Teorii si teoreticieni ai secolului XX (continuare curs anterior).

Teoria arhitecturii in Romania

Bruno Zevi stabileşte de asemenea „epocile” spațiului arhitectural: spațiul exterior (arhitectura
Greciei antice), spațiul ritmat (arhitectura Paleocreştină), spațiul accelerat (arhitectura Bizantină),
spațiul întrerupt (arhitectura Medievală timpurie), spațiul volumetric (arhitectura Romanică), spațiul
rațional (arhitectura Renaşterii), spațiul liber (arhitectura Modernă).

Metabolismul japonez

Esența concepției, expusă în termeni teoretici de Arata Isozaki şi Kisho Kurokawa o constituie procesul
continuu de creştere şi de schimbare la care se pot adapta structurile arhitecturale, proces similar
metabolismului propriu lumii vii.

Deşi nu a cunoscut decât relativ puține realizări concrete, concepția metabolistă s-a conturat în anii
şaizeci-şaptezeci drept o soluție de principiu pentru crearea unor structuri locuibile artificiale, a unor
soluri artificiale, ca răspuns dat nevoilor specifice Japoniei în acest sens.

De conexare a microstructurilor, şi elemente secundare, cele mai supuse schimbărilor-instalații de

alimentare şi evacuare etc.- ceea ce contrazice premisele formale ale orientării, creând ambiguitate şi
confuzie în acest sens.

Post-modernismul

Arhitectul american Robert Venturi, scriind în 1966 „Complexity and contradiction in Architecture” şi
acreditând ideea existenței „ambiguităţii în arhitectură” a constituit un mijloc de conştientizare
asupra crizei arhitecturii moderne, a pozitivismului şi a lacunelor semantice ale acesteia, adresând
astfel o provocare a cărei undă de şoc se va resimți pe durata a mai mult de două decenii, cunoscând
o extindere mondială, şi va duce la înnoirea arhitecturii, în primul rând ca formă de limbaj.
Lăsând la o parte excesele istoriciste ale curentului, practicarea prea adesea a mimetismului facil şi a
parodiei, sunt de reținut contribuția Post- Modernismului la reevaluarea arhitecturii ca mesaj
complex şi faptul că în cadrul său s-au manifestat personalități remarcabile ca însuşi R. Venturi,
M.Graves, Ch. Moore, Ph.Johnson, H.Hollein, R.Krier etc. Şi că, de asemenea, prin el s-a putut stopa
practica distrugerii moştenirii trecutului şi s-a afirmat contextualismul ca principiu în concepția de
arhitectură şi urbanism.

În ceea ce priveşte experiența spațiului arhitectural, Post-modernismul preia lecția continuității

spațiale din arhitectura moderna dar ii accentueaza dinamica prin implicarea direcțiilor de dezvoltare
oblice sau deformante, prin utilizarea unghiurilor ascuțite, a formelor curbe, a simetriei şi asimetriei,
în compoziții complexe, dense, adesea surprinzătoare.

Deconstructivismul

Jacques Derrida, considerat inițiatorul deconstrucției în filozofie şi în literatură, a fost el însuşi foarte
surprins de ecoul pe care l-au avut ideile sale în gândirea de arhitectură spre sfîrşitul anilor optzeci şi
începutul anilor nouăzeci. Surpriza venea în mod firesc din faptul că arhitectura fusese

Întotdeauna opusul

A ceea ce constituia substanța conceptuală a

Deconstrucției: anti-formă, anti-structură, anti-ierarhie.

Motivația care a alimentat interesul unor arhitecți pentru deconstrucție Bernard Tchumi şi Peter
Eisenman, care vor deveni şi teoreticienii Deconstructivismului în arhitectură, era aceea de a elibera
arhitectura de constrângerile determinărilor de orice fel, de la cele funcționale (practic- utilitare) la
cele constructive şi de a-i conferi autoritate intelectuală prin modul de regândire în termeni teoretici
a arhitecturii însăşi. Printre amenințările care primejduiesc „viața arhitecturii”, fiind citate nu numai
constrângerile deja pomenite ci şi cultivarea pastişei istorice în anumite expresii de manifestare ale
Post-modernismului, este foarte probabil ca Deconstructivismul să-şi fi găsit o motivație la fel de
puternică în intenția de a provoca şi de a se afirma ca o alternativă superioară acestuia.

Dincolo de speculațiile pur teoretice, este de reținut modul practic de lucru asupra formei, operând
cu disjuncții, cu fragmentări, dislocări şi distorsiuni ale sale, urmate de recompuneri dinamice, în care
însă nu se mai regăsesc valorile consacrate ale arhitecturii şi construcției: armonia, unitatea,
stabilitatea. Repertoriul formal, inclusiv cel spaţial al arhitecturii, este astfel lărgit, câştigă o vitalitate
sporită, dar în reprezentări de care dezechilibrele şi convulsiile lumii contemporane nu sunt străine.

