PDF Fizica Laboratoare

Iulia Brînduşa Ciobanu, Gabriela Apreotesei
Lucrarea 1
Etalonarea unui generator de semnal sinusoidal AF
prin metoda compunerii a două oscilaţii armonice perpendiculare
Prin parcurgerea acestei lucrări, ne propunem ca studenții să recapituleze şi să pună în evidență, din
punct de vedere experimental, o serie de noțiuni fundamentale cu privire la oscilații, cum ar fi: oscilație
armonică, elongație, amplitudine, pulsație, frecvență, perioadă, fază, fază inițială. Studenții vor studia
modul în care se compun două oscilații armonice perpendiculare de frecvențe egale. Vor fi discutate şi
interpretate mărimi referitoare la undele sonore. Printre obiective se regăseşte şi înțelegerea următoarelor
noțiuni specifice domeniului ingineresc: generatorul de semnal sinusoidal de tip AF, traductorul, efectul
piezoelectric, elementele liniare de circuit electric [17],[18].
Contextul teoretic
Generatoare de semnal sinusoidal
Generatoarele de semnal sunt dispozitive electronice ce funcționează ca surse de tensiuni
electrice variabile în timp. Ele sunt utilizate în laboratoarele de măsură, în operații de aliniere şi depanare
ale echipamentelor RTV, cât şi la banda de producție. Tensiunile electrice generate au formă, amplitudine
şi frecvență reglabile [1], [2], [17], [18].
Generatoarele de semnal conțin circuite electronice care transformă energia electrică de la sursa
de alimentare (priză, de exemplu) în energia electrică la bornele de ieşire ale aparatului. Denumirea de
generatoare de semnal provine din faptul că în cazul acestor dispozitive se pune accent pe calitatea formei
semnalului electric şi pe stabilitatea sa, dar mai puțin pe randamentul de conversie a energiei [2], [17],
[18].
În funcție de forma tensiunii electrice de ieşire, generatoarele pot fi [1]:
- de semnale sinusoidale sau armonice
- de semnale liniar variabile
- de semnale dreptunghiulare
- de semnale triunghiulare
- de semnale trapezoidale
- de semnale cu forme specifice unei anumite aplicații.
Mărimi specifice semnalelor sinusoidale

Pe parcursul aplicaţiei practice propuse se vor utiliza semnale sinusoidale, de frecvențe şi
amplitudini reglabile, având expresia matematică
u (t )  U max sin( t  0 ) (1)
1
Introducere în studiul fizicii, Editura PIM
în care u (t ) reprezintă valoarea instantanee a tensiunii electrice de ieşire de la bornele generatorului,
numită şi elongația oscilației de tensiune electrică, U max este amplitudinea tensiunii,  este pulsația
tensiunii, iar  0 poartă numele de faza inițială. Mărimile u (t ) şi U max au unitatea de măsură în SI
notată cu V (volt).
Se observă că relația (1) este de forma ecuației generale a unei oscilații armonice
y  y (t )  A sin(  t  0 ) (2)
unde mărimile A,  , 0 sunt constante în timp. Prin urmare, dacă se cunoaşte expresia matematică a
ecuației care descrie un fenomen oarecare şi dacă această expresie se scrie cu ajutorul funcției sin sau

cos (între cele două exprimări existând un defazaj de rad ), mărimile A,  , 0 fiind constante în
2
timp, atunci acel fenomen îl identificăm ca reprezentând o oscilație armonică.
Semnificațiile mărimilor din relația (2) sunt următoarele:
● y = elongația oscilației;
● t  timpul, t
SI
 s = secunda;
● A  amplitudinea oscilației = elongația maximă (într-adevăr, deoarece sin    1,1 , y max este
pentru sin(  t  0 )  max  1 );
● 0  faza inițială, numită astfel deoarece descrie starea oscilatorului la momentul inițial, t 0  0 ;
într-adevăr, avem y0  y (t0  0)  A sin 0 ; 0 SI

 rad  radiani (fig.1);
● argumentul funției trigonometrice sinus din ecuația oscilației armonice (2) are expresia
   (t )    t  0 (3)
se notează cu litera grecească “fi”,  (t ) şi se numeşte faza oscilației, fiind o mărime variabilă în timp,
 SI
 rad , din a cărei formulă, prin derivare în raport cu timpul, se obține relația de definiție a
pulsației oscilației
d
   (4)
dt
cu unitatea de măsură
d rad
 SI
 SI
  rad  s 1 . (5)
dt SI
s
În general, oscilațiile pot fi periodice sau neperiodice. Alte mărimi caracteristice oscilațiilor
periodice sunt perioada şi frecvența [17], [18].
Perioada, notată cu T , reprezintă intervalul minim de timp după care se repetă fenomenul
( fig. 1), sau altfel spus, semnifică intervalul de timp în care se produce o oscilație completă. Unitatea de
măsură în SI pentru perioadă este secunda, T SI  s . Din definiția perioadei, rezultă
2
y (t  p  T )  y (t ), p (6)
Frecvența, mărime notată cu f , sau cu litera grecească “niu”,  , este egală cu numărul de
oscilații complete efectuate de sistem în unitate de timp şi are formula
N oscilatii dN osc 
f     N osc (7)
timp dt
în care dt semnifică intervalul de timp infinitezimal (interval de timp foarte mic, care tinde la zero, dar
nu este nul), dN osc reprezintă numărul de oscilații complete efectuate în intervalul dt , iar raportul celor
două mărimi este egal cu derivata mărimii N osc în raport cu timpul, t . Deoarece în decurs de o perioadă
( T ) se efectuează o singură oscilație completă, din relaţia (7) deducem

1
f   (8)
T
şi f SI   SI  s 1  Hz (hertz). Relația (8) arată că cele două mărimi, frecvența şi perioada
oscilației sunt invers proporționale.

y
y = A sin 0
0
O t
y = A sin t +  )
0
Fig. 1. Reprezentarea grafică a elongației y în cazul unei oscilații armonice liniare
Din relațiile (2), (6) şi (8) rezultă

2
  2 (9)
T
Să trecem în revistă câteva dintre avantajele utilizării în practică a semnalelor electrice
sinusoidale [1], [17], [18]:
- sunt singurele semnale cu formă invariantă la trecerea printr-un obiect de măsură liniar; astfel, dacă la
intrarea unui obiect de măsură liniar se aplică un semnal sinusoidal, răspunsul va fi de asemenea
sinusoidal, de aceeaşi frecvență, cu posibilitate de variație numai a amplitudinii şi fazei;
- precizie mare a măsurătorilor în cazul componentelor electronice liniare;
- modelare teoretică simplă din punct de vedere al calculelor matematice pentru circuitele liniare ce
utilizează semnale sinusoidale.
Precizare: Elementele liniare de circuit sunt cele care prezintă o relație linară de dependență
între tensiunea electrică aplicată u  şi intensitatea curentului electric i  . Câteva exemple de elemente
liniare de circuit sunt: rezistorii pentru care u  R  i , atunci când R  ct , R fiind rezistența electrică,
3
1
R   (ohm) , condensatoarele în cazul cărora u  X C  i , unde X C   ct este reactanța
SI
C 
capacitivă, X C   , C este capacitatea electrică, C SI
 F ( farad ) , inductorii pentru care
u  X L  i , unde X L  L    ct reprezintă reactanța inductivă, X L   , L este inductanța
electrică, L SI
 H (henry ) . În anumite situații, rezistorii, condensatoarele şi inductorii se pot
comporta ca elemente neliniare de circuit [15], [17], [18].
Tehnica de măsurare cu semnale sinusoidale implică şi o serie de neajunsuri, cum ar fi
vulnerabilitatea la interferențe şi la zgomote.
Generatoarele de semnal sinusoidal se clasifică în funcție de intervalul de frecvențe ale tensiunii
produse în următoarele clase [2]:
- generatoare de foarte joasă frecvență,   0.00005 Hz , 50 kHz  ;
- generatoare de joasă frecvență (JF),   0.1 Hz , 1 MHz  ;
- generatoare de audiofrecvență (AF),   10 Hz , 100 kHz  ;
- generatoare de videofrecvență (VF),   10 Hz , 10 MHz  ;
-generatoare de radiofrecvență (RF), sau de înaltă frecvență (ÎF),   10 kHz , 100 MHz  ;
- generatoare de foarte înaltă frecvență   10 MHz , 500 MHz  etc. Facem observația că intervalele
prezentate în clasificarea de mai sus nu sunt intervale standard, ele prezentând variații de la o lucrare la
alta [17], [18].
Generatoarele de semnal sinusoidal AF sunt dispozitive electronice ce funcționează ca surse de
tensiuni variabile în timp, de tipul unor oscilații armonice, descrise de ecuația (1), în domeniul de
frecvențe   10 Hz , 100 kHz  . Generatoarele sinusoidale clasice AF au la bază un oscilator de tip RC şi
acoperă tensiuni nominale de ieşire cuprinse în intervalul [1, 10] V [1], [17], [18].
În metrologia electronică, la ora actuală, se utilizează pe scară tot mai largă generatoarele de tip
sintetizator, caracterizate printr-o foarte bună precizie în frecvențe (0.01-0.001%) şi cu posibilitatea de
programare [1], [5], [6]. Calitatea semnalului în ceea ce priveşte frecvența este datorată cristalului de
cuarț din componența generatorului (vezi efectul piezoelectric).
Ne întrebăm cărui fapt îi datorăm denumirea generatorului de semnal sinusoidal AF, de generator
de audiofrecvență? Care este domeniul de frecvențe corespunzător senzației de sunet percepută de
receptorul uman? În ce măsură sunt corelate aceste noțiuni? Pentru a răspunde la această întrebare este
necesară definirea noțiunii de undă, în general, iar apoi de undă mecanică şi de undă sonoră [17], [18].
Fenomene ondulatorii
Unda, definită în cazul general, reprezintă fenomenul de propagare din aproape în aproape, în
spațiu şi în timp a unei oscilații (perturbații) prin intermediul unui câmp. Câmpul, din punct de vedere
4
fizic, reprezintă acea formă de existență a materiei prin intermediul căreia se transmit diverse tipuri de
interacțiuni (câmpul electric, câmpul magnetic, câmpul electromagnetic, câmpul gravitațional).
Unda mecanică (numită de cele mai multe ori şi undă elastică) este fenomenul de propagare din
aproape în aproape, în spațiu şi în timp a unei oscilații (perturbații) prin intermediul particulelor
substanţei, sau ale unui mediu material. În conformitate cu definiția anterioară, rezultă că undele
mecanice nu se propagă în vid. Spre deosebire de undele mecanice, undele electromagnetice şi undele
gravitaţionale se propagă şi în absența substanței, deci se propagă şi în vid.
Undele (fenomenele ondulatorii) pot fi periodice sau neperiodice. În cazul undelor periodice, se
notează cu T perioada undei şi reprezintă intervalul minim de timp după care se repetă fenomenul
ondulatoriu. Fiind un interval de timp, ca şi în cazul oscilațiilor, unitatea de măsură în SI este s
(secunda). Frecvența  a undei se defineşte analog cu cea pentru oscilații, satisfăcând relațiile (7) şi (8)
şi se măsoară în SI în Hz (hertz).
Lungimea de undă, notată cu litera grecească “lambda”,  , este definită ca distanța parcursă de
undă în timp de o perioadă, T (fig.2). Lungimea de undă fiind o distanță, unitatea de măsură în SI este
metrul,  m .
SI
y (x,t) =  (x,t)
y = elongaţie
O x
ymax= A
 = v.T
y = A sin  t
Fig.2 Reprezentarea grafică a elongației particulelor mediului pentru o undă armonică în funcție de coordonata x
în cazul în care faza inițială 0  0
Presupunând propagarea undei printr-un mediu ideal cu viteză constantă, avem relația
  vT (10)
din care, ținând cont de formula (8), se obține
v
 (11)

Din relația (11) rezultă pentru frecvența undei formula
v
 (12)

Unde mecanice de audiofrecvenţă. Mărimi caractersitice
Sunetele, definite în sensul strict al percepției acestora de către receptorul uman, numite şi
unde audibile, sunt unde mecanice care se caracterizează prin următoarele proprietăți [7]:
5
◘ frecvența,   20, 20000 Hz ;

◘ durata minimă de emisie  t  0.06 s ;
◘ intensitatea undei trebuie să se încadreze într-un anumit interval, care depinde de frecvența undei; în
cazul unui sunet normal (terminologie folosită pentru sunetul caracterizat prin frecvența   1000 Hz ),
intervalul pentru intensitate este
 
  mW
I  1012 , 102  2

watt
 . (13)
 metru la patrat 
W
Valoarea minimă a intensității, I 0  10 12 se numeşte prag minim de audibilitate, iar valoarea
m2
W
maximă, I max  10 2 are denumirea de prag de senzație dureroasă, aceasta putând conduce la
m2
deteriorarea ireversibilă a receptorului auditiv uman. Facem observația că în unele tratate de specialitate
mai întâlnim pentru frecvențe şi intervalul   16, 16000 Hz .
Undele mecanice cu frecvențe   20 Hz se numesc infrasunete, iar cele caraterizate prin
frecvențe   20 kHz poartă numele de ultrasunete. În tehnică se utilizeză termenul de sunet atât pentru
undele mecanice cu frecvențe corespunzătoare percepției receptorului uman, cât şi pentru infrasunete şi
ultrasunete. Domeniul care se ocupă cu studiul sunetelor, în sensul extins, se numeşte acustică.
Se observă că domeniul de frecvențe pentru generatoarele de semnal AF (prezentate în
clasificarea după referința [2]) cuprinde o porțiune corespunzătoare infrasunetelor,   10 Hz , 20 Hz  ,
întregul interval al domeniului audibil uman, cât şi o porțiune specifică ultrasunetelor,
  20 kHz, 100 kHz  . Prin urmare, pentru generatoarele de semnal de ultimă generație, denumirea AF
este oarecum improprie. De reținut este faptul că domeniul de frecvențe trebuie să includă şi
domeniul audibil [17], [18].
O mărime specifică sunetelor este nivelul sonor, definit prin relația
I 
N S  lg S  (14)
 I0 
în care I S este intensitatea sunetului şi I 0 reprezintă nivelul minim de audibilitate. Această definiție este
justificată de faptul că receptorul uman are o percepție de tip logaritmic. Unitatea de măsură în SI pentru
nivelul sonor este N S SI
 1 B (bel) de la numele lui Alexader Graham Bell, inventator american de
origine scoțiană, care în 1875 a obținut patentul pentru telefon, iar în 1880 pentru gramofon [3], [8]. De
regulă, în practică se utilizează decibel-ul (1dB=0.1B, sau 1B=10dB); prin urmare se obține
I 
N S (dB)  10 lg S  (15)
 I0 
6
Dacă ne referim la intervalul (13), din formulele (14) şi (15) rezultă pentru nivelul sonor
corespunzător percepției umane intervalele N S  0, 14 B , N S  0, 140 dB . În tabelul 1 au fost
enumerate valorile nivelului sonor și ale intensității pentru câteva dintre sunetele obișnuite.
Nr. TIPUL SUNETULUI N S (dB) 

I S W / m2 
1 liniște absolută 0 10 12
2 foșnet de frunze 10 10 11

3 șoapte 20 10 10
4 pași, hârtie ruptă 40 10 8
5 vorbire tare, strigăt 50-70 107  105
6 muzică tare 80 10 4
7 nituire 100 10 2
8 motor de avion la o distanță 130 10 1
de 3 metri față de receptor
Tabel 1.
În tehnică se utilizează în mod frecvent formulele nivelului sonor exprimate cu ajutorul mărimilor
caracteristice circuitului electric ce produce vibrația. Se demonstrează relațiile:
P  P 
N S  lg S B   10 lg S dB  (16)
 P0   P0 
U 2  U 
PS ~ U S2 , P0 ~ U 02  N S  10 lg S2   20 lg S  (17)
 U0   U0 
în care PS , P0 sunt puterile electrice corespunzătoare semnalului de ieșire și respectiv pragului de
audibilitate, iar U S ,U 0 sunt tensiunile electrice corespunzătoare semnalului de ieșire și respectiv pragului
de audibilitate. Prin prelucrări succesive rezultă
ln x 20  U S  U 
lg x   NS  ln   8,686 ln S  (dB) (18)
ln 10 ln 10  U 0   U0 
U 
N S  ln S  (Np) (19)
 U0 
Prin comparația relațiilor (18) şi (19) se obține relația de legătură între unitățile de măsură pentru
nivelul sonor, Np (neper) şi decibel, de forma
1 Np  8,686 dB . (20)
Atragem atenția asupra următorului fapt: la multe dintre generatoarele de semnal întâlnim un
buton în dreptul căruia este scris Level, care în limba română înseamnă nivel. Unitățile de măsură în care
este exprimat reglajul sunt dB sau Np. Aceasta înseamnă că reglajul se face asupra nivelului sonor şi se
realizează printr-o variație a amplitudinii tensiunii de ieşire de la bornele generatorului [17], [18].
7
Se cunosc din teoria generală formulele care exprimă vitezele de propagare ale undelor mecanice
prin medii gazoase, presupuse gaze ideale:
- pentru frecvențe mici ale undei mecanice,  ≤ 3Hz
RT
v (21)

- pentru frecvențe mari ale undei mecanice,   3Hz
 RT
v (22)

în care  (litera grecească gamma) reprezintă coeficientul sau exponentul adiabatic al gazului,
J  joule 
R  8.314   semnifică constanta universală a gazului ideal, T este temperatura
mol  K  mol  kelvin 
absolută (temperatura exprimată în kelvin), iar  (litera grecească “miu”) reprezintă masa molară a
gazului [3].
În capitolul de statistică şi termodinamică se demonstrează relațiile:
CP
  (23)
CV
i
CV  R (24)
2
CP  CV  R (25)
în care C P şi CV reprezintă căldura molară la presiune constantă şi respectiv căldura molară la volum
constant, iar i se numeşte numărul gradelor de libertate ale unei moleculelor de gaz. Relația (25) este
cunoscută ca relația Robert- Mayer.
Pentru numărul gradelor de libertate (numărul de parametri independenți care descriu
posibilitățile de mişcare în spațiu ale unei molecule) se cunosc valorile:
3 pentru moleculele monoatomice


i  5 pentru moleculele biatomice (26)
6 pentru moleculele tri (sau poli) atomice

Unul dintre obiectivele aplicaţiei practice experimentale, se referă la compunerea a două oscilații
armonice perpendiculare de aceeaşi frecvență. După ce am descifrat semnificația fiecărei noțiuni în parte,
legată de oscilațiile armonice, în continuare ne propunem să discutăm fenomenul de compunere a celor
două oscilații de acest tip, perpendiculare, de frecvențe sau de pulsații egale.
Fie două oscilații armonice, de aceeaşi frecvență, care se efectuează pe direcții perpendiculare (în
 
lungul axei Ox şi respectiv Oy ), descrise de ecuațiile
x  x(t )  A sin( t   01 ) (27)
y  y (t )  B sin( t   02 ) (28)
8
în care x, y reprezintă elongațiile, A, B semnifică amplitudinile,  este pulsația (aceeaşi pentru ambele
oscilații), iar  01 ,  02 sunt fazele inițiale.
Să clarificăm conceptul de compunere a celor două oscilații. Ce înseamnă din punct de vedere
fenomenologic? Acest fenomen presupune existența unui sistem fizic care efectuează simultan două
oscilații de aceeaşi natură. Ne interesează care este evoluția sistemului în acest caz. Pentru simplificare,
dar fără a restrânge gradul de generalitate al discuţiei, vom considera un punct material, de masă m , care
efectuează simultan două oscilații mecanice armonice, descrise de ecuațiile (27) şi (28). Pentru a studia
evoluția sistemului, trebuie să determinăm forma traiectoriei rezultante a punctului material (locul
geometric al punctelor din spaţiu prin care trece corpul, sau forma curbei descrise de punctul material pe
parcursul mişcării sale) [17], [18].
Ca metodă generală de determinare a ecuației traiectoriei, se recurge la eliminarea parametrului
mişcării (în acest caz timpul t ) între ecuațiile mişcării (27) şi (28). Ecuația traiectoriei va fi reprezentată
de o relație funcțională care va conține ca variabile numai coordonatele x şi y .
Se demonstrează ecuația traiectoriei de forma
x2 y 2 x y
2
 2  2   cos (02  01 )  sin 2 (02  01 ) (29)
A B A B
care reprezintă ecuația generală a unei elipse, încadrată într-un dreptunghi de laturi 2 A (paralelă cu axa
 
Ox ) şi 2 B (paralelă cu axa Oy ), având centrul în originea axelor de coordonate. Traiectoria eliptică se
transformă într-o dreaptă atunci când defazajul dintre cele două oscilații,   02  01 , este multiplu
întreg de  , exprimat în radiani.
Montajul experimental
Montajul experimental este compus dintr-un generator electric cu posibilitatea de a varia
frecvența semnalului în domeniul AF (GF), un difuzor (D), un tub din sticlă având lungimea variabilă (T),
un microfon (M), un osciloscop şi cabluri de legătură pentru realizarea conexiunilor electrice. Schema
montajului experimental este prezentată în fig. 3.
Fig.3. Schema montajului experimental utilizat pentru etalonarea unui generator de semnal sinusoidal AF
prin metoda compunerii a două oscilații armonice perpendiculare de aceeaşi frecvență [17], [18]
9
Ca generator de semnal sinusoidal AF utilizăm un generator de funcţii (GF) de tip MFG-8250B,

fig.4 [9]. Generatoarele de funcții pot da, de regulă, trei tipuri de tensiuni: de formă dreptunghiulară, de
formă triunghiulară şi de formă sinusoidală. Multe dintre GF au posibilitatea de modulare în amplitudine
şi frecvență a semnalului sinusoidal, cât şi frecvențmetru încorporat [1], [11].
Precizare: Modulația este fenomenul prin care un anumit semnal electric de frecvență mică este
transmis la distanță cu ajutorul unui semnal electric de frecvență mare (semnal purtător), ce poate fi din
domeniul RF (radiofrecvențelor). Semnalul purtător este modificat prin faptul că transportă informațiile
semnalului original. Modulația conduce la modificarea parametrilor oscilațiilor (amplitudine, fază,
frecvență) după o lege dată [16].
În cazul lucrării de față, generatorul are rolul de a emite un semnal de tensiune variabilă, cu
caracter alternativ, având forma dată de relația (1). După reglarea formei semnalului de tensiune prin
apăsarea butonului cu simbolul ~ , se reglează frecvența tensiunii şi nivelul acesteia (Level).
Se vor efectua măsurători experimentale pentru frecvențe ale tensiunii cuprinse în intervalul
  500, 2000 Hz şi pentru valori ale amplitudinii astfel încât semnalul sonor produs de difuzor să nu
devină incomod pentru ceilalți colegi din sală.
Fig.4 Generator de funcţii MFG-8250B [9]
Se verifică conexiunea între generator şi difuzor. Difuzorul (D) are rolul unui traductor.
Traductorul este un dispozitiv care transformă o mărime de o anumită natură într-o mărime de o altă
natură [10]. În cazul difuzorului utilizat în laborator se transformă tensiunea electrică în oscilațiile
mecanice ale unei membrane. Membrana difuzorului transmite oscilațiile moleculelor de aer din mediul
înconjurător, care la rândul lor transmit din aproape în aproape, de la moleculă la moleculă, oscilațiile
mecanice inițiale, luând naştere o undă mecanică. Unda mecanică sonoră, pe care o recepționează şi
experimentatorii, se propagă prin aerul din tubul de sticlă (T) între emițătorul (D) şi receptorul (M) [17],
[18].
Receptorul (M) este un microfon care funcționează, de asemenea, ca un traductor, dar în sens
invers decât difuzorul. Microfonul transformă semnalul mecanic sonor în tensiune electrică alternativă.
Microfonul utilizat în experiment funcționează pe baza fenomenului numit efect piezoelectric direct. El
transformă oscilațiile mecanice alternative ale unui cristal de cuarț în oscilații electrice armonice ale
tensiunii electrice dintre armăturile unui condensator, între care este situat cristalul de cuarț.
10
Se alimentează la tensiune osciloscopul (OC), fără ca la bornele acestuia (pe Ox, sau pe Oy) să se
conecteze vreun semnal electric exterior. Se reglează focalizarea şi luminozitatea spotului luminos de pe
ecran. În absența oricărui semnal electric din exterior, se va obține pe ecranul (OC) un punct luminos
static. Se alimentează numai microfonul la una dintre intrările (OC), de exemplu pe Oy, fără ca
generatorul să fie pornit. Se bate uşor din palme în preajma microfonului şi se verifică producerea unor
oscilații pe verticală ale spotului luminos, cu o frecvență care “copiază” frecvența bătăilor din palme,
fenomen care se produce ca urmare a faptului că microfonul nu este perfect antifonat. Se extrag contactele
la (OC) de la (M) şi se conectează semnalul electric preluat direct de la (GF), la intrările Ox ale lui (OC).
Se observă cum spotul luminos descrie o linie continuă pe orizontală. Acea linie descrie oscilațiile
spotului luminos pe orizontală, oscilații care se produc cu frecvența tensiunii alternative reglate de la
generator (  500, 2000 Hz ). Deoarece frecvența tensiunii alternative este cu mult mai mare decât
cea a oscilațiilor obținute anterior prin bătaia din palme, spotul luminos va efectua oscilații atât de rapide
pe Ox în jurul poziției inițiale încât, din cauza inerției ochiului uman, noi nu vom detecta vizual oscilațiile
punct cu punct, ci vom observa o linie continuă pe orizontală.
După parcurgerea paşilor enumerați anterior, se conectează la (OC) atât semnalul variabil de
tensiune electrică provenit de la (M), la intrarea pe Oy, atunci când generatorul este pornit, cât şi semnalul
de tensiune variabilă provenit direct de la (GF), la intrarea pe Ox. Se observă pe ecranul (OC) traiectoria
oscilației rezultante, de forma unei elipse luminoase. Se verifică dacă pentru o frecvență dată a semnalului
de tensiune electrică, prin variația lungimii tubului (T), elipsa se transformă într-o dreaptă, a cărei pantă
variază [17], [18].
Modul de lucru
1. În experimentul nostru tubul (T) este umplut cu aer. Se cunoaşte faptul că aerul este un amestec format
în mod predominant din gaze biatomice, aproximativ 78 % azot (N2) și aproximativ 21 % oxigen (O2)
[12]. Într-o bună aproximație se poate considera că aerul se comportă ca un gaz ideal biatomic. Aplicând
(23), (24), (25) şi (26) se calculează exponentul adiabatic al aerului,  [17], [18].
kg
2. Cunoscând temperatura mediului ambiant t (° C) şi masa molară a aerului,   28.96  103  , se
mol
calculează viteza de propagare a undei sonore audibile conform formulei (22).
3. Se completează tabelul 2 cu un număr de linii egal cu numărul de determinări solicitat întregii echipe
de lucru (de regulă, 25 de determinări).
Nr.  G ( Hz ) l1 (m) Tipul liniei l 2 ( m) Tipul liniei  ( m)  E ( Hz ) EF
l1 l2 % 
1
2

Tabel 2
11
4. Pentru o valoare fixată a frecvenței tensiunii electrice de la generator, notată cu  G ( Hz ) , valoare care
se trece în tabelul 2, se variază lungimea tubului (T) şi astfel se variază drumul parcurs de sunet între
difuzorul (D) şi microfonul (M), până în momentul în care pe ecranul (OC) elipsa se transformă într-o
dreaptă (linie). Se notează coordonata l1 ( m) , corespunzătoare acestei situații şi se desenează tipul liniei
(/ sau \) .
5. Se continuă variația drumului parcurs de sunet prin tubul (T) până în momentul în care se obține pe
ecranul (OC) din nou o dreaptă (linie). Se notează în tabel coordonata l2 (m) şi se desenează tipul liniei (/
sau \).
a)
l1  = 2 l 2 - l1 l2
b)
l1 l2
 = l 2 - l1
c)
l1 l2
 = l 2- l 1
Fig.5. Traiectoriile liniare succesive vizualizate pe ecranul osciloscopului catodic (OC)
6. Se calculează lungimea de undă a sunetului prin coloana de aer din tub, cu ajutorul unei formule de
tipul
  2  l 2 l 1 (30)
dacă l1 şi l2 sunt coordonatele corespunzătoare unor drepte successive de pante diferite (/ şi \), fig.
5.a, sau din relația
  l2  l1 (31)
dacă l1 şi l2 sunt coordonatele corespunzătoare unor drepte successive cu aceeaşi pantă (/ şi / sau \
şi \), fig. 5.b. şi fig.5.c.
12
7. Se calculează frecvența undei sonore, cu o precizie de trei zecimale, utilizând formula (12). Aceasta va
reprezenta valoarea experimentală a frecvenței semnalului de tensiune electrică emisă de generator,
 E ( Hz ) .
8. Se determină erorile relative procentuale ale frecvențelor, conform formulei
 G  E
EF  100 (%) (32)
G
Observație: Frecvența semnalului sinusoidal emis de generator se variază în paşi egali, eventual din
50 Hz în 50Hz, în intervalul [500, 2000] Hz.
9. Se realizează o histogramă în care se vor reprezenta valorile EF %  în funcție de valorile  G (Hz ) .
10. Se interpretează rezultatele

Se formulează concluziile proprii. Se propun aplicații la fenomenele studiate.
[13]
1. Care este expresia matematică a unui semnal sinusoidal de tensiune electrică? Specificați semnificațiile
mărimilor care intrevin şi unitățile de măsură în SI.
2. Cum se defineşte frecvența unei oscilații?
3. Definți perioada unei oscilații.
4. Care este relația de legătură între frecvență şi perioadă?
5. Specificați relația de legătură între pulsație şi frecvență.
6. Care sunt avantajele utilizării în practică a semnalelor sinusoidale?
7. Ce este un element liniar de circuit? Daţi exemple.
8. Ce reprezintă generatoarele de semnal sinusoidal AF?
9. Definiți lungimea de undă.
10. Ce sunt undele mecanice?
11. Cum definiți sunetele în sensul strict al percepției umane?
12. Ce sunt infrasunetele? Dar ultrasunetele?
13. Care este valoarea vitezei sunetului în vid? Este mai mare, sau mai mică, față de valoarea vitezei de
propagare prin aer?
14. Ce este un traductor? Dați exemple.
15. Ce formă are traiectoria unui punct material care este supus simultan la două oscilații armonice
perpendiculare de aceeşi frecvență?
16. Realizați un algoritm de calcul pentru prelucrarea datelor experimentale.
13
17. Enumerați unitățile de măsură în SI pentru: lungimea de undă, pulsație, nivel sonor, viteză, frecvență,
tensiunea electrică.
Bibliografie
1. M. Antoniu, O. Baltag, V. David, Măsurări electronice, Vol. III, Editura Sayta, Iaşi, 2001.
2. http://ham.aprs.ro/Cursuri/electronica/Capitolul%204.pdf, Capitol 4. Generatoare de semnal
3. C. Cotae, M. Agop, B. Ciobanu, Fizica generală- curs pentru ingineri, Vol. I, Editura Universității “Gh. Asachi”
din Iaşi, 1999
4. G. Apreotesei, Fizică generală, Editura PIM, Iaşi, 2008
5. https://www.ics.uci.edu/~taylor/ics228/SynGen.pdf
6. http://www.keysight.com/
7. E. Luca, Gh. Zet, C. Ciubotariu, A. Păduraru, Fizică generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
8. E. Vințeler, Dicționar de fizică teoretică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999
9. http://electronika.ro/magazin/index.php?cPath=51
10. E. Posdărăscu, Senzori şi traductoare-note de curs 1, www.aei.geniu.ro
11. http://www.comm.pub.ro/_curs/metc/curs/METc_Capitolul%201.pdf
12. http://ro.wikipedia.org/wiki/Coeficient_de_transformare_adiabatic%C4%83
13. http://www.bogotaboe.com/
14. Gh. Zet, I. B. Ciobanu, Lucrări de laborator, www.phys.tuiasi.ro, Studenți, Facultatea de Automatică şi
Calculatoare
15. M. Preda, P. Cristea, F. Spinei, Bazele electrotehnicii, Vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
16. L. Ciobanu, Dicționar explicativ de inginerie electrică, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2002
17. G. Apreotesei, I. B. Ciobanu, Fenomene fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2014
18. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2015
14
Lucrarea 2
Oscilații amortizate în circuite RLC serie
Vor fi introduse noţiunile referitoare la oscilațiile amortizate, astfel încât studenții să fie capabili
să realizeze un paralelism între mărimile de natură mecanică şi mărimile electrice corespunzătoare.
Pe parcursul lucrării vor fi explicate fenomene fizice din electricitate şi magnetism cu referire la
următoarele noţiuni: capacitatea electrică a unui condensator, energia electrică dintre armăturile unui
condensator, inductanța electrică, intensitatea curentului electric de conducție, energia magnetică generată
de o bobină parcursă de curent electric, fenomenul de autoinducție electromagnetică, efectul
electrocaloric al curentului electric. De asemenea, se vor discuta legea a II-a a lui Kirchhoff pentru
circuitele electrice şi legea lui Ohm în forma globală pentru o porțiune de circuit. Ca aplicaţie practică, se
propune un experiment pe parcursul căruia studenţii vor efectua măsurători şi calcule ale mărimilor
caracteristice oscilațiilor amortizate cvasiarmonice, cum ar fi: amplitudine, pseudoperioadă, decrement,
decrement logaritmic, coeficient de amortizare, timp de relaxare, timp de înjumătățire, factor de calitate.
Vor fi explicate fenomenele electromagnetice în cazul circuitului RLC serie alimentat la un generator de
impulsuri dreptunghiulare [15], [16].
Contextul teoretic
Oscilații mecanice amortizate
Un sistem fizic efectuează oscilații amortizate atunci când o parte din energia sa se pierde ca
urmare a interacțiunilor cu mediul exterior. Pierderile de energie se pot produce prin frecare sau prin
radiație. Deoarece energia oscilatorului este proporțională cu pătratul amplitudinii, disiparea de energie
conduce la o scădere în timp a amplitudinii oscilațiilor, prin urmare oscilațiile se atenuează, sau se
amortizează în timp.
În scopul simplificării tratării fenomenului, sistemul oscilator va fi considerat un punct material,
cu masa m , asupra căruia acționează o forță de tip elastic
 
Fe   k  y (1)
dar şi o forță disipativă, numită şi forță de rezistență, care se opune mişcării punctului material,
determinând pierderea de energie ca urmare a interacțiunii cu mediul exterior. Vom modela forța
disipativă de tipul unei forțe de frecare, proporțională cu viteza particulei, ca în cazul mişcării unei
particule printr-un mediu fluid vâscos în curgere laminară (forță Stokes) [1]
 
Fr   r  v (2)

În relațiile anterioare semnificația mărimilor este următoarea: k = constanta elastică a sistemului, y =

elongația oscilațiilor, r = coeficientul de rezistență, v = viteza particulei, k  0 , r  0 .
1
Deşi ipotezele (1) şi (2) conduc la o modelare teoretică restrictivă, totuşi ecuațiile şi mărimile care
vor fi deduse în continuare prezintă un domeniu de aplicabilitate mult mai larg în tehnică. Un astfel de
exemplu este cel al fenomenelor tranzitorii în circuitele electrice [2].
Se aplică principiul fundamental al mecanicii clasice
 
F  ma (3)

în care F este forța rezultantă
  
F  Fe  Fr (4)

şi a este accelerația punctului material

 dv
a (5)
dt
Rezultă

  dv
k  y rv  m (6)
dt

Dacă se consideră mişcarea unidimensională de-a lungul axei Oy şi se ține cont de formula
vitezei
dy
v  vy   y (7)
dt
din relația (6) se obțin ecuațiile:
1
 k  y  r  y  m  y  m  y  r  y  k  y  0 /  (8)
m
r k
y  y  y  0 (9)
m m
în care, prin punct deasupra mărimii s-a notat derivata în raport cu timpul.
Se utilizează notațiile
r
b = coeficientul de amortizare (10)
2m
k
2  (11)
m
 fiind pulsația oscilațiilor proprii în absența amortizărilor şi se obține ecuația
y  2b y   2 y  0 (12)
care se numeşte ecuația diferențială a oscilațiilor amortizate [1].
Pe parcursul rezolvării ecuației diferențiale (12) se disting situațiile pe care le vom prezenta în
continuare [1], [2].
a. Cazul amortizărilor mici, b < ω, soluția ecuației (12) este
2
y (t )  A0 e bt sin (  2  b 2  t   0 ) (13)
în care A0 şi  0 sunt constante care se determină din condițiile inițiale. Ecuația (13) descrie o oscilație
amortizată cvasiarmonică, sau cvasiperiodică (fig.1).

y(t)
-bt
A0 A(t) =A 0e
A1
A2
A3
A4
A5
A6
A7
-A 0 , ,
T T
Fig.1 Reprezentarea elongației unei oscilații cvasiarmonice în funcție de timp
În figura 1 se observă descreşterea exponențială a amplitudinii oscilațiilor cvasiarmonice

A(t )  A0 e bt (14)
unde mărimea A0 reprezintă amplitudinea oscilației la momentul inițial t 0  0 . Din fig. 1 rezultă
comportarea elongației ca fiind “aproape armonică”, sau “aproape sinusoidală”, în sensul că sinusoida
care intră în expresia elongației are o amplitudine descrescătoare în timp. De aceea, oscilația se numeşte
cvasiarmonică.
Mărimea
2
 '   2  b2   2  ' (15)
T '
se numeşte pseudopulsație, T ' este pseudoperioada, iar  ' este pseudofrecvența oscilației.
Din relațiile (13), (14) şi (15) se obține expresia elongației oscilației amortizate cvasiarmonice
y (t )  A(t ) sin( ' t   0 ) (16)
care în mod formal matematic este similară cu expresia elongației oscilatorului armonic în absența
amortizărilor
y (t )  A sin( t   0 ) (17)
unde A,  ,  0 sunt constante [15], [16].
Pseudoperioada se defineşte în mod asemănător cu perioada oscilațiilor armonice neamortizate

3
(oscilații sinusoidale având amplitudinea constantă), deci reprezintă intrevalul în care se efectuează o
oscilație completă, sau se parcurge o sinusoidă completă. Din fig.1 se observă că pseudoperioada
reprezintă intervalul temporal dintre două maxime succesive, de acelaşi semn. De asemenea,
pseudofrecvența, analog cu frecvența oscilațiilor armonice neamortizate, este mărimea numeric egală cu
numărul de oscilații complete efectuate în unitate de timp.
Să trecem în revistă unitățile de măsură ale mărimilor anterioare:
m m
F  N (newton), m  kg , viteza  , a  ,
SI SI SI
s SI
s2
' SI  Hz (hertz ), T ' SI
 s,  '  rad / s .
Pentru o oscilație mecanică y SI

 A SI
 m (metri) , iar în cazul altor tipuri de oscilații, unitatea de
măsură a elongației şi a amplitudinii (elongația maximă) depinde de natura fenomenului [15], [16].
Pentru mărimile k , r , b unitățile de măsură se determină printr-o analiză dimensională, pornind
de la formulele în care regăsim mărimile în cauză:
Fe N Fr N N s
k SI
 SI
 , r SI
 SI
  ,
m SI
m v SI
m/s m
r N s m
b  SI
 , N  Kg  
SI
m SI
m  kg s2
Kg  m  s
 b   s 1 .
SI
s  m  Kg
2
b. Cazul amortizărilor mari, b > ω, soluția ecuației (12) este

b 2  2 t b 2  2 t
y (t )  e  bt (C1e   C2 e ) (18)
unde C 1, C2 sunt constante care depind de condițiile inițiale. În acest caz este vorba despre o oscilație
amortizată aperiodică [2]. Sistemul trece cel mult o dată prin poziția de echilibru (fig. 2).
c. Cazul b = ω, în care soluția ecuației (12) este
y (t )  (C1  C2t ) e  b t (19)
în care C 1, C 2 sunt constante care depind de condițiile inițiale [1], [2], [3]. Oscilația se numeşte
aperiodică critică şi reprezintă un caz particular al oscilațiilor amortizate aperiodice.
4
y(t)
Fig.2 Reprezentarea elongației oscilațiilor amortizate aperiodice
Mărimi specifice oscilațiilor amortizate cvasiarmonice

Cazul cel mai interesant din punct de vedere al aplicațiilor practice este cel al oscilațiilor
amortizate cvasiarmonice. Vom defini în continuare şi alte mărimi caracteristice fenomenului decât cele
anterioare, care descriu gradul de amortizare al oscilațiilor [15], [16].
Decrementul, notat cu D, este egal cu raportul elongațiilor sau al amplitudinilor, la un interval de
o pseudoperioadă
y (t ) A(t )  sin( ' t   0 ) A(t )
D   (20)
y (t  T ' ) A(t  T ' )  sin ' t  T '   0  A(t  T ' )
D  ebT ' (21)

Decrementul logaritmic,  (litera grecească delta “mică”), se defineşte ca logaritmul natural al
raportului elongațiilor sau al amplitudinilor, la un interval de o pseudoperioadă
 A(t ) 
  ln D  ln   bT ' (22)
 A(t  T ' 
Mărimile D şi  sunt adimensionale şi prin evaluarea lor poate fi comparat gradul de amortizare
specific unor oscilații de naturi diferite (mecanice, electrice etc).
Timpul de relaxare, sau constanta de timp,  (litera grecească “tau”), este intervalul de timp în
care amplitudinea oscilației scade de e ori ( e reprezintă numărul irațional ce constituie baza logaritmului
natural). Rezultă
A(t ) A  e b t
 e  0 b (t  )  e  eb  1  b (23)
A(t   ) A0  e
1
 (24)
b
Numărul de oscilații efectuate în timpul de relaxare, N e , este exprimat prin relația
5
 1 1
Ne    (25)
T' bT ' 
Timpul de înjumătățire, T1 / 2 , este intervalul de timp în care amplitudinea oscilației scade la
jumătate şi se calculează din relațiile
A(t ) A0  e  b t
2  b ( t T1 / 2 )
 2  e b T1 / 2  2 (26)
A(t  T1 / 2 ) A0  e
b T1/ 2  ln 2  0.693 (27)
ln 2
T1/ 2   0.693   (28)
b
Factorul de calitate se notează cu Q şi este proporţional cu raportul dintre energia înmagazinată
şi pierderea medie de energie într-o pseudoperioadă [4], [5]
energia inmagazinata la momentul t
Q  2  (29)
pierderea medie de energie in t  t , t  T 
Mărimea Q caracterizează gradul de amortizare al oscilațiilor sistemului şi este folosită cu precădere în
terminologia sistemelor electrice de curent variabil. O valoare mare a mărimii Q înseamnă că oscilațiile
sunt slab amortizate.
La limita amortizărilor foarte slabe, b   , atunci când se poate considera, într-o bună
aproximație, că pseudoperioada oscilațiilor amortizate este aproximativ egală cu perioada oscilațiilor
armonice proprii neamortizate, T '  T , se demonstrează relația [4]

Q (30)

şi ținând cont de formula (25) se obține
Q    Ne (31)
În tabelul 1 sunt specificate câteva valori reprezentative ale factorului de calitate [4], [5].
Tabel 1. Valori reprezentative ale factorului de calitate

Tipul sistemului oscilator Valoarea factorului de calitate
Pământul în cazul unei unde seismice 250-1400
(oscilații cu frecvențe din domeniul infrasunetelor)
Circuite oscilante LC 102
Coardă de pian sau de vioară 103
Cavitate de cupru rezonantă în domeniul frecvențelor corespunzătoare 104
microundelor
6
Tipul sistemului oscilator Valoarea factorului de calitate

Oscilatori cu cuarț 106
Atom în stare excitată 107
Rezonatori optici 108
Nuclee în stare excitată 1013-1015
Tabel 1. Valori reprezentative ale factorului de calitate
Circuitul serie RLC

În cele ce urmează ne propunem să discutăm din punct de vedere fenomenologic şi al modelării
matematice comportarea unui circuit RLC serie alimentat la o tensiune variabilă de tip dreptunghiular
(fig.3) [6], [15], [16].
Fig.3. Reprezentarea grafică a unei tensiuni electrice dreptunghiulare
În acest caz, tensiunea electrică de alimentare a circuitului prezintă o comportare în timp de forma
U  ct , t1  T pornit  ct

u (t )   (32)
0, t 2  Toprit  ct
în care valoarea intervalului t1 permite o încărcare a condensatorului cu o sarcină electrică cât mai
mare, iar t 2 trebuie să fie suficient de mare încât să dea posibilitatea descărcării totale a
condensatorului.
Din (32) decurge necesitatea analizei comportării circuitului RLC serie în două situații distincte,
corespunzătoare celor două intervale temporale t1 şi t 2 . Pentru a explica funcționarea circuitului se
presupun cele două scheme electrice echivalente din fig.4.a) şi fig.4.b), corespunzătoare celor două
situații [7], [15], [16].
7
a) t1 b) t 2
Fig. 4. Schema electrică echivalentă a circuitului RLC serie
Presupunem că rezistorul este caracterizat prin rezistența R , R SI

  (ohm) , bobina este
ideală fiind caracterizată prin inductanța (numită şi inductivitatea proprie) L , L SI

 H (henry ) , iar
condensatorul are capacitatea electrică C , C SI

 F ( farad ) [8], [9]. Mărimile R, L, C le considerăm
constante în timp. Bobina se numește ideală dacă rezistența sa electrică este atât de mică încât poate fi
neglijată Rb  0  şi nu prezintă alte surse de pierderi sau capacități parazite [8].
Precizare: Valoarea inductanţei L depinde de forma şi dimensiunile geometrice ale bobinei, de

numărul de spire şi de natura materialului prin care se închid liniile de câmp magnetic [8], [15], [16].
Rezistorul R este un element disipativ al circuitului deoarece, după cum se cunoaște, orice
rezistență electrică parcursă de curent electric se încălzește eliberând în mediul exterior o cantitate de
energie sub formă de căldură. Fenomenul descris se numește efect electrocaloric, sau efect Joule al
curentului electric.
În situația prezentată în fig.4.a) tensiunea electrică a sursei determină o încărcare a armăturilor
condensatorului cu sarcini electrice egale şi de semne contrare,  q , q SI  C (coulomb) , ale căror
valori depind de valoarea momentană a tensiunii de la bornele condensatorului, uC , conform relației
q
C (33)
uC
Între armăturile condensatorului se înmagazinează energia de natură electrică We , We

SI
 J ( joule) ,
C uC2 q2
We   (34)
2 2C
În discuția de față se consideră un condensator ideal, fără pierderi energetice (care se pot produce, de
exemplu, prin polarizarea dielectricului dintre armături) [15], [16].
8
Curentul electric care circulă prin bobină (inductorul de inductanță L ) creează un câmp magnetic
care înmagazinează energia magnetică Wm , Wm SI
 J ( joule) , exprimată prin formula
L i2
Wm  (35)
2
în care i reprezintă intensitatea curentului electric care circulă prin spirele bobinei. Atunci când prin
bobină circulă un curent electric constant, i  I  ct , bobina ideală se comportă ca un conductor perfect,
cu rezistență ohmică nulă, iar tensiunea de la bornele bobinei este
u L  Rb i  0 (36)
Prin rezistorul R se pierde prin efect electrocaloric, în intervalul de timp infinitezimal dt , o

parte din energia emisă de sursa de tensiune, exprimată prin relația
dWR  R  i 2  dt (37)
Pentru realizarea aplicaţiei practice este importantă înțelegerea funcționării circuitului RLC serie,
cu precădere pe parcursul intervalului de timp t 2 (vezi fig.4.b). În acest interval condensatorul se
descarcă, astfel încât energia electrică We se transformă în energia câmpului magnetic al bobinei
(inductorului), Wm , iar o parte se pierde prin intermediul rezistenței R , sub formă de căldură [15], [16].
Fenomenul de descărcare a condensatorului prin circuitul din fig.4b poate fi modelat matematic
prin două metode: fie apelând la bilanțul energetic al circuitului, fie aplicând legea a II-a a lui Kirchhoff
din electrocinetică.
Ne propunem să recurgem la a doua metodă. Pentru aceasta, să ne reamintim enunțul legii a II-a
a lui Kirchhoff: suma algebrică a tensiunilor electromotoare dintr-un ochi de rețea este egală cu
suma algebrică a căderilor de tensiune pe elementele componente ale ochiului de rețea. Expresia
matematică a legii este
l p
 e j   uk
j 1 k 1
(38)
în care e j sunt valorile algebrice ale tensiunilor electromotoare şi u k sunt valorile algebrice ale căderilor
de tensiune ( e SI
 u SI
 V (volt ) ).
Pentru circuitul din fig.4.b avem relația
ea  u R  u C (39)
unde ea reprezintă tensiunea electromotoare autoindusă, produsă de variația intensității curentului
electric din circuit [15], [16].

