UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MECANICĂ
CONSTRUCȚII CIVILE, INDUSTRIALE ȘI AGRICOLE
Grupa 12.1.5 anul I

Elemente de arhitectură
și
sistematizare

Student: Țoc Adrian

 Modernismul
în
arhitectura românească

Modernismul românesc (ca şi mişcările locale de avangardă de care este foarte legat)
încearcă să sintetizeze, sub semnul pragmatic al aplicabilităţii imediate, diverse tendinţe
formale ale Mişcării Moderne. Rezultatul este o arhitectură elegantă, cu un redus caracter
experimental, mai apropiată de modernismul temperat al arhitecturii pariziene din acea
perioadă (cu evidente împrumuturi de factură Art-Deco), decât de liniile radicale promovate
de neoplasticişti, contructivişti, şcoala de la Bauhaus sau Le Corbusier. Mai rar, mai ales în
arhitectura lui Marcel Iancu, apar clare orientări de factură expresionistă. Pe măsura evoluţiei
în timp, apare tot mai evidentă şi influenţa arhitecturii fasciste italiene (mai ales în arhitectura
expoziţiilor proiectate de Horia Creangă, în arhitectura monumentală a lui Duiliu Marcu etc.).
Din cauză că preocuparea pentru o arhitectură economică este foarte redusă, o altă
trăsătură formală definitorie a modernismului românesc constă în utilizarea de materiale
scumpe, de bună calitate, ceea ce nu este tipic pentru Mişcarea Modernă, dar asigură
construcţiilor o remarcabilă rezistenţă în timp. (Este vorba despre rezistenţa la uzură şi la lipsa
de întreţinere de după cel de-al doilea război mondial, pentru că, pe de altă parte, datorită
folosirii unor standarde de calcul inadecvate acestei zone seismice, rezistenţa lor structurală
este necorespunzătoare, ceea ce le-a şi expus distrugerii la cele două cutremure mari prin care
au trecut). Din aceste perspective, se poate spune că, raporat la nucleul dur al Mişcării
Moderne europene, modernismul românesc al acestei perioade este un modernism „impur”,
ceea ce nu îi diminuează calităţile, ci impune numai un studiu critic mai nuanţat. De altfel,
cazul nu este singular printre ţările care, ca şi România, au importat ideile şi formele mişcării.

Principalele figuri ale modernismului românesc sunt Horia Creangă, exponentul

liniei formale celei mai coerente şi cel care impune, prin lucrări mari şi de succes, arhitectura
modernă în România şi întreprinde un travaliu consecvent de modernizare a tipologiei
imobilului de raport (imobilul ARO, Bulevardul Brătianu, 1929-1931 şi cinematograful -
1934, imobilul Otulescu, 1934-1935, imobilul Malaxa - 1935-1937, vilele Bunescu - 1932,
Cantacuzino - 1934, stadionul ANEF - 1933-1939, uzinele Malaxa - 1931-1932 şi 1936-
1939, halele Obor - 1937, din Bucureşti, palatul Culturii de la Cernăuţi - 1935-1937 etc.);
Marcel Iancu, pictor, arhitect şi publicist, singurul care este legat de mişcările de avangardă
europene (co-fondator al mişcării Dada, Zürich, 1916) şi care introduce programatic ideile
Mişcării Moderne în revista Contimporanu (imobilele Herman Iancu - 1926, Clara Iancu -
1931, Gold - 1934, Bazaltin - 1935, Haimovici - 1937, vilele Fuchs - 1929, Chihăescu -
1930, Iluţă - 1931, Wexler - 1931, Juster - 1931, Reich - 1937, ştrandul FSSR - 1929, în
Bucureşti, sanatoriul Popper/Predeal -1934 etc.); şi George Matei Cantacuzino,
personalitate culturală de mare cuprindere şi autor al unei teorii de arhitectură originale (chiar
dacă exprimată sub formă eseistic-poetică), exponentul unui palladianism modern (hala de
avioane a uzinei IAR/Brasov, vila Ariana/Eforie, hotelul Belona/Eforie, etc.).
 Acestora li se alătură Duiliu Marcu, cu mari investiţii publice (Casa de credit şi
asigurări a magistraţilor - 1935-1937, biblioteca Academiei - 1936-1937, Administraţia
autonomă a monopolurilor statului - 1934-1941, Academia Militară, Ministerul de
externe, piaţa alimentară de la Buzău, numeroase imobile de raport şi vile etc.), precum
şi alte nume reprezentative, cum ar fi: Paul Emil Miclescu (uzinele Ford, Bucureşti - 1930-
1932), Grigore Ionescu (sanatoriul Toria/Covasna - 1933-1934), Octav Doicescu (clubul
nautic de la Snagov), Henriette Delavrancea-Gibory, Ion şi Tiberiu Niga etc. în general, se
poate afirma că moderniştii români aleg din evantaiul ideologic al Mişcării Moderne europene
numai anumite dimensiuni: cea estetică şi cea raţionalistă, pe care le aplică în modernizarea
tipologică şi stilistică.

