; prin intermediul Libiei,
el începe negocieri cu Y. de Nord.
1990-1993
Unirea celor două state (22.V): preşedinte al
republicii este Abdallah Saleh, prim-ministru
este Abu Bakr el-Attas Abdallah. Un referen-
dum (boicotat de opoziţia religioasă pentru că
dorinţa ei de a se acorda întâietate legii coranice
nu fusese realizată), aprobă constituţia, iar alege-
rile legislative, câştigate în 1993 de Congresul
General al Poporului (CGP), pun capăt perioadei
de tranziţie. Abu Bakr el-Attas (din Partidul
Socialist, PSY) formează un nou guvern
împreună cu CGP.
1994 Vicepreşedintele socialist Aii Salem al-Bid
denunţă nerespectarea înţelegerilor asupra uni-
ficării şi alianţa dintre CGP şi partidul islamic
al-Islah, apoi se refugiază la Aden. După acest
conflict politic violent urmează intrarea în ac-
ţiune a celor două armate care nu fuseseră
niciodată contopite: ciocnirile Nord-Sud dege-
nerează într-un adevărat război. La Aden, al-
Bid oficializează secesiunea proclamând Re-
publica Democratică a Yemenului de Sud, de-
venind preşedintele ei. Aden este înconjurat
YOUNG
de forţele nordiste şi bombardat timp de două luni
înainte de a fi cucerit. După eşuarea tentativei de
secesiune, parlamentul amendează constituţia şi acordă
întâietate legii coranice. Nou guvern CGP în coaliţie cu
partida islamică al-Islah. 1995 Forţele eritreene pun
stăpânire pe Marea Hanish (insuliţă din Marea Roşie
la intrarea în strâmtoarea Bab), disputată de mai
mult timp între cele două ţări.
1997 După ce obţine în alegeri majoritatea absolută
a locurilor, CGP rupe alianţa cu al-Islah şi
guvernează singur ţara.
York, familie nobilă engleză, descendentă a regelui
Eduard III. Contele Richard (\4Ì 1-1460) a revendicat
tronul Angliei şi a provocat războiul celor două roze
(v.) împotriva celor din familia Lancaster, la sfârşitul
căruia familia Y. a obţinut coroana engleză prin Eduard IV
(1461-1470; 1471-1483). După el, au urmat Eduard V
(1483) şi Richard III (1483-1485), detronat şi ucis de
Henne VII Tudor, care a luat-o în căsătorie pe Elisabeta
de York, punând capăt războiului. Yoshihlto (Tokyo
1879-1926), împărat al Japoniei ( 1912-1926).
Declarat prinţ moştenitor în 1889, a urcat pe tron în
1912. A angajat Japonia, alături de Mica Antantă, în
primul război mondial şi a sprijinit dezvoltarea
economică a ţării impunând şi adoptarea reformei
electorale. Din cauza bolii, în 1912 a lăsat tronul pe
seama regenţei, în numele fiului său, Hirohito.
Young, Own D., finanţist din SUA (Van Homesville,
New York, 1874-St. Augustine, Florida, 1962). în
1929, a elaborat „Planul Y" de prelungire a termenelor
de plată a reparaţiilor datorate de germani, astfel încât
să atenueze povara lor economică; planul nu a putut fi
pus în aplicare din cauza crizei economice din 1929.
1290

Zaccagnini, Benigno, om politic italian (Faenza 1912-
Ravenna 1989). Democrat-creştin, preşedinte .al CLN
din Ravenna în timpul Rezistentei, a fost ministru al
muncii ( 1959-1960) şi al lucrărilor publice ( 1960-1962).
Unul dintre apropiaţii lui Moro, în 1975-1980 a fost
secretar al DC, în momentul delicat de după înfrângerea
grea de la alegerile administrative din 1975, angajându-se
într-o tentativă de reînnoire a partidului şi a iniţiat ex-
perimentarea soluţiei guvernelor de unitate naţională,
în absenţa PCI.
