4.7.3.

Sisteme de bare articulate concurente

Se consideră trei bare articulate, concurente în punctul O,
care realizează unghiurile α1 şi α2 cu direcţia verticală. Acestea sunt
acţionate de sarcina verticală P, producând o deplasare a punctului O
în poziţia O', figura 4.13.

B C D
1
3 2

N1 N3 N2
l

α1
α2

O Δl3
P O
α1 α2 O2 1
Δl1
O' Δl2
P
Fig. 4.13. Sistem de bare articulate concurente

Conform ipotezei deformaţiilor mici, unghiurile α1 şi α2

rămân, practic constante, iar în barele sistemului se produc
deformaţiile Δl1, Δl2 şi Δl3.
Pentru bara 2, dacă se consideră DO  DO1 şi OO2  DO , atunci,
N 2  l2
l2  O1O  OO2   l3  cos  2 , (din triunghiul OOO2 ).
A2  E2
N1  l1
Analog, l1   l3  cos1 , unde N1, N2 şi N3 sunt
A1  E1
eforturile din barele 1, 2, respectiv 3.
Din condiţii de echilibru se obţin:
  Fix  0  :  N1  sin 1  N 2  sin  2  0

  Fiy  0  : N1  cos 1  N 2 cos  2  N 3  P  0
, (4.48)

- 155 -
iar l2  l3  cos  2 , de unde:
N 2  l2 N l
 3 3  cos  2 , (4.49)
A2  E2 A3  E3
rezultând un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute, (N1, N2 şi N3).
Rezolvând sistemul se vor obţine soluţiile:
A2  E2 l3
  sin  2  cos  2
A3  E3 l2
N1  P, (4.50)
 A2  E2 l3 sin 1   2  
1     cos  2   sin 1
 A3  E3 l2 sin 1 
A2  E2 l3
  cos  2
A3  E3 l2
N2  P, (4.51)
 A2  E2 l3 sin 1   2  
1     cos  2 
 A 3  E3 l 2 sin 1 
1
N3  P . (4.52)
 A2  E2 l3 sin 1   2  
1     cos  2 
 A3  E3 l2 sin 1 
Tensiunile din bare vor fi:
N1 N N
1  ; 2  2 ; 3  3 . (4.53)
A1 A2 A3
Condiţiile de rezistenţă care se impun pentru a nu se produce
ruperea structurii sunt:
N1 N N
1    a ,1 ;  2  2   a ,2 ;  3  3   a ,3 . (4.54)
A1 A2 A3
Dacă barele sunt simetrice, (α1=α2=α), sunt executate din
acelaşi material, (E1=E2=E3=E=constant) şi au aceeaşi secţiune
transversală, (A1=A2=A3=A), atunci rezultă eforturile din bare:
cos 2  1
N1  N 2   P; N3  P , (4.55)
1  2  cos3  1  2  cos3 
iar tensiunile din material vor fi:

- 156 -
 N1 N 2 cos 2  P
1   2     ;
A A 1  2  cos  A 3
. (4.56)
N3 1 P
3   
A 1  2  cos3  A
Se observă că  3   1 , adică în bara centrală se atinge
tensiunea maximă. Aceasta se va compara cu tensiunea admisibilă a
materialului, obţinânduse condiţia de verificare:
N3 1 P
 max   3     a. (4.57)
A 1  2  cos  A
3

Pentru dimensionare se determină secţiunea transversală necesară:

1 P
Anec   . (4.58)
1  2  cos   a
3

Din aceeaşi condiţie se poate calcula şi sarcina maximă, (Pmax), pe

care o poate suporta sistemul, fără a se produce ruperea:
Pmax  Pcap  (1  2  cos3  )  Aef   a . (4.59)

4.7.4. Bare cu secţiune neomogenă solicitate axial

Se consideră o bară în compusă din "n" materiale distincte,
cu rigidităţile E1A1, E2A2, …, EiAi, …, EnAn, solicitată axial de o
forţă N, figura 4.14. Secţionând bara, în fiecare material va apărea
câte o forţă axială N1, N2,
N
…, Ni, …, Nn.
Din condiţia de echilibru,
rezultă că:
N1  N 2  ...  N n  N , N
(4.60)
în care n este numărul de E1A1 N
necunoscute. Rezultă un E2A2
N1
sistem de (n-1) ori static
nedeterminat. Conform N2 EiAi
ipotezei secţiunii plane Ni
Nn EnAn
a lui Bernoulli, în baza
căreia o secţiune plană Fig. 4.14. Bară cu secţiune neomogenă
solicitată axial
- 157 -
şi normală pe axa barei înainte de solicitare, rămâne tot
plană şi normală pe axa barei şi după solicitare, toate
materialele se vor alungii la fel, rezultând aceeaşi deformaţie
specifică:
1   2  ...   i  ...   n , adică, (4.61)
1 2 i n
  ...   ...  , (4.61)'
E1 E2 Ei En
conform legii lui Hooke.
Prin înlocuirea tensiunii σi cu formula fundamentală,
σi=Ni/Ai, şi aplicând regula proporţiilor derivate, prin care valoare
raportului dintr-un şir de rapoarte este egală cu suma numărătorilor
pe suma numitorilor, se obţine:
n

N1 N2 Ni Nn N i
N . (4.62)
  ...   ...   i 1

E1  A1 E2  A2 Ei  Ai En  An n n

E  A E  A
i 1
i i
i 1
i i

Se determină astfel eforturile axiale din fiecare material:

