GOTICUL

Goticul are trei faze distincte:

1. Deceniile de tranziție în timpul cărora este abandonat romanicul: - în Franța ~ secolul al XII-lea - în
Germania - de abia în jurul anului 1200 - sec. al XIII-lea.

Această nouă artă, care se propagă din Île-de-France, influențează țările vecine fără să fie însă adoptată fără
restricții, încercându-se mai degrabă concilierea cu tradiția locală în materie de arhitectură. Acesta este cazul
anumitor regiuni din Franța, precum și al unor țări europene.
Prin urmare, fiecare regiune își creează propria expresie gotică, menținând, cu câteva anacronisme,
principiile de construcție și formele particulare izvorâte din epoca anterioară.
Felul în care diversele zone artistice ale Europei au reacționat la pătrunderea concepțiilor gotice și le-au
asimilat pe acestea constituie unul dintre cele mai pasionante capitole ale istoriei spiritului si civilizației pe
continentul european.

2. Edificarea marilor catedrale: epoca goticului raionant - sec. al XIII-lea - cu mici decalaje de la țară la țară.
Epoca este marcată de cadrul și normele impuse de arhitectură celorlalte arte, devenind astfel imaginea
sintetică a lumii.

3. Secolul al XIV-lea este traversat de curente mistice. Războaiele și epidemiile care se abat asupra Europei
provoacă un colaps economic și o perioadă de sărăcie care nu permite decât realizarea unor obiecte de
arhitectură singulare.
Catedralele rămăsese neterminate vor stagna sau va fi nevoie de secole pentru a le finaliza.
Numeroase edificii își vor atinge forma finală de abia în secolul al XIX-lea.
Edificiile noi au spații restrânse, omogene. Rolul din ce în ce mai important al predicii în oficierile divine
duce la strângerea laolaltă a comunității, în loc să o disperseze în spații compartimentate. Viața religioasă se
concentrează mai degrabă pe devoțiunea individuală, pe contactul direct între om și Dumnezeu, pe
contemplarea mai intensă a imaginilor sfinților. Astfel, artele se eliberează din ce în ce mai mult de cadrul
arhitectonic. Sculpturile sunt acum plasate de preferință în mici capele în care credincioșii, în număr
restrâns, departe de orice intruziune, se pot adânci în rugăciune.
Se conturează o nouă fază: expresia goticului se modifică fundamental. Centrul gravitațional se deplasează,
sculptura și pictura devenind eliberate de strânsa legătură cu arhitectura.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, artele plastice intră într-o perioadă de înflorire și
devin componente a noii concepții a lumii, în timp ce arhitectura, care nu se transformă, se limitează la a
diferenția structurile spațiale existente. Sculptura atinge rezultate grandioase și creează un număr
impresionant de elemente decorative bogate.
Nici o modificare fundamentală a edificiului religios propriu-zis nu va interveni înainte de barocul primitiv;
formele goticului târziu vor subzista până la începutul secolului al XVI-lea în nenumărate zone, în special la
nord de Alpi.
Burghezia din această perioadă acordă mare importanță culturii, așa incât arhitectura urbană, profană,
manifestă o dezvoltare deosebită în perioada goticului târziu.
Nașterea noilor forme stilistice; transformarea; dezvoltarea.
1
 Ogiva - marca distinctivă a goticului
- constituie un progres arhitectonic
- importanța: a înlocuit arcul în plin cintru, folosit încă din perioada romană
- semnificația politică: continuitatea stilistică exprimă absența unei rupturi în principiul succesorial al
imperiului. Orice nouă putere adoptă stilul.

 Trei factori determină, esențialmente, procesul evolutiv al artei:

1. modificările istorico-politice;
2. schimbările apărute în structura socială;
3. concepția filosofică asupra lumii, influențată, la rândul ei, de manifestările vizibile ale artei și mai ales de
circulația ideilor, prin reflecția asupra fenomenelor vieții și universului.

Dominante și transformări istorice:

 Începând cu secolul al XIII-lea, primatul politic se deplasează în Europa. Odată cu ultimii împărați
ai dinastiei Hohenstaufen, imperiul German își pierde supremația și conducerea politică și intelectuală a
continentului;
 1250 - Germania se transformă într-un mozaic de principate. Repercusiunile căderii Imperiului
Hohenstaufen-ilor s-au făcut simțite în special în Italia;
 mijlocul secolului al X-lea - Otton I, apoi Otton II impun Italiei de Nord dominația imperiului
German;
 începând cu secolul al XI-lea, normanzii avansează în cucerirea Sudului;
 1162 - Frederic I Barbarossa reprimă revolta din Milano și distruge orașul;
 1176 - italienii își iau revanșa la Legnano;
 Henric VI (1190 - 1197) - reunește Imperiul Hohenstaufen cu cel normand. Moare, însă, curând
după aceea - la 32 de ani, de malarie; imperiul se prăbușește;
 Frederic al II-lea este ultimul Hohenstaufen influent. Își mută curtea regală în Sicilia, la Palermo =>
înflorire intelectuală nemaivăzută, comparabilă poate doar cu cea de la curtea lui Carol cel Mare de la Aix-
la-Chapelle. Frederic adună la curtea sa învățați din toate domeniile epocii, inclusiv cele arabe și cunoașterea
provenind din antichitate.

Curtea de la Palermo a fost centrul renașterii hohenstaufiene și a conferit goticului italian un caracter antic
atât de particular, încât s-a considerat multă vreme că a fost precursorul Renașterii italiene, cea din 1500.
Sub Frederic al II-lea, Sicilia a fost ultimul bastion al puterii imperiale germane și modelul unui stat modern.
După moartea sa, dinastia Hohenstaufen a fost învinsă de Charles I d'Anjou, al cărui domeniu cuprindea
întreg sudul Italiei, având Neapole drept capitală. Domnia sa a fost marcată de importante progrese
culturale.
După disoluția imperiului Hohenstaufen-ilor, Italia a fost împărțită în mai multe state.
 Spre deosebire de Germania, Franța a fost în ascensiune continuă. Dinastiei Carolingiene îi succedă,
în 987, cea a Capețienilor, care va domni până în 1328. Evoluția sa va fi opusul Germaniei sau Italiei - o
multitudine de state mici, guvernate de seniori feudali, care vor lupta împotriva Coroanei, se vor unifica în
final.

2
 Propagarea goticului, plecând din Île-de-France, reflectă creșterea influenței regale în afara
domeniului Coroanei.
Suveranii francezi vor asocia strâns concepția puterii și prestigiului regatului de cea a arhitecturii religioase,
care exprimă legitimarea, de esență divină, a pretențiilor lor hegemonice.

Regii sunt încoronați și înscăunați la Notre Dame de Reims și sunt îngropați în abația Saint-Denis.

Suger - abatele catedralei Saint-Denis între 1122 - 1157 - a fost inclusiv regent o perioadă - este prieten
apropiat al Casei Regale. El concepe un vast edificiu reprezentativ, care concretizează rolul ideologic al
catedralei.

Marea majoritate a arhitecților care dirijează șantierele sunt și ei apropiați ai regilor care fac apel la serviciile
acestora. Astfel, în perioada Ottoniană, catedrala devine simbolul puterii regale, o instituție de drept divin.

 Istoria Angliei este strâns legată, în Evul Mediu, de cea a Franței, cu atât mai mult cu cât englezii au
proprietăți pe pământ francez. Extinderea domeniului regal al Franței se lovește în permanență de
revendicările ereditare ale britanicilor.
Spre deosebire de dinastiile continentale, Anglia adoptă un sistem de politică internă care anunță deja
concepții moderne.
Ridicându-se împotriva pretențiilor financiare nemăsurate ale regelui și a abuzurilor de putere, aristocrații
impun în 1215 (John cel fără de țară) Marea Cartă (Magna Carta Libertatum) - 64 de articole - care
stipulează drepturile personale și rangul deținut. Regele este constrâns să recunoască legile Statului și să
respecte privilegiile tradiționale ale seniorilor.
Regele poate modifica legile fără acordul seniorilor, însă aceștia își revendică dreptul de a-l da jos de pe tron,
dacă nu respectă convenția.
John se opune aceste proceduri predemocratice și îl determină pe Papa Inocențiu al III-lea să invalideze
Carta => izbucnește războiul civil.
- > baronii oferă tronul Angliei regelui Franței.
=> viitorul rege Ludovic al VIII-lea „Leul” este încoronat rege al Angliei în 1216.
- moartea lui John, în același an, restabilește pacea
=> Henric al III-lea, fiul defunctului, este recunoscut ca nou suveran legitim.
Drepturile fundamentale înscrise în Carta Magna duc la crearea ”Parlamentului Model”, primul parlament
din istoria Europei, în care sunt reprezentate toate categoriile, inclusiv burghezia orașelor.
=> Structura politică a Europei de modifică profund.
 În secolul al XIV-lea, Europa este neunificată, iar Franța se află pe o poziție de putere.
Ideea centralizării, exprimată încă din secolele precedente, prin marile catedrale și sinteza lor de putere și
expansiune temporală și spirituală, este abandonată.
Principiul, atât de puternic afirmat, al unității creștine, este exprimat în marile catedrale ale secolului al XIII-
lea.
 În 1215 - conciliul de la Lateran reunește căpeteniile spirituale și laice ale întregului Occident
creștin.
Principalele teme și decizii:

3
- admite necesitatea unei reforme a Bisericii, confirmată, între altele, prin crearea Ordinelor Franciscan și
Dominican
- pregătește doctrina transsubstanțierii = prin sacrificiul messei, pâinea și vinul devin sângele și corpul lui
Cristos (această doctrină avea menirea de a introduce un nou element în liturghie: înălțarea, elevația,
aspirația către înalt.)
- impune obligativitatea confesiunii și comuniunii cel puțin o dată pe an.

Dansul macabru, simbolul epocii

În secolul al XIV-lea, războaiele slăbiseră toate clasele sociale, cât și încredererea populației și
capacitatea de a se implica în acțiuni de amploare, cum ar fi construcția de catedrale. Epidemiile care
făcuseră ravagii au deschis calea pentru reformatori, predicatori ai penitenței, care le interpretau ca pe
pedepse consecutive pentru neputința Bisericii de a spăla păcatele omenești.
Între 1346 și 1353, Ciuma Neagră face ravagii pe tot continentul. Sunt milioane de victime. Zone întregi
rămân depopulate. Occidentul pierde aproximativ un sfert din populație.
De abia stins focarul, epidemia revine între 1380 - 1381.
Până și în anii de acalmie, ciuma obsedează conștiințele, ca o sperietoare. ”Dansurile macabre” vor fi, până
în secolul al XVI-lea, expresia acestei veritabile terori.

Evoluția socială

Inițial exista o aristocrație care dădea tonul în perpetuarea obiceiurilor. Aristocrații dețineau toate
funcțiile seculare și religioase. Încetul cu încetul, baza piramidei a cărui vârf este regele începe să se
lărgească. Pentru a menține un aparat administrativ bine organizat și o armată bine exersată, cei care se
ocupau de aceste îndatoriri erau recompensați prin terenuri, garanții de imunitate și privilegii care vor
deveni, în timp, ereditare. Acest transfer al proprietăților coroanei către aristocrație a slăbit puterea
monarhiei care, economic și politic, depindea de profitul produs de proprietăți.
Suzeranii aristocrați aveau autoritate absolută pe teritoriile lor. Deși erau legați prin jurăminte de fidelitate
față de rege, mai ales în privința campaniilor militare, ei aveau puterea de a influența politica regatului.
Către sfârșitul epocii feudale - secolele IX - XIV - conflictele rezultate din această situație s-au produs în
marea majoritate a țărilor Europei.
În Evul Mediu Târziu, perioada stilului gotic, s-au impus noi forțe (sec. XII - XIII), burghezia începând să
lupte pentru libertatea și existența sa economică, iar în secolele al XIV-lea si al XV-lea, aceasta va determina
din ce în ce mai mult progresul material și intelectual.
Pături populare largi ajung să evolueze din punct de vedere social. Orașele se deschid noii clase, conștiente
de rangul său, de care de acum încolo va trebui să se țină cont, fapt ce se manifestă în domeniul artistic prin
civilizația urbană a Evului Mediu Târziu care, în libertate și independență totală, înlocuiește vechea cultură
feudală.
Acesta conduce, bineînțeles, la o modificare în concepția arhitecturală a bisericilor.
În timp ce seniorii își conformau catedralele, fie ele romanice sau gotice, scopurilor statului, încoronării sau
sepulturii, recepțiilor și reuniunilor oficiale și le ridicau prin corvoade, burghezii se organizau și luau parte în
comun la aceste activități și utilizau Casa Domnului unor scopuri deosebite: sanctuarul va fi simbolul
orașului, scaunul jurisdicției (locul de judecată; autoritatea judecătorească), loc al rugăciunilor individuale în

4
capelele edificate și decorate de familiile bogate. Edificiul are acum dimensiuni mai modeste, dar nu este
mai puțin frumos.