Zair, stat din centrul Africii. Sup.: 2 344 885 km2.
Pop.: 43 901 000 loc, 80 % bantu. Capit.: Kinshasa.
Limba: franceza (oficială); vorbite, limbile bantu.
Relig. : catolică (48 %), protestantă (29 %), culte tradi-
ţionale (17 %). Vecini: N Republica Centrafricană şi
Sudan, E Uganda, Rwanda, Burundi, Tanzania şi Zam-
bia, S Zambia şi Angola, V Angola (Cabinda), Repub-
lica Populară Congo şi ieşire la Oceanul Atlantic în
dreptul estuarului fluviului Zair (sau Congo). Forma
destar, republică prezidenţială. Dispunând de uriaşe
bogăţii minerale, aflate la originea unor importante
civilizaţii, a fost supus de colonialismul belgian unui
regim economic de jaf. Aceasta a favorizat tentativele
de a destrăma unitatea statală de după câştigarea
independenţei, printr-o serie de războaie etnice şi
civile alimentate de interese economice străine, sec. X-
XIV
Fierari şi agricultori bantu sosesc în bazinul
fluviului Congo, creând hegemonia tribului
baKuba, a cărui ramură de vest (baKongo)
întemeiază regatul maniKongo (v.), sec. XV
Supremaţie în domeniul agricol şi minier a
populaţiei baLuba (v.). 1482 Portughezul Diego
Cao descoperă estuarul
fluviului Congo,
sec. XVI-XVII
în regiunile din centru, sub influenţă luba, ia naştere
hegemonia războinică a populaţiei baLunda (v.), sec.
XVIII
Regiunile din nord-est sunt ocupate de populaţii
sudaneze şi nilote care îşi creează autorităţi locale. La
S, o ramură a populaţiei baLuba întemeiază un
regat înfloritoe, Kazembé. cea 1850
Migraţii ale vânătorilor de sclavi bantu provoacă
teroare în zona locuită de luba-lunda. 1872-1877
Prima expediţie a exploratorului englez H.M.
Stanley.
1878-1884
Asociaţia Internaţională Africană, fondată de
regele Belgiei, Leopold Π, cu scopul de a colo-
niza ţara, finanţează o a doua expediţie a lui Stanley
şi pune stăpânire pe regiune (Statul Liber Congo).
1885 Prin Conferinţa de la Berlin, Statul Congo devine
proprietatea personală a regelui Leopold II.
1891-1893
Introducerea muncii forţate a indigenilor pe
plantaţiile de arbori de cauciuc.
1908 Belgia anexează colonia (Congo Belgian).
1933-1938
Se dezvoltă exploatarea resurselor minerale
(cupru, cositor, cobalt, diamante, uraniu).
1957-1959
Apariţia primelor mişcări naţionaliste şi izbuc-
nirea răscoalelor pentru independenţă conduse
de P. Lumumba (l959).
1960 Independenţa ţării (Republica Congo), sub
preşedinţia lui Lumumba (30.VI). Secesiune a
Katangăi, condusă de M. Chombe şi sprijinită
de marile companii miniere belgiene (VII).
Destituirea lui Lumumba (IX).
1961 Asasinarea lui Lumumba de către secesioniştii
katanghezi. Intervenţie ONU; uciderea a 13
aviatori italieni din trupele ONU la Kindu (XI).
1963 Pacificarea regiunii Katanga, urmată de secesiu-
nea regiunii Kwilu, care a durat până în 1966.
1964-1965
Chombe preia puterea (VII); urmează două
lovituri de stat succesive care îl aduc pe ge-
neralul Mobutu la preşedinţia republicii,
instaurând un regim despotic.
1971 Numele Congo (atât al ţării, cât şi al fluviului)
se schimbă în Zair.
1991 Continuă opoziţia contra lui Mobutu, cu dezor-
dini şi intervenţie a trupelor franco-belgiene.