Interpretare fenomenologică a oscilațiilor amortizate în circuitul RLC serie
(Cazul din fig.4.b)
Curentul electric se produce ca urmare a descărcării condensatorului electric. Această descărcare
9
constă în mişcarea sarcinilor electrice libere negative (electronii liberi) de pe armătura condensatorului
încărcată negativ, prin conductorii din circuit, inclusiv prin bobină, spre armătura încărcată pozitiv.
Astfel, prin circuit apare un curent electric cu intensitatea variabilă, crescătoare. Pe măsură ce
condensatorul se descarcă, energia electrică înmagazinată de acesta scade. Pe de alta parte, se producere o
creştere a energiei câmpului magnetic al bobinei. Atunci când intensitatea curentului devine maximă,
energia câmpului magnetic al bobinei devine maximă, iar fenomenul se va desfăşura în sens invers. Se va
produce o reîncărcare a condensatorului, prin transformarea energiei câmpului magnetic al bobinei în
energia câmpului electric al condensatorului. Fenomenul ar evolua astfel în cazul ideal la nesfârşit, dacă
nu ar exista pierderi de energie. Dar să nu uităm de prezența rezistorului R , care pe parcursul
fenomenului va fi răspunzător de transmiterea de energie a circuitului electric, prin transformarea în
energie termică, către mediul exterior. Dacă nu ar exista rezistorul în circuit, atunci sistemul ar funcționa
după modelul unui oscilator armonic neamortizat. Rezistorul R joacă rolul aici al elementului care
introduce forța disipativă, sau forța de rezistență (de frecare) din cazul oscilațiilor mecanice amortizate
efectuate de punctul material.
Tensiunea electromotoare ea apare ca urmare a variației curentului electric prin circuit, pe
parcursul descărcării, sau al reîncărcării armăturilor condensatorului cu sarcini electrice egale şi de semne
contrare. Fenomenul poartă numele de autoinducție electromagnetică şi este un caz particular al
fenomenului de inducție electromagnetică. Fenomenul de autoinducție electromagnetică constă în
apariția unei tensiuni electromotoare autoinduse într-un circuit parcurs de curent electric variabil.
Modelare matematică a oscilațiilor amortizate în circuitul RLC serie

Se aplică relațiile
di
ea   L  (40)
dt
uR  R  i (41)
Relația (40) se numeşte legea autoinducției electromagnetice, iar relația (41) este legea lui Ohm în
forma globală pentru o porțiune de circuit. Se introduc relațiile (40), (41) în formula (39) şi se obține
di
L  R  i  uC (42)
dt
Precizare: Din relația (40) se poate formula una dintre definițiile inductanței. Inductanța unui
circuit este mărimea numeric egală cu valoarea absolută a tensiunii electromotoare autoinduse atunci
când viteza de variație a intensității curentului electric ( di / dt ) prin acel circuit este de un
amper/secundă.
Din relația (33) rezultă
q  C  uC (43)
Din definiția intensității curentului electric de conducție (intensitatea curentului electric de conducție
10
este egală cu sarcina electrică liberă care traversează în unitate de timp secțiunea transversală a
unui conductor)
dq C
i  q , i SI
  A (amper ) (44)
dt s
di
se obține  q (45)
dt
Precizare: Curentul electric de conducție este fenomenul de mişcare dirijată a unor sarcini
electrice cvasilibere (aproape- libere) printr-un material, sub acţiunea unui câmp electric exterior.
Din relațiile (43), (44) şi (45) rezultă
di
i  C  uC ,  C  uC (46)
dt
Se introduc relațiile (46) în formula (42). Se obțin ecuațiile:
1
 L C  uC  R C uC  uC /  (47)
LC
R 1
uC  uC  uC  0 (48)
L LC
Mărimi specifice oscilațiilor amortizate în circuite RLC serie
Se observă similitudinea din punct de vedere matematic între ecuațiile (12) şi (48). Prin
compararea acestora şi din formulele mărimilor caracteristice oscilațiilor mecanice amortizate
cvasiarmonice, rezultă analogia mecano-electrică prezentată în tabelul 2 şi tabelul 3.
Soluția ecuației (48), în cazul amortizărilor mici, b < ω, este asemănătoare cu cea exprimată în
relația (13)
uC (t )  U C (0)  e  b t  sin (  ' t  0 ) (49)
Relația (49) descrie variația tensiunii de la bornele condensatorului pe parcursul descărcării acestuia, în
intervalul t 2  Toprit (vezi fig.3), prin bobina şi rezistorul din circuit (fig.4.b) [15], [16].
Mărimea mecanică Mărimea electrică

Elongația y (t ) Tensiunea electrică de la bornele condensatorului
uC
Pulsația oscilațiilor proprii (armonice neamortizate)  1
LC
Frecvența oscilațiilor proprii (armonice neamortizate)  1
- formula lui Thomson
2 LC
Perioada oscilațiilor proprii 2 LC
(armonice neamortizate)
Tabel 2
11
Mărimea mecanică Mărimea electrică

Coeficientul de amortizare b R
2L
Pseudopulsația oscilațiilor cvasiarmonice amortizate  ' 2
1  R 
 
LC  2 L 
Pseudofrecvența oscilațiilor cvasiarmonice amortizate  ' 2
1 1  R 
  
2 LC  2 L 
Pseudoperioada oscilațiilor cvasiarmonice amortizate T' 4 L C
4 L  R2 C
Decrementul logaritmic  2 R C
4 L  R2 C
Timpul de relaxare  2L
R
Numărul N e de oscilații efectuate în timpul  4 L  R2 C
2 R C
Timpul de înjumătățire T1 / 2 2L
0.693 
R
Factorul de calitate În ipoteza R  2 L/C
4 L  R2 C
Q
2R C
Tabel 3
Montajul experimental este alcătuit din următoarele elemente: un generator de impulsuri
dreptunghiulare (GI), un circuit RLC serie şi un osciloscop (OC). Generatorul alimentează la bornele A, B
circuitul RLC serie. Condensatorul este conectat la osciloscop, astfel încât pe ecranul acestuia va fi
vizualizat graficul tensiunii electrice uC (t ) de la bornele condensatorului pe parcursul etapei de
descărcare (în intervalul de timp t 2  Toprit , vezi fig.3), prin bobina şi rezistorul din circuit. Schema
montajului experimental este redată în fig.5 [15], [16].
12
R L
A C OC
GI
B
Fig.5. Schema montajului experimental pentru studiul oscilațiilor electrice amortizate

într-un circuit RLC serie [15],[16]
Modul de lucru
1. Se verifică realizarea corectă a conexiunilor circuitului conform fig.5.
2. Se conectează la rețea generatorul şi osciloscopul.
3. Se stabilizează curba de pe ecranul osciloscopului prin reglarea bazei de timp.
Fig.6. Tensiunea de descărcare de la bornele condensatorului în funcție de timp
4. Se desenează pe hârtie milimetrică curba specificând pe axa Oy unitatea de măsură a tensiunii uC (V,
mV, V etc.) şi pe Ox unitatea de măsură a timpului ( s, ms, s, ns ), ca în fig.6 [10], [15], [16].
5. Se notează pe desen cu A0, A1, A2 , A3 etc. după modelul din fig.1 amplitudinile care indică “picurile”
pozitive din grafic, iar cu A 1' , A '2 , A 3' etc. amplitudinile care indică “picurile” de valori negative.
6. Se completează tabelul 4 cu un număr de linii egal cu numărul de determinări solicitate întregii echipe
de lucru.
13
Nr. A(div), A ' (div) T ' (div) Decrementul Decrementul logaritmic

D şi D’  şi  '
1 A0  __ __
2 A1 
3 A2 
4 A3 
5 A4 
6 A5 
7
A 1' 
8
A '2 
9
A 3' 
10
A '4 
Tabel 4
7. Se măsoară în diviziuni arbitrare de pe hârtia milimetrică A0, A1, A2 , A3 , … şi A 1' , A '2 , A 3' …. şi se
trec în tabel, cât şi valorile pseudoperioadei T ' ( div) .

8. Se calculează valorile decrementului, D şi D’, conform relațiilor
A0 A A
D1  , D2  1 , D3  2 ,… (50)
A1 A2 A3
A1' A2' A3'

D1'  , D2
'
 , D3
'
 ,… (51)
A2' A3' A4'
9. Se calculează valorile decrementului logaritmic  şi  ' din relațiile:
1  ln D1 ,  2  ln D2 ,  3  ln D3 ,... (52)
1'  ln D1' ,  2'  ln D2' ,  3'  ln D3' ,... (53)
10. Se determină media aritmetică a decrementului logaritmic,  , nu înainte de a elimina eventualele

valori afectate de erori grosiere.
11. Se calculează valoarea medie a pseudoperioadei, T ' exprimată în diviziuni arbitrare, iar apoi
convertită în unități de măsură de timp ( s, ms, s, ns ).
12. Cu valorile calculate anterior pentru  şi T ' , utilizând relația (22), se determină coeficientul de
amortizare b .
14
13. Din relația (24) se calculează timpul de relaxare  .

14. Se determină N e şi T1 / 2 apelând la formulele (25) şi (28).
15. Ținând cont de relația în care coeficientul de amortizare b se exprimă cu ajutorul parametrilor
circuitului electric ( R, L) - vezi tabelul 3, se calculează inductanța bobinei atunci când se cunoaşte
valoarea rezistenței R .
16. Apelând la formula (vezi tabelul 3) care exprimă pseudoperioada oscilațiilor electrice amortizate
cvasiarmonice, T ' , în funcție de parametrii circuitului electric, se determină valoarea capacității

echivalente a circuitului. În calcule se utilizează pseudoperioada medie determinată anterior.
17. Se verifică dacă este îndeplinită condiția R  2 L / C specifică oscilațiilor electrice foarte slab
amortizate şi se calculează factorul de calitate

Q (54)

18. Se interpretează rezultatele
[11]
1. Când se produc oscilațiile amortizate?
2. Care este ecuația unei oscilații amortizate cvasiarmonice? Specificați semnificațiile mărimilor care
intervin şi unitățile de măsură.
3. Explicați noțiunea de “cvasiarmonică”.
4. După ce lege variază amplitudinea unei oscilații amortizate cvasiarmonice?
5. Ce este pseudoperioada?
6. Care este condiția ca oscilațiile amortizate să fie cvasiarmonice?
7. Care este relația de legătură între pseudopulsație şi pseudoperioadă?
8. Care este relația de legătură între pseudopulsație şi pseudofrecvență?
9. Care este formula capacității electrice a unui condensator?
10. Definiți inductanța electrică a unui circuit.
11. Definiți curentul electric de conducție.
12 Care este formula intensității curentului electric de conducție.
13. Definiți fenomenul de autoinducție electromagnetică.
14 Enunțați legea a II-a a lui Kirchhoff pentru ochiurile de circuit electric.
15
15. Scrieți expresia matematică a legii autoinducției electromagnetice.

16. Scrieți legea lui Ohm sub formă globală pentru o porțiune de circuit.
17. În ce constă efectul electrocaloric al curentului electric?
18. Definiți decrementul logaritmic.
19. Definți timpul de relaxare.
20. Definiți timpul de înjumătățire.
21. Definiți factorul de calitate.
22. Precizați căror mărimi le corespund următoarele unități de măsură: amper, coulomb, farad, volt, joule,
newton, hertz, secunda.
23. Concepeți un algoritm de calcul destinat prelucrării datelor experimentale.
Bibliografie
1. A. Hristev, Mecanică şi acustică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
2. C. Cotae, M. Agop, B. Ciobanu, Fizica generală- curs pentru ingineri, Vol.I, Editura Universității “Gh. Asachi”
din Iaşi, 1999
3. T. L. Crețu, A. M. Preda, C. Gh. Ghizdeanu, Fizica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
4. C. Kittel, W. Knight, M. Ruderman, Cursul de fizică Berkeley, Vol. I, Mecanica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
5. T. Crețu, Fizica, Curs universitar, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990
6. www.e-automobile.ro
7. http://en.wikipedia.org/wiki/RLC_circuit
8. http://ep.etc.tuiasi.ro/files/MCCP/Mccp11-L.pdf
9. M. Preda, P. Cristea, F. Spinei, Bazele electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
10. www.maximintegrated.com
11. http://kissfm.ro/blogs/constanta/2010/09/13
12. I. Bunget, L. Burlacu, D. Ciobotaru, A. Costescu, V. Florescu, I. Munteanu, M. Rusu, S. Spânulescu,
Compendiu de fizică, Editura Științifică şi Enciclopedică, 1988.
13. Colectivul Catedrei de Fizică, Coordonatori C. Ciubotariu, C. Pasnicu, D. Condurache, Fizică clasică, Editura
Universității “Gh. Asachi” din Iaşi, 1998
16. G. Apreotesei, I. B. Ciobanu, Fizică tehnică pentru învăţământul superior, Editura PIM, Iaşi, 2015
17. G. Apreotesei, I. B. Ciobanu, Introducere în studiul fizicii, Editura PIM, Iaşi, 2016
16
Lucrarea 3
Moduri naturale de vibraţie sub acţiunea forţei Laplace
Ca aplicaţie a electromagnetismului clasic, se va deduce formula forţei Laplace care acţionează

asupra unui fir conductor parcurs de curent electric în prezenţa unui câmp magnetic. Cu acest prilej, vor fi
trecute în revistă noţiuni ca: forţa Lorentz, intensitatea curentului electric de conducţie, densitatea
curentului electric de conducţie, viteză de drift.
Pe parcursul lucrării se vor discuta modelarea fizică şi matematică ale următoarelor fenomene:
oscilațiile unui fir conductor elastic sub acțiunea unor forțe electromagnetice alternative, unde mecanice
armonice, unde mecanice staționare transversale. Se va deduce şi se va interpreta ecuaţia undei staţionare.
Pentru a pune în practică teoria discutată, se propune studiul experimental al obținerii modului natural
fundamental de vibrație şi al armonicelor de ordin superior. În acest context, vor fi determinate densitatea
masică liniară a firul conductor elastic omogen şi viteza de fază a undelor mecanice transversale prin fir.
Vor fi interpretate rezultatele şi vor fi enumerate posibile aplicații ale fenomenelor studiate.
Contextul teoretic
Forța Laplace
Formula forței ce acționează asupra unei sarcini electrice punctiforme de probă, q , aflate în mişcare
 
cu viteza v într-un câmp magnetic de inducție B este


 
FL  q v  B  (1)
Simbolul “  ”se referă la produsul vectorial, iar forța din formula (1) se numeşte forța Lorentz. Sarcina
electrică de probă este acel model de particulă pentru care se neglijează câmpurile electrice şi magnetice
proprii.

Să presupunem un câmp magnetic uniform, de inducție B  ct , în care se introduce un fir conductor
metalic, de lungime infinitezimală (extrem de mică), dl , cu aria secțiunii transversale S , parcurs de un
curent electric de intensitate I . Ne propunem să determinăm forța cu care acționează câmpul magnetic
asupra conductorului parcurs de curent electric.
Curentul electric la care se face referire aici se numeşte curent electric de conducție şi reprezintă o
mişcare dirijată de particule încărcate electric cvasilibere (aproape libere, în sensul că au părăsit atomii
din care făceau parte, dar nu şi mediul conductor) sub acţiunea unui câmp electric exterior. În cazul
metalelor, aceste particule sunt electronii cvasiliberi (numiţi şi electroni de conducţie).
Asupra fiecărui electron care participă la curentul electric de conducție acționează câte o forță
Lorentz
 
  
FL , e  e  v  B (1’)
1
unde e   1.6  1019 C este sarcina electrică a electronului.

Dacă la un moment dat elementul infinitezimal de conductor este traversat de un număr de
electroni dN e , forța totală cu care acționează câmpul magnetic asupra celor dN e electroni este o sumă
vectorială de forţe de tipul celor exprimate cu relaţia (1’). Această forţă totală are expresia
 
   
dF  dN e  FL , e  dN e  e  v  B (2)
Se recurge la artificiul de calcul
 
 dN e   
dF   e v  B  dV (2’)
dV
în care dV  S  dl reprezintă volumul infinitezimal al elementului conductor.
dN e
Notând cu n  = numărul de electroni de conducţie din unitatea de volum = concentrația
dV
volumică a sarcinilor electrice care participă la curentul electric de conducție, din (2’) se obține relația
 
  
dF  n e  v  B  S  dl (3)
Din electrocinetică se cunoaşte definiţia densităţii superficiale a curentului electric de
conducţie, a cărei valoare algebrică este egală cu intensitatea curentului electric de conducţie ce
dI
traversează unitatea de suprafaţă orientată perpendicular pe direcţia curentului electric ( j  ).
dS 
Pentru densitatea superficială a curentului electric de conducție prin metale se demonstrează
formula
 
j  n  e  vn (4)

în care v n este viteza medie a electronului de conducţie între două ciocniri succesive cu ionii rețelei

cristaline. Mărimea v n se numeşte viteză de drift a electronilor de conducţie. Indicele n care apare la
viteza de drift subliniază faptul că particulele care participă la curentul electric de conducţie la metale sunt
încărcate cu sarcini electrice negative. La semiconductori, fenomenul de conducţie electrică este modelat
astfel încât la curentul electric de conducţie participă pe lângă electronii de conducţie şi particule
încărcate cu sarcină electrică pozitivă, numite goluri.
Se substituie relația (4) în relația (3) şi rezultă
  
dF  ( j  B)  S  dl (5)
Se consideră cazul simplificat în care curentul electric de conducţie este liniar adică, densitatea
superficială de curent este aceeaşi în toate punctele secțiunii S . Rezultă
dI I I
j   (6)
dS  S  S
 
Dacă j şi I au aceeaşi direcţie, din (6) se obţine
2

 I
j (6’)
S

în care vectorul I are modulul egal cu al intensității curentului electric prin elementul de circuit, direcția

este dată de versorul coliniar cu elementul de circuit dl şi sensul este cel al curentului electric. Se
introduce relația (6’) în relația (5) şi rezultă
 
  
dF  dl  I  B (7)
Prin integrare, din relația (7) se obține formula forței cu care acționează un câmp magnetic de

inducție B  ct. asupra unui conductor rectiliniu, de lungime l , parcurs de curentul electric staţionar cu
intensitatea I  ct.
 
    
F   dF  Fem  l  I  B (8)
Forţa din relaţia (8) se numeşte forța electromagnetică sau forța lui Laplace (fig.1) [1], [2], [10].
Fem = l (I x B)
O i 
I=Ii x
l
Fig.1 Forța lui Laplace
Deoarece forța electromagnetică se exprimă cu ajutorul unui produs vectorial, aceasta este
caracterizată prin:

- modulul Fem  l I B sin  , unde    I , B ;   
 
- direcția este perpendiculară pe planul ce conține vectorii I şi B ;
- sensul este dat de regula burghiului drept. Regula burghiului drept se aplică astfel: se aşează burghiul
perpendicular pe planul celor doi vectori care se înmulțesc şi se roteşte în sensul suprapunerii primului
 
vector din produsul vectorial ( I ), peste cel de-al doilea vector ( B ), pe drumul cel mai scurt. Sensul de
înaintare a burghiului este sensul forței lui Laplace (fig.1) [10].
Să amintim unitățile de măsură în SI ale mărimilor cu care am lucrat anterior:
F SI
 N (newton) , q SI
 C (coulomb) , I SI
 Aamper  ,
nr. de electroni 1
v SI
m s, B SI
 T tesla  , j SI
 A m2 , n SI
 3
 3  m3 .
m m
Unde mecanice armonice

Undele mecanice sunt fenomene care constau în propagarea unor oscilații, din aproape în aproape, în
spațiu şi în timp, prin intermediul particulelor substanţei (ale unui mediu material). Prin urmare, conform
3
definiției, undele mecanice nu se propagă în vid. Câteva exemple de unde mecanice: undele seismice,
sunetele (în sensul restrictiv al percepției umane), ultrasunetele, infrasunetele, valurile, undele de şoc care
apar atunci când viteza unui avion depăşeşte valoarea vitezei sunetului în aer etc.
Fenomenul de undă, în cazul general, este descris cu ajutorul unei mărimi numită funcție de undă,
care depinde de coordonatele spațiale şi de timp. Vom nota funcția de undă cu litera grecească  (psi).
În cazul undelor mecanice funcția de undă poate fi considerată chiar elongația particulelor mediului
care transmit oscilația
 
 (r , t )  y (r , t ) (9)

În relația (9) r reprezintă vectorul de poziție. Dacă se consideră cazul particular al propagării undei
mecanice în lungul axei Ox, funcția de undă se scrie
 ( x, t )  y ( x, t ) (10)
Facem observația că funcția de undă nu este întotdeauna elongația. Ea poate fi şi o altă mărime
caracteristică fenomenului. De exemplu, în cazul undelor sonore care se propagă printr-o coloană de gaz,
funcția de undă poate fi presiunea din interiorul coloanei de gaz [8], [10].
Un caz particular de undă mecanică este cea descrisă de ecuația
  x, t   y x, t   A sin  t  k x  0  (11)
în care mărimile A,  , k ,0 sunt constante în timp şi semnifică: A  y max = amplitudinea undei,
  pulsația sau frecvența unghiulară a undei, k  numărul de undă, 0  faza inițială. Unitățile de
măsură în SI sunt: A  y  m, dacă funcția de undă este elongația particulelor,
2 rad
  2    rad s  s 1  Hz , k    m 1 , 0  rad .
 m
Relația (11) reprezintă ecuația pentru unda plană armonică monocromatică progresivă care
se propagă fără atenuare în lungula axei Ox. Denumirea se explică astfel:
► unda este plană deoarece fronturile de undă (locul geometric al punctelor care oscilează în fază) sunt
plane perpendiculare pe direcția de propagare a undei, Ox;
► unda este armonică atunci când se exprimă cu ajutorul funcției sinus, sau cosinus (între cele două
există un defazaj de  2 radiani);
► unda este monocromatică atunci când se caracterizează prin   ct , sau   ct şi vom vedea în
continuare,   ct ;
► unda este progresivă atunci când se propagă în sensul axei Ox; dacă unda se propagă în sens contrar
axei Ox, se numesțe undă regresivă;
► unda este fără atenuare atunci când nu există pierderi de energie (mediul este conservativ) şi
deoarece energia este direct proporțională cu pătratul amplitudinii, rezultă că amplitudinea undei = A =
constantă.
4
O mărime caracteristică undelor este lungimea de undă, care se notează cu litera grecească
lambda,  , şi care reprezintă distanța parcursă de undă într-un interval de timp egal cu perioada undei,
T (fig. 2)
  vT (12)
În relația (12) mărimea v = viteza de fază a undei (viteza cu care se propagă fronturile de undă), T =
perioada undei = intervalul de timp minim după care se repetă fenomenul, v SI
m s, T SI
 s . Din
definiție, rezultă  SI
m.
y (x,t) =  (x,t)
y = elongaţie
O x
ymax= A
 = v.T
y = A sin  t
Fig.2. Reprezentarea funcției de undă pentru unda mecanică

armonică monocromatică progresivă fără atenuare atunci când 0 0
Se cunoaşte relația de legătură între frecvența undei, , şi perioada undei

1
T (13)

Introducând relația (13) în relația (12), se obține formula
v
 (14)

Unitatea de măsură a frecvenței este  SI  s 1  Hz (hertz).
În ecuația undei (11) apare mărimea k = numărul de undă a cărei formulă de definiție este
2
k (15)

Vectorul de undă are acelaşi sens cu viteza undei şi se defineşte prin formula
 2  v
k  (16)
 v
Deducerea ecuaţiei undei staţionare

Undele staționare se obțin prin compunerea (suprapunerea) a două unde de aceeaşi frecvență
care se propagă pe aceeaşi direcție, dar în sensuri opuse. O astfel de undă se numeşte staționară deoarece
amplitudinea de oscilație a fiecărei particule (dacă ne referim la undele mecanice, de exemplu) este
constantă în timp.
5
În funcție de coordonata spațială, amplitudinea undei variază, prezentând puncte de minim, care
se numesc noduri şi puncte de maxim care poartă numele de ventre (în literatura de specialitate, în limba
engleză, le întâlnim ca antinodes) [8], [10].
Un caz particular al undelor staționare este cel obținut prin suprapunerea undei incidente la o
suprafață de separaţie dintre două medii şi a undei reflectate care se propagă pe aceeşi direcție şi
bineînțeles, în sens opus.
În cele ce urmează vom considera o undă armonică plană monocromatică progresivă care se
propagă din punctul origine O, în lungul axei Ox. În punctul A unda se reflectă pe un perete solid fix
(fig.3). Ne propunem să studiem compunerea undei incidente cu unda reflectată în punctul P situat la
distanța x față de origine. Distanța dintre punctul origine O şi punctul A în care se produce reflexia se
notează cu l. Presupunem fenomenul conservativ (fără pierderi de energie). Știind că energia transportată
de undă este direct proporțională cu pătratul amplitudinii, rezultă că amplitudinea undei reflectate este
egală cu amplitudinea undei incidente, Ai  Ar  ct .

O P k
A X
x
l
Fig. 3 Propagarea undei staţionare în lungul axei OX
Ecuația undei incidente este

i  x, t   A sin  t  k x  (17)
şi ecuația undei reflectate [4], [10]
   
r x, t   A sin  t  k  2 l  x   . (18)
  2 
În teoria generală se introduce noțiunea de rezistență ondulatorie     v , care este egală cu
produsul dintre densitatea mediului şi viteza de propagare a undei în acel mediu. Dacă rezistența
ondulatorie a mediului II este mai mare decât rezistența ondulatorie a mediului I, atunci punctul A nu se
poate deplasa şi rezultă un defazaj de  radiani între unda reflectată şi unda incidentă. Prin urmare, cele
 
două unde sunt în opoziție de fază. Acestui defazaj îi corespunde o diferență de drum de   şi astfel se
2
justifică prezența termenului egal cu o semilungime de undă în ecuația (18) [4], [10].
Considerând un mediu liniar (mediu pentru care este valabil principiul de superpoziţie, conform
căruia funcţia de undă a fenomenului rezultant se calculează ca suma funcţiilor de undă ale fenomenelor
6
individuale), funcția de undă a fenomenului care rezultă prin compunerea undei incidente cu unda
reflectată este
 x, t   i  x, t   r  x, t  (19)
Pentru simplificarea calculelor folosim notațiile

1   t  k x (20)
 
2   t  k  2 l  x   (20’)
 2
Se apelează la relația de transformare a sumei de două funcții sinus în produs
   2     2 
  x, t   2 A sin  1   cos 1  (21)
 2   2 
Din (20) şi (20’) se obțin relațiile
1   2  
  t  k l   (22)
2  4
1   2  
 k l  x   (22’)
2  4
Introducând relațiile (22) şi (22’) în ecuația undei rezultante (21), se obține pentru unda staționară funcția
de undă
       
  x, t   2 A cos k   l  x    sin  t  k  l   . (23)
  4    4 
Relaţia (23) reprezintă ecuaţia undei staţionare.
Se observă că amplitudinea undei staționare este
   
A x   2 A cos k   l  x   (24)
  4 
şi variază în funcție de coordonata x , iar la o coordonată constantă, amplitudinea undei staționare nu
se modifică în timp. Prin urmare, dacă s-ar fotografia fenomenul de undă staționară la un moment de
timp dat şi s-ar repeta fotografierea, s-ar constata că toate pozele sunt identice [5]. Deci unda nu se
distorsionează în timp.
Să impunem condiția de maxim pentru amplitudinea undei staționare. Pentru aceasta se ține
cont de faptul că amplitudinea este prin definiție o mărime pozitivă, iar mărimea care corespunde
definiției este de fapt A x   0 .
     
Ax   max  cos k   l  x    1  k   l  x    p  , p  N (25)
  4   4
Introducând relația (15) în (25) rezultă
2      
l  x    p , p  N  l  x   p  l  x  2 p  
  4 4 2 4 4
7

Maxime : xventru  l  x  2 p  1 , p  N (26)
4
Dacă se impune condiția de minim pentru amplitudine şi se ține cont de relația (15), rezultă
      
A x   0  cos k   l  x    0  k  l  x    2 p  1 , p  N
  4   4  2
 
lx  2 p  1  , pN 
4 4

Minime : xnod  l  x  2 p  , pN (27)
4
Să presupunem o undă staționară de tipul celei discutate anterior, care ia naştere într-o coardă
elastică omogenă, fixată la ambele capete. Limitarea impusă conduce ca la ambele capete să se formeze
noduri. O astfel de undă staționară este reprezentată în fig. 4 [8]-[10].
unda reflectată nod

ventru
/2 / 2
unda incidentă
l=n  ,n= 4
2
Fig.4. Undă staționară printr-o coardă elastică fixată la capete
După cum se observă şi din fig.4, limitarea impusă (fixarea ambelor capete ale corzii) conduce la condiția
de staționaritate de forma

ln , n  1, 2, 3, (28)
2
unde l este lungimea corzii şi n reprezintă numărul de ventre. În concordanță cu relațiile (26) şi (27) se
observă că ventrele se obțin la valori ale coordonatei egale cu multipli impari de sferturi de lungimi
de undă,  / 4 , iar nodurile se obțin la valori ale coordonatei egale cu multipli pari de sferturi de
lungimi de undă,  / 4 . În fig.4 este reprezentată o undă staționară caracterizată prin n  4 ventre şi prin
5 noduri.
Interesantă este proprietatea undelelor staționare care constă în faptul că acestea nu
transportă nici masă, dar nici energie. În cazul general, undele mecanice nu transportă masă, ci doar
energie. În cazul undelor staționare, explicația este următoarea: energia undei incidente, proporțională cu
pătratul amplitudinii undei se propagă într-un sens, iar energia undei reflectate, egală cu cea a undei
incidente atunci când mediul este conservativ, se propagă în sens contrar [8], [10].
8
Moduri naturale de oscilație

Vom presupune în continuare modelarea fenomenologică şi matematică anterioară. Sistemul care
oscilează (vibrează) este o coardă elastică omogenă, fixată la ambele capete şi fără pierderi de energie. Se
consideră că oscilațiile corzii se produc într-un acelaşi plan, fix. La unul dintre capetele corzii se
montează un dispozitiv (sursă de oscilații) care produce oscilații transversale (perpendiculare pe direcția
inițială a corzii). Prin coardă va lua naştere o undă mecanică transversală. Denumirea este justificată de
faptul că particulele de coardă care transmit unda oscilează pe o direcție perpendiculară (transversală) faţă
de direcția de propagare a undei.
Substituind relația (14) în condiția de staționaritate (28), se obține formula
v
l  n , n  1, 2, 3, (29)
2
în care v = viteza de fază a undei,  = frecvența undei incidente = frecvența undei reflectate. Din relația
(29) rezultă
v
  n , n  1, 2, 3, (30)
2 l
Se demonstrează formula pentru viteza de fază a unei unde mecanice transversale care se
propagă printr-o coardă elastică omogenă
F
v (31)

unde F este forța de tensiune elastică din fiecare secțiune a corzii, egală în modul cu forța
deformatoare şi  reprezintă densitatea masică liniară a corzii, exprimată prin formula
dm
 (32)
dl
În relația (32) dm reprezintă masa elementului infinitezimal (extrem de mic) de coardă, de lungime dl .
Din formula (32) se observă că densitatea masică liniară este egală cu masa unității de lungime a
corzii. Dacă distribuția masei este uniformă (coardă omogenă) atunci mărimea  este o constantă
caracteristică a corzii şi   m / l . Din (32) rezultă  SI

 kg m .
Se consideră propagarea undei staționare printr-o coardă omogenă, în următoarele ipoteze:
► F = forța de tensiune elastică = forța deformatoare = constantă  din relația (31), v = viteza de
fază a undei = constantă;
► l = lungimea corzii = constantă.
În acest context, din formula (30) rezultă pentru frecvențele de oscilație relațiile
  n  0 , n  1, 2, 3, 4, (33)
în care mărimea  0 se numeşte frecvența de oscilație a modului fundamental şi se obține din relația
(30) pentru n = numărul de ventre = 1 (fig.5).
9
v
0  (34)
2l
Celelalte frecvențe corespunzătoare unor valori superioare ale mărimii n  2 poartă numele de
armonicele superioare. Astfel, la n  2 avem armonica superioară de ordinul 2, la n  3 avem

armonica superioară de ordinul 3 etc. (fig.5). Toate aceste valori ale frecvențelor de oscilație exprimate
prin relația (33) se numesc moduri naturale de oscilație sau de vibrație ale corzii [5], [10].
B
.
I
Fem
n=1
0
n=2
 =20
n=3
 = 30
n=4
 = 40
l = ct
Fig.5. Modurile naturale de vibrație pentru o coardă elastică fixată la capete
Introducând relația (31) în relația (29), se obține
n F
l  , n  1, 2, 3, (35)
2 
din care rezultă pentru densitatea masică liniară a corzii formula
n2 F
 , n  1, 2, 3, (36)
4 2 l 2
Aplicații ale fenomenului. Interpretări
Există numeroase situații în practică în care întâlnim unde mecanice staționare: în cazul
instrumentelor muzicale cu coarde (se formează unde mecanice staționare transversale), în cazul
instrumentelor muzicale de suflat (se formează unde mecanice staționare longitudinale, deoarece
propagarea are loc prin aer); instrumentele de percuție funcționează prin formarea unor unde staționare
bidimensionale (membrane în vibrație); în medicină în cazul echografiei, metodă de diagnostic, se
utilizează unde ultrasonore staționare care străbat țesutul organului de investigat; la curățarea cu
ultrasunete, particulele de impuritate se poziționează în nodurile undei staționare etc. [8]-[10].
10
Studiul modurilor naturale de vibrație ale unui sistem constituie un subiect de actualitate cu
aplicații şi în electronică, de exemplu, la interpretarea şi transmiterea semnalelor electrice de o formă
arbitrară [6], [10].
Se cunoaşte faptul că orice tip de semnal electric poate fi interpretat ca suma semnalelor
corespunzătoare tuturor modurilor naturale având amplitudini şi faze apropiate [5]. Afirmația
anterioară este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de dezvoltare în serie Fourier a
unui semnal [1]

y t    An sin 2  n 0   Bn cos 2  n 0  (37)
n 0
O astfel de interpretare se poate aplica nu numai semnalelor electrice, ci oricărui tip de fenomen,
indiferent de natura sa [1], [5], [10]. În cazul sistemelor liniare (sunt acele sisteme pentru care răspunsul
la stimul este proporțional cu intensitatea stimulului) este valabilă teorema energiei [5], [8]- [10].
Enunţul teoremei este: “Energia totală într-o undă (semnal electric, sau de altă natură) este egală cu
suma energiilor tuturor componentelor seriei Fourier.”
Dispozitivul experimental este reprezentat schematic în figura 6.
l = ct
P
F
 variabilă
Fig.6. Schema dispozitivului experimental destinat studiului modurilor naturale de oscilație

ale unui fir conductor elastic
Pe un stativ confecționat din lemn este montat un scripete (S) şi un magnet permanent (M). Un fir
conductor din cupru, care va juca rolul corzii vibrante, este trecut peste scripete, astfel încât unul dintre
capete este fixat de peretele stativului, iar la celălat capăt este atârnat un taler pe care se pot fixa diverse
etaloane de masă. Firul conductor face parte dintr-un circuit electric care poate fi alimentat la o sursă de
tensiune armonică (alternativă). Pe parcursul lucrării valoarea maximă a tensiunii va fi menținută
11
constantă şi se va varia numai frecvența acesteia, prin intermediul unui buton lateral (B) al unui
potențiometru. Un multimetru fixat pe o scală a frecvențelor de ordinul kHz (kilohertzilor) va indica
valoarea frecvenței corespunzătoare modului natural de vibrație. Lungimea firului conductor este
constantă şi este indicată pe dispozitiv.
Firul conductor va fi parcurs de un curent electric alternativ de frecvență variabilă egală cu cea a
tensiunii de alimentare. Deoarece firul parcurs de curent electric se află în câmpul magnetic constant
produs de magnetul M, asupra firului va acționa forța electromagnetică exprimată de relația (8). Pentru a
înţelege direcția şi sensul forței electromagnetice se consultă fig. 5. Forța electromagnetică determină
oscilații transversale ale particulelor de coardă, oscilații care se transmit din aproape în aproape, rezultând
o undă mecanică transversală. Deoarece firul are două capete fixe, unda inițială transversală (unda
incidentă) se reflectă şi prin compunerea celor două unde rezultă o undă staționară [8]- [10].
Modul de lucru
1. Se conectează dispozitivul la sursa de tensiune.
2. Se aşează pe taler un singur etalon de masă şi prin variația frecvenței tensiunii de alimentare se
stabilizează situația pentru care se obține modul natural fundamental ( n  1 ventru). Se trece valoarea
frecvenței  0 în tabelul de mai jos
3. Pentru aceeaşi masă aşezată pe platan se măreşte valoarea frecvenței până în momentul observării
armonicei de ordinul 2 ( n  2 ventre). Se trece valoarea frecvenței în tabelul 1. Și aşa mai departe şi
pentru celelalte armonice superioare.
4. Se mai adaugă un etalon de masă pe taler şi se obține modul natural fundamental de vibrație şi în acest
caz.
5. Se repetă în continuare etapele descrise anterior, pentru 3 valori ale masei totale aşezate pe taler şi
pentru un număr maxim de ventre egal cu 4.
Nr. mkg  F N  n  exp  teor g m m
  v  v 
Hz  Hz  m s s
1 1
2 2
3 3
4 4
5 1
6 2
7 3
8 4
Tabel 1
6. Se completează valorile şi pentru celelalte mărimi din tabelul 1, după cum se explică în continuare.
► Forța de tensiune elastică din fir este egală cu forța de greutate a etaloanelor de masă aşezate pe taler
(masa talerului poate fi considerată neglijabilă)
12
F G  mg (38)
unde g  10 m s 2 este accelerația gravitațională.
►  exp din tabelul 1 reprezintă valorile frecvențelor indicate de multimetru în cazul obținerii modurilor
naturale de vibrație, iar  teor reprezintă valorile teoretice ale frecvențelor armonicelor superioare
determinate din relația (33), în care  0 este valoarea experimentală obținută pentru modul fundamental.
► Densitatea masică liniară  se calculează cu formula (36) şi viteza de fază a undei se determină din
relația (31).
7. Se verifică în ce măsură viteza determinată experimental nu variază atunci când masa m este constantă.
8. Se calculează valoarea medie şi erorile pentru densitatea masică liniară, utilizând programul în C++.
9. După rularea programului de calcul, studenții vor transcrie valorile de pe ecranul PC-ului, după cum
urmează:
g
►valoarea cea mai probabilă = valoarea medie =   ……  ;
m
►eroarea medie pătratică a mediei aritmetice =
g
= eroarea absolută = E a  ..... ;
m
►eroarea relativă procentuală = E r   r  .....%  5% .
10. Prezentarea rezultatului final al lucrării sub forma
g
    E a     ; E r   r  .....%  5%
m
Mărimile din rezultatul final (valoarea medie şi eroarea absolută) trebuie să fie exprimate cu acelaşi ordin
de mărime şi cu un număr egal de zecimale.
11. Interpretarea rezultatelor
Se formulează concluziile proprii. Se propun aplicații ale fenomenelor studiate.
[7]
1. Care este formula forței electromagnetice?
2. Specificați semnificațiile mărimilor din formula forței lui Laplace şi unitățile de măsură.
3. Explicați modul în care se desenează forța electromagnetică.
4. Definiți undele mecanice.
5. Care este ecuația undelor armonice plane monocromatice progresive ce se propagă fără atenuare în
sensul axei Ox?
13
6. Specificați semnificațiile mărimilor care intervin în ecuația undelor armonice plane monocromatice
progresive ce se propagă fără atenuare în sensul axei Ox.
7. Ce se înțelege prin noțiunea de undă monocromatică?
9. Care este relația de legătură între lungimea de undă şi perioada undei?
10. Care este relația de legătură între lungimea de undă şi frecvență?
11. Definiți undele staționare.
12. Ce sunt ventrele?
13. Ce sunt nodurile?
14. Care este relația ce exprimă coordonatele ventrelor în cazul undelor staționare ale unei corzi fixate la
ambele capete? Dar a nodurilor?
15. Care este relația de legătură între lungimea corzii şi lungimea de undă a undei incidente în cazul
studiat?
16. Ce sunt modurile naturale de vibrație? Exemplificați.
17. La ce se referă modul fundamental de vibrație?
18. Ce înțelegeți prin armonicele superioare?
19. Definți densitatea masică liniară a unui fir.
20. Dați exemple de aplicații ale undelor staționare.
21. Dați exemple de aplicații ale modurilor naturale de vibrație.
22. Realizați un program de calcul destinat prelucrării valorilor experimentale.
Bibliografie
1. C. Cotae, M. Agop, B. Ciobanu, Fizica generală- curs pentru ingineri, Vol. II, Editura Universității “Gh. Asachi”
din Iaşi, 1999
4. T. I. Crețu, A. M. Preda, C. Gh. Ghizdeanu, Fizica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
5. R. Feynman, Fizica modernă, Vol.I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1969
6. Z. Zulfikar, Shuja A Abbasi, A. R. M. Alamoud, Design of Real Time Walsh Transform for Processing of
Multiple Digital Signals, International Journal of Electrical and Computer Engineering, Vol.3, No.2, 2013,
DOI: 10.11591/ijece.v3i2.1965
7. http://drnabihagaber.blogspot.ro/
8. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Elemente de fizică tehnică. Aplicaţii, Editura PIM, Iaşi, 2014
10. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2015
11. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Introducere în studiul fizicii, Editura PIM, Iaşi, 2016
14
Lucrarea 4
Structura discretă a materiei
Determinarea masei particulelor microscopice încărcate electric prin studiul mişcării în
câmpuri electrice şi magnetice
Noţiuni introductive de fizică cuantică