Viziunea asupra lumii și pietate

Evoluției sociale îi corespunde în mod necesar și o transformare a pietății populare și a acțiunii

evangelizatoare a bisericii.
În apogeul Evului Mediu, Biserica era la fel de importantă ca și Statul, atât de intangibilă în doctrina sa, încât
orice contestație sau critică era înăbușită în fașă.
Situația se modifică în epoca romanică; toate vocile anticlericale care fuseseră înăbușite până atunci se fac
din ce în ce mai auzite și se simte nevoia acută a unei reforme a Bisericii.
În perioada romanică vedem apărând personajul diavolului: Biserica îi concede un loc fix în edificiile sale și,
prin acesta, îl învinge (sau consideră că-l învinge). Demonii sunt legați de portal și servesc drept scară pentru
sfinții virtuoși sau drept soclu botezătorilor. Numai atunci își pot afirma existența, si doar ca învinși, sclavi în
serviciul sfinților. Ei devin cel mai infim element al unui sistem didactic care se exprimă și se materializează
în piatra catedralelor secolului al XIII-lea.
Începând cu secolul al XII-lea, Parisul se impune ca centru al culturii europene. Abelard și Thomas
d'Aquino locuiesc la Paris. Din întreaga Europă sosesc savanți și studenți. Eforturile de a conjuga filosofia
greacă cu credința creștină duc la o concepție fondată pe realismul spiritualizat, potrivit căruia lucrurile nu
se reduc la aparențele lor, ci traduc simbolic o realitate superioară.
În jurul anului 1200, învățați și studenți constituie la Paris o corporație care va fi recunoscută de Philippe
Auguste și Inocențiu al III-lea și al cărei statut va fi sancționat în 1213. Astfel, este fondată Universitatea din
Paris, la fel ca cea din Bologna, Oxford și Cambridge. Altele vor apărea în curând în toată Europa.
Ansamblul gândirii științifice din această perioadă va da curs unor sinteze vaste ce vor îngloba, sub
formă enciclopedică, toate cunoștințele momentului, coordonate potrivit unei optici teologice.
Prin Scolastică se înțelege filosofia medievală în accepțiunea sa particulară, ale cărui scopuri sunt astfel
definite de către Martin Grabmann („Die Geschichte der scholastichen Methode”, 1911):
”Metoda scolastică dorește ca, prin folosirea rațiunii, să îmbogățească filosofia, în privința
adevărurilor revelate, cu o viziune în aceeași măsură profundă și posibilă în esența credinței, pentru ca
adevărul supranatural să devină mai accesibil spiritului uman și să permită o reprezentare generală,
sistematică și globală a adevărurilor sacre, grație cărora ființa umană este capabilă să refuteze ( = „a
combate cu argumente solide”) obiecțiile ridicate de rațiune, la întâlnirea cu revelația.”
Prin urmare, ceea ce se caută nu este adevărul; acesta există deja, din principiu. Efortul filosofic
tinde către înțelegerea sa. A recunoaște înseamnă a exprima, în propoziții și concluzie, realul creat de
Dumnezeu. Universul este închis în formule și definiții; bogăția creației este clasificată și descrisă, apoi
reprodusă în ciclurile descriptive ale catedralelor.
Același lucru este valabil și pentru activitatea umană, începând cu munca manuală, activitatea intelectuală,
până la filosofie și teologie, înspre triumful virtuților asupra viciilor și în sfârșit pentru istoria umanității, de
la creație și până la extincție.
Potrivit sentimentului de pietate din secolul al XIII-lea, caracterul catedralelor este expresia perfectă a tot ce
reiese din credință.

5
Mistică și devoțiune individuală

Către sfârșitul secoIului al XIII-lea, instituțiile au manifestat împotriva scolasticii, insitând asupra
diferenței între teologie și filosofie și anunțând o manieră modernă de a gândi. Disputele științifice de la
Universitatea din Paris, care constituia încă nucleul intelectual al Europei - ajung la ideea potrivit căreia
umanitatea trebuie să fie condusă de un adevăr unic, care ar îngloba totul.
Împotriva sistemului scolastic apare, însă, o nouă teorie în mijlocul teologilor: scepticismul. Acesta susține
că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, deci existența sa trebuie resimțită. Acesta este principiul
fundamental al misticii, care înțelege să indice calea care conduce la uniunea sufletului cu Dumnezeu printr-
o experiență resimțită profund.

Umberto Eco - ”Arta și frumosul în estetica medievală”

 Ideea de Dumnezeu ca lumină venea din îndepărtate tradiții. De la Bel semitul, de la Ra egipteanul,
de la Ahura Mazda iranianul, toate personificări ale soarelui sau ale binefăcătoarei acțiuni a luminii, până la
platonicul soare al Ideilor, Binele.
Prin filonul neoplatonic (în special Proclus), aceste imagini se insinuau în tradiția creștină, mai întâi prin
Augustin, iar apoi prin intermediul lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, care îl celebrează mereu pe Dumnezeu
drept Lumen, Foc, fântână luminoasă (De coelesti hierarchia XV, 2; De divinis nominibus IV).
La influențarea întregii Scolastici ulterioare concura și panteismul arab, care lăsase moștenire viziuni de
frumusețe și strălucire, de la Avempace (Ibn Bâjja), Hay San Jodkam și Ibn Tufail.

Optica și perspectiva
„Indiferent dacă era vorba de metafore metafizice sau de manifestări empirice ale
gustului pentru culoare, Evul Mediu își dădea seama în ce măsură concepția calitativă asupra
frumosului nu se punea de acord cu definirea acestuia din perspectiva ideii de proporție.
Dezacordul exista încă de la Augustin, iar acesta îl observase fără îndoială la însuși Plotin, la
care se manifestă propensiunea către estetica culorii și a calității acesteia (Enneade I, 6,1). Atâta
vreme cât se apreciau culorile plăcute fără exigențe critice și se făcea uz de metafore în cuprinsul
unui discurs mistic sau de vagi cosmologii, aceste dezacorduri puteau nici să nu fie sesizate.”
„Dar Scolastica secolului al XIII-lea va înfrunta și această problemă; ea va recepta din
diverse izvoare doctrina luminii, puternic îmbibată de neoplatonism și o va dezvolta pe două linii
fundamentale:
a. aceea a unei cosmologii fizico-estetice;
b. aceea a unei ontologii a formei. ”

Ontologie = teoria existenței; existență obiectivă a lucrurilor din realitate; ramură a filosofiei care
studiază ființa, trăsăturile generale ale existenței.

Pentru (a) - primul aspect - putem să ne gândim la Robert Grosseteste și la Sf. Bonaventura.
Pentru (b) - Albertus Magnus și Sf. Toma.
Dezvoltarea acestor noi perspective nu era întâmplătoare: rațiunile formale puteau fi
căutate în polemica antimaniheistă, dar materialul teoretic ce făcea posibile discuțiile se datora
unei serii de interese și curiozități în domeniul opticii.
6
Să ne amintim că ne aflăm în secolul în care Roger Bacon va proclama optica drept noua știință
sortită să rezolve toate problemele.

Arhitectura religioasă

Bisericile mănăstirești persistă, dar rolul lor descrește.

Continuă planul bazilical - până la șapte nave. Transeptul se diminuează până la dispariția sa, iar corul și
altarul se alungesc. Catedralele înglobează toate artele practicate în perioada respectivă.
Are loc perfecționarea sistemului constructiv ce are la bază arcul ogival.
Arcul diagonal - arc în plin cintru - încă folosit în unele catedrale
- arcul ogival
- arcul de capăt, arce dublouri (frânte)
Se înmulțește numărul de nervuri cu scopul de a micșora dimensiunea panourilor, a masei construite. Arcele
au, la început, rol structural, căpătând în timp rol decorativ.
Bolțile se sprijină pe patru pile: două pile opuse susțin un arc în plin cintru => două arce intersectate
diagonale, care se dezvoltă deasupra corului dintre cele patru pile.
Pentru două pile alăturate se dezvoltă arcul dublou (arcul frânt). Între aceste arce stă suprafața
curbă de zidărie.
Apar două tipuri de bolți gotice: bolta sixpartită și bolta barlongă, încadrate între
două travee între care se introduc două puncte de sprijin secundare, care separă traveea în două.
Arcul butant a evoluat din contrafortul romanic - este despărțit de zid - pilă + arc + un
element liniar - platbande legate prin elemente decorative. Platbandele au rol de împiedicare a deformării
arcelor.
Fleuroanele și croșetoanele sunt elemente noi care își fac apariția la turlele din fier ale turnurilor.
Rozasa (rozeta) - decorată foarte bogat, cu elemente vegetale stilizate și motive antropomorfe și zoomorfe.

7
Goticul francez

1. Tranziția romanic - gotic (1100 - 1150)

2. Gotic primitiv (1150 - 1220)
3. Goticul pur (1220 - 1280) - apogeul goticului.
4. Gotic raionant (1280 - 1400)
5. Gotic flamboaiant (1400 - 1600)

Ultimele două compun goticul târziu.

Goticul raionant (1280 - 1400)

Accentul cade pe partea decorativă.

Elemente caracteristice:
- sistem constuctiv perfecționat, cu elemente de sprijin mai ușoare
- decor bogat, rozase dispuse în sistem radial
- aspect suplu, îndrazneț
- dantelărie de piatră și profilaturi delicate
- masele construite sunt tratate mai plastic, dar mai greoi
- sublinierea verticalelor
- edificiile nu ating proporțiile celor din Île-de-France
- capela din axul median al corului se amplifică, se alungește, devenind foarte bine exprimată
- peste careul transeptului se ridică un turn care le domină pe cele de pe fațada vestică

Goticul flamboaiant (1400 - 1600)

- caracterizat prin decor supraîncărcat, agitat, contorsionat, care invadează edificiile

- rozasele - sub formă de limbi de foc - curbe compuse
- cheile de boltă sunt uneori de mari dimensiuni, cu elemente de decor sub formă de ghirlande, ciorchini ►
efect dinamic al spațiului
- capitelurile - tratate separat sau suprimate - profilatura nervurilor bolților continuă în profilatura
stâlpilor.
- dispariția capitelului dă impresia de colonetă angajată.
Este un stil de o rară bogație, dar elementele sunt tratate disparat, părând lipsite de unitate.
Sunt introduse arcele în acoladă, curbe și contracurbe, decor ondulat, semicurbe care se
împletesc. Se amplifică numărul nervurilor bolților. Acestea nu mai au rol structural, așadar
devin elemente decorative luxuriante. Elementele structurale par să dispară; devin mai puțin
aparente, ies mai puțin în evidență.

8
Creația constă mai mult în completări. Ex: catedrala din Beauvais – transeptul; Chartres -
capelele.
Saint-Denis
 Locul unde a început Goticul;
- iniţial, mănăstire benedictină;
- până în sec. al XlX-lea, faţada a avut două turnuri
- 1140: s-au construit faţada vestică, nartexul şi corul; zona centrală – nava - n-a fost
construită decât un secol mai târziu;
- fragmente reprezentând Goticul timpuriu se găsesc pe faţada posterioară şi pe faţada
estică.
- o serie de abside;
- registrul superior reconstruit în sec. al Xlll-lea = > ceea ce era partea din stânga a bisericii
abatelui Suger devine partea din faţă şi partea inferioară a faţadei posterioare; Vitraliile originale
(din vremea lui Suger, deci foarte importante pentru istoria vitraliului): cele ale registrului
inferior al corului.
 Suger construieşte faţada; [partea de mijloc (nava) – datează din perioada Carolingiană];
partea estică - corul şi deambulatoriul;
Suger construieşte registrul superior al faţadei estice, dar aceasta este înlocuită mai târziu.

Cine este Saint Denis?

 Sf. Denis, ale cărui relicve se aflau îngropate în Saint Denis, era reprezentat, de fapt, de
trei persoane distincte: de-a lungul secolelor, "legenda" despre trei persoane diferite s-a contopit
în povestea uneia singure.
1. Saint Denis a fost episcop al Parisului în sec. al lll-lea sau al IV-lea; A fost martirizat -
capul tăiat pe un deal din Paris - Montmartre - "muntele martirului", după care sfântul a făcut
ceva deloc ieşit din comun pentru un sfânt - a hotărât că vrea să fie îngropat în altă parte, aşa
încât şi-a luat capul şi s-a dus până în locul în care se va afla abaţia Saint Denis;
2. Faptele Apostolilor - Paul, în Atena, convertind populaţia la creştinism. Dionisie
Areopagitul devine unul dintre discipolii săi;
Trecând peste cele 3-4 secole care îi desparte, populaţia Parisului combină cele două personaje -
"abatele martir" şi discipolul lui Paul. E un fel de revendicare de la sursă - ideea de a se apropia
cât mai mult de "inima" creştinismului;
3. Sec. al V-lea - un călugăr sirian anonim scrie lucrări de teologie mistică şi filosofie, folosind
numele "artistic" de Dionisie; a fost asociat cu ceilalţi doi de dinaintea lui. Scrierile lui sunt
printre cele mai importante scrieri mistice din istoria creştinismului.
Din secolul al Vll-lea, regii Franţei sunt înmormântaţi la Saint Denis.

 Suger (1081-1151) este abate între 1122-1151;

- Origini modeste. A fost călugăr. A urmat şcoala din Saint Denis, iar unul dintre colegii
săi a fost chiar regele Ludovic al VI-lea; astfel, Suger era familiarizat cu regalitatea; în cele din
urmă, devine abate la Saint Denis, fiind prietenul şi consilierul a doi regi: Ludovic al Vl-lea şi a
fiului său, Ludovic al Vll-lea. Când Ludovic al Vll-lea pleacă în Cruciadă, Suger este numit
regent. Când Suger devine abate la Saint Denis, aceasta era doar o biserică carolingiană în ruină:
Suger decide să o înlocuiască şi chiar scrie despre aceasta. El a sperat ca noua lui catedrală să
concureze (dacă nu chiar să întreacă în splendoare) alte două construcţii: Haghia Sophia din
Constantinopol, şi însuşi Templul lui Solomon - prin urmare, Suger nu era lipsit de ambiţie şi

9
viziune. Numele arhitectului este necunoscut, însă Suger a fost implicat în construcţie - el a găsit
lemnul şi cariera pentru piatră.

Stilul arhitectural:
- spre deosebire de Normandia, Lombardia sau alte regiuni ale Franţei, în regiunea Île-de-
France există relativ mai puţină arhitectură romanică;
Unii istorici de artă consideră că ceea ce a construit Suger este fie o colecţie de idei noi transpuse
într-o clădire, fie un nou tip de arhitectură romanică. Alţii spun că nu este doar diferită de
arhitectura romanică, ci chiar o lucrare anti-romanică;.
 Se naşte un nou tip (si stil) de clădire.