1992-1993
O liberalizare timidă a regimului este imediat
întreruptă de Mobutu. Dezordini sociale, răs-
coale şi ciocniri etnice.
1994-1995
Trei guverne diferite îşi dispută puterea fără a
reuşi să facă faţă hiperinflaţiei şi mişcărilor de
secesiune din zonele periferice ale statului.
1996 în situaţia deja haotică, izbucneşte răscoala ba-
nyamulenge (populaţie tutsi stabilită în regiunile
răsăritene şi lipsită de cetăţenie din 1981).
Rebelii creează o Alianţă a Forţelor Democratice
pentru Eliberarea Congo-Zair (AFDL), care
reuneşte diferite grupări organizate pe baze et-
nico-politice; condusă de L. Désiré Kabila (lider
al Partidului Revoluţionar al Poporului, creat
ZAMA, BÀTÀL1A DE LA
 în spiritul ideilor lui Lumumba, în anii '60), şi
care se bucură de susţinere, inclusiv militară,
din partea Rwandei şi Ugandei.
1997 Forţele rebele cuceresc capitala Kinshasa, iar
Mobutu ruge în străinătate. Kabila se proclamă
preşedinte al Republicii Democratice Congo,
reluând numele purtat de ţară înainte de 1971 ;
o recunosc Angola, Burundi, Rwanda, Uganda
şi Zambia.
1998 în provinciile din est izbucneşte o rebeliune
sprijinită de Rwanda şi Uganda·.
1999 O conferinţă de pace, la Lusaka, eşuează în
tentativa de a opri războiul civil.
/.ama, bătălia de la, nume sub care este cunoscută
bătălia decisivă din al doilea război punic (202 î.Hr.)
care, în realitate, a avut loc lângă Naraggara, la 120 km
de Cartagina. Scipio Africanul, cu sprijinul decisiv al
cavaleriei numide a lui Massinissa, a reuşit să reziste
atacului dat de elefanţii lui Hannibal, distrugând, apoi,
armata acestuia şi obligând Cartagina să capituleze.
Zambia, stat din sudul Africii centrale. Sitp.:
752 614 km2. Pop.: 9 404 000 loc. Capit.: Lusaka.
Limba, engleza (oficială); vorbite idiomuri bantu.
Relig. : creştină (72 %), culte tradiţionale (27 %). Vecini:
N Zair, NE Tanzania, E Malawi, SE Mozambic,
S Zimbabwe şi Namibia. Forma de stat: republică
prezidenţială în cadrul Commonwealthului. Teritoriu
al unei serii de state bantu intrate de timpuriu în contact
cu europenii, a fost posesiune colonială britanică
până în 1964 (Rhodesia de Nord); ţară din „prima
linie" a luptei împotriva regimurilor rasiste din sudul
Africii, s-a bucurat de o stabilitate politică şi socială
îndelungată sub conducerea lui K. Kaunda. sec. XII-
XVI
Bazinul cursului superior al fluviului Zambezi
este ocupat de populaţii bantu: supremaţie a
tribului baTonga.
1572 Tentativa eşuată de cucerire de către portughezi,
sec. XV1I-XVIII
Noi migraţii bantu: supremaţia triburilor baBemba
şi baRotse (v.). 1891 C. Rhodes instituie
protectoratul britanic asupra
regatului baRotse.
1899-1911
British South Africa Company a lui Rhodes
încheie cucerirea ţării, aceasta fiind anexată la
Rhodesia, sub numele de Rhodesia de Nord.
1953-1963
Ţara este inclusă în Federaţia Rhodesia şi
Nyasaland. 1963 Liderul naţionalist K.
Kaunda conduce
mişcarea de secesiune a Federaţiei care este
desfiinţată.
1292
1964 Ţara obţine independenţa sub numele de Re-
publica Z. (X) sub preşedinţia lui Kaunda care
proclamă imediat starea de urgenţă.
