Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Iași

Epoca iconoclastă
(717‐867)

Coordonator: Studenți:
Asist. Dr. Alexandru Prelipcean Cojocariu Flavius Eduard
Corcaci Marcu Ionuț
Cojoc Constantin Cosmin

Iași, 2020
 Cuprins

Succesorii isaurienilor și dinastia amoriană sau frigiană (802-867).................................................3

Relațiile externe ale Imperiului bizantin.............................................................................................4
A doua perioadă iconoclastă și restaurarea Ortodoxiei. Separarea Bisericilor în secolul al IX-lea..6
Literatura epocii iconoclaste................................................................................................................9
Arta în epoca iconoclastă...................................................................................................................11
Concluzii.............................................................................................................................................13
Bibliografie.........................................................................................................................................14

2
 Succesorii isaurienilor și dinastia amoriană sau frigiană (802-867)

Istoricii consideră că perioada cuprinsă între începutul secolului al IX-lea și urcarea

dinastiei macedonene pe tron, în 867, drept una de tranziție de la epoca revigorării Imperiului
sub împărații isaurieni către epoca strălucită a împăraților macedoneni.

Revoluția de la 802 a detronat-o pe Irina și l-a ridicat pe tronul bizantin pe Nichifor I

(802-811) . Nichifor era de origine arabă. A reprezentat un caz unic în istoria bizantină, până
la Nichifor rebeliunile politice erau conduse doar de generali militari, comandanți ai armatei.
Acest nou împărat, Nichifor ocupa funcția de ministru de finanțe. Domnia lui nu a fost foarte
lungă, el a murit în bătălia cu bulgarii în al nouălea an al de când a fost urcat la tronul
imperiului (811). După moartea lui Nichifor, la tron a trecut fiul său, Staurakios. Acesta a
domnit doar câteva luni, fiind detronat în favoarea lui Mihail I, membru al familiei grecești
Rangabe. Mihail era căsătorit cu sora lui Staurakios, Procopia , fiica lui Nichifor I. Însă, nici
domnia lui Mihail I nu a fost de lungă durată, fiind îndepărtat de la tron de către Leon al V-lea
Armeanul, comandant militar, în al doilea an al lui la tronul imperial. Perioada de domnie a
lui Leon al V-lea nu a fost nici ea de lungă durată, fiind asasinat în anul 820, tronul i-a revenit
unuia dintre comandanții gărzilor, Mihaile al II-lea(820-829), poreclit „gângavul” . Era
originar din fortăreața Amorion, în Frigia, o provincie a asiiei Mici. Prin urmare , dinastia sa
era numită frigiană sau amoriană. Un izvor sirian târziu afirmă chiar că era evreu prin
naștere. Când a murit, tronul a trecut fiului său Teofil (829-842), care era căsătorit cu celebra
restauratoare a Ortodoxiei, Teodora, originară din Paflagonia, Asia Mică. Ultimul membru al
acestei dinastii a fost fiul lor, Mihail al III-lea (842-867). Acesta a rămas cunoscut în istorie
cu supranumele de ”Bețivul” . În epoca sa, Mihail al III-lea a dus mai multe lupte cu arabii
orientali, fiind cu succes. Epoca lui a fost una triumfătoare în istoria imperiului bizantin.
Mihail al III-lea a fost asasinat la vârsta de 28 de ani. Pe timpul minoratului lui mihail al III-
lea, mama sa , Teodora, a fost suveranul oficial al Imperiului timp de 14 ani. Toate
problemele guvernamentale erau în mâinile favoritului său, Teoctist. La majorat, Mihail a
ordonat ca Teoctist să fie asasinat, a constrâns-o pe mama lui să intre în monahism și a preluat
conducerea Imperiului. Această răsturnare dramatică a fost instigată și condusă de Bardas ,
unchiul împăratului și fratele Teodorei, care a avansat în scurtă vreme la cele mai înalte
ranguri de kouropalates și Caesar , devenind foarte influent în toate problemele
guvernamentale ale Imperiului. Bardas s-a străduit să răspândească mai multă cultură și
educație în rândul poporului. A fost ucis în urma unei trădări, din cauza intrigilor noului

3
favorit al curții, Vasile, fondatorul dinastiei macedonene. După moartea lui Bardas, Mihail l-a
adoptat pe vasile și l-a încoronat cu diademă imperială.