 1137-1140:
- faţada - deja construită;
- cele două portaluri, stânga şi dreapta, nu sunt originale. Cele două rozete mai mici -
invenţia lui Suger; portalul central - Judecata de Apoi; rozeta - poate să se fi bazat pe viziunea lui
Ezechiel.
- nartexul este marcat de arce încrucişate; bolţi cu nervuri în arc frânt;
- capătul estic, construit deasupra unei cripte carolingiene, datează din sec. al IX-lea, acolo
existând rămăşiţe ale unei biserici mai vechi decât biserica carolingiană; partea semnificativa
pentru Gotic a acestei biserici este absida cu deambulatoriu larg, dublu. Deşi există exemple de
ambulatorii duble în arhitectura romanică, acestea sunt încă destul de masive şi întunecate, spre
deosebire de cel de la Saint Denis, care foarte luminos;
Bolta cu nervuri a fost, probabil, inventată datorită necesitatii acoperirii complicatelor spatii
absidale.
Suger integrează absidele din bisericile romanice în clădire, făcându-le foarte puţin adânci şi cu
"intrări" largi => deambulatoriu dublu;
Ferestrele sunt la fel de mari precum arcele care le încadreză (ultimele par a fi cadre de ferestre)
=> marea parte a zidului estic dispare, fapt pentru care spaţiul e inundat de lumină;
Pseudo Dionisie: „Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu în mod indirect, prin semne şi simboluri, pe
care trebuie să le depăşim.”
Vitraliile: Moise şi Şarpele de Aramă - evreii atacaţi în deşert de sorpioni, şerpi etc; pilde din
Vechiul si Noul Testament.
Suger: călătoriile sale i-au permis să studieze sistemele constructive folosite în Europa, dorind să
depăşească tot ce se putea realiza în domeniul arhitecturii timpurilor sale. Dorea să impună o
nouă ordine spirituală a diverselor părţi ale casei Domnului. Elaborase un program teologic care
trebuia sa ofere edificiului religios semnificaţia prezisă de Părinţii Bisericii.
A realizat, fără îndoială, o legătură cu misticul Hugo de Saint-Victor, prietenul său, în ochii
căruia substanţa divină a luminii juca un rol foarte important => importanţa ferestrelor în
catedrale provine, evident, din această concepţie comună.
Suger a asigurat, de asemenea, conlucrarea celor mai buni arhitecţi, zidari, sculptori, sticlari,
argintari, ceramişti chemaţi din diverse regiuni, din Bourgogne, din Lorraine şi chiar din Italia.
Meritul său a fost cela de a aduna laolaltă, pentru o cauză unică, toate aceste elemente eterogene
şi de a le coordona eforturile în cadrul unui mare elan spiritual.
Acest caracter internaţional a permis răspândirea principiilor noului stil în regiunile învecinate.

Vitraliu:

10
- îngerul o anunţă pe fecioară că-l va naşte pe fiul Domnului; la picoarele ei e Suger, în haină
monastică;
- Copacul lui losif; Moara mistică.

Pseudo Dionisie: Tradus în latină ( a scris în greacă) în sec. al IX-lea; a vorbit despre "lumina
supranaturală";
- accesibil pentru Suger, care credea că moaştele autorului acestor cărţi erau îngropate în
propria biserică; „Suntem conduşi de lumină către o lumina supranaturală”.
Isus spune: "Eu sunt lumina lumii" => estetica luminii.

Maxim Mărturisitorul: tradus în latină, original greacă; vorbeste despre faptul că biserica în sine
poate fi o imagine a Cosmosului, iar Cosmosul o imagine a Edenului; omul trece, dintr-un timp
tranzitoriu, către eternitate atunci când patrunde într-o catedrală => aceasta este estetica
Goticului.

Noul Ierusalim: atât din punct de vedere structural, cât şi estetic, Goticul a început la Saint Denis.
- Apocalipsa lui loan: Ierusalimul ceresc - pe 12 piloni etc, din cristal, aur, pietre preţioase;
- un nou sistem arhitectural a permis înlocuirea pereţilor prin suprafeţe vitrate.
-
Consideraţiile de ordin anagogic (anagogie = „interpretare mistica a Scripturii, nu literală”)
accentuează rolul simbolic al vitraliilor, în special cel mistic, care pare a fi de factură
neoplatonică, asemenea lui Hugo de Saint-Victor, Albert cel Mare şi a elevului său,Thomas
d'Aquino. Pentru acestia, lumina trebuie să fie asimilată spiritului - ea este, datorită acestui fapt,
de esenţă divină şi exprimă puterea Domnului. Lumina este asadar întotdeauna printre noi, ca o
substanţă, dar care se distinge de altele prin faptul că o poate parcurge pe cea a unei sticle sau a
unei pietre preţioase fără să le distrugă. De asemenea, această lumină care străpunge vitraliile
devine simbolul Imaculatei Concepţii.
Nu sunt ilustrate doar scene din Antichitate şi din Noul Testament, ci apar reprezentate toate
virtuţile şi toate viciile, toate acţiunile - bune şi rele, toate parabolele Scripturilor - ansamblu de
viziuni teologice şi ştiinţifice asupra Universului, cele şapte arte literale, semnele Zodiacului,
orele zilei şi anotimpurile anului, nevoile omului, proverbe şi aforisme, flora şi fauna.

Originea catedralei gotice

Goticul occidental s-a născut în Ile-de-France şi în provinciile vecine - Champagne, Normandia
şi Picardia. Se bazează pe anumite structuri romanice, fără să se poată însă vorbi de o tranziţie
organică continuă de la Romanic la Gotic. Aceasta se observă tocmai în regiunile unde pereţii au
atins cea mai mică greutate (exemplu: Toulouse) - unde subjugarea faţă de tradiţie a împiedicat
conversia imediată la Gotic.
Insa navele, asemenea celor de la Saint-Sermin de Toulouse, demonstreaza faptul că a trecut
timpul zidurilor compacte, fără deschideri.
Romanicul cunoaşte o evoluţie inversă faţă de Gotic: în loc să se supună influenţei câtorva
creaţii majore, acesta progresează, de la început, conform modelor regionale, foarte diversificate;
Cu tote acestea, în Normandia, în arhitectura acestui popor de origine germanică (normanzii),
principiile gotice erau deja aplicate => o nouă structură a pereţilor este construită la mănăstirea
Jumieges (1040-1067) - coloanele de la nivelul inferior alternând cu stâlpii fasciculaţi de unde se
ridică pilaştrii până la nivelul acoperişului (de formă aparentă).

11
Gotic: - ogiva şi - arcul de susţinere (arc butant)
- bolta semicirculară (în plin cintru) - în loc de o boltă în formă de arc frânt - ogiva - la care
presiunea verticală este mult mai redusă;
- se înalţă, pe coloane compuse (patru dispuse în plan pătrat), câte două perechi de arcuri
ogivale: - fiecare arc susţinut de două coloane diagonal opuse; - boltă cu arc frânt; - ogive
încrucişate;
 Saint Denis: - după construirea nartexului, a urmat noul cor - cu dublu deambulatoriu -
sistem de boltire ogivală, graţie unei ogive suplimentare.

 Caen - Saint Etienne – Abbaye aux Hommes + Biserica Trinităţii + Abbaye aux Femmes -
constituie o etapă decisivă a evoluţiei goticului.
Saint-Etienne conţine deja elemente orizontale deasupra fiecărui stâlp, fără ca acestia să joace
deocamdată rolul funcţional pe care îl vor avea în Goticul târziu, unde vor primi nervurile bolţii,
transmiţând impingerile mai jos.
La Caen, ei exercită o funcţiune estetică, articuland pereții plastic şi ritmic printr-un joc de
lumini şi umbre.
La această structură pregotică se adaugă un alt element ce va caracteriza, mai târziu, nava
principală: galeria, care se înalţă deasupra arcadelor nivelului inferior, pentru a forma triforiul
gotic.
La Jumieges, acest motiv rămâne limitat la fiecare travee şi perechile de arcade trilobate nu sunt
unite între ele, ci separate printr-un spaţiu amplu, fiind dispuse simplu la acelaşi nivel.
La Saint Etienne, dimpotrivă, arcadele de la nivelul inferior sunt continuate de către tribunele
înalte deasupra cărora se află galeriile ce maschează ferestrele; aceste galerii nu sunt întrerupte
decât de părţi ale peretelui portant, de pilaştrii care se sprijină pe stâlpii nivelului inferior.
La Trinitatea din Caen, acest sistem este împins mai departe: între arcadele de jos, tribuna de
sub registrul ferestrelor înalte este simulată o altă galerie ale căror arcaturi oarbe accentuează
aspectul diafan al peretelui; tribuna continuă până la cor şi absidă. Astfel sunt stabilite premizele
esenţiale ale spaţiului în catedrala gotică.
Structura externă este influenţată, de asemenea, de Normandia: faţada cu două turnuri ce apar
initial la Jumieges, si partea mediană, derivată din faţadele occidentale romanice.

Bisericile din Caen au faţade masive cu două turnuri, precum şi turnuri pătrate înălţate deasupra
intersecţiei transeptului; acesta e un motiv care se va păstra în Goticul englez, în timp ce cel
francez îl va abandona. Intersecţia ogivelor se impune mai târziu, în special la bazilici, în cadrul
tribunelor, înzestrate cu contraforţi puternici.
Insa nu putem deocamdată vorbi de Gotic: trebuia ca bolta să fi fost autportantă la intersecţia
ogivelor, conform unui plan "mobil", fapt care impunea elaborarea unui nou sistem static.
Aproape tot ce condiţiona evoluţia ulterioară se forma pe pământ anglo-normand - se abandonau
boltile cvadripartite pe plan pătrat - un sistem rigid care a guvernat toată arhitectura romanică.
Se dezvoltă bolţile cu nervuri cu 6 sau 8 muchii, pe un plan pătrat sau, adesea, rectangular.
Nervurile sunt, de regulă, înguste - în opoziţie cu cele largi de pe continent, statica ameliorandu-
se astfel considerabil, arcele fiind încă concepute în plin cintru sau în segmente de cerc.
Intersecţia ogivelor permite acoperirea cu bolţi a spaţiilor complexe şi ameliorează, în raport cu
plin cintrul, distribuţia încărcărilor: ea diminuează împingerea către exterior şi măreşte, în
aceeaşi măsură, presiunea verticală. In Burgundia se recurge la arcul ogival.
Cluny il adoptase, pentru prima dată, înainte de 1100: fără îndoială, prin intermediul acesteia s-
au răspândit utilitatea intersecţiei ogivelor datorită căreia boltirea a cunoscut toate varietăţile
imaginabile.

12
 Pereţii transparenţi de sticlă - "un fel de reprezentare stranie a Universului care nu există
în întregime nici în mizeria pământului, nici în puritatea Edenului." (Abatele Suger)

Saint Denis:

Corul s-a prăbuşit la scurt timp dupa constructie, fără îndoială din cauza îndrăznelii excesive a
arhitectului, care a fost, probabil, influenţat in prea mare masură de teoriile mistice despre
lumină. Corul a fost reconstruit mai târziu, cu un sistem de suporţi interiori consolidaţi. Soluţia
generală adoptată de constructori nu rămâne mai puţin consacrată decât planul însuşi al
construcţiei, iar ideile au fost ulterior adoptate pentru alte edificii, precum corul şi spaţiul intern
al catedralei Sens sau structurile de la Notre Dame de Noyon.

Principiul constructiv:

- debarasarea, aproape în întregime, a impingerilor boltilor pe peretii exteriori;

- nervurile, incluse până atunci în bolţi, vor fi concepute astfel incat să devină autoportante
-încrucişarea bolţilor devine static echilibrată şi autoportantă, independentă de suprafeţele de
umplutură (sferturi de calotă) ale bolţii => împingerile laterale şi verticale vor fi, aproape în
întregime, absorbite de nervuri, care le vor descărca în cele patru puncte prin care bolta intră în
contact cu "peretele" ► pilaştri ► sol;
- modificări ale spaţiului interior: zidurile nu mai au rol portant şi permit dematerializarea
simbolică prin deschideri;
Invenţia absidiolelor, aplicate deja în Romanic, mai ales în sudul şi sud-vestul Franţei, este
exploatată aici complet; micile capele sunt dispuse aproape unele de altele, părând, astfel, a se
confunda.

Modelul şi variantele - Catedrala în Franţa şi Anglia

Notre-Dame de Reims

La Reims, în 496, abatele Remi, viitor sfânt, l-a botezat pe Clovis, rege al Francilor. A fost unul
dintre cele mai importante evenimente din conversia triburilor germanice, aşa-zis "păgâne" - o
etapă decisivă în creştinizarea incidentului.
Pe situl catedralei s-au succedat mai multe edificii de-a lungul timpului - după incendiul din
1211 - reconstrucţie care rezistă şi astăzi.
In 1241, transeptul şi cele două travee ale navei sunt terminate. Fatada se ridică - între 1255 şi
1291 - până la nivelul rozetei şi cuprinde, la interior - un exemplu unic in tot Goticul - nişe cu
statui.
La 120 de ani după începutul lucrărilor, în 1311, majoritatea operei e încheiată, însă de-abia în
sec. al XV-lea vor fi încheiate turnurile şi detaliile arhitectonice. Nava: traveele sunt în numărul
canonic de 12.
- bolţile traveelor lateralelor - de plan pătrat;
- boltile traveelor navei principale - alungite şi de două ori mai adânci şi mai lungi.
Proporţiile utilizate în perioada romanică - referitor la lăţimea navei - sunt astfel respectate, iar
sistemul propriu edificiilor romanice se regăseşte la a treia şi a patra travee, cu cele două mari
labirinturi care decorează podeaua navei centrale;
13
Planul demonstrează limpede - ca şi vederea dinspre vest care o confirmă – adecvarea perfectă
între faţada cu cele două turnuri şi nava principală.
Marea travee de la vest este mai joasă decât următoarele, pentru a nu depăşi faţada;
Faţada: cuprinde trei intrări, câte una pentru fiecare navă.
Intre 1140 şi 1120 continuă construcţia catedralelor după planuri din ce în ce mai ambiţioase: la
Sens, Noyon, Paris (Notre-Dame, începută în 1163), Laon (începută în 1170), Chartres (începută
cea 1195), Reims (începută în 1211), Amiens (începută în 1220), Beauvais (începută în 1247).
De la Saint Denis ne rămân corul şi faţada vestică, puternic restaurate, care, ca la Caen, face parte
din tipul cu două turnuri, devenit normă pentru catedralele din nordul Franţei. Cu toate acestea,
contrar bisericilor capitalei normande, faţada este decorată cu 3 portaluri în plin cintru.