1972 United National Independence Party (UNIP)
al lui Kaunda devine partid unic.
1975 Naţionalizarea proprietăţilor agrare, a întreprin-
derilor şi a serviciilor. Dezvoltarea producţiei
de cupru.
1990 Deschidere către multipartidism.
1991 Un acord între UNTP al lui Kaunda şi Mişcarea
pentru Multipartidism şi Democraţie (MMD)
a lui F. Chiluba permite adoptarea unei consti-
tuţii care introduce multipartidismul şi reduce
puterile şefului statului. La alegerile politice şi
prezidenţiale care au urmat se înregistrează
succesul prin plebiscit al MMD şi al lui Chiluba
care formează un nou guvern şi abrogă starea
de urgenţă. Este iniţiată o politică impopulară
de refacere economică a ţării sub supravegherea
financiară a FMI.
1993 Denunţând existenţa unui complot antistatal,
Chiluba declară starea de urgenţă ; sunt arestaţi mulţi
reprezentanţi ai UNIP. 1995-1996
Un amendament constituţional care permite
doar cetăţenilor zambien i prin naştere candida-
tura în alegeri îl exclude pe fostul preşedinte
Kaunda din rândul candidaţilor. Alegerile con-
firmă majoritatea în favoarea MMD a lui
Chiluba, dar se prezintă la vot numai 40 % din
cei care aveau acest drept; UNIP nu s-a pre-
zentat la vot în semn de protest împotriva exclu-
derii lui Kaunda.
Zanardelli, Giuseppe, om politic italian (Brescia 1826-
Maderno, Brescia, 1903). Simpatizant al lui Mazzini,
a organizat la Brescia insurecţia împotriva austriecilor,
în martie 1848 şi, din nou, în 1859, în timpul celui
de-al doilea război de independenţă, cu puţin timp
înainte de intrarea în oraş a lui Garibaldi. Deputat al
stângii începând din 1860, laic şi progresist convins, în
1876 a devenit ministru al lucrărilor publice în guvernul
lui A. Depretis, dar a demisionat în 1877 în semn de
opoziţie faţă de transformism (v.). A revenit ca ministru
de justiţie (1887-1891) în guvernele Depretis şi F.
Crispi şi a pregătit noul cod penal de orientare liberală
(printre altele abolea pedeapsa cu moartea şi recunoştea,
deşi doar parţial, dreptul la grevă), rămas în vigoare până
în 1930. Adversar al politicii coloniale a lui Crispi şi
Triplei Alianţe, a fost preşedinte al camerei în 1892-
1894 şi în 1897-1899; în 1877afost ministru de justiţie
în cabinetul A. di Rudini, dar a demisionat după repri-
marea mişcărilor de la Milano, din 1898. Numit în fruntea
guvernului (1901-1903) din dorinţa noului rege,

Victor Emanuel III, a încheiat pentru totdeauna seria
tentativelor autoritare din timpul „crizei sfârşitului de
secol" şi a inaugurat lunga perioadă de dezvoltare liberală
continuată de G. Giolitti. Zanzibar, v. Tanzania.
Zapata, Emiliano, revoluţionar mexican (San Miguel
Anececuilco, Morelos, 1877-Cuernavaca 1919). Copil
de indios, a fost una dintre căpeteniile luptătorilor din
insurecţia lui F. Madero contra dictaturii lui P. Diaz.
A continuat, însă, lupta şi după victoria lui Madero
(1911) cerând să fie restituite pământurile comunităţilor
ţărăneşti şi exproprierea unei treimi din latifundii (Planul
Ayala). După asasinarea lui Madero, a sprijinit, îm-
preună cu P. Villa, lupta „constituţionalilor" V. Carranza
şi A. Obregon împotriva lui V. Huerta. Nici după înfrân-
gerea lui Huerta nu a depus armele şi, împreună cu
Villa, a reuşit să ocupe Ciudad de Mexico (1914-1915).