Guvernarea lor a durat puțin peste un an. Vasile suspecta că Mihail complota
împotriva lui și a dat ordin s-l asasineze pe binefăcătorul său. De la acel moment, Vasile a
devenit singurul suveran al Imperiului și fondatorul cemei mai celebre dinastii din istoria
bizantină.

Relațiile externe ale Imperiului bizantin

În secolul al IX-lea, ostilitățile dintre Imperiul bizantin și arabi au fost aproape

neîntrerupte. Pe partea frontierei orientale aceste ostilități luau aspectul unor ciocniri , care se
petreceau anaual și se sfârșeau cu schimbul de prizonieri. În acest secol, puterea politică
slăbise, odată cu puterea califatului, din cauza luptelor interne, neînțelegerile cu perșii iar mai
târziu cu turcii. Aceste atacuri au continuat să producă mari pagube provinciilor de frontieră
prin afectarea prosperității populației, prin uciderea multora dintre locuitori.

Primele trei decenii ale secolului al IX-lea au fost dominate de domniile celebrilor
califi Harun ar-Rașid(786-809) și Mamun (813-833), în timpul cărora influența persană a
beneficiat de o preponderență aproape exclusivă și a obligat naționalitatea arabă să treacă în
plan secundar.

Deși ciocnirile bizantino-arabe din Orient nu au avut consecințe semnificative pentru

vreuna dintre părți, de o mare importanșă au fost operațiunile flotei musulmane în Marea
Mediterană, care au condus la ocuparea Cretei, a celei mai mari părți din Sicilia și a unui
număr de puncte importante în sudul Italiei. Un episod important din istoria luptelor
bizantino-arabe din prima jumătate a secolului al IX-lea, a fost participarea arabilor la
insurecția lui Toma, în timpul domniei lui Mihail al II-lea.

Acestă insurecție a fost organizată în Asia Mică de către Toma, slav de origine, și a
luat proporțiile unui grav război civil care a durat mai mult de doi ani. A fost evenimentul
central al epocii lui Mihail al II-lea și este de mare interes din punct de vedere politic, religios
și social. Din punct de vedere politic, Toma a reșit sa-și relieze întreaga Asie Mică. Sub
stindardele sale au fost adunate diferite naționalități din Asia Mică și de la hotarele
Caucazului. Armata cuprindea perși, armeni, georgieni, precum și membri ai diferitelor triburi

4
caucaziene. Forța în fruntea căreia se afla Toma era atât de redutabilă, încât califul Mamun
nu a ezitat să închege o alianță cu el pentru a-l detrona pe Mihail. . În schimbul acestui ajutor,
arabilor le erau promise anumite teritorii bizantine de frontieră. Toma a fost încoronat
basileus al romanilor la Antiohia de către Iov, patriarhul orașului. Arabii orientali erau foarte
interesați în dezvoltarea acestei mișcări insurgente.

Din punct de vedere religios,, insurecția este foarte interesantă pentru că Toma a
exploatat nemultțumirea unei mari părți a populației generată de reluarea politicii iconoclaste
și a amunțat ca era un partizan al cinstirii icoanelor, pretinzând că ar fi fost Constantin, fiul
Irinei, care restabilise Ortodoxia într-o perioadă anterioară. Această politică i-a adus numeroși
suporteri. Din această mișcare a rezultat un conflict social. Colectorii de impozite din Asia
Mică s-au alăturat lui Toma și s-a produs o răscoală ”a sclavilor împotriva stăpânilor” .
Populatia de rang mai mic din acea parte s-a răsculat, în urma acestora a urmat războiul civil.

