CHESTIONAR

1. Care este expresia puterii instantanee într-un circuit monofazat de curent

alternativ?

2. Cum se defineşte puterea activă într-un circuit monofazat de curent

alternativ?

3. Cum se defineşte puterea reactivă într-un circuit monofazat de curent

alternativ?

4. Cum se defineşte puterea aparentă într-un circuit monofazat de curent

alternativ?

5. Cum se defineşte puterea complexă într-un circuit monofazat de curent

alternativ şi care sunt componentele sale?

6. Ce înțelegeți prin factor de putere?

7. Precizați care sunt tipurile de putere electrică ce întră în configurația așa

numitul ,,triunghi al puterilor”, în circuitele electrice de curent alternativ ?
 CHESTIONAR

1. Rezonanţa unui circuit R,L,C serie se poate obține prin:

a. variaţia pulsaţiei ω ,
b. variația inductanţei L,
c. variația capacităţii C.

2. La rezonanţa unui circuit R,L,C serie impedanța are valoare:

a. maximă și este egală cu inductanța bobinei(L),
b. minimă și este egală cu capacitatea condesatorului(C),
c. minimă și este egală cu reziatența circuitului(R,

3. Care este condiţia de rezonanţă într-un circuit serie R, L, C, de curent

alternativ?

4. Când afirmăm despre un circuit R, L, C, de curent alternativ că este rezonant?

5. La rezonanţa unui circuit paralel R, L, C, impedanţa este minimă sau maximă?

6. Cum se defineşte impedanța caracteristică a unui circuit R,L,C serie rezonat ?

7. Cum se defineşte factorul de caliate al unui circuit R,L,C serie rezonat ?

 CHESTIONAR

8. Rezonanţa unui circuit R,L,C serie se poate obține prin:

d. variaţia pulsaţiei ω ,
e. variația inductanţei L,
f. variația capacităţii C.

9. La rezonanţa unui circuit R,L,C serie impedanța are valoare:

d. maximă și este egală cu inductanța bobinei(L),
e. minimă și este egală cu capacitatea condesatorului(C),
f. minimă și este egală cu reziatența circuitului(R,

10.Care este condiţia de rezonanţă într-un circuit serie R, L, C, de curent

alternativ?

11.Când afirmăm despre un circuit R, L, C, de curent alternativ că este rezonant?

12.La rezonanţa unui circuit paralel R, L, C, impedanţa este minimă sau maximă?

13. Cum se defineşte impedanța caracteristică a unui circuit R,L,C serie rezonat ?

14.Cum se defineşte factorul de caliate al unui circuit R,L,C serie rezonat ?

 CHESTIONAR

15.Ce este un cuadripol electric?

16.Cuadripolii electrici pot fi:

g. pasivi,
h. activi,
i. pasivi sau activi după cum nu dispun sau dispun de surse de tensiune
electromotoare.

17.Scrieţi ecuaţiile unui cuadripol pasiv, specificând semnificaţia fizică a

constantelor A, B, C, D.

18.Prezentaţi schema echivalentă în ,,T” a unui cuadripol electric.

19.Prezentaţi schema echivalentă în ,,П” a unui cuadripol electric.

 Cursul nr.4
CURENTUL ALTERNATIV

4.1. Curentul alternativ monofazat. Producerea curentului

(tensiunii) alternativ
Principial, curentul alternativ se produce pe baza fenomenului de inducţie
electromagnetică. Într-o spiră ce se roteşte şi taie liniile câmpului magnetic
produs de doi poli magnetici, N şi S (fig. 4.1) ia naştere o tensiune electromotoare
de inducţie.

Fig.4.1.Principiul
producerii
tensiunii
alternative

O O’

P1
P2
S

V
 Fig.4.2.
Determinarea
N
vitezei de tăiere a
liniilor câmpului
magnetic
b
ω
v
O O’
axa neutră
b v
φ

Perpendiculară pe axa polilor (N-S) se consideră axa OO’ numită axa

neutră. Unghiul pe care-l formează spira cu axa neutră este ϕ−ωt .

Pentru a calcula tensiunea indusă se poate pleca de la relaţia:

dφ 2 BdS 2 Bd (b⋅l ) 2 Bv⋅dt sin φ⋅l

ue =e=− =− =− =−
dt dt dt dt
(4.1)

2dS este variaţia secţiunii spirei traversată de liniile de câmp magnetic. Ca urmare,
tensiune electromotoare indusă în spiră are valoarea:

e=2 Blv sin ϕ=2 Blv sin ωt=e max⋅sin ωt

(4.2)

Tensiunea este culeasă cu ajutorul celor două perii P1 şi P2 şi

indicată de voltmetrul V (fig. 4.1).

De menţionat, că în relaţiile de mai sus ω este viteza unghiulară a

spirei (sau bobinei), iar v este viteza liniară a spirei (bobinei).
 În acest fel sistemul prezentat mai sus este de fapt un generator de
curent alternativ monofazat.Fenomenul prezentat este reversibil, adică,
aplicând o tensiune alternativă între periile P1 şi P2 spira (bobina) descrie o
mişcare de rotaţie, deci este capabilă să producă un lucru mecanic.Partea
formată din polii magnetici N şi S constituie statorul (care stă) sau
inductorul (care induce câmpul), iar spira (sau bobina)constituie rotorul
(care se roteşte) sau indusul (în care se induce tensiunea) maşinii
respective.

4.2. Mărimi caracteristice ale curentului (tensiune) alternativ

În fig. 4.3 se prezintă variaţia tensiunii şi a curentului alternativ.

e,i

ωt
0

Fig.4.3. Diagrama tensiunii şi a curentului alternativ sinusoidal.

 Dacă pentru tensiunea indusă se poate scrie relaţia e=e max sin ωt ,
pentru curentul corespunzător va rezulta i=I max sin (ωt−ϕ ) , unde ϕ
este defazajul (întârzierea) curentului faţă de tensiune.