Chartres urmează după Saint Denis. Din catedrala construită în 1145 nu rămâne decât portalul
vestic - Portalul Regal şi statuile „vii", superbe;
Din puţinele vestigii rămase ne putem face o idee despre cum arăta nava de la Chartres sau Saint
Denis: avea un triforiu după modelul bisericilor romanice normande. Elevaţia primului gotic
avea deci 3 niveluri: arcade înalte, tribună sau triforiu şi nivelul ferestrelor înalte. Bolţile erau
fără îndoială ogivale.

La Noyon -15 ani mai târziu - apare un nou element de mare importanţă: zidurile se îmbogăţesc,
în afară de tribună, cu un triforiu amplasat între aceasta şi ferestrele înalte de sus. Impărţirea
zidului în patru etaje în loc de trei, înlătură complet impresia de inerţie a romanicului.
Arcadele sunt susţinute alternativ de piloni puternici, compuşi din fascicule, colonete şi coloane
cilindrice.
Pentru a răspunde acestui ritm, bolta este sixpartită, precum cea de la Sens, sau cum erau deja,
între 1115-1120, bisericile romanice ale abaţiilor din Caen.

Deci: între două arce dublou, ogivele se înalţă pe diagonală între pile puternice; la rîndul lor,
coloanele angajate, susţinute de coloanele cilindrice, se prelungesc pe boltă prin nervuri paralele
dublourilor, încrucişând (intersectând) ogivele în centrul traveei.
Ansamblul produce impresia unei vivacităţi necunoscute în stilul romanic. Se pare că arhitecţii
următoarelor două catedrale construite imediat după Noyon au considerat că pereţii, pilaştrii şi
bolţile de la Noyon erau încă mult prea asemănătoare masivităţii romanice.
Pilaştrii alternanţi şi bolţile sixpartite formau travee pătrate, adică statice.

La Laon, după câteva încercări cu suporţi alternanţi, toate elementele de susţinere verticală devin
coloane. Colonetele subţiri, care le surmontau, rămân la locul lor, la etajele superioare, grupate
alternativ câte 3 sau 5, iar bolta este, în continuare, sixpartită.
Numeroasele "inele", care înconjoară, în continuare, colonetele, subliniază orizontalitatea.

Notre-Dame din Paris înlătură "inelele", iar colonetele de deasupra fiecărei coloane vor fi de
număr egal. Zidul rămâne împărţit în patru diviziuni orizontale, cu o tribună, iar în locul
triforiului găsim o orizontală de deschideri circulare amplasate sub ferestrele înalte, dar
proporţiile s-au modificat suficient de mult, încât tendinţa generală care se află la baza acestor
modificări progresive să se facă simţită;
- în cor, arcadele tribunei conţin deschideri cuplate potrivit tradiţiei normande, pe când în navă,
aceste deschideri sunt grupate câte trei, dispoziţie mai dematerializantă, accentuată de fineţea
colonetelor intermediare.

14
Planul catedralei Notre-Dame e şi mai îndrăzneţ decât elevaţia. La Sens şi Noyon apăruse deja o
uşoară tendinţă de centralizare: la Sens - printr-o alungire a sanctuarului între transept şi cor, iar
la Noyon - prin încheierea în semicerc a transeptului la N şi S.
La Paris, arhitectul a plasat transeptul aproape exact la mijlocul distanţei între turnurile de la vest
şi extremitatea orientală şi a adoptat un plan foarte ambiţios, care constă în bordarea navei şi
sanctuarului cu un rând dublu de colaterale, ca în vechea bazilică Sf. Petru din Roma şi în
biserica abaţiei Cluny. Transeptele ies foarte puţin în exterior şi, la origine, nu exista o capelă
raionantă. Cea existentă astăzi, precum şi cele aflate între contraforţii navei şi corului, au fost
adăugate posterior.
Rezultă un ritm spaţial mult mai fluid decât în catedralele romanice sau în cea de la Noyon.
Spaţiul nu mai este fragmentat într-un număr de unităţi care trebuie lipite mintal pentru a avea
idee de ansamblu. Ritmul marchează câteva puncte de interes, care, practic, sunt în număr de
trei: vestul, centrul şi estul.
Transeptul susţine echilibrul între faţadă şi dublul deambulatoriu care înconjoară absida. In acest
ritm, uniformitatea coloanelor marilor arcade, destul de apropiate, joacă un rol considerabil,
astfel incat vizitatorul se regăseşte împins către altar la fel de irezistibil ca de către coloanele
bazilicilor paleocreştine.
Mişcarea artistică dezvoltată de la Saint-Denis la Noyon şi de la Noyon la Paris îşi va atinge
maturitatea în catedralele construite începând cu sfârşitul secolului al Xll-lea.

Goticul timpuriu evolueaza către goticul clasic.

Chartres este reconstruită după incendiul din 1194. Noul cor şi nava abandonează bolta
sixpartită, pentru a reveni la bolţi cu ogive simple diagonale. Cu toate acestea, în timp ce bolţile
ogivale romanice se ridicau pe travee pătrate sau uşor rectangulare, traveele sunt acum aproape
de două ori mai scurte. Se accentueaza parcursul către est, ritmul devine mai rapid. Planul este
mai puţin sistematic decât cel de la Notre-Dame de Paris, dar, ca şi acolo, transeptul se află la
mijlocul distanţei între faţada vestica şi extremitatea corului.
Pilaştrii rămân cilindrici, dar au coloane angajate de ambele părţi, iar cea care priveşte înspre
navă urcă până la baza bolţii, ca la Jumieges sau Winchester - în felul acesta, pilaştrii cilindrici
nu mai sunt izolaţi => nimic nu mai vine să întrerupă, la nivelul arcadelor, ascendenţa
elementelor verticale.
Tribunele largi au dispărut - nu mai există deca un triforiu destul de redus in inaltime, care separă
marile arcade de marile ferestre cu vitralii. Aceste inovaţii constituie principalele carateristici ale
goticului clasic.

Bourges se distanţează curios de curentul principal de dezvoltare, deşi este cea mai poetică şi
emoţionantă dintre catedralele gotice franceze.
- începută în 1195;
- planul, cu laterale duble, fără transept şi cu dublu deambulatoriu, derivă din cel al
catedralei Notre-Dame de Paris, dar este şi mai radical decât acesta => arcade foarte înălţate,
pilaştrii au 17 m înălţime, forma pilaştrilor cu miez circular, flancat de colonete şi triforiul care
înlocuieşte tribuna, fac parte din goticul clasic (în sensul în care Chartres este clasică), dar
constituie, în acelaşi timp, o tipologie paralelă cu Chartres, nu o derivaţie.
- bolţile sixpartite ţin insa de goticul timpuriu, cât şi accentul particular pus pe orizontală,
pentru a contrabalansa verticalitatea marilor arcade;
- al doilea rând de laterale este mai scund decât celelalte nave, ceea ce permite instalarea
triforiului pe prima colaterală, sub triforiul principal => astfel, elevaţia prezintă 5 diviziuni

15
orizontale, în loc de 3: arcadele externe, triforiumul extern, marile arcade, triforiumul principal,
ferestrele înalte, toate creează un efect straniu şi bogat, foarte diferit de dorinţa de unitate de la
Chartres.
După ce Chartres a introdus noul său tip de pilastru, elevaţia pe 3 nivele şi bolta cvadripartită,
Reims, început în 1211, Amiens -1220 şi Beauvais -1247, n-au făcut decât să perfecţioneze
tipologia până la rezultate vertiginos de îndrăzneţe. Atât în planuri, cât şi în interioare, s-a ajuns,
fără îndoială, la atingerea unui echilibu - însă nu este vorba de echilibrul senin, indistructibil şi
lipsit de tensiuni aparente al arhitecturii greceşti. Echilibrul goticului clasic este un echilibru între
două forţe de împingere de violenţă egale, exersându-se din două direcţii opuse. Prima impresie
este de înălţime fabuloasă, care taie respiraţia.

La Sens - raportul lăţime/înălţime e numai de 1/44;

- Noyon -1/2;
- Chartres -1/2.6;
- Paris -1/2.75; Amiens-1/3; Beauvais -1/3.4;
- înălţimea maximă la: Noyon - 26 m; Paris - 35 m; Reims-38 m; Beauvais - 48 m;
Graţie extremei fineţi a tuturor elementelor, atracţia verticală este la fel de irezistibilă ca şi către
absidă din primele biserici creştine.
In progresia accelerată către cor, transeptul imobilizează si atrage privirile către stânga şi dreapta
- acolo se opresc toţi şi încearcă să cuprindă biserica în toată întinderea sa. Nu există nimic
comparabil în bisericile paleocreştine sau în cele romanice; timpii morţi erau atât de frecvenţi,
încât mişcarea nu se putea dezvolta decât încet, travee cu travee, compartiment după
compariment.

La Amiens nu mai există decât un singur astfel de punct de oprire - şi nu poate fi decât de scurtă
durată, pentru ca imediat nava şi lateralele, apoi corul ne grăbesc şi ne trimit mai departe şi nu ne
putem odihni decât în absidă şi ambulatoriu => un nou tip de experienţă spaţială - demonstrează
că Reims, Amiens şi Beauvais sunt finalitatea unei evoluţii începute în sec. al Xl-lea în
Normandia şi la Durham şi care a adus, una după alta, modificări, în aparenţă minore şi lejere,
dar pline de consecinţe - la Saint-Denis, Noyon, Laon, Paris şi Chartres.
Incă o dată, această finalizare este departe de a fi punct de repaos => variaţii:
- la Chartres, elementele de piatră nu erau decât decupajul unui anumit număr de motive
dintr-un zid a cărui suprafaţă rămânea intactă;
- la Reims, pentru prima dată, zidul face loc unei reţele de nervuri care seamănă cu o grilă;
fiecare
fereastră dublu lanceolata este surmontată de o rozetă cu 6 lobi;
- spre deosebire de Reims, Amiens marchează încă o îmbogăţire, cu ferestrele sale cu 4
lancete şi 3 rozete, în loc de una singură; aceeaşi vitalitate debordantă se manifestă şi la bolţi, în
timp ce cheile de boltă sunt expresia însăşi a echilibrului gotic: locul în care se leagă, solid, patru
linii de energie, canalizate, mai întâi, prin coloane, apoi prin ogive;
- la Reims: - accelerarea ritmului vertical; - pilaştrii se termină într-un capitel format dintr-
o
bandă vegetală largă şi din cele 5 nevuri ale boltii, care se odihnesc pe el;
- la Amiens: - 3 nervuri: cea din mijloc prelungeşte una dintre colonetele care înconjoară
pilastrul circular; pilaştrii şi colonetele rămân cilindrice, solide şi elegante, cu decoraţia lor
rafinată şi realistă, vegetală; etajul ferestrelor înalte s-a deschis complet şi nu mai este decât o
succesiune de deschideri uriaşe, subdivizate, totuşi, de elemente de separaţie din piatră - inovaţie
pur gotică - îi putem urmări evoluţia pornind de la Chartres la Reims, la Amiens.

16
Exteriorul catedralelor gotice, la sfârşitul sec. al Xll-lea şi începutul sec. al Xlll-lea, era în
perfectă armonie cu interiorul - cel puţin dacă ne gândim la aspectul dorit la origine, deoarece, în
realitate, nici o catedrală a epocii nu a fost terminată.

