A E

N    l 0  t    , (4.72)
l0
iar tensiunea din bară va fi,
   l 0  t    .
E
 (4.73)
l0
Dacă trebuie determinată temperatura de încălzire astfel încât
tensiunea să atingă rezistenţa admisibilă a materialului, în relaţia
N max
(4.71) se pune condiţia ca:  a .
Aef
Rezultă gradientul de temperatură:
E     a  l0
 t max  . (4.74)
E    l0

4.8. Calculul la forfecare

4.8.1. Forfecarea profilelor subţiri

Se consideră că un element este solicitat la forfecare pură sau
tăiere dacă torsorul de reducere al forţelor interioare în planul
secţiunii transversale se reduce numai la forţa tăietoare cuprinsă în
planul secţiunii, aceasta producând tensiuni tangenţiale τ.
În realitate, oricât de mică ar fi Mi=Fe
grosimea elementului δ, cele
două cuţite de tăiere determină o F
distanţă e între direcţiile forţelor
tăietoare F, rezultând un
δ

moment de încovoiere Mi=F·e,

figura 4.18. Pe lângă încovoiere F
e
mai apar şi fenomene secundare
de strivire a cuţitului pe material. Fig. 4.18. Element solicitat
Se consideră că aceste fenomene la forfecare
secundare sunt minore pe lângă forfecare, însă se va considera o
tensiune admisibilă la forfecare a materialului τaf mai mică.
De obicei, τaf=(0,5÷0,8)σa. În aceste condiţii, având piese cu
grosimi mici, se admite că tensiunea tangenţială τ este

- 161 -
constantă pe suprafaţa secţiunii dA
τ
transversale.
Din condiţia de echilibru: τ
T     dA     dA    A .
A A T T
(4.75) Fig. 4.19. Forțe tăietoare și
Astfel, rezultă relaţia fundamentală tensiuni tangențiale
în cazul forfecării:
T
  . (4.76)
A
Ca şi în cazul solicitării de tracţiune, pot fi întâlnite
următoarele aspecte:
a. verificare la forfecare, când se determină tensiunea tangenţială
efectivă din piesă ce se compară cu valoarea admisibilă a acesteia:
Tmax
 ef  a ; (4.77)
Aef
b. dimensionare la forfecare, când se determină aria necesară a
secţiunii transversale a piesei:
Tmax
Anec  ; (4.78)
a
c. calculul efortului capabil, suportat de piesă:
Tcap  Aef   a . (4.79)
Înainte de ruperea prin tăiere (forfecare), particule ale piesei suferă
deformaţii unghiulare sau lunecări unghiulare γ, figura 4.20.
v
tg    -pentru unghiuri γ F
e
foarte mici, iar v    e .
v

Din legea lui Hooke:

 T τ
   . (4.80) τ
G GA
Rezultă deplasarea: e

F
Fig. 4.20. Lunecări unghiulare
- 162 -
 T e
v . (4.81)
G A
Produsul G·A se numeşte rigiditatea la forfecare.
Prin analogie cu solicitarea de tracţiune, energia specifică
de deformaţie la forfecare este:
    2
U 1     ; (4.82)
2 2 G 2G
iar energia elementară de deformaţie asimilată de elementul de
volum va fi:
2
dU  U1  dV   dV . (4.83)
2G

Pentru toată piesa, energia totală de deformaţie se obţine

prin însumarea tuturor energiilor specifice:

2 2  2 V
U    dU    dV    dV  . (4.84)
V V
2G 2G V
2G

S-a considerat că tensiunea tangenţială τ este constantă pe secţiunea

transversală a piesei, iar V este volumul piesei ce suferă deformaţia.
Înlocuind V=A·e, respectiv tensiunea τ prin relaţia fundamentală
T 2  Ae
(4.76), se obţine: U  2 , respectiv
A  2G
T 2 e
U  . (4.85)
2G  A

4.8.2. Calculul de rezistenţă la forfecare al îmbinărilor

În construcţia de maşini, elementele de rezistenţă, (piesele),
sunt asamblate între ele pentru realizarea unui ansamblu funcţional.
În funcţie de caracterul lor, îmbinările pot fi:
- demontabile: prin şuruburi, buloane, pene, caneluri, etc.;
- nedemontabile: prin nituri, sudură, lipire, etc..

