IMPERIUL BIZANTIN DE LA SCHISMĂ

LA CRUCIADĂ

CUPRINS

CUPRINS...................................................................................................................................2

INTRODUCERE........................................................................................................................4

CAPITOLUL I - CONTEXTUL ISTORIC, CULTURAL, SOCIAL ȘI TEOLOGIC AL

BISERICII CREȘTINE IN SECOLELE XII – XIII..................................................................6

1.1. Contextul istoric.............................................................................................................6

1.2. Contextul social – cultural..............................................................................................9

1.3. Contextul teologic.........................................................................................................13

CAPITOLUL II - CRUCIADA A IV-A..................................................................................20

2.1. Pregătirea pentru o nouă cruciadă.................................................................................20

2.2. Deturnarea cruciadei – Cetatea Zara și cucerirea Constantinopolului.........................24

2.3. Sfârșitul cruciadei a IV-a și restaurarea Bizanțului.......................................................29

CAPITOLUL III - CRUCIADA A IV-A ŞI URMĂRILE EI ÎN VIAŢA BISERICEASCĂ..41

3.1. Patriarhia de Constantinopol între 1204-1261...............................................................41

3.2. Încercări de unire între Roma şi Constantinopol în perioada 1204-1453......................46

CONCLUZII............................................................................................................................60

BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................62
 INTRODUCERE

Cruciadele au fost un moment de răscruce în istoria Europei, mai bine zis sunt însăși
cauza istoriei moderne a acesteia. Au avut importante consecințe pe plan social-economic,
politic și în primul rând în viața bisericească și în relațiile dintre cele două Biserici, dar ele nu
sunt decât un moment al unei istorii ce a început la moartea lui Teodosie cel Mare. La
moartea împăratului Imperiul Roman a fost împărțit în două state: Imperiul Roman de Răsărit
și Imperiul Roman de Apus. Înainte însă de această împărțire Teodosie interzicea în anul 391
toate cultele păgâne instituind astfel creștinismul ca religie unică în statul roman. Imperiul
Roman devenea astfel un imperiu dacă nu creștin atunci al creștinătății.
Cele două state ieșite din împărțirea Imperiului Roman au păstrat ambele creștinismul
ca unică religie de stat, aceasta fiind o dovadă a profundei și uniformei încreștinări între
spațiul roman. Arcadius, fiul lui Teodosie numit împărat al părții orientale (pars Orientis) cu
centrul la Constantinopol și Honorius, celălalt fiu al împăratului, proclamat împărat al părții
occidentale (pars Occidentis) cu capitala la Ravena, au dos o politică comună, tributară
politicii tatălui lor. Dar după moartea lor diferențele între cele două părți ale fostului imperiu
cresc. Multe elemente contribuiau la această diferență: începând de la însăși zonele în care
existau și până la tradițiile popoarelor ce le constituiau și la modul de a gândi și a acționa al
acestora.
Elementul cel mai important era credința creștină, dar vom vedea că cele două biserici
vor avea un parcurs diferit în împlinirea rostului lor.
Chiar dacă de la nefericitul eveniment din anul 1204 au trecut mai bine de 800 de ani,
percepția pe care răsăritenii o au astăzi față de apuseni nu s-a schimbat foarte mult, putem
spune în unele locuri chiar deloc. Prăpastia psihologică existentă între creștinii celor două
Biserici, Orientală și Occidentală, neputând fi trecută.
De-a lungul secolelor noțiunea de cruciadă va cunoaște o amară decădere, singura
adevărată, singura interesată pentru noi fiind cea dintâi cruciadă, cum observa Nicolae Iorga,
celelalte fiind mai mult o înmănunchere de interese comerciale și politice ale unor principi și
state ce părăsiseră năzuințele religioase. Această decădere morală a cruciadei va fi dublată de
o decădere politică și militară, până la sfârșitul secolului al XIII-lea fiind pierdute toate
posesiunile micro-asiatice cruciate, singură insula Cipru rămânând sub stăpânire creștină un
timp mai îndelungat, turcii cucerind-o în anul 1571.
Ca și scop cruciadele au eșuat, lucru care însă a atins prea puțin Europa Occidentală,
consecințele acestui eșec fiind suportate mai ales de Bizanț și de popoarele sud-est europene.
Am ales această temă de licență pentru a studia mai cu atenție fenomenul cruciat, mai
ales evenimentul cel mai important care a stat la baza rupturii totale dintre cele două Biserici
și totodată cu acesta și urmările pe care le-a avut acest eveniment asupra „sfâșierii cămășii lui
Hristos”, sfâșiere care a început la schisma din anul 1054.
Lucrarea este structurată pe trei capitole. În fiecare capitol am încercat să surprind
cele mai importante
 CAPITOLUL I - CONTEXTUL ISTORIC, CULTURAL, SOCIAL ȘI
TEOLOGIC AL BISERICII CREȘTINE IN SECOLELE XII – XIII

1.1. Contextul istoric

În cei treizeci de ani care au urmat concordatului dintre împăratul Frederic I si papa
Alexandru al III-lea, puterea regală a fost slăbită în Germania de luptele pentru putere dintre
familiile Welf și Hohenstaufen, care se încheie de-abia cu încoronarea lui Frederic I
Barbarossa (1152-1190). Acesta a încercat sa reînvie imperiul universal, bazându-se și pe
tradiția lui Carol cel Mare, modelul de suveran care a colaborat cu Biserica de pe poziții de
superioritate, a cărui canonizare este realizată la intervenția sa in 1165. De asemenea,
redescoperirea dreptului roman îi oferea argumente în favoarea superiorității autorității laice
în raport cu cea a Bisericii. De aceea, urmând modelul carolingian si ottonian, intervine in
alegerile episcopale, ceea ce suscita reacția papalității, mai ales a lui Alexandru al III-lea
(1159-1189). De data aceasta n-a mai fost doar un conflict între papă și împărat, lupta
implicând în același timp orașele italiene și regatul normand al Siciliei. Împăratul dorea să
readucă sub ascultarea sa și comunele urbane din nordul Italiei, care profitaseră de
problemele interne ale Germaniei pentru a se angaja pe o cale de evoluție independentă. După
distrugerea orașului Milano, revoltat contra împăratului (1162) și numirea unor antipapi
împotriva lui Alexandru al III-lea, pontiful legitim, orașele italiene din nord, constituite în
Liga lombardă și papalitatea se aliază pentru a purta lupta comună. La alianță mai participa
Veneția si regatul Siciliei. În 1176, la Legnano, milițiile urbane obțin o victorie categorică
împotriva armatei lui Barbarossa. Ca urmare, în 1177, la Veneția se încheie pacea între papă
și împărat, cu prețul prosternării acestuia din urmă în fata pontifului.
Frederic nu abandonase însă lupta, și după pacea de la Konstanz (1183), prin care
recunoaște autonomia orașelor italiene, și după căsătoria fiului său cu moștenitoarea regatului
Siciliei, papa este izolat. Împăratul părea sa fi ieșit victorios în lupta împotriva papalității și să
fi reușit să-și consolideze și autoritatea în Germania dar și în Italia. In 1190 își găsește însă
sfârșitul în vreme ce participa la a treia cruciadă.1
În Germania urmează o perioadă de anarhie, în vreme ce papalitatea își consolidează
pozițiile in timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea (1196-1216), care aduce scaunul de la
Roma la cea mai înaltă poziție deținută în perioada medievală. Considerându-se vicar al lui
Hristos, Inocențiu al III-lea afirma că deține puterea supremă în cadrul creștinătății (plenitudo
potestas), fiind superior tuturor principilor temporali, cărora le delega putere precum un
senior vasalilor săi, și le-o poate retrage dacă aceștia se dovedesc nedemni. Pe aceste baze
teoretice intervine în alegerea regelui Germaniei, impunând în trei rânduri proprii săi
candidați, dintre care, în cele din urmă, pe nepotul lui Barbarossa, regele Siciliei, ajuns
împărat sub numele de Frederic al II-lea (1215-1250). Personalitate controversată, dornic să
realizeze un imperiu mediteranean centrat pe Italia si Sicilia, acesta intră destul de repede în
conflict cu papalitatea. Excomunicat datorită amânării plecării in cruciadă (1227), Frederic al
II-lea obține prin negociere de la sultanul Egiptului stăpânirea asupra locurilor sfinte (1229).
Când încearcă să-și impună autoritatea asupra orașelor din nordul și centrul Italiei, este din
nou excomunicat de papă, în 1239, datorită alianței dintre acesta și Liga lombardă. În
condițiile răscoalei orașelor italiene, papa predica o adevărată cruciadă împotriva împăratului,
și în Italia începe un război extrem de crud intre guelfi (adversarii imperiului) si ghibelini
(partizanii hohenstaufenilor). Papii Grigore al IX-lea și Inocențiu al IV-lea încearcă fiecare
să-l depună pe împărat cu ajutorul conciliilor (Roma, 1241; Lyon, 1245). Conflictul se
termină doar prin moartea lui Frederic al II-lea în 1250.
Papalitatea ajunsese la apogeul puterii sale temporale, în vreme ce Imperiul nu mai
este decât un stat german. Teocrația pontificală se afirmase în Europa și mai avea la
dispoziție câteva decenii înainte să primească lovitura de grație în urma conflictului dintre
Filip al IV-lea al Franței și papa Bonifaciu al VIII-lea.2
În Răsărit, de-a lungul secolelor al IX-lea și al X-lea, misionarii bizantini i-au
convertit la ortodoxism pe sârbi, bulgari și ruși. Aceasta a fost una dintre importantele victorii
pe care bizantinii le-au obținut în epoca de aur, care a durat începând cu domnia lui Vasile I
(867-876) până la domnia lui Vasile al II-lea (976-1025); armatele imperiale au continuat
ofensiva, cucerind o mare parte a Balcanilor și a Orientului Apropiat.3

1
Pr. Prof. Ion Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
vol. III, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 22.
2
Vintilă Horia, Dicţionarul Papilor, traducere Ana Vădeanu, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p 90.
3
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 56.
 După înfrângerea de la Manzikert o refacere parţială a puterii Imperiului a fost
posibilă în timpul domniei împăraţilor din dinastia Comnenilor. Primul împărat al dinastiei a
fost Alexius Comnen, viaţa şi realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în
lucrarea Alexiada. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe sistemul donaţiilor
feudale (pronoia) şi a eliberat o parte din teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui
pentru formarea unei alianţe cu Occidentul s-au materializat în declanşarea primei cruciade,
care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade (4) s-au dovedit un
mercenariat din ce în ce mai controversat.4
Deşi nepotul lui Alexius, Manuel I Comnenul, a fost un prieten al cruciaţilor, nici una
dintre părţi nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce
în ce mai suspicioşi cu privire la intenţiile cruciaţilor romano-catolici, care traversau
neîncetat teritoriul imperial.
Deşi cei trei împăraţi ai dinastiei Comnenilor ar fi putut alunga turcii depăşiţi numeric,
nu a fost niciodată în interesul lor să facă aşa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi
însemnat împărţirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocraţii latifundiari, ceea
ce ar fi micşorat puterea centrală. Pe termen lung ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii
Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnene.
Germanii din Sfântul Imperiu Roman şi normanzii din Sicilia şi Italia au continuat să
atace Imperiul în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Oraşele-stat italiene, cărora Alexius le
acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ţinta sentimentelor anti-
occidentale. Veneţienii erau cei mai puţini iubiţi, deşi corăbiile lor erau baza flotei bizantine.
Turcii selgiucizi au rămas o ameninţare continuă, bizantinii conduşi de împăratul Manuel
fiind înfrânţi în bătălia de la Myriokephalon în 1176.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a
treia cruciadă, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra cruciadă.
Deşi scopul declarat al acestei cruciade era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat
controlul expediţiei, şi, datorită influenţei lor, cruciaţii au cucerit Constantinopolul în 1204. A
fost format aşa numitul Imperiu Latin, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul
Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reuşind să
cucerească noi teritorii şi formând Imperiul Sârb în 1346.
Au apărut trei state succesoare ale Imperiului Bizantin: Imperiul Niceii, Imperiul
Trebizondului, şi Despotatul Epirului. Primul, controlat de Paleologi, a reuşit să recucerească
Constantinopolul în 1261 şi să învingă Despotatul Epirului, revitalizând Imperiul, dând însă
4
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 28.
prea multă importanţă provinciilor europene, în condiţiile în care provinciile asiatice ar fi
trebuit să fie principala preocupare. Pentru o perioadă, Imperiul a supravieţuit numai datorită
faptului că musulmanii erau prea divizaţi pentru a organiza un atac cu sorţi de izbândă.
Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu
excepţia a câtorva oraşe porturi.5
Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acesta nu a fost acordat decât în
schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar cetăţenii simpli
ortodocşi nu au fost de 7acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un
număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanţul să moară şi nu
au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente. 6
Constantinopolul a fost considerat la început un obiectiv prea greu de cucerit, dar
odată cu apariţia tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al oraşului timp de
1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corespunzătoare împotriva atacatorilor otomani.
Sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul pe 29 mai 1453, după un asediu de
două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a fost ultima oară văzut
în viaţă intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele oraşului. Mahomed al II-lea a
cucerit de asemenea Mistra în 1460 şi Trebizondul în 1461.

1.2. Contextul social – cultural

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept
o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din
mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau
romani, ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Sistemul de drept din
societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al XII-lea și al
XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii
medievale.
În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea
filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din
Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru occidentali. În
această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și

5
Jacques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, traducere Giuliano Sfichi şi Marius Roman, Ed. Polirom,
Iaşi, 2005, p. 122.
6
Ibidem, p. 129.
continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o diplomație
modernă, care, evitând războaiele, devine un important instrument politic.7
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările
exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu
se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul
rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii.8 Predicatori ca Bernhardin din Siena și
teologi sau prelați ca San' Antonio din Florența sunt ascultați și onorați de credincioși. În
același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează
cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea
umanistică asupra teologiei și Scripturilor Sfinte a dus, în cele din urmă, la apariția reformei
protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546). Nu putem înțelege
evoluțiile culturale începute în secolul al XII-lea fără a ține seama de avântul economic pe
care îl cunoștea atunci Occidentul, in care progresele agricole oferă surplusuri și eliberează
forța de muncă necesară renașterii orașelor.9
Această renaștere a orașelor a fost pusă de Jacques Le Goff (in Intelectualii in
Evul Mediu, București, 1994) in legătură cu nașterea unei noi categorii socio-profesionale,
aceea a intelectualilor.10 În principiu, in concepția lui Le Goff, intelectualul este cel ce își
câștiga traiul prin valorificarea competențelor sale culturale, adică prin vânzarea științei.
Altfel spus, intelectualul medieval este profesorul. Apariția sa a fost posibilă prin mutația
care a condus la abandonarea concepției specific medievale despre știința care aparține lui
Dumnezeu, care o dă oamenilor gratis, și ca atare aceștia nu au dreptul moral să o vândă.
Aceasta mutație a fost posibilă în contextul renașterii orașelor, caracterizate prin diviziunea
muncii, care nu există în această formă în sistemul medieval al celor trei ordine. Oratores,
cei ce se roagă, oamenii bisericii, își asumau și activități culturale : copierea manuscriselor,
redactarea diferitelor lucrări, cu conținut teologic, istoric, științific, chiar, de asemenea,
aveau monopolul asupra activității didactice. Toate acestea reprezentau aspecte secundare în
viața și personalitatea lor, elementul central fiind, pentru ei, calitatea lor de oameni ai
Bisericii, devotați cultului divin. Astfel, autorii de cronici sau istorii, nu se definesc drept
istorici, ci drept călugări, episcopi, întrucât, pe de o parte, nu exista conștiința specificității

7
Mihai Berza, Henri Pirenne și originile evului mediu occidental, în Convorbiri Literare, LXXI , 1-5 , 1983, p.
73.
8
Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia primelor secole creștine, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 178 - 182.
9
Andrei Cornea, Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-bizantină, București, Editura
Meridiane, 1984, p. 21- 22.
10
Radu Manolescu, Florentina Căzan, Răzvan Theodorescu, Renașterea carolingiană, în Istoria Evului Mediu,
vol. I, Europa Apuseană ( secolele V- XV), coordonator Radu Manolescu, București, 1993, p . 61.
domeniului pe care îl reprezintă, iar pe de alta, ei își câștiga existența datorită calității lor de
clerici, seculari sau regulari. Doar o dată cu apariția orașelor se ivește și omul a cărui
meserie este să scrie și/sau să predea – profesorul, savantul.
Oamenii secolului al XII-lea erau conștienți că reprezintă ceva nou în raport
cu perioada anterioară, căci se numeau pe ei înșiși moderni, fără a se considera superiori
anticilor, ci dimpotrivă, dorindu-și să-i cunoască și astfel să-i folosească mai bine. Anticii
erau considerați “specialiștii”, sursa oricăror cunoștințe științifice, predate prin intermediul
artelor liberale. De asemenea, Scriptura și Părinții Bisericii constituiau izvoarele studierii
teologiei. Scopul folosirii și imitării anticilor era totuși, paradoxal, avansul cunoașterii,
progresul, așa cum ne demonstrează celebra declarație făcuta de Bernard de Chartres
(+1130, conducătorul scolii de la Chartres ; a încercat sa concilieze platonismul cu
aristotelismul):
“Noi suntem niște pitici cocoțați pe umerii unor uriași. Vedem deci mai bine si mai
departe decât ei, nu pentru că vederea noastră ar fi mai ageră sau am fi mai înalți, ci pentru
că ei ne înalță în aer și ne poartă pe înălțimea lor gigantică”.11
Astfel, poate pentru prima dată în Evul Mediu, care afirmase adeseori că lumea
îmbătrânește și decade în raport cu epoca de aur situată în trecut, se exprima cu claritate
ideea că progresul este posibil și de dorit.
Factorii care au contribuit la progresul cultural al secolului al XII-lea sunt numeroși,
și dintre ei merită să enumeram pe cei mai importanți. 12 Mai întâi, aportul greco-arab, în
condițiile superiorității economice și culturale ale Orientului, care a fost în primele secole
medievale sursă a bunurilor de lux (mirodenii, stofe, bijuterii, etc.), dar și a celor culturale,
precum manuscrisele. Este vorba, în principal, de manuscrisele cuprinzând operele
gânditorilor greci, care au fost găsite de arabi in teritoriile bizantine pe care le-au cucerit, și
care au fost traduse în arabă, într-o primă instanță de creștinii nestorieni sau monofiziți, care
au preferat stăpânirea musulmană celei bizantine, opresivă din punct de vedere religios.
Traducerile arabe au permis astfel, mai târziu, vehicularea spre Occident a unor cunoștințe
de origine greacă, din operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrate, Galenus. Acestea
au ajuns în Occident fie prin Sicilia, unde curtea de la Palermo strălucea prin caracterul ei
cosmopolit, fie prin Spania, unde Islamul si creștinătatea latină se afla în conflict, dar și într-
un util dialog cultural.
11
Paul Jaques, Biserică și cultură în Occident în secolele IX- XII, vol. I, Sanctificarea ordinii temporale și
spirituale, București, Editura Meridiane, 1996, p. 157
12
Jakob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia, vol. I-II, Editura pentru Literatură, BPT, București, 1969, pp.
211 – 224.
 Ar fi de precizat, chiar dacă cu titlul de paranteză, că în acest proces de transmitere
culturală, statele cruciate din Orient nu joaca nici un rol, întrucât cruciații nu doar că nu
aduc in Occident manuscrise, dar ard imensele biblioteci strânse vreme de secole de emirii
si califii musulmani.
Aceste opere, o dată descoperite, trebuie traduse pentru a fi utile, căci Occidentul nu
mai cunoștea greaca (în manuscrise s-au găsit, scrise de copiști, glose de genul greaca est,
non legitur) și n-a cunoscut niciodată araba. Aici au intrat în scenă echipele de traducători
despre care am vorbit deja, care au pus la dispoziția Europei latine ceea ce fusese salvat din
creația greacă antică. Consecința cea mai importantă a acestor traduceri a fost
redescoperirea lui Aristotel, puțin cunoscut de un Occident in care Părinții Bisericii îl
preferaseră pe Platon, considerat mai compatibil cu creștinismul. Operele sale au pus la
dispoziția Occidentului o metodă de gândire și de muncă intelectuală: logica (prin
intermediul lucrării Logica nova, necunoscută până atunci) și raționamentul, care au
constituit baza scolasticii medievale. Inițial, scolastica a fost o metodă novatoare, care
constă în aplicarea rațiunii la textele sfinte, în scopul de a demonstra adevărurile credinței și
a o întări pe aceasta.13
În afară de traducerile din greacă, prin intermediar arab, la renașterea secolului al
XII-lea a contribuit și preluarea unor cunoștințe arabe propriu-zise (chiar dacă unele din
acestea se dezvoltaseră pe baza unor elemente împrumutate de la alte civilizații : bizantină,
persană, indiană). Este vorba de aritmetică, și mai ales de algebră, făcută familiară
occidentalilor prin lucrările lui Al-Khwarizmi (secolul al IX-lea ; introduce matematicile
indiene în Islam) , de medicină, în care s-au afirmat Rhazes (medic persan din secolul IX ;
scrie un tratat despre variolă) și mai ales Avicenna (980-1037, savant de origine persană,
medic, filosof aristotelician), al cărui Canon a rămas cartea de căpătâi a medicilor
occidentali până prin secolul al XVII-lea. De asemenea, s-au bucurat de mare succes
lucrările de astronomie, botanică, agronomie. Cele mai pline de consecințe împrumuturi au
fost poate cele din filosofie, unde prin intermediul unor gânditori ca Al Farabi, latinizat
Alfarabius (cca.878-950, considerat de arabi cel mai mare gânditor după Aristotel),
Avicenna, Averroes (1126-1198, apărător al filosofiei atacate de teologii arabi, precum al-
Ghazali), au devenit cunoscute occidentalilor marile sinteze aristoteliciene din lumea
arabă.14

13
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol. 3, București, Editura Științifică, 1990, p. 38 - 40,
14
Georges Duba, Arta și societatea. 980-1420, vol. I, II, București, Editura Meridiane, 1987, p. 15
 Incorporarea aportului arab, a avut loc în centre de cultură occidentale, dintre care
cele mai importante au fost Chartres, Paris, Lyon, Reims, Orleans, situate in zona cea mai
bogată, din punct de vedere economic, a întregului Occident (târgurile din Champagne). Se
năștea astfel ideea de translatio studii, pe care o exprima creatorul romanului medieval,
Chrétien de Troyes, care spunea că știința a trecut de la greci la romani, de la romani la
francezi.15

1.3. Contextul teologic

Preoții de pe lângă bisericile catedrale primiseră o regulă de organizare în timpul lui

Ludovic cel Pios, prin care li se cerea să aibă un minimum de viață comunitară (o biserică,
un dormitor și un refectoriu comun), să aibă venituri comune și sa se ocupe de asistența
socială. Această regulă nu se impusese însă, individualismul fiind mult mai puternic, iar
preocupările pentru sectorul caritativ cazând în desuetudine. În aceste condiții, pe la 1050
papii prinși în mișcarea generală de reformare a Bisericii instaurează o altă regulă, numită a
Sfântului Augustin. Cei care acceptă regulile de viață comunitară vor fi de acum înainte
numiți canonici regulari; cei care preferă individualismul și bogăția sunt canonicii seculari si
în mediul urban sunt receptați adesea ca profitori.
Dorința de a reveni la idealul sărăciei și vieții apostolice se manifesta si dincolo de
limitele bisericii oficiale, prin animarea unor mișcări populare care in cele din urmă se
transforma în adevărate erezii. Acestea se caracterizează prin disprețul față de lume și ura
față de trup, o dorință excesivă de puritate și adesea prin concepții dualiste. Considerând
biserica oficială marcată de toate tarele veacului, mișcările eretice manifesta un puternic
anticlericalism, ce duce uneori la constituirea unei ierarhii paralele.
Valdenzii sunt adepții unei mișcări întemeiate către 1170 de către negustorul lionez
Pietro Valdo, care predica despre nevoia de pocăință, sărăcie și împotriva ideii de
proprietate. La început mișcarea este aprobată de papalitate, dar pe măsură ce adepții lui
Valdo cer să primească spovedaniile și să acorde canoanele de pocăință (prerogative
preoțești), episcopii reacționează negativ și în cele din urmă valdenzii sunt condamnați ca
eretici. Reprimată în Franța, mișcarea supraviețuiește vreme mai îndelungată în zonele
muntoase din nordul Italiei.