In afară de catedrala Tournai (Belgia), Laon este singura care ne poate da o idee exactă despre
cum arăta o catedrală gotică franceză - are 5 turnuri, dar trebuie să aibă 7: două peste faţada
occidentală, una mai joasă la intersecţia transeptului şi două deasupra faţadei fiecărui capăt
(Chartres-trebuia să aibă 8, Reims - 6). Această vehemenţă verticală a exterioarelor, care este o
inovaţie a goticului francez, nu a fost pusă sub semnul întrebării, pare-se, decât în jurul anului
1220, de construcţia catedralei Notre-Dame de Paris, care are turnuri acoperite cu platformă, deşi
totul ne îndreptăţeşte să credem că aceste turnuri erau destinate să susţină o săgeată.
Săgeata este expresia supremă a înălţării către cer şi este o creaţie a spiritului gotic, săgeţile
romanice nefind nimic mai mult decât nişte acoperişuri de formă conică sau piramidală. Primul
turn-săgeată din Franţa - Chartres; exoschelet: s-a spus că arcele butante nu erau decât nişte
necesităţi funcţionale care făceau posibilă perfecţiunea mistică a interiorului. Este inexact:
punerea lor în operă este complexă şi fascinantă, dar nu este nici extravagantă, nici confuză, ci
rămâne supusă unei logici care exprimă perfect, la exterior, tensiunea din interior.
Acest echilibru este expresia clasică a geniului occidental - expresie la fel de completă ca şi
templul de secol V, în raport cu geniul constructiv grec (acolo totul era armonie, beatitudine,
linişte; aici totul e dinamism, care, pentru un scurt moment, se opreşte şi se suspendă).
A domina aceste contraste şi a participa la acest spirit de echilibru presupune o intensă
concentrare intelectuală. Precum o fugă de Bach, catedrala face apel la întreaga capacitate de
inteligenţă şi emoţie umană; acum ne găsim pierduţi în atmosfera mistică, azurie şi purpurie a
luminii prin vitralii, acum redevenim brusc conştienţi de lumea înconjurătoare, prin cursa precisă
a liniilor construite, în acelaşi timp înguste, aparent fragile, dar exact calculate. Arhitectul grec
realizase o armonie a încărcării şi reazemului complet satisfăcătoare pentru spirit. Arhitectul
gotic, mult mai îndrăzneţ, cu sufletul său în eternă căutare, inventator în căutare de inedit,
vizează să creeze un contrast între un interior profund spiritual şi un exterior profund raţional.
Aflaţi în exterior, nu suntem obligaţi să înţelegem legile care guvernează ansamblul. La exterior,
mecanismul complicat al structurii nu este expus în toată sinceritatea: arcele butante şi
contraforţii, în ciuda complexităţii lor, se adresează, în primul rând, raţiunii şi oferă spectatorului
o impresie asemănătoare cu cea provocată de accesoriile şi culisele teatrului.
Nu mai trebuie subliniat că, în această privinţă, catedrala gotică a sec. al XIIl-lea reprezenta
ecoul tuturor concluziilor gândirii occidentale ale perioadei - gândirea guvernată de scolastică.
Scolastica, melanj tipic medieval de teologie şi filosofie, se dezvoltă în acelaşi timp cu arta
romanică, secolele anterioare secolului al IX-lea nefăcând, în ansamblu, decât să simplifice, să
organizeze şi, câteodată, să modifice doctrina Părinţilor Bisericii şi pe cea a filozofilor şi poeţilor
latini.
In cursul secolului al Xll-lea, când a fost creată şi răspândită arta gotică, scolastica a devenit o
doctrină la fel de înaltă şi complexă precum catedrala gotică.

Prima jumătate a secolului al Xll-lea vede apariţia aşa-ziselor „compendia" - rezumate a tuturor
cunoştinţelor umane şi sacre: Summa ("Theologica") lui Thomas d'Aquino, operele lui Albert cel
Mare şi a Sf. Bonaventura, Specula ("oglindire") lui Vincent de Beauvais şi, în poezie, Parsifal
de Wolfram von Eschenbach.

Apar diverse Enciclopedii, tratate asupra îngerilor, naturii tripartite a Divinităţii si scrieri asupra
sufletului şi a simţurilor. Sunt apoi tratate elementele şi temperamentele, apoi filozofia; vârstele

17
vieţii, legile somnului şi a celorlalte necesităţi fizice; asupra bolilor, soarelui, lunii şi stelelor;
Zodiacului, timpului şi diviziunilor sale; ăsărilor cerului, mare, animalele pământului; geografie,
minerale, copaci, culori, ustensile.

Vincent de Beauvais îşi împarte opera în trei părţi:

- Oglinda naturii;
- Oglinda doctrinii;
- Oglinda istoriei.
-
Catedrala este expresia pură a arhitecturii epocii - un alt gen de Summa, de Oglinda - o
Enciclopedie în piatră.
Sculptura:
- toţi sfinţii, cu atributele care permit identificarea lor - Sf. Petru cu cheia, Sf.Nicolae cu
cele trei sfere aurite, Sf .Margareta cu dragonul său;
- scene şi personaje din Vechiul Testament: creaţia omului, Iov si balena, Abraham şi
Melchisedec, Sibilele romane care, pare-se, preziseseră sosirea Cristului, cele şapte arte liberale,
lunile anului şi muncile aferente: grefarea copacilor, tunsul oilor, secerişul etc.;
- semnele zodiacale şi cele patru elemente.

In acest abreviar al tuturor cunoştinţelor, profanul se amestecă cu sacrul, însă totul, aşa cum
spusese Sf.Toma, „este orientat către Dumnezeu". Până şi scenele din Vechiul Testament se
transformă în simboluri ale venirii lui Crist: lona petrece trei zile în burta balenei - simbol al
adormirii şi îngropării, apoi a resurecţiei lui lisus; Melchisedec, care oferă pâine şi vin lui
Abraham, simbolizează Cina cea de Taină.
Potrivit spiritului medieval, totul era simbol; tot ceea ce era important, adevărata semnificaţie a
lucrurilor se ascundea, potrivit lor, în spatele aparenţelor.
Pentru Guillaume Durand, biserica are formă de cruce pentru că reprezintă crucea, iar cocoşul de
pe clopotniţă este predicatorul care trezeşte păcătoşii care dorm în întunericul păcatului.
Mortarul, spunea el, se compune din var - care este dragoste, din nisip - care este munca terestră
îndeplinită prin dragoste, şi apă - care este legătura între iubirea celestă şi lumea noastră
materială => viziunea pe care o avem acum despre catedrala gotică este mult prea diferită de ce
era în epoca ei, mult prea imprecisă, nebuloasă, romantică şi sentimentală, în timp ce pentru
clericii din sec. al Xlll-lea, totul avea o semnificaţie precisă: precisă, dar transcedentală.

Vincent de Beauvais: „Spiritul meu se întoarce cu duioşie către Creator, rege al acestei Lumi,
atunci când contemplu magnifica frumuseţe şi permanenţa creaţiei sale".
Iar Frumuseţea, potrivit Sf.Toma, vine din „armonia stabilită între diferitele elemente", ca în
Antichitate (Vitruvius) şi, mai apoi, ca în Renaştere.
Bineînţeles, nu se poate vorbi deocamdată despre celebrarea frumuseţii lumii în sine, ci a
frumuseţii operei lui Dumnezeu. Ne putem bucura fără constrângeri, deoarece Dumnezeu însuşi
„se complace în fiecare lucru, iar fiecare lucru se regăseşte în sine, conform Esenţei sale."
(Sf.Toma - ca la Aristotel şi ca la Kant, mai târziu).

GOTICUL FRANCEZ

Catedrala Notre Dame de Chartres

- construită pe situl unei biserici romanice de la începutul secolului al XI-lea, distrusă într-un
incendiu în 1194.
18
- rapiditatea cu care a fost construită a fost excepțională și a rămas aproape intactă până în
prezent.

În anul 876, Karl Chelul, nepotul lui Carol cel Mare, aduce in Chartres o relicvă ce îi fusese
oferită în Constantinopol, o bucată de țesătură care, pare-se, făcuse parte din tunica pe care ar fi
purtat-o Fecioara în ziua Bunei Vestiri.
Sub influența lui Bernard de Clairvaux, Fecioara era considerată mediatorul între credincioși și
dumnezeu. Fiind legătura dintre natural (om) și supranatural, oamenii vremii credeau că nu
exista nimeni atcineva mai potrivit să înțeleagă fragilitatea umană. Prin urmare, catedrala din
Chartres era importantă dintr-un dublu motiv - era sediu de relicve sfinte - deci și loc de pelerinaj
- și era dedicată cultului Sfintei Fecioare, aflat la cel mai înalt rang în acea perioadă. Se credea,
de asemenea, că Fecioara apăra orașul și i se atribuiau diverse miracole. Atunci când vikingii au
atacat orașul, în 911, episcopul a ținut stofa din haina Fecioarei deasupra zidurilor orașului,
speriindu-l astfel pe Raul Vikingul și pe oamenii săi, care nu numai că s-au întors în locurile de
baștină, dar s-au și convertit la creștinism. După creștinare, Raul va deveni primul Duce de
Normandia.
Incendiul de proporții care a izbucnit în Chartres în 1194 a distrus mare parte din oraș.
Focul a făcut ravagii timp de două zile, iar orașenii erau ingrijorați de soarta hainei Fecioarei. În
cea de-a treia zi, focul s-a stins și o întreagă procesiune de preoți a scos din biserică, pe umeri,
relicva. Apoi, focul a fost interpretat drept expresia voinței Fecioarei de a vea o biserică mai
mare și mai frumoasă. Se credea că însăși maica domnului își distrusese propria biserică.
Prosperitatea economică (oraș de pelerinaj) și credința puternică au permis reconstrucția bisericii.
Măcelari, morari, negustori de vinuri și alți comercianți, împreună cu preoțimea și familia regală,
au contribuit la construirea catedralei.
Situația economică a locuitorilor orașului Chartres depindea în mare măsură de cele patru
târguri anuale asociate cu viața Fecioarei - atrăgeau pelerini - prin urmare, economia și religia
erau strâns legate.
Construcția portalului regal - a portalului principal - s-a încheiat în 1155. Cele două turnuri ale
fațadei vestice nu sunt la fel. Turnul de nord a fost încheiat în 1150 și distrus mai târziu într-un
incendiu, apoi reconstruit în 1513.
Construcția turnului sudic a fost încheiată în 1160. Rozeta, uriașă, a fost construită în secolul al
XIII-lea și acoperă o suprafață de 3150 mp. Precum cea din Laon, este perforată. Spre deosebire
de cea din Laon, care are 8 deschideri, cea din Chartres are 12, precum numărul apostolilor.
La catedrala din Chartres, cheia proiectului o reprezintă Secțiunea de Aur. Fațada de Vest
prezintă un joc de proporții în împărțirea peretelui în arii orizontale și verticale. Utilizarea
modulelor de două și trei părți apare în mod repetat. Arcele din fațadă sunt în perechi și în
grupuri de 3.

Spațiul interior

La intrarea în catedrală te copleșește sentimentul de spațiu nelimitat, în care lumina face

parte din structură. Nivelul ferestrelor înalte (luminatoarelor) este legat vizual de cel al arcadelor
prin intermediul ferestrelor bifore, iar traveele triforiului sunt împărțite în câte 4 deschideri.
Astfel, se creează un constrast între orizontalitatea triforiului și verticalitatea traveelor.
Una dintre marile realizări ale arhitectului catedralei din Chartres este structura navei, care
combină perfect rezolvările structurale cu efectele vizuale.
Un mănunchi de colonete ”crește” din fiecare pilastru complex, dezvoltându-se în arcade pe care
”plutesc” bolțile.

19
Catedrala Chartres demonstrează avantajele arcului frânt - se poate vedea combinația de arc frânt
cu travee rectangulare și neregulate, cât și completa eliberare a planului parterului. Dintr-o
singură coloană se pot dezvolta niveluri diferite de bolți ogivale.

Vitraliile - Chartres este singura ale cărei vitralii originale au supraviețuit - excepție făcând 8
ferestre din cor și 4 din transept, distruse in 1791.
Interiorul catedralei plutește într-o lumină purpuriu închis, inspirând o atmosferă încărcată de
mister.
Lumina conferă o senzație ”supranaturală”, o distanțare de mundan, de lumea materială.

Catedrala Notre Dame de Paris

1163 - 1250
- dedicată Fecioarei Maria
- expresie a ideilor - atât conservatoare, cât și inovatoare ale arhitecturii vremii.
Construcția a început la puțini ani după începerea catedralei din Laon. În acea perioadă, Parisul
era un centru politic și economic, așa încât nu s-au făcut economii pentru realizarea catedralei,
care urma să reflecte prestigiul orașului.
Parisul avea nevoie de o catedrală care să iasă în evidență. Regele Ludovic al VII-lea a contribuit
și a susținut construcția.
Intenția era ca Notre Dame de Paris să fie cea mai înaltă din Franța. Nava sa era mai înaltă decât
a predecesoarelor cu o treime, având cheia de boltă la 33 m, un acoperiș semnificativ mai amplu
decât cele de până atunci (pentru a putea acoperi cele 5 nave) și expusă la acțiunea vântului. Prin
urmare, era nevoie de o soluție constructivă radicală. În 1180 îi sunt adăugate arce butante.
Fațada catedralei a fost concepută ca un mare pătrat împărțit de linii verticale și orizontale,
creând un model ortogonal ce are o rozetă în centru. Intrarea în catedrală pare un arc de triumf și
emană o impresie de putere. Rândul de statui reprezentând regii Franței exprimă continuitatea
autorității monarhice. Echilibrul studiat dintre elementele orizontale și verticale conferă
stabilitate compoziției, făcând ca aceasta să fie una dintre cele mai armonioase fațade ale
arhitecturii gotice.
Catedrala are o navă principală și 4 colaterale. In navă se poate observa abordarea conservatoare
- se păstrează imaginea de ”zid” a peretelui - de zid plin - asociată mai degrabă cu stilul romanic,
decât cu goticul.
Imaginea gotică este conferită de bolțile sixpartite.

Catedrala Notre Dame de Laon

- la 130 km de Paris
- aparține goticului timpuriu
- fondată la sfârșitul secolului al V-lea, arsă in 1112 și reconstruită între 1160 - 1235.
Catedrala este unică în ceea ce privește fațata vestică: portalurile de intrare sunt adâncite, în chip
de nișă, în peretele fațadei, creând intrări protejate. Ferestrele sunt și ele adâncite în masa
peretelui.
Cele două turnuri ale fațadei ies în evidență prin structura în aparență ușoară, cât și prin bogăția
de spații. Ele dau impresia că sunt parte integrantă din masa clădirii, nu o adăugire, un element
separat, așa cum arată turnurile catedralei Saint Denis.
Rozeta centrală, perforată în piatră, este un exemplu de rozetă din goticul timpuriu. Amplasată în
centrul fațadei, o domină pe aceasta.

20
 Villard de Honnecourt a inclus această catedrală în cartea sa de desene (sec. XIII),
declarând că este biserica cu cele mai frumoase turnuri.
Fațada catedralei a fost adeseori imitată în construcții ulterioare.
Inițial, fațada fiecărui transept trebuie să fie încununată cu câte două turnuri, precum si careul
corului, cu un turn. Împreună cu cele două turnuri ale fațadei vestice, catedrala ar fi avut șsapte
turnuri, numărul mistic perfect. Până la urmă, însă, au fost construite numai 5 turnuri.