Susținut de flota din Marea Egee, Toma și-a îndreptat forțele împotriva
Constantinopolului. În drumul său, a înfrânt ușor rezistența opusă de trupele lui Mihail și a
asediat capitala atât pe uscat, cât și pe mare. Asediul Constantinopolului a durat un an întreg,
Mihail a fost foarte presat, dar a triumfat ca urmare a două evenimente. În primul rând, a
reușit să înfrângă flota lui Toma, iar, în al doilea rând, ajutat de bulgari, sub conducerea lui
Omurtag, au înfrânt forțele terestre ale insurgenților. Toma a fost condamnat să eșueze. A fost
obligat să se retragă și, mai târziu, a fost capturat și executat.

Această revoluție complexă, care a durat mai bine de doi ani, a fost complet zdrobită
în 823.

Pentru Imperiul bizantin, deznodământul acestei insurecții a fost de o importanță

excepțională. Eșecul ei era, în același timp, restabilirea cultului icoanelor. Înfrângerea lui
Toma însemna și înfrângerea califului Mamun în proiectele sale ofensie împotriva Imperiului
bizantin. Această răscoală a produs transformări sociale foarte importante în Asia Mică.

Până la sfârsitul deceniului trei al secolului al IX-lea, ciocnirile bizantinilor cu arabii

nu au avut consecințe grave. Califatul traversa mari dezordini interne care erau agravate
câteodată de intervenția guvernului bizantin. Fiul lui Mihail al II-lea, Teofil, a fost înfrânt în
Asia Mică în 830, dar în anul următor a obținut o victorie în Cilicia împotriva unei armate
arabe a trupelor de frontieră și, pentru succesul său, i s-a acordat un strălucitor triumf la
Constantinopol. Anii următori au fost încununați de succese pentru Teofil. Teofil a trimis la
Mamun o ambasadă cu oferte de pace. În 833 Mamun a murit și i-a succedat fratele său,

5
Mutasim. Primii ani ai guvernării sale au fost cu pace. În 837, Teofil a reluat ofensiva, care a
fost încununată cu succese. A capturat și incendiat fortăreața Zapetra și a invadat alte
localități. Totuși, în 838, Mutasim a pătruns cu o armată numeroasă, în Asia Mică și, după un
lung asediu, a ocupat fortăreața Amorion, locul de origine al dinastiei conducătoare.

Dezastrul de la Amorion i-a produs o puternică impresie lui Teofil. Acesta a pierdut
orice speranță de a ține piept atacurilor arabe și, temându-se că va pierde capitala, s-a
îndreptat către statele occidentale pentru ajutor. În acea perioadă au urmat campanii
împotriva arabilor care s-au desfășurat pe mai multe teritorii, posesiunile bizantine din Marea
Mediterană erau serios amenințate de arabi. Și orașul Patras a fost asediat de către arabii
africani și slavi. Orașul Sicilia a fost pierdut de bizantini, ajungând să piardă o bună parte din
Italia, Sudul Italiei era supus bizantinilor. Cea mai mare parte se afla în mâinile longobarzilor.
Împăratul Carol cel Mare a cucerit mare parte din Italia, care au fost trecute sub autoritatea
lui.

A doua perioadă iconoclastă și restaurarea Ortodoxiei. Separarea Bisericilor în secolul al

IX-lea

Primii împărați ai perioadei 802-867 nu au urmat o politică iconoclastă și se va părea deja că

cinstirea icoanelor, restaurată de Irina, s-ar putea consolida treptat și că nu va fi supusă la noi
încercări. Politica lui Nichifor a fost una de toleranță religioasă combinată cu ideea dominației
puterii temporale asupra Bisericii. Deși el a recunoscut deciziile Sinodului de la Niceea și
victoria iconodulilor, nu a fost adept al acestei mișcări. Politica tolerantă a lui Nichifor a părut
la fel de nefastă ca o erezie. Pe împărat nu îl interesa problemele religioase din imperiu.
Totuși, în vremea lui Nichifor, monahismul a trecut prin câteva momente de neliniște, în
special atunci când patriarhul Tarasie a fost înlocuit cu noul patriarh Nichifor, avansat de
printre laici, din dorința împăratului. Această alegere a fost contestată vehement de celebrull
călugăr Teodor Studitul și partizanii săi, studiții, care au fost trimiși în exil.