- 163 -
 Astfel de asamblări sunt solicitate în principal la forfecare şi
mai puţin la tracţiune, compresiune sau încovoiere.

a. Calculul îmbinărilor prin nituri, şuruburi şi buloane

Se consideră două platbande 1 şi 2, asamblate printr-un nit 3,
de diametru d, care în stare asamblată este egal cu diametrul găurilor
platbandelor, figura 4.21.
l2 l1
F* II
τf σstr
F
e e

I
F

IV
F* h1 σt 2
1
3 D δ1
V
P III

b
d

F σstr F

Fig. 4.21. Îmbinare prin nituire

Tija nitului va fi solicitată simultan la forfecare cu tensiunea

tangenţială τf, în planul de separaţie dintre platbande , notat prin I, de
sarcina F; la strivire, cu tensiunea σstr, după suprafaţa cilindrică
dintre tijă şi gaura platbandei, notată prin II, de către forţă F; la
tracţiune, după direcţia axei longitudinale, cu tensiunea σt, pe
secţiunea transversală notată cu III, de sarcină F*, care determină
 ,
simultan o strivire între capul nitului şi platbandă, cu tensiunea  str
pe secţiunea IV, de forma unei coroane circulare; respectiv
forfecarea capul nitului, cu tensiunea tangenţială  f , după suprafaţa
cilindrică V.
Din condiţia de forfecare a tijei nitului se determină aria
necesară din secţiunea I:

- 164 -
   d nec
2
F
Anec , f  
,f
, de unde (4.86)
4  a, f
4 F
d nec , f  . (4.87)
  a , f
Referitor la solicitarea de strivire, tensiunea normală de strivire, σstr,
 d 
reală, este distribuită neuniform pe suprafaţa   e  , a unui
 2 
semicilindru de diametru d şi înălţime e, fogura 4.21. Se poate
considera convenţional că aceasta este uniform distribuită pe
suprafaţa (d·e), a proiecţiei suprafeţei semicilindrice strivite pe
secţiunea diametrală a nitului. Condiţia de dimensionare va fi:
F
Anec , str  d nec ,str  e  , (4.88)
 a ,str
şi rezultă,
F
d nec , str  , în care (4.89)
e   a , str
σa,str=(1,5÷2,0)σa,t, şi reprezintă rezistenţa admisibilă la strivire a
materialului nitului.
Din cele două diametre se alege valoarea cea mai mare, care
se va aproxima prin adaos la o mărime standardizată, adică:
d  max(dnec, f , dnec,str ) . (4.90)
După nituire, tija nitului va fi solicitată la tracţiune de o
forţă axială maximă F*:
 d2
F*    a ,t . (4.91)
4
Aceasta va determina o solicitare de strivire cu tensiunea
 , realizată între suprafaţa de aşezare a capului nitului şi
 str
platbandă, pe suprafaţa IV, o coroană circulară, figura 4.21,

- 165 -
  d2
* *   a ,t
F F
 
 str   4 ,sau (4.92)
AIV ,ef   D 2   d 2   D 2   d 2
 
4 4 4 4
 a ,t
 
 str 2
  a , str . (4.93)
D
  1
d
De asemenea, datorită relaxării materialului platbandelor, tot
forţa axială F* solicită la forfecare capul nitului, cu tensiunea
tangenţială  f , după secţiunea V, un cilindru cu diametrul d şi
înălţimea h1, figura 4.21:
F* F* d
 f      a ,t   a , f . (4.94)
AV ,ef   d  h1 4  h1
În situaţia în care asamblarea necesită mai multe nituri
(buloane), numărul de nituri se va calcula ce relaţia:
F
n , unde (4.95)
F1
F1  min  Fi , f , Fi ,str  . Fi,f reprezintă forţa maximă preluată de un nit
din condiţia de forfecare, iar Fi,str este forţa maximă preluată de un
nit din condiţia de strivire radială. Acestea se calculează cu relaţiile

 d2
Fi , f   a , f ; Fi ,str  d  emin   a , str . (4.96)
4
Numărul de nituri n se adoptă ca valoare întreagă a rezultatului
obţinut cu relaţia (4.95).

