ATRIBUTELE ARHITECTURII

Atributele arhitecturii reprezintă însuşirile prin care arhitectura satisface cerintele sociale care au
generat-o. Încă de la primele încercări de lămurire a bazelor teoretice ale arhitecturii, definirea atributelor
acesteia, a constituit o condiție a evaluării calității organizării spațiului, a calității arhitecturale în general.
Triada vitruviană -utilitas, firmitas. venustas- a cunoscut, în dezvoltarea istorică a societăţii umane, deci şi
a arhitecturii, evoluţii si nuanțări, astăzi atributele arhitecturii, urmarite prin organizarea spațiului și crearea
formelor arhitecturale fiind utilitatea, constructivitatea, expresivitatea şi informativitatea, înainte de a le
analiza pe fiecare in parte este necesară clarificarea conceptului de functiune.

Funcţiunea arhitecturală reprezintă finalitatea demersului arhitectural, spaţiul arhitectural şi forma pe care
o generează fiind o realitate obiectivă rezultată printr-un proces conştient, orientat spre un anumit scop
-satisfacerea cerinţelor
-nevoi şi aspirații ale existenţei umane.

Utilitatea
Utilitatea defineşte ansamblul de calități prin care opera arhitecturală îndeplineşte un rol practic, serveşte
unui scop practic-utilitar. Ea vizează însuşirile prin care organizarea spațiului, forma arhitecturală satisfac
cerințele de ordin material ale existenței umane. Utilitatea reprezintă factorul primordial, care
condiționează rezolvarea şi manifestarea celorlalte componente ale funcțiunii arhitecturale- funcția
constructivă, cea expresivă şi cea informațională.

Utilitatea este criteriul de definire a programelor de arhitectură (categorii generale de obiecte şi

ansambluri de arhitectură a căror clasificare se face după funcţia utilitară de bază), respectiv locuințe,
şcoli, teatre etc.
Funcţia utilitară se realizează prioritar prin organizarea spaţiului, ea condiționînd, în ceea ce priveşte
modelarea generală a formei arhitecturale şi a spațiului, următoarele:
-morfologia spațiului (unitățile componente ale acestuia)
-forma geometrică, mărimea, proporțiile spațiilor şi distribuția acestora în plan şi în secțiune.
-relațiile dintre spațiile interioare şi relaţiile acestora cu spațiul exterior.
-acțiunea factorilor de microclimat.
Utilitatea nu este elementul cel mai mobil în evoluția formelor arhitecturale..
Variația în domeniul utilității s-a înregistrat însă nu doar în timp, pe verticală ci pe orizontală, în spaţiu.
De exemplu, în cadrul programului cel mai răspândit
- locuința, s-a manifestat în timp cel mai mare conservatorism în caracteristicile sale de bază.

Rolul esenţial al utilității în modelarea spațiului arhitectural şi geneza formei arhitecturale are totuşi un
anumit grad de relativitate. El cere, în virtutea acestui rol, o adecvare corespunzătoare a funcției
constructive, a constructivității. Dar în realitate, în cadrul aceluiaşi program, o aceeaşi funcţie utilitară
poate cunoaşte modalități diverse de rezolvare constructivă, pentru că utilitatea se interferează şi se
intercondiționează nu numai cu constructivitatea ci şi cu expresivitatea şi informativitatea, în care
acţionează atât factori obiectivi dar şi, în special, subiectivi, dependenți de personalitatea arhitectului şi de
contextul cultural --istoric în care acesta operează.

Constructivitatea
Constructivitatea desemnează ansamblul de calități prin care obiectul arhitectural satisface funcția de
adăpost față de agenții agresivi de mediu (climatici, seismicitate, natura solului, ape freatice), prezintă
siguranță la solicitări (statice şi dinamice) rezultate din exploatarea clădirii şi asigură în timp durabilitatea,
păstrarea în timp a acestor calități.
Constructivitatea se realizează prin calitatea structurii de rezistenţă, prin cea a închiderilor (anvelopantei)
şi compartimentărilor, prin calitatea. dotărilor tehnice, a materialelor puse în operă, inclusiv a celor de
finisaj. Tehnica de execuție, tehnologia au de asemenea un rol important în realizarea constructivității.
Sintetizând, elementele majore de care depinde satisfacerea exigențelor constructivității sunt: structura
de rezistență, materialele şi tehnica de construcţie.
Contribuția constructivității la modelarea spaţiului arhitectural, în asigurarea viabilității din punct de vedere
fizic a obiectului de arhitectură, în integrarea acestuia în mediul natural, în realizarea parametrilor de
confort (higrotermic, acustic) ca şi în realizarea funcțiilor practic- utilitare principale şi secundare, este
evidentă, fapt dovedit de întreaga evoluție istorică a arhitecturii. Vom evalua acest aspect în cele ce
urmează.