Împăratul Mihail I Rangabe s-a aflat sub influența constantă a patriarhului și a monahilor.
El a fost un supus fiu al Bisericii și un apărător al intereselor acesteia. În timpul domniei sale,
Teodor și studiții au fost rechemați din exil. Trecuse un sfert de secol de când Irina restaurase
cultul icoanelor, însă mișcarea iconoclastă era încă vie în provinciile orientale ale Asiei Mici
și în rândurile armatei. În 813, Leon, un comandant militar a uzurpat titlul imperial. În timpul

6
predecesorilor săi și-a ascuns opiniile iconoclaste, dar după ce a venit la tron a început să
promoveze politica iconoclastă . El susținea că toți impărații iconoduli au murit fie în exil, fie
în bătălie, iar cei iconoclaști au murit de moarte naturală. Acest fapt a facut ca el să susțină
politica iconoclastă. Își dorea să distrugă icoanele , precum au facut și ceilalți împărați
iconoclaști, pentru ca viața lui și a fiilor lui să fie îndelungată, iar dinastia să fie longevivă.

Măsurile luate de împăratul Leon al V-lea au fost contestate de patriarhul Nichifor, ca

urmare, a fost depus din treaptă, iar titlul de arhiepiscop al Constantinopolului a fost acordat
lui Teodot, un partizan al politicii lui Leon.

În anul 815, un al doilea sinod iconoclast s-a întrunit în biserica Sfânta Sofia din
Constantinopol. La acest sinod a fost condamnată practica cinstirii icoanelor, preferând
„adorarea în duh și în adevăr”. Schimbarea conducerii masculine cu cea feminine,
Împărăteasa Irina, a fost condamnată. Aceștia au considerat doar o „naivitate muierească”
restabilirea cinstirii icoanelor, numindu-le „figuri moarte” și „icoane fără viață” , dar și
practica aprinderii de lumânări și a arderii de tămâie.

Sinodul a interzis producerea „celor numite în mod fals icoane ale Bisericii
universale”, a condamnat aprinderea de lumânări și candele, precum și tămâiatul înaintea
icoanelor. Aceste decizii reproduceau decretul primului sinod iconoclast din 754. Sinodul a
declarat că cinstirea icoanelor era interzisă, iar producerea lor era inutilă. Cel de-al doilea
sinod, din 815 a fost socotit mai tolerant decât primul sinod iconoclast.

A doua perioadă iconoclastă a durat aproximativ trei decenii, 815-843, fiind astfel
mult mai scurtă decât prima perioadă, care a durat mai bine de cinci decenii, 730-787.
Măsurile nemiloase împotriva icoanelor i-au obligat să strângă rândurile, să-și fortifice
credința, să-și dezvolte strategii de luptă, să-și adune material dogmatic și polemic. Starețul
mănăstirii Studion, Teodor și ucenicii săi, au opus o rezistență destul de puternică împotriva
iconoclaștilor, care au scris foarte multe tratate împotriva intervenției puterii imperiale și a
apărat principiile independenței Bisericii și a libertății de conștiință. Iritat de această atitudine.
Împăratul l-a trimis pe Teodor într-un exil îndepărtat și i-a surghiunit pe mulți dintre discipolii
săi.

Persecuția împotriva icoanelor și a închinătorilor lor a fost foarte severă în timpul lui
Leon al V-lea. Succesorul lui Leon, Mihail al II-lea, a încercat să liniștească toate disputele
religioase, însă nu s-au încetat și tendințele iconoclaste. Cu toate că au existat tendințe
iconoclaste, nu au fost persecuții precum în perioada lui Leon.