Duliu Marcu, unul dintre arhitectii de mare valoare ai acestei perioade, motiva propria
evolutie a conceptiei lucrarilor sale: "Desi aveam o mare inclinatie si chiar usurinta spre desen
si pasiune pentru ornamente si decor, totusi am devenit mai tarziu adeptul arhitecturii simple,
fara belsug de ornamente, care prin justetea proportiilor si armonia plasticii trebuie sa dea
ochilor si ratiunii cea mai deplina satisfactie".

Avangarda artistica romaneasca se manifesta inca inainte de 1920 in Berlin, Zurich sau
Paris, fiind reprezentata de personalitati ca pictorul si arhitectul Marcel Iancu, poetul Tristan
Tzara, fondatori ai miscarii DADA sau sculptorul Constantin Brancusi ce lucra deja la Paris.
Unii studenti arhitecti ce se aflau in acest deceniu in capitalele Europei de Vest incep sa-si
contureze simpatia pentru noul curent artistic ce se infiripase deja si care a constituit o
schimbare radicala de atitudine a acelora ce vor fi considerati pionieri ai arhitecturii moderne.

Evoluand oarecum diferit de artele plastice, muzica sau literatura, arhitectura nu a

cunoscut o etapa ce ar putea fi definita ca miscare de avangarda propriu-zisa, in sensul
impulsului negativist sau contestatar. Aceasta tendinta a fost indreptata spre ideea de progres,
spre o sincronizare cu civilizatia europeana. Arhitectura moderna romaneasca se va imune
printr-o innoire echilibrata, moderata, gasind insa resurse pentru o intensa forta in exprimare.

Cu un oarecare decalaj temporal in raport cu unele curente artistice si literare,

arhitectura moderna va debuta in Romania in a doua jumatate a deceniului trei, luand apoi o
amploare deosebita.

Activitatea publicistica si critica de arhitectura din perioada interbelica a facut

cunoscute in cele mai diverse medii ale intelectualitatii romanesti ideiile curentului modernist,
consemand si o maturizare a atitudinii critice si pozitii teoretice echilibrate, pertinente, ca si
polemici si divergente de opiii. Texte referitoare la estetica arhitecturii romanesti, la
controversele dintre traditionalism si modernism, au cunoscut elemente de mare profunzime
prin contributia unor arhitecti precum George Matei Cantacuzino, Horia Creanga, Octav
Doicescu etc.

Alaturi de Marcel Iancu, dar total independent de acesta, la inceputul anilor '30 va
debuta in forta arhitectul Horia Creanga ca adevarat fondator al arhitecturii moderne
romanesti. Influenta personalitatii sale asupra colegilor de generatie a fost semnificativa. El
soseste de la Paris impreuna cu sotia sa Lucia Dumbraveanu in 1927, unde isi luase diploma
de arhitect la Beaux Arts, bastionul academismului francez la acea data. Totusi el va aduce cu
sine ideile avangardei europene pe care le descoperise pe cont propriu si in contact direct cu
publicatiile vremii. El devine promotorul unei arhitecturi personale, filtrate prin propria-i
sensibilitate. Creatia sa nu va putea fi cantonata strict in nici unul din curentele moderniste
europene. Horia Creanga a dat arhitecurii o expresie moderna, adesea foarte complexa, ferma
ca mod de compozitie si intotdeauna cu rafinament nuantata.

Lansarea pe scara larga a arhitecturii moderne in Romania s-a facut in primii ani ai

deceniului patru, cand a inceput sa fie privita ca simbol al progresului si deschidere spre noua
civilizatie a secolului XX. Acum ea va cunoaste o expansiune impresionanta prin calitate si
cantitate, marcand definitiv silueta capitalei si a unora din marile orase ale tarii.