Obligat să se retragă în statul Morelos, după ieşirea
din luptă a lui Villa, a continuat încă cinci ani lupta de
gherilă, până ce a fost asasinat de un ofiţer al lui
Carranza.
zapoteci, populaţie precolumbiană din centrul şi sudul
Mexicului, stabiliţi în actuala regiune Oaxaca. Legaţi
între ei printr-o structură politică monarhico-tcocratică,
au conservat vechile grupări tribale. I-au influenţat pe
mayaşi şi pe nahua şi, la rândul lor, au fost influenţaţi de
aceştia, datorită contactelor permanente dintre aceste
populaţii, şi-au menţinut, însă, independenţa politică şi
culturală. Ulterior, au fost supuşi de tolteci (sec. XIII).
Zara (azi Zadar), oraş dalmat din Croaţia. Colonie
romană sub Augustus, a fost, apoi, bază navală bizantină,
în sec. IX, a fost capitala ducatului autonom Dalmaţia,
în sec. XI, a intrat în sfera de influenţă a Veneţiei şi,
ulterior, a fost cedată Ungariei. Ocupată de Austria în
1797, a făcut parte din Regatul Italic înfiinţat de Napo-
leon (pacea de la Pressburg, 1805)), apoi din Provinciile
Illyrice (1809), dar a reintrat printre posesiunile
Austriei în 1813. Devenind oraş italian (tratatul de la
Rapallo, 1920) după primul război mondial, la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial a fost anexată la
Iugoslavia.
Zece, Consiliul celor, magistratură a Republicii
Veneţia, creată după eşecul conjuraţiei populare a lui
B. Tiepolo ( 1310). Era iniţial alcătuită din l O patricieni
titulari, aleşi de Marele Consiliu şi ajutaţi de trei şefi
din Quarantia Criminale; sub dogele F. Dandolo,
declarată magistratură permanentă ( 1335) a fost alcătuit
din l O patricieni, doge şi 6 consilieri ducali. C. celor Z.,
care funcţiona în calitate de Curte Supremă şi tribunal
pentru patricienii şi magistraţii republicii, era expresia
deplină a aristocraţiei republicane. zeloţi, partid
politico-religios ebraic care a activat în Palestina de
la sfârşitul sec. I Î.Hr. până în 135 d.Hr.
ZIMBABWE
înrudiţi cu fariseii (v.) pe plan religios, se deosebeau de
aceştia prin obiectivul pe care şi-1 propuneau de a crea
un stat iudaic pe deplin independent şi prin nerăbdarea
cu care îl aşteptau pe Mesia. Z., din doctrina cărora nu
lipseau fanatismul şi practicile teroriste, s-au aflat la
originea revoltelor împotriva stăpânirii romane izbuc-
nite între 66-70 d.Hr. şi 132-135. zemstvă, consiliu
provincial ales, înfiinţat în 1864 ca organ al
administraţiei locale din imperiul ţarist. zen, curent al
budismului (v.) răspândit în China şi, în special, în
Japonia.
Zenobia, Sepiimia, regină la Palmyrei (m. cea 274). A
doua soţie a exarhului din Palmyra, Odenatus, la moartea
acestuia a devenit regentă (267). Profitând de criza
Imperiului roman, a pus stăpânire pe o parte din Meso-
potamia, Siria, Arabia şi din Asia Mică, până la Ancyra
şi a proclamat independenţa regatului Palmyra, împăratul
Aurelian a învins-o în 272 şi a adus-o ca prizonieră la
Roma.
Zia ul-Haq, Mahammad, general şi om politic pakis-
tanez (Jullandur, Punjab, 1924-lângăBahawalpur 1988).
A condus o lovitură de stat militară împotriva preşedin-
telui Z. Aii Bhutto (1977), pe care 1-a executat ulterior
(1979) şi a instaurat un regim dictatorial. Susţinător al
unei islamizări drastice a ţării, şi-a pierdut viaţa într-un
accident aerian.