Fizica cuantică studiază proprietăţile şi evoluţia sistemelor fizice din punct de vedere microscopic,
ţinând cont de structura intimă a acestora (de faptul că sunt alcătuite din particule elementare, din atomi şi
molecule). Legile fizicii cuantice se aplică la dimensiuni de ordinul dimensiunilor atomilor ( 1010 m  1Å=
angström), chiar şi mai mici (dar nu mai mici de 1035 m [31]). În fizica cuantică mărimile caracteristice
sistemului studiat cum ar fi energia, momentul cinetic orbital, momentul magnetic etc. nu variază continuu
într-un anumit interval, ci pot avea numai valori discrete, cu alte cuvinte, mărimile sunt cuantificate. Dacă
 
mărimile sunt vectoriale (de exemplu momentul cinetic orbital L , momentul cinetic de spin S ), în fizica
cuantică şi orientarea acestor mărimi este cuantificată, în sensul că proiecţiile pe anumite axe iau numai valori
discrete [23].
În fizica cuantică observabilele care reflectă proprietăţile particulelor sunt descrise cu ajutorul unor
mărimi specifice, numite numere cuantice, dintre care enumerăm: n = numărul cuantic principal, l = numărul
cuantic secundar (sau orbital), m = numărul cuantic magnetic, s = numărul cuantic de spin, ms = numărul
cuantic magnetic de spin, L = numărul cuantic leptonic etc. Atunci când se consideră valori foarte mari (  )
ale acestor numere cuantice, legile fizicii cuantice trec în cele ale fizicii clasice [23].
Una dintre ipotezele care stau la baza fizicii cuantice este cea conform căreia materia are un caracter
dual. Astfel, undele electromagnetice se comportă în anumite condiţii ca orice fenomen ondulatoriu (în
fenomene ca reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, dispersia), iar în alte condiţii se manifestă ca fascicule de
corpusculi, numiţi fotoni (cuantele câmpului electromagnetic). Dar şi particulele manifestă un caracter dual, în
sensul că pe parcursul anumitor fenomene se comportă ondulatoriu. În acest context, Louis de Broglie a emis
ipoteza care îi poartă numele, conform căreia oricărei particule i se poate asocia o undă, numită undă de

materie, descrisă printr-o funcţie de undă notată cu litera grecească psi “mare”  r , t  şi printr-o lungime de
undă exprimată prin relaţia
h
 (1)
p
în care h  6.256  10 34 J  s este constanta lui Planck şi p  mv = impulsul mecanic al particulei.
Unda asociată particulei în fizica cuantică se mai numeşte şi undă de probabilitate, deoarece cu
ajutorul acesteia se determină probabilitatea de localizare în spaţiu a particulei, conform formulei
 2  
Pt     r , t  dV  [ r , t     r , t ]dV (2)
( D) (D)

Pt  din relaţia (2) reprezintă probabilitatea ca particula să fie localizată la momentul t în domeniul (D) din

spaţiu,  dV = integrală triplă = integrală de volum (calculată după cele 3 direcţii spaţiale) şi   r , t  =
( D)

conjugata complexă a funcţiei de undă  r , t  . Funcţia de undă îndeplineşte condiţia de normare, specifică
probabilităţilor
 2
 , t  dV  1

pe tot
r (3)
spatiul
Cu ajutorul funcţiei de undă materie se determină o serie dintre proprietăţile particulei, sau ale
sistemului de particule (cum ar fi valorile medii ale mărimilor observabile). Prin urmare, principala problemă a
fizicii cuantice este determinarea funcţiei de undă materie. Această mărime satisface ecuaţia diferenţială

 r , t  2  
i    r , t   W p   r , t  (4)
t 2 m0
care se numeşte ecuaţia lui Schrödinger dependentă de timp. Semnificaţiile mărimilor sunt: i  1 C =
h
numărul complex imaginar,   = constanta redusă a lui Planck, m0  masa de repaus a particulei, W p =
2

 r , t 
energia potenţială de interacţiune a particulei cu alte particule sau câmpuri exterioare,  derivata
t

parţială a funcţiei de undă în raport cu timpul,  r , t  = operatorul lui Laplace aplicat funcţiei de undă. În
 2   2        
coordonate carteziene se aplică formula      2
 2  2 , iar   i  j k
x 2
y z x y z
reprezintă operatorul lui Hamilton (operatorul nabla).
Ecuaţia (4) este fundamentală pentru fizica cuantică. Aceasta se postulează şi are aceeaşi importanţă ca
 N  dp 
şi relaţia care exprimă forţa rezultantă F   Fi   m  a în cazul fizicii clasice.
i 1 dt
Funcţia de undă se caută de forma
i
   Wt
 r , t    r   e  (5)
în care W = energia totală a particulei, iar e = funcţia exponenţială. Substituind expresia (5) în ecuaţia (4),
rezultă relaţia
 r   2 0 W  W p    r   0
 2m 
(6)


care poartă numele de ecuaţia lui Schrödinger independentă de timp. Mărimea  r  = componenta
staţionară a funcţiei de undă materie. Pentru ca funcţiile de undă ce rezultă ca soluţii ale ecuaţiei (6) să aibă
consistenţă fenomenologică trebuie să îndeplinească următoarele proprietăţi: să fie continue pe întreg domeniul
de definiţie, să fie mărginite, să fie funcţii univoce. Prin rezolvarea ecuaţiei (6) se determină şi valorile posibile
ale energiei totale W a particulei.
Să considerăm în cele ce urmează studiul comportării electronului din atomul de hidrogen. În cazul
cel mai simplu, modelarea fenomenologică presupune că electronul interacţionează numai cu protonul din
nucleu, printr-o forţă exprimată de legea lui Coulomb
  
1 q1 q2 r 1 e2 r
F    (7)
4 0 r 2 r 4 0 r 2 r

în care r  r = modulul vectorului de poziţie al electronului în raport cu nucleul, e = sarcina electrică a
protonului = modulul sarcinii electronului,  0  8.854  1012 F m = permitivitatea electrică absolută a vidului.
Deoarece forţa de interacţiune electrostatică are un caracter conservativ, energia potenţială de

interacţiune dintre electron şi proton se determină substituind relaţia (7) în formula

F   grad W p (8)
în care grad W p  W p este operatorul gradient aplicat energiei potenţiale. Din (7) şi (8) rezultă pentru energia
potenţială expresia
e2
Wp   (9)
4 o r
Ţinând cont de relaţia (9), prin rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger independentă de timp se obţine
pentru energia totală a electronului expresia
m0 e 4
W  Wn   (10)
32  2  2  02 n 2
în care n  1, 2, 3, = numărul cuantic principal. Relaţia (10) exprimă faptul că energia totală a electronului
din atomul de hidrogen nu poate lua orice valoare, ci numai valori discrete, determinate de numărul cuantic n .
Prin urmare, energia totală a electronului se cuantifică.
În cazul sistemelor atomice cu mai mulţi electroni, n desemnează pătura electronică, sau stratul
ocupat cu electroni. Păturile se notează cu litere mari, după cum urmează:
n  1  K , n  2  L , n  3  M , n  4  N etc.
Se demonstrează că funcţia de undă asociată electronului, determinată prin rezolvarea ecuaţiei (6),
exprimată în coordonate sferice n l m  n l m (r , , ) , depinde atât de numărul cuantic principal n , cât şi de
numerele cuantice l şi m , unde l  0, 1, 2, n  1 = numărul cuantic secundar (orbital) şi
m  l ,  l  1,,0,l  1, l = numărul cuantic magnetic. La o energie dată ( n = fixat) corespund n 2 stări

posibile, descrise de funcţiile de undă n l m . Se spune despre stările electronului din atomul de hidrogen că
sunt degenerate (la o energie corespund mai multe stări).

În cazul atomilor cu mai mulţi electroni, numărul cuantic l este asociat cu subpătura, sau substratul
energetic (notat cu s, p, d , f , g , h ) ocupat cu electroni.
Pentru orice particulă, deci şi pentru electronul din atomul de hidrogen, în fizica cuantică se defineşte

mărimea numită moment cinetic orbital, L , prin analogie cu cea din mecanica clasică şi care este determinată
de mişcarea electronului în jurul nucleului. Momentul cinetic orbital este o mărime cuantificată, atât ca modul,
cât şi ca orientare, cuantificare exprimată prin relaţiile:

L  l l  1   (11)
Lz  m   (12)
Relaţia (11) justifică denumirea mărimii l de număr cuantic orbital, aceasta determinând cuantificarea
modulului momentului cinetic orbital. Numărul cuantic magnetic m determină cuantificarea proiecţiei
momentului cinetic orbital pe axa OZ.
Pe de altă parte, cunoaştem că o sarcină electrică în mişcare produce un câmp magnetic, deci şi
mişcarea electronului în jurul nucleului generează, de asemenea, un câmp magnetic. Acest câmp magnetic este

descris la nivel microscopic de o mărime vectorială numită moment magnetic orbital, notată cu  L . Proiecţia

vectorului  L pe axa OZ se exprimă cu ajutorul numărului cuantic m , prin relaţia
 LZ  m   B (13)
în care mărimea  B se numeşte magnetonul Bohr-Procopiu, fiind admisă ca unitate cuantică de moment
magnetic pentru electron.  B are expresia [22]
e
B   9.273  1024 A  m 2 (14)
2m0
Prin urmare, rezultă că numărul cuantic magnetic m intră în formula ce exprimă cuantificarea orientării
momentului magnetic orbital, mărime cu ajutorul căreia se explică proprietăţile magnetice ale substanţei.
O mărime specifică fizicii cuantice este şi momentul cinetic de spin, sau momentul cinetic intrinsec

al particulei (sau al sistemului de particule), notată cu S . Chiar dacă to spin în limba engleză înseamnă a se

roti, mărimea S nu are legătură cu mişcarea particulei şi a putut fi tratată riguros teoretic numai în contextul
fizicii cuantice relativiste. Din ecuaţia lui Dirac, rezultă pentru momentul cinetic de spin al electronului,
relaţiile:

S  s (s  1)   (15)
S z  ms   (16)
în care s = numărul cuantic de spin al electronului = 1/2, S z = proiecţia momentului cinetic de spin pe axa
OZ, ms = numărul cuantic magnetic de spin al electronului. Pentru electron se cunoaşte că mS  1 / 2 .


Aceste două orientări posibile ale vectorului S faţă de direcţia unui câmp magnetic exterior au condus
la ideea de a folosi electronul în informatica cuantică, pentru modelarea qbitului (bitului cuantic). Stării
mS  1 / 2 (starea up) i se asociază bitul 0 , iar stării mS  1 / 2 (starea down) îi corespunde bitul 1 .
În cadrul teoriei lui Dirac se arată că momentului cinetic de spin al electronului îi corespunde un
moment magnetic de spin exprimat prin relaţia

 e 
S   S (17)
m0
Prin substituţia relaţiilor (15) şi (16) în formula (17), rezultă:
 3 e
S    (18)
4 m0
e
 SZ  mS    B (19)
m0
Momentul magnetic de spin este o mărime care, ca şi momentul magnetic orbital, are contribuţie în
manifestarea proprietăţilor magnetice ale substanţei.
Se demonstrează că în cazul atomilor multielectronici energia totală a electronilor, W , nu mai are
expresia simplă din relaţia (10), ci ea depinde şi de numerele cuantice l şi m şi mS . Deoarece dependenţa
energiei de numerele cuantice m şi mS este mică, se consideră că toţi electronii dintr-un substrat energetic
(având acelaşi n şi l ) au aproximativ aceeaşi energie [22].

Se arată că pe un substrat energetic numărul maxim de electroni este
N l  2(2l  1) (20)
De exemplu, pentru l  0  substratul s , N s  2 , pentru l  1  substatul p , N p  6 ,
pentru l  2  substratul d , N d  10 etc. [22], [23].
crescător al acestora (fig.1) [32]. Modalitatea de

“ocupare” cu electroni a fiecărui nivel energetic se
reprezintă prin 3 simboluri, după cum urmează: o
cifră care indică valoarea numărului cuantic
principal n  1, 2, 3, , apoi o literă corelată cu
valoarea numărului cuantic orbital l

( s, p, d , f  ) şi un exponent care precizează
numărul de electroni “care ocupă” acel substrat.
Am folosit ghilimele în exprimarea anterioară,
deoarece discuţia se referă la o reprezentare după
valorile energiei şi nu la o localizare în spaţiu a
1s electronilor. Pe axa verticală a energiei, nivelurile
energetice vor fi trecute în sens crescător, astfel:
1s 2 (n  1, l  0) , 2s 2 (n  2, l  0) ,
Fig. 1 Nivelurile energetice W  ale electronilor [32]
2 p 6 (n  2, l  1) , 3s 2 (n  3, l  0) etc.
Valorile energiilor electronilor în atom

se reprezintă grafic prin nişte paliere orizontale
(care se numesc niveluri energetice), în sensul
Momentul cinetic total al particulei se calculează ca suma vectorială a momentului cinetic orbital şi de spin
  
J LS (21)
În funcţie de valoarea numărului cuantic de spin a unei particule (sau a sistemului de particule), acestea
se clasifică astfel:
- fermioni = particule caracterizate prin valori semiîntregi ale numărului cuantic de spin
( s  1 2 , 3 2 , 5 2 ,) . Un sistem de fermioni identici respectă legea de distribuţie cuantică Fermi- Dirac după
energii şi este descris de funcţii de undă antisimetrice. Exemple de fermioni: quarcurile, leptonii, barionii
(particule grele, formate dintr-un număr impar de quarcuri, dintre care amintim nucleonii, adică protonii şi
neutronii), golurile (pseudoparticule, sau modele teoretice de particule fictive, rezultate prin tranziţia
electronului de valenţă de pe nivelul energetic corespunzător pe un nivel energetic de conducţie) [22], [24];
- bosoni (se citeşte bozoni) = particule caracterizate prin valori întregi ale numărului cuantic de spin
( s  0 , 1 , 2 , 3 ,) . Un sistem de bosoni identici respectă legea de distribuţie cuantică Bose-Einstein după
energii şi este descris prin funcţii de undă simetrice. Exemple de bosoni: mezonii  , gluonii, fotonii,
particulele fundamentale care intermediază interacţiunea slabă, gravitonii, bosonul Higgs, diferite tipuri de
pseudoparticule (fononul = model teoretic de particulă fictivă, asociată în fizica solidului oscilaţiilor atomilor şi
moleculelor unei reţele cristaline, excitonul = model teoretic asociat unei stări excitate din teoria corpului solid,
format dintr-un electron şi un gol) [16], [17], [24].
Fermionii respectă principiul de excluziune al lui Pauli al cărui enunţ este următorul: într-un sistem
de particule identice nu pot exista două particule în aceeaşi stare cuantică. Dacă ne referim la sistemul
format din electronii unui atom, rezultă formularea echivalentă a principiului: nu pot exista doi electroni în
acelaşi sistem care să fie caracterizaţi prin acelaşi set complet de numere cuantice ( n , l , m , mS ) . Prin
urmare, dacă există 2 electroni cu numerele cuantice n , l , m identice, atunci unul dintre ei va avea mS  1 2 ,
iar celălalt mS  1 2 . Cu alte cuvinte, în aceeaşi stare cuantică nu pot exista decât maximum 2 electroni
cu “spini opuşi” [16], [17], [22].

Se demonstrează că stările legate formate dintr-un număr impar de fermioni sunt, de asemenea,
fermioni, iar cele formate dintr-un număr par de fermioni se comportă ca bosoni [24].
Noţiuni de informatică cuantică

În informatica cuantică unitatea de transmitere a informației este qbitul (quantum bit), sau bitul
cuantic. Spre deosebire de bitul clasic, care poate lua valorile 0 sau 1, qbitul poate lua simultan, ambele valori.
Qbitul este descris printr-o funcție de undă,     0    1 care exprimă superpoziția stărilor în
mecanica cuantică. Cu alte cuvinte, qbitul poate avea în acelaşi timp, ambele stări clasice 0 şi 1 . Mărimea
2
      semnifică probabilitatea ca la o măsurătoare să găsim pentru bitul cuantic starea 0 , iar mărimea
2
      reprezintă probabilitatea ca la o măsurătoare să găsim pentru bitul cuantic starea 1 .  şi  sunt
2 2
numere complexe, care satisfac relaţia de normare     1 . Cu   şi   s-au notat complex-conjugatele
mărimilor  şi respectiv  [16], [17], [20], [23].
 
Pentru un qbit a cărui funcţie de undă este  , se poate folosi şi reprezentarea matriceală     .
 
1 0
De exemplu, 0    şi 1    . Pentru un astfel de qbit se defineşte un spaţiu al stărilor, numit spaţiu
0 1
Hilbert, notat cu H, de dimensiune dim H = 2. Baza spaţiului H este 0 ; 1 . Un produs de două stări
1   0   1 şi 2   0   1 se defineşte prin relaţia 1 2           . Se observă că este
îndeplină condiţia de normare 1 1  2 2  1 . În concluzie, din punct de vedere matematic, qbitul
reprezintă spaţiul Hilbert H , definit anterior [33].
Structura materiei
La ora actuală se presupune că materia obişnuită (ordinary matter), cea din care suntem alcătuiți şi
noi, reprezintă doar o mică parte din structura universului, şi anume un procent de până la 5%, după cum afirma
remarcabilul fizician Stephen Hawking, profesor la Universitatea Cambridge. Un procent aproximativ de 25%
ar fi reprezentat de materia întunecată (dark matter) şi aproximativ 70% ar fi energia întunecată (dark
energy) [10]. Facem observația că procentele specificate anterior diferă de la o sursă bibliografică la alta [16],
[17], [18].
Materia se prezintă sub două forme de manifestare: substanţa şi câmpul. Substanţa cuprinde toate
corpurile din jurul nostru, dintre care enumerăm: particulele microscopice (quarcuri, electroni, pozitroni =
particule de antimaterie, protoni, neutroni, neutrini, atomi, molecule), corpurile de dimensiuni obişnuite,
corpuri cereşti, galaxii etc. Substanţa se caracterizează prin proprietăţi cum ar fi: masa ( m SI
 kg ), sarcina
electrică ( q SI
 C  coulomb) , energia W  SI

 J  joule etc.
Substanţa are o structură discretă (sau discontinuă) în sensul că este formată din particule
elementare (fundamentale), care pot fi considerate în sens metaforic drept ”cărămizi” din care sunt alcătuite
toate corpurile înconjurătoare. Particulele fundamentale pot fi grupate în două categorii: quarcuri (sau particule
fundamentale grele) şi leptoni (particule fundamentale uşoare, de la cuvântul leptos = uşor, din limba greacă).
În tabelul 1 sunt enumerate particulele elementare din constituţia substanţei şi câteva dintre proprietăţile
acestora [16], [17], [18], [23], [33].
Mărimea e   1.602  10 19 C este sarcina electrică a electronului şi e   1.602  10 19 C reprezintă
sarcina electrică a pozitronului, antiparticula electronului (egală cu sarcina protonului). Masele particulelor
elementare sunt exprimate considerând ca unitate de masă, masa protonului [18]. După cum se observă în
tabelul 1, quarcurile au sarcini electrice fracţionare şi toate particulele fundamentale din care este alcătuită
substanţa sunt fermioni.

Tipul de Denumirea Sarcina Masa Număr
particulă particulei electrică cuantic
elementară de spin
1. Quarc up (sus) 2 3  e 4.7  103 12
2. Quarc down (jos)  1 3  e 7.4  10 3
12
Quarcuri 3. Quarc charm (farmec) 2 3  e 1.6 12
4. Quarc strange (straniu)  1 3  e 1.6  101 12
5. Quarc top (vârf) 2 3  e 1.89  10 2
12
6. Quarc bottom (bază)  1 3  e 5 .2 12

1. Electron ( e ) e 5.4  104 12
2. Miuon (  ) e 1.1  101 12
Leptoni
3. Tauon (  ) e 1.9 12
4. Neutrinul electronic ( e ) 0  10 8
12
5. Neutrinul miuonic (   ) 0  3  104 12
6. Neutrinul tauonic (  ) 0  3.3  10 2
12
Tabel 1
Noţiunea de quarc a fost introdusă încă din 1964, de Murray Gell-Mann şi George Zweig. Majoritatea
corpurilor din univers, inclusiv corpul nostru, este alcătuită din quarcuri up, quarcuri down şi electroni [18].
Celelalte tipuri de quarcuri, neutrinii tau şi miu (  ,   ) au fost obţinute în acceleratoare de particule, prin
ciocniri la energii extrem de mari. Ele nu sunt printre constituenţii tipici ai niciunui element întâlnit în mod
obişnuit în natură [18]. Din măsurătorile experimentale a rezultat că un quarc bottom, numit şi beauty
(frumuseţe), are un timp de viaţă   1.5  10 12 s , iar quarcul top, numit şi true (adevăr), are un timp de viaţă
extrem de mic,   5  1024 s [18]. Valorile experimentale reflectă fenomenul cuantic de confinare
(confinement) din cauza căruia nu pot exista quarcuri în stare liberă. Fiecare dintre quarcurile enumerate în
tabelul 1 poate exista în trei stări distincte, caracterizate prin numărul cuantic numit culoare [24].
O categorie de particule care a creat mari dispute în lumea ştiinţifică o reprezintă cea a neutrinilor.
Neutrinii au fost prezişi încă din 1930 de către Wolfgang Pauli, dar primele dovezi experimentale concludente
au apărut abia în 1956 şi le datorăm fizicienilor Frederick Reisner şi Clyde Cowan. Experimentele acestora
vizau numai neutrinii electronici. În 1962 Leon Lederman, Melvin Schwartz şi Jack Steinberger au descoperit
neutrinii miu şi au primit în 1988 Premiul Nobel în Fizică [25], [26]. Neutrinul tau a fost detectat experimental
pentru prima dată abia în anul 2000, la Fermilab, SUA [25], [26].
Neutrinii au fost numiţi şi particule “fantomatice”, deoarece detectarea lor este foarte de anevoioasă,
chiar dacă densitatea acestora în atmosfera terestră este foarte mare. După fotoni, neutrinii sunt particulele cele
mai numeroase din univers. Unii dintre neutrini sunt produşi prin reacţiile nucleare din interiorul Soarelui, iar
alţii apar la interacţiunea dintre razele cosmice şi atmosfera terestră. Fiind particule neutre din punct de vedere
electric şi având mase extrem de mici, interacţionează foarte rar cu materia. Un neutrin de energei medie poate
traversa un strat de plumb cu grosimea de ordinul a 1015 metri fără a fi atenuat. Astfel, putem spune că şi în
acest moment, mii de miliarde de neutrini traversează şi corpul nostru [18].

În anul 2015 Premiul Nobel în Fizică a fost decernat cercetătorilor Takaaki Kajita şi Arthur B.
McDonald pentru descoperirea legată de oscilaţiile neutrinilor, comportare ce pune în evidenţă faptul că aceste
particule au masă nenulă [25],[26],[29]. T. Kajita şi A. B. McDonald au demonstrat, independent, că particulele
neutrino se metamorfează, schimbându-şi identitatea pe parcusul deplasării din punctul de producere până în
punctul de detecţie [26]-[30]. De exemplu, particulele  e emise de Soare se transformă în atmosfera terestră
devenind particule   şi   [26], [30], [33].
În fizica cuantică starea neutrinului este descrisă de funcţia de undă de tip vectorial,     , unde
  e ,  ,  . Aceasta se calculează ca o superpoziţie de trei stări cuantice proprii, fiecare fiind caracterizată
prin proprietatea de masă, conform relaţiei
3
   U* k  k (22)
k 1
în care U reprezintă matricea unitate (în general complexă), numită matricea Pontercovo-Maki-Nakagova-
Sakata (PMNS), în onoarea cercetătorilor-pionieri în domeniul oscilaţiilor neutrinilor. De exemplu,
probabilitatea de oscilaţie a neutrinilor din starea   în starea   este
 m 2  L 
P (     )  sin 2 2  sin 2 1.27   (23)
 W 
unde m = variaţia masei exprimată în eV , L = distanţa parcursă în km , W= energia toatală în GeV , iar 
este parametrul unghiular de amestecare (the mixing Euler angle) [26].
Descoperirea legată de masa nenulă a neutrinilor pune în mare dificultate Modelul Standard, care s-a
dovedit până la ora actuală o teorie consistentă şi unitară cu privire la particulele şi interacţiunile fundamentale,
exceptând interacţiunile gravitaţionale [18].
În Modelul Standard, fiecărei particule fundamentale din tabelul 1 îi corespunde câte o antiparticulă
(particulă de antimaterie). De exemplu, antiparticula electronului este pozitronul, care are aceeaşi masă ca a
electronului, dar sarcina electrică de semn opus. În cazul general, antiparticula are aceeaşi masă ca particula, dar
unele proprietăţi cuantice opuse. Pentru neutrin şi antineutrin, particule fără sarcină electrică, numărul cuantic
leptonic este mărimea de semn opus, notată cu L  1 [18], [33].
Pe baza celor discutate, vom prezenta structura atomului (fig.2), în conformitate cu Modelul
Standard. Partea masivă a atomului este reprezentată de nucleu. Particulele componente ale nucleului se
numesc nucleoni, aceştia fiind protonii şi neutronii. Protonii au sarcină electrică pozitivă, e  , iar neutronii nu
au sarcină electrică. Atât protonii cât şi neutronii au structură internă discretă, fiecare dintre ei fiind alcătuiţi din
trei quarcuri. Protonul are în componenţă două quarcuri de tip up şi unul de tip down, iar neutronul două
quarcuri de tip down şi unul de tip up. Ambele tipuri de nucleoni sunt fermioni.
Ţinând cont de sarcinile quarcurilor, se deduc sarcinile electrice ale protonului Q p   şi neutronului
2 1
Qn  : Q p  2 qu  qd  2  e   e   e  (24)
3 3

 1  2
Qn  2 qd  qu  2    e    e   0 (25)
 3  3
Atom
Electroni = Leptoni
Nucleu Sarcina electrică
negativă
e = - 1.6 10-19C
Protoni = particule Neutroni =

subatomice particule subatomice
încărcate pozitiv, neutre din punct de
e+=1.6 10-19C vedere electric
2 quarcuri de tip up, 1 quarc de tip up cu

fiecare având sarcina electrică
sarcina electrică +(2/3) e+
+(2/3) e+
1 quarc de tip down 2 quarcuri de tip

cu sarcina electrică down fiecare având
–(1/3)e+ sarcina electrică
–(1/3)e+
Fig. 2. Structura atomului [16], [17], [33]
În jurul nucleului gravitează electronii, leptoni cu sarcină electrică negativă, egală în modul cu cea a
protonilor, dar de semn contrar. Electronii sunt fermioni cu masa me  (1 / 1836)  m p , m p fiind masa
protonului.
Câmpul este acea formă de existență a materiei prin intermediul căreia se transmit interacțiunile.
Există patru tipuri de interacțiuni fundamentale: interacțiunea tare, electromagnetică, slabă şi
gravitațională. În tabelul 2 sunt precizate intensităţile relative în raport cu intensitatea interacţiunii de tip tare şi
particulele care transmit aceste interacţiuni [18], [23], [33].
La fel ca substanţa, câmpul are o structură discretă care se explică prin faptul că fiecare dintre
interacţiunile fundamentale se transmite sub forma unor cantităţi minuscule de energie, numite şi cuante de
energie. “Cărăuşii” acestor cuante de energie sunt particulele enumerate în tabelul 2, numite şi particule de
forţă [18], [33]. Masele particulelor de forţă sunt exprimate considerând ca masă etalon masa protonului. Se

spune despre câmp că se caracterizează prin masă şi energie. Se observă că toate particulele de forţă sunt
bosoni, spre deosebire de particulele fundamentale ale substanţei, care sunt fermioni.
Tipul Intensitatea Particulele Masa Spinul

interacţiunii relativă care transmit
interacţiunea
Interacţiunea tare 100  1 Gluoni 0 1
( g1 , g 2 , g8 )
Interacţiunea 10 2 Fotoni   0 1
electromagnetică
Interacţiunea slabă 10 5 Bosoni vectoriali mW   86 1
intermediari (W  , Z ) mZ  97
Interacţiunea 10  44 Gravitoni 0 2
gravitaţională
Tabel 2
Interacţiunea tare este o interacţiune de natură nucleară, foarte puternică. Ea se manifestă între
quarcurile din interiorul protonilor şi neutronilor, între protoni, între protoni şi neutroni, nu mai departe de
nivelul atomilor care interacţionează electromagnetic [23]. Interacţiunea tare este cea care menţine laolaltă
protonii în interiorul nucleelor, deşi între aceştia, ca între oricare sarcini electrice de acelaşi semn, se manifestă
forţe de respingere electrostatică.
Interacţiunea slabă este, de asemenea, de natură nucleară şi se manifestă în cazul proceselor de
dezintegrare radioactivă a nucleelor instabile, cum ar fi uraniul şi cobaltul. Dezintegrările de tip   (emisii de
pozitroni) şi cele de tip   (emisii de electroni) sunt intermediate de bosonii vectoriali intermediari, numiţi şi
bosoni de etalonare. Neutrinii interacţionează prin intermediul bosonilor de etalonare şi prin interacţiuni
gravitaţionale [18], [33].
Orice interacţiune de natură electromagnetică (între sarcinile electrice, între curenţii electrici, între
magneţi, între sarcini electrice şi câmpuri magnetice, propagarea radiaţiilor laser, atingerea mâinii unui prieten
etc.) este intermediată de particulele numite fotoni, sau cuantele câmpului electromagnetic.
Interacţiunea gravitaţională, atât de populară prin faptul că datorită ei ne aflăm aici, pe Pământ,
datorită ei există sistemul nostru solar şi galaxiile, reprezintă cea mai slabă în intensitate dintre interacţiuni. La
nivel planetar, între corpuri cu mase mari, forţele de interacţiune gravitaţionale sunt puternice, proporţionale cu
masele corpurilor. La scară microscopică, interacţiunea este extrem de mică în intensitate, fapt care a
împiedicat, până la această dată, confirmarea experimentală a existenţei gravitonului.
Modelul Standard este teoria care unifică sub cupola aceluiaşi edificiu matematic şi conceptual doar
primele trei interacţiuni fundamentale, interacțiunea tare, slabă şi electromagnetică. Interacțiunea gravitațională
este tratată separat, în cadrul Teoriei Relativității Generale [11], [16], [17], [33].
Modelul Standard şi proprietatea numită masă

Premiul Nobel în Fizică din anul 2013 a fost acordat cercetătorilor François Englert şi Peter W. Higgs
pentru contribuția acestora la descifrarea mecanismului care explică proprietatea numită masă, în cazul
particulelor microscopice [1]. Teoria dezvoltată de către cei doi cercetători a fost confirmată prin descoperirea
experimentală a bosonului Higgs, numit şi particula lui Dumnezeu, responsabilă de masa particulelor. Existența
mult-aşteptatului boson Higgs, care a fost prezisă de către Peter W. Higgs încă de la jumătatea secolului trecut,
a fost declarată oficial de către cercetătorii de la CERN (Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară, care
se află la câțiva kilometri distanță de Geneva, la granița dintre Franța şi Elveția) abia la data de 4 iulie 2012. În
urma studiului ciocnirilor fasciculelor de particule accelerate la viteze extrem de mari, în câmpuri magnetice
puternice, care au avut loc în acceleratorul LHC (Large Hadron Collider), s-a măsurat masa bosonului Higgs,
în jurul valorii de 125 GeV (1GeV = 1gigaelectron-volt = 10 9 electron-volți), sau de aproximativ 133 de mase
protonice, având ordinul de mărime 10 25 kg [2], [16], [17]. Bosonul Higgs, având numărul cuantic de spin
s  0 , a cărui descoperire experimentală a condus la consolidarea Modelului Standard, completează
“puzzle-ul” particulelor fundamentale postulate de teorie [12], [16], [17]. Existența acestei particule
fundamentale ne ajută să explicăm teoria cuantică conform căreia unele dintre particulele fundamentale, cum
este de exemplu fotonul, nu au masă, altele cum ar fi electronul au o masă extrem de mică, iar constituenții
subatomici ca protonul şi neutronul au mase mai mari decât cea a electronului. Din păcate, existenţa acestei
particule nu poate explica, deocamdată, mecanismul fenomenologic care conferă proprietatea de masă în cazul
neutrinilor.
Conform Modelului Standard, particulele fundamentale din alcătuirea materiei nu au structură proprie.
Ele sunt considerate modele punctiforme. O teorie de ultimă generaţie, care unifică toate cele patru tipuri de
interacţiuni este Teoria stringurilor (Teoria corzilor). Această teorie presupune că particulele fundamentale au
o structură intimă internă, ele fiind alcătuite din stringuri (corzi- filamente sau bucle ce vibrează într-un anumit
mod). Teoria stringurilor, mai nou numită Teoria superstringurilor, face parte dintr-o teorie mai
cuprinzătoare, Teoria membranelor (M-Theory, notată MT, a cărei denumire provine de la Membrane
Theory, Matrix Theory, sau Magic Theory). MT este o teorie cuantică 11-dimensională, care unifică cele cinci
teorii existente ale stringurilor şi supergravitaţia (teoria cuantică a gravitaţiei). Dacă ne exprimăm metaforic,
această teorie descifrează în mod unitar muzica universului. Conform teoriei, diversitatea de proprietăţi ale
particulelor este determinată de compunerea modurilor rezonante de vibraţie ale stringurilor (corzilor)
fundamentale. Totuşi, deocamdată nu dispunem de resursele experimentale cu ajutorul cărora să punem în
evidenţă structura internă a particulelor fundamentale [18], [20], [31], [33].
Unități de măsură pentru masa particulelor microscopice

Unul dintre obiectivele experimentului este determinarea sarcinii electrice specifice a electronului.
Știind că sarcina electrică specifică a unei particule este definită ca rapotul dintre sarcina electrică a particulei
şi masa acesteia, din valoarea sarcinii specifice, dacă se cunoaşte valoarea sarcinii electrice, se determină masa
electronului. Cu acest prilej, studenții vor discuta mişcarea electronilor în câmpuri electrice şi magnetice
exterioare, consolidându-şi astfel noțiunile teoretice. În acelaşi timp, vor fi încurajaţi să propună noi aplicații ale
fenomenelor studiate [16], [17].
Subliniem faptul că metoda experimentală de “cântărire” a unei particule microscopice cu sarcină
electrică, utilizată în lucrare, este principial asemănătoare cu unele dintre metodele folosite la ora actuală în
laboratoarele de cercetare performante din lume (CERN- Geneva, Elveția, GSI Helmholtz Centre for Heavy Ion
Research- Darmstadt, Germania, Brookhaven National Laboratory- New York, SUA etc.).
Să trecem în revistă unitățile de măsură cel mai frecvent utilizate pentru exprimarea masei particulelor
atomice şi subatomice:
► m SI
 kg = kilogramul, una dintre cele şapte unități de măsură fundamentale ale Sistemului Internațional
de Unități, numit şi Sistemul MKSA (metru, kilogram, secundă, amper);
► m CGS
 g = gramul, unitate de măsură în Sistemul CGS (centimetru, gram, secundă), numit şi Sistemul de
Unități Gauss;
► m  u = unitatea atomică de masă  1,66  1027 kg = 1 din masa izotopului de carbon C  12 ;

12
► în mod convențional, pentru particule accelerate la viteze foarte mari, comparabile cu viteza luminii în vid,
m  eV = electron-voltul.
Să clarificăm ultima unitate de măsură, eV. Nu întâmplător nu am pus semnul de egalitate între m şi
eV. Electron-voltul este de fapt unitate de măsură tolerată pentru energie. Și atunci, ne întrebăm, cum este
posibilă exprimarea unei mase cu ajutorul unei unități de măsură pentru energie? Răspunsul îl aflăm din Teoria
Relativității Restrânse (TRR) a lui Einstein.
TRR se ocupă cu studiul fenomenelor (în raport cu sisteme de referință inerțiale) pe parcursul cărora
vitezele corpurilor sunt comparabile cu viteza luminii în vid. Una dintre formulele fundamentale ale TRR este
cea care exprimă echivalența dintre masa şi energia unei particule, numită şi formula lui Einstein pentru
energie
W  m c2 (26)
În relația (26) m este masa particulei aflate în mişcare, numită şi masa cinematică a particulei, care în TRR
mo
creşte odată cu creşterea vitezei particulei m (27)
v2
1 2
c
iar c  2.99792458  108 m s  3  108 m s (CODATA,2010), reprezintă viteza luminii în vid [3], [4], [5],
[16], [17]. Mărimea m0 din formula (27) reprezintă masa particulei aflate în repaus (sau masa din mecanica
clasică) şi v este viteza particulei.

Conform TRR viteza luminii în vid este o constantă, ea nu depinde de sistemul de referință față de care
se face măsurătoarea şi nici de direcție. Prin urmare, energia particulei din formula (26) se exprimă ca produsul
dintre masa cinematică a particulei şi o constantă, c 2 , sau altfel spus, energia particulei este direct
proporțională cu masa acesteia. De aici derivă echivalența între masa şi energia particulei, atunci când
viteza particulei este foarte mare, comparabilă cu viteza luminii în vid.
Din relația (26) se obține pentru masa particulei formula

W
m (28)
c2
care arată că valoarea masei unei particule în TRR poate fi exprimată, în mod convențional, ca valoarea energiei
1
acesteia până la un factor de . Astfel, în unele articole de specialitate întâlnim exprimarea masei particulei
c2
ca un raport între unitățile de măsură pentru energie şi c 2 , sub forma eV c 2 , keV c 2 , MeV c 2 , GeV c 2 . În
scopul simplificării, multe dintre articolele de specialitate publicate în reviste ştiinţifice de renume folosesc
pentru masa particulelor, în mod convențional, exprimarea în unități echivalente de energie,
eV , keV , MeV , GeV [16], [17]. După cum am precizat anterior, masa bosonului Higgs a fost comunicată
oficial în GeV.
Prin definiție, electron-voltul reprezintă unitatea de măsură tolerată pentru energie, fiind egal cu
energia pe care o înmagazinează un electron atunci când este accelerat între două puncte ale unui câmp
electric exterior, cu diferența de potențial de un volt.
Energia pe care o înmagazinează un electron fiind accelerat la diferența de potențial V este egală cu
lucrul mecanic pe care îl efectuează câmpul electric asupra electronului şi se exprimă sub forma
L  e V  e U (29)
în care e   1.602  1019 C (coulomb) este sarcina electrică a electronului. Prin urmare, ținând cont de
definiție şi de relația (29), se obține 1eV  1.602  10 19 J (joule) (30)
Măsurători recente ale masei electronului

La data de 26 februarie 2014 pe site-ul oficial al Institutului “Max Planck” pentru Fizică Nucleară din
Heidelberg, Germania, a fost anunțată determinarea masei electronului, cu o precizie de 13 ori mai mare față de
cea cunoscută până la acel moment [6], [33]. Fizicienii cunoşteau masa electronului până la a unsprezecea
zecimală, conform Comisiei pentru Date în Știință şi Tehnologie (CODATA) [7], [8], masă a cărei valoare
exprimată în unități atomice de masă era
me  5.48579909067  10 4 u (31)
O echipă de cercetători condusă de către Doctor Sven Sturm a “cântărit” electronul utilizând un
dispozitiv experimental numit capcană Penning, care stoca ionii izotopului de carbon 12
C 5 în câmpuri electrice
şi magnetice [8]. Ionii 12
C 5 au fost obținuți prin extragerea a 5 electroni din atomul C-12, care având inițial 6
electroni, a rămas doar cu un singur electron. Prin urmare, un ion 12
C 5 este format din nucleu şi un singur
electron. Cercetătorii au determinat masa unui ion 12
C 5 , după care, cunoscând masa nucleului, au calculat
masa unui electron, obţinând valoarea
1
me   mp (32)
1836.15267377
În relația (32) m p reprezintă masa protonului [16], [17], [33].

Ținând cont de relația (31), în care se substituie valoarea aproximativă a unității de masă atomică, se
obține valoarea aproximativă, de uz didactic, a masei electronului
me  9.1 1031 kg (33)
Este necesar să atragem atenția asupra faptului că valoarea masei din relațiile (31), (32) şi (33) se
numeşte masa de repaus a electronului, ea reprezentând acea valoare constantă, folosită în fizica clasică (la
viteze mult mai mici decât valoarea vitezei luminii în vid, v  c ). Conform TRR, la viteze mari, comparabile
cu cea a luminii în vid, masa electronului creşte odată cu creşterea vitezei.
Să răspundem acum la întrebarea: “De ce este atât de importantă cunoaşterea masei electronului cu
o precizie cât mai bună?”
Masa electronului este o constantă foarte importantă deoarece valoarea ei apare în formulele de calcul
ale unor constante fundamentale din fizică. Dintre acestea amintim: constanta Rydberg din formulele de calcul
pentru frecvențele radiațiilor emise de atomi prin dezexcitare, din care se determină constanta structurii fine, cu
ajutorul căreia se obțin informații despre forma şi proprietățile atomilor şi moleculelor. Valoarea masei
electronului este o mărime esenţială pentru Modelul Standard. Dacă electronii ar avea altă valoare a masei,
atunci atomii şi moleculele ar arăta diferit şi inclusiv noi cât şi întregul univers am arăta altfel [6], [16], [17],
[33].
Foarte importantă este echivalența între masa electronului şi energia sa, aspect care se reflectă atât în
aplicațiile teoretice din cercetarea fundamentală, cât şi în aplicațiile practice din tehnică, medicină,
microbiologie, dintre care enumerăm:
- laserul cu electroni liberi (FET = Free Electron Laser), utilizat în comunicare, în chirurgia țesuturilor moi, [9];
- dispozitive bazate pe difracția fasciculelor de electroni cu energii mari, în scopul studierii structurii cristaline a
unor materiale;
- microscopul electronic, care are o rezoluție cu mult mai mare decât cea a microscoapelor optice obişnuite
(măreşte şi de 2  106 ori) [16], [17].
Modelarea fenomenului în aplicaţia practică

Pentru a explica modelarea matematică a mişcării electronului, în scopul deducerii relațiilor de calcul
pentru mărimile finale, este necesară explicarea configurației câmpurilor exterioare. Prin urmare, trebuie să
facem referire la elementele componente ale dispozitivului experimental care generează câmpurile exterioare.
Elementul principal al montajului experimental este un tub electronic înfăşurat de un solenoid (fig.3).
Balonul din sticlă al tubului conține o suprafață cilindrică metalică conectată la polaritatea pozitivă a unei surse
de tensiune exterioară şi care reprezintă anodul (A) şi un catod filiform (K), situat pe axul central al anodului.
Catodul este conectat la polaritatea negativă a aceleeaşi surse de tensiune electrică, ca şi anodul.
Catodul, fiind parcurs de curent electric, se încălzeşte şi ajunge la o temperatură suficient de mare încât
emite electroni prin fenomenul de emisie termoelectronică.