15
Jeffery C. Smith, The Northern Renaissance, Phaidon, Londra, 2006, p. 7
 Catarii, numiți și albigenzi de la orașul Albi, din sudul Franței, care a constituit unul
dintre centrele lor, au creat cea mai cunoscută mișcare eretică occidentală. Catarismul era o
erezie dualistă, care considera că tot ce ține de material în această lume, inclusiv trupul
omenesc, a fost creat de un Demiurg rău, iar singura, partea spirituală este creația lui
Dumnezeu. Numele adepților a fost explicat prin termenul grecesc de catharoi, care
înseamnă „cei puri”, ceea ce trimitea la pretenția catarilor de a duce o viață de puritate în
contrast cu corupția din rândul bisericii oficiale și a celor ce-i urmau preceptele. Catarii
afirmau că dacă în lume se manifesta două principii egale în forță și demnitate, binele si răul,
atunci scopul vieții este de a separa sufletul care aparține sferei spirituale, deci binelui, din
trupul care face parte din domeniul răului. Aceasta se poate face prin respectarea sărăciei de
tip evanghelic și prin dezinteresul față de lumea pământească, inclusiv față de structurile
statului sau ale bisericii oficiale. De asemenea, lumea fiind domeniul răului, procreerea nu
mai are sens, deci sexualitatea trebuie refuzată. Cei ce nu respectau aceste precepte nu se
puteau elibera pentru a urca în ceruri, și se reîncarnau, eventual chiar în animale, motiv
pentru care catarii susțineau o alimentație vegetariană. Opoziția categorică dintre trup și
suflet pe care o propovăduiau ei făcea imposibilă Întruparea, de aceea ei spuneau ca Iisus
Hristos a fost de fapt un înger, la fel ca Maria, și că nu a murit pe cruce, Răstignirea fiind o
simplă iluzie. În aceste condiții, mântuirea nu putea veni din partea bisericii oficiale, operă a
Diavolului, ci doar datorită existentei unor perfecți, credincioși catari care prin modul lor de
viață puteau juca rolul de mediatori. Singura taină pe care o acceptau catarii, constituiți de
altfel într-un fel de biserică paralelă, era consolamentum, ritual prin care perfectul își punea
mâinile pe credinciosul aflat pe patul de moarte, și acesta se considera mântuit. 16
Cum predicile catare se îndreptau de asemenea împotriva războiului, implicit a
cruciadei, împotriva jurământului - punând în discuție sistemul feudo-vasalic și practica
judiciară a vremii, ca și împotriva judecății, era clar că mișcarea atacă toate structurile de
rezistență, laice si ecleziastice ale societății medievale. 17 În aceste condiții, este explicabilă
coaliția dintre regele Franței Filip al II-lea August, dornic să aducă sub autoritatea sa sudul
Franței, al cărui specific aparte era și mai mult subliniat de răspândirea catarismului, și papa
Inocențiu al III-lea. Acesta își afirmase cu puterea calitatea de conducător universal al
bisericii, mai ales că, în acel moment, la Constantinopol, datorită celei de-a patra cruciade,
nu mai exista un patriarh ortodox. În 1208 se predica deci o cruciadă împotriva catarilor, la
care iau parte în primul rând cavaleri din nordul Franței, atrași de bogățiile unui sud mult

16
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Sesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 99.
17
Ibidem, p. 100.
 mai dezvoltat și rafinat, conduși de fiul regelui și de unul dintre marii săi vasali, Simon de
Montfort. În sud, unde numărul catarilor nu depășea probabil 5% din populație, toți fac front
comun împotriva invaziei ale cărei conotații politice nu scăpa nimănui. La asediul orașului
Beziers, din 1209, când legatului papal i s-a atras atenția că pe lângă eretici sunt masacrați si
mulți catolici, acesta ar fi răspuns „omorâți-i pe toți, Dumnezeu o să și-i recunoască pe ai
săi”. Luptele au continuat în acest spirit vreme îndelungată, împotriva catarilor fiind
aruncate și armele Inchiziției, a cărei funcție fusese atribuită unui nou ordin monastic, cel al
dominicanilor, special creat pentru combaterea ereziei. Cetatea Montsegur, ultima fortăreață
catară, cădea in 1244. Comitatul de Toulouse, care oferise sprijin catarilor în încercarea de a
rezista integrării sale forțate in regatul francez era cuprins in domeniul regal. Către 1320
dispăreau ultimii catari, dar ideile lor, insuficient cunoscute, mai fascinează si astăzi, mai
ales pe cei interesați de ocultism.18
Epoca de relativ echilibru, de „Reconquista” militară pe plan extern, dublata de
strălucire spiritual-artistică în interior, epoca dominată de personalitățile remarcabile ale
basileilor celebrei dinastii a Comnenilor: Alexie I (1081–1118); Ioan II (1118–1143) si
Manuel I (1143–1180) a reprezentat din toate punctele de vedere una din perioadele de glorie
din milenara istorie a Imperiului Bizantin. Profilul specific al Imperiului Comnenilor,
excelent caracterizat de N. Iorga drept „Imperiul bunilor cavaleri” sau epoca „Cavalerilor
bizantini”, este conferit mai cu seamă de multiplele contacte și interferențe materiale și
spirituale dintre lumile Răsăritului bizantin ortodox si Occidentului latin catolic, contacte
generate și intensificate de expedițiile marilor cruciade (I. 1096–1099; II. 1147–1149).
Expresie a tendințelor militaro-politice expansioniste ale factorilor politici din lumea
occidentală anti-bizantină (regatul normand al Siciliei, papalitatea și Imperiul Romano-
German), cruciadele aveau să culmineze ulterior, nu în ultimul rând și datorită dezastruoasei
și anacronicei politici externe a ultimului Comnen, prin instaurarea vremelnică (1204–1261)
în urma cruciadei a IV-a, a dominației latine asupra metropolei bizantine de pe Bosfor. 19
Și sub aspectul vieții religioase, bisericești și teologice, această epocă reprezintă o
importanță considerabilă și oferă un interes profund atât pentru istoricul bisericii și
bizantinolog, cât și pentru dogmatist. Dacă se face bilanțul vieții religioase sub Comneni, se
constată că această perioadă de un secol (1081–1180) „a fost marcată printr-o intensă
activitate în domeniul relațiilor externe ca și printr-o mare eflorescență internă”. Viața

18
Ibidem.
19
Dan Zamfirescu, Ortodoxie si romano-catolicism in specificul existentei lor istorice, Ed. Roza Vanturilor,
București, 1992, p. 238.
 teologică bizantină a epocii Comnene apare astfel importantă din două puncte de vedere
care interferează complementar în configurarea complexei imagini generale a epocii 20:
a) În latura externă aceasta se distinge prin interesantul si instructivul fenomen al
„dialogurilor” teologice bizantino-latine si bizantino-armene, contacte multiple și insistente
la nivel de „specialiști” care se pot înscrie cu perfecta legitimitate în „preistoria”
ecumenismului creștin, din tabloul lor putându-se degaja schița unui veritabil și unic în felul
lui „proto-ecumenism” medieval creștin.
În urma dezastrelor de la Mantzikert (1071) și Bari, pentru a se putea apăra de
atacurile turcilor selgiucizi, ale normanzilor și cruciaților, basileii Comneni s-au văzut tot
mai constrânși la alianță cu papalitatea. În acest sens ei au exercitat presiuni asupra
sinodului patriarhal spre a obține sprijinul militar occidental scontat la o eventuală unire a
Bisericilor, țelurile politicii imperiale depărtându-se de acum și până în 1453 constant de
interesele Ortodoxiei. Un rol important l-au avut si „turnirurile” teologice latino-bizantine
desfășurate în cadrul unor conferințe inter-teologice la nivel de experți. Ele au fost prilejuite
de faptul ca în epocă, Constantinopolul era constant vizitat ca punct de tranzit de către
cavalerii si pelerinii latini în drum spre Ţara Sfântă, mulți dintre ei fiind și episcopi și
teologi calificați: 1112 Pietro Grossolano, arhiepiscopul Milanului; 1135 si 1154 Anselm de
Havelberg, episcop al Premonstranților; 1166 frații pisani Leo Tuscus si Hugo Eteriano.
Daca nu au putut genera doritele convergențe, conferințele teologice amintite, ele au
prilejuit cel puțin cunoașterea mai aprofundată a punctelor disputate între Apus si Răsărit de
pe vremea lui Fotie si Kerularie (Filioque, azime si primat) și afirmarea mai argumentată a
pozițiilor tradiționale a părților în cauză.
În același timp, la celelalte frontiere ale Imperiului, „Reconquista” militara Comnenă
din Asia Mică a condus la inițierea unor importante dialoguri teologice în vederea unirii
Bisericilor ortodoxă greacă și armeană necalcedoniană. Discuțiile din 1085 si 1114 cu
teologii armeni Tigranes si Arsakes au culminat în 1169–1170 si 1171–1172 când discuțiile
purtate la Rum-Kalé (capitala regatului armean al Ciliciei) magistrul bizantin Theorianos și
catolicosul Nerses IV Shnorali (1166–1173) au ajuns la concluzia că despărțirea dintre
Bisericile lor n-are baza dogmatică efectivă ci doar o confuzie terminologică, nici armenii
nefiind în realitate monofiziți, nici ortodocșii nestorieni, ambele Biserici mărturisind aceeași
hristologie. Numai interesele politice și conjunctura istorică au dus la eșecul ratificării unei
uniri practic negociate.

20
Ibidem, p. 241.
 b) Pe plan intern evenimentul principal al epocii l-a reprezentat desigur interesantul
fenomen al „umanismului bizantin” generat de reînviorarea studiilor filozofice si filologice
antice. Viața intelectuală a vremii s-a dovedit a fi extrem de activă și complexă sub raportul
tendințelor si influențelor care interferau și se confruntau mai cu seamă pe scena capitalei
bizantine.
Caracterul definitoriu elenic al civilizației, Imperiului Bizantin, a menținut viu în
mediile intelectualității bizantine interesul studiilor elenismului retoric, filologic si filozofic
antic, interes căruia cultura europeană îi datorează de altfel cunoașterea în original a
patrimoniului cultural excepțional al Antichității eline. Un rol de seamă l-a jucat în acest
sens universitatea (pandidaktorion) imperială reorganizată în 830–838 de Teofil și cezarul
Bardas (863) sub conducerea lui Leon Geometrul ca instituție de învățământ superior cu
patru facultăți (gramatică, filozofie, matematică și astronomie). Aceasta a fost redeschisa
sub Constantin IX Monomahul (1042–1055) din inițiativa și sub conducerea lui Mihail
Psellos (1008–1078) cu trei facultăți (filozofie, drept și retorica). Parte integrantă a „paideii”
eline clasice, textele filozofice ale lui Platon, Aristotel și neoplatonicilor, mai ales Proklos,
erau viu comentate în cercurile intelectuale grupate în jurul acestei „universități”.
„Specificul epocii este dar astfel de renaștere a filozofiei clasice pregătită de Fotie si Arethas
și culminând cu Psellos si Italos, fapt care trebuia cu necesitate să conducă la discuții pro si
contra asupra aplicabilității acestuia în teologie”. Revirimentul filozofic antic se ciocnea
însă în societatea bizantină de opoziția membrilor tradiționaliști ai ierarhiei și
monahismului, expresie a uneia din tensiunile si antinomiile specifice istoriei bizantine: cea
între monahi și umaniști. Polarizarea istorică reprezentată de această opoziție a menținut în
actualitate de-a lungul întregii istorii bizantine controversata problemă a raporturilor dintre
mentalitatea elenică antică și spiritul creștin și învățătura Bisericii. Practic, așa cum sublinia
J. Meyendorff, „problema relației între filozofie și faptele experienței creștine a rămas în
centrul gândirii bizantine, fără însă ca sa fie găsită vreodată o soluție sigură și ponderată”.
Eclectismul funciar și caracterul formal al adaptării elenismului la creștinism
practicate de umaniști evidențiază limitele interioare ale „umanismului” bizantin. Sub
denumirea de aristotelicieni si platonicieni se confruntau în realitate două grupări
intelectuale dintre care una căuta numai argumente logice pentru fundamentarea dogmei, în
vreme ce ceilalți năzuiesc spre o cunoaștere mai înaltă, independent de dogmă. Tendința
aristotelizantă este prezentă în năzuința de formalizare logică și metodologică de
dialecticizare universală a tuturor chestiunilor, inclusiv a celor teologice, cu ajutorul
silogisticii demonstrative sau ipotetice din „Analiticele” și „Topicele” Organonului
 aristotelic. Iar platonizanții cochetau cu teurgia si filozofemele neoplatonismului și
origenismului. În ce privește teologia, intelectualii cu formație umanistă erau în majoritate
„diletanți, care de dragul dialecticii mai mult iscau întrebări decât răspundeau, iar acolo
unde dădeau răspunsuri le lipsea privirea generală a unei sinteze teologice.21
Ca o regulă generală pare mai indicat să se renunțe la a se vorbi în Bizanț de mai
multe „renașteri” și mai multe valuri de „umanism”, pentru a nu întreține confuzia cu
etalonul istoric „clasic” al Umanismului și Renașterii occidentale din secolele XIV–XVI. 22
În fapt nici în Bizanț, nici la Tesalonic, n-a existat «renaștere» și «umanism» în sensul pe
care-l dă acestor termeni știința contemporană; nu pentru că ar fi lipsit acolo dorința de a
cunoaște operele autorilor clasici și dorința de a-i imita — atât una, cât și cealaltă au existat,
ba chiar într-o măsură demnă de luat în seamă —, ci pentru că a lipsit sentimentul
descoperirii și pentru că elementele de umanism ce se găsesc mai întâi în Bizanț, au rămas
în stare de agregat, fără să intre într-o sinteză organică. Pe de o parte, în Bizanț legătura cu
rădăcinile culturii antice nu s-a pierdut niciodată, și datorită acestei neîntrerupte prezențe a
Antichității în cele mai diferite aspecte ale ei în cultura bizantină, lipsea premiza necesară
pentru apariția acestui umanism: distanța mai mare fata de modelul antic .Pe de altă parte
însă, „grec prin limbă și cultură, Bizanțul a luat față de filozofia elenică o atitudine mult mai
negativă pe care Occidentul n-a luat-o niciodată. În zorii epocii când Occidentul se angaja
spre filozofia antică și intra în marea epocă scolastică, Biserica bizantină refuza solemn
orice sinteză între gândirea elin și creștinism. Aceasta însemnă a abandona Occidentului
sarcina de a deveni mai grec decât ea însăși, în orice caz aceasta opțiune a fost de primă
importanța pentru viitorul teologiei”.
În ce privește teologia epocii Comnenilor, trebuie spus că, fără a excela cu unele
excepții în originalitate și putere de sinteză, ea a avut un caracter precumpănitor dogmatico-
polemic, urmărind să dea un răspuns la multiplele solicitări externe și interne ale epocii.
Spiritul general este cel al unui tradiționalism formalist și conservator lipsit de vigoarea
creativității si originalității. Resurecției elenismului antic și intensificării contactelor cu
lumea occidentala îi corespund un interes resuscitat față de patristica clasică, o revitalizare a
triadologiei capadociene și a hristologiei maximiene. Acestei tendințe generale dogmatico-
polemice și patristice îi datorează apariția genul marilor „panoplii” sau enciclopedii
doctrinare în expunere polemica ale secolului Comnenilor care-și propun să sistematizeze
tezaurul patristicii pe teme si probleme după criteriul istoric-ereziologic. E vorba de marile

21
Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină – O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. III, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 255.
22
În legătură cu acest subiect, a se vedea Dan Zamfirescu, op. cit., pp. 288 – 295.
 enciclopedii ale „summiștilor” epocii comnene: Panoplia dogmatike a lui Eftimie
Zygabenos, consilierul teologic al lui Alexie I; Hiera hoplotheke (Arsenalul sau armamentul
sacru) al lui Andronic Kamateros, panoplistului lui Manuel I; și, în fine, Thesauros tes
Orthodoxias al marelui polihistor al epocii Anghelilor Nichita Akominates sau Choniates.
Aceste voluminoase opusuri au însă caracter compilatoric si florilegistic, sistematizarea
titlurilor este doar exterioară, de sumar. Ele sunt elaborate pe baza unei metodologii
teologice strict „pozitive” net anti-speculative și mai ales antidialectice, metodă care se
rezuma exclusiv la antologarea, citarea, rezumarea și exceptarea izvoarelor: Scriptura,
Părinți, Sinoade. Originalitate și putere de sinteză se remarcă doar în opera episcopului
Nicolae al Metonei consilier teologic al lui Manuel I, incontestabil cel mai profund și subtil
teolog al epocii Comnenilor.23
Pe lângă această masivă dar inegală producție de literatură teologică, Biserica
bizantină a epocii, impulsionată de zelul teologic ieșit din comun al basileilor Comneni, a
ținut să fie prezentă în toate confruntările interne, desfășurând o vie și intensă activitate
sinodală cu scopul de a preciza limpede pozițiile dogmatice ale Ortodoxiei în diversele
dispute doctrinare izbucnite din plin în această epocă în capitala bizantină.