Mărimile caracteristice ale tensiunii sau curentului alternativ

(sinusoidal) sunt:

a) perioada care se notează cu T şi reprezintă intervalul de timp (exprimat

în secunde), în care spira efectuează o rotaţie completă, adică timpul după care
tensiunea alternativă capătă aceeaşi valoare şi acelaşi sens de creştere.
1
f=
b) frecvenţa. Mărimea T
se numeşte frecvenţă şi reprezintă numărul
de perioade cuprinse într-o secundă. Frecvenţa curentului alternativ industrial în
toate ţările din Europa este de 50 Hz. În SUA şi parţial în Japonia frecvenţa este de
60 Hz.
c) valoarea efectivă (eficace) are în vedere înlocuirea mărimii (tensiune
sau curent) de variaţie reală cu una fictivă, dar constantă, care în decurs de o
perioadă dezvoltă aceeaşi căldură pe un rezistor de rezistenţă R, adică:
T
R⋅∫ I 2max sin(2 ωt−ϕ )dt=R⋅T⋅I 2
0
(4.3)

Sau
T
1−cos2( ωt−ϕ )
R∫ I 2 max ⋅dt=R⋅T⋅I 2
0 2
(4.4)

Adică
2 2
max T max
I 2 2 I
2
∫ dt =I T I =
0 sau 2
(4.5)
 I max
I=
deci √ 2 , adică valoarea efectivă este aceea maximă împărţită la √ 2 .

d) valoarea maximă sau de vârf a mărimii sinusoidale. Este max(e) sau max
(i) şi fireşte este valoarea maximă pe care o poate atinge în variaţia sa mărimea
sinusoidală considerată, adică emax sau imax.
e) valoarea medie a unei mărimi sinusoidale pe un interval t de timp se
calculează cu integrala:
t 0 +t
1
I med= ∫ i( t) dt
t t
0 (4.6)

Pentru o perioadă T, Imed=0; de aceea pentru mărimile sinusoidale

T
intervalul luat în considerare este 2 , adică:

T T

2
2
2
2
2 T
|
I med= ∫ i(t )dt= ∫ I max sin(ωt−ϕ)dt=− I max cos(ωt −ϕ )¿ 2  ¿
T0 T0 Tω
|0
(4.7)

Dacă pentru simplificare se consideră ϕ=o , se obţine:

2 I max 2 I max
I med= ⋅2=
2π π
f) factorul de formă se defineşte ca fiind raportul dintre valoarea efectivă şi
valoarea medie, adică:
I max
I √ 2 = π =1 ,11
kf= =
I med 2⋅I max 2 √ 2
π
(4.8)
 De remarcat că în electrotehnică se operează cu valorile efective ale
mărimilor sinusoidale, adică de exemplu, expresia curentului se scrie sub
forma:

i=I √ 2sin(ωt−ϕ)
unde ϕ este faza iniţială, adică faza curentului pentru t=0.

Deci, o mărime sinusoidală este complet determinată dacă i se

cunosc valoarea efectivă I, pulsaţia ω şi faza iniţială ϕ .

Diferenţa dintre fazele iniţiale ale două mărimi sinusoidale se

numeşte defazaj (fig. 4.3). acest defazaj poate fi pozitiv sau negativ (fig. 4.4).
Dacă ϕ1 −ϕ 2 ⊳ 0 , i1 este defazat înaintea lui i2 (fig. 4.4 a); dacă ϕ1 −ϕ 2 ⊲ 0 ,
i1 este defazat în urma lui i2 (fig. 4.4b).

i i

i1
i1
i2 ωt i2
ωt
φ2 0 φ1 0

φ1 φ2

a) b)

Fig.4.4. Variaţia unor curenţi sinusoidali cu faze iniţiale φ1 ≠ φ2:

a) φ1 > φ2; b)φ1 < φ2;

Pot să apară următoarele cazuri particulare:

– dacă ϕ1 −ϕ 2=0 mărimile sunt în fază

 ±π
ϕ1 −ϕ 2=
– dacă 2 mărimile sunt în cuadratură

– dacă ϕ1 −ϕ 2=±π mărimile sunt în opoziţie de fază.

 Cursul nr.1

Inducţia magnetică, intensitatea câmpului magnetic, flux magnetic

Câmpul magnetic aşa cum am menţionat mai sus, se poate caracteriza în fiecare
punct al său printr-o mărime vectorială B numită inducţie magnetică. Această
mărime depinde de valoarea curentului care a produs câmpul magnetic şi de
proprietăţile magnetice ale mediului. Pentru un solenoid care se închide sub forma
unui tor (fig. 1.1) şi care este parcurs de curentul I, valoarea inducţiei magnetice B în
interiorul bobinei inelare este:
N⋅I
B=μ0⋅ [T ]
l (1.1)
unde:

N - este numărul de spire al solenoidului

L – lungimea medie a torului (l = 2πr, r fiind raza medie a torului),

μ0– permeabilitatea magnetică a mediului vid, o mărime ce caracterizează
comportarea materialelor (corpurilor) în câmpul magnetic; are valoarea μ0 = 4π ·
10-7 H/m.

Dacă în interiorul torului se află un alt material, spre exemplu oţel (miez
feromagnetic), valoarea inducţiei se modifică deşi curentul I a rămas acelaşi, adică:
μ⋅N⋅I
B=
l (1.2)
fapt ce dovedeşte că permeabilitatea magnetică μ este diferită, pentru diferite
materiale.

Fig.1.1. Tor din miez de fier.

Raportul dintre permeabilitatea magnetică a unui mediu material oarecare şi

permeabilitatea magnetică μ0 a vidului se numeşte permeabilitate magnetică μ r,
adică μ r = μ / μ 0. (1.3)

3
Intensitatea câmpului magnetic într-un câmp magnetic stabilit într-un mediu
omogen se obţine raportând valoarea inducţiei magnetice la valoarea permeabilităţii
magnetice, adică:

H = B / μ = N  I / l[A/m] (1.4)
Trebuie menţionat că, spre deosebire de inducţia magnetică B, intensitatea
câmpului magnetic H nu depinde de natura mediului material ci numai de curentul
care determină câmpul magnetic.Din relaţia (1.4) se deduce că pentru valorile lui B şi
H se poate scrie relaţia:

B= μ ·H (1.5)
Dar trebuie remarcat că numai pentru vid relaţia este valabilă şi vectorial, adică:

B=μ0⋅H (1.6)
Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă S situată perpendicular pe direcţia
liniilor de câmp magnetic de inducţie B (fig. 1.2a) este totalitatea liniilor de câmp ce
străbat această suprafaţă şi se calculează cu relaţia:

ϕ=B·S

Dacă liniile câmpului magnetic fac un unghi  cu normala N la planul

conturului (fig. 11.2 b), valoarea fuxului magnetic este dată de relaţia:

= B · S · cos 

Φ=∮S ( B ,d S)
În general însă  = (B · S) sau
(1.7)

a) b)
Fig. 1.2. Fluxul magnetic prin suprafaţa S: a) perpendiculară pe liniile de câmp; b)
înclinată faţă de liniile de câmp.
Dacă în locul spirei se consideră mai multe spire, adică o bobină, fluxul ce străbate
bobina va fi:
Ψ=N·=N·B·S (1.8)
unde N este numărul de spire al bobinei.