Zid Chinezesc, Marele, fortificaţie lungă de circa
6500 km, ridicată pentru apărarea Chinei de nord. în
mai multe rânduri modificat în parcursul său şi în stilul
de fortificaţie, nucleul original a fost realizat sub
împăratul din dinastia Ch'in Shih Huang-ti (229-221
î.Hr), pentru a salva bogatele regiuni agricole chinezeşti
de raziile şi de incursiunile populaţiilor nomade din
Asia central-orientală.
Zimbabwe, stat în sudul Africii. Sup. : 390 759 km2. Pop.
: 11 340 000 loc. din care 71 % shona. Capii.:
Harare. Limba: engleza (oficială); graiuri idiomatice
bantu (shona şi sindebele). Religie: creştină (58 %),
culte tradiţionale (41 %). Vecini: N Zambia, E
Mozambic, S Republica Africa de Sud, V Botswana.
Forma de star. republică prendenti ala în cadrul
Commonwealthului. Leagăn al uneia dintre cele mai
vechi civilizaţii din Africa neagră, a intrat destul de
repede pe orbita colonială europeană, mai întâi a
Portugaliei, apoi a Marii Britanii, trecând cu mare
greutate la independenţă din cauza încercării
minorităţii albe de a instaura un stat rasist.
(Republica Rhodesia, 1965-1978). sec. VIII-XII
Populaţii, probabil, de origine khoisanidă, creează
civilizaţia din Zimbabwe, sec. XII-XV
Populaţii bantu din neamul shona ocupă Z. şi
fondează regatul Monomotapa (v.) care, pen-
1293
ZIMMERWALD, CONFERINŢA DE LA
 t ru o vreme, deţine supremaţia în toată Africa
australă.
cea 1490
Popula(ia bantu baRotse ocupă partea de sud a
regatului Monomotapa (dinastia Changamire).
sec. XVI
Portughezii, stabiliţi în Mozambic, invadează
Monomotapa (1628).
1693 Monomotapa este cucerit de suveranul din
Changamire, care îi alungă pe portughezi.
1830-1840
Invazii ale zuluşilor, care îi supun pe maShona
şi pe cei din Changamire, creând regatul ma-
Tabele.
1888 C. Rhodes instituie protectoratul britanic asu-
pra regatului maTabclc, apoi continuă cucerirea
ţării, care ia numele Rhodesia (l 897), împărţită
din punct de vedere administrativ în Rhodesia
de Nord (Zambezi superior) şi Rhodesia de Sud.
1923 Rhodesia de Sud devine colonie a coroanei
britanice, deschisă emigraţiei europene.
1953-1963
Sub presiunea albilor, dominanţi în Rhodesia
de Sud, cele două Rhodesii se unesc în Federaţia
Rhodesia şi Nyasaland.
1961-1963
Este adoptată o constituţie care dă puterea
minorităţii albe şi introduce segregaţia rasială:
părăsesc Federaţia: Nyasaland (actuala Malawi)
şi Rhodesia de Nord (actuala Zambia).
1965 Primul ministru I. Smith proclamă unilateral
independenţa Rhodesiei (11.XI), măsură pe
care Marea Britanic şi ONU o consideră ilegală.
1970 Proclamarea republicii şi ieşirea din Common-
wealth (III). Majoritatea de culoare nu pri-
meşte drept de vot.
1972-1978
Ia amploare gherila negrilor, susţinută de
ZANU formaţiunea politică a lui R. Mugabe,
pe care o sprijină China şi Mozambic, şi de
ZAPU a lui J. Nkomo, sprijinită de URSS şi
de Zambia.
1979 Alegeri şi guvern de tranziţie cu majoritate a
populaţiei de culoare, prezidat de episcopul
A. Muzorewa.
1980 Z., devenit republică parlamentară, obţine
independenţa (IV). Şef al guvernului este
Mugabe, victorios în alegeri.