23
Florence Braunstein, Istoria civilizaţiilor, trad. Margareta Chiva, Ed. Lider, Bucureşti, 1995, p. 67.
 CAPITOLUL II - CRUCIADA A IV-A

2.1. Pregătirea pentru o nouă cruciadă

Dintre toate cruciadele, cruciada a IV-a a reprezentat un moment de cotitură nu numai

în istoria Statului Bizantin, ci şi a întregii lumi. 24 Lumea a fost, a devenit alta după
evenimentele din 1202-1204. Oamenii au devenit alţii…Biserica a devenit alta… 25
De aceea evenimentele petrecute atunci în numele dreptăţii nu sunt doar istorie…, ele
revin mereu în actualitate, mai ales azi în secolul XXI, un secol de cotitură în istoria lumii şi a
Bisericii.
În fenomenul cruciada a IV-a, extrem de complicat de altfel se întâlnesc cele mai
diverse interese şi sentimente: sentimentul religios foarte înalt, nădejdea în răsplata vieţii
viitoare şi împlinirea obligaţiilor faţă de cruciadă s-au amestecat cu dorinţa de aventură şi
câştig, cu pasiunea pentru călătorie şi cu obiceiul feudal de a trăi viaţa în război. 26 Cruciada a
IV-a nu era altceva decât o cruciadă a baronilor conduşi de Baldouin de Flandra şi de Enrico
Dandolo, dogele Veneţiei.27
Situaţia dificilă a Bizanţului la sfârşitul secolului al XII – lea nu era o noutate pentru
acesta. De-a lungul istoriei sale zbuciumate, Imperiul mai făcuse faţă unor asemenea situaţii.
Înfrângerea de la Myriochephalon în Frigia, la 17 septembrie 1176 în faţa sultanului Kiligi
Arslan, când după acest eveniment turcii nu au mai putut fi scoşi din Asia Mică 28, precum şi
înfrângerea diplomatică suferită la congresul de la Veneţia din 1177, erau probleme de natură
mai veche. Lor veneau să li se alăture, însă două elemente noi ce au contribuit din plin la
destabilizarea Bizanţului: alianţa cu francezii şi dezvoltarea excesiva a puterii comercianţilor
italieni.
În căutare de aliaţi basileul Manuel I Comnenul îşi va căsători fiul, moştenitorul
tronului, cu Agnes, fiica regelui Franţei, şi pe fiica sa Maria cu fiul marchizului de
Monteferrat, care primea titlul de cezar şi oraşul Thessalonic ca apanaj. Se deschidea astfel
24
Ion Al. Mizgan, Cruciada a IV-a, Editura Universităţii din Oradea, 2005, p. 129.
25
John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi”, trad. de Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp.
39-55.
26
A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010, p.433
27
Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Cruciadele. Biserica ortodoxă şi actualitatea, în M. A., anul VI, nr. 4-6, 1961,
p.220
28
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 5
posibilitatea implicării directe a nobililor apuseni în treburile Imperiului. Această implicare
alături de activitatea tot mai intensă a comercianţilor italieni în dauna celor Bizantini, a
provocat în rândurile populaţiei din Constantinopol o puternică reacţie antilatină. Răscoala
din 1182 a avut ca prim rezultat masacrarea occidentalilor din capitală, în special a
comercianţilor veneţieni, care doreau împreună cu cei genovezi să se erijeze în patronii
maritimi ai Bizanţului, ca să-i controleze comerţul.29
În legătură cu activitatea acestora trebuie spus că împăraţii din dinastia comnenă au
acordat privilegii imense neguţătorilor genovezi şi pisani pentru a contracara influenţa
veneţiană, lucru care a dus la transformarea, cu timpul, a Bizanţului într-o simplă anexă
economică a republicilor maritime italiene.30
Acestor eşecuri li s-au adăugat formarea statului vlaho-bulgar al Asăneştilor, cu
capitala la Târnovo p versantul nordic al munţilor Balcani 31, eveniment ce a contribuit la
pierderea prestigiului politic al Bizanţului în Balcani. În aceste condiţii lupta pentru tron a
devenit acerbă, prima consecinţă, imediată în timp, fiind înlăturarea dinastiei comnenilor şi
venirea la putere a anghelilor, iar a doua consecinţă pe termen lung de astă dată, a fost
destabilizarea internă ce a cuprins Bizanţul şi care va netezi cucerirea acestuia de către latini.
Când Inocenţiu al III-lea lansa ideea celei de-a patra cruciade, Occidentul se depărtase
mai mult ca niciodată de idealul cruciat, încât niciunul dintre suveranii europeni importanţi
nu au dat răspuns chemării lui Inocenţiu. 32 Stăpânirea Ţării Sfinte era acum un vis greu de
realizat în condiţiile în care creştinii ce păstrau acele puţine teritorii din Palestina erau
măcinaţi de lupte interne. Templieri contra ospitalieri, genovezi contra veneţieni, francezi
contra englezi, aceasta era situaţia în rândul luptătorilor cruciaţi. Aceste tabere se aliau la
rândul lor cu diferiţi conducători musulmani, pentru a-şi impune victoria una în faţa
celeilalte. Şi cum să nu fie aşa când cu prilejul cruciadei a treia, împăratul german se pregătea
să asedieze Constantinopolul, obligându-l pe basileu să încheie o alianţă cu sultanul Salah-ad-
Dan împotriva lui Frederic I care până la urmă se va alia şi el cu sultanul de Ikonim,
duşmanul Bizanţului. Astfel cei doi împăraţi creştini erau în lupta lor unul împotriva celuilalt,
aliaţi cu sultanii musulmani. Nu e de mirare că cea de-a patra cruciadă a avut rezultate
catastrofale.
În dieta de la Bari, din 31 mai 1195, ideea unei noi cruciade a fost adoptată de
exaltaţii feudali, gata oricând de război, precum şi de membrii casei imperiale. Conducătorii
29
Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, art. cit., p. 222
30
Stelian Brezeanu, O istorie a imperiului bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 131.
31
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 6
32
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 435
au fost aleşi în persoana cancelarului Conrad şi a contelui Adolf de Holstein. 33 Pentru a-i
evita pe greci „cruciaţii” au plecat pe mare, iar la 22 septembrie 1197 debarcau în portul
Acra. Nu era propriu zis o cruciadă, nici nu fusese proclamată ca atare de către papă, era doar
o armată germană pornită într-un obişnuit război feudal, nepregătită pentru o campanie de
lungă durată pe pământ străin.34
Adevărata cruciadă însă a fost dorită şi declanşată de către papa Inocenţiu III-lea în
luna august a anului 1988. Scopul declarat era eliberarea Ţării Sfinte şi a Ierusalimului, căzut
în anul 1187 în mâinile lui Salladin, iar cruciada avea drept obiectiv Egiptul de care depindea
Palestina.35
Propovăduitorul cel mai zelos al cruciadei a fost începând cu anul 1198, Foulques de
Neuilly, una din cele mai remarcabile figuri ale istoriei cruciadelor ce propovăduia penitenţă
şi reformă morală drept condiţie esenţială a cruciadei. 36 Lăudabil zel, „bonum et justum”, care
însă nu va da roade. Când Foulques moare în 1202, cruciaţii erau deja angajaţi în aventura
care face din cruciada a IV-a unul din cele mai penibile momente ale istoriei europene. Este
adevărat că înainte de acesta în dieta de la Bari din anul 1195, ideea de cruciadă fusese
adoptată de exaltaţii feudali, dar aceasta a fost o acţiune singulară a împăratului german
Heinrich al VI-lea ce ocupase în urmă cu un an regatul Siciliei şi dorea în primul rând
anexarea Imperiului Bizantin.37 Expediţia germană rezultată nu a avut viaţă lungă şi nici nu a
adus vreun câştig cruciaţilor, moartea împăratului Heinrich al VI-lea, oprind continuarea
acesteia.
Adevărata cruciadă a fost proclamată în 1199 la turnirul de la Ecry de către cardinalul
Pietro di Capua. Aici ideea va fi îmbrăţişată de conţii Thibaud de Champagne şi Louis de
Blois, fiind urmaţi la începutul anului 1200 de contele Balduin de Flandra şi de fraţii săi
Heinrich şi Eustache ca şi de alţi mari feudali Occidentali.38
Nobilii, întruniți în același an ( 1200 ) la Campiegne au adoptat un plan de acțiune
menit să contureze cruciada. În primul rând trebuia desemnat un conducător care va fi ales în
persoana lui Thibaut de Champagne, cel mai mare senior dintre cei prezenți, care pe lângă
faima sa mai putea pune la dispoziție resursele bogatei sale provincii. Apoi s-a hotărât
trimiterea unei solii la Veneția, pentru a afla în ce mod orașele italiene erau dispuse să
33
Florentina Căzan, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 94
34
Ibidem
35
Pr. Conf. Emanoil Băbuş 800 de ani de la cruciada a IV-a (1202-2004), în rev. B.O.R., an CXXII, nr. 9-12-
2004, p. 595.
36
I. Al. Mizgan, op. cit. p. 24
37
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 431
38
G. de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, trad. de Tatiana Fluieraru, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002,
p.26
sprijinească cruciada, în condițiile în care drumul urma să se facă pe mare. Ruta maritimă era
obligatorie, pentru că se hotărâse ca războiul să înceapă prin atacarea Egiptului. Era o soluție
bine aleasă deoarece experiențele militare de până atunci din Palestina au arătat că Egiptul era
baza militară și economică a sultanului selgiucid ce stăpânea Ierusalimul și că zdrobirea
Egiptului ar fi dus probabil la o mult mai ușoară menținere a stăpânirii latine în Țara Sfântă.
Solia era condusă de omul de încredere a lui Thibaud, și anume Geofroy de Villehardouin,
mareșal de Champagne, cel care va realiza și o cronică a celei de-a patra cruciade. 39
Această solie încheia cu comuna lui San Marco un acord (în anul 1201, februarie) în
urma căreia aceasta se obliga în schimbul primirii din partea cruciaților a sumei de 85 000 de
mărci de argint să transporte în Egipt 4500 de cavaleri, 9000 de scutieri și 20 000 de
infanteriști precum și caii și proviziile necesare. Acest tratat, „târg în toată regula, neavând
nimic în comun cu credința”40, va fi aprobat de cruciați în adunarea de la Corbie din luna mai
a aceluiași an ( 1201 ).41
Trebuie subliniat faptul că în predicarea acestei cruciade papa Inocențiu a ales ca
motto un verset biblic, din Ps. 136, 5: „De te voi uita Ierusalime” 42, arătând prin aceasta lumii
întregi că lumea creștină nu a uitat și nu va uita niciodată Ierusalimul, asemenea evreilor duși
în robie în Babilon.
În paralel basileul Alexios al III-lea Anghelos, ce îl orbise și detronase pe fratele său,
împăratul Issac al II-lea Anghelos în 1195, simțindu-și poziția șubredă a încercat o apropiere
de papalitate ducând în acest scop o intensă corespondență cu papa Inocențiu al III-lea, în
vederea unirii celor două biserici creștine, sub obediența Romei, și pentru realizarea unei
cruciade în Palestina sub comanda împăratului. Aceste tratative purtate de-a lungul a patru
ani, 1198-1202 au eșuat datorită, pe de o parte poziției tot mai rigide a Romei, cât și a
efortului diplomatic depus de Veneția de a submina poziția Bizanțului în fața Occidentului.
Veneția, cetatea ce-și datora puterea privilegiilor comerciale acordate de bizantini și care
dorea acum să preia controlul în relațiile comerciale cu Orientul, urmărea distrugerea
Imperiului Bizantin, sau mai bine zis transformarea acestuia într-o simplă sucursală lipsită de
orice putere politică. Desigur, la începutul cruciadei, obiectivul acesta era greu de atins, dar
diplomația venețiană, a găsit până la urmă o cale de realizare a lui.43

39
Cronica lui G. de Villehardouin se va intitula Cucerirea Constantinopolului, fiind tradusă și în limba română,
ultima ediție apărând la Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, îngrijită de Ovidiu Pecican, traducere și note de Tatiana
Ana Fluieraru
40
Florentina Căzan, op. cit., p. 97
41
Stelian Brezeanu, op. cit. p. 160
42
Ion al. Mizgan, op. cit., p. 19
43
John Godfrey, 1204-The Unholy Crusade, Oxford University Press, 1980, p.59
 2.2. Deturnarea cruciadei – Cetatea Zara și cucerirea Constantinopolului

În primul rând cruciații adunați la Veneția în lunile iunie-iulie ale anului 1202 au
constatat că nu au posibilitatea să acopere suma pretinsă de republică pentru transport. Ei au
achitat doar 51 000 de mărci, având o datorie de 34 000 de mărci. 44 Atunci dogele Enrico
Dandolo, bătrân și orb45 adresându-se adunării poporului a arătat că deoarece cruciații nu
puteau plăti întreaga sumă, ei, venețienii ar fi îndreptățiți să rețină avansul primit ca
despăgubire pentru efortul depus de ei la înjghebarea unei flote.
Dogele era totuşi foarte supărat pentru situaţia creată şi dorea cu orice preţ să îşi
recupereze suma investită în construcţia flotei, întrucât ajungeau într-un dezastru financiar
devastator pentru Republica lor. Aşa că în schimbul sumei datorate dogele le-a cerut
cruciaţilor să le redea cetatea Zara, care a depins de Veneţia şi care nu demult a fost răpită
acesteia de către regele Ungariei..46 Această primă acțiune a unei armate cruciate apărea ca
stranie, deoarece ea se îndrepta împotriva unui oraș creștin ce aparținea unui rege apostolic
Emeric al Ungariei, declarat cruciat și el. Înainte de îmbarcare însă, dogele Enrico Dandolo a
mai oferit cruciaților și poporului prezent la San Marco un spectacol de mare clasă: și-a
anunțat participarea la cruciadă: „Sunt un om bătrân şi vlăguit şi aş avea nevoie de tihnă. Şi
mai sunt şi beteag la trup. Dar bag de seamă că nimeni altul nu poate să vă cârmuiască şi să
vă diriguiască [mai bine] ca mine care vă sunt domn. Dacă aţi vrea să-mi îngăduiţi să-mi pun
semnul crucii […] aş merge să împărtăşesc soarta voastră şi a pelerinilor”.47
Atunci, scrie Villehardouin: „O mare tulburarea a cuprins poporul și pe cruciați și
multe lacrimi au fost vărsate căci acest om încărcat de glorie nu avea de ce să plece: era doar
atât de bătrân și deși avea ochii frumoși nu vedea nimic”.48
Plângea nu numai poporul, plângea și bătrânul viclean în timp ce i se cosea crucea pe
pălărie, în frunte, ca astfel „persoana să-i fie recunoscută de departe” 49. Dar dogele trebuia să
fie prezent la cruciadă personal căci un nou eveniment venea să ofere șansa de a deturna

44
Ion Al. Mizgan, op. cit., p. 53
45
O legendă povesteşte că, înainte cu aproximativ 30 de ani, în timpul şederii sale la Constantinopol ca ostatic,
Dandolo fusese orbit în mod perfid de către greci cu ajutorul unei oglinzi concave, care reflecta foarte puternic
razele soarelui.
46
Florentina Căzan, op. cit., p. 97
47
Geoffroy de Villehardouin, op. cit., pp.48-49
48
Ibidem, p. 49
49
Florentina Căzan, op. cit. p. 99
cruciada direct către Constantinopol: demersurile tânărului Alexios, fiul lui Issac al II-lea
Anghelos, de a fi repus în drepturi la Constantinopol tatăl său.
Filip de Saubia, rudă cu tânărul Alexios a intervenit pe lângă venețieni și cruciați,
probabil cu acordul papei în sprijinul tânărului prinț, pentru ca acesta să fie ajutat să
redobândească tronul imperial pentru tatăl său. Nu toți cruciații au fost de acord cu aceste noi
planuri, o parte din ei părăsind tabăra. Grosul oștirii cruciadei însă, sub comanda noului șef
militar al expediției, Bonifaciu de Montefferat (Thibaud de Champagne murise în 1201)
începea în noiembrie 1202 asediul nefericitei cetăți Zara, în ciuda interdictului și afuriseniei
aruncate de Inocențiu al III-lea asupra acesteia, şi au distrus-o. Era un prilej bun pentru
Dandolo să se bucure pentru că era prima sa victorie în calitate de cruciat. 50 Față de eșecul
acțiunilor papei, de a opri oștirile cruciate de la asediul Zarei, ne putem manifesta totuși o
nedumerire. Inocențiu era un abil diplomat ce știuse să se impună suveranilor occidentali așa
că eșecul repurtat de el apare ca inexplicabil. Papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) fără
calitățile lui Inocențiu, va folosi cu succes arma excomunicării în conflictul cu Frederich al
II-lea Hofenstaufen (1212-1250). Și mai ciudată apare menținerea cardinalului Pietro de
Capua ca șef spiritual al expediției, în momentul în care, după un scurt asediu cruciații
cucereau Zara, măcelărind populația.51
Cetatea Zara aparținuse Veneției, dar în momentul declanșării expediției cruciate,
orașul se afla sub protectoratul regelui Ungariei, Bela al III-lea, el însuși un cruciat. 52 Cetatea
Zara le provocase multe neajunsuri venețienilor și la propunerea lui Enrico Dandolo, cruciații
cuceresc cetatea și o redau Veneției.53
După acest sângeros și penibil început cruciații au grăbit tratativele cu Alexios, fiul lui
Isaac al II-lea Anghelos, privind reinstalarea acestuia din urmă pe tronul imperial. Tratativele
au avut loc inițial chiar în tabăra de la Zara, după ce cruciații au trimis câteva solii la curtea
regelui Filip de Saubia și la Roma pentru a obține deslușiri în legătură cu Alexios. Astfel în
cursul lunii ianuarie a anului 1203 se încheie un tratat între cruciați și Alexios în urma căruia
prințul în schimbul reinstalării tatălui său ca împărat la Constantinopol se obliga la plata de
200 000 mărci de argint, la unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma și recunoașterea primatului

50
A.A. Vasiliev, op.cit., p. 436
51
Warren Treadgold, O scurtă Istorie a Bizanțului, trad. de Mirela Axente, Ed. Artemis, București, 2003, p.
204; pentru mai multe informații vezi și Vasile Muntean, Bizantinologie, vol. 2, Ed. Învierea, Timișoara, 2000,
pp. 34-35 și Ion Al. Mizgan, op. cit., pp. 55-63.
52
Claudio Rendina, Dogii Veneției. Istorie și secrete, trad. de Radu Gâdei și Constantin Vlad, Ed. All,
București, 2003, p.130
53
Ion. Al. Mizgan, op. cit., pp. 60-61
papal, la participarea la cruciadă cu o mie de soldați și la întreținerea unei armate de 500 de
cavaleri în Palestina până la sfârșitul vieții sale.
Dezbaterile aprige iscate între cruciați datorită acestei noi deturnări a cruciadei și
soldate cu noi plecări din oastea cruciată a unor nobili precum Simon de Monteffort, n-a oprit
semnarea acordului oficial între prințul Alexios și cruciați în insula Corfu la 29 mai 1203. De
aici flota cruciată, o flotă cum puține se mai văzuseră până atunci, pornește spre
Constantinopol, unde ajunge după o lună, la data de 24 iunie 1203.54
La aflarea veștii că armata cruciată se îndreaptă spre Constantinopol pentru a-l ajuta
pe Alexios, papa Inocențiu nu a fost de acord. În acest sens, papa le trimite o scrisoare
cruciaților în care își exprimă nemulțumirea că oastea cruciată a derivat de la traseul ei.
Coincidență sau nu scrisoarea nu a ajuns în mâinile cruciaților.
Pentru a lămuri misterul, Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei subliniază faptul că ar
fi greșit să socotim netrimiterea scrisorii și devierea cruciadei a patra spre Constantinopol ca
pe un simplu accident și fără nici o legătură substanțială cu creșterea puterii papale în lumea
medievală.55
După schimbul de mesaje și declarație de război pronunțată de contele Conon de
Bethune a urmat o demonstrație de forță din partea oștii cruciate la care a asistat dogele
Veneției, ce insistase și convinsese pe nobilii apuseni de necesitatea expediției împotriva
Constantinopolului56, și Bonifaciu de Montefferat avându-l între ei pe Alexios Anghelos, fiul
lui Isaac al II-lea.
A doua zi începu lupta. Armata împărțită în șapte corpuri a forțat intrarea în port după
ce a pornit asediul. Pe 1 august 1203 Isaac al II-lea Anghelos este restabilit pe tron alături de
fiul său Alexios al IV-lea Anghelos ca urmare a unei revoluții în oraș și după fuga rușinoasă a
lui Alexios al III-lea Anghelos.
Cei doi basilei neputându-și onora pe moment datoriile prevăzute în acord, cruciații
hotărâseră să își amâne plecarea spre Egipt până în primăvara anului următor. Adevărul este
că populația constantinopolitană nu i-a agreat pe cei doi, pe Isaac al II-lea Anghelos și pe fiul
său Alexios al IV-lea.57

54
Hans Eberhard Mayer, The Crusades, Oxford University Press, 1972, p. 188, apud Ion Al. MIzgan, op. cit., p.
70
55
Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la Cruciada a IV-a
până la controversa isihastă, Ed. Vremea, București, 2007, p. 49
56
Faptul că Dandolo fusese Orbit la Constantinopol, reprezenta motivul pentru care acesta ura profund oraşul
57
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 70
 Alexios al III-lea care a stat la domnie din anul 1195 până în 1203 s-a dovedit a fi un
împărat slab și departe de așteptări. Istoricii l-au asemănat cu „apusul soarelui”. 58 Tânărul
prinț nu era nici pe placul bizantinilor așa cum își închipuise. Apusenii au realizat acest lucru
și și-au dat seama că trebuia u să riște totul în bătălie.59
Bizantinii înțelegeau bine că basileii nu erau decât „instrumente docile în mâinile
papei și ale nobililor apuseni” 60. În aceste condiții locuitorii orașului s-au răzvrătit împotriva
basileilor, slăbind astfel apărarea orașului.
Cruciații nemulțumiți de încetineala cu care li se achitau sumele, încheie în luna
martie a anului 1204 un tratat cu venețienii. Acest tratat hotărăște „modul concret al împărțirii
statului bizantin între cele două părți” precum și „crearea unui Imperiu Latin per malurile
Bosforului”61.
În vederea bătăliei, armata cruciată a fost împărțită în șapte batalioane. Primul atac
asupra Constantinopolului a avut loc în dimineața zilei de 5 iulie 1203. 62 În oraș, pe fondul
unei revolte populare îndreptate împotriva lui Alexios al III-lea, domnea haosul. Acesta fuge
din cetate când realizase că cruciații avansaseră, iar în locul său este restaurat împărat orbul
Isaac al II-lea Anghelos.
Papa Inocențiu al III-lea a considerat că prezența apusenilor la Constantinopol este o
mare oportunitate pentru a reunifica cele două Biserici.63
În oraș domnea haosul. Fiul lui Isaac al II-lea Anghelos se proclamă împărat și este
recunoscut ca atare. El încheie o alianță cu latinii, crezând că astfel va restaura ordinea. În 25
ianuarie 1204 are loc un fel de revoluție la Constantinopol, soldată cu restaurarea lui Isaac al
II-lea Anghelos și a fiului său Alexios al IV-lea.64
Noul împărat Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile foștilor suverani față de
latini și cruciații iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Mare a anului 1204. 65 Trei zile și
trei nopți orașul a fost jefuit de așa zișii cruciați apuseni.
Majoritatea istoricilor consideră ca cucerirea Constantinopolului la 1204 a fost
începutul sfârșitului pentru Imperiul roman de Răsărit. Mai mult decât atât, istoricul Steven