4
 Cursul nr.2

2. Circuite magnetice.
Vorbind de circuite magnetice ne referim la un ansamblu de medii, îndeosebi
feromagnetice care asigură închiderea unui flux magnetic util. Acest flux magnetic
prin analogie cu curentul electric este mărimea care interesează iar în locul
materialelor conductoare aici vorbim de materiale magnetice. Ca urmare în cele ce
urmează se vor prezenta elemente legate de materialele magnetice, magnetizarea
materialelor feromagnetice şi legea circuitului magnetic.

2.1. Materiale magnetice.

Diferite materiale se comportă în mod diferit în câmpuri magnetice, în sensul că
au permeabilităţi magnetice diferite.

Dacă mediul este format din anumite materiale, de exemplu aer sau unele metale,
inducţia magnetică corespunzătoare vidului creşte cu o cantitate suplimentară B’ faţă
de inducţia în vid, deşi câmpul H a rămas neschimbat, adică:

B1 = B0 + B’ = 0 · H + B’ > B0

sau dacă considerăm:

B1B'
μ1 = = μ 0 + > μ 0
B 1 = 1 · H , H H (1 > 0 · r)

r se numeşte permeabilitatea magnetică relativă.

Materialele care prezintă permeabilitate magnetică relativă supraunitară se

numesc materiale paramagnetice.

Există o altă categorie de materiale, la care inducţia magnetică scade cu o

inducţie suplimentară B” faţă de inducţia în vid, deşi câmpul magnetic H a rămas
neschimbat,

B2 = B0 – B” = 0 · H – B” < B0

Permeabilitatea magnetică a acestor materiale se calculează cu relaţia:

B2 B
''
μ2 = =μ 0 + < μ0
H H sau 2 = 0 · 2r şi 2r < 1.

Aceste materiale se numesc diamagnetice.

5
 O categorie aparte o constituie materialele feromagnetice. La aceste materiale
permeabilitatea magnetică relativă nu numai că este supraunitară, dar are şi valori
foarte mari, de exemplu r = 500 ÷ 5000. Din această categorie de materiale fac parte
în principal compuşii fierului: fonta, oţelul şi nichelul, precum şi unele aliaje ale
acestora.

2.2. Magnetizarea materialelor feromagnetice.

Permeabilitatea magnetică a materialelor feromagnetice nu este constantă ci
variază în funcţie de câmpul magnetic. Considerând un tor(realizat din material
feromagnetic, de exemplu oţel) a cărui caracteristici de variatie sunt prezentate în
figura 2.1. ,având bobina alimentată cu un curent având succesiv valorile I1, I2, I3 ....
(unde I1 < I2 < I3 < ...) se obţine curba B = f (H) din figura 2.2, curbă pe care pot fi
delimitate trei zone şi anume:

Fig. 2.1. Caracteristicile B =  (H) şi  = f (H)

Fig. 2.2. Ciclu de histerezis

- Zona 0 – X este o porţiune liniară cu panta relativ mare (panta curbei

reprezintă tocmai permeabilitatea magnetică ), zona în care inducţia B este
proporţională cu câmpul H, deci  este constant şi relativ mare ; este zona în
care se spune că miezul magnetic funcţionează nesaturat;
- Zona X – Y este porţiunea în care fierul începe să se satureze, deci
permeabilitatea magnetică scade; zona se numeşte cotul curbei de
magnetizare;
- Zona Y – Z este porţiunea liniară cu panta relativ mică, iar  are o valoare
aproximativ constantă care tinde către 0 (r ≈ 1),aceasta este zona saturată a
curbei de magnetizare.
Dacă magnetizarea miezului de oţel se face prin variaţia continuă a curentului I
de la 0 → Imax → 0 → Imax → 0, câmpul magnetic H este în creştere sau în
descreştere (fig. 2.2).

6
 S-a obţinut în acest fel o curbă de magnetizare închisă numită ciclu de histerezis
(histerezis vine din limba greacă şi înseamnă rămânere în urmă).

În timpul unui ciclu de histerezis materialul absoarbe din câmpul magnetic o

cantitate de energie, care se transformă în căldură şi care constituie pierderile de
histerezis. Aceste pierderi sunt proporţionale cu suprafaţa ciclului de histerezis şi
fireşte cu cantitatea de material feromagnetic. Din acest motiv în industrie pentru un
anumit tip de oţel electrotehnic şi frecvenţă (f = 50Hz de exemplu) se menţionează
pierderile specifice în [W/kg] prin fenomenul de histerezis .

Prin realizarea unor tole de oţel electrotehnic, ce prezintă 4 – 5% adaos siliciu se

obţine o curbă de magnetizare cu permeabilitate magnetică mare şi cu un ciclu de
histerezis de suprafaţă relativ redusă, adică cu pierderi mici.

2.3. Legea circuitului magnetic.

Este similară cu legea circuitului electric (adică legea lui Ohm).

Considerând torul din figura 2.3, fluxul magnetic ce străbate secţiunea acestuia
poate fi scris ca fiind:
Θ NI
Φ= =
R m Rm (2.1)
unde:

Rm este reluctanţa circuitului magnetic, se calculează cu relaţia:

l
Rm= [ A /Wb ]
μS

NI =  - tensiune magnetică. Dacă la circuitele electrice U=∫ ( E dl ) , aici

Θ=∮ ( H d l)=NI ; sau se mai numeşte şi solenaţie.

Dacă torul prezintă un întrefier (fig. 2.3) acesta are o reluctanţă magnetică
δ
Rint =
μ0 S iar legea circuitului magnetic se poate scrie sub forma:
NI
Φ=
(l−δ )/ μS+δ/ μ0 S (2.2)

7
 Fig. 2.3 Circuit magnetic
alcătuit dintr-un tor cu
întrefier.

De obicei dimensiunea unui întrefier este foarte mică. În întrefier se obţin

acţiunile pondero- motoare: forţe şi cupluri. Prezenţa întrefierului măreşte foarte mult
reluctanţa magnetică, deoarece  << , pe când  este comparabil cu l.