1984 Proclamarea ZANU ca partid unic marxist-
leninist.
1988 Constituţie prezidenţială: Mugabe este ales
şef al starului şi anunţă tranziţia spre multi-
part idism (1990).
1294
1992 Proprietarii albi de terenuri agricole sunt cxpro-
piaţi de mai mult de jumătate din ce posedau.
1993 Doi ani de secetă fac ca tranziţia la economia
de piaţă să devină problematică, dar regimul a
rămas solid şi Mugabe candidează pe acelaşi
post în alegerile prevăzute pentru 1995.
1995 La alegerile legislative, ZANU, cu 85 % din
voturi îşi adjudecă toate locurile din parlament,
minus două.
1996 Mugabe (candidat unic) este reales la preşe-
dinţie; totuşi, doar 32 % dintre alegători se
prezintă la vot. Dificultăţile procesului de re-
dresare economică se fac simţite prin primele
greve ale funcţionarilor publici din istoria Z.
1997 Aflat în dificultate, Mugabe a relansat un plan
amplu de expropieri pe seama fermierilor albi.
yjmmerwald, conferinţa de la, convocată din inţia-
tiva Partidului Socialist Italian în localitatea elveţiană
de lângă Berna (5-8.IX. 1915). Au participat la ea circa
treizeci de delegaţi ai partidelor socialiste europene
(ruşi, români, bulgari, polonezi, scandinavi, francezi,
germani şi italieni) pentru a lua decizii în privinţa acţiunii
comune împotriva continuării primului război mondial.
In realitate, participanţii au reuşit doar să elaboreze un
manifest de condamnare generică a conflictului, docu-
ment care conţinea chemarea la o pace „fără anexări şi
fără despăgubiri".
Zinoviev, pseudonimul lui Grigori Evseevici
Apfelbaum, om politic sovietic (Elisavetgrad
1883-Moscova 1936). Bolşevic, a organizat mişcările
revoluţionare de la Kronstadt (1906) şi a fost
condamnat la exil. întors în Rusia în 1917, a fost,
împreună cu Kamenev, adversarul insurecţiei armate
din octombrie. Preşedinte al Internaţionalei a IlI-a
(1919-1926), la moartea lui Lenin ( 1924) a făcut parte,
cu Stalin şi cu Kamenev, din troika de conducere a
URSS împotriva liniei politice a lui Troţki, dar s-a
apropiat, mai târziu, de acesta (1926) pentru că era
îngrijorat de puterea exagerată a lui Stalin, care a ordonat
să fie exclus din partid în 1927. Reprimit în 1929, în
1935 a fost acuzat de complicitate la asasinarea lui
Kirov şi condamnat la zece ani de închisoare, fiind
executat la puţin timp după aceea. Zogu I, sau Zog
(Burgajet 1895-Suresnes, Paris, 1961 ), rege al
albanezilor ( 1928-1939). Ofiţer în armata austriacă în
primul război mondial, comandant al forţelor armate
albaneze (1921), prim-ministru (1922-1924, 1925),
preşedinte al republicii (1925-1928), în 1928, s-a
proclamat singur rege. După ce s-a aliat cu Italia
împotriva Iugoslaviei, a refuzat să accepte protectoratul
celei dintâi: la 7.IV. 1939, italienii au invadat Albania, 1-
au datronat pe Z., iar coroana albaneză a fost oferită
lui Victor Emanuel III.