 Arhitectii romani au actionat independent. Ei nu s-au reunit in grupari ca Bauhaus, De

Stijl, sau alte asemenea scoli care au generat curente de avangarda diferentiate.
Conturandu-si independent preferintele estetice, au exprimat insa concertat, prin
prisma sensibilitatii si afinitatii artistice proprii, optiunea lor legata de problemele
formale si functionale. Din aceasta activitate a unor personalitati bine individualizate,
vor aparea lucrari nu lipsite de tendinte majore comune, care insa avertizeaza prin
prezenta lor asupra independentei fiecarui arhitect, cat si asupra modului relativ unitar
in care acestia au prelucrat intr-o dinamica continua ceea ce transmitea miscarea
moderna internationala.
 Arhitectura romaneasca interbelica este departe de a reprezenta o "copie" a unor
curente de avangarda deja consacrate la nivel international. Diferita in semnificatii, ea
a asimilat, intr-o sincronizare continua cu propria paradigma culturala si spirituala,
ceea ce lansau principiile esentiale ale curentului modernist.
 Se poate constata existenta unei congruente intre starea de spirit sociala a acestei
perioade si exprimarea moderna in forma si functiune a operelor de arhitectura. Desi
nu a fost lipsita de polemici teoretice, penetrarea Miscarii Moderne in Romania atesta
permeabilitatea si aportul acestei generatii de arhitecti romani la realizarea marilor
valori universale.

 Oportunitatea analizei raportului dintre spatiul existent construit si noua arhitectura

este justificata in primul rand pentru cladirile amplasate in structura urbana a
Bucurestiului, disponibila la acea data interventiilor importante la nivelul orasului si al
cartierului. Terenurile aflate la dispozitie ofera prilejul unor proiecte integrate in
tesutul urban construit, dar si insertii urbane majore, care au ramas definitorii pentru
caracterul orasului Bucuresti.

Potentialul economico-politic al tarii crescand vertiginos dupa formarea

Statului National Roman in 1918, antreneaza dezvoltarea aleatoare a unora dintre
principalele orase ale Romaniei, exprimata prin aparita si dezvoltarea industriei,
cresterea densitatii populatiei in zonele centrale si aparitia unor cartiere noi, toate
avand un caracter dezordonat si haotic. In Europa Occidentala se depasise deja aceasta
faza de dezvoltare a oraselor. Promotorii Miscarii Moderne promovau in acest
moment doua principale directii de rezolvare a problemelor urbane, cu valente
caracteristice in functie de tara. Prima directia cauta "Stilul", speculand efectele
compozitional-estetice si subordonandu-se deviziei "tot ceea ce este acceptabil trebuie
pastrat".
 Al doilea principiu, mai radical, cauta "viata in natura", avand ca model
"Orasul gradina" si "Charta de la Atena".Dupa Primul Razboi Mondial, orasele
Romaniei intregite si in special capitala tarii prezinta o situatie speciala din punt de
vedere al problemelor legate de urbanism si sistematizare teritoriala. Marile
restructurari urbane ale Europei secolului XIX, al caror apogeu l-a reprezentat modelul
francez (Georges Eugene Haussmann la Paris in perioada 1853-1869) au avut un ecou
si in Romania prin trasarea la sfarsitul secolului a celor doua axe majore ale capitalei,
est-vest si nord-sud.

Daca in cazul unor orase europene, "marile axe" au sfasiat brutal tesutul medieval
existent, in cazul Bucurestiului, cu toate "sacrificiile" (Turnul Coltei, Biserica Sarindari etc.),
trasarea acestor axe a contribuit la demararea organizarii structurii urbane amorfe. Aceste
interventii au oferit premisele aplicarii in perioada interbelica a unor teorii moderne in
demersul de solutionare a problemelor urbane ale capitalei. Modernismul urbanismului
romanesc a constat in primul rand in usoara si fireasca adaptare la o etapa teoretica avansata
de organizare a orasului; in al doilea rand in identificarea fenomenului urban cu teoria
sistemica (sistemul) si utilizarea termenului de "sistematizare" in relatie cu planificarea
urbana, iar in al treilea rand, derivat poate din primele doua, modul original de imbinare a
tendinelor mentionate si adaptarea lor la conditiile locale.

In 1935 s-a elaborat de catre un grup de specialisti, arhitecti si ingineri, Planul Director
de Sistematizare a Capitalei (PDSC), unul din cele mai progresiste din Europa de Rasarit. El
devine operant in 1938, continutul lui acceptand selectiv elemente din cele doua directii de
dezvoltare a urbanismului epocii. Respectul pentru principiile estetice de compozitie va da
sentimentul statorniciei pentru cei ce locuiesc orasul, permitand arhitecturii sa-si produca
efectul asupra ansambului urban. Principiile Chartei de la Atena vor influenta propunerile de
zonificare functionala si de configuratie a circulatiei, iar valentele "Orasului gradina" pot fi
regasite in sistemul de lotizare, in ideile de dezvoltare a salbei de lacuri si a valorificarii
elementelor naturale din nordul capitalei. .