58
Emanoil Băbuș, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003, p. 289
59
S. B. Dașkov, Dicționar de împărați bizantini, trad. de Dorin și Viorica Onofrei, Ed. Enciclopedica, București,
1999, p. 342
60
Avram Andea, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timișoara, 1995, p. 172
61
Stelian Brezeanu, op. cit., 162
62
G. de Villehardouin, op. cit., p. 78-79
63
I. Al. Mizgan, op. cit., p. 83
64
Emanoil Băbuș, 800 de ani…, p. 596
65
G. de Villehardouin, op. cit., p. 115
Runciman constată cu amărăciune că „niciodată nu a fost o crimă mai mare împotriva
umanității precum cruciada a IV-a”.66
Istoricul catolic român Ioan Marin Mălinaș făcând o comparație între cele două
cuceriri ale Constantinopolului din anii 1204 și 1453, evidențiază evenimentele tragice prin
care a trecut marele oraș al lui Constantin. 67 Clerici și soldați își vor lua partea lor de pradă și
vor dispersa imense bogății în întreg Occidentul. De acum înainte dezvoltarea apusului se va
face sub semnul rușinii de la 1204, căreia de altfel îi va fi tributară întreaga istorie modernă a
Europei.68
Dar dincolo de patimile mărunte de înavuție rămânea marea pradă ce trebuia
împărțită: imperiul Bizantin propriu zis și Patriarhia Ecumenică. Nesocotindu-se orice
legitimism, cei ce juraseră să dezrobească Țara Sfântă au ales un nou împărat „în persoana
ștearsă a lui Balduin de Flandra, iar în fruntea Bisericii, a Patriarhiei latine, a fost numit
venețianul Tomaso Morosini.”69
Veneția dobândea pentru reprezentantul ei la Constantinopol, „nu mai puțin de 1/8 din
întreg teritoriul imperiului și din capitală, inclusiv biserica Sfânta Sofia, și urma să fie legată
de marele oraș printr-o serie de porturi și insule din Adriatică și Egea. Ajunge astfel în
posesia porturilor Dyrrachium și Raguza la Marea Adriatică, Koron și Modron în Peloponez,
a insulelor Ionice, Creta, Eubeea, Andros, Rodos, Lesbos, a escalelor din Marmara și a
orașului Adrianopol din Tracia, primind totodată în capitală vastul cartier patriarhal și o
scutire comercială absolută pe întreg teritoriul Imperiul Latin. Toate acestea au făcut din
Veneția principala beneficiară a cuceririi france și stăpâna incontestabilă a Mediteranei
orientale.70
Al doilea mare beneficiar a fost papa Inocențiu al III-lea. Cu toate afirmațiile unor
istorici, cum că acesta s-ar fi împotrivit în toate chipurile cruciadei, afirmații ce nu se pot
sprijini pe nici un fapt concret, Inocențiu liniștit că nu regele german va domina
Constantinopolul recunoaște bucuros Imperiul Latin de Constantinopol, numindu-l pe noul
împărat Balduin de Flandra adevăratul soldat al Bisericii în Orient.
Inocențiu al III-lea îl va binecuvânta pe Tomaso Morosini ca patriarh latin de
Constantinopol, recunoscându-i acestuia la Sinodul de la Lateran din anul 1215, rangul al II-

66
Steven Runciman, A history of the Crusades, vol. III, Cambridge University Press, London, 1994, p.130
67
Ioan Marin Mălinaș, De te voi uita Constantinopol, , Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2004, p. 18
68
Pr. Lect. Dr. Ioan Rudeanu, A patra cruciadă și cucerirea Constantinopolului, în rev. Teologia, nr. 3-4/2003,
pp. 186-196
69
A. A. Vasiliev, op. cit. p. 443
70
Avram Andea, op. cit., p. 173
lea după Roma, crezând că astfel va cuceri definitiv patriarhiile orientale și că prin acesta va
reuși să suprime rezistența Grecilor.
Astfel Roma consfințea nelegiuitului rod al nelegiuitei Cruciade a IV-a dezvăluind
astfel adevărata sa poziție față de Biserica Orientului: căci papalitatea răspândise în Occident
ideea că grecii erau schismatici și dușmani periculoși pentru Biserică.
Consecințele politice au fost aparițiile unor state latine și grecești în jurul nou-
înființatului Imperiu Latin de Constantinopol. Astfel au fost: Regatul Thessalonicului, sub o
dinastie italiană (de Montferrat), ducatul Atenei și al Thebei, sub conducerea lui Otho de la
Roche și principatul Ahaiei sau al Moreei întemeiat de Guillaume de Champlitte și Geoffroy
de Villehardouin. Sub stăpânirea grecească mai existau trei teritorii constituite mai apoi în tot
atâtea state independente: despotatul Epirului, în Grecia Occidentală, sub dinastia Anghelos,
Imperiul din Trapezunt ocupând o fâșie a coastei de sud-est a Mării Negre foarte bogat
datorită minelor de argint și a drumurilor comerciale ce-l străbăteau, și Imperiul de Niceea,
din nord-vestul Asiei Mici. Acesta din urmă condus de Lascarzi va deveni centrul eforturilor
grecești de restaurarea a Bizanțului. Cel ce va începe această luptă va fi întemeietorul lui
Theodor Lascaris și care va fi sprijinit în acțiunile sale de către patriarhul ortodox Ioan
Kamateros.
Cruciada a IV-a s-a terminat prin distrugerea Imperiului de Răsărit și a strălucitei
civilizații bizantine.71 Țelul ei a fost de la început, chiar dacă nemărturisit, cucerirea
Constantinopolului și, așa cum recunoștea Villehardouin, depunerea a întregului Imperiu
Bizantin sub ascultarea față de Roma. Principala consecință și cea mai nefastă totodată a
acestei cruciade, a fot că s-a adâncit șanțul despărțitor dintre lumea latină și cea greacă,
ortodoxă.72
Astfel în 1204, la 150 de ani de la Schisma cea Mare se definitiva ruptura dintre
Biserica Ortodoxă și cea Romană.73

2.3. Sfârșitul cruciadei a IV-a și restaurarea Bizanțului

Imediat după cucerirea Constantinopolului, papa, știind că speranța unificării Bisericii

s-a năruit, l-a apostrofat pe Bonifaciu de Monteferrat, unul dintre conducătorii cruciadei,
astfel: „neavând nici dreptul, nici puterea asupra Greciei, v-ați abătut imprudent și nechibzuit
71
Vladimir Roșulescu, Cruciadele, Ed. Scorillo, Craiova, 1999, p. 260
72
Vladimir Guette, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană, trad. de Iosif
Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 252
73
John Meyendorff, Ortodoxie și catolicitate, trad. de Călin Popescu, Ed. Sophia, București, 2003, p. 98
de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de Ierusalim…Dar
vinovăția voastră se agravează prin faptul că nu ați cruțat absolut nimic și pe nimeni. Puterea
voastră a făcut ca Biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând
din partea latinilor numai fapte diabolice și criminale, ceea ce le dă dreptul de a-i privi cu
dezgust ca pe niște câini”.74
Nelegiuitul rod al cruciadei a IV-a, Imperiul latin de Constantinopol, a trăit de la
începutul său sub semnul primejdiei. Singure pretențiile de înlocuitor și continuator al
Bizanțului ortodox, chiar și sprijinite pe forța armelor, nu puteau să acopere realitatea.
Hăituit în permanență de vecini, subminat de supușii săi, împăratul latin ce domnea la
Constantinopol sub semnul Romei și al papei încercând să reînnoade tradiția veche și
glorioasă a basileilor ortodocși, se va vedea repede depășit de situație.
Pentru a înțelege destinul acestui Imperiu, precum și procesul de restaurare a
Bizanțului, trebuie să studiem și evoluția celorlalte formațiuni statale apărute la 1204 și, mai
ales să înțelegem că luptele duse între ele, alianțele lor, precum și ideile cărora le erau
tributare, nu erau decât prelungirea cruciadei a IV-a, continuarea acesteia.
Cruciada a IV-a nu se putea sfârși odată cu întemeierea Imperiului latin de
Constantinopol. Acesta nu este decât punctul culminant al unei evoluții ce începuse mult
înainte de 1054, situație complexă ce nu putea să sfârșească la 1204. Odată sfârșită,
distrugerea Bizanțului trebuia desăvârșită prin perpetuarea unui stat latin supus papei care să
combată orice tendință legitimistă a ortodocșilor de restaurarea a Imperiului Bizantin și a
Patriarhiei ecumenice ortodoxe în Constantinopol.75
Pentru aceasta vom vedea că nu după mult timp de la 1204, lupta anti-ortodoxă va fi
asimilată de papa Grigore al IX-lea, luptei anti-selgiucide. Efortul de a cuceri Țara Sfântă, un
ideal moral care a stat la baza declanșării cruciadelor, și care a existat ca pretext și pentru cea
de-a patra cruciadă, se va transforma de fapt, în efortul de a înfrânge ortodoxia, lucru de
necontestat de către nici un istoric. În mod normal istoria statelor din Balcani și din Asia
Mică cu imixtiunile regatului Siciliei și ale republicilor maritime italiene (Veneția și
Genova), concentrează evenimentele importante ale istoriei lumii creștine a acelor ani.
Vom începe cu Imperiul Latin de Constantinopol imediat de la formarea sa, primii săi
ani de existență constituind de fapt singura perioadă activă. Imperiul Latin de Constantinopol
își avea capitala la Constantinopol și cuprindea fosta Tracie, regatul Tesalonicului, ducatul

74
Scrisoarea papei Inocențiu al III-lea către ducele de Monteferrat, în vol. Hrestomantia pe istorii Srednih
vecov, ed. de N.P. Gratianski si S.D. Skozkim, apud Nicolae Chifăr, op. cit. p. 17
75
Ernst Christoph Sutter, Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, trad. de Mihai
Săsăujan, Ed. Ars Longa, Iași, 1998, pp. 53-55
Atenei și principatul Ahaiei.76 Patriarhia Ecumenică a ajuns în exil, la Niceea, iar în
Constantinopol se întemeia o nouă „Patriarhie”, latină 77, primul patriarh fiind Tommaso
Morosini (1204-1211).
După unele succese în Asia Mică în confruntarea lui Theodor I Lascaris, soldate cu
ocuparea Bithiniei, Henri d’Angre, un om întreprinzător și abil, fratele împăratului latin
Balduin I, a trebuit să oprească campania anti-niceeană, începută sub auspicii favorabile și să
evacueze aproape toate teritoriile micro-asiatice, deoarece Constantinopolul era amenințat de
oștile aliate vlaho-cumane conduse de Ioniță Caloian (1197-1207), conducător al statului
vlaho-bulgar. Ioniță, cea mai mare personalitate a vlahilor balcani, remarcabil comandant
militar și om politic, era sprijinit în acțiunea sa nu doar de cumani ci și de aristocrația
grecească din Tracia ce se răsculase împotriva stăpânirii latine la 1 martie 1205. Bătălia
decisivă dintre oștile latine și cele vlaho-bulgaro-cumane are loc la 15 aprilie 1205 și se
termină cu o groaznică înfrângere a oștirilor conduse de Balduin I. 78 Acesta de altfel
împreună cu alți nobili, este preluat prizonier, lăsând astfel Statul Latin fără conducător. 79 Cel
ce va restabili situația Imperiului latin este Henri d’Angre, care după un an de regență va fi
proclamat împărat (20 august 1206).
Politica lui Henri va avea ca principal scop cucerirea Imperiului de la Niceea,
adversarul cel mai puternic al latinilor. Pentru aceasta se va alia cu sultanul selgiucid
Kaikosru, încheind cu acesta un tratat de alianţă în anul 1209 tratat realizat prin medierea
Veneţiei. Theodor Lascaris obţine însă o victorie strălucită la Antiohia pe Maiandros (anul
1211) asupra sultanului Kaikosru I care moare pe câmpul de luptă dizolvând alianţa latino-
selgiucidă. În condiţiile acestea stăpânirea niceeană în Asia Mică se va consolida de-a lungul
domniei lui Theodor I Lascaris înglobându-și după teritoriile dinastiilor de Philadelphia și
Sampson (1205-1212) și Paphlagonia (în anul 1214) unde se aflase un principat comnen.
Oprindu-ne puțin la Imperiul de la Niceea trebuie să zăbovim puțin și asupra
întemeietorului acestui stat, Theodor I Lascaris, un bărbat în vârstă de 30 de ani 80. Acesta era
ginerele lui Alexios al III-lea; a părăsit Constantinopolul înaintea asedierii capitalei de către
cruciați și s-a stabilit la Niceea în Asia Mică. 81 Personalitate puternică, Theodor I Lascaris s-a
dovedit un capabil, cu admirabile calități politice, militare și administrative. Învingător în
luptele purtate cu turcii și cu latinii restauratori al sistemului defensiv la granițele orientale,
76
Nicolae Chifăr, op. cit. p. 18
77
Ioan Mălinas, op. cit. p. 41
78
G. de Villehardouin, op. cit. pp. 160-161
79
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 6
80
A.A. Vasiliev, op. cit., p.482
81
Emanoil Băbuș, 800 de ani…, p. 599
abil diplomat ce reușea zădărnicirea alianțelor formate împotriva statului niceean, a reușit
impunerea Niceei și în plan religios. Astfel în urma insistențelor sale Mihail al IV-lea
Avtoreianos a fost ales Patriarh Ecumenic in Niceea în anul 1208, luna martie, alegere
recunoscută de aproape întreaga Biserică Ortodoxă. Basileul reușea să legitimeze statul său în
lupta de restaurare a Bizanțului în fața celorlalte state grecești, Imperiul de Trapezunt și
Imperiul de Tesalonic. La sfârșitul vieții sale, în anul 1222, Theodor I reușise să recupereze
toate teritoriile din Asia Mică pierdute inițial în favoarea francilor, consolidase granița
orientală a statului său și începuse reformarea vieții economice și sociale, lăsând ginerelui și
succesorului său Ioan al III-lea Vatatzes un stat solid construit cu largi posibilități de
ascensiune.82
Revenind acum la celelalte state grecești ce apăruseră după tragedia de la 1204,
trebuie subliniat faptul că dintre cele două imperii grecești rivale imperiului niceean, doar
imperiul de la Tesalonic a reprezentat o importanță politică și militară. Imperiul de la
Trebizonda, în ciuda bogăției sale și în pofida faptului că era condus de o dinastie comnenă,
nu putea să-și revendice decât formal calitatea de moștenitor al vechiului imperiu ecumenic:
puterea lui avea un caracter prea local limitându-se la Anatolia, o fâșie a coastei Mării
Negre.83
Principatul epirot, fondat de Mihai I Anghelos Duca la sfârșitul anului 1204, pe coasta
Adriatică s-a extins treptat în Epir, Acarnania și Etolia în dauna Veneției și baronilor latini,
devenind una din cele mai importante formațiuni statale din zonă. Oraşul Arta a devenit
capitala noului stat.84 Pentru a ilustra importanța și puterea principatului de Epir, precum și
decăderea Imperiului Latin, menționăm acțiunea urmașului lui Mihai I, și anume Theodor I
Anghelos Duca, care în 1217 îl prindea într-o ambuscadă pe noul împărat latin Pierre de
Courtenay care avea să moară în captivitate.85
Apogeul expansiunii epirote va avea loc în anul 1224 când același Theodor I
Anghelos Duca cucerea Tesalonicul, desființând regatul latin de Tesalonic, ce se afla sub
conducerea dinastiei de Monteferrat și crea Imperiul de Tesalonic (1227/1228-1241) rival de
acum Imperiului Niceean în lupta pentru restaurarea Bizanțului. Însă după victoria obținută în
fața lui Ioan al III-lea Vatatzes (1226), împiedicându-l pe acesta să ocupe Tracia și
Adrianopolul, Theodor Anghelos Duca suferă la Clocotnița (pe malul Mariței) la 1230 un
adevărat dezastru din partea țarului bulgar Ioan Asan al II-lea, împăratul grec este luat
82
Stelian Brezeanu, op. cit. p. 166
83
Steven Runciman, Vecerniile siciliene, trad. Mihai Moroiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.43
84
A.A. Vasiliev, op. cit. p. 492
85
Stelian Bezeanu, op. cit., p.167
prizonier și orbit, iar cea mai mare parte a teritoriilor sale (Tracia, Macedonia), cade în mâna
învingătorului.86
În anii ce au urmat s-au format două despotate sub prinți ai familiei Anghelos:
despotatul Epirului sub Mihai al II-lea Ducas și fiul acestuia Ioan Anghelos Ducas, care au
fost restaurați la putere de către țarul bulgar și au reluat cu acest prilej însemnele imperiale.
Însă Ioan al III-lea Vatatzes, împăratul de la Niceea, îl va obliga pe Ioan Anghelos să renunțe
la titlul imperial acordându-i totodată titlul de despot al Tesalonicului (1241).
Demn urmaș al lui Theodor I Lascaris, Ioan al III-lea Vatatzes a fost un strălucit
conducător politic și militar. Realizatorul unor alianțe cu bulgarii și cu Frederich al II-lea
Hohenstaufen în încercarea sa de a redobândi Constantinopolul și de a stăvili primejdia latină
va căuta să se alieze și cu Roma, trimișii săi ducând tratative cu papa Grigore al IX-lea pentru
unirea religioasă, tratative soldate însă cu un eșec. Prin urmare atitudinea și politica religioasă
a împăraților latini față de poporul grec ortodox și Biserica Ortodoxă a fost de fapt politica
Bisericii Romei.87
În ceea ce privește campaniile militare ale lui Vatatzes întreprinse după 1241, se
remarcă cea din 1246, când sunt ocupate aproape în întregime Tracia și Macedonia și când
este desființat despotatul de Tesalonic, ale cărui teritorii vor fi și ele înglobate statului
niceean și campania din 1252 când reușește să-l învingă pe Mihail al II-lea Anghelos,
despotul Epirului. În anul 1254 se duc din nou tratative de unire cu Roma în care în schimbul
supremației papale recunoscute de patriarhul ecumenic, Vatatzes cere lui Inocențiu al IV-lea
retrocedarea Constantinopolului și desființarea Imperiului Latin. Tratativele au fost întrerupte
însă datorită morții concomitente a basileului, a patriarhului și a papei. 88
La moartea lui Ioan al III-lea Vatatzes în 1254, acesta lasă un stat ale cărui teritorii se
întindeau din inima Asiei Mici și până în Tesalia, care chiar dacă nu se putea compara cu
vechiul imperiu devenise necontestat aproape, continuatorul lui. 89 Dar chiar dacă basileul ar fi
reușit să cucerească toată Asia Mică și toată zona Balcanilor și chiar și Ierusalimul,
restaurarea Bizanțului nu ar fi fost deplină fără Constantinopol. Acest oraș reprezenta însăși
esența noțiunii de Imperiu Bizantin. În consecință efortul împăraților de la Niceea se vor
îndrepta spre redobândirea lui, redobândire ușurată și de faptul că orașul era practic