Ca urmare, fluxul  şi inducţia B scade, evitându-se saturarea miezului.

8
 Cursul nr.3

3.1. Inducţia electromagnetică

Este un fenomen fizic deosebit de important, care stă la baza multor aplicaţii
tehnice.

3.1.1. Fenomene de inducţie electromagnetică.

Se consideră o bobină B (fig. 3.1) având legate la bornele ei un ampermetru A şi
un magnet permanent plasat coaxial cu bobina.

Ampermetrul se introduce brusc în interiorul bobinei, ceea ce are ca efect

devierea într-un anumit sens (de exemplu +) a acului ampermetrului. La extragerea
bruscă a magnetului din interiorul bobinei ampermetrul deviază din nou, însă de
această dată în sens contrar, după care magnetul revenind la poziţia iniţială, acul
ampermetrului revine din nou pe zero.În locul câmpului magnetic produs de
magnetul permanent se poate folosi pentru realizarea aceleaşi experienţe o bobină
parcursă de curent, adică un electromagnet.

Fig. 3.1. Fenomenul de inducţie electromagnetică evidenţiat într-o bobină.

Această experienţă ne permite să tragem următoarea concluzie: într-o bobină ia

naştere o tensiune electromotoare, atunci când fluxul magnetic prin spirele sale
variază. Acest fenomen poartă numele de inducţie electromagnetică. Tensiunea
electromagnetică care ia naştere prin acest fenomen se numeşte tensiune
electromotoare de inducţie iar curentul corespunzător curent de inducţie. Aceeaşi
experienţă ne permite să constatăm că tensiunea electromotoare de inducţie are un
anumit sens atunci când fluxul magnetic creşte (la introducerea magnetului).

Reluând experienţa, dar deplasând magnetul cu viteze din ce în ce mai mari, se

constată că deviaţiile ampermetrului, deci şi tensiunile electromotoare induse, cresc
9
proporţional cu viteza de variaţie a fluxului. La aceeaşi viteză de deplasare a
magnetului, tensiunile electromotoare induse cresc proporţional cu numărul de spire
al bobine folosite.

3.1.2. Legea inducţiei electromagnetice.

Pe baza experienţei descrise mai sus, s-a stabilit că tensiunea electromotoare
indusă într-o bobină cu N spire are expresia:
dΨ dN Φ dΦ ΔΦ
E=− =− −N =−N
dt dt dt Δt (3.1)
unde d () reprezintă variaţia fluxului magnetic în intervalul de timp dt (t),
adică tensiunea indusă depinde de viteza de variaţie a fluxului şi de numărul de spire.

Semnul minus din faţa expresiei tensiunii ne indică faptul că sensul tensiunii
induse este contrar celui de variaţie a fluxului (fig. 3.2).

Fig. 3.2. Stabilirea sensului tensiunii induse.

Regula lui Lenz: tensiunea are un astfel de sens, încât curentul ce se stabileşte
determină un flux care se opune variaţiei fluxului inductor.

10
 O formă particulară de manifestare a fenomenului de inducţie electromagnetică
are loc la deplasarea cu viteza v a unui conductor de lungime l perpendicular pe
liniile de câmp de inducţie B (fig. 3.3.)
ΔΦ
e=−
Δt iar ΔΦ=B⋅ΔS=B⋅l⋅ΔX=B⋅l⋅v⋅Δt

Deci

B⋅l⋅v⋅Δt
e=− =−B⋅l⋅v
Δt sau e=−[ B v ] l sau e = - B · l · v · sin
, unde α =∠ ( B ,v )

Fig. 3.3. Aplicarea legii inducţiei

electromagnetice

3.1.3. Inductanţa proprie şi inductanţa mutuală.

Dacă se consideră o spiră parcursă de curentul I, ea dă naştere unui câmp de
inducţie B şi a unui flux total N · , care ne permite definirea unei mărimi
specifice spirei şi anume inductanţă (inductivitate):

Ψ Φ
L= =
I I (3.2)
Dacă se consideră o bobină cu N spire inducţia proprie se defineşte ca fiind:

NΦ
L=
I (3.3)
Pentru o bobină cu N spire se poate scrie că inductanţa este:

μ⋅N 2⋅S
L= [H]
l (3.4)
11
 Relaţia (3.14) poate fi dedusă având în vedere că /Rm de unde
N⋅I N⋅I⋅μ⋅S
Φ= =
l/ μS l
2 2
N ⋅I⋅μ⋅S μ⋅S⋅N
L= = [H ]
iar l⋅I l

Se constată că inductanţa este dependentă de permeabilitatea magnetică . Ea

este constantă dacă şi  este constantă, este variabilă dacă şi  este variabil. Deci şi
aici la inductivitate se poate defini o inductanţă statică:

ΦM
Lst =
IM (3.5)
şi una dinamică

dΦ
Ldin= |
dI M (3.6)

De menţionat că unitatea de măsură a inductanţei este henry-ul, (H) care are

dimensiunea ·S, deci 1 H = 1  · S.

Referitor la inductanţa mutuală se consideră două bobine B1 şi B2 cuplate

inductiv (fig. 3.4), adică cu circuit magnetic comun, având un număr de spire N1
respectiv N2 şi parcurse de curenţii I1 şi respectiv I2.

Fig. 3.4. Definirea inductanţelor mutuale.

12
 Fluxul produs de bobina B1 are două componente, ,  este
fluxul de dispersie, ce se închide prin aer, este fluxul mutual ce se închide prin
bobina B2..

În mod similar pentru bobina B2 se poate scrie ,  este fluxul
de dispersie al celei de-a doua bobine, este fluxul mutual ce se închide prin
bobina B1.

Se definesc inductanţele mutuale:

Ψ 12 N 2⋅Φ 12 Ψ 12 Ψ 21
L12 = = L12=L21=M = =
I1 I1 I1 I2
 sau
Ψ 21 N 1⋅Φ 21 Ψ 12 Ψ 21
L21= = M 2= ⋅
I2 I2 I 1 I2

Spre deosebire de inductivitatea proprie care este întotdeauna pozitivă,

inductivitatea mutuală poate fi pozitivă, negativă şi zero. Aceasta deoarece fluxul
unei bobine prin cealaltă bobină poate avea acelaşi sens sau poate avea sens contrar
faţă de fluxul propriu.În mod obişnuit, nu se figurează explicit structura circuitului
magnetic al bobinei cuplate magnetic, ci se adoptă următoarea convenţie: orice
indicare a valorii algebrice a unei inductivităţi mutuale L12 este însoţită de însemnarea
cu un asterix a uneia dintre bornele fiecărei bobine. Atunci când sensurile curenţilor
prin cele două bobine cuplate magnetic sunt orientate în acelaşi mod faţă de bornele
marcate (polarizate) cu asterix, inductivitatea mutuală corespunzătoare are valoarea
pozitivă, adică M > 0.Dacă sensurile curenţilor nu sunt orientate în acelaşi mod faţă
de bornele polarizate, inductivitatea mutuală corespunzătoare acestor sensuri are
valoarea negativă, adică M < 0.