Incepand cu 1929, conform legii administratiei locale, toate orasele si centrele urbane
balneo-climaterice trebuiau sa-si intocmeasca propriile planuri directoare si de sistematizare.
Ca exemple sunt orasele Brasov, Craiova, Cluj, Sfantul Gheorghe etc. Concursurile pentru
obtinerea unor solutii cat mai interesante pentru sistematizarea unor localitati maritime sau a
unor zone ale oraselor devin o practica ce va contribui la selectarea si promovarea celor mai
valoroase idei in domeniul urbanismului.

Pionierii arhitecturii moderne romanesti, Marcel Iancu si Horia Creanga,

proiecteaza unele din primele locuinte individuale ce se vor inscrie ca infuzie de noutate in
acest domeniu. Marcel Iancu ramane pentru istoria arhitecturii romanesti primul arhitect ce a
conceput incepand cu mijlocul anilor '20 locuinte cu vadit caracter novator, ca marturie a
intensului efort teoretic, militant, de raspandire si dezvoltare a ideilor Miscarii Moderne in
arta si arhitectura. Exemple: Locuinte pe strada Trinitatii (Maximilian Popper) nr. 55,
1926; Vila Fuchs de pe strada Negustori nr.33, 1927; Imobilul Chapier, 1928, toate in
Bucuresti.

Constructiile de inceput ale lui Horia Creanga demonstreaza si ele o logica noua de
creatie cu pastrarea unor elemente decorative simplificate sau cu o volumetrie ce aduce in
prim plan expresia plastica a suprafetelor mari vitrate. Exemple: Vila dr. Petru Groza din
Deva 1927-1927; Vila Corneliu Medrea din Bucuresti, 1929. Alt exemplu de aport innoitor
il reprezinta vilele realizate de George Matei Cantacuzino la Eforie intre 1929-31. Amplasate
intr-un cadru natural deosebit, pe litoralul Marii Negre, ele fac parte din constructiile
statiunilor balneo-climaterice ce intervin in valorile peisajului existent.

Adevarata perioada de preluare pe scara larga a impulsului modernist incepe cu primii

ani ai deceniului patru. Se constata existenta unor solutii ce variaza de la o inovatie de factura
moderna oprita la nivel formal, suprapusa pe o distributie functionala mai veche, preluata de
la arhitectura secolului trecut, sau locuinte a caror partiu restructureaza in esenta spatiul
interior si compozita volumetrica. Acestea din urma modeleaza interiorul ca pe un spatiu viu,
flexibil, iar prezenta lor modifica dimensiunile spatiului exterior, compozitiei la nivel urban,
creand in sistemul orasului alte repele formale si stilistice.

Locuintele collective de tip 'blockhaus' amplasate in peisajul urban oferit de marile

bulevarde ale capitalei, sau alte artere importante, cu regim de inaltine variind intre parter si
doua-trei etaje, pana la sapte-unsprezece etaje, ele constituie o expresie a unei sectiuni
importante a arhitecturii locuintelor din Romania dupa Primul Razboi Mondial. Imprimand
prin prezenta lor cu caracter specific orasului, ele au meritul ca au modelat spatiul urban in
limite compozitionale precise de-a lungul catorva decenii. Debutul marcat de Horia Creanga
prin proiectul pentru imobilul ARO intre 1929-1931, va fi succedat de un val impresionat de
lucrari pe aceasta tema, concepute in acord cu principiile ce au devenit in scurt timp
consacrate, determinante si bine definite.

Locuintele ieftine sunt o categorie de locuinte, inscrisa la nivel international printre

principalele cautari in intentia de a rezolva problemele stringente ale locuirii, cunoaste
in Romania doar solutionari izolate, prea putin semnificative ca inovatie sau ca amploare.
Ecoul lor in productia de arhitectura a fost destul de slab, inregistrandu-se oar cateva exemple
de lotizari facute in acest scop. Aceste exemple le gasim amplasate pe terenuri libere, special
sistematizate, cu locuinte cuplate, cu dezvoltare pe parter, sau parter si unu-doua niveluri.
Gandite sa dispuna de un conform minimal, ele au partituri rezonabile, in care functiunile sunt
eficient distribuite.