Anodul, fiind conectat la polaritatea pozitivă a sursei de tensiune, se va încărca cu sarcină electrică
pozitivă pe toată suprafața sa. Electronii emişi de catod vor fi atraşi de anod. Prin urmare, anodul va determina
o accelerare a electronilor emişi de catod.
Se cunoaşte teorema de variație a energiei cinetice, conform căreia variaţia energiei cinetice a
unui punct material este egală cu lucrul mecanic al forţei rezultante ce acţionează pe parcursul mişcării.
Expresia matematică a teoremei este
 Wc  Wc , finala  Wc , initiala  L (34)
IS
v
e
v
e
K A
(-) (+)
UA
Fig.3. Mişcarea electronilor între cei doi electrozi ai tubului

în prezența unui câmp magnetic uniform [16], [17]
Se aplică teorema pentru electronii accelerați sub acţiunea câmpului electric radial dintre catod şi anod.
În modelarea fenomenului se lucrează în aproximația conform căreia electronii părăsesc catodul cu o viteză
ințială foarte mică ( vi  0 ) şi prin accelerare pe o distanță foarte scurtă ajung la viteza finală v f  v . Se ține
cont de relația (29) şi din (34) se obține
me v 2
e  U KA  Wc , finala  (35)
2
în care e  este sarcina electrică a electronului şi U KA  VK  V A este tensiunea electrică dintre catod şi anod,
sau diferența dintre potențialul catodului VK şi potențialul anodului V A . Deoarece în procesul de accelerare
viteza electronului este mult mai mică față de viteza luminii în vid, în relația (35) s-a folosit formula energiei
cinetice din mecanica clasică
me v 2
Wc  (36)
2
Din relația (35) se obține

 
2 e  U KA 2 e U AK 2 e U A
v 
2
  (37)
me me me
unde am ținut cont de faptul că sarcina electronului este negativă şi de relația
U A  U AK  V A  VK   U KA (38)
Tensiunea dintre anod şi catod U AK o vom nota cu U A şi o vom numi în mod convențional tensiune anodică.
2 e- U A
Prin urmare, din formula (37) se obține v (39)
me
După cum se observă din fig.3, anodul cilindric al tubului electronic este înfăşurat de spirele unui
solenoid. Dacă prin spirele solenoidului circulă un curent electric de intensitate I S , acesta creează un câmp
NS IS
magnetic caracterizat prin inducția B  0 (40)
l
H  henry 
unde 0  4   10 7   reprezintă permeabilitatea magnetică absolută a vidului, N S este numărul de
m  metru 
spire, l este lungimea solenoidului, B  T (tesla). Dacă solenoidul este suficient de lung [13], câmpul
SI

magnetic din interiorul solenoidului se poate considera uniform (linii de câmp paralele şi echidistante, B  ct .).
Vom presupune în continuare ipoteza simplificatoare conform căreia electronii emişi de catod pătrund în
câmpul magnetic uniform al solenoidului după o direcție perpendiculară pe liniile de câmp, cu viteza exprimată
prin relația (39). Câmpul magnetic acționează asupra electronului cu forța
 
  
FL  q v  B (41)
numită forța Lorentz, unde q  e  .
FL = q ( v x B )
traiectorie

q +
v
Fig.4 Forța Lorentz
În fig.4 este exemplificată reprezentarea forței Lorentz ce acționează asupra unei sarcini electrice
  

punctiforme q  0 , atunci când  v, B    , situaţie în care traiectoria particulei este elicoidală.
2
Conform formulei (41), forța Lorentz se exprimă printr-un produs vectorial. Prin urmare, ea este
caracterizată prin:
 
   
- modulul = FL  q v B sin  ,    v, B ;

- direcția perpendiculară pe planul vectorilor care se înmulțesc;
- sensul determinat prin regula burghiului drept.
 
Regula burghiului drept: se translatează vectorii v şi B astfel încât să aibă originea comună. Se aşează
  
burghiul perpendicular pe planul vectorilor v şi B şi se roteşte în sensul suprapunerii vectorului v peste

vectorul B pe drumul cel mai scurt. Sensul de înaintare a burghiului va coincide cu sensul forței Lorentz, în
cazul în care sarcina electrică este pozitivă. Dacă sarcina electrică este negativă, sensul forței Lorentz va fi opus
sensului de înaintare a burghiului (fig.4).
  d r  
Din relația (41), deoarece FL  v   FL  d r . Prin urmare, lucrul mecanic al forței Lorentz este
dt
  
nul L forta Lorentz   FL  d r   ( FL  d r  cos )  0 (42)
2
Ținând cont de teorema de variație a energiei cinetice, deducem că forța Lorentz nu produce o modificare a
energiei cinetice a electronului, deci nu modifică modulul vitezei acestuia, ci doar direcția [16], [17].
În situația presupusă, deoarece    / 2 radiani, modulul forței Lorentz ce acționează asupra electronului
este FL  e  v B (43)
 
Se demonstrează că atunci când v  B traiectoria electronului este un arc de cerc (fig.5). În concluzie, forța
me v 2
Lorentz joacă rolul unei forțe centripete Fcp  (44)
r
în care r este raza traiectoriei circulare. Egalând forțele din relațiile (43) şi (44), rezultă
me v2 m v
e v B   e B  e (45)
r r
e
v
FL = Fcp
Fig.5. Mişcarea electronului sub acțiunea forței Lorentz

într-un câmp magnetic uniform transversal [16], [17]
Dacă se substituie viteza din relația (39) în formula (45), se obține


 me 2 e U A e e
e B   Br  2 U A  (46)
r me me me
2
 e  e e 2U
   B r 2
2 2
UA   2 A2 (46’)
 me  me me B r
 


e
unde reprezintă sarcina specifică a electronului, considerată în modul.
me
Ținând cont de formula (40), relația (46’) se scrie sub forma
e 2l2 U
  2A (47)
me 0 N S r I S
2 2 2
în care r este raza traiectoriei circulare a electronului.

Facem observația că în cazul real traiectoria electronului nu este perfect circulară. Aceasta are o formă
mai complicată, deoarece nu toți electronii pătrund pe direcții transversale (perpendiculare) în câmpul magnetic.
Abaterea de la traiectoria circulară este determinată şi de existenţa forței electrostatice de atracție a anodului ce
 
acționează asupra electronilor Fe  e  E (48)

unde E reprezintă intensitatea câmpului electrostatic dintre catod şi anod.
Să discutăm din punct de vedere fenomenologic mişcarea electronilor în spațiul dintre catod şi anod, la
o creştere a intensității curentului electric prin spirele solenoidului care înfăşoară tubul electronic, atunci când
tensiunea anodică U A este menținută constantă.
Dacă I S  0 , o mare parte a electronilor emişi de catodul (K) va fi atrasă de anodul (A). Electronii se
vor deplasa sub acțiunea forței electrostatice din relația (48) pe direcții radiale, ca în fig.6.a.
Dacă I S  0 , va apărea un câmp magnetic cu inducția exprimată prin relația (40). Sub acțiunea forței
Lorentz, traiectoriile electronilor emişi de catod şi atraşi de anod se vor curba, ca în fig.6.b. La valori mici ale
intensităților curenților electrici prin spirele solenoidului, numărul electronilor care ajung la anod va fi
aproximativ constant, egal cu cel din cazul I S  0 , doar că traiectoriile electronilor vor fi din ce în ce mai
curbate.
K A A A
K
K
a) b) c)
Fig.6. Modificarea traiectoriilor electronilor din interiorul tubului electronic

sub acțiunea câmpului magnetic [16], [17]
Odată cu creşterea intensității curentului electric I S , creşte valoarea inducției câmpului magnetic B .
Din relația (45), în care e   ct , me  ct (studiul mişcării electronului are loc în contextul mecanicii clasice),
v  ct (deoarece forța Lorentz nu modifică modulul vitezei), se observă că la o creştere a inducției câmpului
magnetic B , raza traiectoriei electronilor r scade din ce în ce mai mult.

La o anumită valoare a intensității curentului electric prin solenoid, câmpul magnetic creşte atât de mult
încât raza traiectoriei electronului scade, iar electronul nu mai ajunge la anod. Electronul se mişcă pe o
traiectorie aproximativ circulară, în interiorul anodului, ca în fig.6.c. În această situație, numărul electronilor
care ajung la anod scade comparativ cu situațiile anterioare. Valoarea intensității curentului electric la care se
produce această scădere se numeşte intensitate critică şi se notează cu I S cr , iar raza traiectoriei electronilor în
R
această situație critică o putem aproxima rcr  (49)
2
În situația critică, introducând relația (49) în relația (47) se obține pentru modulul sarcinii specifice a
electronului formula
e 8l 2 U
  2A (50)
me  N S R I S cr
2
0
2 2
Dacă se notează cu K mărimea
8l 2
K (51)
02 N S2 R 2
care reprezintă o constantă a dispozitivului experimental, relația (50) se poate scrie sub forma
e UA
K (52)
me I S2 cr
Dispozitivul experimental
Dispozitivul experimental este alcătuit din următoarele elemente componente: tubul electronic numit în
acest caz şi “ochiul magic” deoarece cu ajutorul lui pot fi vizualizate traiectoriile electronilor, solenoidul care
înfăşoară balonul din sticlă al tubului electronic, un circuit de redresare a curentului electric, o rezistență
variabilă care permite variația intensității curentului electric prin spirele solenoidului, un voltmetru pentru
măsurarea tensiunii anodice U A V  , un ampermetru care indică valoarea intensității curentului electric prin
spirele solenoidului I S  A şi un microampermetru care măsoară intensitatea curentului electric anodic, I A A ,
generat de electronii captați de anod şi dirijați prin circuitul exterior, [16], [17], [33].
Modul de lucru
1. Se verifică dacă butonul corespunzător variației tensiunii electrice dintre catodul şi anodul tubului electronic
este adus pe poziția de minim.
2. Se verifică dacă solenoidul nu este alimentat la tensiune electrică şi dacă rezistența variabilă, montată în
paralel cu solenoidul, este pe poziția corespunzătoare valorii minime pentru I S .
3. Se alimentează dispozitivul experimental la sursa de tensiune electrică şi se aşteaptă în jur de 2 minute astfel
încât catodul să ajungă la o temperatură optimă de funcționare.
4. Se reglează tensiunea electrică dintre catod şi anod, U A , la prima valoare pentru care urmează să se facă
determinările experimentale.
5. Solenoidul nefiind alimentat la tensiune, I S  0 , se determină valoarea intensității curentului electric anodic,
notată cu I A . Intensitatea curentului anodic este determinată de numărul electronilor care ajung la anod şi care
sunt dirijați în unitate de timp prin secţiunea transversală a firelor conductoare din circuit. În modul, avem
dQ e   dN e
IA   (53)
dt dt
În relația (53) dQ = sarcina electrică care traversează în intervalul de timp infinitezimal dt secțiunea
transversală a conductorilor din circuit. dN e reprezintă numărul electronilor care ajung la anod şi sunt dirijați în
circuitul exterior, traversând în intervalul de timp dt secțiunea transversală a conductorilor din circuit. e 
este modulul sarcinii electrice a electronului.

6. Solenoidul poate fi alimentat la trei trepte de tensiune: 6V, 12V şi 24V. Se alimentează solenoidul la treapta
de tensiune cea mai mică. Se variază valoarea rezistenței din circuitul solenoidului pentru fiecare valoare a
intensității I S indicată în tabelul 3 şi se determină valoarea intensității curentului anodic I A . Se continuă
măsurătorile în acelaşi mod şi pentru celelalte trepte ale tensiunii electrice de alimentare a solenoidului [16],
[17].
7. Se efectuează mai multe seturi de determinări, pentru mai multe valori ale tensiunilor U A . Pe parcursul unui
set de determinări studenții trebuie să aibă în vedere menținerea la valoare constantă a tensiunii U A .
U A  50V U A  60V U A  70V

I S  A I A A I A A I A A
0
0.2

2.4
Tabel 3
8. Pentru fiecare tensiune U A se realizează câte o reprezentare grafică a intensității curentului anodic I A în
funcție de intensitatea curentului electric prin spirele solenoidului, I S (fig.7).

IA
UA= ct
I S cr IS
Fig.7 Reprezentarea grafică din care se determină valoarea intensității critice I S cr

9. Deoarece electronii emişi de catodul tubului electronic nu sunt monocinetici [14], intensitatea curentului
electric anodic nu scade brusc. Prin urmare, pentru a determina valoarea critică a intensității curentului electric
prin solenoid se procedează după cum urmează: se prelungeşte palierul corespunzător valorilor I A aproximativ
constante şi se intersectează cu tangenta la porțiunea de curbă descrescătoare, ca în fig.7. Se proiectează punctul
de intersecție pe axa I S şi se obține valoarea I S cr .
10. Cunoscând constanta de aparat K , se determină cu ajutorul relației (52) modulul sarcinii electrice specifice
a electronului. Fiecare student va realiza câte două reprezentări grafice, pentru două valori ale tensiunii U A şi
va determina câte două valori ale modulului sarcinii specifice a electronului.
11. Se va completa tabelul 4 ce va conține atât valorile individuale, cât şi valorile celorlalți colegi din echipa de
lucru.
 e   C 
   
 me   kg 
 1
Student 1
Student 2
Student 3
Student 4
Student 5
Tabel 4
e
12. Se vor calcula valoarea medie a sarcinii specifice a electronului şi erorile de măsură.
me
13. După rularea programului de calcul în C++, studenții vor transcrie valorile de pe ecranul PC-ului, după cum
urmează:
e  C
- valoarea cea mai probabilă = valoarea medie = …… 1011  ;
me  kg 
 C
- eroarea medie pătratică a mediei aritmetice = eroarea absolută = Ea  .....1011  ;
 kg 
- eroarea relativă procentuală = Er   r  .....%  5% .

14. Prezentarea rezultatului sub forma
e  e-  
  C
  E a   1011   ; Er   r  .....%  5%
me  me   kg 
 
având în vedere ca mărimile din rezultatul final (valoarea medie şi eroarea absolută) să fie exprimate cu acelaşi
ordin de mărime şi cu un număr egal de zecimale.

15. Din valoarea medie a modulului sarcinii specifice a electronului, se determină masa electronului, me , care
va fi exprimată în kg şi GeV .
[15]
1. La ce se referă fizica cuantică?
2. Ce înţelegeţi prin cuantificarea unei mărimi?
3. Explicaţi la ce se referă caracterul dual al materiei.
4. Care este expresia matematică a ipotezei lui Louis de Broglie ?
5. La ce se referă ecuaţia lui Schrödinger dependentă de timp?
6. Specificaţi semnificaţiile mărimilor din ecuaţia lui Schrödinger dependentă de timp.
7. Care este formula care exprimă probabilitatea de localizare în spaţiu a unei particule în fizica cuantică?
8. Care sunt particulele fundamentale din alcătuirea substanţei?
9. Explicaţi structura discontinuă a câmpului.
10. Care sunt cele 4 interacţiuni fundamentale? Specificaţi intensităţile relative.
11. Ce sunt fermionii? Exemplificaţi.
12. Ce sunt bosonii? Daţi exemple.
13. Explicaţi cuantificarea energiei electronului în cazul atomului de hidrogen.
14. Explicaţi cuantificarea momentului cinetic orbital pentru electronul din atomul de hidrogen.
15. Explicaţi cuantificarea momentului cinetic de spin pentru electronul din atomul de hidrogen.
16. Ce puteţi spune despre numerele cuantice n , l , m, ms s ?
17. Ce sunt nivelurile de energie ale electronilor din atomii multielectronici?

18. Enunţaţi principiul lui Pauli.
19. Discutaţi structura atomului în conformitate cu Modelul Standard.
20. La ce se referă Teoria stringurilor ? Dar MT ?
21. Definiţi qbitul.
22. Cu ajutorul cărei mărimi din fizica cuantică poate fi modelat qbitul? Explicaţi.
23. Enumerați principalele unități de măsură ale masei particulelor atomice şi subatomice.
24. Definți electron-voltul.
25. Care este formula lui Einstein pentru energia particulelor în TRR?
26. Care este formula masei în TRR?
27. Ce este electronul din punct de vedere al Modelului Standard?

28. Definiți sarcina specifică.
29. Care sunt enunţul teoremei de variație a energiei cinetice? Dar expresia matematică?
30. Care este formula energiei cinetice a unei particule în fizica clasică?
31. Care este formula forței Lorentz în forma vectorială? Dar modulul acesteia?
32. Care este forma traiectoriei electronului atunici când viteza acestuia este perpendiculară pe liniile câmpului
magnetic uniform?
33. Care este formula forței centripete?
34. La ce se referă I S cr ?
35. Calculaţi raportul dintre greutatea şi masa electronului?

36. Specificați unitățile de măsură în SI pentru următoarele mărimi: sarcina electrică, sarcina specifică,
greutatea electronului, inducția câmpului magnetic, viteză, energia cinetică, tensiunea electrică, intensitatea
curentului electric, lucrul mecanic.
37. Realizați un program de calcul destinat lucrării de laborator.
38. De ce este importantă cunoaşterea masei electronului cu mare precizie?
Bibliografie
1. www.nobelprize.org/nobel-prizes/phyzics/laureates/2013.
2. Cian O’Luanaigh, New results indicate that new particle is a Higgs boson, CERN, 14 Mar 2013, http://home.web.cern.ch
3. http://physics.nist.gov/cgi-bin/cuu/Value?c
4. http://docs.scipy.org/doc/scipy/reference/constants.html
5. R. Schwartz, M. Borys, The proposed new SI: consequences for mass metrology, Acta Imeko, Vol.3, No. 2, pp.3-8,
2014.
6. www.mpg.de/7961020/electron-mass
7. cerncourier.com/cws/article/cern/56594
8. S. Sturm, F. Köhler, j. Zatorski, A. Wagner, Z. Harman, G. Werth, W. Quint, C. H. Keitel, K. Blaum, High-precision
measurement of the atomic mass of the electron , Nature, 506, pp.467-470, 2014, doi:10.1038/nature13026
9. H. P. Freund, T. Antonsen, Principles of free electron lasers, Springer, pp.1-30, ISBN:0-412-72540-1, 1996
10. S. Hawking, Stephen Hawking Ponders the Universe, Japan Aerospace Exploration Agency,
http://global.jaxa.jp/article/interview/vol22/p2_e.html
11. R. Oerter, The Theory of Almost Everything: The Standard Model, the Unsung Triumph of Modern Physics, Kindlee
ed., Penguin Group, ISBN: 0-13-236678-9, 2006
12. M. Baak, M. Goebel, J. Haller, A. Hoecker, D. Kennedy, R. Kogler, K. Möning, M. Schott, J. Stelzer, The Electroweak
Fit of the Standard Model after the Discovery of a New Boson at the LHC, The European Physical Journal C, 72 (11),
2012, doi: 10.1140/epje/s10052-012-2205-9
13. Preda, P. Cristea, F. Spinei, Bazele Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
14. Colectivul Catedrei de Fizică, Indrumar de lucrări practice de fizică, coordonatori: Gh. Zet, R. Neagu, E. Osadeț,
Editura Institutului Politehnic “Gh. Asachi”, Iaşi, 1983
16. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Elemente de fizică tehnică. Aplicaţii, Editura PIM, Iaşi, 2014; G. Apreotesei, I. B.
Ciobanu, Fenomene fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2014
17. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2015; G.
Apreotesei, I. B. Ciobanu, Fizică tehnică pentru învăţământul superior, Editura PIM, Iaşi, 2015
18. B. Green, Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime, Editura Humanitas, Bucureşti,
2008
19. J. Baggott, Higgs. Inventarea şi descoperirea “particulei lui Dumnezeu”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015
20. C. Presură, Fizica povestită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014
21. N. Mee, Higgs Force. Cosmic Symmetry Shattered. The story of the greatest scientific discovery for 50 years, Quantum
Wave Publishing, United Kingdom, 2012
23. Gh. Zet, I. B. Ciobanu, www.phys.tuiasi.ro, Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Studenţi, Cursuri
24. E. Vinţeler. Dicţionar de fizică teoretică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999
25. scientia.ro/premiile-nobel/155-premiul nobel-2015
26. www. nobelprize.org/nobel-prize/physics/laureates/2015/
27. Y. Fukuda et al (Super- Kaomiokande collaboration), Evidence for Oscillations of atmospheric neutrinos, Physical
Review Letters, 81, 1562, 1998
28. Q. R. Ahmad et al (SNO collaboration), Dirrect evidence for neutrino flavor transformation from neutral-current
interactions in the Sudbury Neutrino Observators, Physical Review Letters, 89, 011301, 2002
29. T. Kajita, Nobel Lecture: Discovery of atmospheric neutrino oscillations, Rev. Mod. Phys. 88, 030501, 2016
30. A. B. Mc. Donald, Solar neutrinos, SNO and SNOLAB, AIP. Conf. Proc. 917, 35, 2007,
http://dx.doi.org/10.1063/1.2751937
31. Gh. Zet, Supersimetria şi teoria stringurilor, Editura Cermi, Iaşi, 2001; Gh. Zet, Simetrii unitare şi teorii gauge, Editura
“Gh. Asachi”, Iaşi, 1998
32. http://www.scientia.ro/fizica/63-atomul/334-modelul-atomic-cuantic-schrodinger-heisenberg-dirac

Lucrarea 5
Modelul Sommerfeld al electronilor cvasiliberi în metale
Aplicaţii în electronica vidului
Din primii ani ai secolului XXI s-a revenit asupra studiului dispozitivelor electronice cu vid, în scopul
îmbunătățirii performanțelor acestora în ceea ce priveşte viteza de transmitere a informației, domeniul de putere,
rezistența crescută la factorii de mediu (cum ar fi radiațiile puternice şi temperaturile extreme). Se remarcă faptul că
unul dintre subiectele de top în cercetarea fundamentală cât şi în inginerie este cel referitor la nanoelectronica vidului
[1], [2]. În acest context, se propune studenţilor o aplicaţie practică prin care se va pune în evidenţă fenomenul de
emisie termoelectronică în vid. Se vor studia funcționarea şi caracteristicile volt-amperice ale unei diode cu vid,
insistând asupra interpretării fenomenului din punct de vedere al fizicii cuantice. Din caracteristicile volt-amperice se
vor determina sarcina specifică a electronului şi masa sa [18], [19].
Tema pusă în discuţie oferă prilejul înțelegerii şi fixării unor noțiuni noi, utile studenților în abordarea subiectelor
de actualitate din domeniul fizicii şi al tehnologiilor avansate. Dintre aceste noțiuni, amintim: ecuația lui Schrödinger,
groapa de potențial, nivelul Fermi, principiul lui Pauli, modelul cuantic al lui Sommerfeld, efectul Schottky, emisia
electronică de câmp, noţiuni de nanoelectronica vidului [18], [19].
Cu acest prilej, se propune şi o recapitulare a cunoştințelor din capitolul de “Electricitate” parcurs în liceu, cu
referire la: sarcina electrică, curentul electric de conducție, rezistenţa electrică, rezistivitatea şi conductivitatea
electrică, tensiunea electrică, intensitatea câmpului electric, caracteristica volt-amperică.
Se va insista şi asupra unor aplicații recente, cum ar fi: tranzistorii cu canale vidate de dimensiuni nanometrice
(nano-vacuum-channel transistors) [3], [4], dispozitive microelectronice cu straturi nanometrice de diamant [5], [18],
[19].
Contextul teoretic
Proprietăţi electrice ale metalelor
Metalele sunt substanțe în stare lichidă sau solidă, care prezintă o serie de proprietăți specifice, dintre care
enumerăm: conductibilitate electrică ridicată, coeficient de temperatură al rezistivității pozitiv, conductibilitate termică
bună, proprietatea de a emite electroni, luciu metalic, maleabilitate, plasticitate, ductibilitate, proprietăți optice,
magnetice, galvanomagnetice etc. [6], [18], [19].
Trebuie să menționăm faptul că o delimitare precisă între metale şi nemetale, pe baza tuturor proprietăților
enumerate anterior, este destul de anevoios de făcut. De asemenea, o astfel de clasificare trebuie să țină cont şi de
condițiile exterioare, cum ar fi: temperatură, prezența unor câmpuri electrice şi magnetice. Justificarea ultimei
afirmații este aceea că la anumite valori ale parametrilor externi o substanță poate fi metal, iar la alte valori ale
parametrilor externi poate să devină un nemetal şi invers. De exemplu, staniul alb este metal, în timp ce staniul
cenuşiu este nemetal [18], [19], [20].
Atunci când se vorbeşte despre o clasificare a corpurilor solide în metale şi nemetale (semiconductori şi izolatori),

cea mai importantă dintre proprietățile menționate este cea referitoare la conductibilitatea electrică (capacitatea de a
transmite curentul electric de conducţie). S-a convenit ca această clasificare să țină cont de conductibilitatea electrică
la temperaturi experimentale foarte scăzute, apropiate de zero absolut ( T  0 K ). Astfel, metalele se caracterizează
prin proprietatea că la temperatura de zero absolut prezintă un număr destul de mare de electroni cvasiliberi,
numiți şi electroni de conducție, care determină valori mari ale conductivității electrice (  ).
Proprietatea corpurilor de a permite trecerea curentului electric de conducţie se numeşte conductibilitate
electrică. O mărime care evaluează cantitativ comportarea se numeşte conductivitate electrică şi se notează cu litera
grecească sigma,  .
Pentru metalele uzuale, valoarea conductivității electrice la temperaturi apropiate de temperatura camerei (în
multe dintre referinţele bibliografice T  300 K ) îndeplineşte inegalitatea
  106  1  m 1  S  m 1 (1)
unde S   1 se numeşte siemens şi reprezintă unitatea de măsură în SI a conductanței electrice [6], [18], [19]. O
exemplificare a valorilor conductivităţii electrice la temperatura t  20 C este următoarea:
- Ag (argint),   63  106 S  m 1
- Cu (cupru),   59.6  106 S  m 1
- Fe (fier),   10  106 S  m 1 .
Conductanța electrică se notează cu G şi este o mărime ce exprimă uşurința cu care un eşantion de

material permite trecerea unui curent electric de conducție. Conductanța electrică este egală cu inversul rezistenței
1
electrice G (2)
R
Inversul mărimii  poartă numele de rezistivitate electrică, se notează cu litera grecească ro,  şi din
relația (1), pentru metalele uzuale, rezultă
1
  106   m . (3)

În explicațiile anterioare s-a făcut apel la noțiunea de curent electric. Aici este vorba numai de curentul
electric de conducție care reprezintă fenomenul de mişcare dirijată a unor sarcini electrice cvasilibere (aproape
libere) prin substanță (electronii de conducţie în cazul metalelor) sub acţiunea unui câmp electric exterior. Cu
alte ocazii, vom afla şi despre curentul electric de convecție şi curentul electric de deplasare.
Trebuie reţinut faptul că  şi  sunt mărimi specifice substanţei, pe când G şi R caracterizează un
eşantion de material şi depind atât de natura substanţei, cât şi de dimensiunile eşantionului. Valori ridicate ale
mărimilor  şi G implică o conductibilitate electrică performantă şi bineînţeles valori mici ale mărimilor  şi R .
Din categoria metalelor fac parte 3/4 dintre elementele chimice ale tabelului periodic (metale pure), dar şi un
număr extrem de mare de aliaje. Un caz interesant este cel al carbonului, element din grupa a-IV-a a tabelului
periodic, care sub formă de diamant este dielectric (izolator), sub formă de grafit este un semimetal, iar la scară

nanometrică (1 nanometru = 1nm = 109 m ), sub formă de grafen, are o conductivitate electrică ce variază într-un
domeniu destul de larg (în funcție de dopajul chimic şi de câmpul electric exterior), putând să ajungă la valori foarte
mari ale acesteia [7], [18], [19], [20].
Noțiuni de fizică cuantică. Ecuația lui Schrödinger

În fenomenele de conducție electrică şi în cele de emisie de electroni este esențială modelarea
comportamentului electronilor liberi din metal, care, în mod riguros, sunt de fapt electroni cvasiliberi (aproape
liberi, în sensul că pot părăsi atomul, fără a părăsi metalul). Ei provin dintre electronii de valență, prin desprinderea
acestora din atom. Electronii de valenţă reprezintă acei electroni care din punct de vedere energetic sunt situaţi pe
substraturile superioare şi a căror energie potenţială de interacţiune electrostatică exercitată de nucleu este mică.
Electronii de valenţă sunt mai slab atraşi de nucleu, comparativ cu ceilalți electroni ai unui atom. Astfel, ei pot deveni
cu uşurinţă electroni cvasiliberi, care au capacitatea de a se deplasa de la un atom la altul.
Odată ce electronii de valenţă părăsesc atomul, fără a părăsi metalul, ei se numesc electroni de conducţie.
Denumirea nu este întâmplătoare, justificarea ei fiind următoarea: la aplicarea unui câmp electric exterior, aceşti
electroni sunt dirijați către polaritatea pozitivă a câmpului, generând un curent electric de conducție prin metal.
Studiul comportamentului electronilor se face în mod riguros în cadrul fizicii cuantice. Conform fizicii

cuantice, electronului i se asociază o funcție de undă  r , t  cu ajutorul căreia se determină probabilitatea de
localizare în spațiu
 2
PD, t     r , t  dV (4)
(D)
În relația (4), P D, t  este probabilitatea ca electronul să se afle la momentul t în domeniul spaţial tridimensional D .
Modulul funcției de undă se obţine din relaţia
 2  
 r , t    r , t    * r , t  (5)
  
unde  * r , t  este complex-conjugata funcției de undă  r , t  şi r = vectorul de poziție a electronului [8], [18],
[19].
Cunoaşterea funcției de undă asociată electronului (sau particulei, în cazul general) permite determinarea
valorilor medii ale mărimilor observabile (coordonata spațială medie, impulsul mecanic mediu, momentul cinetic

mediu etc.) [18], [19], [20]. Funcția de undă  r , t  se scrie sub forma
  i W t
 r , t    r   e  (6)
 h
în care  r  este funcţia de undă staţionară, W reprezintă energia totală a particulei, i  1  C ,   este
2
constanta redusă a lui Planck, iar h = constanta lui Planck = 6.626 1034 J  s .

Componenta staţionară  r  a funcției de undă se determină prin rezolvarea unei ecuații diferențiale, numită
ecuația lui Schrödinger staționară (sau independentă de timp), care are expresia matematică

 2m

 
  r   2 0 W  W p  r   0  (7)
unde m0 reprezintă masa de repaus a particulei (în particular, a electronului), W p este energia potențială şi
  
  r    2  r  este operatorul lui Laplace aplicat funcției  r  .

Prin rezolvarea ecuației (7) se determină funcțiile de undă  r  şi valorile posibile ale energiei totale W .
Dacă există anumite constrângeri ale comportării particulei, atunci valorilor posibile ale energiei particulei
W1 , W2 , W3 ,  care rezultă din rezolvarea ecuației lui Schrödinger îi corepund funcțiile de undă 1 , 2 , 3 ,  În
cazul electronilor din interiorul atomului (cristalului), valorile W1 ,W2 ,W3 , reprezintă nivelurile energetice ale
electronilor [8]. Aceste valori au un spectru discret (energia electronilor se cuantifică) [18], [19], [20].
Modelul Sommerfeld al electronilor cvasiliberi în metale

Modelul Sommerfeld se referă la electronii cvasiliberi ai metalului. Cu ajutorul modelului se pot explica
majoritatea fenomenelor de emisie electronică la metale şi o serie de proprietăți fizice ale acestora.
Modelul Sommerfeld este construit pe baza următoarelor ipoteze [6]:
1. electronii se mişcă independent unul față de altul în câmpul forțelor conservative generat de ionii metalului
şi de ceilalți electroni;
2. energia potențială corespunzătoare câmpului de forțe conservative din interiorul metalului este constantă,
W p  ct ; cu alte cuvinte, în absența unor câmpuri exterioare, electronii sunt considerați “liberi”;

3. funcția de undă  r  a fiecărui electron se determină prin rezolvarea ecuației Schrödinger (7);
4. distribuția electronilor metalului pe nivelurile energetice este în conformitate cu funcția de distribuție
1
cuantică Fermi-Dirac f F Wi   Wi W F
(8)
e kB T
1
Relația (8) exprimă probabilitatea ca o stare cuantică cu energia toală Wi să fie ocupată. WF se numeşte nivel de
energie Fermi, k B  1.38  1023 J / K este constanta lui Boltzmann şi T este temperatura absolută [6]. Ca urmare a
îndeplinirii ipotezei (4), se mai spune despre electronii din modelul Sommerfeld că alcătuiesc un gaz cuantic,
numit gazul Fermi al electronilor cvasiliberi;
5. electronii respectă principiul lui Pauli, care afirmă că într-un sistem de particule identice (de exemplu,
cum ar fi electronii în sistemul atomic) nu pot exista două particule (electroni) în aceeaşi stare cuantică,
descrisă prin acelaşi set complet de numere cuantice, n, l , m, m S [8]. În teoria generală n se numeşte număr
cuantic principal, l este numărul cuantic orbital, m reprezintă numărul cuantic magnetic şi mS se numeşte număr
cuantic magnetic de spin [8], [18], [19]. Deoarece numărul cuantic magnetic mS nu poate lua decât două valori în
1
cazul electronului mS   s   (9)
2

1
unde mărimea s  se numeşte număr cuantic de spin, principiul lui Pauli mai poate fi formulat şi astfel:
2
fiecare stare (descrisă prin aceleaşi numere cuantice n, l şi m) poate fi ocupată de cel mult doi electroni cu spini
1 1
opuşi, adică pentru unul mS  , iar pentru celălalt mS   [6], [18], [19].
2 2
6. deoarece metalul este un sistem neutru din punct de vedere electric, modelul presupune că sarcina electrică
pozitivă este uniform distribuită în volumul metalului.
Deşi a fost formulat în anul 1928, modelul Sommerfeld şi-a păstrat valabilitatea şi în prezent, pentru
descrierea unor fenomene şi proprietăți fizice ale metalelor [6], [18], [19].
Emisia termoelectronică la metale

Emisia electronică la metale este fenomenul prin care electronii din interiorul metalului, primind energie din
exterior, reuşesc să învingă forțele de interacțiune interioare, cu precădere pe cele de atracție electrostatică din partea
nucleelor atomice, şi pot părăsi metalul.
Energia comunicată electronilor în procesul de emisie electronică poate fi termică, electrică, electromagnetică
sau de altă natură. În funcție de tipul energiei exterioare se deosebesc mai multe tipuri de emisii electronice:
- emisia termoelectronică sau termoemisia
- emisia fotoelectronică sau fotoemisia
- emisia autoelectronică sau emisia de câmp
- emisia secundară (determinată de bombardamentul cu electroni)
- exoemisia (datorată reacțiilor exoterme la suprafața metalului) [6].
Emisia termoelectronică este fenomenul prin care electronii cvasiliberi părăsesc metalul, prin efect
termic (de încălzire), care constă în intensificarea mişcării de agitație termică a electronilor.
Mişcarea de agitație termică reprezintă mişcarea haotică a particulelor constituente ale unui material
(molecule, atomi, ioni, electroni), mişcare a cărei intensitate scade odată cu scăderea temperaturii, iar la limită, la
temperatura T  0 K , această mişcare probabil că încetează.
Emisia termoelectronică şi majoritatea fenomenelor de emisie electronică la metale (excepție fac emisia
secundară şi exoemisia) pot fi studiate într-un mod satisfăcător pe baza modelului Sommerfeld [6], [18], [19].
În condiții normale, electronii cvasiliberi sunt menținuti în interiorul metalului datorită forțelor de atracție
exercitate de nucleele atomice. Din punct de vedere al fizicii cuantice, aceasta înseamnă că la suprafața de separaţie
metal-vid există o aşa-numită barieră în calea ieşirii electronilor din metal, barieră determinată de energia potențială de
atracție electrostatică a nucleelor atomice, W p  ct . În fizica cuantică, acest “obstacol” care împiedică ieşirea
electronilor din metal poartă numele de barieră de potențial. Se mai foloseşte exprimarea: “electronii se află într-o
groapă de potențial” (fig.1).
În figura 1 este reprezentată groapa de potențial finită în care se află electronii la temperatura T  0 K .
Electronii ocupă nivelurile energetice începând cu energia cea mai joasă, W1 , până la o valoare egală cu energia

Fermi WF . Nivelul energetic cu energia cea mai joasă se numeşte nivel fundamental, iar nivelul maxim ocupat
cu electroni se numeşte nivel Fermi.
W
Le
WF
Wp
W3
W2
W1
Metal Vid
Fig.1 Groapa de potențial a electronilor cvasiliberi în metal la temperatura T  0 K
Din fig.1 se observă ocuparea nivelurilor energetice cu electroni în conformitate cu principiul lui Pauli. Pe
fiecare nivel energetic (stare cuantică) pot exista maximum doi electroni şi aceştia trebuie să aibă spinul opus. Aici se
face referire la numărul cuantic magnetic de spin din relația (9). În fig.1 spinii opuşi au fost sugerați, în mod
convențional, prin săgeți cu vârfuri opuse.
Pentru ca electronii cvasiliberi de pe nivelul WF să poată ieşi din metal (deci “să escaladeze” groapa de
potențial) este necesar să li se comunice o cantitate minimă de energie, sau să se efectueze un lucru mecanic, numit
lucru mecanic de extracție (fig.1) a cărui expresie matematică este
Lextr  W p  WF  W  WF (10)
Lucrul mecanic de extracție se defineşte ca energia minimă necesară unui electron cvasiliber, aflat pe nivelul
energetic Fermi, pentru a părăsi suprafața metalului şi a se îndepărta la infinit ( W ). În literatura de specialitate,
nivelul energetic W se numeşte nivel de vid sau afinitate electronică [18], [19].
Tabelul 1 conține valorile lucrului mecanic de extracție pentru câteva metale, exprimat în electron-volți [6].
Electron-voltul este unitatea de măsură tolerată în SI pentru energie, numeric egală cu energia pe care o primeşte un
electron atunci când este accelerat într-un câmp electric la o diferență de potențial de un volt
1 eV  1.6 1019 J (11)
Metal W Pt Tg Ta Cr Cs
Lextr eV  4.50 5.30 4.38 4.20 4.60 1.80
Tabel 1

Curentul de electroni emişi prin efect termic de către metale este caracterizat prin mărimea numită densitate
superficială de curent, j , a cărei formulă demonstrată în contextul fizicii cuantice este
Lextr
dI 
j  AT 2 e k B T (12)
dS
Expresia matematică (12) este cunoscută sub denumirea de relația Richardson-Dushman [8]. Mărimile din relație au
următoarele semnificații: dI = intensitatea curentului electric infinitezimal care străbate o secțiune de arie dS , T =
temperatura absolută a metalului, Lextr = lucrul mecanic de extracție al metalului, k B = constanta lui Boltzmann, A =
constantă universală exprimată prin formula
4  e me k B
2
A (13)
h3
unde e = modulul sarcinii electrice a electronului, me = masa de repaus a electronului, h = constanta lui Planck. Se
A
obţine pentru constanta universală valoarea A  1.2 106 [18], [19].
m K2
2
Modelarea fenomenologică şi matematică a emisiei termoelectronice într-un tub vidat

Să considerăm un tub electronic vidat, din sticlă, ce conține doi electrozi, catodul (K) şi anodul (A), deci o
diodă cu vid, ca cea reprezentată schematic în fig.2.
Fig.2 Schema unui circuit electric ce conține o diodă cu vid [18], [19]
De regulă, în practică se folosesc catozi cu încălzire indirectă, prin intermediul unui filament. În fig.2 CFI
reprezintă circuitul de încălzire a filamentului. Filamentul, fiind parcurs de curent electric, se încălzeşte prin efect
Joule (efectul electrocaloric al curentului electric) şi transmite această căldură catodului (K) aflat în imediata
apropiere.
Catozii cu încălzire indirectă au o inerție termică mare, deci necesită un anumit timp de încălzire mai mare
decât cei cu încălzire directă, dar au avantajul că permit alimentarea circuitului de încălzire (CFI) şi la tensiuni
alternative, iar randamentul de emisie este ridicat prin folosirea unor substanțe cu lucru mecanic de extracție scăzut

(oxizi de bariu, stronțiu etc) [9], [18], [19].
Catodul (K) este conectat la polaritatea negativă a unei surse de tensiune continuă, iar anodul (A) este conectat
la polaritatea pozitivă a aceleiaşi surse. Tensiunea electrică U AK  U A dintre anod şi catod este numită şi tensiune
anodică. În fig.2 tensiunea anodică este măsurată cu ajutorul unui voltmetru (V) montat în paralel cu sursa de
tensiune.
Catodul (K) emite electroni prin fenomenul de emisie termoelectronică discutat în paragraful anterior. Dacă
tensiunea electrică U A  0 , atunci electronii emişi de catod vor forma un nor de electroni, sau o sarcină electrică
negativă spațială în jurul catodului. Catodul, inițial neutru din punct de vedere electric, după emisia de electroni se

încarcă pozitiv. Astfel, apare un câmp electric intern, cu intensitatea Ei , orientat de la catod spre sarcina spațială
negativă (fig.3).
Sarcina electrică pozitivă a catodului va atrage electronii emişi, astfel încât o parte dintre electronii din norul
electronic va reveni la catod. La un moment dat se stabileşte un echilibru dinamic între electronii emişi de catod şi cei
care se reîntorc la catod, echilibru care păstrează o sarcină spațială ce depinde de temperatura catodului.
A 
e
 
 E AK
K () e Ei

Fig.3. Emisia termoelectronică. Orientarea câmpurilor electrice [18], [19]
Dacă între anod şi catod se aplică o tensiune electrică U AK  U A  0 , ca în fig.2 şi în fig.3, atunci anodul
fiind încărcat pozitiv va atrage o parte din norul electronic ce înconjoară catodul. Aceşti electroni vor fi dirijați spre
circuitul exterior, generând un curent electric de conducție, numit şi curent anodic, de intensitate I A , măsurată cu

miliampermetrul mA . Între anod şi catod va apărea un câmp electric de intensitate E AK , având sens opus față de
câmpul electric din interiorul norului electronic. Prin urmare, electronii din interiorul diodei se vor mişca sub acțiunea
unui câmp electric rezultant, a cărui intensitate este
  
E  Ei  E AK , E  Ei  E AK (14)
Sub acțiunea câmpului electric exterior, se produce un fenomen cuantic suplimentar, numit efect Schottky.
Fenomenul constă în micşorarea lucrului mecanic de extracție sub influența câmpului electric exterior
'
Lextr  Lextr  eVm (15)
1
 e E 2
unde potențialul Vm este exprimat prin relația Vm    (16)
 4   0 

în care e = sarcina electrică a electronului în modul,  0  8.854 1012 F m este permitivitatea electrică absolută a
vidului.
Caracteristica volt-amperică a diodei cu vid este de forma celei reprezentate în fig. 4. Curba nu porneşte din
origine, deoarece la tensiuni nule dintre anod si catod, unii dintre electronii emişi de catod au energii suficient de mari
încât ajung la anod, generând un curent de intensitate extrem de mică prin circuitul exterior.
Curentul prin circuitul exterior devine zero la o valoare negativă a tensiunii dintre anod şi catod, numită
tensiune de blocare, notată cu U b . Valoarea absolută a tensiunii de blocare este cu atât mai mare cu cât temperatura
catodului este mai mare.

Pentru majoritatea diodelor cu vid, în zona I a caracteristicii volt-amperice intensitatea cuentului electric este
foarte mică, putând fi considerată neglijabilă. Prin urmare, în această zonă dioda nu conduce, ea întrerupe circuitul.
La o creştere treptată a tensiunii anodice U AK  U A , din ce în ce mai mulți electroni emişi de catod vor fi
atraşi de anodul pozitiv, conducând la o creştere a intensității curentului anodic I A prin circuitul exterior (zona a II-a a
caracteristicii volt-amperice) [18], [19].
I A (mA)
I A  K  U 3AK
/2
IS
III
II
I U AK  U A V 
O
Ub
Fig.4 Caracteristica volt-amperică a unei diode cu vid la o temperatură constantă a catodului [18], [19]
În zona a II-a a caracteristicii volt-amperice a fost demonstrată relația de dependență între intensitatea curentului
anodic şi tensiunea anodică
I A  K  U A3 2 (17)
numită formula lui Langmuir, în care mărimea K este o constantă ce se numeşte perveanță [9]. Perveanța depinde
de caracteristicile geometrice şi de material ale tubului electronic, dar şi de temperatura catodului. O modelare
matematică a zonei a II-a a diodei cu vid o întălnim în lucrarea cercetătorilor G. González, F. J. González Orozco,

publicată în 2013 [10], [18], [19], [20].
Se constată experimental că începând de la o anumită valoare a tensiunii anodice, intensitatea curentului anodic se
menține aproximativ constantă, odată cu creşterea tensiunii anodice (zona a III-a a caracteristicii volt-amperice).
Această valoare constantă a intensității curentului electric se numeşte intensitate de saturație şi se notează cu I S .
Regiunea a III-a a caracteristicii volt-amperice se numeşte regiune de saturație.