Materialul si structura constructivă

Primul material aflat la dispoziția constructorilor a fost lemnul. Perisabilitatea acestuia nu a permis
conservarea unor mărturii directe, dar este un material utilizat încă şi azi în ţările nordice, Polonia, Rusia,
în ţara noastră etc.
Primele construcții din lemn au fost cele pe sistem schelet (reazeme izolate -stâlpi de lemn şi elemente
susținute - grinzi de lemn), închiderile fiind realizate din împletitură de crengi, nuiele şi pământ. Cu timpul,
construcţia, va fi realizată în întregime din pereți de lemn, planşee din grinzi masive şi dulapi, va fi
susținută de un postament de piatră, soluție care se va utiliza din Extremul Orient, până în Europa.
Istoria arhitecturii este însă legată de folosirea materialelor durabile respectiv a pietrei sau a înlocuitorilor
artificiali, produsele ceramice în primul rând.
Marile civilizații antice mediteraneene şi mesopotamiană s-au dezvoltat din punct de vedere constructiv
pe baza folosirii acestor materiale. Utilizarea lor a condus la sistemul constructiv de zidărie
portantă-elemente verticale continue, masive, cu goluri cât mai puţine şi mai mici, care aveau pe lângă
funcţia portantă şi pe aceea de închidere (izolare termică și fonică) și de compartimentare.
Acest sistem a avut o mare stabilitate în timp, satisfăcând o multitudine de necesităţi funcționale.
Utilizarea sistemului rigid al zidăriei portante are consecinţe în limitarea dimensională a spațiilor şi a
deschiderilor dintre elementele de reazem, a golurilor de comunicare între spații ceea ce reduce
posibilităţile de relaționare a spațiilor interioare, a acestora cu cele exterioare. Utilizarea reazemelor
izolate, punctuale, prin înlocuirea sistemului de descărcare pe contur a bolților cu cea concentrată în
anumite puncte, preluarea împingerilor laterale ale bolților prin arce butante şi contraforți, prefigurează
sistemul constructiv elastic, pe schelet, chiar dacă nu se schimbă în mod radical ideea zidăriei portante,
eforturile rămânând limitate tot la compresiune, în timp ce în sistemele pe schelet sunt preluate eforturile
din încovoiere. Contradicția datorită funcțiilor diferite ale zidurilor portante - rezistenţă, delimitare,
închidere şi necesitatea întreruperii zidurilor cu goluri – a condus la trecerea, atunci când tehnic a fost
posibil, de la sistemul zidăriei portante la cel pe schelet.

Avantajele sistemului pe schelet sunt însă evidente pentru organizarea spaţiului - un spor de libertate
compozițională şi satisfacerea unor funcţii utilitare cărora nu li se putea răspunde prin sistemul zidăriei
portante: comunicări vaste între spațiile interioare, între acestea şi spaţiul exterior, varietate în
organizarea spaţiului la niveluri diferite, deci spațiul liber şi manifestarea flexibilității - modificarea în timp a
organizării spaţiale. La acestea se adaugă sporul de suprafaţă utilă prin reducerea suprafeței ocupate de
elementele de reazem.
În ceea ce priveşte sistemele de acoperire, evoluția acestora a fost marcată de momente de inovație
revoluționară, cu consecințe asupra dezvoltării celorlalte elemente constructive şi fireşte asupra utilității,
expresivităţii şi informativității.
Lemnul, primul material utilizat în acoperirea spațiilor asigură deschideri mai mari decât piatra şi
cărămida, planşeele orizontale masive din lemn putând ajunge la deschideri de 5-10 m, iar în cazul
bazilicilor creştine de acum 1400-1500 de ani, fermele sau grinzile cu zăbrele executate din lemn,
ajungând la deschideri de 30 m.
Deficienţele lemnului, respectiv perisabilitatea şi combustibilitatea, ori lipsa lui în Grecia, Egipt,
Piatra este dezavantajoasă pentru utilizarea în sisteme de acoperire; dimensiunile, greutatea,
caracteristicile mecanice (rezistență neglijabilă la întindere şi deci comportare slabă la încovoiere) au
limitat deschiderile la 4-5 m. Caracterizarea monumentelor Egiptului şi Greciei antice prin numărul mare
de puncte de reazem (coloane), cu distante mici între ele (săli hipostile) este urmarea utilizării pietrei.
Spații mari şi degajate nu erau posibile în astfel de condiții. Asiro-caldeenii şi perşii, în lipsa atât a pietrei
cât și a lemnului au recurs la argilă - cărămidă nearsă şi arsă, material care a permis perşilor
perfecţionarea sistemului de acoperire în boltă, comparativ cu sistemele primitive permise de utilizarea
pietrei, şi trecerea, în cazul cupolelor, de la planul pătrat la cel circular prin "trompele de colt" - suprafete
triunghiulare curbe.
Roma antică utilizează bolta asociind în acelaşi sistem piatra şi cărămida înglobate în ciment (bolta
romană), întărită cu arce de cărămidă. Sintetizând experiența constructivă romană şi a Asiei centrale,
Bizanţul realizează forme constructiv-arhitecturale remarcabile, în care sistemele de acoperire în boltă şi
cupolă au un rol deosebit de important. Grație acestor perfecționări, sistemul constructiv general şi
configuraţiile spaţiale au făcut posibile evoluţii notabile în domeniul utilităţii, expresivităţii şi informativităţii
care se vor accentua în Gotic, Renaştere, Baroc, Clasicism.
În epoca modernă și contemporană metalul, betonul armat au devenit materialele stucturale specifice
pentru rezolvarea sistemelor constructive în integralitatea lor, într-o diversitate de soluții care oferă un
potențial ridicat atât manifestării funcției utilitare cât şi celei expresive. Odată cu dezvoltarea tehnicii, a
tehnologiei, constructivitatea a cunoscut de asemenea transformări notabile, echiparea tehnică şi
industrializarea execuției având consecințele cele mai importante.