Catedrala din Amiens

- structură exoscheletică
- accentuarea verticalității
- proporții maiestuoase
În timp ce turnurile catedralei Chartres aveau o bază masivă și o parte superioară fragilă
și margini tinzând către dematerializare, turnurile catedralei din Amiens - cât si a celor care îi vor
urma - ”umplu” spațiul pe care îl ocupă, creând impresia de contururi care se dizolvă, la partea
superioară, cu frunziș delicat crescând din ele. Acest frunziș de piatră, foarte naturalist, rupe
diviziunea orizontală - și orice linie dreaptă - a catedralei.
În fațata catedralei, ale cărei turnuri nu au fost încheiate, linia dominantă este cea verticală.
Fațada poate fi clar împărțită în 3 secțiuni verticale. Liniile orizontale sunt scurte - acolo unde
apar- și cedează întâietate verticalului.
Portalurile adânci și succesiv retrase realizează legătura dintre exterior și interior. De o parte și
de alta sunt statui și arce oarbe care împodobesc fațada. Sub rozetă sunt reprezentați regii
Vechiului Testament, strămoșii spirituali ai regilor medievali francezi. Pe portaluri, considerate
drept porțile Raiului, sunt reprezentate teme religioase. Fiecare portal este dedicat unei teme
diferite - cea principală este dedicată Judecății de Apoi, cel din dreapta, Fecioarei, în timp ce cel
din stânga este dedicat abatelui Firmin, fost episcop și sfânt patron a catedralei.
Interior
- arcada relativ înaltă contribuie la senzația de înălțime
- proporțiile celor 3 niveluri ale peretelui s-au modificat aici, comparativ cu proporțiile obișnuite
în catedralele anterioare.
- în timp ce în catedralele Chartres și Reims, înălțimea arcadei este egală cu înălțimea ferestrelor
superioare, înălțimea arcadei din catedrala Amiens este egală cu înălțimea totală - adăugată - a
triforiului și ferestrelor navei.
- brâie vegetale separă arcada de triforiu
- arcele frânte, coloanele care parcă cresc din fundația catedralei, și care urcă neîntrerupte până la
vârfurile arcelor bolților = accentuează mișcarea verticală - verticalitatea -> ochiul este condus
direct către bolți.

Catedrala din Reims - 1211- 1299

- catedrala încoronării regilor Franței

- continuă tradiția catedralelor gotice, introducând și câteva inovații
- ca stadiu de dezvoltare al stilului, se află între Chartres și Amiens
- bogată în decorații sculpturale
- fațadă maiestuoasă
Noutatea catedralei din Reims constă în rafinamentul arhitectural și în integrarea sculpturii în
arhitectură într-o manierp mult mai strânsă decât în catedralele de până atunci.
În timp ce Chartres introducea noi soluții tehnice, Reims oferea o bogăție de motive și detalii.
21
Arhitecții de la Reims au proiectat un tip nou de fereastră - numită ”fereastra gotică” - fereastra
traforată.
În decorarea uniformă a capitelurilor coloanelor, Reims folosește un motiv decorativ unic care
imită fidel frunzele naturale, până la limita posibilului.

Catedrala Beauvais

- noi recorduri de înălțime

În afară de preocuparea pentru module și proporții, arhitecții catedralelor tindeau către
dimensiuni absolute - doreau să atingă înălțimi din ce în ce mai mari.
Odată cu construcția catedralei Notre Dame de Paris în 1163, cu bolta ajungând la 33 m înălțime,
a început o veritabilă întrecere ce a condus la dezastre. Bolțile catedralei Chartres atinseseră 37
m, iar ale catedralei din Reims, 38.
În 1220, bolțile catedralei din Amiens atingeau 43,2 m.
În 1225, bolțile catedralei din Beauvais atingeau 48 de metri - aproape de două ori înălțimea
catedralei din Salisbury, Anglia.
Beauvais era cea mai înaltă structură construită până atunci în Vestul Europei și cel mai ambițios
proiect al goticului.
În 1284, corul catedralei Beauvais, încheiat în 1272, s-a prăbușit și a fost nevoie de reîntărirea
structurii, cuplând coloanele.
Unul dintre motivele prăbușirii corului a fost utilizarea unei pietre de slabă calitate, incapabilă să
suporte presiunea structurală.
Unul dintre turnuri, care atingea 151 m, fusese construit între 1558 - 1569, dar s-a prăbușit în
1773 și nu a mai fost reconstruit.
Nava catedralei Beauvais nu a mai fost terminată, după colapsul bolții din 1284.
Tot ceea ce rămâne în prezent sunt transeptul și corul.
Beauvais a trecut pragul posibilităților de construcție a unor asemenea dimensiuni și a atins
stadiul final al artei construirii catedralelor.

Sainte-Chapelle, Paris - gotic de apogeu - (în prezent în incinta Palatului de Justiție)

Performanțe arhitecturale și constructive deosebite:
- elementele verticale de sprijin (pilaștri), contraforți, structură de nervuri din piatră
- vitralii uriașe ► la exterior, capela apare ca o imensă rozasă.
- portic de intrare bifor, cu timpanul sculptat - Isus Predicatorul
- decorația interioară - foarte bogată, rafinată - aur, pictură, sculptură
- sistemul de acoperire al navei este barlong (cu arce ogivale și dublouri)
- armătura ferestrelor este compusă din baghete verticale
- modestă ca dimensiuni
- pare o pictură continuă din sticlă colorată
- altar + cor - marcate pe verticală de pilaștri și contraforți
- antevestibul de intrare

22
 Goticul englez

Spre deosebire de catedralele franceze, cele engleze au înălțimi moderate și sunt mai înguste.
Transeptul catedralelor gotice engleze, spre deosebire de cel franceze, iese semnificativ în
evidență din corpul clădirii. Turnul central este accentuat, iar capătul estic este de formă
rectangulară și reprezintă un substitut al deambulatoriului romanic. Fațada vestică este tratată
mult mai modest decât cele ale catedralelor din Franța. Fațada de vest cu trei portaluri nu a făcut
parte din limbajul comun al goticului englez.

Periodizarea goticului englez:

 Goticul timpuriu: 1170 – 1240
 Stilul Decorativ: 1240 – 1340
 Stilul Perpendicular: 1340 – 1530

Stilul gotic a pătruns în Anglia prin intermediul Ordinului Cistercian, ale cărui biserici romanice
din Burgundia i-au servit drept inspirație.
► coloanele înalte, de obicei din marmură, vor înlocui pilaștrii masivi;
► arcele în plin cintru ale arhitecturii normande vor face loc arcului frânt;
► odată cu dispariția galeriilor, ferestrele devin mai înalte => penumbra din biserici este
înlocuită cu o explozie de lumină.

Alte caracteristici ale goticului timpuriu sunt :

- preferința pentru linii simple și bine proporționate;
- preferința pentru decorație;
- bolți ogivale cvadripartite;
- turnuri înalte;
- ferestre lanceolate - singulare sau grupate.

Trăsături proprii goticului englez:

- plan bazilical cu cel puțin trei nave, vast, alungit, cu până la trei transepte, cor dreptunghiular,
fără deambulatoriu; capela amplă din ax este dedicată Fecioarei Maria;
- lipsa de unitate datorată compoziției fragmentate prin contopirea într-un singur volum a mai
multor etape de construcție;
- bolțile ogivale sunt in cruce și mai scunde decât cele franceze;
- pânzele bolților sunt semicilindrice, cu secțiunea transversală frântă și cu penetrații, cu coama
perfect orizontală, subliniată printr-o nervură orizontală;
- bolta capătă un puternic caracter decorativ prin adăugarea de nervuri suplimentare (în formă de
evantai, palmier) în intersecții stelate -> bolți stelate;
- în goticul timpuriu, bolțile sunt realizate din lemn, ușoare, făcând posibilă abundența de nervuri
decorative;

23
- stâlpii de susținere a bolților sunt cilindrici, cu patru colonete adosate și capitel unitar;
- elementele constructive sunt marcate prin faptul că sunt compuse ca niște mănunchiuri de
colonete angajate;
- exteriorul edificiilor este caracterizat prin articularea puternică a volumelor navei principale și a
transeptelor, mult ieșite în afară;
- arcul butant este utilizat cu reținere, deoarece descărcarea bolții se face mai mult pe contraforți
și pe arce ascunse sub acoperiș, în șarpantă;
- fațadele au o compunere schematică, nu ating exuberanța celor franceze;
- parterul este de obicei puternic dezvoltat, iar deasupra se află un registru limpede organizat;
- se remarcă preferința pentru dominanta orizontală în fațadă;
- decorul sculptural nu mai este deasupra portalului de intrare, ci este prezent pe toată fațada;
- la interior, decorația este bogată, mai umană, mai cotidiană, dominată de mentalitatea practică a
englezului.

Comparație - asemănări / deosebiri Anglia- Franța

Emisarii lui Henric al Vlll-lea şi ai lui Cromwell au distrus majoritatea sculpturilor din interiorul
catedralelor. Cele câteva fragmente regăsite dovedesc aceeaşi calitate şi aceeaşi tipologie precum
cea a echivalentelor lor franceze din sec. Al Xlll-lea; însă nici faţada catedralei Wells, nici
sculptura catedralelor Lincoln sau Winchester nu egalează perfecţiunea de la Reims sau Chartres.
Englezii nu au o deosebită sensibilitate pentru scultpură. Arhitectura, în schimb, este la fel de
elegantă ca cea a catedralelor franceze, rămânând, în acelaşi timp, tipic naţionala.
Acest stil este cunoscut sub numele de Early English, si ca toate stilurile gotice, isi are originea
in Franţa.
Cistercienii, nou ordin reformat in sec. al Xll-lea - de care aparţine Sf. Bernard, au adoptat stilul,
astfel încât clădirile cisterciene din Anglia au fost printre primele care au folosit arcul frânt.
La Canterbury, Guillaume de Sens introduce goticul in construcţia catedralelor. Caracterul
detaliilor ramâne francez, însa - particularitate foarte neobişnuita in Franţa - transeptele de la
Canterbury, Lincoln, Wells, Salisbury + alte catedrale sunt duble. Această trăsătură nu este o
invenţie engleză - Cluny avea deja transept dublu. Una dintre diferenţele dintre cele două ţări
este tocmai aceasta: în Franţa, stilul gotic tinde către o concentrare spaţială, în timp ce stilul
Early English este lipsit de această calitate - o catedrală precum Salisbury, cu capătul (absida)
său plat şi cele două transepte, de asemenea rectangulare, este încă suma unor unităţi, a unor
elemente alăturate (este compartimentată).
Dacă comparăm, de exemplu, Lincoln cu Reims, diferenţa se manifestă clar: Reims oferă o
imagine viguros de compactă şi unitară, în timp ce Lincoln se extinde fără constrângeri.
Un contrast similar se observă între faţadele occidentale. La Lincoln şi Wells, faţadele au o
existenţă independentă de interior - ca un ecran aşezat în faţa bisericii propriu-zise. Nu sunt,
precum faţadele franceze, expresia vizibilă şi logic concepută a sistemului interior. Se consideră
că atitudinea, aparent conservativă, a arhitecturii engleze se datorează supravieţuirii catedralelor
normande, ale căror fundaţii şi ziduri erau păstrate în noile biserici.
Insă: Salisbury a avut fundaţie nouă. Situl pe care s-a aşezat prima piatră, în 1220, anul începerii
construcţiei catedralei de la Amiens, era liber; ori, la Salisbury, planul are exact aceeaşi tipologie
ca la Lincoln. Această preferinţă pentru o compoziţie alcătuită din alipirea părților va fi
considerată, ulterior, drept particularitate naţională.

24
Wells - începută puţin înainte de 1191.
Lincoln -1192.

Dacă comparăm nava catedralei Lincoln, boltită în jurul anului 1233, cu cea de la Amiens,
contrastul este frapant:
- la Lincoln, traveele sunt largi, la Amiens - înguste;
- pilaştrii sunt ampli şi nici o coloană nu se ridică de la sol până la boltă;
- cele care poartă nervurile bolţii stau pe console, plasate imediat deasupra capitelurilor
pilaştrilor (dispunere perfect ilogică din punct de vedere a stilului francez);
- tribuna are deschideri largi, joase, cu arce frânte, atât de deschise, încât par semicirculare;
- bolta: în timp ce bolta franceză este încununarea logică a sistemului traveelor, bolta de la
catedrala Lincoln posedă, în afară de dublourile care separă traveele de cele patru ramuri de
ogive, o nervură longitudinală (care leagă vârfurile dublourilor - lierne = în sistemul gotic de
boltire, o nervură ce trece de la o intersecţie a nervurii principale la alta; Bolta lierne: boltă în
formă de stea; lierne: nervatură ramificată), care marchează axul central al bolţii, paralel cu
marile arcade;
Există, de asemenea, nervuri numite tierceron (nervură suplimentară a bolții ogivale), adică
nervuri izvorâte din aceleaşi capiteluri precum ogivele, şi care conduc către alte puncte ale
nervaturii ramificate (lierne) longitudinale, sau către o alta, cea pependiculară. Astfel, la Lincoln,
bolta se transform într-o succesiune de forme stelate şi este mult mai decorativă, însă mult mai
puţin logică decât în sistemul francez. În plus, aceste bolţi au o particularitate şi mai puţin
raţională: la Lincoln, de exemplu, dacă privim planul bolţii, pare corectă definiţia unei succesiuni
formale înstelate; cu toate acestea, în interiorul catedralei, ochiul nu percepe acelaşi lucru; din
cauză că dublourile nu sunt mai masive decât nervurile şi au exact acelaşi profil, ansamblul nu se
citeşte ca o suită de travee, ci mai degrabă ca o desfăşurare de palmete pornind de la capitelurile
coloanelor, care susţin bolta la dreapta şi la stânga, până la nervura ramificată centrală. Astfel,
parcurgerea interiorului nu se mai acordează cu ritmul traveelor, ci cu cel al punctelor de pornire
a bolţilor - ceea ce este travee la nivelul marilor arcade este, la înălţimea (nivelul) bolţilor şi pe
toată lungimea, situat pe lăţimea semitraveelor.
Având în vedere că aceste caracteristici nu sunt regăsite în stilul Normand, se poate spune că
sunt caracteristici particulare britanice, specifice caracterului naţional. Pe de atlă parte, stilul
Early English prezintă, în fiecare dintre motivele sale diferite, acelaşi rafinament, nobleţe şi
acurateţe ca stilul francez al marilor catedrale. Tocmai această asemănare profundă este cea care
indică identitatea spirituală care există între arhitecţii francezi şi englezi ai sec. al Xlll-lea.
- Planul şi claritatea ferestrelor lanceolate engleze.