Din măsurătorile experimentale s-a observat că palierul corespunzător regiunii de saturație nu este perfect
orizontal, ci prezintă o foarte uşuoară pantă ascendentă. Explicația derivă din producerea efectului Schottky, prin care
lucrul mecanic de extracție al electronilor scade cu atât mai mult, cu cât creşte tensiunea electrică anodică şi implicit
intensitatea câmpului electric extertior.
Caracteristica volt-amperică din fig. 4 a fost reprezentată pentru o valoare constantă a temperaturii catodului.
Figura 5 prezintă două caracterstici volt-amperice ale unei diode cu vid la temperaturi diferite ale catodului. Se
observă o creştere a intensității curentului de saturație odată cu creşterea temperaturii catodului [18], [19].
I A mA T2  T1
T2
T1
IS 2
IS1
Ub O U AK  U A V 
Fig.5. Caracteristici volt-amperice ale diodei cu vid [18], [19]
Din fig.4 şi fig.5 se observă că dioda cu vid este un element neliniar de circuit, în sensul că intensitatea
curentului electric nu prezintă o variație liniară funcție de tensiunea electrică [18], [19].
Din cele discutate rezultă ca dioda cu vid poate fi considerată ca un element de circuit unidirecțional, în
sensul că prezintă o conducție numai la polarizări directe, adică numai la tensiuni U AK  U A  0 , sau altfel spus, dacă
anodul este conectat la plusul sursei exterioare, iar catodul la minusul sursei.
Aplicații ale electronicii vidului

Tuburile electronice vidate au fost folosite ca amplificatoare şi switch-uri. Ele au fost înlocuite din ce în ce
mai mult de dispozitivele ce au în componența lor tranzistori, devenind mai uşoare, mai fiabile şi cu performanțe mai
mari.
10

La ora actuală, tuburile electronice cu vid se utilizează în componența magnetroanelor (dispozitive care
generează unde electromagnetice din domeniul microundelor). Dar şi unele sisteme stereo încă mai folosesc
amplificarea cu tuburi electronice vidate deoarece sunetul emis este mai cald [2]. Aceste dispozitive sunt încă studiate
în cercetarea fundamentală [10], deoarece oferă informații asupra dinamicii electronilor în vid, dar şi pentru aplicații
în domeniul militar şi al cercetărilor spațiale, având au o rezistență mai crescută la radiații comparativ cu cea a
tranzistorilor [18], [19].
În nanoelectronica vidului, un domeniu în plină dezvoltare, ce a luat amploare în primii ani ai secolului XXI,
se utilizează ca surse de electroni catozii la rece, deoarece astfel de dispozitive sunt mai fiabile şi furnizează puteri mai
mari la un consum redus de energie. De fapt, nici nu mai este nevoie de catodul clasic încălzit. Prin simpla introducere
a catodului în câmp electric static de valori mari se produce efectul Schottky, care conduce la emisia de câmp a
electronilor [3], [18], [19], [20].
În ultimii ani, colective de cercetători de la NASA studiază tuburile vidate cu dimensiuni nanometrice
1nanometru  1nm  10 m în scopul utilizării lor la construcția de computere mai rapide şi mai fiabile. Cu
9
ajutorul acestor formațiuni nanometrice se intenționează acoperirea unei lacune de frecvențe (gap of
frequencies) în domeniul tehnicii de calcul şi al transmiterii informației. Este vorba despre un domeniu de
frecvențe de ordinul terahertzilor ( 1THz  1012 Hz ) şi de un domeniu de putere ce baleiază un interval cu peste 12
ordine de mărime, începând de la puteri de ordinul miliwaților ( 1 mW  103W ), până la puteri de ordinul gigawaților
( 1GW  109W ) [1], [2], [18], [19].

Spre deosebire de tuburile vidate clasice macroscopice, la care distanța dintre electrozi este de ordinul milimetrilor
( 1mm  103 m ), la cele microscopice distanța este de ordinul nanometrilor. De fapt, denumirea lor de vacuum tubes,
sau vacuum channel, este oarecum convențională, deoarece la distanțe atât de mici, probabilitatea ca un electron să
ciocnească o moleculă de gaz este extrem de mică. De cele mai multe ori, tuburile sunt umplute cu heliu (He) la
presiune atmosferică [3]. Condiția de vid este îndeplinită dacă distanța dintre catod şi anod este mai mică decât drumul
liber mediu al electronilor prin gaz (aici prin heliu) [18], [19].
Tuburile vidate nanometrice sunt studiate în scopul construirii unei noi generații de tranzistori, numiți
vacuum-channel transistors (tranzistori cu canale vidate).
Prototipul raportat de către cercetătorii de la NASA Ames Research Center (Centrul de cercetare de la Ames din
cadrul NASA) în 2014 [3], este caracterizat printr-o frecvență   460 GHz  0.45THz . Acesta reprezintă o mare
victorie ştiințifică, deoarece domeniul de frecvențe   100 GHz, 10 THz  este incă dificil de a fi acoperit [11].
Valoarea frecvenței   460 GHz este de 10 ori mai mare decât valoarea frecvenței de funcționare a unui tranzistor
convențional cu efect de câmp (FET) pe bază de siliciu [18], [19].
O astfel de realizare conduce către aplicații performante în domeniul ingineriei calculatoarelor, al transmiterii
informației, al fabricării senzorilor, în imagistica medicală, în analizele chimice, analizele genetice etc. [18], [19].
Într-o publicație a Institului American de Fizică (AIP) din iunie 2014, se afirmă faptul că “cercetătorii de la
NASA au realizat un tranzistor la scară nanometrică care seamănă structural cu un tub electronic vidat.” [12],
11

[18], [19], [20]. Figura 6 prezintă analogia formală între cele două dispozitive. Tubul electronic vidat la scară
macroscopică este o triodă cu vid. Pe lângă catod şi anod, aceasta conține un al treilea electrod, numit grilă. Grila are
rolul de a controla (stabiliza) intensitatea curentului din circuit [15].
Fig.6 Analogia formală între un tranzistor cu canale vidate şi o triodă cu vid [19]
O realizare remarcabilă în domeniul nanoelectronicii vidului a fost raportată în 2011 de un grup de cercetători
de la Universitatea Vanderbilt, SUA, condus de către Profesorul Jimmy L. Davidson. Ei au realizat dispozitive
microelectronice din filme subțiri, de dimensiuni nanometrice, din diamant, numite nanodiamond devices [5], [13],
[18], 19]. Un astfel de dispozitiv constituie un hibrid între tuburile electronice vidate macroscopice şi microelectronica
de ultimă generație [13], [14]. Dispozitivele conțin straturi subțiri de diamant nanometric depuse peste un strat de
dioxid de siliciu (SiO2). Ca şi la tuburile electronice clasice, electronii se deplasează printr-un spațiu vidat [20].
Avantajele utilizării dispozitivelor ce conțin circuite din diamant nanometric sunt următoarele: construirea de
tranzistori care să fie încorporați în dispozitive cu viteze mari de procesare a datelor şi de transmitere a informațiilor,
consum de energie mai mic decât cel al dispozitivelor clasice cu siliciu, rezistență mare la radiații şi la temperaturi
extreme, t   184.4C , 900C  . Profesorul Davidson afirma că diamantul este cel mai bun emițător de electroni din
lume (în 2011) şi prin urmare dispozitivele vor utiliza o zecime din puterea celor cu siliciu [18], [19].
Dispozitiv experimental
Schema dispozitivului experimental este prezentată în figura 7 [16].
12

mA
+ R V
Redresor
2
A
R1
Fig.7. Schema dispozitivului experimental destinat studiul emisiei electronice în vid
Dispozitivul conține un redresor alimentat la tensiunea electrică alternativă de valoare efectivă 220V, care
transformă tensiunea alternativă în tensiune continuă de alimentare a unui circuit electric. Elementele circuitului
electric sunt: o diodă cu vid, două rezistențe variabile, R1 , R2 , un voltmetru (V) care măsoară tensiunea anodică U A ,
un miliampermetru (mA) pentru măsurarea intensității curentului anodic I A şi un ampermetru (A) pentru
determinarea curentului prin filamentul care încălzeşte catodul. Prin variația rezistenței R1 se modifică intensitatea
curentului prin filament, I f . Tensiunea dintre anod şi catod, numită şi tensiune anodică, poate fi modificată prin
variația rezistenței R2 , montată în paralel cu dioda.

În dispozitivul experimental se utilizează o diodă vidată cu electrozi coaxiali. Din literatura de specialitate se
cunoaşte că perveanța unei astfel de diode are formula
l e
K    (18)
R2 me
în care R = raza anodului, l = lungimea catodului,  = un coeficient care depinde de raportul dintre raza anodului şi
raza catodului, e  = sarcina electrică a electronului, me = masa de repaus a electronului şi  = constantă specifică
e
dispozitivului. Mărimea definită ca raportul dintre sarcina electrică şi masa electronului se numeşte sarcina
me
specifică a electronului.
Valorile caracteristice dispozitivului experimental pentru mărimile din realația (18) sunt: R  0.65 cm ,
l  0.90 cm ,   1.10 şi   2.62 1011 .
Modul de lucru
1. Se conectează dispozitivul la tensiunea electrică de la rețea.
2. Se fixează o anumită valoare a intensității curentului electric prin filamentul care încălzeşte catodul, I f şi se
păstrează constant pentru un set de determinări.
13

3. Se variază tensiunea anodică U A , din 10V în 10V, în intervalul [0 – 100]V şi se măsoară intensitatea curentului
anodic I A . Se introduc valorile experimentale în tabelul 2.

4. Se repetă măsurătorile şi pentru alte valori ale intensității curentului electric prin filament.
I f 1 mA  I f 2 mA  I f 3 mA 
U A V  32
UA V32   I A mA I A mA I A mA
0
10
20
30

Tabel 2
5. Se reprezintă grafic caracteristicile volt-amperice ale diodei pentru 3 valori ale intensității curentului electric prin
filament.
6. Considerând substituțiile U A3 2  x , I A  y , K  b , relația (17) se scrie sub forma
y bx (19)
care reprezintă ecuația unei drepte cu panta b egală cu perveanța diodei.
Pentru fiecare valoare a intensității curentului electric prin filament, se trasează graficele I A  f U A3 2  
utilizând metoda celor mai mici pătrate ca în figura 8.
I A(mA)
P
y=bx + a
b=k
punct experimental
R
punct construit prin
metoda de fitare
3/2 3/2
UA (V )
Fig.8 Graficul intensității curentului anodic în funcție de tensiunea anodică

la puterea 3/2 (legea 3/2) în cazul unei diode cu vid
7. Din valoarea pantei b calculată cu ajutorul programului în C++, apelând la relația (18), se determină modulul
e
sarcinii specifice a electronului, , pentru fiecare valoare a intensității curentului electric prin filament.
me
14

e
8. Se calculează valoarea medie a modulului sarcinii specifice, .
me
9. Știind valoarea sarcinii electrice a electronului, e   1.602  1019 C , se determină masa de repaus a electronului.
[17]
1. Ce sunt metalele?
2. Definți curentul electric de conducție.
3. Care este relația de legătură între conductivitatea şi rezistivitatea electrică?
4. Care este relația de legătură între conductanța şi rezistența electrică?
5. Ce este siemens-ul?
6. La ce se referă ecuația lui Schrödinger?
7. Ce reprezintă mărimile  , W , W p din ecuația Schrödinger?
8. La ce se referă modelul Sommerfeld?

9. Enunțați principiul lui Pauli.
10. Definiți emisia termoelectronică.
11. Definți lucrul mecanic de extracție.
12. Ce este nivelul Fermi?
13. Care este unitatea de măsură pentru lucrul mecanic de extracție?
14. La ce se referă efectul Schottky?
15. Explicați funcționarea diodei cu vid.
16. Explicați caracteristica volt-amperică a diodei cu vid.
17. Care este formula Langmuir?
18. Ce reprezintă mărimile din formula Langmuir?
19. Ce reprezintă sarcina specifică a electronului?
20. Care sunt unitățile de măsură în SI ale următoarelor mărimi: conductivitatea electrică, rezistivitatea electrică,
conductanța electrică, rezistența electrică, sarcina electrică, intensitatea curentului electric, tensiunea electrică,
greutatea electronului, masa electronului, sarcina specifică?
21. Enumerați câteva dintre aplicațiile recente ale dispozitivelor electronice cu vid.
22. Realizați un program de calcul destinat aplicaţiei experimentale.
15

Bibliografie
1. J. H. Booske, R. J. Dobbs, C. D. Joye, C. L. Kory, Vacuum Electronic High Power Terahertz Sources, Terahertz Science and
Technology, IEEE Transactions on, Vol. 1, No.1, pp.54-75, 2011, doi: 10.1109/THZ.2011.2151610
2. E. Ackerman, Vacuum tubes could be the future of computing, Dvice, 25 mai, 2012,
http://www.dvice.com/archives/2012/05/vacuum-tubes-co.php
3. http://arstechnica.com/science/2014/06/nasa-melds-vacuum-tube-tech-with-silicon-to-fill-the-terahertz-gap
4. Jin-Woo Han, Jae Sub Oh, Meyyappan M., Cofabrication of Vacuum Field Emission Transistor (VFET) and MOSFET,
Nanotechnology, IEEE Transactions on, Vol.13, No.3, pp. 464-468, 2014
5. N. Ghosh , W.P. Kang, J.L. Davidson, Half-wave rectification and envelope detection utilising monolithic nanodiamond lateral
field emission diode, Electronics Letters, Vol.47, No.21, pp.1187-1189, 2011
6. I. Licea, Fizica metalelor, Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
7.http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2010/advanced-physicsprize2010.pdf
8. E. Luca, Gh. Zet, C. Ciubotaru, A. Păduraru, Fizică generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
9. S. Spânulescu, Dispozitive electronice cu vid, Elemente de electronică, Compendiu de fizică, Editura Științifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988
10. G. González, F. J. González Orozco, Electron dynamics inside a vacuum tube diode through linear differential equations,
Journal of Plasma Physics, Vol. 80, No.02, pp.247-254, 2013
11. S. Anthony, The vacuum tube strikes back: NASA’s tiny 460GHz vacuum transistor that could one day replace silicon FETs,
June 24, 2014,
http://www.extremetech.com/extreme/185027-the-vacuum-tube-strikes-back-nasas-tiny-460ghz-vacuum-transist
12.http://scitation.aip.org/content/aip/magazine/physicstoday/news/news-picks/nasa-s-high-speed-transistor-uses-sa
13. http://news.vanderbilt.edu/2011/08/nanodiamond/
14. S. H. Hsu, W. P. Kang, S. Raina, J. L. Davidson, J. H. Huang, Nanodiamond vacuum field emission triode signal amplifier,
Vacuum Nanoelectronics Conference (IVNC) 2012 25th International, pp.1-2, IEEE Conference, ISBN: 978-1-4673-1983-6
15. http://vosveteit.sk/2014/07/nasa-vyvija-vakuove-tranzistory/
16. http://www.physics.pub.ro/Referate/BN031B
19. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2015; G. Apreotesei, I.
B. Ciobanu, Fizică tehnică pentru învăţământul superior, Editura PIM, Iaşi, 2015
16

Lucrarea 6
Ecuaţiile fundamentale ale electromagnetismului
Despre monopoli magnetici artificiali şi aplicaţiile acestora în tehnologia informaţiei
Studiul undelor electromagnetice staţionare
Se va introduce noţiunea de câmp electromagnetic şi se vor explica mărimile caracteristice. Se vor discuta
ecuațiile fundamentale ale electromagnetismului clasic. Vor fi prezentate fenomenele de inducție magnetoelectrică şi
de inducție electromagnetică, fenomene la care se propune şi exemplificare experimentală. Va fi explicat subiectul de
actualitate referitor la monopolii magnetici artificiali şi la aplicaţiile acestora în ingineria calculatoarelor şi a
tehnologiei informaţiei. Se va discuta fenomenul de propagare a câmpului electromagnetic, sugerându-se ca aplicaţie
experimentală efectuarea de măsurători ale mărimilor caracteristice undelor electromagnetice staționare. Din ecuaţiile
diferenţiale ale undelor electromagnetice se va deduce viteza de fază în medii nedisipative. Studenții vor fi încurajați
şi sprijiniți în realizarea de aplicații ale fenomenelor studiate şi în conceperea de programe de calcul destinate
modelării şi simulării fenomenelor [13], [14], [21].
Contextul teoretic
Ecuaţiile fundamentale ale electromagnetismului
Se cunoaște faptul că orice câmp electric variabil în timp produce un câmp magnetic variabil în timp
(fenomenul de inducție magnetoelectrică), dar și invers, un câmp magnetic variabil în timp produce un câmp
electric variabil în timp (fenomenul de inducție electromagnetică).
Ansamblul celor 2 câmpuri, electric și magnetic, care coexistă în spațiu, constituie câmpul electromagnetic.
Câmpul electromagnetic este caracterizat de 4 mărimi vectoriale dependente, în general, de coordonatele spațiale și de
timp:
   
● E  E r , t   E  x, y, z , t  = intensitatea câmpului electric;
   
● D  Dr , t   D x, y, z , t  = inducția câmplui electric;
   
● H  H r , t   H  x, y, z , t  = intensitatea câmpului magnetic;
   
● B  Br , t   B x, y, z , t  = inducția câmpului magnetic.
V N C
Unitățile de măsură în SI ale mărimilor enumerate sunt: E   , D  (coulomb/m2),
SI
m C SI
m2
A
H SI
 (amper/metru), B SI
 T (tesla).
m
Pornind de la legile fundamentale ale electricităţii şi magnetismului, James Clark Maxwell a construit o teorie
unitară a câmpului electromagnetic. Ecuaţiile lui Maxwell sub formă diferenţială, care descriu starea câmpului
electromagnetic în cazul unor medii imobile, au expresia matematică:


  D
● rot H  j  – legea Maxwell- Ampère a circuitului magnetic; (1)
t

 B
● rot E   - legea Maxwell-Faraday a inducţiei electromagnetice; (2)
t

● div D  e – legea lui Gauss pentru câmpul electric; (3)

● div B  0 – legea lui Gauss pentru câmpul magnetic. (4)
Aceste ecuaţii mai poartă numele şi de ecuaţiile fundamentale ale electromagnetismului. În ecuația (3)  e reprezintă
densitatea volumică a sarcinilor electrice libere sau cvasilibere (aproape libere) exprimată prin formula
dQ
e  (5)
dV
unde dQ este sarcina electrică liberă sau cvasiliberă din volumul infinitezimal dV ,
e SI
 C m3 (coulomb/metru3), [13], [14], [21].
În acord cu teorema fundamentală a câmpurilor vectoriale, pentru a constitui un sistem complet, coerent şi
necontradictoriu de ecuaţii ale câmpului electromagnetic, la setul ecuaţiilor (1)- (4) trebuie adăugate legile de
material. Aceste legi se scriu sub forma:
  
D  0 E  P (6)
 
P  e E (7)
  

B  0 H  M  (8)
 
M  m H (9)
 
j E (10)
Precizăm faptul că în expresia legilor de material (7) şi (9) s-au neglijat efectele polarizării electrice permanente şi ale

magnetizării permanente [1], [13], [14]. Semnificațiile mărimilor din relațiile (6)-(10) sunt: P = vectorul polarizare
 
electrică, M = vectorul polarizare magnetică,  e = susceptivitatea electrică,  m = susceptibilitatea magnetică, j =
densitatea superficială a curentului electric de conducție,  = conductivitatea electrică,  0 = permitivitatea electrică
absolută a vidului,  0  8,854  10 12 F / m (farad/metru),  0 = permeabilitatea magnetică absolută a vidului,
 0  4 10 7 H / m (henry/metru) [2], [15].

În cazul majorității mediilor izolatoare numite şi dielectrici, exceptând de exemplu, mediile cu proprietăți
feroelectrice, din legile de material (6) şi (7) se obține relația
   
D   E   0 (1   e )  E   0  r  E (11)
în care  = permitivitatea electrică absolută a mediului şi  r = permitivitatea electrică relativă a mediului,

r SI
 1 , deci  r este mărime adimensională,  SI
 F m (farad/metru).
Pentru cea mai mare parte a mediilor, din legile de material (8) şi (9), rezultă relația
   
B   H  0 (1   m )  H  0  r  H (12)
în care  = permeabilitatea magnetică absolută a mediului,   H m ,  r = permeabilitatea magnetică relativă a

SI
mediului, mărime adimensională [13], [14], [15].
Relația (10) este specifică mediilor conductoare şi semiconductoare şi este cunoscută sub numele de legea
lui Ohm în forma locală.
Menționăm că în cazul mediilor anizotrope mărimile ̂ e , ̂ m , ˆ , ̂ şi ̂ sunt mărimi tensoriale.
Semnificația ecuațiilor lui Maxwell

Legea Maxwell- Ampère a circuitului magnetic

Fie un câmp vectorial staționar, A  x, y, z  . Se definește operatorul rotor aplicat vectorilor
   
A  A x i  A y j  Az k (13)
prin formula
  
i j k
     
rot A     A  (14)
produs vectorial x y z
Ax Ay Az
  A A    A A    A A  
rot A   z  y  i   z  x  j   y  x  k (14’)
 y z   x z   x y 
  
în care Ax , A y , Az sunt componentele algebrice ale vectorului pe axele de coordonate carteziene, iar i , j , k sunt
versorii axelor de coordonate.


Câmpul vectorial ce îndeplinește condiția rot A  0 se numește câmp irotațional, neturbionar, sau fără

vârtejuri. Liniile de câmp sunt în acest caz curbe deschise. În caz contrar, rotA  0 , câmpul este rotațional, turbionar
sau cu vârtejuri, iar liniile de câmp sunt curbe închise. Liniile de câmp reprezintă curbele tangente în fiecare punct din
spaţiu la vectorii câmpului.
Tinând cont de cele explicate mai sus, ecuația (1) citită de la dreapta la stânga exprimă faptul că orice curent

electric de conducție (a cărui densitate superficială este j ) sau orice curent electric de deplasare (a cărui densitate

D 
superficială este ) generează un câmp magnetic rotațional (având rotorul nenul, rot H  0) , adică un câmp
t
magnetic cu linii de câmp închise. Este important de reținut ideea că întotdeauna câmpul magnetic se
caracterizează prin linii de câmp închise (fig.1).

Fig.1. Liniile de câmp magnetic generat de un fir conductor rectiliniu infinit de lung
parcurs de un curent electric constant

D 
Dacă în ecuația (1) termenul este nenul, atunci rezultă rot H  0 , ceea ce conduce la formularea
t
fenomenului de inducție magnetoelectrică, care afirmă că un câmp electric variabil în timp produce un câmp
magnetic variabil în timp.

 D
Mărimea jd  (15)
t
din ecuația (1) reprezintă densitatea superficială a curentului de deplasare. Conform relației (15), oriunde în spațiu
există un câmp electric variabil în timp, apare un curent electric de deplasare. Curentul electric de deplasare poate
apărea în substanță, dar şi în absența ei, adică în vid. Prin urmare, acest curent există şi în interiorul conductorilor
parcurşi de curenți electrici variabili în timp, însă în acest caz avem jd  jconductie   j , deci curentul electric
Notatie
de deplasare este neglijabil. Curentul electric de deplasare nu produce efecte termice, dar produce efecte magnetice,
[3], [13], [14].
Legea Maxwell-Faraday a inducţiei electromagnetice

Ecuația (2) interpretată de la dreapta la stânga exprimă faptul că un câmp magnetic variabil în timp

 B  
  0  produce întotdeauna un câmp electric variabil în timp, caracterizat prin rot E  0 , deci un câmp
 t 
 
electric rotațional numit și câmp electric imprimat, ale cărui linii de câmp sunt curbe închise (fenomenul de
inducție electromagnetică). Ecuația (2) repezintă legea inducției electromagnetice sub formă locală sau
diferențială.
Dacă aplicăm relației (2) operația de integrare pe suprafață, se obține

  B 
 rot E  dS  ()  t  dS
()
(16)
Se aplică teorema Stokes-Ampère din matematică, pentru primul membru al relației (16). Astfel, rezultă

  d    
 E  dl 
dt  (
B  dS

(16’)
 
 ) 

Primul termen al relaţiei (16’) se numeşte circulaţia vectorilor E pe curba închisă () . În relația (16’) curba () de-a

lungul căreia se realizează prima integrală închisă este o curbă pe care se sprijină suprafața () , iar dl reprezintă
elementul infinitezimal de curbă orientat (fig.2). Dacă curba () reprezintă un circuit electric închis, atunci sensul de

parcurs al curbei este dat de sensul curentului electric. În fig. 2 n este versorul normalei la suprafață. Pentru
 
determinarea sensului vectorilor n şi dS se aplică regula burghiului drept. Se aşează burghiul perpendicular pe

suprafaţa infinitezimală dS şi se roteşte în sensul de parcurs al curbei () , adică în sensul vectorului dl . Sensul de
  
înaintare a burghiului va determina sensul vectorului n şi al vectorului dS  dS  n . Dacă suprafaţa () ar fi o
 
suprafaţă închisă, atunci prin convenţie, vectorii n şi dS se consideră având sensul spre exteriorul suprafeţei.
dS = dS n


dl
Fig. 2. Corelaţia de sens între vectorii de integrare din relaţia (16’)
Termenul din membrul stâng al ecuației (16’) de forma

 
e  E  dl
()
(17)

se numește tensiune electromotoare indusă și este egal cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electric variabil E ,
numit şi câmp electric imprimat, pentru a transporta unitatea de sarcină electrică prin circuitul închis () ,

e SI
 V (volt ) . Într-adevăr, lucrul mecanic efectuat de un câmp electric E , pentru a deplasa sarcina electrică
punctiformă q prin circuitul () , este

     
L   L   F  dr   F  dl   q E  dl (18)
() ( ) () ()
din care rezultă

 
  dl
q
()
E
e (19)
q

 
şi astfel se obține relația (17). În raţionament s-a ţinut cont de egalitatea dl  dr = vectorul deplasare infinitezimală.
Revenind la relația (16’), legea inducției electromagnetice în forma integrală se scrie
dB
e (20)
dt
în care
 
 B   B  dS (21)
()
este fluxul inducției câmpului magnetic printr-o suprafață dată,   , B SI

 T  m 2  Wb (weber).
Relația (20) conduce la următorul enunţ al legii inducţiei electromagnetice sub formă globală sau
integrală: tensiunea electromotoare indusă este egală cu viteza de variație a fluxului magnetic (sau derivata
fluxului magnetic în raport cu timpul), luată cu semn schimbat.
Din relația (20) rezultă că fenomenul de inducție electromagnetică mai poate fi explicat și astfel: în
orice zonă din spațiu unde există un flux magnetic variabil în timp apare o tensiune electromotoare indusă.
Dacă în zona din spațiu, în care există un flux al câmpului magnetic variabil în timp, se introduce un
conductor închis, datorită fenomenului de inducție electromagnetică, conductorul va fi parcurs de un curent
electric, chiar dacă acest conductor nu este conectat la o sursă de tensiune electromotoare exterioară (priză,
generator, baterie, etc.). Curentul ce apare în conductor se numeşte curent electric indus.
În fig.3, fig.4 şi fig.5 sunt prezentate 3 modalități simple de a produce experimental un curent electric
indus, a cărui prezență în circuit este indicată de deviațiile acului galvanometrului G, [13], [14], [21].
N S
magnet mobil
Fig.3. Producerea fenomenului de inducție electromagnetică şi a curentului

electric indus prin translația pe orizontală a unui magnet permanent
E
G
circuit mobil
Fig.4. Producerea fenomenului de inducție electromagnetică prin translația pe
orizontală a unui circuit electric conectat la o sursă de tensiune continuă

K
G
Fig.5. Apariția curentului electric indus indicat de galvanometrul (G)

determinat de închiderea şi deschiderea întrerupătorului (K)
În fig. 3 câmpul magnetic variabil în timp este generat de apropierea şi îndepărtarea de circuit a unui magnet
permanent. În fig.4 variația câmpului magnetic se produce prin apropierea şi îndepărtarea de circuitul care conține
galvanometrul a unui alt circuit prin care circulă curent electric constant. În fig.5 câmpul magnetic variabil în timp
este produs prin închiderea şi deschiderea întrerupătorului (K).
Un caz particular al fenomenului de inducție electromagnetică este fenomenul de autoinducție
electromagnetică. Fenomenul constă în apariția unei tensiuni electromotoare într-un circuit, numită tensiune
autoindusă, ca urmare a variației intensității curentului electric prin acel circuit.
Legea autoinducției electromagnetice se demonstrează din relația (20) şi are expresia matematică
di
ea   L  (22)
dt
în care ea este tensiunea electromotoare autoindusă, L se numeşte inductanța electrică a circuitului şi i este
intensitatea curentului electric prin circuit. S-a ţinut cont de formula fluxului câmpului magnetic variabil  B  L  i ,
care produce fenomenul.
Valoarea inductanţei L depinde de forma, dimensiunile geometrice ale circuitului şi de natura materialului
prin care se închid liniile de câmp magnetic, L SI  H (henry ) . Din relația (22) se poate formula una dintre
definițiile inductanței. Inductanța unui circuit este mărimea numeric egală cu valoarea absolută a tensiunii
electromotoare autoinduse, atunci când viteza de variație a intensității curentului electric ( di / dt ) prin acel
circuit este de un amper/secundă.
De exemplu, în cazul unei bobine cu lungimea l , numărul de spire N s , suprafaţa unei spire S , formula
N s2  S
inductanţei electrice este L   [15].
l
Legea lui Gauss pentru câmpul electric


În ecuația (3) a lui Maxwell apare operatorul divergență aplicat vectorului inducție al câmpului electric, D .
 
Din matematică se cunoaşte faptul că pentru un vector staționar A  A  x, y , z  se definește operatorul
divergență aplicat vectorului, prin formula

   Ax A y Az
div A  
 A    (23)
produs scalar x y z
Facem observația că divergența se aplică întotdeauna unui vector și are ca rezultat un scalar.
 
Dacă există relația divA  0 , atunci câmpul vectorilor A se numește câmp solenoidal, sau câmp fără surse.

Un astfel de câmp se caracterizează prin linii de câmp închise. În caz contrar, divA  0 , câmpul este nesolenoidal, cu
surse şi se caracterizează prin linii de câmp curbe deschise.
Pe baza noțiunilor generale prezentate anterior, rezultă semnificația ecuației (3). Aceasta exprimă faptul că

vectorii inducție ai câmpului electric D alcătuiesc, în general, un câmp nesolenoidal. Sursele câmpului electric sunt
sarcinile electrice pozitive și negative, reprezentate în ecuație prin densitatea volumică a sarcinilor electrice libere şi

cvasilibere, e . Dacă  e  0 , divergența div D este nenulă şi câmpul electric se caracterizează prin linii de câmp
deschise (fig.6).
Ținând cont de relația (11) legea lui Gauss pentru câmpul electric se mai scrie sub forma
 
div E  e (24)

Fig.6 Liniile câmpului electric în cazul unor sarcini electrice punctiforme statice
Legea lui Gauss pentru câmpul magnetic

Ecuația (4) reflectă caracterul solenoidal al câmpului magnetic. Din ecuația (4) rezultă că nu există surse
ale câmpului magnetic în stare liberă. Semnificația este următoarea: așa cum sursele câmpului electric sunt sarcinile
electrice pozitive și negative, este de așteptat ca să existe surse ale câmpului magnetic de ”semne” diferite, analoge
sarcinilor electrice de semne diferite. Aceste surse au fost numite monopoli magnetici, [13], [14], [21].
Să prezentăm un exemplu intuitiv care pune în evidență semnificația formulată mai sus. Se cunoaște că
oricărui câmp magnetic i se asociază cei 2 poli, polul nord (N) și polul sud (S). Totuși, oricât de mult am încerca să
divizăm un magnet permanent, vom constata că nu putem separa un pol magnetic independent (N), sau respectiv (S).
Fiecare fragment, oricât de mic ar fi, va conține 2 poli (N și S). Prin urmare, afirmația că orice câmp magnetic nu
are surse se referă la imposibilitatea (deocamdată) de a separa monopolii magnetici în stare liberă [4], [13],
[14].
Fizicianul britanic Paul Dirac a formulat în 1933, pe baza simetriei legilor fizicii, ipoteza existenței
monopolilor magnetici, în cadrul electrodinamicii cuantice [10]. Dacă se notează cu g sarcina magnetică a unui
8

monopol, între aceasta şi sarcina electrică elementară (sarcina electrică a electronului) e   1.602  10 19 C există
g 1
relația  (25)
e 
2
în care  reprezintă constanta structurii fine
e2 1
  (26)
2  0 h c 137
unde h  6.626  1034 J  s este constanta lui Planck şi c  3  108 m s este viteza luminii în vid. Din relațiile (25) şi
2
g 137 g
(26) rezultă 
  68.5      4692.25 (27)
e 2 e 
Deoarece forțele de interacțiune de natură electrică dintre particulele încărcate cu sarcini electrice elementare
 qq e2 
sunt proporționale cu e 2  Fe  1 2
  în conformitate cu legea lui Coulomb, în mod analog, forțele
 4 0 r r
2
4 0 r r 2 
de interacțiune magnetică sunt proporționale cu g 2 . Prin urmare, conform relației (27), raportul dintre forța de
interacțiune dintre 2 monopoli magnetici și cea de interacțiune dintre 2 sarcini electrice elementare este de ordinul
4692.25. Cu alte cuvinte, interacțiunea magnetică dintre doi monopoli magnetici este de aproximativ 4692.25 ori mai
puternică decât cea electrică dintre două sarcini electrice elementare (dintre un electron şi un pozitron). Acest
raţionament justifică de ce în natură nu există monopoli magnetici în stare liberă [13], [14], [21].
Dar ce reprezintă un monopol magnetic? Aceştia sunt forme de existenţă ale materiei caracterizate prin

div B  0 . Se pare că monopolii magnetici, consideraţi particule exotice ale materiei, ar fi existat în stare liberă în
perioada timpurie a universului [10], [21], iar dacă mai există în univers, densitatea lor este extrem de mică, încât nu
au putut fi detectaţi până în prezent.
Monopolii magnetici artificiali. Aplicații

În anul 2009 o echipă de cercetători de la Institutul Helmholtz pentru Materiale şi Energie din Berlin, în
colaborare cu colegi din Dresda, Oxford şi Argentina, au obținut pentru prima dată monopoli magnetici artificiali,
dar nu în stare liberă, ci în interiorul substanței. Cercetătorii au utilizat gheața unui oxid de titan, Dy 2Ti2 O7 (Dy =
disprosiu), la temperaturi extrem de mici, T  0.6 , 2 K şi au descoperit că monopolii magnetici există ca stări
speciale ale materiei şi sunt complet diferiți de constituenții obişnuiți ai materialelor. Aceste stări au fost numite
spaghetti- strings (“corzi de tip macaroană”) [13], [14], [21].
Una dintre teoriile de dată recentă din domeniul fizicii este Teoria stringurilor (Teoria corzilor), numită şi
“Teoria despre tot” (Theory of everything). Această teorie are la bază principiul conform căruia orice sistem fizic,
începând cu cele mai mici particule până la corpurile macroscopice din univers, este alcătuit din combinaţii de
stringuri (de corzi). Proprietăţile diferite ale particulelor (de exemplu, masa particulelor) sunt datorate modurilor
diferite de vibraţie ale acestor corzi. Teoria corzilor (care în ultimii ani poartă numele de teoria supercorzilor şi care,

mai nou, face parte dintr-o teorie mai cuprinzătoare, Teoria membranelor) reprezintă o teorie unificată a universului.
Ea unifică mecanica cuantică şi relativitatea generală [16], [21].
În anul 2013 cercetători de la universitățile din Köln, München Dresda şi Hamburg au studiat cu ajutorul
microscopului cu tunelare şi baleiaj plăcuțe subțiri formate din atomi de paladiu şi fier, introduse într-un câmp
magnetic exterior, la temperaturi apropiate de zero absolut. Au fost obținuți monopoli magnetici artificiali în solid,
prin interacțiunea a două formaţiuni microscopice de particule, sub forma unor “vortexuri magnetice” ce au primit
numele de magnetic skyrmions. Denumirea provine de la numele fizicianului britanic Tony Hilton Royle Skyrme [7],
[13], [14].
Skyrmionii magnetici reprezintă modele teoretice care descriu stări exotice ale materiei, numite uneori şi
cvasiparticule. Ca modelare teoretică ei reprezintă soluţii topologice stabile, de tip solitonic, ale ecuaţiilor de câmp în
fizica cuantică [7], [20].
Interesantă este aplicaţia skyrmionilor magnetici în tehnologia de fabricare a dispozitivelor de stocare a
informaţiei. Astfel, cercetătorii au constatat faptul că la trimiterea unui fascicul de electroni asupra materialului,
skyrmionii dispar, această situaţie corespunzând valorii 0 a bitului din informatică, iar dacă se trimite din nou, în
acelaşi mod, un fascicul de electroni asupra materialului, skyrmionii reapar, situaţie care corespunde valorii 1 a bitului
din informatică. Prin urmare, operațiunea descrisă este similară cu cea de ştergere şi de inscripționare a datelor pe un
film magnetic [7], [13], [14], [21].
Cercetătorii germani au reuşit în 2013 performanța de a micşora spațiul dintre biții skyrmionici până la
valori în jur de 6 nanometri ( 1 nm  10 9 metri ), în comparație cu distanța de 25 nanometri pentru driverele

magnetice performante existente la acea dată [13], [14].
În 2015 un grup de cercetători din SUA a anunţat obţinerea skyrmionilor magnetici în interiorul
substanţei, la temperatura camerei, în prezenţa unor câmpuri magnetice caracterizate prin valori ale inducţiei B de
ordinul mT = militesla = 10-3 tesla. Monopolii magnetici au fost realizaţi experimental în plăcuţe de dimensiuni
nanometrice de Co (cobalt), introduse între două straturi subţiri ale unor metale grele, Ir (iridiu) şi Pt (platină).
Formaţiunile skyrmionice s-au dovedit a fi extrem de stabile, nefiind influenţate în mod esenţial de mişcarea de
agitaţie termică, chiar dacă aceste formaţiuni au dimensiuni foarte de mici. Skyrmionii magnetici astfel obţinuţi sunt
reprezentaţi de ansambluri cu dimensiuni nanometrice, formate dintr-un număr foarte mic de atomi de Co,
caracterizaţi prin momente magnetice de spin orientate sub forma unor cercuri concentrice (vortexuri magnetice),
fig.7. Apariţia skyrmionilor este explicată pe baza interacţiunii Dzyaloshinskii-Moriya (DM), numită şi interacţiune de
schimb antisimetrică [17], [21].
La începutul anului 2016 un colectiv de cercetători de la Universitatea din Grenoble, Franţa, a publicat în
revista de specialitate “Nature Nanotechnology” o realizare extraordinară care constă în obţinerea experimentală a
unor skyrmioni magnetici în interiorul unor plăcuţe nanometrice de Co, între straturi ultrasubţiri de Pt şi MgO (oxid de
magneziu), la temperatura camerei şi în absenţa unor câmpuri magnetice exterioare. Monopolii magnetici artificiali au
fost studiaţi cu ajutorul microscopiei de raze X [18], [21].
10

Fig. 7. Modelarea unui skyrmion magnetic la temperatura camerei [19]
Se apreciază că dispozitivele electronice bazate pe skyrmionii magnetici vor avea dimensiuni extrem de
mici, vor fi deosebit de stabile şi vor stoca o cantitate foarte mare de informaţie. În 2016 capacitatea maximă de
stocare era în jur de 360 TB. Se presupune că în viitor s-ar putea obține hard-uri de laptop de mărimea unei arahide şi
ipod-uri de mărimea unui bob de orez [13], [14].
Precizare: Evoluţia unei particule în mecanica cuantică este caracterizată prin existenţa a două momente
cinetice: momentul cinetic orbital,
 
notat cu L şi momentul cinetic de spin S . Momentul cinetic orbital descrie mişcarea particulei, iar momentul cinetic
  
de spin este o proprietate intrinsecă a particulei. Momentul cinetic total al particulei este suma vectorială J  L  S .
Proprietăţile magnetice ale substanţei sunt evaluate cu ajutorul a două mărimi specifice particulelor: momentul
  
magnetic orbital (  L ) care este asociat cu L şi momentul magnetic de spin (  S ), asociat prin relaţie matematică

mărimii S . Proprietăţile magnetice ale unui sistem compus (de exemplu un atom) sunt descrise matematic prin
contribuţia vectorială a tuturor momentelor magnetice orbitale şi de spin ale constituenţilor. În ecuaţiile din fizica
cuantică intră şi termeni care corespund interacţiunii dintre momentele orbitale şi de spin.