86
Ibidem, p. 169
87
Ioan Roman, Situația Bisericii Ortodoxe bizantine în timpul Imperiului de la Niceea (1204-1261), în rev.
Altarul Banatului, an. V, nr. 10-12/1994, p. 61
88
Pr. Lect. Emanoil Băbuș, Latini și bizantini în perioada cruciadelor, în rev. Teologia, nr. 3/2004, pp. 231-249
89
Steven Runciman, op. cit., p. 43
înconjurat de teritoriile Niceii. Era limpede că în curând imperiul de la Niceea va cuprinde și
Constantinopolul.90
Împotriva acestei realizări se vor ridica însă nobilii latini în frunte cu principele de
Ahaia, Guillaumme de Villehardouin și despotul Epirului Mihail al II-lea Ducas. Alianța pusă
la cale de acesta din urmă a acționat imediat după moartea lui Vatatzes, în momentul în care
bulgarii atacaseră și ei posesiunile niceene. Dar Theodor al II-lea Lascaris, bucurându-se de
serviciile unui general capabil, Mihail Paleologul, a restabilit situația și a trecut chiar la
contraofensivă, în urma căreia niceenii cuceresc marele port Durazzo. Campania se încheie
brusc prin chemarea lui Mihail Paleologul la curte și disgrațierea acestuia (1257).
La nici un an însă în august 1258, Theodor al II-lea Lascaris moare lăsând ca succesor
pe minorul Ioan al IV-lea, regența fiind preluată de colaboratorul cel mai apropiat al lui
Theodor al II-lea, și anume protovestiarul Giorgios Muzalon.91 Acesta va fi răsturnat de la
putere de către Mihail Paleologul, „un intrigant neobosit şi un ipocrit infam, dar un ofiţer
capabil”92 proclamat și încoronat ca împărat la 1 ianuarie 1259. Dinastia Lascarizilor ai cărei
reprezentanți făcuseră dovada unor strălucite calități, dispărea astfel din viața politică
bizantină. Locul și pretențiile erau preluate de dinastia paleologilor, care reprezenta elita
aristocratica constantinopolitană din exil. Împărații din această familie vor susține mai
departe lupte pentru restaurarea Bizanțului și de supraviețuire a acestuia mai târziu. Primul
împărat Paleolog, Mihail al VIII-lea (1259-1282) va continua efortul ultimului împărat
Lascaris de a redobândi Constantinopolul singurul oraș demn de a fi capitala Ierusalimului
Bizantin. Însă lucrul acesta era dificil de realizat: pentru a-l împiedica pe împăratul niceean să
se încoroneze la Constantinopol, dușmanii săi, greci și latini erau dispuși să facă din nou front
comun trecând peste orice divergențe.
Familia Anghelos, care fusese oprită din expansiunea ei dar nu zdrobită, era dispusă
să-și facă prieteni în rândul francilor, care ar fi putut să o ajute să-i îngenuncheze pe niceeni. 93
Pentru aceasta exista numeroși virtuali aliați din care se putea alege. În sudul Tesaliei și
Epirului existau numeroase domenii ale unor seniori greci, francezi și italieni, în frunte cu
cele două mari principate: cel de la Atena și cel de la Ahaia. Cel mai puternic era acesta din
urmă, condus de principi din familia Villehardouin.
În momentul venirii la putere al lui Mihail al VIII-lea Paleologul, principe de Ahaia
era Guillaumme, cel care îi urmase în 1246 fratelui său Geoffroy al II-lea și care devenise
90
Ibidem
91
A.A. Vasiliev, op. cit. p. 509
92
G. Finlay, A History of Greece, ed. H. F. Tozer, III, 328 apud A. A. Vasiliev, op. cit., p.509
93
Steven Runciman, op. cit., p.43
protectorul suzeranului său, împăratul latin de Constantinopol, căruia îi acorda o subvenție
anuală de aproape 10 000 lire sterline. 94 În ciuda popularității de care se bucura în rândul
grecilor, Guillaumme se simțea solid instalat în principat. Baronii lui franci și ierarhii latini
nu dădeau dovadă de prea multă îngăduință față de populația autohtonă, lucru care coroborat
cu expansiunea imperiului de la Niceea în care grecii ajunseseră să vadă continuatorul
Imperiului ortodox Bizantin, ducea la tensionarea relațiilor dintre franci și grecii din Ahaia.
În aceste condiții se înțelege de ce Guillaumme, care avea probabil și un plan propriu pentru a
pune mâna în folosul său pe Imperiul Latin, era oricând gata să participe la orice alianță
împotriva niceenilor.95
Alături de Mihail Ducas şi de Gillaumme de Villehardouin a mai apărut un personaj
extrem de interesat în distrugerea statului niceean: regele Manfred al Siciliei. Manfred ca şi
rege al Siciliei a preluat politica regilor normanzi a căror ţel era stăpânirea Mediteranei. Aflat
în mijlocul acesteia la confluenţa dintre trei civilizaţii (Bizanţul, Europa Apuseană şi Islamul)
şi bucurându-se de o situaţie economică înfloritoare ce depindea în primul rând de comerţul
cu Orientul toate interesele regatului se îndreptau spre stăpânirea Mediteranei Orientale şi
deci spre un conflict direct cu Bizanţul. Cum imperiul de la Niceea este continuatorul
Bizanţului, este normal că s-a ajuns la conflicte între cele două state, conflict care a avut la
bază situaţia unor cetăţi libere de pe litoralul albanez intrat în stăpânirea regelui sicilian.
Afară de asta Manfred se găsea în conflict cu Roma şi printr-o acţiune directă a satului
niceean, regele Siciliei putea să apară în ochii Europei Apusene ca un apărător şi conducător
al creştinătăţii şi să-l pună astfel pe papă într-o situaţie delicată. 96 Aceştia trei (regele
Manfred, principele Guillaume şi despotul Mihail al II-lea Ducas) erau cei mai interesaţi de
distrugerea statului niceean. Acest ţel comun a dus la o alianţă anti-niceeană, alianţă întărită
prin căsătoriile făcute de Manfred şi Guillaume cu fiicele lui Mihail al II-lea Ducas.
Prima acţiune a fost întreprinsă de Mihail Ducas, care a ocupat Macedonia la
începutul anului 1259. Surprins de armata trimisă de Mihail Paleologul, armată care avea la
comanda sa pe sebastocratorul Ioan Paleologul, fratele împăratului, despotul epirot se retrage
aşteptând ajutorul ginerilor săi. Aceştia nu s-au lăsat mult aşteptaţi. Manfred a trimis un corp
de elită format din 400 de cavaleri şi un pâlc de infanterişti sicilieni. Guillaume a strâns o
oaste mult mai puternică, formată nu numai din trupe aheene ci şi din trupe ale nobililor
franci din nordul Greciei, care îl considerau deja pe principe principalul lor conducător. La

94
Ibidem, p. 44
95
Răzvan Novachovschi, Viața bisericeasă în Răsăritul Creștin în timpul Imperiului latin de Constantinopol, în
rev. „Revista Teologică”, an VIII, nr 4/1998, p. 154
96
Steven Runciman, op. cit., p.41
acestea s-au adăugat trupe de pe teritoriul ducatului de Atena ce devenise vasal Ahaiei din
anul 1258. În fruntea oştirii a pornit însăşi principele.
Trupele aliate s-au întâlnit lângă localitatea Arcta, de unde s-au îndreptat spre
Thalassinon, o regiune a Thessaliei locuită de triburi vlahe ce se aflau sub conducerea fiului
lui Mihail al II-lea Ducas, Ioan. Acesta a strâns toţi luptătorii vlahi disponibili şi s-a alăturat
cu ei Armatei. De la Thalassinon aliaţii s-au îndreptat în continuare spre nord fiind siguri de
victoria asupra armatei niceene. Cert este că forţele armatei epiro-franco-siciliene erau net
superioare celor ale sebastocratului Ioan Paleolog. 97 Cu toate că începuseră să îşi dea seama
că revendicările lor teritoriale se călcau între ele, raporturile dintre aliaţi erau deocamdată
cordiale, şi în această atmosferă plină de bunăvoinţă reciprocă au decis să tragă la sorţi
teritoriile ce urmau să le cucerească.98
Întâlnirea cu oastea niceeană a avut loc pe câmpia Pelagoniei, lângă un sat din
apropierea oraşului Monastir. Sebastocratorul cunoscând forţa net superioară a armatei
inamice a evitat o ciocnire frontală cu aceasta şi a preferat să aştepte într-o poziţie defensivă
excelentă. Adevărul este că această bună înţelegere dintre aliaţi nu putea să dureze mult.
Pentru greci, francii şi sicilienii rămâneau acei care au distrus Imperiul Bizantin, iar francii îi
priveau pe greci cu neîncredere şi dispreţ. Totul a fost amplificat şi de impresia proastă pe
care o lăsase cavaleria francă în hărţuirile avute cu cavaleria uşoară niceeană. Aşa se face că
Ioan, fiul despotului epirot cel ce conducea oastea vlahă, după nişte jigniri repetate aduse lui
de nobilii franci, şi-a convins tatăl şi fratele să părăsească tabăra în frunte cu trupele lor.
Dimineaţa la trezire francii şi sicilienii au constatat dispariţia aliaţilor lor din Epir. Până să
umple golul apărut în dispozitivul de luptă, trupele franco-siciliene au fost atacate de niceeni.
În scurta luptă care a urmat, aliaţii deşi erau în continuare superiori ca număr armatei lui Ioan
Paleologul, au dat bir cu fugiţii. Mulţi dintre ei au fost ucişi, şi mai mulţi capturaţi, inclusiv
majoritatea nobililor franci în frunte cu principele Guillaume. Pentru istoria acestei părţi de
lume, bătălia de la Pelagonia s-a dovedit a fi un eveniment decisiv pentru restaurarea
Imperiului Bizantin99. Prin victoria dobândită, împăratul de la Niceea îşi elimina definitiv
rivalul epirot din lupta pentru apărarea Bizanţului şi totodată submina puterea latinilor în
Grecia.100 Pe împăratul Balduin, care nu agrease persoana principelui Guillaume, datorită
intenţiilor abia mascate ale acestuia de cucerire a Constantinopolului în propriul folos,
victoria lui Mihail al VIII-lea paleologul îl punea într-o situaţie şi mai grea, căci de acum
97
Ibidem, p. 48
98
Ibidem
99
A. A. Vasiliev,op. cit, p. 510
100
Steven Runciman, op. cit., p. 49
singura forţă care îl mai putea sprijini cu adevărat era Veneţia. Prima acţiune importantă a
Paleologului a fost să asedieze Constantinopolul în vara anului 1260, asediu eşuat însă. În toţi
anii scurşi de la cucerirea Constantinopolului, Veneţia şi-a consolidat puterea comercială şi
politică. Marele oraş Constantinopol îi aparţinea mai mult Veneţiei decât împăratului latin şi
de aici plecau firele ce legau Republica de noile contoare deschise la Marea Neagră la
începutul secolului XIII şi în care se desfăşura un intens comerţ cu Asia Mongolilor. Puterea
maritimă a Veneţiei crescuse şi ea, devenind de prim rang, şi nu-şi mai avea decât un singur
rival: Genova.
În anii la care am ajuns, aceasta din urmă a suferit o înfrângere severă din partea
Veneţiei în războiul purtat în apele siriene (anul 1258). 101 Mihail al VIII-lea Paleologul nu
avea o flotă pe măsura celei veneţiene şi prin urmare sorţii de izbândă pentru redobândirea
Constantinopolului erau mici. Pentru a întări şansele de victorie s-a decis să-şi apropie
Genova. Astfel la 13 martie 1261 împăratul încheia un tratat cu reprezentanţii genovezi, un
tratat de alianţă, numit „Tratatul de la Nymphaion”. 102 Prin acest act Genova primea aceleaşi
privilegii pe care le deţinuse şi rivala ei înainte de 1204 pe teritoriul bizantin. 103 Până la urmă
însă Constantinopolul avea să fie cucerit fără concursul flotei genoveze.
În iulie 1261 împăratul Mihail a trimis o armată sub conducerea unuia dintre generalii
săi, Alexie Strategopulos, să se ocupe de nişte probleme apărute la graniţa cu bulgarii. La
trecerea prin Tracia trupele niceene s-au apropiat de Constantinopol pentru a face o
demonstraţie de forţă în faţa zidurilor oraşului. Aici le-au ieşit în cale şeful „voluntarilor” din
suburbiile constantinopolitane, informându-l pe general că aproape întreaga garnizoană şi
majoritatea vaselor veneţiene erau plecate din oraş pentru a cuceri o insulă din Marea Neagră.
După aceea s-a oferit să le asigure niceenilor pătrunderea în oraş printr-un tunel secret pe care
îl descoperise. Neavând multă încredere în această propunere ce putea fi o capcană, Alexie a
ales doar câţiva oameni care aveau misiunea de a intra în oraş prin tunel şi de a deschide
porţile acestuia. Acţiunea s-a petrecut în noaptea de 24 spre 25 iulie şi s-a încheiat cu succes,
porţile fiind deschise armatei niceene. În dimineaţa zilei de 25 iulie 1261 Alexie
Strategopulos şi-a făcut intrarea în oraş fiind întâmpinat pe străzi de grecii care îl aclamau pe
împăratul Mihail.104

101
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 174
102
Ibidem
103
Se prevedea: retrocedarea și amplificarea privilegiilor comerciale ale negustorilor din comuna ligură;
încheierea unei alianțe între Imperiul grec de la Niceea şi Genova împotriva Veneţiei în vederea
recuceririi Constantinopolului
104
Emanoil Băbuş, 800 de ani…, p. 599
 Împăratul Balduin s-a întărit în palatul Vlacherne aşteptând întoarcerea vaselor
veneţiene. Acestea au ajuns la Cornul de Aur chiar în seara aceleiaşi zile dar atacul lor a fost
respins de către greci. Singurul succes al veneţienilor a fost că l-au putut salva pe Balduin şi
pe nobilii din suita acestuia. Imperiul Latin de Constantinopol dispărea.
Vestea redobândirii capitalei i-a fost adusă lui Mihail al VIII-lea Paleologul în timp ce
acesta se găsea în Meteorium, un sat aflat la 300 km sud de Constantinopol. Un slujbaş al
sorei împăratului a aflat ştirea şi i-a adus-o în cea mai mare grabă acesteia. Evlogia a intrat în
camera fratelui său, care mai dormea încă, strigându-i că oraşul era al lui. A trebuit să-i repete
cu Iisus Hristos i-a dăruit Constantinopolul pentru ca împăratul să o creadă. 105 A fost pregătit
apoi drumul spre capitală.
Pe 4 august 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul îşi făcea intrarea solemnă în oraşul
Imperial, pe Poarta de Aur şi străbătea vechea cale de procesiuni imperiale până la Sfânta
Sofia unde a mulţumit lui Dumnezeu.106 La câteva zile după aceasta a avut loc în Sfânta
Sofia, locul tradiţional de consacrarea al împăraţilor, ceremonia solemnă a încoronării lui
Mihail al VIII-lea Paleologul, ca împărat al Bizanţului de către patriarhul ecumenic. Astfel
după 57 de ani Constantinopolul redevenea capitală a Imperiului Bizantin, sediul basileului şi
al patriarhului ecumenic. Imperiul acesta era departe însă de prestigiul şi strălucirea vechiului
Bizanţ.107
Sfârşitul Imperiului Latin de Constantinopol însemna sfârşitul cruciadei a IV-a, căci
aceasta nu s-a oprit în anul 1204 ci a continuat până în anul 1261. Iniţiată ca o campanie anti-
islamică, cruciada a IV-a a sfârşit prin a îneca în sânge ţări creştine. Rezultatul ei, Imperiul
Latin de Constantinopol, a fost de la început un stat artificial fără şanse de supravieţuire.
Consecinţele Cruciadei a IV-a au fost dezastruoase pentru Imperiul Bizantin ca şi
pentru Biserica acestuia. Cucerirea Constantinopolului reprezintă din toate punctele de
vedere, separarea finală şi iremediabilă dintre Răsărit şi Apus.108
Occidentul a văzut în cucerirea Constantinopolului şi întemeierea aici a unui Imperiu
Latin o strălucită realizare. În momentul în care greci au început lupta de restaurare a
Bizanţului, papii au chemat Occidentul la cruciadă împotriva acestora, papa Grigorie al XI-
lea asimilând-o chiar cruciadelor anti-islamice.109

105
Steven Runciman, op. cit, p. 50
106
Ibidem
107
Spre sfârşitul existenţei sale nici Imperiul Latin de Constantinopol nu o ducea prea bine. Se spune că pentru a
putea trăi împăratul vindea sfinte moaşte, şi se încălzea cu lemnul recuperat din construcţia propriului palat.
108
Steven Runciman, op. cit. p. 161
109
Pentru mai multe informaţii legate de percepţia latinilor în Răsăritul Bizantin în perioada 1204-1261, vezi:
Marius Tepelea, Latinii percepuţi în Imperiul Bizantin în sec. XI-XIII, în rev. Teologia, nr.1/2007, pp. 93-105
 Dacă bilanţul cuceririi latine a Constantinopolului, nu a îndreptăţit speranţele lumii
occidentale110, pentru destinul Bizanţului, prin consecinţele sale, catastrofa din 1204 stă la
originea catastrofei din 1453.111
Mihail al VIII-lea Paleologul s-a dovedit un împărat capabil ce aproape a desăvârşit
politica Lascarizilor dar, totodată el este cel care, prin politica sa proprie a ajutat la ruinarea
Bizanţului. Tratatul de la Nymphaion din 1261 încheiat cu genovezii era necesar pentru a
asigura Imperiului o flotă puternică, dar acest tratat a stat şi la baza înrobirii comerciale ale
Bizanţului de către republicile maritime italiene. Mihail al VIII-lea a reuşit să-şi învingă
rivalii săi şi să redobândească Constantinopolul, dar, tot el a părăsit politica Lascarizilor de
întărire a graniţei orientale, unde se întrezărea puterea otomană, pregătind pierderea definitivă
a tuturor posesiunilor micro-asiatice. A fost fără îndoială un ilustru întemeietor de dinastie,
dar dinastia aceasta a slăbit şi însângerat Bizanţul în războaie civile.
Pe teren religios, după ce cucerirea brutală a occidentalilor a înlăturat orice
posibilitate de colaborare112, între latini şi bizantini s-a desăvârşit ruptura din 1054. Unii
istorici au subliniat faptul că nici Fotie, nici Cerularie nu au creat schisma şi că schisma a fost
un fapt împlinit de abia de la 1204, căci schisma nu exista realmente înainte de această epocă.
Exista doar o contestare făcută de Biserica orientală împotriva inovaţiilor romane. Adevăratul
autor al Schismei este papa Inocenţiu al III-lea. Mergând mai departe, Stelian Brezeanu
observa: „De aceea tratativele de unire dintre cele două Biserici aveau să cunoască până în
ajunul evenimentelor din 1453 eşecuri răsunătoare, chiar dacă pe de o parte sau alta nu a
lipsit bunăvoinţa […]. S-a ajuns, cel mult la o înţelegere interesată şi aceasta numai la nivelul
elitelor”.113 Pentru populaţia grecească însă orice înţelegere sinceră şi durabilă cu străinii latin
s-a dovedit a fi o imposibilitate114.
Barbaria sângeroasă cu care fusese săvârşită cucerirea latină precum şi binecuvântările
acordate acesteia de către papă au îndepărtat ortodoxia de romano-catolicism. Prin toate
acestea, resentimentele lumii bizantine faţă de Occident au crescut neîncetat 115 şi au ruinat
nădejdile de unire religioasă.

110
Stelian Brezeanu, Relaţii Occident, Bizanţ şi lumea islamică în sec. XI-XIII. Cruciadele, art. în Revista de
istorie, Bucureşti, nr. 9/1987, p. 918
111
Ibidem
112
Ibidem
113
Ibidem
114
Pr. Lect. Emanoil Băbuş, Bizanţ, Occident şi Islam în perioada Cruciadelor, în rev. S. T., an LX, nr. 3-
4/2003, p. 37
115
Stelian Brezeanu, op.cit., p.919
 Amara experienţă de la 1204 nu avea să fie uitată la Constantinopol, nici chiar în
tragicele momente ce au precedat anul 1453 şi, putem spune asta, nici până în ziua de azi. 116

116
Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei, op. cit., pp. 132-133
 CAPITOLUL III - CRUCIADA A IV-A ŞI URMĂRILE EI ÎN VIAŢA
BISERICEASCĂ

Larga perioadă de dominaţie latină asupra Constantinopolului a scos la iveală atât

punctele tari cât şi slăbiciunile Imperiului Bizantin. Ea a favorizat apariţia rivalităţilor şi
conflictelor care s-au manifestat deschis în demersurile protagoniştilor politici care îşi
disputau puterea ce a domnit iniţial pentru bizantinii aflaţi în exil. Dar ea ascuţit abilităţile
politice şi militare, poate chiar diplomatice ale combatanţilor care luptau pentru restaurarea
puterii imperiale.117

3.1. Patriarhia de Constantinopol între 1204-1261

După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini, și înființarea aici a unui

imperiu Latin prigoana îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe au dus la adâncirea rupturii
dintre cele două Biserici. În urma acestei cuceriri, clerul ortodox constantinopolitan se vedea
silit să părăsească oraşul.
Primul patriarh latin de Constantinopol a fost Tommaso Morosini, dar alegerea lui a
prilejuit o ceartă între clerul franc şi cel italian. Francii pretinzând că această alegere era o
surpriză pentru ei, au cerut să se procedeze la o nouă alegere în prezenţa cardinalului legat
Pierre.118 Cu greu s-a putut aplana conflictul dintre cele două părţi, şi asta numai după sosirea
legatului special al papei, cardinalul Benoit, însărcinat cu rezolvarea acestei crize. Mare
exemplu de unitate în sânul Bisericii romane. După alegerea patriarhului latin la
Constantinopol, cel ecumenic a fost nevoit să se mute la Niceea.119
Referitor la persoana primul patriarh latin istoricul Niceta Coniates ne-a lăsat o
descriere a acestuia: era acoperit după moda ţării sale cu un veşmânt care lăsa să i se vadă
doar mâinile şi pieptul, şi care urmărea pielea atât de aproape, că stofa părea întinsă cu
cârlige. Obrazul îi era ras cu o asemenea grijă că nu se zărea mai mult păr ca pe obrazul unui
copil care n-a atins încă vârsta pubertăţii. Totul era dominat de o privire ascuţită, un nas bizar
şi nişte buze subţiri. Trebuia să recunoaştem că portretul nu pare să aparţină unui om blând.
117
Arhiepiscop Chrysostomos, op. cit., p. 139
118
Vezi Ioan Marin Mălinaş Regestre şi registre, pentru o listă a patriarhilor de Constantinopol între 1204-1453
119
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 29
 Autoritatea lui se întindea asupra teritoriilor deţinute de latini în Balcani şi în insulele
Mediteranei Occidentale. În 1205 chiar şi mănăstirile de pe muntele Athos au fost puse sub
jurisdicţia unui episcop catolic, lucru refuzat de majoritatea călugărilor. Acest refuz a
pricinuit o altă prigoană anti-ortodoxă.
Revenind la Inocenţiu al III-lea, observăm că deşi a condamnat iniţial cruciada, la
aflarea veştii despre cucerirea Constantinopolului papa se bucură: „Regatul grecilor”, spunea
el, „după ce s-a depărtat de ascultarea scaunului apostolic […] a trecut de la neascultători la
devotaţi, de la schismatici la catolici, de la greci la latini.” 120
Patriarhul Kamateros i-a trimis o scrisoare papei prin care arată că mama Bisericii este
Ierusalimul şi nu Roma, că un singur păstor conduce Biserica şi acele este Iisus Hristos:
„Latinii” spunea patriarhul, „au sfâşiat unitatea Bisericii prin abaterile de la vechea datină
păstrată de Biserica greacă”.121
Ştim că urmare a poziţiei sale intransigente faţă de primatul papal, Ioan X Kamateros
a fost alungat din oraş. Poziţia istoriografică faţă de persoana şi fuga patriarhului Ioan X
Kamateros este ambiguă. După unele surse Ioan ar fi fugit din Constantinopol imediat ce
cruciaţii şi-au făcut apariţia sub zidurile sale. După altele. Ioan ar fi rămas în oraş şi ar fi
luptat împotriva cruciaţilor, dar după cucerirea Constantinopolului a fost alungat pentru că se
opunea înfiinţării unei patriarhii latine de Constantinopol.122 Cert este că s-a refugiat la
Niceea, în exil, iar urmaşul său a fost Mihail al IV-lea (1208-1214).123
Pentru papă restabilirea legăturilor cu Biserica răsăriteană însemna introducerea
doctrinei şi a ritului roman în întreg Orientul ortodox, doar în cazul în acesta fiind posibilă
„unirea” religioasă. Totuşi în scrisorile către Tomaso Morosini, papa era mai moderat fiind de
acord cu numirea de episcopi greci cu condiţia ca ei să accepte hirotonirea de la Roma. 124 Pe
de altă parte, chiar la sfârşitul anului 1204, noile autorităţi au convocat la Sfânta Sofia preoţi,
monarhi, mireni cărora cardinalul Pietro di Capua le-a cerut să se supună urmaşului Sfântului
Petru „căruia i s-a dat puterea de conducător al Bisericii de însuşi Hristos”. 125 Tălmaciul care
era prezent a tradus aceste cuvinte grecilor, dar a refuzat să traducă cardinalului cererea
făcută de monahul Ioan Masarites, profesor de exegeza psalmilor: „Bărbaţi ai Romei”, cerea