Constructiile pentru sanatate se remarca o preocupare sporita pentru constructiile din

domeniul ingrijirii sanatatii. Spitalele si in special sanatoriile, devin o tema importanta la nivel
mondial. Nu ne surprinde deci faptul ca sunt consemnate numeroase concursuri de idei pentru
aceste programe, iar lucrarile ce datoreaza din aceasta perioada reprezinta exemple
emblematice pentru arhitectura interbelica. In alcatuirea lor apare aprofundarea problemelor
fluxurilor functionale, a normelor igienice si nu in ultimul rand a preocuparii pentru o
expresie plastica simpla, cu volume rezultate din compunerea ingenioasa a corpurilor cu o
geometrie pura. Sintetizand capacitatea creatoare a unora dintre cei mai de seama arhitecti
romani, aceste cladiri au ramas ca elemente de referinta pentru arhitectura moderna dintre cele
doua Razboaie Mondiale. Exemple de marca sunt: Sanatoriul Crucii Rosii "Toria" Covasna,
1935, arh. Prof. Grigore Ionescu; Sanatoriul "Bugaz", Cetatea Alba, 1933-34, arh. Angello
Viecelli. Se constata existenta unei conceptii echilibrate, bine formata si stapanita in raport cu
ceea ce se considera ca fiind aportul de noutate adus de Miscarea Moderna si de ceea ce se
instituise deja ca "Stil International".

Amplasamentul constructiilor pentru invatamant, culturale si administrative, prin

natura tematicii, este exclusiv in mediul urban. Sunt parcurse etape si cai de evolutie ce
depasesc momentul optiunilor traditionale pentru monumental. Investitorii deschisi spre
"europenizare" sustin tendinta aproape unanima a arhitectilor de a prelucra o noua conceptie
de arhitectura. Institutii culturale ca Academia Romana fac apel la arhitectii tineri, dar deja
consacrati, pentru intocmirea unor proiecte adesea definitorii pentru prestigiul breslei in
general. Exemple: Fundantia "Dalles", Bucuresti 1932, arh. Horia Teodoru, Biblioteca
Academiei Romane, Bucuresti 1936-38, prof. arh. Duiliu Marcu. Sunt abordate aici formule
ingenioase de iluminare naturala a salilor de expozitie, principii noi de functionare a
bibliotecii, prin relationarea corecta a functiunilor, prin detaliile sau mobilierul specific.
Volumetria simpla si severa utilizeaza ritmul elementelor verticale, care conduc la o
compozitie bine structurata, ce reevalueaza principiile vechi de proiectare.

Pozitia fata de constructiile scolare se modifica, primind nota de noutate inregistrata in

general in activitatea arhitectilor romani. Proiectele destinate spatiior de invatamant se
remarca printr-o renuntare la orice forma de decoratism. Cautarile formale si functionale
inregistreaza salturi spectaculoase, generate de imperativele pedagogiei moderne. In aceste
caracteristici se inscriu: un proiect pentru Scoala Comerciala, 1932, ramas nerealizat;
Grupul Scolar Mihai Bravu, Bucuresti, 1937; Scoala pentru copii mici "Floreasca",
Bucuresti, 1936-37, arh. H. Creanga; Sibiu, 1935 si Colegiul Universitar Cluj, 1937, arh.
Gabriel Cristinel, unde autorul este inca marcat in exprimare de momentul desprinderii de
tenta clasicista, monumentala si introducerea reprelor noi in structura compozitionala.

Constructiile pentru activitati sportive sunt legate de marile proiecte de amenajare a

spatiilor verzi si parcurilor. Exemplele sunt numeroase: Strandul Kiseleff, Bucuresti 1929,
arh. M.Iancu; Proiect pentru Stadion Muncitoresc, str. Veseliei-Filaret, Bucuresti, 1930,
arh. Tascu Ciulli; Stadionul ONEF, Bucuresti, 1933-39 (disparut) arh. H.Creanga.

Se construiesc acum si noile cladiri pentru gari si autogari: Gara Regala Bucuresti
Mogosoaia si Gara Regala Sinaia, 1936, arh. D.Marcu; Aerogara Cetatea Alba si
Aerogara Cernauti, arh. C. Dragu etc. La aceste proiecte noutatea programelor se
interfereaza cu solutiile functionale rational gandite. Desi pastreaza o nuanta de
monumentabilitate, ele se detaseaza de arhitectura traditionala, urmarind consecvent o
adaptare la cerintele impuse de functiune.