Fig. 3.5. Stabilirea semnului inductivităţilor mutuale.

13
 3.1.4. Tensiune electromotoare de autoinducţie.
Dacă un circuit electric cuprinde o bobină de inductanţă L parcursă de un curent
variabil I, fluxul total al bobinei este şi el variabil şi are expresia:

=N=LI (3.7)
Această tensiune electromotoare produsă de variaţia curentului propriu se
numeşte tensiune electromotoare de autoinducţie.

Conform legii lui Lenz această tensiune este de sens contrar tensiunii aplicate
bobinei respective, e = - L di / dt.

3.1.5. Energia câmpului magnetic.

Se consideră o bobină de rezistenţă R şi inductanţă L este alimentată de la o
sursă de tensine electromotoare E. Se poate scrie:

dI dI
E−L =R⋅I E=R⋅I+L
dt sau dt (3.8)
Înmulţind relaţia (3.18) cu Idt şi integrând în intervalul 0 – t0, se obţine:
t0 t0 t0

∫ E⋅I dt=∫ R⋅I 2 dt +∫ L⋅I dt

0 0 0 (3.9)
t0

∫ E⋅i dt=E⋅i⋅t 0
Termenul 0 este tocmai energia luată de la sursă în intervalul
t0

∫ R⋅I 2 dt
de timp t0. Termenul 0 este energia consumată pe rezistenţa R prin
efectul Joule, iar:
t0 I
d ( I 2 ) LI 2 I
∫ L⋅I dt=∫ L 2 = 2 |0 =LI 2 /2
0 0 (3.10)
adică tocmai energia în câmp magnetic.

14
15
 Cursul nr.5

OPERAŢII CU MĂRIMI SINUSOIDALE

5.1.Noțiuni generale

Circuitele electrice liniare de curent alternativ sunt descrise de ecuaţii integro-diferenţiale

liniare, în care asupra mărimilor sinusoidale se efectuează operaţiile de:

adunare,
înmulţire cu un scalar,
derivare,
integrare.

Prin operarea cu aceste tipuri de operaţii se obţin mărimi sinusoidale ca aceeaşi

frecvenţă, astfel:

a) adunarea a două mărimi sinusoidale, de exemplu curenţi i 1= √ 2 I1 sin( ωt +

ϕ1 ) şi i = √ 2 I sin( ωt +φ ), conduce la o mărime sinusoidală de aceeaşi frecvenţă, de
2 2 2

forma i = √ 2 I sin( ωt +φ), unde:

I=√ I 21 +I 22 +2 I 1 I 2 cos(ϕ1 −ϕ 2 ) (5.1)

I 1 sin ϕ1 + I 2 sin ϕ2
ϕ=a tan
I 1 cos ϕ1 + I 2 cos ϕ2 (5.2)

b) amplificarea unei mărimi sinusoidale cu un scalar λ, conduce tot la o mărime

sinusoidală de aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi fază iniţială, dar cu valoarea efectivă amplificată de λ
ori, adică:

λi 1= λI 1 √2 sin(ωt +ϕ1 )
(5.3)

Deci I=λI1.

16
 c) derivarea unei mărimi sinusoidale în raport cu timpul conduce la o mărime sinusoidală
π
de aceeaşi frecvenţă, dar defazată înainte cu 2 şi având valoarea efectivă de ω ori mai
mare, adică:

di 1 π
dt = ωI 1 √ 2 cos( ωt + ϕ1 )= ωI 1 ϕ
√ 2 sin( ωt + 1 + 2 )
(5.4)

d) integrarea în timp a unei mărimi sinusoidale, conduce la o mărime sinusoidală de

π
aceeaşi frecvenţă, dar defazată în urmă cu 2 şi având valoarea efectivă de ω mai mică,
adică:
t
I1√2 I1√2 π
∫ i1 ωt +ϕ sin(ωt −ω1 − )
0 dt=- ω cos( 1 )= ω 2
(5.5)

5.2. Reprezentarea simbolică a mărimilor sinusoidale

În soluţionarea circuitelor (reţelelor) de curent alternativ utilizarea tensiunilor şi

curenţilor în valori momentane, complică foarte mult scrierea relaţiilor şi îngreunează calculele.
Pornind de la acest considerent, de cele mai multe ori se apelează la o scriere simbolică. În cazul
circuitelor de curent alternativ care funcţionează în regim permanent sinusoidal se utilizează
două tipuri de reprezentări simbolice:

una geometrică (fazorială)

una analitică (în complex)

De remarcat că ambele reprezentări sunt în plan.

5.2.1. Reprezentarea geometrică (prin fazori)

Dacă se consideră o mărime sinusoidală de forma:

i=I √ 2sin(ωt +ϕ ) (5.6)

17
se poate costata că acesteia i se poate ataşa în planul X Y (fig. 5.1) un vector
0 0
OA al cărui
modul este I √ 2 şi care formează cu axa OX0 unghiul ωt +ϕ , iar cu axa OX unghiul ϕ .
Acest vector se va numi în continuare fazor şi se bucură de proprietatea că proiecţia lui pe axa
Ox0 este egală în orice moment cu valoarea instantanee (momentană) a curentului dată de relaţia
(5.6).

y0

x
i 2 φ+ωt
φ
ωt

x0
0

Fig.5.1. Reprezentarea curentului sinusoidal printr-un fazor.

Corespondenta biunivoca dintre mărimea sinusoidala şi acest fazor poate fi scrisă astfel:

I √ 2sin(ωt+ϕ)⇔¿ {OA=OA=I √2 ¿ ¿¿ (5.7)

Simplificat relaţia (5.6) se poate scrie sub forma:

OA=I⋅√ 2/ωt +ϕ
De menţionat că fazorul OA se roteşte în sens trigonometric cu viteza unghiulară ω la fel
ca şi axa origine de fază, dar între fazorul OA şi axa Ox se păstrează unghiul φ constant.