b. Calculul elementelor sudate

Sudarea reprezintă operaţia de îmbinare a două piese
metalice prin încălzire, presiune, şoc sau combinat, cu sau fără
material de adaos. Locul unde s-a efectuat operaţia de sudare poartă
numele de sudură sau cordon de sudură, care poate fi continuă sau

- 166 -
discontinuă. Când sudarea se face cu aport de material de adaos,
cordonul de sudură se numeşte cusătură.
La un cordon de sudură se disting:
- grosimea cordonului, a, în mm;
- lungimea cordonului de sudură, ls, în mm.
În calcule este utilizată lungimea de calcul a cusăturii, lc=ls-2·a.
După modul de asamblare, sudurile se clasifică astfel:
- suduri cap la cap;
- suduri de colţ.
O sudură cap la cap este solicitată la tracţiune, figura 4.22,
tensiunea efectivă în sudură, pentru a=e, va fi:
F F
 ef ,s     a,s , (4.97)
Aef ,s e  b  2  e
unde, σa,s=0,8·σa,t, şi reprezintă rezistenţa admisibilă a sudurii.
a
F lc lS=b F
a
a=e
Fig. 4.22. Sudură cap la cap

În cazul unei suduri cap la cap oblică, din condiţii de

echilibru, forţa F se descompune după o direcţie normală pe cordon
N şi una în planul longitudinal al cordonului T, figura 4.23 şi 4.24:
F  N T , (4.98)
în care: N  F  sin , T  N  cos , iar lungimea cordonului este
ls  b / sin  , rezultând astfel lungimea de calcul efectiv a acestuia
lc  ls  2  e  b / sin   2  e .
Componenta N va solicita sudura la tracţiune, determinând tensiunea
normală σef,s, iar componenta T o solicită la forfecare, determinând
tensiunea tangenţială τef,s.

- 167 -
 F b/sinα b F
α
e

Fig. 4.23. Sudură cap la cap oblică

T
F b
α F
α
e N

Fig. 4.24. Componentele efortului

din cordonul de sudură

N F  sin 
 ef , s     a ,s , (4.99)
Aef , s  b 
e  2e
 sin  

T F  cos 
 ef , s     a ,s . (4.100)
Aef , s  b 
e  2e
 sin  

Cordoanele de sudură de colţ sunt solicitate simultan la

tracţiune şi forfecare, de obicei câte două cordoane de sudură pentru
o îmbinare, figura 4.25.

- 168 -
 F F

b
e
F F

g e
a
Fig. 4.25. Sudură de colţ

Considerând un singur cordon, acesta se va rupe după

secţiunea I-I, mediana triunghiului dreptunghic isoscel reprezentând
grosimea cordonului a, figura 4.26.

a T
I
F/2
e

450
I
N
Fig. 4.26. Eforturile
din sudura de colţ
F
Fiecare cordon preia o sarcină care se descompune după o
2
componentă normală la secţiunea I-I notată cu N şi o componentă
tangenţială T cuprinsă în secţiunea I-I, figura 4.26:
F
 N T . (4.101)
2
F F
Din considerente geometrice, N   sin 45 şi T   cos 45 .
2 2
F 2 2
Rezultă: N  T  , iar a   e , respectiv aria sudurii:
4 2

- 169 -
As   b  2  a   a 
2
2

e b  2 e . 
În concluzie, cusătura se va verifica numai din condiţia de
forfecare:
T
 ef , s    af , s , (4.102)
As
sau,
F
 ef , s    a , s  0, 6   a , s .
 
(4.103)
2e b  2 e

- 170 -