În contextul teoriei cuantice relativiste a lui Dirac se stabilesc pentru electron relaţiile: L  l (l  1)   ,

Lz  m   , S  s( s  1)   , S z  ms   , în care l = numărul cuantic orbital, m = numărul cuantic magnetic,
s = numărul cuantic de spin ( s  1 / 2 pentru electron), ms = numărul cuantic magnetic de spin ( ms  1 / 2 pentru
electron), Lz şi S z sunt proiecţii pe axa OZ ale celor două momente cinetice,   h /(2 ) = constanta redusă a lui
Planck.
Unde electromagnetice. Ecuații diferențiale

Viteza de fază a undelor electromagnetice
Fenomenul de propagare în spațiu și timp, din aproape în aproape, a câmpului electromagnetic poartă numele
de undă electromagnetică. Undele electromagnetice mai pot fi definite ca fenomene de propagare în spațiu și timp,
din aproape în aproape, a două câmpuri, electric şi magnetic, care se generează reciproc.
Fie câmpul electromagnetic produs într-un mediu dielectric (izolator) liniar, omogen și izotrop (  ,  sunt mărimi
11

scalare constante), în absența distribuțiilor de sarcini electrice libere şi cvasilibere (  e  0) şi a curenților electrici de


conducție j  0 . 
Din ecuațiile (1)-(4) ale lui Maxwell în forma diferențială, ținându-se cont de relațiile (11) şi (12) se demonstrează

 2E
ecuațiile: E    2  0 (28)
t

 2H
H    2  0 (29)
t
Relațiile (28) şi (29) reprezintă ecuațiile diferențiale ale undelor electromagnetice care se propagă prin medii
omogene liniare, izotrope, nedisipative (fără pierderi de energie). Mediile nedisipative sunt medii izolatoare pentru
care conductivitatea electrică este nulă,   0 . În caz contrar, o parte din energia undei se pierde prin efectul
electrocaloric al curentului electric. Mediile fiind nedisipative, înseamnă că nu apar nici alte efecte termice cauzate de
fenomenele de polarizare electrică, sau de magnetizare.
Din teoria generală referitoare la fenomenele ondulatorii, se cunoaşte ecuația diferențială a undelor care se
propagă după o direcţie oarecare din spaţiu
1  2
  0 (30)
v 2 t 2
în care  (litera grecească psi) reprezintă funcția de undă, v este viteza de fază a undei, sau viteza cu care se
propagă fronturile de undă, iar simbolul  semnifică operatorul lui Laplace (numit şi laplaceian). În coordonate
 2  2  2
carteziene operatorul lui Laplace aplicat funcţiei de undă are expresia    2  2 .
x 2 y z
Funcția de undă este o mărime tensorială, vectorială, sau scalară, ce depinde, în cazul general, de coordonatele
spațiale şi de timp şi a cărei comportare descrie fenomenul ondulatoriu. Dacă se compară ecuația (30) cu ecuațiile (28)
şi (29), se observă că în cazul undei electromagnetice există 2 funcții de undă vectoriale, una corespunzătoare
   
 
câmpului electric  1  x, y, z , t   E , iar cealaltă corespunzătoare câmpului magnetic al undei  2  x, y, z , t   H . În
 
urma acestei comparații, rezultă că ambele componente ale câmpului electromagnetic (cea magnetică  1  H și cea
 
electrică  2  E ) se propagă spațio-temporal, cu aceeași viteză de fază, exprimată prin relația
1 1 1
v   (31)
  r r  00
În vid,  r  1,  r  1 , deci undele electromagnetice se propagă cu viteza
1
c  3  108 m / s (32)
8.856  10 12
 4  10 7
Relația (32) exprimă faptul că viteza de fază a undelor electromagnetice în vid este egală cu c , viteza luminii în
vid. Această concluzie, la momentul descoperirii ei, a marcat o etapă deosebită pentru teoria electromagnetismului.
Astăzi, afirmația ni se pare banală, deoarece cunoaştem că lumina este un caz particular de undă electromagnetică,
12

fapt verificat experimental prin studiul fenomenelor de interfernță, difracție, polarizare etc. [8], [13], [14], [21].
Din relațiile (31) şi (32) rezultă formula vitezei de fază a undei electromagnetice în medii caracterizate prin
c
constantele  r ,  r v (33)
 r r
Se impune observația că relațiile (31) și (33) sunt valabile pentru undele electromagnetice de frecvențe mici,
atunci când pentru  r și  r se pot considera valorile obținute prin măsurători electrice și magnetice obișnuite. În
cazul undelor electromagnetice de înaltă frecvență (inclusiv în cazul undelor luminoase, pentru care  ~ 1014 Hz),
relațiile anterioare nu se mai verifică deoarece valorile lui  r și  r depind de frecvență, nefiind egale cu cele obținute
prin măsurători electrice și magnetice obișnuite.
Dacă mediul este conductor (   0 , deci un mediu disipativ), ecuațiile diferențiale ale undelor
electromagnetice devin de forma:
 
 2E E
E    2    0 (34)
t t
 
 2H H
H    2    0 (35)
t t
În mediile disipative undele electromagnetice sunt amortizate.
Unde electromagnetice plane armonice monocromatice

Una dintre soluțiile importante din punct de vedere fizic ale ecuațiilor (28) şi (29) este cea care descrie unda
electromagnetică plană armonică monocromatică progresivă care se propagă, de exemplu, în direcția axei Ox ,
prin medii omogene, liniare, izotrope, nedisipative (fără pierderi de energie)
 
 E  Emax sin  t  k x 
  (36)
 H  H max sin  t  k x 
sau în formă complexă
 
 E  Emax e i  t  k x 
  (36’)
 H  H max e i  t  k x 
 
În ecuațiile (36) şi (36’) Emax şi H max sunt amplitudinile componentei electrice şi respectiv magnetice a undei, 
este pulsația sau frecvența unghiulară a undei, k este numărul de undă, i   1  C . Din teoria generală referitoare
la unde se cunosc noţiunile:
- undă palnă = undă caracterizată prin fronturi de undă plane;
- undă monocromatică = undă pentru care   2    ct    ct ;
- undă armonică = undă a cărei ecuație se scrie cu ajutorul funcției sin sau cos;
- undă progresivă = undă care se propagă în sensul axei de coordonate.
13

În fig. 8 este reprezentată o undă electromagnetică descrisă de ecuațiile (36) şi (36’).
E
E
H
v
v
H
 = vT
Fig.8. Unda electromagnetică plană armonică monocromatică progresivă

fără atenuare
Mărimea  care apare în fig.8 este lungimea de undă, definită ca distanța parcursă de undă în intervalul de
timp egal cu perioada undei, T   vT (37)
 SI
m, T SI
s.
Se cunoaşte relația de invers-proporționalitate între perioada undei T şi frecvența acesteia  ,

1
  Hz (hertz ) , T (38)
SI

care substituită în relația (37) conduce la formulele:
v
 (39)

v
 (40)

   
Din figura 8 se observă caracterul transversal al undelor electromagnetice, în sensul că E  v , H  v .
Se remarcă faptul că cele două componente ale undei electromagnetice, câmpul electric şi câmpul magnetic sunt
   
în fază: când E trece printr-o valoare maximă şi H este maxim, când E este zero şi H este zero.
Unde electromagnetice staționare

Undele electromagnetice staționare se obțin prin suprapunerea a două unde electromagnetice de aceeaşi
frecvență, care se propagă pe aceeaşi direcție,
dar în sensuri opuse (fig.9).
14

E
unda incident ă unda reflectată
 st nod ventru
 st
 2  st
l = n  st , n = 3
Fig.9 Componenta electrică a undei staționare caracterizată prin 3 ventre
În figura 9 este reprezentată componenta electrică a unei unde electromagnetice staționare, rezultată prin
suprapunerea (compunerea) a două unde armonice monocromatice, de aceeaşi frecvență, de amplitudini egale, care se
propagă pe aceeaşi direcție, dar în sensuri diferite.
În foarte multe aplicații practice este necesară propagarea undelor electromagnetice astfel încât mediul prin
care se realizează propagarea să prezinte o limitare în spațiu. Se realizează astfel proapagarea ghidată a undelor
electromagnetice. În acest scop, se construiesc dispozitive speciale, în care undele sunt obligate să se propage numai
într-o regiune limitată de pereți reflectători. Aceste dispozitive se numesc ghiduri de undă [9].
Ghidul de undă, în cazul aplicaţiei experimentale propuse, este reprezentat de un circuit închis, format din doi
conductori din cupru, paraleli. Un astfel de dispozitiv se mai numeşte puntea Lecher. Unda electromagnetică
staționară se formează prin compunerea undei incidente care se propagă dintr-un capăt în altul al punții Lecher şi
unda reflectată pe suprafața metalică a uneia dintre extremitățile punții (fig.9). Considerând că la reflexia pe
suprafața metalică foarte bine şlefuită nu există pierderi de energie şi ştiind că energia undei este direct proporțională
cu amplitudinea la pătrat, în fig.9 au fost reprezentate cele două unde cu amplitudini egale [13], [14], [21].
Unda staționară se caracterizează prin proprietatea că funcția de undă rezultată prin suprapunere, într-un
anumit punct fixat din spațiu (în fig.9 la x  coordonata  fixata ), nu variază în timp.
Aşa după cum se observă şi în fig.9, unda staționară prezintă maxime de amplitudine, care se numesc
ventre şi minime de amplitudine, care se numesc noduri. În funcție de dispozitivul experimental utilizat, undele
staționare pot prezenta la extremități ventre, sau noduri.
Periodicitatea spațială a undei staționare este descrisă de lungimea de undă staționară, notată cu st şi care
reprezintă distanța minimă după care se repetă fenomenul (fig.9), st SI

 m.
Lungimea de undă staționară se poate calcula ca distanța dintre două ventre succesive, sau ca distanța dintre
două noduri succesive
st  xV ,i 1  xV ,i (41)
15

st  x N ,i 1  x N ,i (42)
în care xV sunt coordonatele ventrelor şi x N sunt coordonatele nodurilor.
Condiția de staționaritate pentru dispozitivul care ghidează undele din fig.9 este

l  n  st  n  , n  1, 2, 3, (43)
2
unde l este lungimea ghidului de undă (a punții Lecher) şi n reprezintă numărul de ventre.
Relația de legătură între lungimea de undă  şi lungimea de undă staționară st (vezi fig.9) este
  2 st (44)
Clasificarea undelor electromagnetice. Aplicații

În anul 1832 fizicianul şi chimistul englez Michael Faraday a emis ideea existenței undelor electromagnetice.
În 1865 fizicianul scoțian James Clerk Maxwell a publicat lucrarea sa referitoare la teoria unificată a câmpului
electromagnetic. Acesta a demonstrat teoretic faptul că viteza undelor electromagnetice în vid este egală cu viteza
lumini în vid. În 1888 fizicianul german Heinrich Rudolph Hertz a verificat experimental existența și proprietățile
undelor electromagnetice, [10], [13], [14].
Spectrul undelor electromagnetice se întinde, cu aproximație, de la o frecvență de 10 3 Hz până la 10 23 Hz,
după cum urmează, [10]:
-  
undele radio,   103 ,1010 Hz , sau   104 ,1010 Hz;  
- 
radiația infraroșie,   1010 , 3.75  1014  Hz;
- lumina vizibilă,   3.75, 7.50  1014 Hz;
- 
radiația ultravioletă,   7.50  1014 , 1016 Hz; 
- 
radiația Röntgen, sau radiația X,   1016 , 1019 Hz; 
- 
radiația gama,   1020 ,1023 Hz. 
Unda electromagnetică, ca orice undă, poate prezenta următoarele fenomene: reflexie, refracție, interferență,
difracție, polarizare. Fenomenele enumerate se referă la caracterul ondulatoriu al undelor electromagnetice. Există şi
fenomene în care se manifestă caracterul corpuscular al undelor electromagnetice, unul dintre acestea fiind efectul
fotoelectric.
Odată cu apariția laserilor, intensitatea câmpurilor electrice ale undelor electromagnetice a devenit atât de
mare, încât poate determina modificarea proprietăților optice ale mediului în care se propagă. Aceasta a condus la
dezvoltarea teoriei neliniare a undelor electromagnetice. Denumirea de laser derivă din limba engleză, de la light
amplification by stimulated emision of radiation şi se traduce ca amplificarea luminii prin emisia stimulată a
radiației. Laserul reprezintă o instalație pentru generarea și amplificarea radiațiilor electromagnetice din domeniul
vizibil, bazată pe fenomenele de inversie de populație și de emisie stimulată a luminii. Un laser produce un fascicul
monocromatic, paralel, coerent și foarte intens [3], [10], [13], [14].
16

Laserii se folosesc în comunicații, telemetrie, metrologie, în tehnicile interferențiale, în spectroscopie, în
medicină (chirurgia de precizie, microsutarea), în domeniul calculatoarelor şi tehnologia informaţiei, la fotografia
ultrarapidă, microfotografia, fuziunea inerțială (cu laserii de mare putere cu anhidridă carbonică și azot) etc.
Un domeniu al undelor electromagnetice cu o paletă largă de aplicații este cel al undelor radio. În anul 1888,
H. R. Hertz a obținut pentru prima dată unde radio decimetrice, iar între anii 1895 și 1898, Guglielmo Marconi
(căruia i se atribuie inventarea radioului), Karl Ferdinand Braun și Aleksandr Stepanovici Popov au folosit pentru
prima dată undele radio la realizarea telegrafiei fără fir. K. F. Braun a inventat un circuit electric cu o capacitate
electrică mare și o amortizare mică (circuitul oscilant pentru transmiterea şi recepționarea undelor radio) și un detector
cu cristale. A primit premiul Nobel în anul 1909, împreună cu G. Marconi [10], 13], [14].
Propunem în continuare un exercițiu de calcul al lungimii de undă, atunci când se cunoaşte frecvența undei.
De exemplu, să calculăm lungimile de undă corespunzătoare intervalului de frecvențe pentru undele radio. Se aplică
3  108
formula (39) în care se substituie viteza v  c  3.10 m s . Se obțin valorile: max
8
 3
 3 105 (m) ,
10
min 
3  108
1010

 3  10 2 (m) , din care rezultă radio  10 2 , 105 m . 
O clasificare a undelor radio [3], utilă în aplicațiile practice, după lungimile de undă este
 
  102 ,100 m, microunde
 .
 
  100 ,105 m, unde hertziene
Undele radio sunt folosite la transmiterea informației (telegraf, emisiuni radio, telecomunicații). Undele
folosite la radiocomunicații sunt
- cele lungi,   30, 300kHz
- cele medii,   0.3, 3 MHz
- cele scurte,   3, 30 MHz
iar cele utilizate în telecomunicații sunt undele ultrascurte cu   30 MHz , [10], [13], [14].
Undele radio sunt folosite în funcționarea radarelor pentru radiolocație, la detectarea poziției și vitezei
corpurilor prin efectul Doppler, în radioastronomie la măsurarea proprietăților fizice ale planetelor sistemului solar și
ale Soarelui, la detectarea radiogalaxiilor, a quasarilor, în radiospectroscopie (RMN – rezonanța magnetică nucleară,
RPE – rezonanța paramagnetică electronică) etc.
Dispozitivul experimental este reprezentat în figura 10 şi conține un generator de unde electromagnetice (G) şi
un ghid de unde reprezentat de puntea Lecher (conductorii de cupru paraleli C şi C’) [11]. Generatorul are în
componența sa o dublă triodă ECC 85 şi un circuit oscilant. Negativarea grilei se face printr-o rezistenţă de 500 Ω.
Pentru observarea ventrelor câmpului electric se foloseşte un bec (2-3V) cu contacte alunecătoare pe conductorii C şi
C’ ai ghidului de undă.
17

A1
C
G
D
100 pF
B1 C'
f f 500 +
200V
-
~
6,3V
Fig.10 Schema dispozitivului experimental destinat studiului câmpului electromagnetic

şi determinării inductanței unui circuit prin metoda undelor electromagnetice staționare [13], [14]
Schema electrică a unui circuit oscilant ideal care nu conține rezistori (R = 0), este prezentată în fig.11.
XL
L
XC C
Fig.11. Circuit oscilant cu condensator de capacitate variabilă
În cazul dispozitivului experimental din fig.10, circuitul oscilant conține un condensator de capacitate
constantă, C  100 pF , 1 pF  10 12 F = picofarad, reactanță capacitivă X C şi o bobină caracterizată prin inductanța
L şi reactanța inductivă X L , X L SI
 XC SI
  (ohm).
Circuitul oscilant funcționează în regim de rezonanță electrică, situație în care este îndeplinită condiția
1
X L  L  X C   LC2  1 (45)
C
şi ținând cont de relația între pulsația şi frecvența curentului electric din circuit
  2  (46)
rezultă formula lui Thomson
1
 (47)
2 L C
Circuitul oscilant este conectat la tensiune electrică alternativă şi prin urmare este parcurs de un curent electric
variabil în timp, care produce în spațiul din jurul său un câmp magnetic variabil în timp. Astfel, se produce fenomenul
de inducție electromagnetică, ce determină apariția unui curent electric indus prin conductorii paraleli C şi C’.
Curentul electric indus poate fi sesizat cu ajutorul unui bec, sau prin intermediul unui circuit de detecție, conectat la un
18

galvanometru.
Câmpul magnetic variabil în timp produs de circuitul oscilant generează un câmp electric variabil în timp
(fenomenul de inducție electromagnetică). Dar şi invers, câmpul electric variabil în timp produce un câmp magnetic
variabil în timp (fenomenul de inducție magnetoelectrică) şi aşa mai departe. Prin urmare, circuitul oscilant
produce unde electromagnetice.
Undele se propagă prin ghidul de undă reprezentat de puntea Lecher (ansamblul conductorilor C şi C’)
conducând la formarea unor unde electromagnetice staționare.
În interiorul oricărui conductor intensitatea câmpului electric este nulă, fenomen cunoscut sub numele
de efect de ecranare electrică sau efectul cutiei lui Faraday. Astfel se explică de ce la capetele ghidului de undă se
formează noduri. Spre deosebire de componenta electrică a undei electromagnetice, componenta magnetică prezintă
ventre la extremitățile ghidului de undă (fig.12).
E E max
E=0
O
x
suprafaţă H H max
metalică H=0
O
x
/4 /4 / 4 / 4 /4 / 4
Fig.12. Distribuția câmpului electric şi a câmpului magnetic în cazul undei staționare
Modul de lucru
1. Se conectează dispozitivul la sursa de tensiune electrică şi se aşteaptă câteva minute până când filamentul triodei
ajunge la incandescență.
2. Se determină coordonatele ventrelor şi ale nodurilor, atât cu ajutorul becului, cât şi cu ajutorul circuitului de
detecție. Zonele în care intensitatea curentului indus este maximă corespund ventrelor câmpului electric, iar zonele în
care intensitatea curentului electric este nulă corespund nodurilor (fig.9).
3. Cu ajutorul relațiilor (41) şi (42) se calculează lungimea de undă staționară,  st . Valorile experimentale se trec în
tabelul 1.
4. Pe baza relației (44) se determină lungimea de undă a undei incidente,  .
5. Cunoscând valoarea vitezei de propagare a undei electromagnetice prin zona ghidului de undă, se calculează din
relația (40) frecvența undei electromagnetice exprimată în Hz şi în MHz (1 megahertz = 1 MHz  106 Hz ).
6. Apelând la formula lui Thomson (47), se calculează inductanța circuitului oscilant.
19

Nr.  st m   m   Hz   MHz  L H  L nH 

1
2
3
4
5
Tabel 1
7. Se determină valoarea medie şi se efectuează calculul erorilor pentru inductanța circuitului oscilant, exprimată în
nH , ( 1nH  10 9 H ).
8. După rularea programului de calcul în C++, studenții vor transcrie valorile de pe ecranul PC-ului, după cum
urmează:
- valoarea cea mai probabilă = valoarea medie = L  …… nH  ;
- eroarea medie pătratică a mediei aritmetice = eroarea absolută = Ea  .....nH  ;
- eroarea relativă procentuală = E r   r  .....%  5% .

9. Prezentarea rezultatului final al lucrării sub forma
L  L  E a   nH  ; Er   r  .....%  5%
Mărimile din rezultatul final (valoarea medie şi eroarea absolută) trebuie să fie exprimate cu acelaşi ordin de mărime
şi cu un număr egal de zecimale.
[12]
1. Definiți câmpul electromagnetic.
2. Care sunt mărimile vectoriale caracteristice câmpului electromagnetic?
3. În ce constă fenomenul de inducție magnetoelectrică?
4. În ce constă fenomenul de inducție electromagnetică?
5. Care este expresia matematică a legii inducției electromagnetice în forma integrală?
6. Definiți fenomenul de autoinducție electromagnetică.
20

7. Care este expresia matematică a legii autoinducției?

8. Ce este inductanța unui circuit?
9. Ce sunt monopolii magnetici?
10. Ce puteți spune despre monopolii magnetici artificiali?
11. Ce reprezintă skyrmionii magnetici? Discutaţi aplicaţiile acestora.
12. Există monopoli magnetici în stare liberă?
13. Definiți undele electromagnetice.
14. Care este valoarea vitezei de fază a undei electromagnetice în vid?
15. Definiți undele electromagnetice staționare. Cum se produc acestea?
17. Care este relația între lungimea de undă şi perioada undei? Dar relația între lungimea de undă şi frecvența undei?
18. Ce sunt nodurile?
19. Ce sunt ventrele?
20. Care este relația de legătură între lungimea de undă a undei incidente şi lungimea de undă a undei staționare?
21. Care este formula lui Thomson? Ce reprezintă mărimile din relație?
22. Justificați formarea nodurilor în cazul componentei electrice a undei electromagnetice staționare, la capetele
ghidului de undă din experiment.
23. Dați exemple de unde electromagnetice.
24. Enumerați câteva aplicații ale undelor electromagnetice.
25. Realizați un program de calcul destinat lucrării de laborator.
Bibliografie
1. B. Ciobanu, M. Agop, C. Cotae, Fizică generală- curs pentru ingineri, Vol. II, Editura Universității “Gh. Asachi” din Iaşi, 1999
2. E. Luca, C. Ciubotariu, Gh. Maftei, Gh. Zet, A. Jeflea, C. Pasnicu, Fizică, Vol. II, Interacțiuni, câmpuri şi unde, Editura
Științifică, Bucureşti, 1996
4. E. Purcell, Electricitate şi Magnetism, Cursul de Fizică Berkeley, Vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
5. Gh. Zet, I. B. Ciobanu, Cursuri, www.phys.tuiasi.ro→Studenți →Facultatea de Automatică şi Calculatoare
6. D.J.P. Morris, D.A. Tennant, S.A. Grigera, B. Klemke, C. Castelnovo, R. Moessner, C. Czternasty, M. Meissner, K.C. Rule, J.-
U. Hoffmann, K. Kiefer, S. Gerischer, D. Slobinsky, R.S. Perry, Dirac Strings and Magnetic Monopoles in Spin Ice Dy2Ti2O7,
http://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1011/1011.1174, http://www.sciencemag.org/content/326/5951/411, Science, Vol. 326, No. 5951,
pp.411-414, 2009, DOI: 10.1126/science.1178868
7. N. Romming, C. Hanneken, M. Menzel, J. E. Bickel, B. Wolter,
K. von Bergmann, A. Kubetzka, R. Wiesendanger, Writing and Deleting
Single Magnetic Skyrmions, Science, Vol. 341, No.6146, pp.636-639, 2013
9. E. Vasiliu, Inițiere în radioelectronica cuantică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1974
21

10. E. Vințeler, Dicționar de fizică teoretică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999
11. www.phys.tuiasi.ro → Studenți →Facultatea de Automatică şi Calculatoare → Laboratoare
12. http://crystal.k12.mo.us/
13. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Elemente de fizică tehnică. Aplicaţii, Editura PIM, Iaşi, 2014; G. Apreotesei, I. B. Ciobanu,
Fenomene fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2014
15. T. I. Creţu, Fizică- Curs universitar, Editura Tehnică, Bucureşti
16. B. Greene, Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime, Editura Humanitas, Bucureşi, 2008
17. C. Moreau-Luchaire, C. Moutafis, N. Reyren, J. sampaio, N. Van Horne, C. A. F. Vaz, K. Bouzehouane, K. Garcia, C.
Deranlot, P. Warnicke, P. Wohlhüter, J. M. George, J. Raabe, V. Cros, A. Fert, Skyrmions at room temperature : From magnetic
thin films to magnetic multilayers, https://arxiv.org/abs/1502.07853, Material Science, Cornell University Library, 2015
18. O. Boulle, J. Vogel, H. Yang, S. Pizzini, D. Souza Chaves, A. Locatelli, T. O. Menteş, A. Sala, L. D. Buda-Prejbeanu, O.
Klein, M. Belmeguenai, Y. Roussigné, A. Stashkevich, S. M. Chérif, L. Aballe, M. Foerster, M. Chshiev, S. Auffret, I. M. Miron,
G. Gaudin, Room-temperature chiral magnetic skyrmions in ultrathin magnetic nanostructures, Nature Nanotechnology, 11, pp.
449-454, 2016
19. A new class of chiral materials hosting magnetic skyrmions beyond room temperature, Nature Communications, doi:
10.1038/ncomms8638, http://phys.org/news/2015-07-evidence-stable-rooom-temperature-skyrmions.
20. S. Mühlbauer, B. Binz, F. Joinietz, C. Pfleiderer, A. Rosch, A. Neubauer, R. Georgii, P. Böni, Skyrmion Lattice in a Chiral
Magnet, Science, Vol. 323, Issue 5916, pp. 915-919, 2009, doi: 10.1126/science.1166767
21. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Introducere în studiul fizicii, Editura PIM, 2016
22

Lucrarea 7
Studiul legilor lui Kirchhoff pentru circuitele electrice

Determinarea emisivităţii termice a unui element neliniar de circuit
Contextul teoretic
Radiația termică
Transportul de energie se poate realiza în trei moduri: prin conducţie, prin convecţie şi prin radiaţie. În
primele două cazuri este necesară prezenţa substanţei, în timp ce transportul de energie prin radiaţie se poate realiza şi
fără prezenţa substanţei. În acest din urmă caz, transportul de energie se realizează prin intermediul unui câmp
electromagnetic [5], [10], [11].
Orice substanţă aflată la o temperatură diferită de zero absolut (zero kelvin) emite radiaţii electromagnetice,
ale căror proprietăţi depind de temperatura sa. Emisia radiaţiei electromagnetice de către corpuri se explică prin
existența unor fluctuații (variații) ale câmpurilor electrice generate de particulele încărcate electric, din componenţa
lor. Aceste fluctuații sunt determinate, la rândul lor, de mişcarea de agitaţie termică. Prin urmare, radiația
electromagnetică de acest tip, se numeşte radiație termică [5], [10], [11].
În timp ce spectrul radiației termice emise de gaze este discret, spectrul radiației emise de corpurile în stare
lichidă sau solidă este continuu, adică cuprinde toate frecvenţele din intervalul   0,   Hz [10], [11].
Un corp care emite radiaţii termice poate, în acelaşi timp, să şi absoarbă radiaţia care provine de la mediul
exterior. În anumite condiţii, se stabileşte un echilibru între emisia şi absorbţia radiaţiilor, în sensul că energia emisă
de corp într-un anumit interval de timp este egală cu cea absorbită de acesta în acelaşi interval. La echilibru
termodinamic radiația se numeşte radiaţie termică de echilibru.
Studiile experimentale arată că radiaţia termică are următoarele proprietăţi caracteristice:
► spectrul său este continuu,   0,   Hz ;
► radiaţia termică de echilibru este omogenă şi izotropă;
► radiaţia termică este nepolarizată.
Din punct de vedere fizic, principala problemă legată de radiaţia termică o constituie distribuţia energiei în
spectrul său. Pentru a caracteriza această distribuţie, se foloseşte mărimea fizică denumită densitate spectrală de
energie. Pentru definirea ei se introduce mai întâi mărimea numită densitate volumică de energie wT  , care
reprezintă energia din unitatea de volum, din incinta în care se află radiaţia termică de echilibru
dW
wT   . (1)
dV
În relaţia (1) energia infinitezimală dW se referă la toate frecvenţele din intervalul   0,   Hz . Dacă se notează cu
dw densitatea volumică de energie corespunzătoare radiaţiilor cu frecvenţa cuprinsă în intervalul

infinitezimal  ,   d  atunci, prin definiţie, densitatea spectrală de energie este dată de relaţia
dw
  , T   (2)
d

În anul 1859 fizicianul german Gustav Robert Kirchhoff a formulat o lege fundamentală a radiației
termice. Enunţul legii este: „Densitatea spectrală de energie   , T  depinde exclusiv de frecvența radiației (  )
şi de temperatură incintei ( T ). Densitatea spectrală nu depinde de natura şi de proprietățile pereților incintei

(legea lui Kirchhoff pentru radiația termică)” [8], 10], [11].
Din relaţia (2) rezultă formula

wT      , T  d  (3)
0
care exprimă faptul că în cazul radiaţiei termice de echilibru densitatea volumică de energie este o funcţie numai
de temperatura absolută T a incintei.
În studiul radiaţiei termice de echilibru, o importanţă deosebită o prezintă corpul negru (model fizic absolut
introdus de G. R. Kirchhoff). Acesta este un corp care are proprietatea de a absorbi integral radiaţiile ce cad pe
suprafața sa. A realiza practic un corp absolut negru înseamnă a obține un corp invizibil, dar numai în cazul în care
acel corp nu ar emite energie [10], [11].
Diferitele încercări de a explica, pe baza legilor fizicii clasice, distribuţia energiei în spectrul radiaţiei corpului
negru, adică de a determina expresia funcţiei   , T  , nu au condus la rezultate în concordanţă cu datele
experimentale. Rezolvarea acestei probleme a devenit posibilă numai după ce fizicianul german Max Planck a
formulat ipoteza că emisia şi absorbţia energiei de către substanţă are loc în mod discontinuu, prin cuante de
energie
W0  h  (4)
Mărimea h  6.626  1034 J  s este constanta lui Planck, iar  reprezintă frecvenţa radiaţiei emise sau absorbite.
Ipoteza cuantelor lui Planck este specifică domeniului fizicii cuantice [10], [11].
Conform ipotezei lui Planck, corpul negru este format din oscilatori armonici, care emit radiaţia termică de
echilibru şi a căror energie este un multiplu întreg al cuantei de energie W0
Wn  nW0  n h , n  0,1, 2, 3,... (5)
Pe baza acestei ipoteze, Planck a stabilit următoarea lege de distribuţie pentru energie în spectrul radiaţiei termice
8 h 3 1
  , T   . h k B T (6)
c 3
e 1
Relaţia (6) este cunoscută sub denumirea de legea de distribuţie a lui Planck şi se află în bună concordanţă cu
rezultatele experimentale [5]. În relația (6) c  3  108 m s = viteza luminii în vid, k B  1.38 10 23 J / K = constanta
lui Boltzmann, e = funcția exponențială [5], [6], [10], [11].
Odată cunoscută expresia densităţii spectrale de energie, se poate calcula densitatea volumică de energie
wT  , înlocuind formula (6) în (3) şi efectuând integrarea
wT   aT 4 (7)
unde a este o constantă exprimată prin relația

8 5k B
4
a (8)
15 c 3h 3
Expresia matematică (7) este cunoscută sub denumirea de legea Stefan-Boltzmann [6], [10], [11].
Mărimea wT  nu este măsurabilă experimental şi de aceea, această lege se exprimă de obicei cu ajutorul
altei mărimi, numită radianţă şi notată cu  (T ) . Radianța reprezintă energia totală, în întregul domeniu de frecvenţe
  0,   Hz , emisă în unitatea de timp, de către unitatea de suprafaţă a peretelui cu care radiaţia termică se află în
echilibru, de o singură parte a acestuia (adică într-un unghi solid de 2  steradiani ). Relaţia de legătură între cele
două mărimi este [6]
c
T   wT  (9)
4
Înlocuind expresia (7) în (9) se obţine o altă formă, mai des întâlnită, pentru legea Stefan-Boltzmann
T    T 4 (10)
unde mărimea
2  5k B
4
W
 2 3
 5.67  108 2 4 (11)
15 c h m K
este constanta Stefan-Boltzmann.
Corpurile din natură nu sunt însă absolut negre. Se spune despre ele că sunt gri, iar formula (10) se modifică
astfel
T     T 4 (12)
în care coeficientul  este un factor de corecție de la comportarea corpului negru şi se numeşte emisivitate termică.
Aceasta caracterizează abaterea proprietăților corpului real, faţă de proprietăţile corpului negru. Mărimea  este o
mărime adimensională, subunitară,   0, 1 . Prin definiție, emisivitatea termică este egală cu raportul dintre
energia radiantă a corpului gri şi energia radiantă a corpului negru cu aceeaşi temperatură.
Dacă un corp aflat la temperatura absolută T emite radiaţii termice care cad pe pereţii unui alt corp ce-l înconjoară
complet pe primul şi se află la o temperatură T0  T , atunci energia transmisă în unitatea de timp prin radiaţie
termică, de la corpul cald de arie S către corpul rece, este exprimată prin relația
P
dW
dt

   S T 4  T04  (13)
Relaţia (13) constituie legea transportului de energie prin radiaţie termică şi arată că puterea transmisă de un corp
cu aria S şi temperatura T corpului mai rece, cu temperatura T0 , este proporţională cu aria corpului emitent şi
dW
depinde de puterea a patra a temperaturii absolute a acestuia. Puterea transmisă este mărimea P  definită ca
dt
dW J joule
energia transmisă în unitate de timp, P SI
 SI
   W  watt .
dt SI
s sec unda
Pe parcursul experimentului, studenții vor aplica şi legile lui Kirchhoff în cazul unor circuite de curent continuu,

prilej cu care vor recapitula noțiuni fundamentale din electrocinetică, cum ar fi: căderea de tensiune, tensiunea
electromotoare, intensitatea curentului electric, nodul de rețea, ochiul de rețea, elementele liniare şi neliniare de
circuit, legea lui Ohm. Se vor efectua măsurători ale rezistenței unui element neliniar de circuit printr-o metodă de
zero şi se va determina valoarea emisivității termice a elementului, din legea transportului de energie prin radiație
termică [10], [11].
Legile lui Kirchhoff pentru circuitele electrice

Gustav Robert Kirchhoff a descoperit în anul 1847 regulile de calcul pentru circuitele electrice complexe,
cunoscute sub numele de legile lui Kirchhoff din electrocinetică, care se aplică şi astăzi. G. R. Kirchhoff este cel
căruia îi datorăm şi noțiunea de potențial electric [1], [10], [11].
Legea I a lui Kirchhoff (LKI) are următorul enunț: suma algebrică a intensităților curenților electrici care se
întâlnesc într-un nod de rețea este nulă
n
I
k 1
k 0 . (14)
În relația (14) n reprezintă numărul de conductori care se intersectează în nodul de rețea şi I k sunt intensitătile
curenților electrici, I k SI
 A  amper . Prin nod de rețea (notat cu N în fig.1) se înțelege un punct al rețelei, în care
se intersectează cel puțin trei conductoare. LKI decurge ca o consecință a legii conservării sarcinii electrice [2].
Să aplicăm LKI în cazul nodului din fig.1
I1  I 2  I 3  I 4  I 5  0 (15)
I2
I3
N
I1
I4
I5
Fig.1. Nod de rețea electrică
Deoarece în enunțul LKI apare exprimarea “suma algebrică a intensităților”, pentru aplicarea legii se apelează
la următoarea convenție de semn: intensitățile curenților care intră în nodul de rețea se iau cu semnul plus, iar
intensitățile curenților care ies din nod se iau cu semnul minus [10], [11].
Legea a II-a a lui Kirchhoff (LKII) se enunță astfel: suma algebrică a tensiunilor electromotoare dintr-un
ochi de rețea (circuit închis al rețelei electrice complexe) este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune de pe
fiecare element al ochiului de rețea [3].

m s
 E  U
j 1
j
p 1
p . (16)
În relația (16) E j reprezintă tensiunile electromotoare şi U p semnifică căderile de tensiune. Ne reamintim unitățile de
măsură E j  Up  V  volt .
SI SI
Deoarece şi în enunțul LKII apare noțiunea de “sumă algebrică”, rezultă că unele dintre mărimile din relația
(16) pot fi pozitive, iar altele pot fi negative. Să exemplificăm aplicarea LKII pentru ochiul de rețea, în curent
continuu, din figura 2.
B I2 E
2
R1
E1 R2
I1
A I3 R3 C
Fig.2. Ochi de rețea electrică în curent continuu [10], [11]
Se procedează astfel: ca prim pas, se alege un sens convențional de parcurs al ochiului de rețea. De exemplu,
să presupunem că acest sens ar fi în sensul acelor de ceasornic.
Atunci când se aplică LKII, semnele mărimilor din relația (16) se raportează la sensul convențional de
parcurs:
► tensiunile electromotoare se consideră cu semnul plus, dacă sensul convențional le parcurge în interior de la
polaritatea (-) la polaritatea (+) şi se consideră cu semnul minus atunci când sunt parcurse în sens contrar;
► pentru căderile de tensiune, acestea se iau cu semnul plus dacă sensul intensității curentului electric coincide cu cel
al sensului convențional de parcurs, iar dacă sensul curentului electric este contrar sensului convențional de parcurs,
căderea de tensiune se ia cu semnul minus [10], [11].
Ținând cont de convențiile de semn, LKII pentru ochiul din fig.2 se scrie sub forma
 E1  E2   I1 R1  I 2 R2  I 3 R3 (17)
Facem precizarea că în relația (17) E1 , E2 sunt tensiunile electromotoare ale unor surse fără rezistențe interioare.
R1 , R2, R3 sunt rezistențele electrice ale elementelor de circuit, R SI    ohm , iar căderile de tensiune din
relațiile (3) şi (4) sunt exprimate prin formula

U p  R p I p , p  1, 2, 3 (18)
După cum se observă din formula (18), căderile de tensiune în cazul unor elemente rezitive de circuit se
calculează ca produsul dintre intensitatea curentului electric prin acel element şi valoarea rezistenței ohmice a
elementului.

În cazul unor circuite de curent electric variabil, unele dintre mărimile anterioare (intensitatea curentului
electric, căderea de tensiune, tensiunea electromotoare) se notează, de cele mai multe ori, cu litere mici, ( i, u, e ) [10],
[11].
Modelarea matematică a circuitului electric din experiment

În continuare ne propunem să aplicăm LKI şi LKII pentru schema electrică a circuitului ce face parte din
dispozitivul experimental (fig.3).
În fig.3 este reprezentată o punte Wheastone, adică un circuit ce conține 4 rezistențe, dintre care R1 , R2 sunt
cunoscute, R3 este variabilă şi Rx urmează a fi determinată. Rezistența Rx corespunde filamentului de wolfram al unui
bec obişnuit (cu incandescență). Căderea de tensiune pe diagonala AB a punții este U (măsurată de un voltmetru V).
Pe diagonala CD există un întrerupător K şi un galvanometru, G. Galvanometrul este un instrument de măsură
sensibil la curenți de intensități mici [4], [10], [11].
Is A
,
I I
R1 R2
(I)
K
U C G D
,
I
( II )
Rx R3
,
I I
Is B
Fig.3 Puntea Wheastone
Puntea Wheastone este utilizată pentru determinarea unor rezistențe necunoscute. În acest scop, se închide
întrerupătorul K şi se reglează rezistența variabilă R3 , astfel încât puntea să fie echilibrată. Prin echilibrarea punții se
înțelege situația în care galvanometrul G indică absența unui curent prin diagonala CD. Metoda de determinare a
rezistenței necunoscute se mai numeşte şi metoda de zero [4], [10], [11]. În această situație, conform LKI,
intensitatea curentului I S se ramifică în nodul A în doi curenți, de intensități I şi I ' . În nodul B, intensitatea I S este
compusă, de asemenea, din I şi I '
IS  I  I '
(19)
Atunci când puntea Wheastone este echilibrată, rezitorii R1 şi Rx sunt în serie, deoarece sunt parcurşi de
acelaşi curent I , dar şi rezistorii R2 şi R3 sunt în serie, fiind parcurşi de acelaşi curent I ' . Cele două grupări de

rezistori sunt în paralel, deoarece au aceeaşi cădere de tensiune la borne, U .
Prin aplicarea LKII, se obțin relațiile
 ochiul I : R2 I ' R1 I  0  R2 I ' R1 I R2 R1
   se impart  
ochiul II : R3 I  Rx I  0  R3 I  Rx I
' '
R3 Rx
din care rezultă
R1
Rx   R3 (20)
R2
Dacă se aplică legea lui Ohm (în forma integrală sau globală) pentru porțiunea de circuit ACB (fig. 3), se
obține relația
U U
I  (21)
RACB R1  Rx
în care RACB este rezistența echivalentă a grupării serie a rezistențelor R1 şi Rx , calculată conform formulei
Rserie  RACB  R1  Rx (22)
Metoda experimentală de studiu

Corpul care emite radiaţie termică este considerat filamentul din wolfram al unui bec obişnuit. Puterea
electrică absorbită de filament de la sursa de alimentare este
 dW 
Pelectrica  Rx I 2    (23)
 dt  radiatie termica
în care Rx = rezistenţa electrică a filamentului şi I = intensitatea curentului electric continuu ce parcurge filamentul.
Această energie este transformată în energie termică, filamentul încălzindu-se la o anumită temperatură T . Energia
termică este transferată mediului înconjurător, a cărui temperatură absolută este T0  T , prin conductibilitate termică
şi prin radiaţie [10], [11].

În cazul temperaturilor mari ale filamentului T  900 K  , energia transportată prin conductibilitate este
nesemnificativă faţă de energia transportată prin radiaţie  1%  [5]. Mai mult, dacă temperatura mediului încojurător
T0  T , atunci, pe baza relaţiilor (13) şi (23), rezultă
Rx I 2   S T 4 (24)
Pentru liniarizarea relației (24), aceasta se logaritmează şi se obține ecuația

ln( Rx I 2 )  4 ln T  ln ( S ) (25)
Dacă în relația (25) se fac substituțiile
 
ln R x I 2  y

 ln T  x (26)
 ln  S   a

rezultă ecuația unei drepte
y  4x  a  bx  a (27)

de pantă bteoretic  4 şi termen liber a  ln   S  , ca în figura 4 [10], [11].
Temperatura absolută T a filamentului se determină indirect, prin măsurarea rezistenţei Rx a filamentului,
folosind legea de variaţie a rezistenţei unui metal, cu temperatura

Rx  R0
Rx  R0 [1   (T  T0 )]  T  T0  (28)
 R0
unde   0.0036 K 1 şi se numeşte coeficient de variație a rezistivității cu temperatura, iar R0 este rezistenţa
filamentului la temperatura camerei, T0 .
ln ( R x I 2 )
N
b teoretic= 4
b exp = ?
M
ln T
punct experimental
ln (e  S )
metoda de fitare
Fig. 4. Reprezentarea legii liniarizate a transportului de energie

prin radiaţie termică e    [10], [11]
Modul de lucru
1. Se alimentează la sursa de tensiune dispozitivul experimental.
2. Cu ajutorul unui reostat montat în paralel cu puntea Wheastone se variază căderea de tensiune electrică U la
bornele punții. Tensiunea U se măsoară cu un voltmetru montat în paralel cu puntea, sau cu un picometru.
3. Pentru fiecare valoare a tensiunii U se realizează echilibrarea punții şi se determină valoarea rezistenței R3 .
4. Pentru fiecare valoare a tensiunii U , cunoscând R1  208  şi R2  4200  , se calculează rezistența R x a
filamentului de wolfram, cu ajutorul relației (20).

5. Se calculează intensitatea curentului electric care circulă prin filament, I , apelând la relația (21).
6. Cunoscând valoarea rezitenței filamentului la temperatura camerei, ( T0  293 K ), R0  3  , din relația (28) se
determină temperatura absolută a filamentului de wolfram, T .

7. Se introduc datele în tabelul 1. Se efectuează determinări numai pentru 5 valori ale tensiunii U (cele trecute în
tabelul 1), deoarece finalizarea lucrării impune un număr mare de prelucrări şi interpretări.
8

Nr. crt. U V  R3   Rx   I  A T K  y  ln Rx I 2  x  ln T
1. 40
2. 45
3. 50
4. 55
5. 60
Tabel 1
8. Se introduc datele în programul de calcul în C++, pentru determinarea coeficienților reprezentării liniare, prin
metoda celor mai mici pătrate.
9. Se compară bexperimental cu bteoretic  4 .
10. Din valoarea termenului liber al reprezentării, a  ln   S  , cunoscând valoarea constantei Stefan-Boltzmann şi
suprafața filamentului becului, S , se determină emisivitatea termică  .

Precizare: filamentul de wolfram al becului cu incandescență este un element neliniar de circuit, deoarece
caracteristica U  f I  nu este liniară. Aspectul neliniar al caracteristicii este determinat de faptul că rezistența
filamentului nu este constantă, aceasta crescând odată cu creşterea temperaturii (fig.5) [9], [10], [11].
În cazul elementelor neliniare de circuit se definesc două tipuri de rezistențe:
► rezistența statică în punctul M
UM
Rs M  (28)
IM
►rezistența dinamică în punctul M

 U   dU 
RdM  lim 
I o I
    tg (29)
  M  dI  M
Rezistența dinamică se mai numeşte şi rezistență diferențială. Dacă elementul de circuit este liniar, cele
două rezistențe sunt egale
Rs  Rd (30)

Fig. 5. Porțiune a caracteristicii U  f I  pentru un element neliniar de circuit
[7]
1. Enunțați legea I a lui Krichhoff pentru circuitele electrice.