120
Lucian Gafton, Agravarea Schismei prin încercările de unire în sec. XI-XV, art. în rev. Ortodoxia, nr. 3/1956,
p.407
121
Pr. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul între Occidentul creştin şi Orientul islamic, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006,pp.
111+114
122
Amănunte la I. M. Mălinaş, op. cit., pp. 42-43
123
Ibidem, p. 43
124
Lucian Gafton, art. cit., p. 407
125
Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Traducători şi traduceri în relaţiile bisericeşti dintre răsărit şi apus (sec. XI-XV), art.
în Revista Teologică, nr. 3/1995, p. 26
acesta, „şi câţi sunteţi aicea! Spuneţi-va gândul inimilor voastre clar şi precizaţi sensul
cuvintelor. Aţi cerut să ne supunem no bizantinii, papei. Însă în cuvântul supunere se disting
două înţelesuri: unul de supunere spirituală şi altul de supunere civilă. După omul din afară
avem stăpân pe împăratul, iar cu sufletul şi cu partea nevăzută a noastră ne supunem
patriarhului nostru Ioan. Spuneţi dar precis, în ce fel ne spuneţi să ne supunem papei”. 126 La
insistenţele lui Masarites ca cererea să fie tradusă cardinalului, traducătorul mânios loveşte cu
pumnul în scaunul său şi îl ameninţă pe călugăr. Acesta îi spune: „Blestemul cuvintelor tale
să cadă asupra capului tău, sofist al adevărului”.127
Discuţiile continuă, iar doi ani mai târziu, în 1206, au loc două întruniri între greci şi
latini. În ambele întâlniri latinii au cerut supunerea faţă de papă şi de patriarhul latin Tomaso
Morosini.128 Reprezentanţii papei şi ai latinilor erau cardinalul Benedict şi însuşi patriarhul
latin Tomaso Morosini. Cunoscând problemele ivite la întrevederea din 1204, legate de
persoana traducătorului şi de greutăţile făcute de acesta între cele două părţi, s-a dispus ca
traducerea să fie acum asigurată de Nicolae de Otranto, un bun cunoscător al limbilor greacă
şi latină. Alegerea poate fi considerată surprinzătoare, deoarece Nicolae era cunoscut ca un
„zelos fotinian”, care „împărtăşea punctul de vedere ortodox în ceea ce priveşte purcederea
Duhului Sfânt, azime, post.”129
Această flexibilitate politică va fi înlocuită din păcate, în anii ce au urmat cu o
atitudine tot mai agresivă din partea latinilor faţă de locuitorii ortodocşi.
În ziua de 11 noiembrie 1215 au început lucrările conciliului de la Lateran în prezenţa
a 71 de mitropoliţi şi de primaţi, 412 episcopi şi numeroşi călugări, alături de regii Franţei,
Angliei, Aragonului şi chiar a împăratului latin de Constantinopol, regele Ungariei şi alţii.
Din Răsărit au participat doar conducătorul maroniţilor şi Patriarhul latin de Ierusalim. Acum
s-au luat măsuri privitoare la ierarhia bisericească, şi s-a cerut clerului ortodox să se supună
sub ascultare faţă de episcopia romană ca fiind prima în Biserică, şi faţă de conducătorul ei,
papa, ca vicar al lui Hristos pe pământ, şi urmaş al Sfântului Apostol Petru. În schimb se
recunoştea autoritatea celor patru patriarhii din Răsărit în ordinea următoare: Constantinopol,
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, depinzând ierarhic de Sfântul Scaun 130. Biserica Ortodoxă
trebuia să se unească cu Roma, şi asta însemna că trebuia să părăsească tradiţia sinodală şi să
accepte primatul papal. Nici măcar nu era luată în seamă dorinţa exprimată de o declaraţie a

126
Ibidem
127
Ibidem
128
Ibidem
129
Ibidem
130
Lucian Gafton, art. cit., p. 407
constantinopolitanilor ce se prezentase cu câţiva ani înainte în faţa împăratului latin, în anul
1211, pentru a-i cere acestuia să îi elibereze de la persecuţiile la care sunt supuşi sau să îi lase
să meargă în libertate şi să trăiască cu cei de neamul şi de credinţa lor. Această dorinţă
exprimată la 1211 şi-a găsit răspunsul în hotărârile luate la Lateran în anul 1215, hotărâri care
au dus la întreţinerea prigoanei anti-ortodoxe.
Pentru a înţelege stadiul la care au ajuns relaţiile dintre cele două Biserici pe la
mijlocul sec. al XIII-lea, importantă este cunoaşterea activităţii epistolare dintre Patriarhul
Gherman al II-lea şi Papa Grigorie al IX-lea (1227-1241). În acea scrisoare patriarhul îi
îndemna pe ciprioţi să rămână tari în credinţa primită de la părinţii lor şi să nu cedeze
persecuţiilor la care erau supuşi de Biserica romană, acuzându-i pe romano-catolici că au
trădat învăţătura lui Hristos. Cât priveşte scrisoarea adresată de Gherman papei, ştim dintr-o
epistolă a celui din urmă că patriarhul şi-a manifestat dorinţa de a pune capăt Schismei,
făcând totodată şi un aspru rechizitoriu Bisericii romane şi activităţii acesteia de persecutare a
Bisericii Ortodoxe.
Mai ştim că patriarhul reproşa papei corupţia la care ajunsese o mare parte a clerului
roman, care avea repercusiuni grave în relaţiile dintre cele două Biserici. 131 Alături de această
epistolă Gherman a trimis scrisori şi cardinalilor din conclav, prin care reamintea acestora că
scaunul episcopal din Constantinopol alături de celelalte patriarhii orientale se bucură de o
tradiţie spirituală măcar la fel de însemnată cu cea a Romei.
Ca urmare a acestor scrisori, patriarhul Gherman al II-lea trimisese o delegaţie la
Roma, pentru a discuta o eventuală unire. Papa Grigorie le-a făcut o primire destul de bună,
arătându-se dispus să dialogheze cu aceştia privitor la unire. Dar când s-a ajuns la problema
primatului papal, pe care delegaţia o considera ca un atac la adresa tradiţiei de comuniune şi
dragoste din Biserica creştină, papa a declarat că orice discuţie privitoare la această problemă
este de prisos şi că o unire dintre cele două Biserici nu se va face până nu va fi recunoscut
primatul papal de către Biserica Ortodoxă.132
După opinia papei, patriarhul Ioan Kamateros, care refuzase să recunoască primatul
papal şi a fost alungat pentru aceasta din oraş, a fost urmat de un arhiepiscop ales canonic, cu
titlul de Patriarh latin de Constantinopol în persoana lui Tomaso Morosini. Drept urmare toţi
patriarhii ortodocşi ecumenici de la Niceea erau nişte uzurpatori ai titlului de arhiepiscop de
Constantinopol. Cu alte cuvinte papa Grigorie al IX-lea considera că tocmai cei care
uzurpaseră autoritatea politică şi religioasă din Bizanţ, şi anume cruciaţii şi clerul latin , erau

131
Arhiep. Chrysostomos, op. cit., p.127
132
Ibidem, p. 130
conducătorii legitimi. Ierarhia Ortodoxă alungată atât de samavolnic din Bizanţ sau supusă,
acolo unde mai era „tolerată” unor persecuţii crunte era cea „ilegitimă”. Cei ce aveau tot
dreptul să trăiască în Bizanţ, erau numiţi acum „uzurpatori şi intruşi”. În aceste condiţii
delegaţia ortodoxă a trebuit să părăsească Roma. Cu aceasta se termină prima parte a
dialogului dintre patriarhul Gherman al II-lea şi papa Grigorie al IX-lea.
A doua parte începe cu două scrisori ale papei trimise patriarhului ecumenic de la
Niceea. În prima Grigorie al IX-lea susţine întâietatea Scaunului roman în faţa celorlalte
scaune patriarhale şi conducerea Bisericii de către episcopul roman ca Vicar al lui Hristos. A
doua încearcă să abordeze toate celelalte probleme care despărţeau cele două Biserici,
străduindu-se să demonstreze că inovaţiile romane sunt în conformitate cu învăţătura creştină.
În continuare papa trimite o delegaţie la Niceea, delegaţie formată din doi călugări
dominicani: Hogues şi Pierre, şi doi călugări franciscani: Aymon şi Rodolphe.133
Prima lor declaraţie a fost că superioritatea Sfântului scaun nu poate fi pusă în
discuţie, că orice unire nu poate să însemne decât supunere faţă de episcopul Romei, şi că din
această învăţătură Biserica romană nu va schimba nici o iotă. În consecinţă dacă Biserica
ortodoxă vrea să se unească cu Roma trebuie să se supună Sfântului pontif de la Roma.
Patriarhul a convocat un sinod la ca re participanţii, ierarhi ăi călugări ortodocşi au
respins învăţătura romano-catolică, contestându-i temeinicia evanghelică. Împăratul de la
Niceea, Vatatzes, care dorea însă cu orice preţ restaurarea Bizanţului, le-a declarat delegaţilor
papei că unirea ar putea fi acceptată în cazul în care Biserica romană va renunţa la învăţătura
privind „Filioque”. Până la urmă împăratul s-a declarat de acord cu primatul papal şi cu
învăţătura catolică în schimbul opririi oricărui ajutor dinspre Occident spre Imperiul Latin de
Constantinopol, propunere refuzată de delegaţii romani. Toate acestea s-au petrecut în anul
1234. Ioan al III-lea Vatatzes va reîncepe tratativele privind o eventuală unire religioasă
aproape 20 de ani mai târziu, cu papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1254). De data aceasta papa
va fi de acord să cedeze oraşul Constantinopol în schimbul recunoaşterii de către împărat a
primatului papal, dar tratativele vor fi întrerupte datorită morţii concomitente a împăratului şi
al papei (1254). După cum se poate observa relaţiile dintre cele două Biserici s-au agravat
foarte mult după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii participanţi la cea de-a patra
cruciadă. Aceasta s-a datorat faptului că în întrepătrunderea activităţilor celor două Biserici
de după 1204, atât clerul romano-catolic cât şi nobilii apuseni au dat dovadă de intoleranţă

133
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 516
spirituală respingând orice comuniune cu clerul ortodox şi încercând latinizarea forţată a
populaţiei ortodoxe.134
Politica iniţiată de Inocenţiu al III-lea şi urmată de succesorii săi la scaunul pontifical
avea ca scop înlăturarea sau marginalizarea credincioşilor şi a clerului ortodox. Pentru papi
Ortodoxia şi Bizanţul deveniseră un obstacol politic ce trebuia eliminat. Spunem politic
pentru că mijloacele folosite de Roma în rezolvarea problemelor ivite între cele două Biserici
ţinea de mijloacele politice. Papalitatea devenise o autoritate ce trebuia să conducă toată
lumea spre Împărăţia cerurilor şi să instaureze pentru aceasta stăpânirea absolută a Scaunului
roman asupra întregii lumi şi aceasta prin mijloacele specifice epocii în care trăia.
Se înţelege că în urma acestei acţiuni de oprimare a Bisericii Ortodoxe orice tentativă
de unire religioasă devenea imposibilă. Cu toate acestea după restabilirea Bizanţului de către
Mihail al VIII-lea Paleologul în 1261 vor mai exista tentative de unire.

3.2. Încercări de unire între Roma şi Constantinopol în perioada 1204-1453

Despre două dintre aceste încercări de unire , cea de la Lyon în 1274 şi cea de la
conciliul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439, voi încerca să vorbesc în continuare, ca fiind
cele mai importante asemenea încercări din perioada cuprinsă între secolele XI-XV. După
pierderea Constantinopolului era de prevăzut că occidentalii se vor angaja într-o acţiune anti-
bizantină.
Pentru a evita un asemenea război deschis împotriva Occidentului, Mihail al VIII-lea
Paleologul era dispus să facă concesii majore pe plan religios. Pentru aceasta a susţinut o
intensă activitate diplomatică, menită să-i atragă alianţa cu episcopul roman. Totodată un
papă precum Clement al IV-lea înţelegea că o simplă cucerire politică şi militară a Bizanţului
nu ar fi dus la reunificarea religioasă. De aceea era tentat să accepte tratativele menite să ducă
la supunerea ecleziastică a Bisericii ortodoxe.
Cel mai periculos duşman al Bizanţului în Occident era Carol de Anjou, regele Siciliei
(1266-1284) care luase ambiţiile învinsului său Manfred, cu deosebirea că angevinul
dispunea de posibilităţi militare net superioare faţă de înaintaşul său. Primul act important a
lui Carol a fost semnarea tratatului de la Viterbo prin care se obliga să-l restabilească pe
Balduin al II-lea la Constantinopol, urmând să primească pentru aceasta trei din orice teritoriu
cucerit de el în România. Regele sicilian îşi asigurase sprijinul despotului epirot Mihail al II-

134
Lucian Gafton, art. cit., p. 408
lea Anghelos şi al lui Guillaumme al II-lea Villehardouin în vederea unei campanii anti-
bizantine.135
Prin promisiuni de unire, Mihail al VIII-lea Paleologul a reuşit să-l convingă pe papa
Clement al IV-lea să-l împiedice pe Carol la o acţiune directă împotriva Bizanţului.
Următorul papă, Grigorie al X-lea (1271-1276) mult mai energic decât Clement al IV-lea a
sporit presiunile politice asupra basileului pentru acceptarea primatului papal., folosindu-se
de vasta coaliţie anti-bizantină organizată de Carol de Anjou. Recunoaşterea a acestuia din
urmă ca rege al Albaniei (1273) a grăbit tratativele dintre roma şi împăratul Mihail privind
unirea bisericească.
Grigorie al X-lea era conştient de faptul că principalul argument în favoarea unirii îl
constituia situaţia periculoasă în care se afla imperiul. 136 De aceea nu avea de gând „să-l ajute
pe împărat, până nu va fi obţinut de la el o delegaţie hotărâtă în favoarea supremaţiei
ecleziastice a Romei”.137 Totodată interzicea Veneţiei, care dorea să încheie un tratat cu
Bizanţul, să depăşească stadiul de angajament temporal. În ceea ce îl priveşte pe Carol de
Anjou papa îl lăsa pe basileu să înţeleagă că îi era din ce în ce mai greu, să-l stăvilească
pentru a nu porni o expediţie împotriva Imperiului.138
Spre sfârşitul anului 1273, Mihail Paleologul îl convinsese pe papă de dorinţa sa
sinceră de supunere faţă de Roma, dar îi mărturisise totodată că ideea aceasta nu era deloc
populară la Constantinopol.139 Se crease o puternică opoziţie împotriva unirii, din acre făcea
parte aproape întreg clerul şi credincioşii ortodocşi în frunte cu patriarhul Iosif. Aceştia nu
doreau să recunoască primatul papal şi nici adaosul „Filioque” sprijinindu-se pe concluziile
hartofilaxului Ioan Becos cu privire la netemeinicia inovaţiilor romane. Becos fusese
însărcinat de patriarh să apere doctrina ortodoxă împotriva teologului curţii imperiale,
Nechifor Blemides, care era de părere că deosebirile dintre cele două Biserici sunt minore, şi
că unirea se poate realiza. Aruncat în închisoare Ioan Becos îşi modifică părerea, arătându-se
de acord cu Blemides. La sinodul ortodox din 1273, împăratul, sprijinit de data aceasta de
Ioan Becos şi de Ioan Parastron se va adresa din nou clerului şi credincioşilor, spunând că
unirea este de mare trebuinţă pentru supravieţuirea imperiului. În ceea ce privesc cele trei
puncte: primatul, dreptul de a primi apeluri, şi pomenirea numelui papei la rugăciuni, Mihail
arată că acestea sunt mult mai nominale, că papa nu va veni la Constantinopol să judece sau

135
Stelian Brezeanu, O istorie a…, p. 175
136
Steven Runciman, op. cit., p.144
137
Ibidem
138
Ibidem
139
Ibidem
să controleze, iar pomenirea papei urma să se facă numai în biserica imperială şi în catedrala
patriarhală. Singurul care a rămas consecvent a fost patriarhul Iosif, căruia împăratul i-a cerut
să se retragă la mănăstirea Peribleptos (ianuarie 1274), spunându-i că dacă unirea nu se
realiza, putea să se reîntoarcă cu puteri patriarhale depline, cu condiţia să nu adopte măsuri
disciplinare împotriva partizanilor unirii.140
Participanţii la sinod au semnat o declaraţie prin care se arătau de acord cu cele trei
puncte arătate mai sus, „Filioque”, urmând să fie pusă în discuţie la Lyon. Delegaţia ortodoxă
pentru Lyon a plecat din Constantinopol la începutul lunii martie a anului 1274, îmbarcată în
două galere. În prima se găseau reprezentanţii ecleziastici: fostul patriarh Gherman al III-lea
(1265-1266), logotetul Georgio Acropolites, precum şi mitropolitul Teofan de Niceea. În cea
de-a două galeră se aflau alţi doi importanţi funcţionari imperiali, secretari, precum şi
cadourile trimise de împărat papei.141
Trecând prin două peripeţii, prin care şi o furtună în urma căreia au pierit toţi oamenii
aflaţi la bordul celei de-a doua galere precum şi conţinutul acesteia, delegaţia ortodoxă a
ajuns la Lyon pe 24 iunie 1274 „mai puţin strălucitoare decât şi-ar fi dorit”. 142 Nici persoanele
care compuneau această delegaţie nu erau prea impunătoare. În afară de Giorgio Acropolites,
un distins om de stat şi învăţat, nici Gherman, nici mitropolitul Teofan nu erau personalităţi
marcante. Steven Runciman găseşte semnificativ faptul că împăratul nu reuşise să găsească
nişte prelaţi mai respectaţi, care să facă parte din misiunea sa.143
În momentul sosirii lor la Lyon, lucrările conciliului începuseră de aproape două luni.
Conciliul de la Lyon deschis în ziua de luni, 7 mai 1274 de însăşi Grigorie al X-lea nu se
bucure nici el de strălucirea dorită. Invitaţiilor făcute către 13 regi le răspunseseră doar Filip,
împăratul cu numele de Constantinopol, Maria de Antiohia, care ridica pretenţii la tronul
Ierusalimului şi regele Iacob de Aragorn, de altfel singurul monarh legitim încoronat prezent
la Conciliu.144
Prima problemă dezbătută la conciliu se refera la unele reforme aduse vieţii
bisericeşti. Marea majoritate dintre cazurile aduse în dezbatere constau în certurile dintre unii
prelaţi şi abaţi. Câteva „erau legate de legile excomunicării şi a interdictului”. 145 S-a stabilit
că la moartea unui papă, cardinalii să nu aştepte mai mult de 10 zile sosirea colegilor absenţi.
În continuare trebuiau să se întâlnească în conclav, fără să comunice cu exteriorul până nu
140
Steven Runciman, op. cit., p. 149
141
Lucian Gafton, art. cit., p. 410
142
Steven Runciman, op. cit., p. 150
143
Ibidem
144
Ibidem, pp. 147-148
145
Ibidem, p. 148
vor fi făcut vreo alegere, iar în caz de întârziere a alegerii, condiţiile de viaţă urmau să devină
tot mai austere. Totodată le erau sistate salariile şi indemnizaţiile de care se bucurau, atâta
vreme cât Sfântul Scaun rămânea vacant.146
În vederea unei viitoare cruciade s-au făcut anumite reglementări privind strângerea
unei dijme menite să acopere cheltuielile expediţiei, măsuri care au dus la mărirea „lipsei de
popularitate a ideii de cruciadă, atât în cazul regilor Europei cât şi a supuşilor acestora”. 147 Se
cuvine remarcată opoziţia faţă de cruciadă a ambasadorului regelui Franţei, care a etichetat o
virtuală cruciadă generală cu titlul de „plan van”.148
Aici ajunseseră lucrările conciliului în momentul sosirii delegaţilor bizantini. După
ceremonia primirii făcută de către papă şi cardinali bizantinilor, aceştia „au înmânat
secretariatului papal 3 scrisori: una de la împărat, alta de la fiul său cel mare Andronic, şi a
treia de la un grup de arhiepiscopi greci de frunte”. 149 La cinci zile după aceea, de sărbătoarea
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a fost susţinut un serviciu divin susţinut parţial în limba
greacă. Mitropolitul de Niceea, Teofan s-a alăturat episcopilor greci uniţi din Calabria la
rostirea de trei ori a Crezului, dar de fiecare dată când a ajuns la pasajul „Qui ex Patre
Filioque procesit”, Teofan nu a rostit „Filioque”. După aceasta papa a rostit traducerea latină
a celor trei scrisori primite. Scrisoarea împăratului conţinea o declaraţie de acceptare a
supremaţiei papale şi a „Crezului” roman şi cerere ca biserica greacă să-şi păstreze atât
crezul în forma lui existentă de dinaintea schismei (fără Filique) cât şi ritualul. Scrisoarea
fiului său Andronic, era concepută identic, iar cea a episcopilor ortodocşi, „după ce făcea
referiri la sinceritatea eforturilor împăratului în vederea unirii”, declara intenţia semnăturilor
scrisorii de a împlini faţă de papă, „toate îndatoririle pe care la avuseseră predecesorii lor
înainte de Schismă”. După cum observă Steven Runciman, epistola aceasta era „compusă cu
multă grijă, şi nu implica în mod absolut pe semnatarii ei”.150
După citirea scrisorilor, logotetul Giorgios Acropolites, în calitate de plenipotenţiar
personal al împăratului, a jurat în numele stăpânului său să abandoneze schisma şi să accepte
crezul şi doctrinele Bisericii romane, considerând-o unica şi adevărata biserică, să accepte
întâietatea Bisericii romane şi să-i acorde toată ascultarea. Nu s-a semnat nici un document,
cu toate că papa ar fi dorit să intre în posesia unui exemplar scris şi semnat al jurământului.
Este posibil ca un asemenea document semnat de împărat să fi existat şi să fi dispărut în