E A E A E A
N1  n 1 1  N ;...; N i  n i i  N ;...; N n  n n n  N .(4.63)
 Ei  Ai
i 1
 Ei  Ai i 1
 Ei  Ai i 1
Tensiunile corespunzătoare fiecărui material şi condiţiile de
rezistenţă impuse vor fi:
N1 N  E1 N N  E2
1   n   a ,1 ;  2  2  n   a ,2 ...;
 Ei  Ai  Ei  Ai
A1 A2
i 1 i 1
.(4.64)
N  Ei N  En
i  n
  a ,i ; ...;  n  n
  a ,n
E A
i 1
i i E A
i 1
i i

Se observă că tensiunile sunt cu atât mai mari cu cât modulul de

elasticitate longitudinal E este mai mare. Pentru ca bara compusă să
nu se rupă, este necesar ca toate materialele componente să reziste,
adică toate relaţiile din sistemul (4.64) să fie îndeplinite.

- 158 -
 4.7.5. Bare static nedeterminate datorită variaţiilor de
temperatură
Este cunoscut faptul că o bară de lungime l0, supusă unei
creşteri de temperatură Δt=t2-t1 va suferi o lungire
l  l0    t  l0     t2  t1  , (4.65)
unde α este coeficientul de dilatare liniară.
În anumite situaţii, aceste bare sunt prevăzute cu anumite
rezemări ce se opun dilatărilor provocate de temperatură, motiv
pentru care apar sisteme static nedeterminate.
Se consideră o EA
bară AB, încastrată la A B
ambele capete, figura
4.15, de lungime l0 care
la temperatura iniţială l0
este netensionată.
Încălzită cu o diferenţă
de temperatură Δt,
aceasta va ajunge la l0+Δl
lungimea
l  l0  l0    t , sau N N
l  l 0 (1    t ) , dacă
cele două reazeme nu l0
ar împiedica dilatarea. l 0 +Δl
Pentru a readuce bara Fig. 4.15. Bară încastrată
la lungimea iniţială l0, la ambele capete
aceasta ar trebui
comprimată cu o forţă N care să producă scurtarea Δl. Cunoscând că
N  l0 N  l0
l  , iar l  l0    t , rezultă : l0    t   0 şi se
A E A E
obţine :
N  A  E    t . (4.66)
Tensiunea care apare în această situaţie în bară va fi:
N
  E    t . (4.67)
A
Aceasta nu depinde de lungimea şi aria secţiunii transversale a barei.

- 159 -
Analog se procedează când între reazeme este o bară formată din mai
multe tronsoane de rigidităţi E1A1, E2A2, …, EnAn, cu lungimile l1, l2,
…, ln, iar materialele respective au coeficienţii de dilatare termică
liniară α1, α2, …, αn, acestea fiind aşezate cap la cap ca în figura 4.16.

E3A3 En-1An-1
E1A1 E2A2 EnAn

N N
l1 l2 l3 ln-1 ln

Fig. 4.16. Bară din mai multe tronsoane

 l l2 ln 
l  1  l1  t  ...   n  ln  t  N   1   ...    0 .

 1 1
A E A2  E 2 An  E n 

(4.68)
Rezultă:
 1  l1   2  l 2  ...   n  l n   t
N . (4.69)
l1 l2 ln
  ... 
A1  E1 A2  E 2 An  E n
În multe situaţii
capetele barelor sunt la 2
anumite distanţe de δ1
perete, realizând aşa- N
zisele rosturi de
l0 δ
dilataţie, lungirea fiind
împiedicată numai după Δl
ce capătul liber a atins Fig. 4.17. Bară cu rost de dilatare
peretele, figura 4.17.
lt     1 , (4.70)
unde Δlt este lungirea produsă de încălzire iar δ1 reprezintă scurtarea
ce se produce sub acţiunea forţei axiale N. Prin înlocuire se obţine:
N  l0
  l0  t    , sau (4.71)
A E

- 160 -
 A E
N    l 0  t    , (4.72)
l0
iar tensiunea din bară va fi,
   l 0  t    .
E
 (4.73)
l0
Dacă trebuie determinată temperatura de încălzire astfel încât
tensiunea să atingă rezistenţa admisibilă a materialului, în relaţia
N max
(4.71) se pune condiţia ca:  a .
Aef
Rezultă gradientul de temperatură:
E     a  l0
 t max  . (4.74)
E    l0

4.8. Calculul la forfecare

4.8.1. Forfecarea profilelor subţiri

Se consideră că un element este solicitat la forfecare pură sau
tăiere dacă torsorul de reducere al forţelor interioare în planul
secţiunii transversale se reduce numai la forţa tăietoare cuprinsă în
planul secţiunii, aceasta producând tensiuni tangenţiale τ.
În realitate, oricât de mică ar fi Mi=Fe
grosimea elementului δ, cele
două cuţite de tăiere determină o F
distanţă e între direcţiile forţelor
tăietoare F, rezultând un
δ

moment de încovoiere Mi=F·e,

figura 4.18. Pe lângă încovoiere F
e
mai apar şi fenomene secundare
de strivire a cuţitului pe material. Fig. 4.18. Element solicitat
Se consideră că aceste fenomene la forfecare
secundare sunt minore pe lângă forfecare, însă se va considera o
tensiune admisibilă la forfecare a materialului τaf mai mică.
De obicei, τaf=(0,5÷0,8)σa. În aceste condiţii, având piese cu
grosimi mici, se admite că tensiunea tangenţială τ este

- 161 -