Această reprezentare geometrică prin fazori este foarte sugestivă şi intuitivă. Ea pune în
evidenţă amplitudinea mărimii sinusoidale (egală cu modulul fazorului) precum şi faza sa (egal
cu argumentul fazorului reprezentativ).

Corespondenţa operaţiunilor în reprezentarea fazorială corespunde celor prezentate în

figura 2. Astfel adunarea (fig.5.2 a), conduce la un fazor de modul

18
 I=√ I 21 +I 22 +2 I 1 I 2 cos(ϕ1 −ϕ 2 ) , amplitudine I 2 √2 şi faza φ, dată de relaţia (5.2).
Deci:

I 1 √2 I 2 √2 I √2
i 1 +i 2=OA 1 +OA 2 = + =
ωt+ ϕ1 ωt+ ϕ2 ωt +ϕ (5.8.a)

Înmulţirea cu un scalar λ, (fig.2b) conduce la obţinerea unui fazor cu aceeaşi fază, dar cu
amplitudinea λ•I1, adică:

λ⋅I 1 √ 2 I √2
λ⋅i 1 =λ OA 1 = =OA=
ωt+ ϕ 1 ωt +ϕ1 , unde I=λI ;
1

(5.8.b)

Derivarea unui fazor cu timpul, conduce la înmulţirea modulului lui prin ω şi rotirea
π
sa în sens direct trigonometric cu 2 (fig. 2c), adică:

di ωI 1 √ 2 I √2
= =
dt π π
ωt +ϕ1 − ωt +ϕ1 −
2 2 (5.8.c)

Integrarea unui fazor cu timpul, corespunde cu împărţirea modulului fazorului cu ω şi

π
rotirea sa în sens trigonometric cu 2 (fig. 5 d), adică:

I1
√2
ω I √2
∫ idt= π
=
π
ωt +ϕ 1− ωt +ϕ 1−
2 2 (5.8.d)

19
 y0
A
A2
a)
i
φ2+ωt
i2 φ+ωt
i1 A1
φ1+ωt
x0
0

y0

i 2A1 φ1+ωt b)
i2

x0
0

y0

A
A1
di1
i1
2dt 2 φ1+ωt
 c)

2 x0
0

20
 y0

A1

i1 2A1
φ1+ωt

x0 d)

0

2
 i1 dt
I1 2
 A

Fig.5.2. Carcateristicile de variație rezultate ca urmare a aplicării operaţiilor de : a) adunare a doi

fazori; b) înmulţire cu un scalar; c) derivare în raport cu timpul; d) integrare în raport cu timpul.

Observaţie: în reprezentarea fazorială prezentată, toţii fazorii sunt rotitori cu aceeaşi

viteză unghiulară ω faţă de sistemul x0Oy0. Dacă se alege axa originii de fază Ox, care se
roteşte şi ea cu aceeaşi viteză unghiulară ω , faţă de această axă toţi fazorii sunt ficşi, dar îşi
păstrează fazele iniţiale. Deci, în sistemul de coordonate XOY care se roteşte în sens
trigonometric cu viteza unghiulară ω toţi fazorii sunt ficşi. În plus, deoarece toate mărimile

fazoriale conţin pe √2 se poate renunţa la el, operându-se cu valori efective. Reprezentarea

este una fazorială simplificată.

21
 Cursul nr.6

REPREZENTAREA ANALITICĂ (ÎN COMPLEX) A MĂRIMILOR

SINUSOIDALE

6.1. Reprezentarea în complex a mărimilor sinusoidale

În alegerea numerelor complexe este cunoscut faptul că fiecărui număr complex îi

corespunde biunivoc în planul complex un punct (afixul numărului) şi deci, un vector de poziţie.
Rezultă că dacă identificăm planul reprezentării geometrice (fazoriale) cu planul complex,
stabilim o corespondenţă biunivocă între funcţiile sinusoidale şi numerele complexe. În
reprezentarea în complex mărimea sinusoidală (valoarea momentană) se obţine ca fiind partea

imaginară a numărului complex.De fapt, mărimii sinusoidale de forma i=I √ 2sin(ωt +ϕ ) în

planul complex îi ataşăm numărul complex i numit valoarea instantanee complexă având

forma: i=I √ 2exp j(ωt +ϕ ) .

Acest număr complex este reprezentat în planul complex printr-un vector de poziţie de

modul I √ 2 şi argument ωt +ϕ (fig. 6.1).

Există prin urmare corespondenţa: I √ 2 sin(ωt +ϕ )⇔ I √2exp j(ωt +ϕ) .

Numărul complex se bucură de proprietatea că proiecţia sa pe axa imaginară este tocmai

mărimea sinusoidală, adică:

i=I m { I √2 exp j(ωt + ϕ) } (6.1)

22
 j

φ+ωt
i

1
0

Fig.6.1. Reprezentarea în complex a curentului sinusoidal i.

Corespondenţa operaţiilor cu mărimi sinusoidale în reprezentarea în complex rezultă

astfel:

adunarea
i 1 +i 2 ⇔ i1 +i 2

amplificarea
λi 1 ⇔ λ i1

derivarea mărimii sinusoidale corespunde cu înmulţirea imaginii complexe cu

di
⇔ jωi
jω , adică: dt

integrarea mărimii sinusoidale corespunde cu împărţirea imaginii complexe cu jω

1
∫ idt= jω i
, adică:

6.2 Circuite de curent alternativ în regim permanent

În cele ce urmează se vor considera câteva circuite simple, liniare, cărora li se va aplica o

tensiune alternativă sinusoidală de forma: u=U √ 2 sin ωt şi se va stabili forma curentului

printr-o metodă directă, avându-se în vedere ecuaţia circuitului, ecuaţie rezultată din aplicarea

23
teoremei a doua a lui Kirchhoff şi faptul că, curentul prin circuit are aceeaşi formă ca şi tensiunea
aplicată.