Fiecare stil nu cunoaşte decât un moment de clasicism - care apare la sf. sec. al Xll-lea, în
societăţile mai avansate ale Franţei şi Angliei;
- în Franţa, apogeul este Sainte-Chapelle (1243-1248), capela regală concepută sub forma unei
săli de mari dimensiuni, cu pereţi în întregime din sticlă, cu excepţia unui soclu jos. In aceeaşi
manieră cu Beauvais, care a fost începută în 1247, şi chiar mai devreme, în construcţia navei,
transeptului şi a etajelor de la Saint-Denis de după 1231, triforiul era vitrat către exterior, astfel
încât nu mai subzista nici o portiune de zidărie opacă sau solidă. Sfârşitul acestei evoluţii în

25
Franţa este reprezentată de extraordinara catedrală Saint Urbain din Troyes unde, între 1261 şi
1267, strcutura este realizată sub aparenţa unei extreme fragilităţi şi a unei zvelteţi fără precedent
şi unde a fost adoptat, pentru prima dată, într-o biserică de dimensiuni importante, partiul de la
Sainte Chapelle. Apoi, în jurul anului 1275, avântul francez a slăbit şi, deşi s-a continuat
construcţia de catedrale în noile teritorii cucerite de coroana franceză, acestea n-au adus nimic
nou şi au rămas conforme regulilor stabilite la Saint-Denis şi Beauvais. Anglia, în schimb, avea
să-şi păstreze vitalitatea creatoare încă un secol, iar arhitectura engleză, între anii 1252 şi 1350, a
fost cea mai avansată, cea mai importantă şi cea mai inspirată din Europa.

Stilul decorativ

Dorința de a avea o decorație sculpturală din ce în ce mai bogată a dus la schimbări în natura
arhitecturii și formarea unui nou stil numit ”stilul decorativ” sau flamboaiant (1240 - 1340).
Arcele butante reduseseră masa de zid și începem să vedem și în Anglia magnifice ferestre
traforate care devin din ce în ce mai mari - corul catedralei Lincoln, care atinge o înălțime de 18
metri - și ferestre lanceolate înguste grupate sub un arc amplu.
Decorațiile de piatră erau din ce în ce mai diverse, imitând formele naturale, iar vitraliile au
devenit din ce în ce mai colorate.

Invențiile artistice reprezentau centrul de interes al arhitecților acestui stil:

- frunze în relief împodobesc capitelurile și portalurile;
- liniile curbe, ondulate, au fost una dintre caracteristicile stilului decorativ, înlocuind formele
geometrice simple ce caracterizau goticul englez timpuriu; curbe – contracurbe.
- succesiunea cadrelor convexe formează trasee tipice în ”solzi de pește”;
- construcția bolților se complică - se diminuează rolul structural; evoluează spre bolta stelată;
- la exterior se preferă pinaclurile.

Spre deosebire de goticul englez timpuriu, al cărui accent era pus pe structură, în stilul decorativ,
ornamentul ocupă un loc mai important decât structura. Forme in S, dublu S sau S întors și
motive decorative traforate caracterizează ornamentul ferestrelor. Stilul decorativ manifestă o
preferință pentru forme neașteptate, în special pentru diagonală. Desenul formal este mai flexibil
decât cel al goticului timpuriu.
Centrul stilului decorativ - în S-V Angliei.
Prima clădire în acest stil - catedrala Exeter - renovată de la V la E între 1280 - 1286.
Interiorul este de dimensiuni relativ reduse, dominat de bolți joase. Ferestrele sunt decorate cu o
rețea - o întrețesere de linii – motiv decorativ întrețesut / ornament întrețesut.
► Capela Fecioarei - catedrala Ely
► corul catedralei Lincoln (1256 - 1320)
► nava, fațada vestică și Canonicatul din York Minster
► corul catedralei St. Albans
Stilul decorativ se inspirase direct din stilul flamboaiant francez.

Stilul gotic perpendicular

- se dezvoltă între 1340 – 1530;

26
- numele îi indică caracteristica - linia verticală - care a jucat un rol important atât la nivelul
structurii, cât și al decorației;
- accentul pe verticalitatea navei este exprimat în special prin arcadele înalte și pilaștrii supli;
- o altă caracteristică - ferestrele mari cu ornamentație traforată.

Stilul Perpendicular a fost o reacție directă la excesul stilului decorativ.

Abandonarea decorației bogate a fost pusă și pe seama Ciumei Negre dintre anii 1348 - 1349.
► meșterii constructori se răriseră => decorația a fost redusă în favoarea liniilor și a unghiurilor
drepte, cu accent pe linia verticală.
Însă caracterul decorativ nu a dispărut complet din catedrale - el era în continuare reflectat în
bolți - bolțile evantai – un fenomen unic arhitecturii gotice engleze.
- zidurile fuseseră reduse la minim, creând un spațiu interior foarte luminos și deschis.
Stilul Perpendicular a început odată cu catedrala Lincoln (1335).
În catedrala Gloucester (1337 - 1367), o fereastră uriașă se deschide către Est, înlocuind peretele
corului și atingând înălțimea bolții.

Biserici târzii construite în acest stil:

- Capela Kings College, Cambridge (1446 -1515) și Capela Henry VIII, Westminster Abbey
(1503, 1519)
- bolți în evantai.

Catedralele goticului timpuriu

Catedrala Canterbury (1175 - 1185) - unul dintre primele monumente gotice din Anglia
- arhiepiscop - Thomas Becket - ucis de către regele Henry II în 1170; sanctificat de către Papă în
1173.
Câțiva ani mai târziu, biserica este incendiată. Reconstruirea corului conduce la unul dintre cele
mai impresionante proiecte construite în Anglia.
Arhitectul care a câștigat concursul pentru construirea unei noi biserici a fost francezul
Guillaume de Sens. Acesta începe construcția în 1174 și aduce cu sine în insulele britanice
formele franceze.
Catedrala Canterbury este revoluționară în Anglia, echivalentul catedralei Saint-Denis în Franța.
Catedrala este influențată de cea din Sens, construită cu 30 de ani mai devreme.

Catedrala din York

- apar pentru prima dată nervurile stelate;

- acuzarea verticalei;
- rozetă sub bolta stelată;
- ferestrele ocupă tot peretele dintre elementele de sprijin - au armătura din baghete terminate cu
decorație dantelată, ca o broderie.

Catedrala din Salisbury (1220 - 1264) - cel mai caracteristic exemplu pentru această fază.

27
- construită între 1126 și 1270, dedicată Fecioarei Maria. Este singura catedrala gotică engleză
construită pe un sit neocupat în prealabil de o altă structură religioasă. Are o formă longitudinală,
distinct engleză.
Construcția catedralei Salisbury a început în același an cu construcția catedralei din Amiens.
Cele două sunt identice în lungime - 150 m - însă Salisbury pare mai lungă, deoarece este mai
îngustă, cu linii orizontale accentuate, în timp ce catedrala din Amiens este dominată de
verticală.
Catedrala din Salisbury are pereți masivi care susțin arcele. Nu are structură tip schelet, structură
caracteristică goticului francez.
Împărțirea peretelui, arcada, triforiul și ferestrele navei sunt accentuate prin elemente orizontale
separatoare. Transeptul dublu era un fenomen foarte rar în Franța. Ideea transeptului dublu
venise, de fapt, de la Cluny, încă din secolul al XI-lea existând legături strânse între mănăstirile
burgunde și cele engleze.
Atât la exterior, cât și la interior, orizontala predomină. Arcul rotund norman evoluează aici in
arc frânt.

Catedralele goticului decorativ:

Un stil gotic englez unic începe odată cu ridicarea catedralei din Wells (1175 - 1239) și a
catedralei din Lincoln (1192 –1280), accentuând orizontala și fațada plană estică, fără capele
radiale.
Catedrala Lincoln (1230 - 1280) a fost reconstruită cu un transept dublu după ce fusese sever
afectată de un cutremur.

Diferența între începutul și sfârșitul secolului al XIII-lea:

- ”corul îngerilor” - început în 1256 - de o frumusețe perfectă - însă nu mai are acea frumusețe a
”primăverii” stilului;
- bogația decorivă evocă mai degrabă începutul toamnei, sezonul culesului strugurilor ►
plenitudinea generoasă a frunzișului exuberant, la colonete și capitelurile de la nivelul tribunei,
în nervurile viguroase ale arcadelor și în rețelele tribunelor;
- amploare, plenitudine;
- tendință către prețiozitate și complexitate.

Această tendință corespunde, de altfel, celei din filosofia predominantă a epocii - complicatele
meandre ale gândirii lui Duns Scotus (născut 1266) și a discipolului său Occam, cât și
influențelor arhitecturii franceze. Dar, în timp ce în Franța rezultatul acestei mișcări este, în
ansamblu, sărăcit și retrograd, Anglia va continua, cu un extraordinar entuziasm, să inventeze
forme pur decorative și care nu mai aparțin strict domeniului arhitecturii. Prin urmare, sculptura
nu mai este subrdonată arhitecturii.
Expresia perfectă a a cestui nou spirit este motivul decorativ flamboaiant, aflate în clar contrast
cu formele geometrice folosite între anii 1230 și 1300.
Economia expresivă a stilului englez timpuriu, economie proprie oricărei epoci clasice,
contrastează puternic cu infinita varietate a flamboaiantului sau ”curbiliniului”. Acolo unde se
folosiseră exclusiv rozete cu 3 sau 4 petale, apar acum trefle ascuțite, arce cu dublă curbură și tot
felul de alte forme reticulate.

28
Catedrala din Exeter (1300 - 1325)
- stil geometric cu turnuri pe brațele continue

Catedrala din Wells

- nervuri în evantai la bolți

Catedralele goticului perpendicular:

- există o cantitate imensă de linii verticale (stil liniar)

- la interior, triforiul are ferestre înalte ; se multiplică nervurile bolților în evantai

Catedrala din Gloucester - stilul se aplică începând cu corul și deambulatoriul

- în transeptul sudic (1331 - 1337)

- în sanctuar (1337 - 1377)
- pilaștrii grei și cilindrici ai corului normand au fost respectați, însă tribunele au fost disimulate
printr-un ecran cu orizontale și verticale fine, divizându-l în serii de panouri
- la est, peretele este spart de o fereastră imensă care, excepție făcând cele câteva subdiviziuni
principale, nu este nimic altceva decât un ansamblu de panouri vitrate
- numeroasele diviziuni orizontale vin să șteargă tot ce mai rămăsese din elanul vertical al
goticului timpuriu
- este vizibilă aceeași tendință ca cea regăsită la nivelul ferestrelor bisericilor germane - însă, în
timp ce pe continent se insistă asupra importanței peretelui, cei din perpendicularul englez rămân
niște ecrane vitrate. Astfel, structura peretelui a fost mai puțin radical modificată decât în
Germania și în Spania, iar caracterul spațial al perpendicularului a revenit - sub influență
franceză – la precizia goticului clasic.
Planul bazilical a fost rar abandonat în favoarea soluției mai bogate în eventuale dezvoltări
spațiale, cum e cea folosită la Bristol și în Germania, aceea a navei cu colaterale de aceeași
înălțime (hallenkirche).
Singura notă de fantezie la Gloucester, cât și in alte edificii ce țin de stilul perpendicular este
decorația bolților. Acestea fac dovadă de tot atâta imaginație ca și bolțile spaniole și germane și
se poate spune chiar că nici una dintre cele două țări, cu excepția Franței, nu a produs la acea
vreme configurații atât de complicate precum cele de la Gloucester și Bristol.
În schimb, decorația bolților stilului perpendicular este mai puțin suplă decât cea a
flamboaiantului continental, iar ”traforajele” perpendicularului sunt mai rigide decât cele folosite
în Germania, Spania și Franța către 1500 (sau Anglia, către 1320).
În plus, nu există nici o logică funcțională în bolțile stilului perpendicular. Aceste rețele strânse
de nervuri nu mia au nimic în comun cu tehnica propriu-zisă a boltirii.
Dintre toate catedralele engleze, Gloucester este exemplul cel mai complet al stilului
perpendicular.
La Canterbury și Winchester, navele, care datează, în ansamblul lor, de la sfârșitul secolului al
XIV-lea, au un stil mai puțin caracteristic.