146
Ibidem
147
Ibidem, p. 149
148
Ibidem, p. 148
149
Ibidem, p. 150
150
Ibidem
naufragiu, cel puţin aceasta se pare că ar fi fost afirmaţia delegaţilor bizantini. După ce
logotetul a repetat jurământul, papa a ţinut o predică, pornind de la cuvintele lui Hristos, ce se
găsesc în Evanghelia după Luca cap. 12, 15: „cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi
mai înainte ca Eu să pătimesc”. Apoi a rostit crezul în greacă şi latină cu cuvintele „Qui ex
Patre Filioque processit” repetate de două ori.151 Schisma lua în mod oficial sfârşit.152
Ca urmare a unirii de la Lyon, papa a trimis scrisori pe 28 iulie atât lui Filip, împărat
cu numele al Constantinopolului, cât şi regele Siciliei, Carol de Anjou, prin care li se cerea să
prelungească armistiţiul cu Imperiul Bizantin, precum şi o scrisoare lui Mihail prin care
acesta era îndemnat să încheie un armistiţiu cu Carol. 153 Unirea realizată de împăratul Mihail
la Lyon era mai degrabă un act personal, în care era sprijinit de unii curteni. Iosif, patriarhul
Constantinopolului, a refuzat unirea şi drept urmare a fost depus, fiind ales în locul lui ca
patriarh ecumenic Ioan Becos. Andronic, fiul împăratului, îl urma pe tatăl său în acţiunile
unioniste, dar viitorul avea să o arate, el era devotat teologiei ortodoxe şi prin acesta adversar
al inovaţiilor romane. Evlogia, sora împăratului, car până atunci fusese cel mai apropiat
consilier al basileului se afla în fruntea opoziţiei din palat. Mănăstirile, clerul, precum şi
majoritatea credincioşilor laici erau nemulţumiţi, şocaţi şi mânioşi pe ideea de unire. 154 De la
cucerirea Constantinopolului nu trecuseră decât două generaţii. Tot îşi aminteau asprimea cu
care trataseră cuceritorii latini Biserica Ortodoxă. Despre persecuţiile anti-ortodoxe din
Grecia latină şi din Cipru continuau să sosească ştiri şi, aşa cum observa Steven Runciman, în
condiţiile acestea era prea mult să le ceri bizantinilor să accepte acum că Roma avea totuşi
dreptate.155 Era clar că politica unionistă a împăratului nu avea viitor.
Pentru a observa atmosfera de la Constantinopol, precum şi pentru a întări unirea
realizată la Lyon, papa Ioan al XXI-lea (1276-1277) a trimis la curtea basileului o delegaţie
formată din doi dominicani. Aceştia au prezentat împăratului o scrisoare prin care papa îi
cerea acestuia, fiului său, şi patriarhului o declaraţie de supunere faţă de Roma. Mihail şi
Andronic au trimis câte o scrisoare prin care-şi înnoiau jurământul în favoarea unirii. Despre
documentul trimis de patriarhul Becos se spune că ar fi avut semnăturile episcopilor
falsificate de către un notar imperial. 156 Cu toate acestea papa s-a declarat mulţumit
interzicându-i regelui Carol de Anjou orice acţiune anti-bizantină.

151
Ibidem, p. 151
152
Pr. Prof. Milan Şesan, Biserica Ortodoxă în secolele XI-XV, în rev. M. A., an VIII, nr. 4-6/1963, p. 316
153
Steven Runciman, op. cit., p. 151
154
Ibidem, p. 159
155
Ibidem
156
Ibidem, p. 160
 Situaţia se va complica odată cu moartea papei Ioan al XXI-lea şi alegerea ca papă a
lui Nicolae al III-lea (1277-1280). Acesta s-a declarat nesatisfăcut de declaraţiile de credinţă
aduse de la Constantinopol. Aflase că numele său nu era pomenit decât în puţine biserici din
Constantinopol şi că ritualul rămăsese acelaşi, deşi aceste lucruri nu fuseseră cerute la unirea
de la Lyon, ba dimpotrivă existase o cerere a basileului ca ritul ortodox să rămână acelaşi de
până atunci.
În consecinţă papa Nicolae a trimis o delegaţie la Constantinopol, care să-i prezinte lui
Mihail o listă cu zece puncte, care trebuiau satisfăcute obligatoriu pentru o unire deplină.
Acestea sunt:
1- Împăratul şi fiul său trebuiau să-şi scrie din nou declaraţiile de credinţă,
utilizând formularea exactă de la Lyon.
2- Împăratul trebuia să oblige pe patriarh şi pe episcopi să adere la acest crez.
3- Pomenirea papei trebuia făcută la orice slujbă religioasă.
4- Momentele liturgice urmau să fie păstrate în cazul aprobării venite de la
Roma.
5- Nunţii erau obligaţi să viziteze toate centrele importante din Imperiu pentru a
vedea dacă aceste prevederi sun respectate.
6- Toţi bizantini trebuiau să ceară iertare pentru toate ereziile din trecut
7- Nunţii papali vor spovedi pe oricine va dori, chiar şi fără permisiunea clerului
grec.
8- Împăratul va trebui să ceară ca un cardinal nunţiu, permanent să-şi stabilească
reşedinţa în Imperiu.
9- Toţi care se împotriveau unii trebuiau să fie excomunicaţi.
10- Patriarhul şi toţi episcopii trebuiau sa primească de la papă confirmarea
numirii lor.157
Aceste condiţii depăşeau cu mult condiţiile prevăzute la Lyon, şi de o asemenea
manieră încât s-ar fi putut crede că papa Nicolae al III-lea dorea să submineze cu bună ştiinţă
unirea.158 Au urmat aspre acţiuni aspre împotriva adversarilor unirii: patriarhul Iosif, care-şi
păstrase legături de prietenie cu noul patriarh Ioan Becos, a fost exilat într-o insulă din Marea
Neagră. Au fost arestaţi şi membri ai familiei imperiale, iar împotriva episcopilor anti-
unionişti s-au luat măsuri severe. Aceste acţiuni au avut ca şi consecinţă o nemulţumire
generală. Mulţi s-au refugiat în Bulgaria, unde se afla şi acum şi Evlogia, sora împăratului. La

157
Ibidem, p. 169-170
158
Ibidem, p. 170
un sinod convocat de ducele Ioan de Neopatras, în anul 1277, basileul a fost excomunicat.
Când patriarhul Becos l-a rugat pe împărat să înceteze prigoana, Mihail înfuriat i-a cerut să
părăsească scaunul patriarhal. Retragerea aceasta nu a fost făcută publică deoarece se aştepta
acum sosirea nunţilor papali, iar împăratul nu dorea ca amploarea atitudinii anti-unioniste să
fie cunoscută la Roma.159 Nunţii au ajuns la sfârşitul primăverii lui 1279, după ce se mai
întâlniseră odată cu basileul la Adrianopole, unde acesta restabilea ordinea în armata
răzvrătită.
Înainte de întâlnirea acestora cu clerul ortodox, Mihail a organizat o întâlnire
personală cu episcopii în care le-a vorbit cu toată sinceritatea. I-a implorat să accepte noile
condiţii ale papei care încălcau promisiunile lui Grigorie al X-lea. În criza din acel moment,
trebuia să facă unele concesii, spunea basileul, care a folosit în această convorbire toată arta
sa de a convinge. Până la urmă silinţa sa şi-a atins ţelul. Cât timp trimişi papali şi-au
prezentat cererile în faţa clerului ortodox, au fost ascultaţi în linişte şi cu calm. Apoi s-a
trecut la elaborarea unei declaraţii în care Emanarea Duhului Sfânt era tratată într-un subtil
limbaj teologic, specific grecilor, aproape introductibil în limba latină. 160 Deşi papa Nicolae
nu s-a arătat mulţumit, i-a interzis în continuare lui Carol să atace Bizanţul. La 22 august
însă, papa a murit pe neaşteptate. În locul lui a fost ales papă la 28 februarie 1281, Simon de
Brie, cardinal de Santa Cecilia, sub numele de Martin al IV-lea (1281-1285). Noul papă era
un prieten al casei regale şi deci al lui Carol de Anjou. În consecinţă a întrerupt tratativele cu
basileul, iar când a acesta a trimis în Italia doi dintre episcopii săi devotaţi, papa i-a primit cu
răceală şi dispreţ.161
Între timp la 30 iulie 1281, Carol şi Filip, împăratul latin cu numele al
Constantinopolului, au încheiat la Orvieto, cu binecuvântarea papei,un tratat de alianţă cu
Veneţia pentru restaurarea Imperiului Roman uzurpat de Paleolog. 162 Delegaţiile împăratului
au fost trimişi înapoi la Constantinopol cu un exemplar al bulei papale din 18 noiembrie
1281, prin care Mihail era caracterizat ca eretic şi iniţiator de erezii şi, în consecinţă li se
interzicea tuturor principilor latini contactul cu basileul. În sfârşit papa îl ameninţa pe Mihail
că dacă nu va ceda imperiul său papei până la 1 mai 1282, urma să fie detronat şi scos în
afara legii.163

159
Ibidem, p. 171
160
Ibidem, p. 172
161
Ibidem, p. 175
162
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 178
163
Steven Runciman, op. cit., p. 176
 Primejdia la care era expus Bizanţul a dispărut însă ca urmare a prăbuşirii puterii lui
Carol de Anjou. La 29 martie 1282, în a doua zi de Paşti, au izbucnit „Vecerniile siciliene”.
Această răscoală care a cuprins însăşi centrul puterii lui Carol a compromis expediţia anti-
bizantină aflată pe punctul de pornire.164
După moartea lui Mihail al VIII-lea Paleologul, care a avut un rol de primă importanţă
în izbucnirea revoltei siciliene, unirea avea să înceteze. Andronic al II-lea urmaşul lui Mihail
al VIII-lea a anulat toate hotărârile unioniste. De-a lungul secolului al XIV-lea, au mai existat
tentative de unire, disperate chiar ale unor basilei. Toate însă au fost zădărnicite de amintirea
amarei experienţe a sec. al XIII-lea. De abia în sec. al XV-lea, când Constantinopolul era
înconjurat practic de posesiunile turceşti, se va reuşi convocarea unui sinod, care să proclame
unirea religioasă (mai precis, subordonarea Bisericii Ortodoxe papei). Şi de data aceasta cele
care au avut o importanţă primordială au fost interesele politice. Prin unire basileul urmărea
salvarea statului său de la cucerirea otomană. Despre această ultimă încercare de unire majoră
voi încerca să vorbesc în cele ce urmează.
De la sfârşitul secolului al XIV-lea puterea otomană împresura de fapt
Constantinopolul. Relativa redresare a Bizanţului, datorată victoriei mongolilor lui Timur
Lenk asupra osmanlâilor nu a durat mult. La 22 februarie 1424 în urma tratatului de pace
încheiat de împăratul Manuel al II-lea (1391-1425) cu sultanul Murad al II-lea (1421-1451),
Bizanţul se vedea readus la situaţia de stat vasal faţă de otomani. 165 În urma acestui act,
basileul se obliga din nou la plata unui tribut faţă de sultan de 300 000 de aspri, şi-i ceda
porturile pontice, cu excepţia Mesembriei.166
Urmaşul lui Manuel al II-lea la tronul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologul a
încercat să obţină un ajutor din Occident pentru a salva Constantinopolul de la pieire. În
scopul acesta va începe tratative cu papa Eugen al IV-lea (1431-1477), promiţându-i acestuia
acceptarea supremaţiei papale. În timpul acesta şi papalitatea trecea prin momente grele.
Ieşită cu greu din captivitatea de la Avignon, papalitatea s-a trezit cu o autoritate şubrezită.
Aproape toţi episcopii occidentali erau de părere că nou situaţie în Biserica romană după
captivitatea din Avignon, trebuia supusă dezbaterilor unui sinod.
Primul conciliu care a afirmat clar superioritatea sinodului asupra autorităţii papei a
fost sinodul de la Konstanz dintre anii 1414-1418. Cei 1800 de sinodali prezenţi (marea

164
Evenimentul „vecerniilor siciliene” este redat pe larg de Steven Runciman, Vecerniile Siciliene, trad. de
Mihai Moroiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, 295 pp. Lucrarea are ca subtitlu „O istorie a lumii
mediteraneene spre sfârşitul secolului al XIII-lea”
165
Stelian Brezeanu, op. cit., p.201
166
Ibidem, p.166
majoritate laici) au hotărât următoarele: Sinodul, întrunit legitim, prin puterea Duhului Sfânt,
reprezintă Biserica militantă şi deţine puterea în chip nemijlocit de la Dumnezeu. Toţi chiar şi
papa, sunt obligaţi să i se supună în ceea ce priveşte credinţa, curmarea schismei şi reforma
bisericii în capite et membris.167
Reforma Bisericii în capite et membris nu s-a făcut, noul papă, Martin (1417-1431)
reuşind cu abilitate să evite discuţiile referitoare la o asemenea reformare. În februarie 1418 a
sosit la Konstanz o delegaţie de 19 mitropoliţi răsăriteni, printre care Grigorie Tamblac,
mitropolitul Kievului.168 Din numeroasa delegaţie trimisă de patriarhie ecumenică mai făceau
parte şi delegaţi laici a celor două state româneşti. Totuşi nu s-a purtat nici o discuţie concretă
privind unirea, din cauza aceasta delegaţia ortodoxă părăsind lucrările înainte de închiderea
sinodului (22 aprilie 1418).
Următorul sinod al Occidentului a avut loc la Basel şi şi-a desfăşurat lucrările între
anii 1431-1447. Iniţial convocat la Pavia, apoi mutat la Siena, sinodul a ajuns la Basel când
papa Martin al V-lea murea pe neaşteptate. Noul papa Eugeniu al IV-lea (1431-1447), a
trimis o scrisoare de închidere a Conciliului şi mutare a lui la Bologna, unde urma să se
discute unirea cu grecii. Sinodalii au hotărât să-şi continue lucrările la Basel, în pofida
scrisorii papale.169
Papa Eugen al IV-lea, care nu a recunoscut iniţial lucrările sinodului de la Basel, la
presiunea împăratului Sigismund a cedat şi prin bula sa „Dudum sacrum” a recunoscut
sinodul de la Basel. La 25 iunie 1439, 20 de prelaţi şi 300 de doctori în teologie au sancţionat
neprezentarea papei la sinod, precum şi neacceptarea hotărârilor de la Konstanz, prin
declararea lui Eugen ca eretic. În locul lui l-au ales papă pe ducele Amedeu de Savoia sub
numele de Felix (1439-1449) care a funcţionat ca antipapă până la sfârşitul sinodului de la
Basel. Aceasta era situaţia Bisericii romane în clipa când delegaţia bizantină se pregătea să
părăsească Constantinopolul. Ţinta era oraşul Ferraara ales de papa Eugen al IV-lea prin bula
„Doctoris gentium” ca loc de desfăşurare al sinodului care urma să clarifice problema unirii
dintre cele două Biserici.
Din delegaţia bizantină, care a declinat invitaţia făcută de sinodul de la Basel, făceau
parte împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, fratele acestuia Demetrios, patriarhul ecumenic
Iosif al II-lea (1416-1439), vreo 20 de mitropoliţi şi episcopi, câţiva cărturari laici de seamă
precum şi o impunătoare suită de 700 de oameni. Cheltuielile de transport, şi spesele de

167
Constantin Dupu, O istorie a bisericii creştine, vol. 1, Ed. Metanoia, Bucuresti, 1993, p. 72.
168
Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church, Oxford University Press, 1982, pp. 346.
169
Lucian Gafton, art. cit., p. 411
întreţinere a delegaţiei urau să fie suportate de vistieria papală. 170 Dintre clerici, mai
importanţi erau: Visarion, mitropolit de Niceea, om de o profundă erudiţie, favorabil unirii,
are va deveni mai târziu cardinal, Marcu Eugenicul, mitropolit al Efesului, adversar al unirii,
care îl reprezenta şi pe patriarhul Abtiohiei; Antonie, mitropolit de Heracleea, care reprezenta
şi pe patriarhul Alexandriei; Dionisie de Sardes ce-l reprezenta şi pe patriarhul Ierusalimului
şi care va fi înlocuit de mitropolitul Dorotei al Monembasiei, Mitrofan de Cizic, partizan al
unirii; confesorul împăratului, călugărul Grigorie Mammas şi Silvestru Syroupoulos marele
ecleziarh al patriarhiei ecumenice.
Dintre laici erau prezenţi a şi Gheorghe Scholarios, secretarul împăratului (şi viitorul
patriarh), şi marele filozof neoplatonic Gheorghe Ghemist Plethon (1360-1452). Mai erau
delegaţi ce reprezentau Rusia, Georgia, Ţara Românească. Arhiepiscopia sârbă de Ipek şi
arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida nu a trimis nici un delegat. Plecată la 24 noiembrie
1437 din Constantinopol, delegaţia ortodoxă a sosit la Veneţia la 8 februarie 1438. De aici
delegaţii în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea au ajuns la începutul lunii martie în Ferrara.
Lucrările sinodului nu au început deoarece se aştepta sosirea delegaţilor de la Basel.
După Paşti o comisie formată din 10 persoane au fixat problematica sinodului: urmau
să se discute în ordine problemele referitoare la Filioque, purgatoriul, azimile şi primatul
papal. Până la deschiderea oficială a sinodului în luna octombrie a aceluiaşi an, urmau să se
poarte discuţii particulare. Se pare că împăratul a interzis delegaţilor săi discuţiile referitoare
la Filioque şi azimi, rămânând deschise doar discuţiile referitoare la purgatoriu şi la primatul
papal.
Timp de două luni, iunie-iulie, s-au purtat discuţii referitoare doar la purgatoriu. Din
partea ortodoxă la acestea au luat parte Marcu Eugenicul, mitropolitul de Efes şi Visarion al
Niceei. Ei afirmau că după moarte sufletele n primesc întreaga fericire sau pedeapsă deoarece
nu sunt unite cu trupurile cu care au convieţuit, şi aşteaptă învierea de obşte când se va face
judecata universală. Spre deosebire de aceasta, latinii afirmau că cei cu păcate uşoare
urmează să se curăţească prin foc, în purgatoriu. Cei doi greci au obiectat că, potrivit
revelaţiei Sf. Scripturi, nu poate fi vorba de o pedeapsă materială unor suflete spirituale, ci
există suferinţe morale după moarte, pentru cei ce au păcătuit, şi că acestea vor dura până la
Judecata de Apoi. Sub presiunea împăratului grecii au cedat şi la 17 iulie 1438 s-a ajuns la un
compromis: „sufletele drepţilor se bucură îndată după moarte de toată fericirea de care sunt în
stare, iar după învierea această fericire va spori atât de mult încât va străluci ca soarele: atunci

170
Drd. Virgil Ionescu, Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub paleologi până la sinodul din Florenţa, în
rev. G. B., an XXXVI, nr 7-9/1977, p. 728
cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Sinodul s-a deschis
oficial la 8 octombrie 1438 la Ferrara, în prima zi consemnându-se discuţii general asupra
celor patru puncte. Numărul total de şedinţe desfăşurate între 8 octombrie 1438 şi 24 martie
1439 (data închiderii sinodului) a fost de 25.
Numai discuţiile asupra Filioque au necesitat 11 şedinţe publice, care nu au dus însă la
nici un rezultat. Cele mai vehemente atacuri la adresa Filioque au avut loc în şedinţele 3, 4 şi
5 aparţinându-i lui Marcu Eugenicul. Acesta a arătat că Filoque nu apare în Simboalele
alcătuite de sinoadele ecumenice, şi că este un adaos la acestea. Obiecţia principală a latinilor
a fost că acesta nu este un adaos ci o explicaţie. Ghemistos Plethon l-a întrebat atunci pe cel
care a făcut această precizare (Cardinalul Iuliu Cezarini), de ce această explicaţie nu a fost
făcută la sinodul al III-lea ecumenic (Efes, 431), când a fost făcută specificaţia „nimic mai
mult nimic mai puţin decât s-a stabilit la Niceea”. În continuare Marcu Eugenicul a observat
că nu poate fi trecută cu vederea îndrăzneala de a adăuga la Simbol, fără nici o autoritate,
învăţătura despre Purcederea Sfântului Duh şi că dezbinarea celor două Biserici de aici
pornea. Şi, mai spunea Marcu Eugenicul, în această dezbinare latinii s-au arătat lipsiţi de
dragoste pentru fraţii lor ortodocşi.171
Cum tensiunea creştea şi exista pericolul părăsirii sinodului de către unii delegaţi
greci, împăratul s-a sfătuit cu papa Eugen al V-lea, ajungând la concluzia că era necesară
mutarea sinodului la Folorenţa, pentru ca o eventuală dezertare a delegaţilor greci să fie mai
puţin posibilă.172
Sinodul a fost mutat la Florenţa la începutul anului 1439. Aici delegaţii greci au
îndurat multe lipsuri, probabil şi cu scopul de a-i constrânge să accepte unirea. Syropoulos
vorbeşte de chiar o delegaţie avându-l în frunte pe Damian al Moldovei, care, s-a prezentat
împăratului aducându-i acestuia la cunoştinţă lipsurile îndurate.
La 2 martie au fost reluate şedinţele cu privire la adaosul Filioque. Cei mai vehemenţi
adversari ai lui Filioque au fost Marcu Eugenicul şi mitropolitul Antonie al Heracleei, care au
combătut pas cu pas argumentele aduse de romani. Pentru a slăbi partida ortodocşilor
împăratul le-a interzis acestora doi participarea la şedinţe.173
Patriarhul Iosif al II-lea, bolnav fiind, i-a chemat pe delegaţii greci la patul său de
suferinţă şi le-a cerut să accepte unirea. Nu mult după aceasta Iosif a trecut la cele veşnice (10
iunie 1439). De acum înainte împăratul bizantin se va consulta numai cu cei din tabăra