7
 Patriarhul Metodie a dat o scrisoare pontificală Împăratului prin care l-a implorat să
restabilească cultul icoanelor, însă acesta a fost supus unor flagelări nemiloase și a fost închis
într-un mormânt. Contemporanii au comparat perioada celor doi împărați , descriind-o prin
mai multe sintagme: „focul a fost stins, dar încă fumegă” , „iarna s-a sfârșit, dar adevărata
primăvară nu a venit încă ” . În perioada lui Mihail al II-lea , starețul mănăstirii Studion,
Teodor a murit.

Succesorul lui Mihail al II-lea, Teofil , ultimul împărat iconoclast, a fost mai bine
pregătit în problemele teologice.În privința iconoclasmului, domnia lui Teofil a fost cel mai
aspru moment al celei de-a doua perioade a mișcării. Principalul consilier al împăratului și
liderul mișcării iconoclaste a fost Ioan Gramaicianul, mai târziu patriarh al
Constantinopolului.

Teodora, soția lui Teofil, era o susținătoare înfocată a cinstirii icoanelor. După moartea
lui Teofil, în 842, Teodora a devenit suveranul oficial al Imperiului datorită minoratului fiului
ei, Mihail. Prima sa problemă a fost să restabilească cinstirea icoanelor. Opoziția
iconoclaștilor nu era așa de puternică precum în vremea Irinei. Teodorei i-a luat doar puțin
peste un an convocarea unui sinod care să confirme orientările sale religioase, în timp ce Irina
a consacrat șapte ani aceleiași misiuni.

Patriarhul Ioan Gramaticianul a fost depus de pe tronul patriarhal și scaunul de

Constantinopol i-a fost acordat lui Metodie, care suferise în vremea lui Mihail. Actele
Sinodului nu s-au păstrat, dar alte surse arată că au confirmat canoanele Sinodului de la
Niceea și au restaurat cultul icoanelor.

Atunci cînd sinodul și-a încheiat lucrările, un serviciu solemn a fost oficiat în biserica
Sfânta Sofia, în prima duminica a Postului Mare, pe 11 Martie 843.

Perioada iconoclastă a lăsat urme adânci în viața artistică a epocii. Numeroase

monumente de artă, mozaicuri, fresce, gravuri și miniaturi au fost distruse în timpul războiului
purtat împotriva icoanelor. Pereții bisericilor au fost acoperiți de tencuială, fie ornamentați din
nou.

8
 Literatura epocii iconoclaste

Mișcarea iconocastă fiind complexă și profundă trebuia să aducă după ea și o vastă

literatură, dar din nefericire operele din această perioadă au fost distruse în întreime, de către
iconofili. Cu toate acestea, astăzi, operele acestea sunt cunoscute datorită unor fragmente
sumare, ce sunt păstrate în lucrările oponenților acestei mișcări.

Perioada iconoclastă nu a avut istori ce să ne arate o ordine cronologică a epocii

bizantine și a izvoarelor ei, fiind foarte valorosă pentru studierea acestei perioade. Cu toate
acestea, perioada iconoclastă a fost una dintre puținele epoci de la care nu aveam o cronologie
detaliată a evenimentelor.

George Synkelos ne-a lăsat o Cronografie de la crearea lumii până la domnia lui
Dioclețian (284). Această lucrare are o valoare considerabilă, pentru că ajută la rezolvarea
unor probeme ale cronografiei grecești vechi, utilizând această cronografie drept izvor.

La solicitarea sa, cronica sa a fost continuată în prima jumătate a aceluiași secol, de

către Teofan Mărturisitorul, acesta fiind un adversat vehement al iconoclaștilor în a doua parte
a mișcării. Cu toate acestea, această cronică a lui Teofan relatează evenimentele cuprinse între
domnia lui Dioclețian și căderea lui Mihail I Rangabe (813).1

Lucrarea lui Teofan este foarte importantă deoarece fiind un izvor contemporan al
mișcării iconoclaste,Teofan îi dedică mai mult spațiu decât ceilalți cronicari bizantini. Această
lucrare a fost izvorul preferat al următorilor cronicari.