Teoria arhitecturii în România

Pe fondul tendințelor de afirmare a ființei naționale manifestate în general pe plan european ca una
din reacțiile față de academism şi eclectism, în ultimele două decenii ale sec. XIX s-a constituit Şcoala
națională în arhitectura românească, găsind în Ion Mincu personalitatea centrală şi cunoscând
dezvoltări semnificative până în 1916, anul intrării României în primul război mondial, cu unele
extinderi şi în perioada interbelică. Ideea valorificării arhitecturii istorice româneşti fusese deja
afirmată în 1851 de Alexandru Odobescu şi în 1861 de Dimitrie Berindey.

Chiar dacă modul în care a fost interpretată moştenirea arhitecturii populare şi culte în realizările
Şcolii naționale (Ion Mincu) poate fi discutabil, aceasta a fost prima încercare programatică de a găsi
drumul de dezvoltare a arhitecturii româneşti prin inspirația din izvoarele culturale proprii şi a marcat
una din perioadele cele mai fertile şi reprezentative ale arhitecturii naționale.

În perioada interbelică, în domeniul teoriei arhitecturii, contribuția cea mai importantă a avut-o
George Matei Cantacuzino, personalitate creatoare de excepție, care s-a manifestat superlativ în
arhitectură, artă plastică, literatură, în comentariul-eseu teoretic şi critic. Printre cele mai
semnificative lucrări ale sale în domeniul teoriei arhitecturii sunt volumele „Introducere în studiul
arhitecturii” (1926), „Palladio” (1928) şi fragmente din volumele „Arcade, firide şi lespezi” (1932),
„Izvoare şi popasuri” (1934), „Pătrar de veghe”

(1938), „Pentru o estetică a reconstrucției” (1947), la acestea adăugându-se o vastă serie de articole
în periodice de cultură, trebuind menționat și faptul că este primul arhitect român, şi până acum
singurul, care a publicat în reviste străine: „L’architecture roumaine” – L’Architecture 10/1927 şi
„Tendances dans l’Architecture Roumaine” – L’Architecture d’Aujourd’hui 5/1934.

În toate textele sale teoretice se întâlnesc în mod fericit analiza de specialitate cu meditația sensibilă,
poetică, întreaga sa concepție fiind animată de spiritul armoniei clasice şi totodată de deschiderea
spre noul pe care-l reprezenta arhitectura modernă ca expresie firească a evoluției societății.

În acelaşi context trebuie menționată contribuția teoretică a lui Marcel Iancu, unul dintre cei mai
activi reprezentanți ai avangardei din arhitectura modernă românească, în perioada interbelică, prin
articolele publicate în revista „Contimporanul”.
În anii care au urmat celui de al doilea război mondial, după depăşirea perioadei formaliste
anacronice a anilor cincizeci, la sfârşitul acestei perioade are loc racordarea arhitecturii româneşti la
practica şi principiile celei promovate pe plan internațional.

În paralel cu realizările care concretizau noua orientare funcționalismului, fie în forma primară, sau
elaborată, fie în cea a funcționalismului liric, ce se va contura începând din deceniul şapte, se
cristalizează şi unele precizări privind suportul teoretic al acestora. (C.Lăzărescu, N.Porumbescu). Din
deceniul opt preocupările teoretice devin tot mai numeroase, fie prin abordarea unor aspecte
particulare legate de diverse programe de arhitectură; locuințe (locuire), învățământ, cultură,
sănătate etc, fie a unei problematici generale sau punctuale a fenomenului arhitectural.

Din categoria abordărilor generale menționăm lucrările „Funcțiune, Spațiu, Arhitectură” –

Gh.Săsărman (1979), „Ce este arhitectura” – C.Jurov (1989) în care sunt tratate elementele de bază
ale înțelegerii arhitecturii (componentele, condiționările şi semnificațiile sale multiple) şi „Probleme
actuale ale arhitecturii contemporane” – M.Enescu; I.Gheorghe (1982) care, aşa cum arată şi titlul,îşi
propune un parcurs panoramic ale celor mai importante consecințe pe care evoluția lumii
contemporane le induce în domeniul arhitecturii: relația energie-arhitectură, relația tehnologie-
arhitectură etc. Sau „Sistemele spațiului amenajat” – M.Botez, M.Celac (1980), lucrare privind
aspectele metodologiei sistemice aplicate domeniului spațiului amenajat (în care instrumentul
matematic ocupă un loc predominant) ce depăşeşte bineînțeles aria de interes restrâns a spațiului
arhitectural.

Dintre abordările punctuale sunt de reținut cele referitoare la relația dintre nou și vechi, cele
referitoare la problema identității naționale „Şcoli naționale în arhitectură” – M.Lupu (1977), „Tradiție
şi inovație în arhitectură” C. Marinescu (1970), cele privind problema stilului în arhitectură „Stilul

Arhitecturii contemporane” – J.Monda (1986) ori cele făcute din perspectivă ecologică „Arhitectura
bioclimatică” – C.Jurov (1985), la care s-ar putea adăuga multe titluri vizând interpretarea teoretică a
programelor de arhitectură: turism, sănătate, învățământ, cultură, locuire etc.

Printre cele mai noi contribuții merită reținute reflecțiile unor autori din generația tânără, care
surprind esențialitatea spirituală a spațiului arhitectural pe fondul naturii celui liturgic, în „Fiinţa şi
spaţiul” – R.Drăgan; I.Augustin (1992).