29
Capela S. George - Castelul Windsor (1460 - 1520) - dantelăria bolților + Capela de la King's
College, Cambridge (1446 –1515) + Capela Henric VII, abația Westminster, (1503 - 1519) - atât
planimetric, cât și volumetric, acestea sunt construite extrem de simplu, având însă o decorație
abundentă și magistral executată.
La Cambridge, contrastul este deosebit de viu. Spațiul este rectangular, înalt, îngust și lung. Nu
există diferențiere între cor și navă. Aceeasși decorație este repetată peste tot, fie că e vorba de
dantelăria ferestrelor, 24 la număr, sau de panourile bolților în evantai.
Cu toate acestea, deși meșterii construiau într-un spirit extrem de practic și rațional, rezultatul
conferă un oarecare simț al misterului, o efuziune decorativă aproape orientală.
La extremitatea vestică a navei ne putem cu greu da seama de extrema economie a mijloacelor cu
care a fost creată această impresie de exuberanță. În special bolta în evantai contribuie la crearea
unei atmosfere de opulență. Cu toate acestea este un tip rațional de boltă, ba am putea chiar
spune o inveție de tehnician ce își are originea în evoluția sălilor capitulare, pornind de la
buchetul de nervuri care se etalează precum niște frunze de palmier, până la nervaturile
ramificate (”lierne”) și masivele chei de boltă din cor (începutul secolului al XIV-lea) prezente
inclusiv în nava catedralei Exeter. Găsim aici imaginația stilului decorativ în epoca sa de glorie.
Perpendicularul își va sistematiza și fixa toate aceste elemente - pentru prima oară - la
Gloucester, în ambulatoriul estic a mănăstirii (după 1357).
Dând aceeași lungime tuturor nervurilor și plasându-le la distanțe egale unele de altele,
curbându-le de aceeași manieră și divizând timpanele în chip repetat, se trece, la Gloucester, de
la bolta în palmier de la Exeter la cea în evantai.
La sfârșitul secolului al XV-lea, meșterul zidar de la Ely, John Wastell, alege bolta în evantai
pentru Capela de la King's College.

Catedrala din Bristol

- începută în 1298
- construcția sa se întinde pe durata primului sfert al secolului al XIV-lea
- arhitectura sa diferă de cea a celorlalte catedrale engleze ale perioadei anterioare prin patru
caracteristici semnificative:
1. este o hală, nu o bazilică ► colateralele au aceeași înălțime ca și nava principală => nu mai
există ferestre înalte.
Acest gen de elevație exista deja în romanicul din S-V Franței, însă acum se realizează o
inovație: crearea unui spațiu unic, cu pilaștri inserați la interior - creație care înlocuiește
principiul gotic al navei supraînălțate și a lateralelor mai joase.
Această tendință de unificare a spațiului își are originea în rectoriile și dormitoarele mănăstirești
și în corul îngerilor, precum cel de la Salisbury. Introducerea acestui principiu în construcția
corpului catedralei îi va determina pe arhitecții de la Bristol să modifice, cu o siguranță
nemaipomenită, dată fiind epoca, atât forma pilaștrilor, cât și a bolților. Pilaștrii compuși
întâlniți atât în Franța, Germania, cât și în Țările de Jos, nu au capiteluri decât pentru câteva
coloane de importanță redusă. Celelalte se înalță și se confundă cu nervurile, fără nici o
întrerupere.

30
Bolțile: arcele dublou nu mai sunt subliniate, ci se prezintă ca o serie de compoziții în formă de
stea, alcătuite din nervurile principale, secundare și ternare, numite ogive, tierceron și lierne,
inovații caracteristice epocii.
Inovația structurală: ”pod” dintr-un capăt în altul al traveei, la nivelul nașterii bolților în
colaterale. Din capetele lor izvorăsc nervuri care formează două serii de bolți transversale, în
leagăn frânt, destinate să susțină bolta navei principale, producând un efect estetic interesant =>
perspective oblice către înălțime și stânga - dreapta.

Catedrala Ely

- între 1323 și 1330, careul catedralei a fost refăcut după tipar ortogonal
- disciplina unghiului drept - careul poligonal de a Ely a avut un predecesor la Siena - a cărei
catedrală, terminată în 1264, prezenta un careu hexagonal.

Capela Fecioarei de la Ely - 1321 – 1349

- spatiu rectangular;
- detașată de edificiul principal;
- peretele este decorat cu o serie de arce în acoladă și croșetoane reunite sub arcele de descărcare
mai mari, de asemenea în acoladă și tridimensionale;
- arcele sunt acoperite de o ”vegetație” de piatră abundentă și luxuriantă care nu mai este atât de
netă și precisă ca în secolul al XIII-lea, dar care, grație ondulărilor, protuberanțelor frunzelor, a
complexității celor mai mici detalii, este mai ”căutată” și, paradoxal, mai uniformă în ansamblul
său. Aceasta se datorează tehnicii utilizate, care nu permite izolarea detaliilor unele de altele,
cum era posibil la elementele vegetale de la Reims.

La Ely avem o mișcare ondulatorie perpetuă de lumini și umbre defilând rapid pe suprafețele
sculpturilor, care seduce, dar rămâne departe de precizia caracteristică secolului anterior.
Arcul tridimensional în acoladă este un motiv care are același rol precum octogonul catedralei
Ely și a pilaștrilor fără capiteluri, a bolților fără dublouri și a cleștilor lateralelor la Bristol ►
conferă dinamism spațiului, îi imprimă o mișcare mai rapidă, mai subtilă și mai puțin simplistă
decât cea folosită în bisericile aparținând perioadei Early English.

În timp ce în Anglia noua experiență a spațiului în mișcare se exprimă într-o manieră atât de
complicată, în celelalte țări, cu una sau două excepții, se încearcă obținerea unui rezultat
asemănător prin mijloace diferite. O excepție remarcabilă o reprezintă catedrala Saint-Urbain de
Troyes, în care apare, pentru prima oară, complet izolat și fără altă semnificație și importanță,
arcele în acoladă asociate unor coloane cilindrice înguste care susțin bolta, fără capiteluri
intermediare. Ferestrele sunt bogat decorate, cu o ornamentație traforată geometric, apaărând ca
o dantelă în două planuri juxtapuse, de tipuri diferite.
Spre deosebire de Anglia, Troyes este mai degrabă rezultatul unui proces evolutiv, decât
începutul său. Evoluția goticului în Spania, Germania, Italia și Franța a fost legată de dezvoltarea
ordinelor franciscan și dominican.

► Catedrala Sf. Francisc din Assisi

- cea mai veche dintre toate bisericile franciscane; începută în 1228

31
- este o sală boltită, fără laterale, cu un transept boltit și un sanctuar polygonal. Mai târziu,
bisericile franciscane și dominicane vor fi, în Italia, fie vaste hale fără laterale, acoperite cu
șarpante și cu un cor de tip cistercian (în special la Siena), fie construcții cu laterale și plafon -
Santa Croce, Florența - 1249, sau boltite, cu colaterale – Santa Maria Novella, Florența, 1278; SS
Giovanni e Paolo, Veneția, sfârșitul secolului al XIII-lea; Frari, Veneția, 1340. Dar, fie că au sau
nu colaterale, fie că sunt boltite sau nu, toate aceste biserici nu formează niciodată decât o simplă
și singură unitate spațială divizată de pilaștri circulari sau poligonali. Din această dispunere
spațială transpare un nou principiu de importanță semnificativă: în bisericile goticului timpuriu
sau chiar a goticului clasic, nava și lateralele reprezentau canalele a trei mițcări paralele în spațiu.
De acum încolo, grație amplitudinii traveelor și a îngustimii suporților, a elementelor de
susținere, întreaga lățime si lungime a spațiului interior formează un tot unic. Această dispunere
este adoptată, în Spania, mai întâi la Sf. Ecaterina din Barcelona, începută în 1243, care va
deveni prototipul bisericii catalane, fie ea abațială sau nu.

În Franța, catedrala Albi este cea mai spectaculoasă de la sfârșitul secolului al XIII-lea, și nu
mai poate fi descrisă decât în termeni catalani. La exterior, se prezintă ca un bloc puternic și
adunat, complet lipsit de articulațiile complicate ale contraforților și arcelor butante. La interior,
traveele sunt înguste, iar bolțile, cvadripartite, conferă un ritm egal până la absida orientală
poligonală cu capele radiale.
Simplitatea exterioară este, de asemenea, caracteristică ordinelor cerșetoare din Germania și
Anglia. În Anglia, aproape nici o astfel de biserica nu a rămas intactă, de unde și subestimarea
importanței lor asupra arhitecturii secolului al XIV-lea.

În Germania, însă, bisericile au fost, ca și cele italiene, lipsite de colaterale joase. După anul
1300, însă, ele au inclus, precum catedrala din Bristol, o navă și colaterale de aceeași înălțime. În
Germania exista deja o lungă tradiție, provenită din romanic, a bisericilor-hală. Este deci inutil
să vorbim de o influență venită din S-V Franței. Bisericile-hală au apărut spontan, inspirate
probabil, ca și în Anglia, inclusiv din refectorii și alte încăperi mănăstirești. Acest tip se
răspândește în întreg secolul XIII.

Caracteristici generale ale goticului italian

- utilizarea șarpantei bazilicale, a arcadei frânte, a pilelor cu secțiune circulară
- apariția palatelor municipale ce găzduiesc sfatul municipal (Siena). Acestea au o structură
simplă, mai multe niveluri, curte interioară, fațadă dominată de turnul cu ecas, creneluri și foișor
de strajă.
► Palazzo Publico, Siena - construit pe un edificiu mai vechi.
► Palazzo Vecchio, Florența - realizat după proiectul lui Arnolfo do Cambio (1298 - 1314); are
trei niveluri; în fațadă sunt prezente reminiscențe romanice combinate cu elemente gotice;
creneluri la nivelul cornișei; turn crenelat.

Catedrala (Domul) din Milano (1387)

- realizată sub influența arhitecturii germane;

- are 148 + 88 m, plan bazilical cu 5 nave, transept cu 3 nave, cor cu deambulatoriu;
- se folosesc materiale de construcție specific italiene - marmură albă - și multe detalii decorative
(1000 de statui pe fațadele laterale);
- la interior: piatră, bronz (candelabrele);
32
- ancadramentul ferestrelor este o dantelărie de decoruri vegetale.

Palatul Dogilor, Veneția

- reprezentativ pentru această etapă;

- aripa de sud (1309 - 1404); aripa de vest - sec. XV;
- parterul și etajul I se deschid prin portic și ferestre spre exterior, conferind edificiului
caracteristici particulare;
- ultimul nivel este masiv, relativ compact, cu puține goluri realizate în arhivolta cu arc frânt;
- masivitatea este compensată de către desenul din piatră policromă, albă și roz, de influență
arabă;
- crenelurile (Turnul Orologiului) au rol decorativ.

Palatul Ca D'Oro - 1360 – 1440

- se distinge prin deschiderea spre lagună și oraș;

- loggia peste parter are 2 niveluri, cu decor din plăci de influență arabă + arce în stil gotic;
- alternanța panourilor opace cu deschiderile este o rezolvare specific venețiană a fațadei.

Goticul german
Este influențat de goticul francez (secolul al XIII-lea)

Caracteristici generale:

- turnurile puternic ajurate cu elemente decorative;

- preferința pentru planul hallenkirche, planul tip hală, în care navele au aceeași înălțime;
- dispariția transeptului sau diminuarea lui;
- folosirea materialelor locale; acolo unde nu era disponibilă piatra -> cărămida => schimbă
înfățișarea edificiilor;
- apariția caselor multietajate, din nevoia de spațiu în oraș - case cu frontoane, decor de lemn,
tensiune spațială dată de dimensiunile înguste ale fațadelor;
- se folosește sculptura - cu elemente comune Franței. Sculptura este subordonată arhitecturii.
- este accentuată expresia personajelor: redevin ”naturale” - naturalețe a imaginii; efecte
dramatice - suferința, liniștea, limpezimea privirii; laicizarea sculpturilor în edificiile religioase;
- manifestarea artelor decorative - vitraliu, sculptura, țesătoria, broderia, pictura - fresca, emailul,
pictura pe manuscrise (anluminură).

Catedrala din Magdeburg

- realizată sub influența catedralei din Laon;

- catedrala gotică este refacerea catedralei anterioare romanice, distrusă într-un incendiu;
- corul este poligonal, cu deambulatoriu (gotic timpuriu);
- apar forme de gotic matur în tratarea navelor și a transeptului;
- volumul are o anumită simplitate;

33
- spre vest, masa construită se diminuează.

Catedrala Sf. Elisabeta din Marburg - 1325 – 1383

- plan tip hală;

- combinat cu un corp treflat, cu altar și transept configurate ca brațe poligonale;
- stâlpii interiori sunt cilindrici, cu colonete angajate ce continuî nervurile bolții;
- profilele ferestrelor au morfologia gotică timpurie - capitelurile stâlpilor navei principale sunt
mai recente, cu decor floral.

Catedrala din Ulm – 1390

- plan hală fără transept;

- turnul - expresiv prin prezența fleșelor ajurate.

Catedrala din Koln - 157,4 metri înălțime

- reconstruirea unei catedrale distrusă în 1248;

- arhitect francez - Gerard din Picardia;
- corul (1248 - 1342) - în plan și elevație - replică a catedralei din Amiens ;
- are o fleșă pe transept și două turnuri - N și S;
- nava centrală este mult mai înaltă decât le Amiens - se apropie de raportul 1/3,14 (la Beauvais
este 1/3,6) ;
- aspectul general este mai greoi - datorită repetării detaliilor, mai puțin rafinate;
- exită un registru al intrărilor - portalul principal și două intrări laterale + un registru superior, un
registru al frizelor, fleșelor cu profilaturi, fleuroanelor și croșetelor;
- în interior, profilul arcului dublou se continuă cu o coloană angajată până jos;
- este acuzată verticalitatea;
- ferestrele sunt strâmte, înalte, cu goluri la partea superioară;
- deasupra portalului de intrare există un decor cu frize, brâie orizontale cu reprezentări
antropomorfe;
- arcele butante care susțin nava se intersectează cu arcele care susțin transeptul.

34