Un alt scriitor remarcant al perioadei iconoclaste a fost Nichifor, patriarhul

Constantinopolului din prima jumătate a secolului al IX-lea. Acesta în lucrările sale telogice
combate argumentele iconoclaștilor în principal în cele trei ,,Refutații ale absurdității ignorate

1
A.A. VASILIEV, Ιstoria Imperiului bizantin, trad. de Ionuţ Tudorie, Vasile Carabă, Sebastian Nazâru, Ed. Polirom,
Iaşi, 2010, pp. 249-308.

9
și fără de Dumnezeu ale celui lipsit de evlavie Mamon (numele cu care i se adresă lui
Constantin al V-lea), împotriva folositoarei Întrupări a Cuvântului lui Dumnezeu.”2

Din punct de vedere istoric, opera acestui patriarh intulată Scurta istorisire, în care
narează evenimentele de la anul 602 până în anul 769, prezintă un interes și astăzi pentru că
este o operă perioadei la care ne referim. Deși Nichifor a vrut ca această lucrare să se bucure
de un public cât mai larg de cititori, acesta i-a dat un caracter didactic. Așadar, lucrarea de
față rămâne un izvor important pentru că cuprinde multe fapte interesante privind istoria
politică și bisericească a perioadei iconoclaste.

George Monahul (Monachous) Hamartolos a fost și el un adversar convins al

iconoclaștilor. Acesta a lăsat o cronică universală de la Adam până la moartea lui Teofil
împăratul. Lucrarea lui Hamartolos este foarte importantă pentru istoria culturală a perioadei,
întrucât cuprinde dezbateri asupra problemelor ce îi interesau pe monahii bizantini, despre
natura monahismului, propagarea ereziei iconoclaste și răspândirea credinței islamice.

Un om ce și-a petrecut întreaga viață într-o provincie ce nu mai făcea parte din
Imperiu, pe nume Ioan Damaschin, a lăsat o imensă cantitate de material literar ce tratează
apologia cinstirii icoanelor, dar foarte important prin influența sa asupra scrierilor ulterioare.
Sfântul Ioan Damaschin, în lucrarea sa principală, intituată „Izvorul cunoaștințeo” a fost o
încercare de prezentare sistemtică a principiilor esențiale ale credinței și dogmaticii creștine.
Prin aceasta a furnizat închinătorilor la icoane o puternică armă în lupta cu oponenții lor.3

Cea de-a doua perioadă a inconoclasmului a fost marcată de activitatea cărturărească a

lui Teodor Studitul, ce a fost un bine-cunscut apărător al cinstirii icoanelor și starețul unei
celebre mănăstiri din Constantinopol. Sub îndrumarea sa a fost elaborată o nouă pravilă
pentru mănăstire, pe baza vieții de obște. Dar pentru a îndeplini nevoile intelectuale ale
călugărior, Sfântul Teodor Studitul a înființat o școală, urmând ca monahii să fie instruiți să
scrie, să citească și să copie manuscrise.

Sfântul Teodor și-a demonstrat abilitatea ca scriitor eminent în diferite domenii ale
literaturii. Dar lucrările sale dogmatico-polemice erau menite să dezvolte tezele fundamentale
privind icoanele și cinstirea lor.4

2
André Grabar, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic, Editura Meridiane, 1991, pp. 104-110.
3
J. MEYENDORFF, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 21996, pp. 78-83.
4
Art. Teodor Studitul, http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul , 22.04.2020.

10
 Punctul de plecare al Sf. Teodor Studitul în argumentaţia sa referitoare la cinstirea
icoanelor, l-a reprezentat paradoxul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi anume, faptul că ceea ce
era nevăzut a devenit văzut. De aceea, teologia sa cu privire la icoane, s-a concentrate mai
ales pe dovezi pur teologice şi anume, pe taina persoanei lui Hristos.

