Teoria contemporană a arhitecturii: paradigme şi teme ale teoriei contemporane

(2)

Teoria lingvistică

Importante schimbări în teoria culturală postmodernă, inclusiv în teoria

arhitecturii, au avut loc datorită restructurării gândirii prin paradigme lingvistice.
Discipline ca literatura, filosofia, antropologia, sociologia şi în general activitatea
teoretică (critică), au cunoscut reformulări prin adoptarea de noi instrumente
metodologice, şi noi perspective oferite de semiotică, structuralism, şi îndeosebi
de poststructuralism, inclusiv deconstrucţie.
Influenţa paradigmelor lingvistice asupra gândirii teoretice, în anii ’60, a avut loc
în paralel cu reînvierea interesului pentru semnificaţie şi simbol în arhitectură. In
acest context trebuie amintită contribuţia lingvisticii teoretice atât ca importantă
paradigmă cat și ca util instrument suport metodologic pentru analizarea unei
probleme postmoderne generale – crearea şi perceperea semnificaţiilor.

Structuralismul

Ca metodă analitică de cercetare, structuralismul se fundamentează pe

ideea că adevărata natură a lucrurilor (obiectelor) nu rezidă în lucrurile în sine ci
în relaţiile pe care le stabilim între ele şi le percepem ca atare, şi constă în
punerea în evidenţă a unor structuri decelabile prin anumite procedee formale.
Structuralismul înţelege lumea ca fiind constituită din limbaj, o structură de relaţii
între semne, şi îşi concentrează atenţia asupra codurilor şi descifrării lor,
convenţiilor şi proceselor care fac ca opera să fie inteligibilă, asupra modului în
care opera produce semnificaţii utile din punct de vedere social.

Poststructuralismul

Ceea ce diferenţiază poststructuralismul de structuralism este faptul că, în timp

ce o operă structuralistă e asociată cu stabilitatea componentelor semnului, cea
poststructuralistă reflectă disoluţia semnului şi jocul eliberat al semnificaţiilor. În
ultimele sale lucrări, criticul şi semiologul francez R.Barthes sugera că
semnificantul are potenţial pentru jocul liber al semnificaţiei, care rezultă dintr-un
lanţ nesfârşit de metafore.
Postructuralismul iniţiază astfel o critică a semnului, punând întrebarea dacă
semnul este realmente compus doar din două părţi-semnificant/semnificat – aşa
cum susţinea structuralistul F.de Saussure, sau dacă nu depinde de asemenea,
de prezenţa tuturor celorlalţi semnificanţi, de care diferă.
Poststructuralismul iese din aceste tipare şi afirmă că semnificaţia e
indeterminată, instabilă, fără limite.
Din poststructuralism apar două idei principale de interes pentru arhitectura
postmodernă: una din ele priveşte statutul istoriei şi al reprezentărilor sale, iar
cealaltă statutul subiectului şi al limbajului său.

Postmodernismul acordă mai multă valoare formei decât funcţiei şi inversează

deliberat sintagma “forma urmează funcţia” enunţată de L.Sullivan şi însuşită de
modernişti.
Arhitectura modernă nu s-a restrâns la cea rezultată dintr-o gândire simplist
funcţionalistă şi nici la cea a stereotipiilor cu proliferare internaţională, iar evoluţia
ei din primele decenii ale secolului XX s-a făcut în strânsă legătură cu avangarda
artistică. Însă pentru depăşirea determinismului îngust în aprecierea relaţiei
funcţie (utilitară) – formă (estetică) şi pentru reevaluarea semantică a arhitecturii,
“Complexitate şi contradicţie în arhitectură” a avut un rol decisiv.
Aşadar, orientarea postmodernă afirmă că însăşi forma constituie esenţa
conţinutului arhitecturii.
În arhitectura postmodernă, utilizarea stilurilor istorice sau a unor fragmente
identificabile din stiluri specifice are aceeaşi intenţie: crearea de forme cu asociaţii
de idei, chiar până la a construi o naraţiune.