ZWINGLl
Zollverein, de fapt Deutsche Zollverein, Uniunea va-
mală germană, care a unit statele din Confederaţia
Germană din 1834 până în 1871. Proiectată de econo-
mistul F. List, a fost realizată prin înţelegeri speciale
începând din 1828, în ciuda opoziţiei venite din partea
Austriei. O etapă fundamentală a fost tratatul din 1833,
prin care au fost contopite comunitatea vamală apărută
în jurul Prusiei şi uniunea de acelaşi tip dintre statele
germane din sud; în 1834, au aderat la ea şi statele din
„uniunea comercială din teritoriul german central", com-
pletând Z. Z. a avut o dublă importanţă: ca instrument
pentru flexibilizarea taxelor pe mărfuri şi de drum în
interiorul pieţei germane a favorizat dezvoltarea econo-
mică, iar ca instrument pentru sporirea coeziunii dintre
statele Germaniei a pregătit unificarea politici
zoroastrism, v. mazdeism. zulù, populaţie bantu din
grupul mguni, stabilită în Natal, în jurul sec. XVII. Chiar
şi la sfârşitul sec. XVIII, erau un mic clan patriarhal, dar
la începutul sec. XIX Chaka (cea 1787-1828), puternic şi
abil, i-a transformat în pionieri ai unui vast imperiu din
Africa de sud-est. Pe plan politic, expansiunea şi
consistentele cuceriri teritoriale ale z. (din Mozambic
până în zonele lacurilor Victoria şi Nyasa, de la Limpopo
până în Zimbabwe) au însemnat o integrare profundă a
multor popoare: învinşilor le era cruţată viaţa cu condiţia
să-şi părăsească numele, limba şi identitatea etnică.
Declinul z. a fost anunţat de răscoalele împotriva
tendinţelor spre tiranie şi excese sângeroase ale lui Chaka
şi ale succesorilor săi, precum şi de presiunea coloniştilor
albi. După secesiunea triburilor aliate, a urmat şi amestecul
englezilor care, în 1879, l-au învins pe Cetywayo, punând
capăt puterii z.
Zürich, oraş din Elveţia, la extremitatea nordică a
Lacului Zürich, capitală a cantonului cu acelaşi nume.
Fostă capitală celtico-romană, ocupată de atamani in
sec. V, a fost supus autorităţii imperiale către sfârşitul
sec. X şi a devenit comună liberă în sec. XIII. în 1450,
a intrat în Confederaţia Helvetica, în cadrul căreia a
devenit mai întâi centru de iradiere a Reformei protes-
tante, apoi o piaţă importantă financiară şi industrială.
• PACEA DE LA Z. Semnată la l O.XI. 1859 intre
Austria, Franţa şi Regatul Sardiniei, după al doilea război
italian de independenţă: Lombardia a fost cedată
Franţei (şi de aceasta Piemontului) într-o vreme în care
se discuta, într-o manieră care nu angaja Regatul
piemontez, despre constituirea unei confederaţiei
italiene. Zwingtt, Huldrych, reformator religios elveţian
(Wildhaus, Saint-Gall, 1484-Kappel, Zürich, 1531).
Discipol al lui Erasmus din Rotterdam, a susţinut
reforma lui Luther, dar a interpretat-o într-un mod
personal. Capelan ( 1522-1523) la catedrala din
Zürich, a reformat Biserica oraşului cu sprijinul
Senatului care a mers şi el (1523) în această direcţie,
provocând astfel despărţirea de Roma. De la Zürich,
reforma lui Z. s-a extins in restul Elveţiei (Berna,
Basel, Konstanz, Biel) şi în sudul Germaniei, în 1524,
s-a declanşat conflictul între Luther şi Z., concentrat, în
primul rând, pe doctrina euharistiei şi a sfintelor
taine ale spovedaniei şi împărtăşaniei pe care Z. le
considera doar simple elemente simbolice,
împăcarea nerealizată cu Luther (convorbirile de la
Marburg, 1529) a făcut să eşueze şi proiectul unei mari
alianţe politice îndreptată împotriva Habsburgilor, liga
pe care Z. o proiectase cu Filip de Hessa. în 1531, a
fost învins şi ucis în bătălia de la Kappel împotriva
cantoanelor catolice. Datorită extinderii treptate a
calvinismului, adepţii lui Z. au ţinut să se alieze cu
acesta. Opera principală a lui Z. este Commentarius
de vera ei falsa religione ( 1524).
1295