Arta în epoca iconoclastă

Arta creștină timpurie a evitat de cele mai multe ori să îi înfățișeze pe sfinți sau chiar pe
Hristos, limitându-se doar la reprezentări simbolice pentru a nu fi confundat acest act cu
închinarea la idoli. Însă odată cu trecerea timpului aceste reprezentări au început să fie
acceptate de unii creștini, o parte opunându-se.

Făcând o introducere în cultul icoanelor, trebuie menționată semnificația acestoraa în

cultul Bisericii. Astfel, icoana (gr. Εικον = imagine) este o reprezentare fizică a Mântuitorului
sau a unui sfânt, reprezentare realizată fie prin mozaic, fie prin diferite tehnici și tipuri de
pictură. Rolul icoanelor nu este acela de a înfrumuseța neapărat un loc, deci nu trebuie
socotite ca niște simple opere de artă, ci trebuie privite ca intrumente religioase puternice prin
care omul poate mențire și restabili o parte a golului aflat între om și Dumnezeu.
Odată cu introducerea cultului icoanelor în biserica primară, era inevitabil să nu apară
și primele conflicte cu cei care nu considerau icoanele ca parte a legăturii cu Dumnezeu.
Astfel, la începutul secolului al VIII-lea întâlnim prima persoană care atacă cultul icoanelor,
Împăratul Leon al III-lea (717-741). Pe plan politic, acesta întărește din punct de vedere
militar statul, luând parte la asedierea Constantinopolului din anul 718 de către arabi, căreia i-
a rezistat, iscând mai apoi un război împotriva acestora. Pe lângă acestea este foarte cunoscut
pentru codul de legi Ecloga pe care l-a publicat, dar și pentru politica lui iconoclastă, parte
care ne interesează pe noi.

Iconoclasm (din limba
greacă eikon adică imagine, înfățișare sau icoană și klasma adică a distruge) este o doctrină
oficială a statului și a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor și
disciplinarea celor ce li se închinau. 5

5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iconoclasm, accesat la data de 23.04.2020, 15:42.

11
 Mișcarea iconoclastă începe în anul 726 și se încheie în anul 843 și este împărțită în două
perioade: Perioada I din 726 pană în 780, închiată odată cu Sinodul VII Ecumenic, iar perioada a
II-a debutează din 813 până în 843.
Prima perioadă începe cu Leon al III-lea care interzice cinstirea icoanelor din considerente
predominant politice, având ca scop eliberarea poporului de influența puternică pe care o avea
biserica,urmând ca el să obțină puterea principală asupra poporului unit din punct de vedere
religios.
El este cel care, după ce cultul cinstirii icoanelor ajunge într-o poziție destul de avansată,
începe să recurgă la dominare și distrugere. În anul 726, al 10-lea an de domnie al său, Leon
al III-lea promulgă un edict referitor la venerarea icoanelor, nu după mult timp distrugând o
gravură importantă a lui Hristos aflată deasupra unei porți prin care se făcea accesul în palatul
imperial, fapt care a revoltat o mare parte din popor, evenimentul acesta dând primii martiri ai
perioadei iconoclaste. Un alt fapt semnificativ este acela că în 730 Leon convoacă un consiliu
unde dă un alt edict împotriva Sfintelor Icoane care a fost semnat și de patriarh, astfel Leon
obținând emiterea decretului și din partea Bisericii. Acest fapt nu a avut o mare importanță în
perioada următoare deoarece perioada de domnie a lui Leon al III-lea nu a dat multe
distrugeri, fiind mai degrabă o perioadă de pregătire a perioadei iconoclaste propriu-zise.
Lui Leon al III-lea îî urmeză la domnie fiul său, Constantin al V-lea Copronimul,
împărat sub care iconoclasmul capătă amploare. Acesta pornește în lupta împotriva icoanelor
din certurile pe care le avea cu cumnatul său Artavasdos, un apărător al cinstirii icoanelor.
Aceste conflicte au dus la convocarea unui sinod în anul 754, unde s-a hotărât în absența
Patriarhilor că venerarea și prezența icoanelor în spații publice sau private este complet
interzisă, aceste fapte fiind judecate după legile imperiale. De asemenea a fost pronunțată
anatema asupra celor ce pictează sau construiesc icoane, dar și asupra lui Gherman și a
Sfântului Ioan Damaschin datorită implicării lor în evoluția cultului cinstirii icoanelor. Acest
sinod a avut o urmae dramatică asupra icoanelor, iconoclaștii distrugâng și arzând toate
icoanele, ba mai mult, au recurs și la distrugerea relicvelor. O altă urmare deloc bună a fost și
persecuția monahilor care erau obligați să facă lucruri nefirești în public, fiind mai apoi
batjocoriți de popor.
Următorul împărat este Leon al IV-lea Chazarur (775-780), fiul al lui Constantin al V-
lea Compronimul, cel care mai calmează revoltele asupra cinstirii icoanelor, poate și datorită
soției sale Irina care era o adevărată cinstitoare a icoanelor. După moarte acestuia, având fiul
minor, urmează la domnie soția sa Irina, odată cu moartea acestuia (780) încheindu-se și
prima perioadă a mișcării iconoclaste.