6.2.1 Circuitul serie R, L

Vom considera un circuit R şi L seria a cărui configu rație este prezentată în figura 6.2a,
cu “u” notându-se tensiunea aplicată la bornele circuitului serie , iar cu ,,uR” şi ,,uL” căderile de
tensiuni la bornele rezistorului, respectiv bobinei.

u,i
u
R L
i
i
uR uL
u
ωt
0

Fig.6.2. Circuit serie R,L: a) schema echivalentă; b) variaţia tensiunii aplicate şi a curentului în circuit

Ecuaţia circuitului R,L serie va fi:

di
u=uR+uL sau u=R·i+L dt (6.3)

Dar u=U √ 2 sin ωt , iar curentul are forma i=I √ 2sin(ωt +ϕ ) , astfel că relaţia (6.3)
devine:

U √2 siωt =RI √2sin( ωt+ϕ)+ω LI √2 cos(ωt−ϕ )

Ea este valabilă pentru orice valoare a lui ωt , inclusiv pentru cele particulare. Astfel
π
ωt= + ϕ
pentru ωt=ϕ rezultă U sin ϕ=ω LI , iar pentru 2 , obţinem U cosϕ=RI .
Ridicând cele două relaţii la pătrat şi adunându-le, rezultă:

24
 U
I=
U 2 =I 2 (ω2 L2 +R2 ) , adică √ R2 +ω2 L2 (6.4)

Cantitatea de la numitor se numeşte impedanţa circuitului serie R, L şi se notează cu

litera Z.

Împărţind cele două relaţii rezultate prin identificare se obţine:

tan ϕ=
ωL
R sau
ϕ=a⋅tan ( ωLR )
(6.5)

Deci, curentul variază în urma tensiunii cu unghiul ϕ (fig. 6.2b).

6.2.2 Circuitul serie R, C

Vom considera circuitul serie R, C din fig. 6.3.a), în care cu “u” vom nota tensiunea
aplicată la bornele circuitului serie,iar cu uR şi uC căderile de tensiunie la bornele rezistorului(R),
respectiv condensatorului(C).

u, i
C i
R
i u
ωt
uR uC 0
u
φ

a)

b)
Fig.6.3. Circuit serie R,C: a) schema echivalentă; b) variaţia tensiunii aplicate şi a curentului în circuit.

25
 Ecuaţia circuitului R,C serie va fi:

1
u=Ri + idt
u=u R +uC sau C∫ (6.6)

Dar u=U √ 2 sin ωt , iar i=I √ 2sin(ωt−ϕ) , astfel ecuaţia (6.6) devine:
1
U √ 2 sin ωt=RI √ 2 sin(ωt−ϕ)− I √ 2cos(ωt−ϕ)
ωC

1 π
U sin ϕ=− I ωt=ϕ+
Pentru ωt=ϕ , ωC , iar pentru 2 , U cosϕ=RI , astfel că:

1 1
U 2 =I 2 ( R2 + 22
) tan ϕ=−
ω C , iar ωCR , adică

U
I=
1 1
√ R2 +
ω C2
2
, iar
ϕ=a tan (−
ωCR
)
(6.7)

π
ϕ ∈(− , 0 )
Din relaţiile deduse din identificare rezultă că sin ϕ <0 şi cos ϕ >0, deci 2
. Prin urmare, prin circuit variază înaintea tensiunii aplicate cu unghiul ϕ (fig. 6.3b).

6.2.3. Circuitul serie R, L, C

Se consideră circuitul serie R, L, C din figura 6.4a), în care vom nota cu “u” tensiunea
aplicată la bornele circuitului, iar cu uR, uL şi uC tensiunile aplicate rezistorului, bobinei şi
condensatorului.

C
R L

U UR UL UC a)

u, i b)
u
i

ωt
26
0
φ
 Fig . 6.4. Circuit R, L, C: a) schema echivalentă; b) variaţia tensiunii.

Ecuaţia circuitului R,L,C serie va fi este:

u=u R +u L +uC

di 1
u=R⋅i+L i⋅dt
dt C ∫
+
sau
(6.8)

Dacă avem în vedere expresia tensiunii aplicate şi forma curentului, ecuaţia (6.8) devine:

1
U √ 2 sin ωt=RI √2 sin(ωt−ϕ)+LωI √ 2cos (ωt−ϕ)− I √ 2 cos (ωt−ϕ )
ωC

Considerând două situaţii particulare, rezultă:

1
U sin ϕ=(ωL− )I
ωC şi U cosϕ=R⋅I , de unde

U
I= ωL−
1
1 2
√ 2
R +(ωL−
ωC
)
iar
tan ϕ=
R
ωC

(6.9)

27
 π π
− ,
Deoarece sin0 sau sin0, iar cos0, rezultă ( 2 2 ) iar variaţia lui se produce ca în
fig. 6.4b.

Expresia de la numitor a lui I se numeşte impedanţa circuitului serie R,L,C şi se notează cu Z,

având expresia:

1 2
√
Z = R 2 +(ωL−
ωC
)
(6.10)

Cursul nr.7

PUTERI ÎN REGIM SINUSOIDAL

28
 În circuitele electrice monofazate, liniare, de curent alternativ sinusoidal se pot defini
următoarele tipuri de putere:

puterea instantanee,
puterea activă,
reactivă,
aparentă.

7.1.Puterea instantanee

Puterea instantanee la bornele unui circuit este dată de relaţia:

p=u⋅i (7.1)

sau dacă se au în vedere expresiile lui u şi i rezultă:

p=U √ 2 sin ωt⋅I √ 2sin (ωt−ϕ )

(7.2)

Efectuând calculele se obţine (fig.7.1)

p=UI cos ϕ−UI cos(2 ωt−ϕ ) (7.3)

În figura 7.1 este reprezentată caracteristica de variație a puterii instantanee în raport cu timpul.

29
 P

U·I

U·I P=U·I·cosφ
0
ωt

Fig.7.1. Variaţia puterii instantanee

Se constată că puterea instantanee este o mărime periodică, având o componentă

alternativă de frecvenţă dublă şi amplitudine UI.

7.2. Puterea activă

De obicei, în procesele periodice interesează energia consumată în circuit în intervalul

2π
T=
unei perioade întregi, ω şi corespunzător cu acesta interesează valoarea medie a puterii
pentru o perioadă.

Deci, puterea medie absorbită într-o perioadă, numită puterea activă este:
T
1
P= ∫ pdt
T0 (7.4)

sau înlocuind puterea instantanee cu expresia (7.3) se obţine:

P=UI cos ϕ
(7.5)

Unitatea de măsură a puterii active în sistemul internaţional este watt-ul: W.

Corespunzător puterii active în curentul alternativ se defineşte rezistenţa circuitului R ca

fiind:

30
 P U P I
R= = cos ϕ G= = cos ϕ
I2 I şi conductanţa U U
2

7.3. Puterea reactivă

Puterea reactivă se defineşte prin analogie cu puterea activă prin relaţia:

Q=UI sin ϕ
(7.6)

şi prezenţa ei este cauzată de existenţa unui defazaj între curba tensiunii şi a curentului.