171
Pr. Prof. Ion Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească... , p. 119
172
Ivan N. Ostroumoff, The History of the Council of Florence, translated from Russian by Basil Popoff, Holy
Transfiguration Monastery, Boston, Massachusetts, 1971, p. 17.
173
Milan Şesan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1961, p. 405-406
unionistă, care îi va avea în frunte pe mitropoliţii Isidor al Moscovei şi al Kievului, Visarion
al Niceei şi Dorotei de Mitilene. Pentru a-i convinge pe anti-unionişti să accepte doctrina
romano-catolică, Visarion al Niceei a ţinut în 13-14 aprilie o iscusită pledoarie în favoarea
unirii. Până la urmă grecii şi latinii au căzut de acord cu privire la punctele referitoare la
azimă, purgatoriu, primat papal. Referitor la Filoque, acordul la care s-a ajuns a fost astfel
formulat: „Sfântul Duh purcede din veşnicie din Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur izvor şi
dintr-o singură suflare”.174
Referitor la azimi s-a admis uzul de a săvârşi Sfânta Liturghie şi Missa Catolică cu
pâine dospită şi pâine nedospită, după practica fiecărei Biserici.175
În ceea ce priveşte primatul papal grecii au convenit că papa este „Succesor al Sf.
Petru, locţiitor al lui Hristos pe pământ, învăţător şi judecător al întregii Biserici”. 176 Al doilea
în rang era considerat Patriarhul de Constantinopol. De fapt primatul era înţeles de către greci
ca un primat de onoare (primus inter pares) şi nu ca un primat jurisdicţional, aşa cum era el
înţeles de romano-catolici. La baza acestei doctrine romane stă exegeza greşită a canonului
VI al Sinodului I Ecumenic, care se referă de fapt, tocmai la primatul de onoare, la care se
adaugă textul din „decretalele pseudo-isodoriene”- Biserica romei a avut întotdeauna
primatul-care, aşa cum bine se cunoaşte este un fals.177
Decretul de unire compus în greacă şi latină, a fost semnat de 115 delegaţi latini şi
doar de 33 de răsăriteni. Mulţi dintre delegaţii greci reuşiseră să fugă (printre ei: Dimitrie
Paleologul, mitropolitul Grigore al Georgiei, Gheorghe Scholarios, gheorghe Ghemist
Plethon, ş. a) la 14 iunie 1439, alţii în frunte cu Marcu Eugenicul al Efesului au refuzat pur şi
simplu să semneze. La 6 iulie 1439 a fost proclamată în mod oficial, prin actul „Laetentur
Caeli”, unirea celor două Biserici, la catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa, de către
cardinalul Iulius Cezarini, care a dat citire textului latin şi de mitropolitul Visarion de Niceea,
care a citit textul grec al decretului de unire. 178 În ultima şedinţă papa a mai pretins
următoarele: interzicerea divorţului, pedepsirea imediată a mitropolitului Marcu Eugenicul şi
alegerea unui urmaş al patriarhului Iosif al II-lea.
Grecii au respins aceste noi pretenţii arătând că alegerea patriarhului se poate face
numai în cuprinsul patriarhiei de Constantinopol, iar sfinţirea lui ca arhiereu se poate săvârşi
numai în catedrala Sf. Sofia.

174
Pr. Prof. Ion Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 120
175
Ibidem, p. 121
176
Ibidem
177
Ivan N. Ostroumoff, op. cit., p. 93.
178
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 204
 Urmările acestei uniri nu au fost tocmai fericite pentru împărat. Cruciada apuseană
pornită cu preţul unirii a fost înecată în sânge de către turci la 10 noiembrie 1444 la Varna,
astfel ca Bizanţul a rămas în continuare în voia turcilor. De altfel nu mult după 1444 la 29
mai 1453 oraşul Constantinopol va fi cucerit de oştile lui Mehmed al II-lea, fără ca
Occidentul să mai facă un singur gest de ajutorare.
Unirea săvârşită de către Biserica greacă cu cea romană a fost urmată de încheierea
unor acte de unire între Roma şi Bisericile vechi orientale. Astfel la 22 noiembrie 1439 se
încheie unirea cu Biserica armeană, în 1442 cu Biserica iacobită, cu Biserica coptă şi cea
abisiniană la 4 februarie 1444, iar cu cea nestoriană din Cipru la 7 august 1445. Aceste uniri
nu au avut viaţă lungă. Ghenadie Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, va reuşi să
convoace un sinod în anul 1484 în care a fost anulată unirea de a Florenţa şi, bineînţeles,
unirile cu Bisericile vechi orientale. 179 Astfel toate aceste tratative au rămas fără efecte pe
termen lung, ambele Biserici rămânând în cele din urmă fidele tradiţiilor proprii, monarhia
papalităţii din Occident şi colegialitatea sinodală în Răsărit.180
Totuşi Roma a obţinut un succes important în urma sinodului de la Ferrara-Florenţa în
ceea ce priveşte statul ei de putere suverană în Roma. În perioada aceea de regres a puterii
papale, când sinodul de la Konstanz şi cel de la Basel au adus o grea lovitură primatului
papal, papa a găsit un sprijin salvator pentru prestigiul şi puterea ei în unirea de la Florenţa.
Ortodocşi au acordat papalităţii prin sinodul de la Florenţa 181 ceea ce aceasta a pierdut la
sinoadele de la Konstanz şi Basel.
Politica de latinizare forţată iniţiată de Inocenţiu al III-lea după anul 1204, politică
continuată de urmaşii săi, a fost cea care a dus la risipirea oricărei speranţe de unire între cele
două Biserici. Partea aceasta a fost şi cea mai gravă urmare a cruciadei de la 1204 în relaţiile
dintre cele două creştinătăţi: neîncrederea şi aversiunea faţă de politica Bisericii Romane.
Poate şi amintirea aceasta s-ar şterge daca istoria prezentă nu ar semăna atât de mult cu cea
de atunci.
Încercările de unire de după 1054, dar mai ales după 1204 şi nereuşita lor arată că
Biserica Ortodoxă, privind cu adâncă amărăciune la îndepărtarea catolicismului de duhul
creştinismului autentic şi ecumenic, nu se lasă stăpânită de patimi lumeşti, nici târâtă în
combinaţii omeneşti străine de misiunea ei. De aceea Biserica Ortodoxă n-a umblat niciodată

179
Diac. Asist. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în rev. Ortodoxia, nr.
1/1954, p. 80
180
Pr. prof. dr. Ştefan Alexe, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, în rev. Ortodoxia, nr. 4/1989, p. 20.
181
Pentru o descriere pe larg a urmărilor pentru papalitate după Ferrara-Florenţa, a se vedea: Pr. Prof. Milan
Şesan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. M. A, an VI, nr. 7-8/1961, pp. 403-423
după măriri lumeşti şi nu este Biserica vreunei feţe bisericeşti, cu oricâte podoabe şi puteri
lumeşti s-ar uni aceasta şi oricâte coroane şi-ar pune pe creştet, ci ea este şi rămâne neclintit
ceea ce a fost dintotdeauna: Biserica lui Hristos Domnul.182

182
Pr. Prof. Isidor Todoran, De ce au eşuat încercările de reunire a Bisericilor după 1054, în rev. Ortodoxia, an
XIV, nr. 3-1962, p. 333
 CONCLUZII

Cruciada de la 1204 nu a fost un eveniment întâmplător. Ea a fost rezultatul unei

îndelungate evoluții și nu a reprezentat decât desăvârșirea rupturii de la 1054. Cele două
conștiințe comunitare creștine, din Apus și din Răsărit, au cunoscut două evoluții de-a lungul
timpului.
În Apus papalitatea prelua și continua tradiția împăraților romani. Fără îndoială un act
necesar, dar, care subliniază încă odată că primatul papal nu a existat de la început ci este
doar rezultatul exercitării politice într-o lume fărâmițată, barbară, în care mai supraviețuiau
nostalgiile după un trecut în care Roma era unica stăpână.
La ieșirea din barbarie Apusul a simțit nevoia să reînnoade tradiția civilizației de
acolo de unde se rupsese la anul 476 d. Hr., aceasta se făcea însă la un alt nivel, civilizația
fiind una acum creștină.
Primul act de putere după ieșirea din întunericul barbariei Apusul l-a făcut prin
cruciade. Lucru demn de remarcat, l-a făcut sub impulsul tulbure în care se amestecau dorința
de aventură cu dorința de jaf, dorința de a elibera Țara Sfântă cu dorința de cucerire. Totul era
supervizat de o papalitate puternică, mai curând un aparat politic decât o instituție hristică.
În Răsărit nu a existat un colaps al culturii și al civilizației. Puterea politică da, putea
intra în declin pe moment pentru a putea renaște mai târziu cu strălucire, dar spiritualitatea
bizantină nu a „murit” niciodată sub tentativa de subordonare a Bisericii, de către împărați,
mai ales de către cei iconoclaști. Biserica a ieșit învingătoare și din această victorie a rezultat
o conviețuire pașnică și armonioasă cu instituția chemată să conducă societatea: Imperiul.
În această „simfonie bizantină” au mai existat fără îndoială și note discordante,
patriarhi demiși de împărați sau împărați alungați de patriarhi de la ușa catedralei Sfânta Sofia
din pricina unor grele păcate, dar Biserica, în esența ei, nu a mai fost niciodată atacată. În
încercările de unire împărați precum Mihail al VIII-lea Paleologul se rugau să fie sprijiniți.
Chiar dacă împăratul accepta supunerea față de Roma o făcea aproape singur. Biserica refuza
o subjugare detestabilă și lucru demn de remarcat nu putea să fie constrânsă să o accepte.
Este un organism dumnezeiesc care nu poate să accepte o idee ce nu vine din Rațiunea
divină.
 Ruptura de la 1054 nu a fost decât consecința dezvoltării diferite a celor două părți ale
fostului Imperiu Roman. Prin schismă papalitatea își afirma pretențiile imperiale, iar Biserica
Ortodoxă dorința de libertate, și paradoxal dorința de comuniune.
Cruciadele au apropiat aceste două jumătăți rupte dar într-un mod nefericit. Dacă
primele cruciade aveau un suport moral creștin, cruciada a IV-a nu a reprezentat decât
prăbușirea idealului moral al expedițiilor pornite spre Țara Sfântă. De acum înainte lumea
ortodoxă nu va uita niciodată amara experiență de la 1204.
Apologeții papalității încearcă să demonstreze bunele și pașnicele intenții ale lui
Inocențiu al III-lea. Da, exclamă ei, Inocențiu a condamnat cruciada a IV-a și dorea o unire
sinceră cu Biserica Ortodoxă. acești oameni uită că încoronarea lui Balduin I a fost săvârșită
de legatul papal și uită că orice încercare de „unire sinceră” semăna mai curând cu un act de
anexare politică.
Porniți în lupta anti-ortodoxă papa și nobilii apuseni o vor asimila cu lupta anti-
selgiucidă, părăsind porunca lui Hristos care îndeamnă: „poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți
unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34).
După formarea Imperiului Latin, cruciada a IV-a continua de fapt prin lupta anti-
ortodoxă și împotriva reprezentantului celui mai important al ideii de Imperiu ecumenic,
Imperiul de la Niceea. Cruciada a IV-a se va sfârși în momentul redobândirii
Constantinopolului de către niceeni, urmașii legitimi ai Bizanțului.
1204 a însemnat adâncirea rupturii săvârșite la 1054. Nici Schisma nici cruciada nu au
fost întâmplătoare, ele au fost momente de răscruce al unui conflict ce a început mult înainte
de 1054 și mult după 1261.
Până în ziua de azi lumea ortodoxă nu a putut să uite tragedia de la 1054 și nici pe cei
care au cauzat-o. Încercările de unire au eșuat și probabil vor eșua până când Vaticanul nu va
face un gest definitiv și sincer de prietenie și apropiere față de Biserica Ortodoxă care să
șteargă amintirea unui trecut rușinos și dureros. Altcumva totul va fi zadarnic.
1453 a fost o consecință a lui 1204 căci Bizanțul și lumea ortodoxă au preferat să cadă
sub turci decât sub cei ce trădaseră cauza creștină.
Toți și toate au trecut însă, și Mahomed al II-lea și Inocențiu al III-lea, și Imperiul
Otoman și Veneția. Biserica ortodoxă însă a rămas, căci rămânerea ei nu se datorează vreunui
împărat sau general, oricât de capabili ar fi fost aceștia, ci se datorează harului dumnezeiesc
revărsat asupra celor ce cred în Hristos și calea Lui.
 BIBLIOGRAFIE

IZVOARE BIBLICE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 1995

DICȚIONARE

1. Dașkov, S. B., Dicționar de împărați bizantini, trad. de Dorin și Viorica

Onofrei, Ed. Enciclopedica, București, 1999
2. Horia, Vintilă, Dicţionarul Papilor, traducere Ana Vădeanu, Ed. Saeculum
I.O., Bucureşti, 1999

CĂRȚI ȘI MANUALE

1. Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timișoara, 1995

2. Băbuş, Pr. Dr. Emanoil, Bizanţul între Occidentul creştin şi Orientul islamic,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
3. Băbuș, Emanoil, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003
4. Braunstein, Florence, Istoria civilizaţiilor, trad. Margareta Chiva, Ed. Lider,
Bucureşti, 1995
5. Brezeanu, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti,
1981
6. Burckhardt, Jakob, Cultura Renașterii în Italia, vol. I-II, Editura pentru
Literatură, BPT, București, 1969
7. Căzan, Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990
8. Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2008
9. Chrysostomos al Etnei, Arhiepiscopul, Relațiile dintre ortodocși și romano-
catolici de la cruciada a IV-a până la controversa isihastă, Ed. Vremea, București, 2007
 10. Cornea, Andrei, Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-
bizantină, București, Editura Meridiane, 1984
11. Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 3, București, Editura
Științifică, 1990
12. Duba, Georges, Arta și societatea. 980-1420, vol. I, II, București, Editura
Meridiane, 1987
13. Dupu, Constantin, O istorie a bisericii creştine, vol. 1, Ed. Metanoia,
București, 1993
14. Godfrey, John, 1204-The Unholy Crusade, Oxford University Press, 1980
15. Guette, Vladimir, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu
Biserica Răsăriteană, trad. de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001
16. Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti,
1974
17. Jaques, Paul, Biserică și cultură în Occident în secolele IX- XII, vol. I,
Sanctificarea ordinii temporale și spirituale, București, Editura Meridiane, 1996
18. Kaplan, Michel, Bizanț, trad. din limba franceză de Ion Doru Brana, Ed.
Nemira, 2010
19. Le Goff, Jacques, Evul Mediu şi naşterea Europei, traducere Giuliano Sfichi şi
Marius Roman, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
20. Manolescu, Radu, Căzan, Florentina, Theodorescu, Răzvan, Renașterea
carolingiană, în Istoria Evului Mediu, vol. I, Europa Apuseană (secolele V- XV), coordonator
Radu Manolescu, București, 1993
21. Mălinaș, Ioan Marin, De te voi uita Constantinopol, , Ed. Sedan, Cluj-Napoca,
2004
22. Meyendorff, John, Biserica Ortodoxă ieri şi azi”, trad. de Cătălin Lazurca, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1996
23. Meyendorff, John, Ortodoxie și catolicitate, trad. de Călin Popescu, Ed.
Sophia, București, 2003
24. Mizgan, Ion Al., Cruciada a IV-a, Editura Universităţii din Oradea, 2005
25. Muntean, Vasile, Bizantinologie, vol. 2, Ed. Învierea, Timișoara, 2000
26. Ostroumoff, Ivan N., The History of the Council of Florence, translated from
Russian by Basil Popoff, Holy Transfiguration Monastery, Boston, Massachusetts, 1971
27. Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină – O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. III,
Ed. Polirom, Iași, 2006
 28. Rămureanu, Pr. Prof. Ion, Şesan Pr. Prof. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Teodor,
Istoria Bisericească Universală, vol. II, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1993
29. Rendina, Claudio, Dogii Veneției. Istorie și secrete, trad. de Radu Gâdei și
Constantin Vlad, Ed. All, București, 2003
30. Roșulescu, Vladimir, Cruciadele, Ed. Scorillo, Craiova, 1999
31. Runciman, Steven, A history of the Crusades, vol. III, Cambridge University
Press, London, 1994
32. Runciman, Steven, Vecerniile siciliene, trad. Mihai Moroiu, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1993
33. Schaff, Dr. Philip, History of the Christian Church, Oxford University Press,
1982
34. Smith, Jeffery C., The Northern Renaissance, Phaidon, Londra, 2006
35. Sutter, Ernst Christoph, Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei
bisericești, trad. de Mihai Săsăujan, Ed. Ars Longa, Iași, 1998
36. Treadgold, Warren, O scurtă Istorie a Bizanțului, trad. de Mirela Axente, Ed.
Artemis, București, 2003
37. Țepelea, Pr. Prof. Dr. Marius, Considerații istorice referitoare la Evul Mediu,
Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011
38. Țepelea, Pr. Prof. Dr. Marius, Renaștere și reformă. Pagini de Istorie
Bisericească, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011
39. Țepelea, Pr. Conf. Dr. Marius, Istoria Bisericească Universală, curs pentru uz
intern, vol. III, Oradea, 2006
40. Vasiliev, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010
41. Villehardouin, G. de, Cucerirea Constantinopolului, trad. de Tatiana Fluieraru,
Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002
42. Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia primelor secole creștine, București, Editura
Enciclopedică, 1995
43. Zamfirescu, Dan, Ortodoxie si romano-catolicism in specificul existentei lor
istorice, Ed. Roza Vanturilor, București, 1992

STUDII ȘI ARTICOLE

1. Alexe, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, în rev. Ortodoxia,

nr. 4/1989
 2. Băbuş, Pr. Conf. Emanoil, 800 de ani de la cruciada a IV-a (1202-2004), în
rev. B.O.R., an CXXII, nr. 9-12-2004
3. Băbuş, Pr. Lect. Emanoil, Bizanţ, Occident şi Islam în perioada Cruciadelor,
în rev. S. T., an LX, nr. 3-4/2003
4. Băbuș, Pr. Lect. Emanoil, Latini și bizantini în perioada cruciadelor, în rev.
Teologia, nr. 3/2004
5. Berza, Mihai, Henri Pirenne și originile evului mediu occidental, în
Convorbiri Literare, LXXI , 1-5 , 1983
6. Brezeanu, Stelian, Relaţii Occident, Bizanţ şi lumea islamică în sec. XI-XIII.
Cruciadele, art. în Revista de istorie, Bucureşti, nr. 9/1987
7. Gafton, Lucian, Agravarea Schismei prin încercările de unire în sec. XI-XV,
art. în rev. Ortodoxia, nr. 3/1956
8. Ionescu, Drd. Virgil, Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub paleologi
până la sinodul din Florenţa, în rev. G. B., an XXXVI, nr 7-9/1977
9. Jivi, Pr. Prof. Dr. Aurel, Traducători şi traduceri în relaţiile bisericeşti dintre
răsărit şi apus (sec. XI-XV), art. în Revista Teologică, nr. 3/1995
10. Novachovschi, Răzvan, Viața bisericeasă în Răsăritul Creștin în timpul
Imperiului latin de Constantinopol, în rev. „Revista Teologică„, an VIII, nr 4/1998
11. Rămureanu, Diac. Asist. I., Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic
sub turci, în rev. Ortodoxia, nr. 1/1954
12. Roman, Ioan, Situația Bisericii Ortodoxe bizantine în timpul Imperiului de la
Niceea (1204-1261), în rev. Altarul Banatului, an. V, nr. 10-12/1994
13. Rudeanu, Pr. Lect. Dr. Ioan, A patra cruciadă și cucerirea Constantinopolului,
în rev. Teologia, nr. 3-4/2003
14. Şesan, Pr. Prof. Milan, Biserica Ortodoxă în secolele XI-XV, în rev. M. A., an
VIII, nr. 4-6/1963
15. Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Cruciadele. Biserica ortodoxă şi actualitatea, în M.
A., anul VI, nr. 4-6, 1961
16. Şesan Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. M. A, nr. 7-8/1961
17. Țepelea, Marius, Latinii percepuţi în Imperiul Bizantin în sec. XI-XIII, în rev.
Teologia, nr.1/2007