Faţada istoricistică postmodernă devine mască, ascunde, răstălmăceşte. Ea

înlocuieşte elevaţia modernistă, care comunică funcţia, şi vădeşte interesul
postmodern pentru tradiţia Beaux Artistă.
Cu timpul, interesul pentru decorativ s-a focalizat pe materiale, culori, detalii, ca
elemente expresive, dar a rămas o caracteristică a istoricismului crearea de
efecte scenografice prin utilizarea unor fragmente stilistice într-un context arbitrar.
Unii teoreticieni critică foarte sever întreaga cultură postmodernă, pe care o
consideră fondată pe un teren instabil alcătuit din întâietatea acordată retoricii
stilistice.
Pe deplin justificat consideră că parodia şi pastişa sunt nepotrivite căutărilor
arhitecturale. Ca alternativă, el vede regenerarea clasică autentică, cu
semnificaţia derivată din logica modului de a construi, găsind mai multă justificare
pentru clasicism pe baza ecologiei, a urbanismului şi a culturii în general.

Deconstrucţia

Deconstrucţia reprezintă una din cele mai semnificative şi importante

manifestări ale poststructuralismului. Ca practică filosofică şi lingvistică,
deconstrucţia cercetează fundamentele gândirii în “logocentrism” şi fundamentele
unor discipline precum arhitectura.
Logocentrismul desemnează o tendinţă existentă în filosofia metafizică de a
căuta un fundament sau o origine. Gândirea logocentrică instaurează opoziţii
binare ca prezenţă/absenţă, care privilegiază unul din termeni asupra celuilalt.
Logocentrismul asumă astfel prioritatea primului termen (asociat cu identitatea şi
prezenţa) şi îl concepe pe al doilea în relaţie cu acesta, ca o complicare, o
negare, o manifestare sau o subminare a primului.
Prin intermediul teoriei lingvistice apar astfel multe probleme interesante, iar
acestea afectează creaţia de arhitectură, teoria arhitecturii şi receptarea critică.
Se pune însă întrebarea, în condiţiile unor orientări teoretice contrare şi instabile,
dacă încercarea de a regăsi semnificaţia, urmărirea ei, nu este expresia unei
zadarnice nostalgii, şi dacă interpretarea artefactelor prin demersul critic merită
osteneala.
Interesul arhitectural pentru loc şi semnificaţie, de pildă, este ameninţat de idei
poststructuraliste, cum ar fi arbitrariul semnului ca instrument de comunicare.
În căutarea unui limbaj radical nou, Eisenman s-a îndepărtat net de centrarea
arhitecturii pe problema funcţiei pure şi a exprimării ei formale şi s-a distanţat net
de dialectica rigidă a opoziţiilor binare tradiţionale: structură/decoraţie;
abstract/figurativ; figură/fond.
Materie activă, dinamică şi “vie”, aşa cum aspiră să devină arhitectura lui
P.Eisenman, care reprezintă modelul de cea mai înaltă ţinută al arhitectului
cercetător, de mare profunzime, care încearcă într-o coerentă unitate între teorie
şi practică să-şi regleze pulsul creator la tulburătoarele provocări pe care timpul le
adresează omului şi lumii sale. De aceea considerăm că, în ciuda discursului
teoretic adesea ezoteric şi a caracterului atectonic al formelor compuse după o
metodă de dislocare şi asamblare ce ar putea fi bănuită că urmăreşte imaginea
unor distorsiuni formale voit şocante, atitudinea lui Eisenman este motivată de
convingeri puternice şi profund morală.
Fară a fi mai puțin relevantă, la polul opus se situează calea evoluţiei lui
Ph.Johnson, chiar cel care a organizat în 1988, la New York, expoziţia “Arhitectura
deconstructivistă”, unde a expus şi P.Eisenman.
De la teoretizările din “Stilul internaţional” (1932) şi modernismul strict (“Glass
House”, New Canaan, Connecticut –1949), Johnson trece apoi la neoclasicism
(“Teatrul de balet”, Lincoln Center, New York-1964), eclectism, postmodernism
(“Clădirea AT&T, New York-1979) şi în sfârşit la ostentaţia expresionistă elaborată
pe calculator, influenţată de plastica sculpturală deconstructivistă (“Gate House”,
New Canan, Connecticut-1995)