Cladirile publice pentru birouri si sedii de firme devin o tema de proiectare frecvent
solicitata de diferiti comanditari, in contextul dezvoltarii generale a societatii. Marile societati
particulare, sau monopolurile de stat, isi construiesc noi sedii care sa raspunda necesitatile
functionale de ultima ora si care se disting prin sobritate si armonie a proportiilor, fiind
creatiile unora dintre cei mai reprezentativi arhitecti romani.

Lucrarile cu aceste tematici, unele complet noi, altele reinterpretate de pe pozitii noi,
au fost un prilej de participare, prin contributii valoroase, la crearea unui statut nou al
arhitecturii si la modernizarea progresiva a centrelor urbane. Expozitiile nationale si
internationale au construit un prilej de afirmare a realizarilor culturale si economice. Dintre
expozitiile organizatate in tara "Luna Bucurestilor" devine in perioada interbelica a
manifestare de traditie. De la prima sa editie in 1935, amplasata in Parcul Carol si initiata de
primarul capitalei Alexandru Donescu, se constata preocuparea pentru tematica consacrata
problemelor legate de evolutia oraselor si sintematizare urbana. Expozitia se integra intr-un
program de anvergura, costituit cu scopul organizarii urbane judicioase a principalelor orase
ale tarii si in special a capitalei. Parcul Herastrau a gazduit o parte din editiile urmatoare ale
acestei manifestari. Amenajarea si sistematizarea acestui loc de agrement, ce beneficiaza de
un cadru natural remarcabil, a facut si ea parte din actiunile organizatorilor Expozitiei.
 Pavilioanele expozitionale au fost concepute ca si componente ale unei arhitecturi
reprezentative, motivand astfel o cantonare a registrului formal mai mult in sfera tentelor
clasicizante decat in zona curentului modernist. Optiunea stilistica a acestor pavilioane tinde
sa se apropie de formulele neoclasice germane sau italiene, ce au generat in anii '30 premizele
aparitiei in aceste tari, ca si pe intreg continentul, a asa zisei "arhitecturi reprezentative".

Expozitiile internationale au oferit posibilitatea deschiderii spre schimbul de informatii

si idei in domeniile stiintei, tehnologiei, artei si culturii in general. Pavilioanele Romaniei la
diversele editii ale acestor reuniuni internationale a fost subordonate ca gandire aceluiasi
sistem de reprezentativitate, ce promoveaza o arhitectura mai putin directionata spre Miscarea
Moderna, indreptata spre neoclasicism, sau stilul neoromanesc, cu vadite intentii insa, de
claritate si simplitate formala, ce denota un mod original de decodificare si prelucrare a
canoanelor stilistice.

Domeniul constructiior industriale, in aparenta mai putin spectaculos pentru creatia de

arhitectura in general, beneficiaza de un impuls creator important. Uriasa transformare a
tehnologiilor industriale devine o necesitate obiectiva in modul de conformare a acestui tip de
cladiri. Marii industriasi, dornici de a beneficia de spatii moderne, cerute de noile procese
tehnologice, de progresul si evolutia stiintei, accepta propunerile tinerilor arhitecti, in a caror
conceptie sunt reformulate noile cerinte legate de utilizarea eficienta a spatiului de productie,
de posibilitatile oferite de structura de beton armat si nu in ultimul rand de un nou sistem de
selectare a reperelor estetice.

Printre lucrarile notabile ce au permis inscrierea constructiilor industriale in randul

adevaratelor creatii de arhitectura se numara si cele realizate de Horia Creanga pentru firma
Malaxa, in Bucuresti. Este vorba de Intrarea principala, 1931-31, Fabrica de tevi, 1935-
36, Pavilionul Administrativ, 1936. Merita consemnat si aportul altor arhitecti la
transformarea si evolutia cladirilor industriale spre lucrari ce le confera statutul de arhitectura
industriala moderna.

Constructiile pentru abatoare moderne au facut obiectul unor investitii importante in

multe din localitatile tarii; printre ele se numara Abatorul de export din Constanta, 1933-
34, arh. Nicolae Nenciulescu, Abatorul orasului Buzau, 1934, si Abatorul
orasului Bacau, 1934-35, arh. D. Marcu etc.Ceea ce caracterizeaza toate aceste cladiri
industriale este interesul pentru asigurarea functionalitatii optime, prin ridicarea calitatii
locului de munca, organizarea spatiala rationala si exprimarea plastica foarte clara, intr-o
volumetrie adecvata, ritmata de elementele constructive.