12
 După abia trei ani de domnie, Irina ia primele măsuri privind înlăturarea definitivă a
iconoclasmului, o dată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic convocat în anul 787 convocat de
Patriarhul Tarasie care abia își ocupase scaunul patriarhal. La acest sinod s-a restabilit cultul
icoanelor, fiind excomunicați toți cei care au socotit Sfintele Icoane drept idoli, înlăturându-le
din viața creștinilor. Pe lângă acestea s-au luat măsuri și cu privire la viața monahală,
reconstruindu-se mănăstirile și recuperându-se proprietățile luate de iconoclaști, dar tot atunci
s-a hotărât și interzicerea existenței mănăstirilor mixte. Odată cu domnia Irinei, în anul 787 se
sfârșește și prima perioadă a iconoclasmului.

Concluzii

Datorită contribuţiei numeroşilor teologi iconofili, dar mai ales datorită clarificărilor
aduse de cei doi mari corifei, Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, precum şi datorită
martirajului suferit de către monahi şi de alte stări ecleziale în timpul persecuţiei iconoclaste,
iconoclasmul a fost judecat şi condamnat de către Biserică la cel de-al VII-lea Sinod
Ecumenic de la Niceea din anul 787 şi mai apoi la Sindoul din 843 drept erezie.

S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică iconoclasmul recapitula toate
ereziile din trecutul Bisericii, nefiind altceva, decât suma unor greşeli şi erezii. Adversarii
cinstirii icoanelor au fost excomunicaţi, iar averile lor confiscate. La iniţiativa delegaţilor
papali, în mijlocul Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol, a fost pusă o icoană, pentru a fi
venerată în mod solemn de către toţi oamenii. Iconoclasmul încheie, aşadar, seria marilor
erezii hristologice.

Spre deosebire de fiecare erezie în parte, care luau doar un aspect al iconomiei
mântuirii în discuţie, iconoclasmul punea în discuţie iconomia mântuirii în ansamblul ei.
Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit corect doctrina icoanelor, înlăturând abuzurile care
existau, desigur, în Biserică referitoare la cinstirea acestora.

Ele trebuie venerate, deoarece venerarea în sine se acordă nu materiei, ci celui

reprezentat pe icoană. Distincţia între venerare şi adorare a devenit de atunci clasică în
teologie, fiind un argument forte în lupta împotriva iconoclaştilor.

13
 Bibliografie

1. A.A. VASILIEV, Ιstoria Imperiului bizantin, trad. de Ionuţ Tudorie, Vasile Carabă,
Sebastian Nazâru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.
2. André Grabar, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic, Editura Meridiane, 1991.
3. J. MEYENDORFF, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 21996.
4. Art. Teodor Studitul, http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul , 22.04.2020.
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iconoclasm , accesat la data de 23.04.2020, 15:42.

14