2. Enunțați legea a II-a a lui Krichhoff pentru circuitele electrice.
3. Ce reprezintă un ochi de rețea, dar un nod de rețea?
4. Explicați convențiile de semn pentru mărimile din LKI şi LKII.
5. Care sunt unitățile de măsură în SI pentru mărimile: intensitatea curentului electric, căderea de tensiune electrică,
rezistența electrică, tensiunea electromotoare?
6. Care este legea lui Ohm în formă globală pentru o porțiune de circuit?
7. Ce este un galvanometru?
8. Ce mărime se măsoară cu voltmetrul?
9. Ce reprezintă o punte Wheastone?
10. Cum se realizează echilibrarea punții Wheastone?
11. Ce este radiația termică?
12. Ce este corpul negru?
13. Ce este corpul gri?
14. Care este ipoteza lui Planck referitoare la emisia şi absorbția de energie prin radiație?
15. Ce afirmă legea lui Kirchhoff referitoare la radiația termică?
16. Care este legea Stefan-Boltzmann?
17. Care este legea transportului de energie prin radiație termică?
18. Definiți radianța. Care este unitatea de măsură a radianței?
19. Care este unitatea de măsură a puterii transmise prin radiație?
10

20. Care este formula rezistenței electrice a unui metal în funcţie de temperatură?
21. Ce este emisivitatea termică?
22. Ce reprezintă un element neliniar de circuit?
23. Explicați de ce filamentul de wolfram al unui bec cu incandescență este un element neliniar de circuit.
24. Care este formula rezistenței statice?
25. Care este formula rezistenței dinamice?
26. Încercuiți varianta corectă de răspuns pentru un element liniar de circuit:
a. Rs  Rd ; b. Rs  Rd ; c. Rs  Rd ; d . Rs  Rd ; e. Rs  Rd .
Bibliografie
1. E. Vințeler, Dicționar de fizică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999
2. B. Ciobanu, M. Agop, C. Cotae, Fizica generală, Curs pentru ingineri, Vol.II, Editura Universității “Gh. Asachi” Iaşi, 1999
4. I. Bunget, L. Burlacu, D. Ciobotaru, A. Costescu, V. Florescu, I. Munteanu, M. Rusu, S. Spânulescu, Compendiu de fizică,
Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
5. www.phys.tuiasi.ro→Studenți → Facultatea de Automatică şi Calculatoare → Laboratoare
8. I. M. Popescu, Fizică, Vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
9. M. Preda, P. Cristea, F. Spinei, Bazele Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, Ediţia a doua, 1980
11

Lucrarea 8
Aspecte cu privire la comportarea duală a materiei

Studiul efectului fotoelectric extern
Proprietățile ondulatorii specifice undelor electromagnetice sunt puse în evidență prin măsurători
experimentale care implică fenomene cum ar fi: reflexia, refracția, interferența (un caz particular fiind cel al undelor
staționare), difracţia, dispersia, polarizarea. Fizica cuantică, domeniu de vârf al cercetării ştiințifice actuale, explică
caracterul dual al radiațiilor electromagnetice. Caracterul dual se referă la faptul că în anumite fenomene radiația
electromagnetică se comportă ca oricare altă undă, pe când alte fenomene nu pot fi explicate decât pe baza caracterului
corpuscular al radiației electromagnetice. Pe scurt, radiațiile electromagnetice se comportă uneori ca unde şi
alteori ca fascicule de corpusculi (particule) [8], [9].
Lucrarea îşi propune să explice şi să pună în evidență caracterul corpuscular al radiațiilor
electromagnetice, aspect fără de care nu pot fi înțelese aplicațiile de top din cercetarea ştiințifică fundamentală şi
tehnică, cum ar fi: transmiterea informației, calculatoarele cuantice, radiația laser, celulele fotovoltaice, sistemele cu
senzori, dispozitivele nanostructurale etc. [8], [9].
Contextul teoretic
Caracterul corpuscular al radiațiilor electromagnetice
Pe baza teoriei corpusculare a undelor electromagnetice, acestea sunt emise, se propagă şi sunt absorbite în
mod discontinuu, sub formă de fotoni.
Fotonii sunt particule care se deplasează cu viteza undei electromagnetice şi în particular, în vid, cu viteza
luminii în vid, c  3  108 m s . Prin urmare, mişcarea fotonilor nu respectă legile fizicii clasice, fenomenele legate de
fotoni fiind studiate în contextul Teoriei Relativității. De aceea, se spune despre fotoni că sunt particule relativiste.
Fotonii sunt neutri din punct de vedere electric şi nu au masă de repaus. Fotonii au numărul cuantic de spin s  1 şi
prin urmare, sunt bosoni (particule cu numărul cuantic de spin s de valori întregi, care respectă legea de distribuție
Bose-Einstein după energii, din fizica cuantică).
Energia unui foton este dată de relaţia lui Planck
W0  h (1)
în care h  6.626  1034 J  s este constanta lui Planck, iar  este frecvenţa fotonului şi a undei electromagnetice.
Energia W0 din formula (1) se mai numeşte şi cuantă de energie („porție de energie”). Conform teoriei cuantice a
electromagnetismului, interacțiunea undelor electromagnetice cu substanța se produce prin emisia sau absorbția unor
cuante de energie. Pe baza acestei teorii se explică şi fenomenele de emisie stimulată în cazul radiației laser.
Impulsul fotonului. Deducerea ipotezei lui de Broglie

În Teoria Relativității ce studiază fenomenele pe parcursul cărora vitezele particulelor sunt comparabile cu
viteza luminii în vid, c  3  108 m s , energia unei particule se exprimă prin relația

W  m  c2 (2)
unde m este masa cinematică (de mişcare) a particulei. Expresia matematică (2) reprezintă celebra formulă a lui
Albert Einstein pentru energie.
Relația (2) poate fi aplicată şi pentru foton. Prin urmare, din (1) şi (2) rezultă pentru masa cinematică a
fotonului formula
h
h  m foton  c 2  m foton  (3)
c2
Impulsul fotonului se calculează după aceeaşi formulă ca şi în mecanica clasică
p foton  m foton  viteza in
vid
 p foton  m foton  c (4)
h h
p foton  2
c  (5)
c c
Formula lungimii de undă a radiație electromagnetice care se propagă în vid este
c
  c T  (6)

în care T este perioada undei. Ținând cont de relațiile (5) şi (6) rezultă
h
p foton  (7)

Pe baza relației (7), prin generalizare, în anul 1924 fizicianul francez Louis de Broglie extinde dualismul
undă-corpuscul introdus de Albert Einstein pentru foton, la particulele elementare. Louis de Broglie emite ipoteza
conform căreia starea cuantică a unei particule poate fi descrisă cu ajutorul unei unde, caracterizată prin
lungimea de undă
h
 (8)
p
Relația (8) este cunoscută în literatura de specialitate ca ipoteza lui de Broglie, pentru care acesta a primit Premiul
Nobel în 1929. Mărimea p din relația (8) reprezintă impulsul particulei. Ipoteza lui de Broglie se referă la
caracterul dual al substanței. Aceasta înseamnă că particulele elementare se manifestă atât corpuscular, cât şi
ondulatoriu (ca unde). Ipoteza lui de Broglie reprezintă unul dintre pilonii de bază ai fizicii cuantice actuale [8],
[9].
Să trecem în revistă unitățile de măsură ale mărimilor despre care am discutat:
m
 SI
 Hz, W SI
 J ( joule), m SI
 kg , p SI
 m SI
 v SI
 kg   SI
 m, T SI
s.
s
Efectul fotoelectric extern

Efectul fotoelectric este un fenomem care pune în evidență caracterul corpuscular al undelor
electromagnetice.
Efectul fotoelectric, descoperit de Heinrich Hertz în 1890, a fost explicat abia în 1904 de către Albert
Einstein. Einstein a primit Premiul Nobel în anul 1921 pentru explicarea efectului fotoelectric extern.
Prin efect fotoelectric extern se înţelege emisia de electroni de către corpuri sub acţiunea radiaţiilor

electromagnetice.
Există şi un efect fotoelectric intern, care constă în generarea unor noi purtători de sarcină electrică
liberi, în interiorul unui material, sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice.
Efectul fotoelectric extern se produce în cazul majorității metalelor sub incidența undelor electromagnetice din
 
domeniul ultraviolet,   7.50  1014 ,1016 Hz. Pentru metalele alcaline (Na, K, Cs) fenomenul are loc şi în cazul
undelor din domeniul vizibil,   3.75, 7.50  1014 Hz [1], [2], [8], [9].
În fig.1 este reprezentat schematic dispozitivul experimental cu care poate fi studiat efectul fotoelectric extern.
Dispozitivul conține o celulă fotoelectrică alimentată la o sursă de tensiune continuă, un potențiometru (rezistență
variabilă montată în paralel cu sursa) cu ajutorul căruia se variază diferența de potențial (tensiunea electrică, U ) de la
bornele celulei fotoelectrice, un voltmetru, V, care măsoară tensiunea electrică U , un galvanometru, G, (instrument
de măsură sensibil la curenți mici) cu ajutorul căruia se măsoară intensitatea curentului electric prin circuit, I .
C A
I G
U
V
Fig.1. Dispozitiv experimental destinat studiului efectului fotoelectric extern [8], [9]
Celula fotoelectrică este reprezentată de un balon din sticlă vidat (există şi celule cu gaz), în care există doi
electrozi, catodul (C) şi anodul (A). Catodul este construit din metalul care urmează să fie iradiat şi care va elibera
electroni, prin efect fotoelectric extern. Anodul este electrodul care „controlează” mişcarea electronilor emişi,
accelerându-i (ca în fig.1), sau încetinindu-i, ca în dispozitivul propus pentru a fi utilizat în aplicaţia experimentală de
către studenţi (fig.4).
Pentru dispozitivul din fig.1, electronii extraşi sub acțiunea radiației electromagnetice vor fi atraşi de anodul
care este încărcat pozitiv. Electronii care ajung la anod sunt dirijați în circuitul exterior celulei şi determină apariția
unui curent electric de conducţie, de intensitate I . Electronii extraşi din metalul catodului prin efect fotoelectric
extern se mai numesc şi fotoelectroni, iar curentul electric din circuit poartă numele de curent fotoelectric [8], [9].
În absența iradierii catodului, chiar dacă tensiunea electrică dintre anod şi catod este nenulă ( U  0 ),
galvanometrul nu indică prezența unui curent prin circuit, deoarece în spațiul vidat din interiorul celulei fotoelectrice
nu există electroni care să închidă circuitul.
Dacă asupra catodului se trimite o radiație electromagnetică cu o frecvență suficient de mare, astfel încât să fie
extraşi electroni, chiar la tensiune nulă ( U  0 ) se observă apariția unui curent fotoelectric nenul ( I  0 ). Aceasta
deoarece unii dintre electronii extraşi au energii cinetice suficient de mari, care le permit ajungerea la anod şi dirijarea

prin circuitul exterior celulei (fig.2).
I
em 4 = 4 em 1
I s 4 = 4 I s1
em 3 = 3 em 1
I s3 = 3 I s 1
em 2 = 2 em 1
I s2 = 2 I s 1
em 1
I s1
Ub O U
Fig.2 Caracteristici volt-amperice ale celulei fotoelectrice cu vid
În fig. 2 au fost reprezentate caracteristicile curent-tensiune, I  f U  corespunzătoare dispozitivului

experimental din fig.1, pentru o radiație electromagnetică monocromatică (   ct ) şi pentru diverse valori ale fluxului
radiației electromagnetice,  em .
Fluxul radiației electromagnetice este mărimea numeric egală cu energia undei electromagnetice ce cade pe o
suprafață (suprafața catodului) în unitate de timp
Wem N fotoni  W0 N fotoni  h
 em    (9)
t t t
J
Din relația (9) se observă că  em SI
  W  watt , deci  em are semnificație de putere [4], [8], [9].
s
Din fig. 2 se observă că la   ct şi  em  ct , pe măsură ce creşte tensiunea U , din ce în ce mai mulți
electroni sunt atraşi de anodul pozitiv, ceea ce determină o creştere a intensității curentului fotoelectric. La o anumită
valoare a tensiunii U , toți electronii emişi de catod ajung la anod şi în această situație intensitatea curentului atinge o
valoare maximă, numită intensitate de saturație, I S .
La tensiuni U cu polaritate inversă față de cea din fig.1, adică anodul este conectat la polaritatea negativă a
sursei de tensiune, iar catodul la polaritatea pozitivă, câmpul electric dintre cei doi electrozi ai celulei produce o
frânare a electronilor. Pe măsură ce valoarea absolută a tensiunii inverse este mai mare, frânarea este din ce în ce mai
puternică şi numărul de fotoelectroni care ajung la anod scade. Pentru o valoare a tensiunii inverse U  U b , la anod
nu mai ajunge niciun electron, iar curentul fotoelectric este nul. Tensiunea U b se numeşte tensiune de blocare
[8], [9].
Einstein a explicat fenomenul prin interacțiunea dintre un foton şi un electron. În urma interacțiunii,
fotonul cedează întreaga sa energie unui singur electron. Într-o exprimare hazlie se spune despre foton că este
„monogam şi altruist”. Deoarece fotonul pierde toată energia sa, acesta ajunge în repaus, stare în care masa devine
nulă, deci fotonul „dispare”. Se foloseşte exprimarea ştiinţifică: pe parcursul fenomenului fotonul este absorbit de

electron.
Electronul „foloseşte” energia primită de la foton astfel:
► o parte o consumă pentru a părăsi metalul (în fizica cuantică, fenomenul este descris ca o învingere a barierei de
potențial de la suprafața metalului), sub forma unui lucru mecanic de extracție, Lextr ;
► iar acea parte care îi rămâne, o foloseşte pentru mişcare, deci sub forma unei energii cinetice, Wc .
Bilanţul energetic al procesului de interacțiune dintre foton şi electronul emis prin efect fotoelectric extern
este exprimat prin relaţia lui Einstein pentru efectul fotoelectric extern
h  Lextr  Wc max (10)
în care Lextr reprezintă lucrul mecanic de extracție a unui electron de pe suprafața metalului şi Wc max este
energia cinetică a celor mai rapizi fotoelectroni extraşi, termen care are expresia
me v 2max
 Wcmax (11)
2
În formula (10) apare mărimea Wc max , deoarece Lextr reprezintă lucrul mecanic de extracție a unui electron de
pe suprafața metalului, iar pentru electronii aflați pe straturi energetice interioare în metal, energia de extracție este
mai mare şi prin urmare energia lor cinetică este mai mică decât cea din formula (11) [1], [8], [9]. Exprimarea
„electronul de pe suprafaţa metalului” este oarecum improprie. Ea se foloseşte pentru a desemna un electron care din
punct de vedere energetic se află pe un nivel de energie superior, pentru care energia potenţială de atracţie
electrostatică din partea nucleului este mică. În acest caz, se presupune că electronul se află la o distanţă mai mare faţă
de nucleul atomului, decât ceilalţi electroni de pe niveluri energetice inferioare. De fapt, electronul este situat iniţial în
interiorul metalului iradiat [8], [9].
Lucrul mecanic de extracție, Lextr , din formula (10), se defineşte ca energia consumată pentru extragerea
unui singur electron de pe suprafața metalului şi este o mărime caracteristică fiecărui metal în parte. Pentru
majoritatea metalelor, Lextr este de ordinul 10 19 J . De aceea, în multe calcule este mai convenabil să folosim o
unitate de măsură tolerată pentru lucru mecanic şi energie, numită electron-volt (eV), exprimată de relaţia
1 eV  1.6  1019 J (12)
Tabelul 1 conține valorile lucrului mecanic de extracție pentru câteva dintre metale, exprimat în electron-volți
[3], [8], [9].
Metal W Pt Tg Ta Cr Cs
Lextr eV  4.50 5.30 4.38 4.20 4.60 1.80
Tabel 1
Utilizând dispozitivul experimental din fig.1, au fost puse în evidență următoarele legi ale efectului fotoelectric
extern:
L1. dacă radiația incidentă este monocromatică, intensitatea curentului fotoelectric de saturație este direct
proporțională cu fluxul radiației electromagnetice incidente (fig.2);

L2. energia cinetică maximă a fotoelectronilor emişi ( Ec max  Wc max ) este direct proporțională cu frecvența undei
electromagnetice şi nu depinde de fluxul acesteia (fig.3);
E c max
0 01 02 03 
Fig.3. Dependenţa energiei cinetice a celor mai rapizi fotoelectroni în funcţie de frecvenţă [8], [9]
L3. efectul fotoelectric se produce numai la frecvențe ale undelor electromagnetice incidente de valori mai mari sau
cel puţin egale cu o anumită valoare, numită frecvență de prag, sau pragul roşu, caracteristică fiecărui metal
   prag  0 ;
L4. efectul fotoelectric se produce practic instantaneu, deoarece intervalul de timp dintre interacţiunea radiației
incidente cu metalul şi emisia fotoelectronului este foarte mic, de ordinul   (10 7  10 9 ) s [8], [9].
În legărură cu legea a 3-a , din relația (10) se observă că la o frecvență minimă de producere a efectului
fotoelectric extern,  prag   0 , energia fotonului este suficientă doar pentru a extrage electronul din metal 
Wc max  0 
h 0  Lextr (13)
din care se obține, pentru frecvența de prag a metalului catodului, formula

Lextr
0  (14)
h
Aplicaţie practică
Modelarea matematică a fenomenului studiat
Pentru a pune în evidenţă efectul fotoelectric extern şi a determina lucrul mecanic de extracție a electronilor
din metal, se utilizează metoda potențialului de blocare. În acest scop, se foloseşte circuitul din fig.4.
Catodul (C ) se conectează la borna pozitivă a tensiunii de alimentare şi anodul (A) se conectează la borna
negativă. Tensiunea electrică dintre catod şi anod poate fi variată prin intermediul unui potențiometru şi se măsoară cu
ajutorul voltmetrului V. Galvanometrul G indică prezența, sau absența curentului fotoelectric prin circuit.

Catodul va fi iradiat cu un fascicul de unde electromagnetice monocromatice, din domeniul vizibil. Catodul va
emite fotoelectroni ce au energii cinetice diferite. Electronii care au energii cinetice suficient de mari, vor reuşi să
învingă respingerea anodului şi se vor înscrie în circuitul exterior, generând un curent electric. Pe măsură ce se
măreşte tensiunea dintre catod şi anod, anodul devine din ce în ce mai electronegativ şi va respinge din ce în ce mai
mulți electroni. Astfel, intensitatea curentului fotoelectric scade.
 h 0
h
C A
v max = ve i
e
G I=0
Ub
V
Fig.4. Metoda potenţialului de blocare. Dispozitiv experimental, [8], [9]
C A
(+) ve f = 0
ve i (-)
Ub
Fig.5. Frânarea fotoelectronilor în spaţiul dintre electrozi
La o anumită valoare a tensiunii, numită tensiune de blocare, U b , niciun electron nu mai ajunge la anod şi
intensitatea curentului fotoelectric se anulează. Să aplicăm teorema de variație a energiei cinetice pentru un electron
care este extras din catod şi este frânat în spațiul catod-anod (fig.5).
LCA  Wc  Wc finala  Wc initiala   Wc initiala   Wc max (15)
LCA este lucrul mecanic efectuat de câmpul electric dintre catod şi anod pentru frânarea electronului şi se calculează
conform formulei
LCA  e   U CA  e   U b (16)
unde e   1.6  1019 C este sarcina electrică a electronului. Din relațiile (15) şi (16) rezultă

Wc max  e   U b   e   U b (17)
Prin introducerea relației (17) în relația (10), se obține
h  Lextr  e   U b (18)

h L
Ub  
   extr (19)
e e
Dacă în relația (19) se apelează la substituțiile:

h L
Ub  y ,   x , 
 b ,  extr a (20)
e e
se observă că relația (19) este chiar ecuația unei drepte

y  b x  a (21)
cu panta b şi termenul liber a (fig.6).
Ub (V)
y=bx+a
h
b=
e
L ext
a=
e
M
O(0,0)
(Hz)
a punct experimental
metoda de fitare
Fig.6. Reprezentarea tensiunii de blocare în funcţie de frecvenţa radiaţiei [9]
Modul de lucru
1. Se conectează circuitul din fig.4 la sursa de tensiune.
2. În absența iluminării, se realizează reglajul de zero al galvanometrului ( I  0 ).
3. Se reglează tensiunea dintre catod şi anod, U, la valoarea minimă.
4. În timp ce catodul nu este iluminat, se fixează unul dintre filtrele monocromatoare între sursa de unde
electromagnetice şi catod.
5. Se pune în funcțiune sursa de radiații electromagnetice şi se observă dacă galvanometrul indică prezența unui curent
electric în circuit.
6. Se variază tensiunea dintre catod şi anod, până când se anulează curentul din circuit. Se citeşte valoarea tensiunii de

blocare, U b .
7. Se repetă etapele descrise anterior, pentru 6 filtre monocromatoare şi se introduc valorile experimentale în tabelul 2.
Nr. Tipul  1014 Hz  U b V  U b V 
filtrului
1
2 F1
3
4
5
6
7 F2
8
9
10 F3
11
12
Tabel 2
8. Pentru fiecare filtru monocromator se efectuează minimum 4 determinări. Se calculează tensiunea de blocare medie,
corespunzătoare fiecărui filtru, U b .
9. Se introduc valorile experimentale în programul de calcul în C++, pentru determinarea coeficienților reprezentării
liniare (   x , U b  y ).
10. Din valoarea pantei b se calculează valoarea experimentală a constantei lui Planck, hexp . Se compară cu valoarea
teoretică.
11. Din valoarea termenului liber a se determină lucrul mecanic de extracție, Lextr al metalului catodului. Lucrul
mecanic se exprimă în joule şi în eV.

12. Din relația (14), se determină frecvența de prag  0 , caracteristică metalului catodului, utilizând valoarea
experimentală a constantei lui Planck, hexp .
13. Se reprezintă grafic tensiunea de blocare în funcție de frecvența radiației.

[5]
1. Ce se înțelege prin caracterul ondulatoriu al propagării câmpului electromagnetic?
2. La ce se referă caracterul corpuscular al undelor electromagnetice?
9

3. Explicați caracterul dual al radiațiilor electromagntice.
4. Ce sunt fotonii?
5. Enumerați proprietățile fotonilor.
6. Care este formula ce exprimă energia fotonilor?
7. Care este formula lui Einstein pentru energia unei particule?
8. Care este ipoteza lui de Broglie?
9. Care este semnificația ipotezei lui de Broglie?
10. Definiți efectul fotoelectric extern.
11. Definiți efectul fotoelectric intern.
12. Pentru ce domenii de frecvenţe ale undelor electromagnetice se produce efectul fotoelectric extern?
13. Care este relația lui Einstein pentru efectul fotoelectric extern?
14. Explicați interacțiunea între foton şi electron în cazul efectului fotoelectric extern.
15. Definiți lucrul mecanic de extracție.
16. Explicaţi noţiunea de energie cinetică maximă a fotoelectronilor.
17. Care este expresia matematică a teoremei de variaţie a energiei cinetice?
18. Care este formula lucrului mecanic efectuat de un câmp electrostatic pentru a deplasa o sarcină electrică
punctiformă?
19. Explicați funcționarea dispozitivului expertimental din fig. 1.
20. Explicați funcționarea dispozitivului experimental din fig.4.
21. Explicați relația (19).
22. Ce reprezintă frecvența de prag?
23. Ce reprezintă curentul de saturație?
24. Ce reprezintă tensiunea de blocare?
25. Enunțați legile efectului fotoelectric extern.
Bibliografie
2. E. Vințeler, Dicționar de fizică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999
4. I. M. Popescu, Fizică, Vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
6. I. B. Ciobanu, Elemente de mecanică cuantică, Editura PIM, Iasi, 2009
9. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, 2015; G. Apreotesei, I. B.
Ciobanu, Fizică tehnică pentru învăţământul superior, Editura PIM, Iaşi, 2015
10

Lucrarea 9
Studiul conducţiei electrice la solide pe baza modelului Bloch- Brillouin
Determinarea energiei de activare a unui semiconductor intrinsec
Contextul teoretic
Conductibilitatea electrică. Noțiuni introductive
Conductibilitatea electrică, sau conducția electrică este fenomenul care se referă la capacitatea unui corp
de a întreține un curent electric de conducție. Una dintre mărimile care evaluează această capacitate se numeşte
conductivitate electrică şi se notează cu litera grecească sigma,  . Unitatea de măsură în SI este
 SI
  1  m 1  S  m 1 (1)
în care   ohm = unitatea de măsură în SI a rezistenței electrice R  şi S  siemens = unitatea de măsură în SI a
conductanței electrice G  .
O altă mărime legată de fenomenul de conducție electrică este rezistivitatea electrică, care se notează cu
litera grecească ro,  , definită ca inversul conductivității electrice
   1 (2)
având unitatea de măsură în SI  SI

 m.
Cu cât un material este caracterizat printr-o valoare  mai mare (deci printr-o valoare  mai mică) cu atât va
conduce mai bine curentul electric.
Curentul electric de conducție constă în mişcarea dirijată a unor particule încărcate electric cvasilibere
(aproape libere) printr-un corp, sub acţiunea unui câmp electric exterior. În cazul corpurilor solide, aceste
particule încărcate electric sunt electronii cvasiliberi şi golurile (holes în limba engleză). Se foloseşte noțiunea de
particule cvasilibere, deoarece aceste particule se pot mişca liber prin interiorul corpului, dar nu părăsesc acel corp
[8], [9].
Pentru un eşantion de material de formă regulată, cu lungimea l (paralelă cu direcţia curentului electric), aria
secțiunii transversale (sau perpendiculare pe direcția curentului electric) S şi rezistivitatea  , rezitența electrică se
calculează conform formulei
2
dl proba omogena l
R      R   (3)
1
S S
R SI
  . Rezistenţa electrică măsoară capacitatea unui eşantion de material de a se opune trecerii curentului
electric de conducţie. Conductanța electrică exprimă uşurinţa cu care un eşantion de material permite trecerea
curentului electric ( G SI
  1  S )
G  R 1 (4)
Noțiuni de fizică cuantică. Ecuația lui Schrödinger
Explicarea riguroasă şi completă a fenomenului de conductibilitate electrică se face în cadrul fizicii cuantice.
În cazul materialelor solide, la curentul electric de conducție participă două tipuri de particule încărcate
1

electric: electronii cvasiliberi (particule reale, încărcate cu sarcină electrică negativă) şi golurile (modele teoretice de
particule încărcate cu sarcină electrică pozitivă, egală în modul cu cea a electronilor). Deocamdată, ne vom referi la
prima categorie de particule, electronii cvasiliberi.
Electronii cvasiliberi numiţi şi electroni de conducţie provin din electronii de valenţă, mai slab atraşi de
nucleul atomic comparativ cu ceilalţi electroni. Electronii de conducţie se pot deplasa de la un atom la altul şi la
aplicarea unui câmp electric exterior sunt dirijați către polaritatea pozitivă a câmpului, generând un curent electric de
conducție prin material. Atât timp cât electronii sunt în interiorul materialului ei se mai numesc electroni cvasiliberi
(aproximativ liberi) [8], [9].

Conform fizicii cuantice, electronului i se asociază o funcție de undă  r , t  cu ajutorul căreia se determină
probabilitatea de localizare în spațiu a acestuia
 2
PD, t     r , t  dV (5)
(D)
În relația (5) P D, t  este probabilitatea ca electronul să se afle la momentul t în domeniul spaţiul tridimensional
D  . Modulul funcției de undă se calculează din formula

 2  
 r , t    r , t    * r , t  (6)
  
unde  * r , t  este complex-conjugata funcției de undă  r , t  şi r = vectorul de poziție pentru electron [1], [2].
Cunoaşterea funcției de undă asociată electronului permite determinarea valorilor medii ale mărimilor
observabile caracteristice acestuia (coordonata spațială medie, impulsul mediu, momentul cinetic orbital mediu etc.)
[8], [9].

Funcția de undă  r , t  este de forma
   i W t
 r , t    r   e (7)

în care  r  este componenta staţionară a funcției de undă, W reprezintă energia totală a particulei, i  1 C ,
h
 este constanta redusă a lui Planck, iar h = constanta lui Planck = 6.626  1034 J  s .
2

Componenta  r  a funcției de undă se determină prin rezolvarea unei ecuații diferențiale, numită ecuația
lui Schrödinger staționară, care are expresia matematică
 2m

 

  r   2 0 W  W p  r   0 (8)

unde m0 reprezintă masa de repaus a electronului, W p este energia potențială şi   r  este operatorul lui Laplace

aplicat funcției  r  .
Prin rezolvarea ecuației (8) se determină valorile posibile ale energiei totale W1 , W2 , W3 ,  (care va avea un

spectru discret) şi funcţiile de undă  r  . În cazul electronilor din interiorul atomului (cristalului), valorile
W1 , W2 , W3 ,  se numesc nivelurile energetice ale electronilor [1], [2], [8], [9].

Modelul Bloch-Brillouin sau modelul benzilor de energie

Vom explica în continuare fenomenul de conductibilitatea electrică la materialele solide apelând la modelul
Bloch-Brillouin, cunoscut şi ca teoria cuantică a benzilor de energie.
Din determinările experimentale se constată că rețelele cristaline ale materialelor solide sunt periodice în
spațiu. Această periodicitate se referă la faptul că o anumită structură (dispunere de atomi) se repetă în spațiu. Prin
urmare, energia potențială W p din ecuația (8) este şi ea o funcție periodică, de perioadă egală cu cea a rețelei
cristaline.
Prin rezolvarea ecuației lui Schrödinger, se demonstrează că energia unui electron în mişcare, în câmpul
periodic al rețelei cristaline, prezintă o structură de benzi de energie [3]. Aceste benzi au o dispunere
alternativă, de benzi premise şi benzi interzise (fig.1).
În figura 1 este reprezentată pe axa verticală (pe ordonată) energia electronilor în cristal, iar pe axa orizontală
 
(pe abscisă) modulul vectorului de undă k  k . Vectorul k a primit denumirea de vector de undă prin analogie cu
 2  2 v
mărimea specifică undelor din mecanică şi electromagnetism, care este definită prin formula k  n   .
  v
Denumirea se justifică numai prin faptul că unitatea de măsură a mărimii reprezentate pe abscisă este aceeaşi cu a
mărimii ondulatorii [3]. Mărimea a este periodicitatea unidimensională a rețelei [8], [9].
parabola
W electronului liber
zonă (bandă)
permisă
2 V2
2 V1
zonă (bandă) interzisă
- 3 a - 2 a -  0  2 3 k
a a a a
Fig.1 Formarea benzilor de energie ale electronilor în cristale [8], [9]
Parabola trasată întrerupt reprezintă energia electronilor liberi, care s-ar mişca în exteriorul cristalului, în
absența oricăror câmpuri de interacțiune. Curbele trasate continuu corespund energiei electronilor din cristal, care
interacționează cu câmpul electric periodic al ionilor pozitivi din nodurile rețelei cristaline [8], [9].
Prin rezolvarea ecuației lui Schrödinger, se obțin valorile energiilor pentru electronii din cristal [4], de forma

2  k 2
W  Wk   Vk g (9)
2m 
 termenul
parabola care creeaza
corespunzatoare discontinuitati
electronului
liber
În relația (9) primul termen este o funcție de gradul doi în variabila k , deci semnifică o parabolă, iar termenul al
 2
doilea este cel care creează discontinuitățile, sau acele „întreruperi” din figura 1, în punctele k   , ,
a a
Termenul Vk g provine din expresia energiei potențiale a electronilor din cristal
 
W p r    Vk g  e g
i  k r
(10)
kg
Formula (10) repezintă o descompunere în serie Fourier a energiei potențiale periodice, scrisă în formă complexă, în

care i   1  C şi r este vectorul de poziție [4], [8], [9].
Regiunile haşurate reprezintă benzile energetice permise pentru energia electronilor în cristale, iar regiunile
pe alb corespund benzilor energetice interzise. Lărgimea unei benzi interzise este
W g  2 Vk g (11)
Se demonstrează că odată cu creşterea energiei W  Wk , lărgimea benzilor interzise se micşorează, iar
lărgimea benzilor permise se măreşte.

Ca o concluzie la cele discutate, putem spune că valorile energiilor electronilor din cristal, numite şi niveluri
energetice W1 , W2 , W3 ,  , sunt grupate în interiorul unor benzi energetice permise. Fiecare bandă permisă conține
un număr de niveluri energetice apropiate între ele, egal cu numărul de atomi din volumul de cristal considerat
[5]. Conform teoriei cuantice, electronii cristalului nu pot avea nivelurile energetice în interiorul benzilor interzise [8],
[9].
Conform fizicii cuantice comportarea electronului este descrisă de un set de numere cuantice, printre care şi
de un număr cuantic notat cu s , numit numărul cuantic de spin. În cazul electronului s  1 / 2 . Din punct de vedere
al valorii numărul cuantic de spin, particulele elementare se împart în două clase: fermioni (cele cu s de valori
semiîntregi) şi bosoni (cele cu s de valori întregi).
Conform clasificării anterioare, electronii sunt fermioni şi „repartizarea” electronilor din materialele solide
pe nivelurile energetice este dată de funcția de distribuție cuantică Fermi-Dirac
1
f F (WK )  Wk W F (12)
e kB T
1
Relația (12) exprimă probabilitatea ca o stare cuantică cu energia Wk să fie ocupată. WF se numeşte nivelul Fermi,
k B  1.38 10 23 J / K este constanta lui Boltzmann şi T este temperatura absolută [4].
În figura 2 este reprezentată funcția de distribuție Fermi-Dirac la diverse temperaturi, a cărei comportare la
temperatura T  0 este următoarea

1 , pentru Wk  WF
lim f F WK    . (13)
T 0
 0 , pentru Wk  WF
Astfel, rezultă următoare interpretare a nivelului Fermi la temperatura T  0 K : toate nivelurile energetice care
îndeplinesc condiția Wk  WF sunt ocupate cu electroni, în timp ce nivelurile energetice Wk  WF sunt libere. În
consecință, putem formula semnificația nivelului Fermi ca nivelul de energie maximă pe care îl pot ocupa
electronii la temperatura de zero absolut ( T  0 K ). La temperatura de zero absolut nivelul Fermi separă nivelurile
ocupate cu electroni de cele neocupate [8], [9].
f(W)
1 T=0K
T1
T2
0,5 0<T1<T2
0
WF W
Fig.2. Reprezentarea funcției de distribuție Fermi-Dirac la diverse temperaturi
Din figura 2 se observă că la T  0 K (linia trasată punctat), pentru Wk  WF , funcția de distribuție are
valoarea 0.5 . De aici rezultă următoarea interpretare: la orice valoare a temperaturii, nivelul Fermi reprezintă
starea energetică pentru care probabilitatea de ocupare este 1 / 2 [4], [8], [9].
Energia Fermi are semnificația şi de potențial chimic al „gazului de electroni” cvasiliberi din cristal şi este un
parametru care depinde de concentrația electronilor şi de temperatură [4].
La temperaturi T  0 K , funcțiile de distribuție din figura 2 au o astfel de comportare încât, pe măsură ce
temperatura creşte, granița dintre nivelurile energetice ocupate şi cele neocupate cu electroni devine tot mai puțin
abruptă. Aceasta se datorează faptului că la creşterea temperaturii materialului electronilor li se comunică energie
suplimentară care le permite trecerea pe niveluri superioare nivelului Fermi, [5], [8], [9].
Clasificarea corpurilor solide pe baza modelului de benzi energetice

Importanța modelului Bloch-Brillouin sau a modelului de benzi energetice rezidă în aceea că permite
explicarea distincției dintre conductori, izolatori (sau dielectrici) şi semiconductori. Clasificarea corpurilor solide
în cele trei categorii se bazează, în primul rând, pe gradul de ocupare cu electroni a nivelurilor energetice din interiorul
benzilor şi mai puțin pe structura benzilor care se formează în principiu la fel la toate cele trei categorii.
În figura 3 sunt reprezentate cele două moduri posibile de ocupare a benzilor energetice cu electroni, la
temperatura de zero absolut [4], [8], [9].
Cazul a. O categorie de corpuri solide se caracterizează prin faptul că electronii ocupă complet un anumit
număr de benzi energetice (fig.3.a). Aceasta înseamnă că ultimul nivel ocupat cu electroni coincide cu marginea
superioară a ultimei benzi energetice permise ocupate. Ultima bandă permisă ocupată conține electroni de valență ai

atomilor cristalului şi de aceea o numim bandă de valență (BV). Următoarea bandă de energie permisă este complet
liberă şi se numeşte banda de conducție (BC). Cele două benzi, BV şi BC sunt separate printr-o bandă interzisă
(BI).
Dacă se aplică un câmp electric exterior de valori obişnuite ( E  108 V m) , electronii de valență nu vor putea
să tranziteze pe niveluri energetice superioare în BC, din cauza lărgimii benzii interzise. Prin urmare, la aplicarea unui
câmp electric exterior, nu este posibilă apariția unui curent electric de conducție, deci materialul se comportă la zero
absolut ca un izolator (dielectric) [8], [9].
Fig.3
Cazul b. O altă categorie de materiale (fig.3.b) se caracterizează prin faptul că electronii nu ocupă complet
toate nivelurile energetice ale ultimei benzi permise de energie. Deci, cel mai înalt nivel energetic ocupat la zero
absolut (nivelul Fermi) se află în interiorul unei benzi permise, banda electronilor de valență (BV) [8], [9].
La aplicarea unui câmp electric exterior de intensități mici, electronii din apropierea nivelului Fermi vor fi
accelerați şi vor putea să tranziteze pe niveluri energetice superioare neocupate. Acesți electroni vor da naştere unui
curent electric de conducție şi se numesc electroni de conducție. Prin urmare, materialul se va comporta ca un
conductor. Nivelurile energetice superioare celor corespunzătoare electronilor de valență se numesc niveluri
energetice de conducție. După cum se observă din fig.3.b, în acest caz există o suprapunere a nivelurilor energetice din
BV cu cele din BC.
Din cele discutate anterior, concluzionăm că la temperatura de zero absolut există numai două categorii
de materiale solide: izolatorii şi conductorii [4], [7], [8], [9].
Ne punem întrebarea firească: conform acestei teorii, unde plasăm materialele semiconductoare? Răspunsul
este următorul: din punct de vedere al gradului de ocupare cu electroni a benzilor de energie, la temperatura de
zero absolut, nu există nicio deosebire între izolatori şi semiconductori.
La temperaturi T  0 K , comportarea semiconductorilor este diferită de cea a izolatorilor. Aceasta se explică

prin faptul că lărgimea BI dintre BV şi BC de la semiconductori are o valoare mai mică decât cea a izolatorilor.
Prin urmare, la o temperatură T  0 K , un anumit număr de electroni ai materialului semiconductor poate tranzita de
pe nivelurile energetice ale BV pe nivelurile superioare din BC. Sub acțiunea unui câmp electric exterior, electronii
din BC se vor mişca dirijat, generând un curent electric de conducție.
Lărgimea energetică a BI dintre BV şi BC se numeşte energie de activare a materialului şi se notează cu
Wg sau cu  W . Energia de activare se defineşte şi ca energia minimă necesară unui electron de valență pentru
a tranzita în banda de conducție.
Câteva exemple de semiconductori sunt: germaniul, siliciul, seleniul, oxidul cupros ( Cu2O ),
PbTe , SiC , InSb , GaAs , grafitul [7], [8], [9].
Conducția electrică la semiconductorii intrinseci (puri)

Atunci când vorbim despre funcţionarea calculatoarelor trebuie să avem în vedere că acestea au în alcătuire
circuite integrate, tranzistori, cu alte cuvinte, componente din materiale semiconductoare.
Să presupunem unul dintre semiconductorii puri bine-cunoscuți, și anume germaniul (Ge), element din grupa
a IV-a a tabelului periodic. Germaniul are următoarea configurație electronică a ultimului strat 4 s 2 4 p 2 . Prin urmare,
numărul electronilor de valență, adică al electronilor de pe ultimul strat este 4 .

Se cunoaște că stabilitatea atomului este realizată la configurația completă 4 s 2 4 p 6 , de 8 electroni pe ultimul
strat. Pentru a-și crea structură stabilă de octet, fiecare atom de germaniu din structura cristalină va realiza câte patru
legături covalente cu cei patru atomi vecini din apropiere. Astfel, atomii de germaniu își vor stabili configurația
completă de octet (fig.4) [8], [9].
Prin intensificarea mișcării de agitație termică, deci prin încălzirea cristalului, pot fi eliberați electroni din
legăturile covalente, astfel încât aceștia devin electroni cvasiliberi prin cristal și vor participa la curentul electric de
conducție.
Ge
Ge
electron liber
Ge
gol
Ge Ge
Fig. 4. Cristalul de germaniu [8], [9]
Prin părăsirea de către electron a legăturii covalente, rezultă o sarcină spațială pozitivă, căreia i se asociază
denumirea de gol. Perechea electron-gol se numește în teoria solidului exciton. Golul este un model teoretic de

particulă, cu ajutorul căruia se explică fenomenul de conducție electrică în cazul semiconductorilor. Golul are sarcina
egală în modul cu cea a electronului, (sarcina electronului, e   1.6  1019 C ), dar de semn contrar. Sarcina golului
este e   1.6  1019 C [8], [9].
E ext
W (-) (+)
e electron liber
e B.C.
e
e
Wc
Wg =  W B.I.
e Wv
e
gol e B.V.
e
Fig.5. Structura de benzi de energie pentru un semiconductor intrinsec (pur)
Vom explica în continuare modul în care variază conductivitatea electrică a unui semiconductor
intrinsec cu temperatura. La o încălzire a semiconductorului, se intensifică mişcarea de agitație termică şi dacă unii
dintre electronii din BV vor primi o cantitate de energie mai mare sau cel puțin egală cu energia de activare,  W , vor

tranzita pe niveluri energetice din BC (figura 5). La aplicarea unui câmp electric exterior ( Eext ), electronii cvasiliberi
din BC se vor mişca ordonat prin cristalul semiconductor de la polaritatea “-” către polaritatea „+” a câmpului electric
extern, generând un curent electric de conducție. Golurile vor genera un curent electric de conducție de sens contrar
celui produs de electroni, acestea deplasându-se către polaritatea negativă a câmpului electric extern (fig.5) [8], [9].
Fenomenul de tranziție al electronilor din BV se poate produce prin intensificarea mișcării de agitație termică,
adică prin creșterea temperaturii, prin iradiere cu unde electromagnetice, sau sub acțiunea unor câmpuri electrice sau
magnetice exterioare.
Pe măsură ce creşte temperatura, numărul de electroni din BC creşte şi prin urmare va creşte şi conductivitatea
electrică a semiconductorului.
Relația care exprimă conductivitatea electrică a unui semiconductor intrinsec în funcţie de temperatură este
W

  Ae 2 k B T
(14)
unde A este o notaţie convenţională pentru o mărime care în lucrare va fi presupusă constantă,  W este energia de
activare, k B  1.38  1023 J / K este constanta lui Boltzmann şi T este temperatura absolută.
În teoria cuantică a semiconductorilor intrinseci se demonstrează pentru A formula

3/ 2
 2 k B T 
A  2e 
2
 
 mn* m *p    T    T 
3/ 4
n p (15)
 h 
Se cunoaşte că mărimile  n ,  p prezintă o dependenţă de temperatura absolută. Astfel, în cazul semiconductorilor
intrinseci, la T  200 K dependenţa este de tipul T 3 / 2 , iar la T din jurul valorii de 400K sau mai mari este de tipul
T 3 / 2 [11]. Considerând că mn* , m*p nu variază cu temperatura şi ţinând cont de faptul că funcţia exponenţială din
relaţia (14) are o contribuţie cu mult mai mare comparativ cu celelalte mărimi dependente de temperatură din expresia
(15), în lucrarea experimentală se va presupune mărimea A constantă. Mărimile  n ,  p se numesc mobilitatea
electronului de conducţie, respectiv a golului, mn* , m*p sunt masele efective ale celor două tipuri de
particule, e   modulul sarcinii electrice a electronului, h = constanta lui Planck [10], [11].
Ținând cont de relația (2), din formula (14) rezultă

W
  Be 2 kB T
(16)
în care B  1 / A . Introducând (16) în relația (3) se obține formula rezistenței electrice în funcţie de temperatură
pentru un semiconductor intrinsec
W
~
R  R e 2 kB T
(17)
~ l l
în care s-a folosit substituţia R  B  .
S A S
Modelul descris explică fenomenul conducției electrice la materiale semiconductoare pure, la
temperaturi nu foarte depărtate de temperatura camerei (considerată în majoritatea lucrărilor de specialitate
t  27 0 C , T  27  273  300 K ), la care termenul corespunzător energiei termice este
J
k B  T  1.38  10 23  300 K  1.38  3  10 21 J  4.14  10 21 J (18)
K
Ținând cont de relația care exprimă valoarea unui electrton-volt, unitate de măsură tolerată în SI pentru energie în
funcție de J (joule)
1 eV  1.6  1019 J (19)
din relația (18) rezultă la temperatura camerei
4.14  1021 J
kB  T   2.587 10 2 eV  0.026 eV (20)
19 J
1.6 10
eV
În general, energia de activare a semiconductorilor variază cu temperatura şi cu valoarea concentrației
purtătorilor de sarcină electrică cvasiliberi care participă la curentul electric de conducție. Dacă este
îndeplinită condiția din relaţia (20), atunci într-o aproximație destul de bună se poate pesupune
 W  ct  f T  . În acest caz,  W poate fi considerată o constantă caracteristică a semiconductorului

intrinsec. La temperatura camerei se cunosc:
 pentru Si   W  1.14 eV
 (21)
 pentru Ge   W  0.67 eV
Din figura 5 se observă că în urma tranziției unui electron de valeță din BV în BC, apare un gol în BV. În
cazul semiconductorilor intrinseci, numărul golurilor din BV este egal cu numărul electronilor cvasiliberi din
BC. Aceasta se scrie astfel
N goluri BV N electroni BC
p n (22)
V V
unde V este volumul eşantionului de cristal semiconductor, p se numeşte concentrația volumică a golurilor din BV şi
n reprezintă concentrația volumică a electronilor cvasiliberi din BC. Notația n derivă de la cuvântul negativ, aşa cum
p derivă de la pozitiv.
Conducția electrică la semiconductori se explică prin existența a doi curenți electrici de conducţie al
căror efect se cumulează, curentul electronilor din BC şi cel al golurilor din BV.
Deoarece la semiconductorii intrinseci concentraţia golurilor este egală cu cea a electronilor de conducţie,
dacă densităţile stărilor energetice în cele două benzi sunt egale, atunci nivelul Fermi se află la mijlocul benzii
interzise. Dacă densităţile de stări din cele două benzi nu sunt identice, atunci nivelul Fermi se va afla mai aproape de
banda cu densitate mai mică de stări, pentru ca funcţia de distribuţie să fie mai întinsă în această bandă, şi
concentraţiile purtătorilor liberi în cele două benzi să rămână egale [5], [8], [9].
Modelarea matematică din experiment
Fig.6. Dispozitiv experimental, [5].
Cu ajutorul montajului redat în figura 6, compus dintr-un „cuptor” termostat în care se găseşte
semiconductorul intrinsec, conectat la un aparat de măsură a rezistenţei, precum şi un termocuplu conectat la un
galvanometru G, etalonat în unităţi de temperatură, se determină R pentru diverse temperaturi indicate de
galvanometru [5], [8], [9].
Pentru a verifica experimental formula care descrie scăderea exponențială a rezistenței semiconductorului
intrinsec cu temperatura, se liniarizează relația (17) prin logaritmare
10

~ W
ln R  ln R  (23)
2 kB T
Se apelează la următorul artificiu de calcul
~ W 10 3
ln R  ln R   (24)
2 k B  10 3 T
şi se fac substituțiile:
10 3 ~ W
ln R  y ,  x , ln R  a , b (25)
T 2 k B 10 3
Prin urmare, relația (24) este de forma ecuației unei drepte
y  bx  a (26)
cu panta b şi termenul liber a (fig.7).
ln R
y=bx+a
b = . 3
W
2kB 10
x
x .
N
x
x
x
x x
x
.
0(0,0) x
x 3
x
a x 10 (K-1 )
M T
x
. x - punct experimental
- punct construit prin
metoda de fitare
Fig. 7
Modul de lucru
1. Se conectează dispozitivul experimental la sursa de tensiune electrică.
2. Se variază temperatura începând de la valoarea de 28 C , până la valoarea de 72 C , din 4 în 4 grade şi se
determină rezistența semiconductorului. Citirea rezistenței pe ohm-metru se face în momentul în care becul care
luminează scărița temperaturilor pâlpâie. Astfel se indică atingerea temperaturii fixate, la care se va face determinarea.
3. Se transformă valorile temperaturilor din grade Celsius în Kelvin, conform relației
T  t  273 (27)
4. Se introduc valorile în tabelul 1.
5. Se introduc valorile x şi y din tabelul 1, în programul de calcul în C++ şi se determină coeficienții reprezentării
liniare (24).
6. Din valoarea pantei reprezentării se determină energia de activare a semiconductorului, considerată în cazul de față
o mărime constată, caracteristică semiconductorului. Energia de activare se calculează în J şi se transformă în eV.
11

7. Se trasează graficul corespunzător relației (24).
Nr.
 
t C T K 
x K  
103 1 R   y  ln R
T
1 28
2 32
3 36
4 40
5 44

12 72
Tabel 1
8. Se interpretează rezultatele.
[6]
1. Definiți fenomenul de conductibilitate electrică.
2. Ce este conductivitatea electrică?
3. Ce este rezistivitatea electrică?
4. Care este formula ce exprimă legătura între rezistența electrică a unei probe cu dimensiuni regulate şi rezistivitatea
acesteia?
5. Definiți curentul electric de conducție.
6. Ce este conductanța electrică?
7. Specificaţi pentru fiecare caz în parte care dintre materiale (1 sau 2) conduce cu mai mare uşurinţă curentul electric:
a. 1   2 ; b.  1   2 .
8. Specificaţi pentru fiecare caz în parte care dintre eşantioanele de material (1 sau 2) conduce cu mai mare uşurinţă
1 1
curentul electric: a. G1  G2 ; b.  ; c.  1   2 , l1  l2 , S1  S 2 .
R2 R1

9. Ce reprezintă mărimea  r , t  asociată electronului în fizica cuantică? Ce se determină cu ajutorul acesteia?
10. Ce reprezintă mărimile W şi W p din ecuația lui Schrödinger staţionară?
11. Ce reprezintă mărimile W1 , W2 , W3 ,  care se obțin din rezolvarea ecuației lui Schrödinger?
12. Ce sunt electronii cvasiliberi?