Unitatea de măsură a puterii reactive este volt-amper-reactiv: VAR.

Pentru un circuit de curent alternativ, pe baza puterii reactive se poate defini reactanţa
circuitului X, ca fiind:

Q U Q I
X = 2 = sin ϕ B= = sin ϕ
I I şi susceptanţa U2 U

7.4. Puterea aparentă

Puterea aparentă se defineşte ca fiind produsul valorilor efective ale tensiunii şi

curentului, adică:

S=UI =√ P2 +Q2 (7.7)

Pe baza puterii aparente se poate defini impedanţa unui circuit, astfel:

U S S 1
Z= = 2 Y= =
I I şi respectiv inversul ei, admitanţa U2 Z

De asemenea pe baza puterii aparente se poate defini şi factorul de putere:

31
 P UI cosϕ
k p= = =cos ϕ
S UI (7.8)

7.5. Puterea complexă

Puterea instantanee nu este o mărime sinusoidală de aceeaşi frecvenţă ca şi tensiunea şi

curentul, ca urmare ei nu i se poate ataşa un simbol complex din care să poată fi deduse cele trei
puteri: aparentă, activă şi reactivă. În schimb, dacă se apelează la scrierea complexă a puterii
aparente sub forma:

S=U⋅I=UI exp( jϕ)=UI cosϕ+ jUI sin ϕ

rezultă: S=P+ jQ
(7.9)

Puterea complexă prezintă următoarele proprietăţi:

modulul este egal cu puterea aparentă;

argumentul este egal cu defazajul circuitului (dintre tensiune şi curent);

partea reală este egală cu puterea activă;

partea imaginară este egală cu puterea reactivă.

În planul complex puterea complexă se poate reprezenta printr-un vector a cărui parte
reală este puterea activă, iar partea imaginară puterea reactivă.

32
 Cursul nr.8

Impedante echivalente

8.1.Impedanțe echivalente serie

In cazul unui circuit complex, care are numai doua borne de acces cu exteriorul (dipol),
numim impedanta echivalenta complexa a dipolului, raportul dintre valoarea complexa a
tensiunii la borne si valoarea complexa a curentului absorbit pe la una din borne, regula de
asociere fiind cea de la receptoare (fig. 1):

    (1)

Valoarea inversa a impedantei complexe echivalente este admitanta echivalenta complexa:

   (2)

Impedanta echivalenta a unei grupari serie de impedante fara cuplaje magnetice (fig. 2)

In cazul conectarii in serie a impedantelor, tensiunea aplicata este data de suma caderilor de
tensiune de pe impedante, relatia 3.

    (3)

Deoarece curentul este

acelasi in toate
impedantele, aplicand
legea lui Ohm pentru
fiecare impedanta in parte,
rezulta relatiile:

33
  (4)

Introducand apoi in (3):

    (5)

se gaseste impedanta echivalenta :

 (6)

Separand partile reale si imaginare, se obtine rezistenta echivalenta:

    (7)

si reactanta echivalenta :

    (8)

Relatia (6) se poate reprezenta in planul complex (fig. 3), de unde se vede usor ca exista
inegalitatea intre module :

    (9)

Inegalitatea devine egalitate numai in cazul particular cand φ1= φ2= φ3.

Din (4) si (6) se pot deduce relatiile :

 (10)

care arata ca la conectarea in serie, tensiunile la bornele impedantelor se repartizeaza

proportional cu impedantele respective.

2. Impedanta echivalenta a unei conexiuni paralel in absenta cuplajului inductiv (fig. 4)

Curentii prin cele trei impedante satisfac teorema intai a lui Kirchhoff:

34
 Fig. 4

Fig. 3

    (11)

Aplicand legea lui Ohm pentru fiecare impedanta in parte, deoarece tensiunea la bornele
impedantelor este aceeasi, rezulta relatiile:

 (12)

care introduse in (11) conduc la :

 (13)

Rezulta, cu (1) si (2), impedanta echivalenta complexa :

 (14)

respectiv admitanta echivalenta complexa :

 (15)

Separand partea reala si cea imaginara din (15), rezulta conductanta echivalenta :

 (16)

si susceptanta echivalenta :

35
  (17)

Relatia (15) se poate reprezenta in planul complex al

admitantei (fig. 5), de unde se deduce imediat inegalitatea
modulelor :

 (18)

Ar exista egalitatea numai in cazul particular cand

Din (12) si (13)     se poate deduce :

 (19)

si la fel pentru I2 si I3.

36
 Cursul nr.9

Conexiune mixta a impedantelor necuplate inductiv

Impedantele Z2 si Z3 sunt conectate in paralel, deci impedanta lor

echivalenta va fi, conform relatiei (14):

 (20)

Impedanta Z2,3 devine conectata in serie cu Z1, deci se obtine

impedanta echivalenta a schemei (conform relatiei 6) :

 (21)

Curentul I1 se calculeaza apoi cu relatia :

 (22)

Facand analogia cu (19) se poate obtine pentru schema din figura 6 :

 (23)

Relatia (23) este deosebit de importanta. Conform acestei relatii, curentul I3 nu depinde de
valoarea impedantei Z3, daca este indeplinita conditia :

    (24)

In acest caz relatia (23) devine :

    (25)

Pentru a fi satisfacuta conditia (24) e necesar sa existe :

37
     (26)

si

    (27)

adica impedanta Z1 sa fie o bobina ideala si impedanta Z2 sa fie un condensator ideal sau invers,
si in plus sa existe relatia :

    (28)

Fig. 7
care dupa cum se va vedea in capitolul urmator reprezinta conditia de rezonanta.

Fig. 8

Fata de cele aratate mai sus, se pot imagina doua scheme care se bucura de proprietatea ca
debiteaza un curent constant I3 printr-o impedanta Z3, indiferent de valoarea acesteia din urma.

Schemele sunt date in figurile 7 si 8 si ele sunt cunoscute sub numele de montaje de tip
Boucherot.

Curentul I3, debitat in cazul primei scheme, este conform relatiei (25):

 (29)

iar in cazul celei de a doua schema este :

38
     (30)

Deoarece  , relatiile (29) si (30) se pot scrie :

 (31)

39
Cursul nr.10

40
41
42
Circuite trifazate în conexiune triunghi

43
44
45