13. Ce sunt golurile? Cum se formează?
12

14. La ce se referă modelul Bloch-Brillouin din fizica cuantică?
15. Câte tipuri de benzi de energie cunoaşteți?
16. Ce sunt benzile de energie permise?
17. Ce sunt benzile de energie interzise?
18. Ce înseamnă că electronul este un fermion? Care este valoarea numărului cuantic de spin?
19. Care este legea de distribuţie a electronilor după energii?
20. Câte categorii de corpuri solide există la temperatura de zero absolut, din punct de vedere al modelului Bloch-
Brillouin din fizica cuantică?
21. Care este asemănarea între un dielectric şi un semiconductor? Dar deosebirea?
22. Ce este un semiconductor intrinsec?
23. Ce puteţi spune despre mărimile p şi n în cazul semiconductorilor intrinseci?
24. Explicați modul în care variază conductivitatea electrică un semiconductor intrinsec la creşterea temperaturii.
25. Definiți energia de activare.
26. Cum variază rezistența unui semiconductor intrinsec la o creştere a temperaturii?
27. Căror mărimi fizice le corespund următoarele unităţi de măsură: ohm, siemens, ohm·metru, S·m-1, joule, kelvin,
electron-volt, coulomb?
Bibliografie
1. I. B. Ciobanu, Elemente de mecanică cuantică, Editura PIM, Iasi, 2009
3. I. M. Popescu, Fizica, Noțiuni de mecanică cuantică, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2006
5. www.phys.tuiasi.ro→Studenți → Facultatea de Automatică şi Calculatoare → Laboratoare
7. C. Kittel, Introducere în fizica corpului solid, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971
10. G. M. G. Rusu, Gh. I. Rusu, Bazele fizicii semiconductorilor, Vol. 3, Statistica purtătorilor de sarcină. Fenomene de transport,
Editura Universităţii “Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2015
11. E. D. Green, Temperature dependence of semiconductor conductivity, Materials Engineering 25, San Jose State University,
Lab Notes.
13

Lucrarea 10
Conducţia electrică la semiconductorii extrinseci

Efectul Hall
Contextul teoretic
Semiconductori extrinseci
În cele ce urmează ne vom referi la fenomenul de conducţie electrică în cazul semiconductorilor cu impurități,
numiți şi semiconductori extrinseci.
Pentru exemplificare, vom presupune un cristal al semiconductorului de germaniu (Ge), în două situații:
a. în rețeaua cristalină a Ge se introduc atomi de impuritate din grupa a V-a a tabelului periodic (P, As, Sb, Bi);
b. în rețeaua cristalină a Ge se introduc atomi de impuritate din grupa a III-a a tabelului periodic (Ga, In, B, Al) [1],
[8], [9].
Cazul a. Semiconductorii de tip n
În fig. 1 se observă existența unui atom de impuritate, din grupa a V-a a tabelului periodic, în rețeaua cristalină a Ge,
element semiconductor din grupa a IV-a. După cum se explică la conducția electrică a semiconductorilor intrinseci
(semiconductorii puri), atomii de Ge realizează legături covalente cu atomii vecini pentru a-şi crea o configurație stabilă de
octet pe ultimul strat.
În mod asemănător, şi atomul de impuritate va pune în comun 4 electroni din cei 5 de pe ultimul strat, cu atomii
vecini de Ge, pentru a-şi realiza o configurație de octet ( 8 electroni).
Ge
Ge
electron liber
V
(B.C.)
Ge Ge
Fig.1. Cristal semiconductor de Ge impurificat cu atomi din grupa a V-a a tabelului periodic [8], [9]
După realizarea acestor 4 legături covalente, atomul de impuritate pentavalent rămâne cu un electron de valență care
nu este „implicat” în nicio legătură chimică. Impurificarea cristalului semiconductor se face asfel încât atomii de impuritate
pentavalenți să aibă nivelurile energetice ale electronilor de valență foarte apropiate de banda de conducție (BC) a cristalului
care a fost impurificat (aici, Ge).
După cum se observă din fig. 2, electronul de valență neimplicat în nicio legătură covalentă, poate tranzita cu
uşurință, ca urmare a fluctuațiilor determinate de mişcarea de agitație termică, de pe nivelul său (ND), pe unul dintre
nivelurile energetice din BC ale atomului de Ge. Prin această tranziție, numărul de electroni de conducție creşte cu o unitate
şi atomul de impuritate îşi realizează configurația stabilă de 8 electroni pe ultimul strat [8], [9].

e
e B.C.
e electron liber
e
e
Wc
e N.D.(V)
B.I.
Wg =  W
Wv
gol B.V.
Fig.2. Structura de benzi energetice în cazul unui semiconductor de tip n
Dacă în cazul semiconductorului de Ge pur concentrația volumică a electronilor din BC era egală cu concentrația
volumică a golurilor din banda de valență (BV)
N goluri BV N electroni BC
p n (1)
V V
după impurificare, concentrația volumică a electronilor din BC va creşte cu un număr egal cu cel al atomilor de impuritate
pentavaleți din unitatea de volum
n  p (2)
În relațiile (1) şi (2) V este volumul eşantionului de cristal semiconductor, p se numeşte concentrația volumică a
golurilor din BV şi n reprezintă concentrația volumică a electronilor cvasiliberi din BC. Notația n derivă de la
goluri electroni
cuvântul negativ, aşa cum p derivă de la pozitiv, p   m3 , n   m  3 [8], [9].
SI
m3 SI
m3
La curentul electric de conducție, sarcinile electrice majoritare sunt sarcinile electrice negative, mai precis electronii
cvasiliberi din BC. Prin urmare, semiconductorii pentru care este valabilă inegalitatea (2) se numesc semiconductori
extrinseci de tip n.
Atomii de impuritate pentavalenți care cedează electroni suplimentari în BC a cristalului de Ge se numesc atomi de
impuritate donori, iar nivelul energetic al electronului de valență, de pe care se efectuează tranziția, poartă numele de nivel
donor (ND).
Din fig. 2 se observă că ND se află din punct de vedere energetic în interiorul benzii interzise (BI) a Ge. Și atunci,
studentul poate fi pus în dificultate, deoarece el cunoaşte faptul că nivelurile energetice ale electronilor cristalului nu pot fi
situate într-o bandă interzisă. Însăşi denumirea de bandă interzisă sugerează această interdicție, care se demonstrează în
fizica cuantică. Aparenta contradicție este rezolvată dacă se ține cont de faptul că structura de benzi energetice din fig. 2
corespunde electronilor cristalului de Ge, iar electronii atomilor de impuritate au altă configurație a benzilor energetice. Prin
urmare, ce este interzis pentru electronii de Ge, nu este interzis pentru electronii atomilor de impuritate, şi invers [8], [9].
Se cunoaşte faptul că la curentul electric de conducție din interiorul semiconductorului participă electronii
cvasiliberi din BC şi golurile din BV.

Ne reamintim că particula numită gol este un model teoretic ce descrie o particulă fictivă, încărcată electric
pozitiv, care rezultă prin tranziția unui electron din BV în BC. Sarcina electică a golului este egală în modul cu cea a
electronului, dar de semn contrar
e  1.6  1019 C . (3)
Cazul b. Semiconductorii de tip p
Să presupunem că în reațeua cristalină a semiconductorului de Ge se introduc atomi de impuritate din grupa a III-a a
tabelului periodic. Aceştia au 3 electroni de valență pe ultimul strat.
Ge
gol (B.V)
i mp ul at
Ge
de atom a pt
tate
de t ron c
uri
c
ele
III
Fig. 3. Cristal semiconductor de Ge impurificat cu atomi din grupa a III-a a tabelului periodic [8], [9]
În fig. 3 se observă că atomul de impuritate trivalent a realizat trei legături covalente cu trei dintre atomii de Ge
vecini. Prin punerea în comun a celor trei electroni de valență, atomul de impuritate va avea o configurație de doar
6 electroni pe ultimul strat. În acest caz, se folosesc atomi de impuritate trivalenți, caracterizați prin niveluri energetice ale
electronilor de valență foarte apropiate de marginea superioară a BV a electronilor cristalului inițial pur, aici cristalul de Ge
(fig.4) [8], [9].
Ca urmare a fluctuațiilor generate de mişcarea de agitație termică, un electron dintr-o legătură covalentă a unui atom
de Ge se poate desprinde şi poate tranzita de pe niveul său, aflat în apropierea marginii superioare a BV, pe nivelul atomului
de impuritate (NA) ca în fig.4. Pentru a-şi realiza structura completă de octet, atomul de impuritate trivalent realizează o
nouă legătură covalentă prin care pune în comun electronul preluat, cu un alt electron de la un atom vecin de Ge [8], [9].
W
e
B.C.
e electron liber
e
e
Wc
Wg =  W B.I.
e electron legat N.A.(III)
gol rezultat în urma Wv

tranziţiei
B.V.
Fig.4. Structura de benzi energetice în cazul unui semiconductor de tip p [8], [9]

În urma tranziției electronului din BV a Ge pe nivelul NA al atomului de impuritate, în BV apare un gol. Nivelul
atomului de impuritate care captează electronul atomului de Ge se numeşte nivel acceptor (NA), iar atomul trivalent poartă
numele de impuritate acceptoare.
Conform celor explicate anterior, rezultă o creştere a numărului de golurilor din BV față de numărul electronilor
cvasiliberi din BC. Această creştere este egală cu numărul de atomi de impuritate din volumul eşantionului semiconductor
studiat. Prin urmare avem
pn (4)
La curentul electric de conducție, sarcinile electrice majoritare sunt sarcinile electrice pozitive, mai precis,
golurile din BV. În consecință, semiconductorii pentru care este valabilă inegalitatea (4) se numesc semiconductori
extrinseci de tip p [8], [9].
29
Metale Cu 10
Na
K 28
10
Concentraţia electronilor de conducţie

27
10
As 26
10
Semimetale Sb
25
n (m -3)
10
Grafit 24
10
Bi 23
10
22
10
Semiconductori 21
(la temperatura camerei) 10
20
10
Ge (pur)
19
10
Fig. 5. Concentrația electronilor din BC [2], [8], [9]
Figura 5 prezintă concentrația electronilor de conducție din unitatea de volum, pentru semiconductori, semimetale şi
metale. În cazul semiconductorilor, domeniul de variație a concentrației purtătorilor majoritari poate fi expandat pe verticală
în sus, prin creşterea concentrației atomilor de impuritate [2], [8], [9].
Densitatea curentului electric de conducție la semiconductori

În figura 6 sunt reprezentați curenții generați de mişcarea dirijată a electronilor cvasiliberi din BC şi de mişcare a

golurilor din BV, sub acțiunea unui câmp electric exterior de intensitate E .

e
vn
j n = n e vn
vp
gol
j p = p e vp
j = j n + jp
Fig.6. Mişcarea electronilor şi a golurilor sub acţiunea unui câmp electric exterior [8], [9]
Semnificația mărimilor din figura 6 este următoarea: v n = viteza medie a electronilor de conducție între două ciocniri
succesive cu ionii pozitivi din nodurile rețelei cristaline (numită şi viteză de drift a electronilor de conducţie), v p = viteza
 
medie a golurilor, jn = densitatea superficială a curentului electric de conducție determinat de mişcarea electronilor, j p =
densitatea superficială a curentului electric de conducție determinat de mişcarea golurilor, e  = sarcina electrică a

electronului, e  = sarcina electrică a golului, j = densitatea superficială a curentului electric de conducţie total.
Densitatea superficială a curentului electric de conducție se defineşte prin formula
dI
j (5)
dS
în care dI reprezintă intensitatea curentului electric de conducție care traversează o suprafața de arie dS , orientată
perpendicular la direcția curentului electric.

Convenția pentru sensul intensității câmpului electric exterior E este întotdeuna de la polaritatea „plus” către
polaritatea „minus”. Prin urmare, este justificat sensul mişcării electronilor de conducție, care sunt atraşi de polaritatea
„plus”, cât şi sensul mişcării golurilor, care fiind particule încărcate pozitiv, vor fi atrase de polaritatea „minus” .
Se demonstrează relațiile:
  
jn  n e   v n   n  E (6)
  
j p  p e  vp   p  E (7)
    
j  jn  j p   n   p  E    E (8)
în care  n = conductivitatea electrică datorată electronilor de conducție,  p = conductivitatea electrică datorată golurilor,

 = conductivitatea electrică totală, determinată de ambele tipuri de participanți la curentul electric de conducție. Relațiile
(6), (7) şi (8) reprezintă expresiile matematice ale legii lui Ohm în forma locală.
Conductivitățile electrice se exprimă prin formulele:
 n  n e  n  n e  n (9)
 p  p e   p (10)
  n e    n  p e    p  e  n   n  p   p  (11)
e  e 
unde  n  = mobilitatea electronului,  p  = mobilitatea golului,  = timpul dintre două interacțiuni (ciocniri)
2mn 2m p
succesive cu ionii pozitivi ai rețelei cristaline, mn  me = masa electronului, m p  m g = masa golului.
Dacă  = rezistivitatea electrică a materialului, sunt valabile relațiile:
1
 (12)

l
R (13)
S
în care R = rezistența electrică a unui eşantion de material omogen, cu lungimea l (dimensiunea coliniară cu direcția
curentului electric de conducție) şi S aria secțiunii transversale la direcția curentului electric.
A amper
Să trecem în revistă unitățile de măsură ale mărimilor pe care le-am amintit anterior: j   ,
SI
m 2 metru
m V volt
e SI
 C  coulomb , v SI
 , E SI
  ,    1  m 1  S  m 1 , S   1  siemens ,
s m metru SI
e  Cs
 SI
 m, R SI
,  SI
 SI SI
 .
m SI
kg
Studiul efectului Hall

Efectul Hall este un fenomen specific atât metalelor cât şi semiconductorilor şi care constă în apariția unei
tensiuni electrice, numită tensiune Hall, între două fețe ale probei atunci când aceasta este parcursă de curent electric
de conducție şi se află într-un câmp magnetic perpendicular pe direcția curentului electric.
Pentru a explica fenomenul, se presupune o probă semiconductoare de tip p , paralelipipedică, de dimensiuni: l =
lungimea coliniară cu direcția curentului electric, S = aria secțiunii transversale la direcția curentului electric şi d = distanța
dintre cele două fețe opuse ale probei între care apare tensiunea Hall (fig. 6). Se presupune situația în care p  n .

B
F ep
UH
V gol + vp
jp
S
EH
FLp
+ - I
I
U
Fig.6 Apariţia tensiunii Hall
Proba semiconductoare este conectată la tensiunea electrică continuă U şi este parcursă de curentul electric de
conducție de intensitate I . Sensul curentului electric în circuitul exterior sursei este de la borna „plus” către borna „minus”.
Cazul a. În absența câmpului magnetic extern, B  0 , legea lui Ohm în forma globală pentru o porțiune de
circuit este
U
I (14)
R
din care rezultă relația
U  RI (15)
în care R = rezistența probei semiconductoare în absența câmpului magnetic.
Pe parcursul aplicaţiei practice propuse, se variază tensiunea U într-un domeniu pentru care valorile intensității
curentului electric prin probă nu determină o încălzire considerabilă a probei. Prin urmare, în acest caz se poate considera,
într-o bună aproximație, R  ct.
Dacă pentru mărimile din relația (15) introducem notațiile: U  y , I  x , R  b1 , aceasta devine de forma
y  b1  x (16)
care reprezintă ecuația unei drepte (fig. 7).

B=0 N
y=b1 x + a1
b 1= R
M a1 teoretic= 0
Fig.7.
Cazul b. În prezența unui câmp magnetic de inducție constantă B  ct , orientată perpendicular pe direcția
curentului electric prin probă, vom explica fenomenul.
Deoarece semiconductorul este de tip p , rezultă că particulele majoritare la curentul electric de conducție sunt
golurile din BV. Golurile se vor mişca ordonat, fiind dirijate de câmpul electric exterior generat de sursa de tensiune electrică
continuă, de la borna “plus” spre borna “minus” a sursei (fig.6). Electronii de conducție se deplasează prin proba
semiconductoare în sens invers, dar nu i-am reprezentat, pentru a nu supraîncărca desenul.
Deoarece majoritare la conducția electrică sunt golurile şi p  n , vom explica fenomenul referindu-ne numai la
comportarea acestora. Cunoaştem că asupra oricărei particule încărcate electric, care se mişcă în câmp magnetic, acționează
forța Lorentz. Deci şi asupra golului va acționa o astfel de forță


 
 
 
FL p  q v  B  e  v p  B  (17)
al cărei modul este exprimat prin relația

FLp  e v p B sin  (18)
 

unde    v p , B  90   sin   1 
FLp  e  v p B (18’)
Forța Lorentz va determina o acumulare de sarcini electrice pozitive pe una dintre fețele probei semiconductoare, iar
fața opusă se va încărca electric negativ (fig.6). Astfel, între cele două fețe opuse ale semiconductorului, paralele cu direcția
curentului electric, va apărea o diferență de potențial, sau o tensiune electrică, numită tensiune Hall, noată U H [8], [9].
Acumularea de sarcini electrice pe cele două fețe opuse ale semiconductorului conduce la apariția unui câmp
electric, caracterizat prin intensitatea E H , exprimată prin relația
UH
EH  (19)
d
Relația (19) este asemănătoare cu cea a câmpului electric uniform între armăturile unui condensator plan-paralel, având
distanța dintre plăci d şi tensiunea dintre armături U [8], [9].
Dar acumularea de sarcini electrice datorată forței Lorentz nu se produce la infinit. La un moment dat, câmpul

electric Hall se opune unei acumulări suplimentare de sarcini electrice şi se atinge o stare de echilibru dinamic. Asupra
golului se va exercita şi o forță electrică, exprimată prin formula
 
Fep  e   E H (20)
La echilibru dinamic, cele două forțe de sensuri opuse, care se exercită asupra particulei în mişcare, sunt egale în modul
FLp  Fep (21)
şi ținând cont de relațiile (18’) şi (20) rezultă

e  v p B  e   EH  E H  v p B (22)
Egalând relațiile (19) şi (22) se obține pentru tensiunea Hall formula

U H  vp B d (23)

jp I
vp  
 (24)
pe S p e
În relația (24) am ținut cont de formula (5) de definiție a densităţii curentului electric de conducție, care în cazul probei
studiate este
I
jp  (25)
S
Prin substituția relației (24) în relația (23), se obține
I 1 Bd
UH  
Bd   I (26)
S pe p e S
Se defineşte constanta Hall mărimea exprimată prin relația
1
RH  (27)
p e
În cazul semiconductorilor cu ambele tipuri de conducţie, se demonstrează pentru constanta Hall formula
p p2  nn2
RH  (28)

e p p  nn 
2

Bd
U H  RH   I  b2  I (29)
S
Bd
în care dacă facem substituțiile U H  y , I  x , b2  RH  , obținem ecuația unei drepte
S
y  b2 x (30)
de pantă b2 (fig. 8).

UH
Q
y=b 2 x + a 2
Bd
b 2= R H
S
P a 2 teoretic= 0
B = ct. = 0
I
Fig.8 Reprezentarea tensiunii Hall în funcţie de intensitatea curentului electric

în câmp magnetic constant
Relația (29) exprimă dependența liniară a tensiunii Hall de intensitatea curentului electric, atunci când inducția
câmpului magnetic este constantă.
Prin analogie cu rezistența electrică R în absența câmpului magnetic, se defineşte, în mod formal, o rezistență Hall,
 H , în prezența câmpului magnetic, conform relației [3], [8], [9]
U H  H  I (31)
Dacă se compară relațiile (29) şi (31), rezultă formula rezistenței Hall
Bd
 H  RH  f B  (32)
S
Dispozitivul experimental
A
0-4 A BOBINELE WEISS
Iw
mA
0-20 mA
PROBA
de V
0-40 V
STUDIAT
AUTOTRANSFORMATOR
~
22
0-0,1 V
V
0-1 V
Fig.9. Schema dispozitivului experimental [5], [8], [9]
Dispozitivul experimental constă din două părţi, după cum urmează [5].
a. Circuitul de alimentare a electromagnetului Weiss, care este compus dintr-un autotransformator de tip EB şi un
redresor cu patru diode în punte (fig. 9). Curentul continuu de intensitate IWeiss produce în electromagnet un câmp
10

magnetic de inducţie B. Inducţia se măsoară fie cu un teslometru, fie se citeşte pe curba de etalonare B  f I Weiss 
pentru o poziţie fixă a pieselor polare ale electromagnetului.

b. Circuitul de alimentare pentru stabilirea curentului care trece prin probă este alcătuit dintr-o sursă de curent
continuu, un instrument de măsură a intensităţii curentului şi un potențiometru care reglează intensitatea curentului
prin probă. Curentul prin probă poate avea valoarea maximă de 10 mA .
Se utilizează o probă semiconductoare de Si de tip p , cu următoarele dimensiuni: l  10 mm , S  6 mm 2 , d  6 mm

[8], [9].
Modul de lucru
Cazul a. În absența câmpului magnetic extern, B  0 .
1. Se conectează circuitul care conține proba semiconductoare la sursa de tensiune electrică.
2. Se variază tensiunea de la bornele probei, astfel încât intensitatea curentului să varieze în paşi de 1 mA , până la valoarea
maximă de 10 mA .
3. Se introduc valorile experimentale în tabelul 1.

I mA  x 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
U V   y
Tabel 1
4. Se introduc mărimile x , y din tabelul 1 în programul de calcul pentru determinarea coeficienților reprezentării liniare din
relațiile (15) şi (16). Se determină panta b1  R .
5. Se exprimă rezistența probei R în  .

6. Din formula (13), cunoscând dimensiunile probei se determină rezistivitatea electrică,  .
7. Cu ajutorul relației (12) se calculează conductivitatea electrică a probei,  .
Cazul b. În prezența unui câmp magnetic de inducție constantă B  ct , orientată perpendicular pe direcția curentului
electric prin probă.
1. Se variază curentul prin electromagnetul Weiss astfel încât, B  0.38T  ct .
2. Se comută aparatul de măsură a tensiunii electrice de pe poziția U , pe poziția U H .

3. Se variază curentul prin proba semiconductaoare la fel ca în prima etapă, astfel încât intensitatea curentului să varieze în
paşi de 1 mA , până la valoarea maximă de 10 mA .
4. Se introduc valorile experimentale în tabelul 2.

I mA  x 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
U H V   y
Tabel 2
5. Se introduc valorile x , y în programul de calcul pentru determinarea coeficienților reprezentării liniare prin metoda celor
11

mai mici pătrate. Se determină valoarea pantei b2 , care reprezintă chiar rezistenţa Hall.
6. Din valoarea pantei b2 se determină constanta Hall a probei semiconductoare.

7. Din formula (27) se calculează concentrația volumică a purtătorilor de sarcină electrică majoritari, p .
8. Din relația (10) se determină mobilitatea golurilor,  p .
10. Se realizează reprezentarea grafică din fig. 8.

11. Interpretarea rezultatelor.
[6]
1. Ce reprezintă semiconductorii extrinseci?

2. Ce sunt semiconductorii de tip n ? Explicați fenomenul de conducție electrică în cazul semiconductorilor de tip n .
3. Ce sunt semiconductorii de tip p ? Explicați fenomenul de conducție electrică în cazul semiconductorilor de tip p .
4. Ce sunt golurile?
5. Ce reprezintă notațiile BC, BV, BI?
6. Ce reprezintă mărimea n ?
7. Ce reprezintă mărimea p ?
8. Care sunt particulele care participă la curentul electric de conducție în cazul semiconductorilor?
 
9. Ce reprezintă mărimile j n şi j p ?
10. Ce valoare are sarcina golului?

11. Ce reprezintă mărimea  ? Care este unitatea de măsură în SI?
12. Care este relația de legătură între densitatea curentului electric de conducție şi viteza medie a purtătorilor de sarcină
electrică (viteza de drift)?
13. Care este relația de legătură între conductivitatea electrică şi rezistivitatea electrică?
14. Care este formula rezistenței electrice în funcție de rezistivitate?
15. Care este formula care exprimă legea lui Ohm în formă globală?
16. Care sunt relaţiile care exprimă legea lui Ohm în formă locală?
17. Definiți efectul Hall.
18. Ce este forța Lorentz? Care este formula acesteia?
19. Care este unitatea de măsură în SI a inducției câmpului magnetic?
20. Ce reprezintă constata Hall?
21. Ce reprezintă rezistența Hall?
12

Bibliografie
1. E. Bodegom, D. A. Iordache, Physics for engineering students, Vol.2, Modern Physics, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2008
2. C. Kittel, Introducere în fizica corpului solid, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971
3. I. M. Popescu, Fizica, Noțiuni de mecanică cuantică, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2006
5.www.phys.tuiasi.ro → Studenți → Facultatea de Automatică şi Calculatoare →Laboratoare
7. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Elemente de fizică tehnică. Aplicaţii, Editura PIM, Iaşi, 2014; G. Apreotesei, I. B. Ciobanu, Fenomene
fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2014
9. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2015; G. Apreotesei, I. B.
13

Lucrarea 11
Efectul fotovoltaic
Determinarea eficienţei celulei solare
Descrierea fenomenului fizic

Efectul fotovoltaic constă în generarea perechilor electron-gol sub acţiunea undelor electromagnetice şi
apariţia unei tensiuni electromotoare în interiorul unui semiconductor iluminat.
Interacţiunea dintre un solid şi undele electromagnetice determină, printre alte fenomene, absorbţia radiaţiei incidente,
care la nivel microscopic constă în absorbţia fotonilor (acele particule care transportă energia undelor electromagnetice). În
cazul semiconductorilor, absorbţia unui foton poate conduce la tranziţia unui electron din banda de valenţă (BV) în banda de
conducţie (BC). În consecinţă, numărul purtătorilor de sarcină electrică cvasiliberi creşte, ceea ce determină creşterea
conductivităţii electrice, fenomen numit fotoconductibilitate (sau efect fotoelectric intern). În acest caz, purtătorii de
sarcină electrică cvasiliberi sunt electronii din BC şi golurile din BV (fig.1, fig.2, fig.3). Generarea perechilor electron-gol
sub acţiunea undelor electromagnetice este o condiţie necesară pentru producerea efectului fotovoltaic, dar nu şi
suficientă [1], [2], [8].
Noii purtători de sarcină electrică trebuie să se redistribuie, determinând apariţia unei diferenţe de potenţial între
suprafaţa iluminată şi cea neiluminată. Redistribuirea poate fi determinată de:
1) generarea neuniformă a purtătorilor de sarcină electrică într-un semiconductor omogen (efectul Dember);
2) un câmp electric local intern din semiconductor, care poate fi realizat prin doparea (impurificarea) diferită a
semiconductorului (joncţiunea p-n);
3) un gradient al timpului de viaţă al purtătorilor de sarcină electrică;
4) prezenţa unui câmp magnetic (efectul fotoelectromagnetic) etc. [1], [2].
Într-un semiconductor intrinsec (semiconductor pur) BC este nepopulată la 0K şi este separată printr-o bandă interzisă
(BI), de lărgime energetică W (notată şi Wg ), de BV complet ocupată. Diferenţa dintre valoarea maximă a energiei din
banda de valenţă ( WV ) şi valoarea minimă a energiei din banda de conducţie ( WC ) determină valoarea intervalului de
energie interzis, W , numită şi energie de activare (fig.1) [8].

E ext
W (-) (+)
e electron liber
e B.C.
e
e
Wc
Wg =  W B.I.
e Wv
e
gol e B.V.
e
Fig.1. Semiconductor intrinsec

Într-un semiconductor extrinsec (semiconductor cu impurităţi), nivelurile energetice ale impurităţilor se găsesc în zona
interzisă a semiconductorului dopat, mai aproape de marginea inferioară a zonei de conducţie pentru atomii donori (fig.2) şi
în vecinătatea marginii superioare a zonei de valenţă pentru atomii acceptori (fig.3). Deoarece diferenţa de energie dintre
nivelurile impurităţilor şi marginea zonei de valenţă sau de conducţie este mică (  0.01 eV ) chiar la temperatura camerei,
energia termică este suficientă pentru generarea de purtători de sarcină electrică cvasiliberi (aproape liberi). Acest lucru
explică creşterea conductivităţii electrice determinată de impurităţi [1], [2], [3], [8].
W
e
e B.C.
e electron liber
e
e
Wc
e N.D.(V)
B.I.
Wg =  W
Wv
gol B.V.
Fig.2. Semiconductor de tip n (n>p)

ND = nivel energetic al atomului de impuritate donor (grupa a V-a)
e
B.C.
e electron liber
e
e
Wc
Wg =  W B.I.
e electron legat N.A.(III)
gol rezultat în urma Wv

tranziţiei
B.V.
Fig.3. Semiconductor de tip p (p>n)

NA = nivel energetic al atomului de impuritate acceptor (grupa a III-a)
Pentru majoritatea semiconductorilor, intervalul de energie interzis W are valori cuprinse între 0.2 eV şi 2.3 eV
( 1 eV  1.6  10 19 J = unitate de măsură tolerată pentru energie). Vor produce tranziţia electronului din BV în BC numai
acei fotoni cu valori ale frecvenţelor
W
 (1)
h
În relaţia anterioară, h  6.626  10 34 J  s reprezintă constanta lui Planck. Ţinând cont de formula care exprimă legătura
între frecvenţa radiaţiei şi lungimea de undă

c
  c T  (2)

m
unde c  3  108 = viteza undei electromagnetice în vid, T = perioada undei electromagnetice, se demonstrează că
s
intervalului energetic sus-menţionat îi corespunde intervalul de lungimi de undă   0.54 , 6.212 m , 1 m  106 m .
Prin urmare, fotonii din domeniul vizibil şi infraroşu sunt cei care determină tranziţia electronilor din BV în BC, sau
efectul fotoelectric intern [7], [8].
Dacă notăm cu n0 şi p0 concentraţia electronilor şi respectiv a golurilor în lipsa iluminării, la echilibru termic, sub

acţiunea unui câmp electric exterior E apare un curent electric de drift caracterizat prin densitatea superficială
    
j  jn  j p  n0 e  v n  p0 e  v p (3)
 
în care v n = viteza de drift a sarcinilor electrice negative cvasilibere (a electronilor din BC), v p = viteza de drift a sarcinilor
electrice pozitive cvasilibere (a golurilor din BV), e   1.6  1019 C = sarcina electrică a electronului,
e   e  1.6  1019 C = sarcina electrică a golului (notată şi e ).

Ţinând cont de relaţiile de legătură între vitezele purtătorilor de sarcină electrică cvasiliberi şi mobilităţile
acestora  n ,  p :
   
v n  n E , v p   p E (4)
se obţine
j  e n0  n  p0  p  E   0 E (5)
unde  0 = conductivitatea electrică a semiconductorului în absenţa iluminării.
Din relaţia (5) rezultă

 0  e n0 n  p0  p  (6)
Dacă în urma iluminării concentraţia electronilor şi cea a golurilor se modifică cu  n şi respectiv  p , iar dacă
n  p , variaţia relativă a conductivităţii electrice va fi
 n   n  p   p 1  b  n
  (7)
0 n0  n  p0  p n0b  p0
În relaţia (7) s-a folosit substituţia
b  n  p . (8)
Notăm cu  coeficientul de absorbţie definit ca raportul dintre cantitatea de energie absorbită de unitatea de volum
în unitatea de timp şi energia incidentă pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Se poate arăta că atunci când   d  1
(unde d – grosimea stratului semiconductor), intensitatea radiaţiei este uniformă în probă şi deci  n şi  p nu variază în
interiorul semiconductorului. Dacă însă   d  1 , intensitatea radiaţiei la distanţa z în probă variază conform relaţiei
I ( z )  I 0 1     exp  z  (9)
unde β este coeficientul de reflexie la suprafaţa iluminată. În consecinţă, va apărea un gradient de concentraţie care va
determina generarea unor curenţi de difuzie atât pentru goluri cât şi pentru electroni [2], [7], [8].
Considerând o variaţie liniară a concentraţiei în lungul axei Oz, densităţile superficiale ale curenţilor de difuzie sunt

n
jn  eDn (10)
z
p
j p  eDp (11)
z
unde Dn , D p reprezintă coeficienţii de difuzie [8].
Curentul total va fi suma dintre curentul de drift în absenţa iluminării (5) şi cel de difuzie
 n p 
jz  en  n  p p Ez  e Dn  Dp  (12)
 z z 
Ţinând cont de relaţiile
n  n0  n , p  p0  p , n  p (13)
rezultă
 (n)
jz  en n  p p Ez  eDn  D p  (14)
z
În consecinţă, în circuit deschis  jz  0 , între faţa iluminată şi cea neiluminată apare un câmp electric a cărui
intensitate este exprimată prin relaţia
 (n)
D p  Dn 
Ez  z (15)
n  n  p p
şi deci o diferenţă de potenţial U V . Dacă Dn  D p (atunci când  n   p ) rezultă E z  0, V  0 [1], [2], [3],
Notatie
[8].
Într-o joncţiune p  n , ca urmare a difuziei electronilor liberi din domeniul n în domeniul p şi a difuziei golurilor în

sens invers (fig. 4), apare un câmp electric în stratul de baraj (cu intensitatea Eb ) şi corespunzător o diferenţă de potenţial
(fig.5). Acest câmp electric împiedică continuarea difuziei purtătorilor majoritari (a golurilor în semiconductorul de tip p şi a
electronilor cvasiliberi în semiconductorul de tip n) şi în acelaşi timp duce la apariţia unor curenţi de drift care se opun celor
de difuzie. În stare de echilibru, curenţii de difuzie vor fi egali cu cei de drift, astfel încât curentul rezultant va fi nul [1], [2],
[8].
p n
gol electron liber
Fig.4. Difuzia purtătorilor de sarcină electrică cvasiliberi majoritari [8]

p n
Eb
Fig.5. Formarea stratului de baraj în cazul joncţiunii p-n [8]

p n
E ext
Eb
mA
Fig. 6. Dioda semiconductoare polarizată invers [8]
p n
E ext
Eb
mA
Fig.7. Dioda semiconductoare polarizată direct [8]
I
(II) (I)
p n
Curent
direct
O U
(III) (IV)
Curent
invers
Fig. 8. Caracteristica volt-amperică a diodei semiconductoare

(joncţiunea p-n în absenţa iluminării)
şi simbolul unei diode semiconductoare (cadranul II) [8]
În figura 6 este reprezentat circuitul unei diode semiconductoare polarizată invers. Este vorba despre o joncţiune
p-n în absenţa iluminării, atunci când semiconductorul de tip p este conectat la borna negativă a sursei de tensiune exterioară,
iar semiconductorul de tip n este conectat la borna pozitivă a sursei de tensiune exterioară ( U  0 ). Se observă că în acest caz

 
vectorii intensitate Eb şi Eext au acelaşi sens. Prin urmare, la tensiuni de alimentare nu foarte mari, intensitatea curentului
electric prin circuit este foarte mică, putând fi considerată neglijabilă (cadranele II şi III din fig.8) [7], [8].
Figura 7 prezintă circuitul unei diode semiconductoare polarizată direct în absenţa iluminării (semiconductorul
de tip p este conectat la borna pozitivă a tensiunii exterioare, iar semiconductorul de tip n este conectat la borna negativă a
tensiunii exterioare). Prin convenţie, la polarizarea directă a joncţiunii p-n se consideră U  0. Situaţia o regăsim în figura 8
în cadranul I [7], [8].
Dacă joncţiunea p  n este iluminată, se vor crea perechi electron-gol în exces. Dacă   d  1 , fluxul de fotoni va
varia exponenţial cu adâncimea, conform relaţiei (9). Electronii în exces creaţi în regiunea p pot difuza prin joncţiune şi
coboară bariera de potenţial spre zona n. Golurile în exces create în zona n pot difuza şi ele prin joncţiune. Apare astfel o
sarcină pozitivă pe faţa p şi una negativă pe faţa n. Aceste densităţi de sarcină micşorează diferenţa de potenţial [1], [2], [8].
Ecuaţia de curent- tensiune este
 eV 
j  j0  e k B T  1  jL (16)
 
 
unde j0 = densitatea superficială a curentului invers la saturaţie în absenţa iluminării, V  U = tensiunea aplicată joncţiunii,
k B  1.38 10 23 J / K = constanta lui Boltzmann, j L = densitatea superficială a curentului de generare, independent de V şi
direct proporţional cu intensitatea iluminării (determinat de perechile electron-gol generate de unda electromagnetică
incidentă) [1], [2].
Relaţia (16) este ilustrată în fig.9 şi fig.10, pentru iluminări diferite ale joncţiunii. Pentru j  0 se obţine din relaţia
(16) tensiunea în circuit deschis Voc
k BT j
Voc 
ln (1  L ) (17)
e j0
Curentul de scurt-circuit se obţine impunând condiţia U  V  0 în relaţia (16). Rezultă
j sc  j L (18)
În relaţiile anterioare apar valorile algebrice ale densităţilor de curent ( j L  0 ) [8]. D
I(mA)
(II) (I)
1 = 0
U(V)
2 = 0
(III) (IV)
3> 2
4>3
Fig. 9 Caracteristici volt-amperice ale joncţiunii p-n pentru diverse fluxuri electromagnetice incidente

I(mA)
(II) (I)
0
1=
2=


O Um U CD
I0 U(V)
Im P m= I m. U m
I sc
IL
(III) (IV)
Fig. 10. Caracteristicile volt-amperice ale joncţiunii p-n la întuneric şi în prezenţa undelor electromagnetice
cu specificarea punctului de putere maximă, Pm (MPP = Maximum Power Point)
După cum se observă din fig. 9 şi fig. 10, densitatea curentului j sc  j L este o mărime algebrică negativă. Unele
dintre tratele de specialitate consideră în ecuaţiile curent-tensiune modulul mărimii jL , convenţie care conduce ca în relaţiile
(16) şi (17) să apară semnul (-) şi respectiv (+) în faţa mărimii jL  jL , [9].
Dacă joncţiunea p-n este utilizată pentru transformarea energiei solare în energie electrică în cadranul IV al
caracteristicii din fig. 9 şi fig. 10, dispozitivul este numit celulă solară. În cazul în care joncţiunea p-n este utilizată în zona a
III-a caracteristicii din fig. 9 şi fig. 10 dispozitivul se numeşte fotodiodă (prezintă un curent de întuneric redus şi o tensiune
de străpungere mare) [1], [2], [8].
Dispozitiv experimental
Instalaţia experimentală se compune dintr-o incintă opacă în interiorul căreia se găseşte fotodioda ROL 21 şi un bec cu
incandescenţă. Distanţa dintre bec şi fotodiodă poate fi variată între 16  40 cm şi se poate citi pe o riglă ataşată incintei.
Modul de lucru
1. Se completează tabelul 1.

Dioda semiconductoare Dispozitivul optoelectronic
 em  0 - la întuneric  em  0
 em1  em 2   em1
d1  19 cm d 2  16 cm
Nr. U (V )
I (mA) I (mA) I (mA)
1 0
2 0.05
3 0.10
4 0.15
 
15 0.70
16 0.75
Tabel 1
2. Se trasează caracteristicile volt-amperice corespunzătoare polarizării directe a joncţiunii ( U  V  0) atât la întuneric, cât şi
sub influenţa undelor electromagnetice, după modelul din fig. 9 şi fig. 10.
3. Se calculează factorul de umplere FF (fill factor), numit şi factor de formă, conform formulei empirice (fig.11) [4], [5],
[8]
aria A vOC  ln vOC  0.72
FF   (19)
aria B vOC  1
în care v OC = reprezintă tensiunea de funcționare în circuit deschis (open circuit) normalizată, mărime adimensională,
exprimată prin relația

e
v OC   VOC (20)
f kB T
f = factor de recombinare al celulei solare, care în cazul celulei de siliciu monocristalin din experiment este f  1 ,
k B  1.38  10 23 J K = constanta lui Boltzmann, e  1.6  1019 C = modulul sarcinii electronului, T = temperatura absolută,
VOC  U gol  U CD = tensiunea în circuit deschis- indice CD (open circuit- indice OC), numită şi tensiune de funcționare în
gol, la I  0 . Se consideră: la d1  19 cm , t1  25 C şi la d 2  16cm , t2  27 C [8].

Fig.11. Utilizarea caracteristicii curent-tensiune pentru calculul randamentului celulei solare [5], [8]
4. Se calculează puterea maximă a celululei solare, Pmax , din formula (fig.11)
Pmax
FF  (21)
VOC  I SC
în care I SC = intensitatea curentului electric de scurt-circuit (la U  0) [4], [5].
5. Se determină randamentul de conversie energetică a celulei solare mărime numită şi eficiența celulei solare, conform
relaţiei [4]
Pmax
 (22)
Pincidenta
Se ține cont de valorile: la d1  19 cm , Pincidenta 1  20 mW şi la d 2  16 cm , Pincidenta 2  37 mW .
7. Se interpretează rezultatele.
[6]
1. Definiţi efectul fotovoltaic.

2. Ce sunt fotonii?
3. Ce înţelegeţi prin fotoconductibilitate?
4. Ce sunt semiconductorii intrinseci? Dar semiconductorii extrinseci?
5. Care este formula frecvenţei fotonilor care produc tranziţia electronilor din BV în BC?
6. Care este domeniul corespunzător undelor electromagnetice ce produc efectul fotoelectric intern?

7. Care sunt purtătorii de sarcină electrică liberi ce participă la conducţia electrică?

8. Ce se înţelege prin circuit deschis?
9. Explicaţi apariţia câmpului electric de baraj în cazul unei joncţiuni p-n.
10. Ce înseamnă o diodă semiconductoare polarizată direct? Dar polarizată invers?
11. Care este simbolul unei diode semiconductoare?
12. Care este ecuaţia curent-tensiune pentru o joncţiune p-n iluminată? Explicaţi semnificaţia mărimilor.
13. Ce reprezintă tensiunea de circuit deschis?
14. Ce este curentul de scurt-circuit?
15. Ce este factorul de umplere?
16. Ce este o celulă solară?
17. Ce este o fotodiodă?
18. Care este formula eficienţei celulei solare?
19. Enumeraţi unităţile de măsură în SI ale următoarelor mărimi: sarcină electrică, energie, tensiune electrică, intensitate a
curentului electric, putere, randament.
Bibliografie
1. Gh. Zet, I.B. Ciobanu, Lucrări de laborator, www.phys.tuiasi.ro, Studenți, Facultatea de Automatică şi Calculatoare
2. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Elemente de Fizică Tehnică. Aplicaţii, Editura PIM, Iaşi, 2014
4. M. A. Gren, Solar cell fill factors: General graph and empirical expressions, Solid-State Electronics, Vol. 24, No. 8, pp. 788 – 789,
1981, doi:10.1016/0038-1101(81)90062-9
5. http://pveducation.org/pvcdrom/solar-cell-operation/fill-factor
6. http://www.bogotaboe.com/
8. I. B. Ciobanu, G. Apreotesei, Modelarea fenomenelor fizice cu aplicaţii în inginerie, Editura PIM, Iaşi, 2015; G. Apreotesei, I. B.
9. I. Bunget, L. Burlacu, D. Ciobotaru, A. Costescu, V. Florescu, I. Munteanu, M. Rusu, S. Spânulescu, Compendiu de fizică,
coordonator I. Bunget, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buccureşti, 1988
10

PDF Fizica Laboratoare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PDF Fizica Laboratoare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iulia Brînduşa Ciobanu, Gabriela Apreotesei

Mărimi specifice semnalelor sinusoidale

în care u (t ) reprezintă valoarea instantanee a tensiunii electrice de ieşire de la bornele generatorului,

pentru sin(  t  0 )  max  1 );

într-adevăr, avem y0  y (t0  0)  A sin 0 ; 0 SI

( T ) se efectuează o singură oscilație completă, din relaţia (7) deducem

şi f SI   SI  s 1  Hz (hertz). Relația (8) arată că cele două mărimi, frecvența şi perioada

oscilației sunt invers proporționale.

Fig. 1. Reprezentarea grafică a elongației y în cazul unei oscilații armonice liniare

Din relațiile (2), (6) şi (8) rezultă

u  X L  i , unde X L  L    ct reprezintă reactanța inductivă, X L   , L este inductanța

- generatoare de joasă frecvență (JF),   0.1 Hz , 1 MHz  ;

- generatoare de audiofrecvență (AF),   10 Hz , 100 kHz  ;

- generatoare de videofrecvență (VF),   10 Hz , 10 MHz  ;

◘ frecvența,   20, 20000 Hz ;

Undele mecanice cu frecvențe   20 Hz se numesc infrasunete, iar cele caraterizate prin

Nr. TIPUL SUNETULUI N S (dB) 

2 foșnet de frunze 10 10 11

de audibilitate. Prin prelucrări succesive rezultă

3 pentru moleculele monoatomice

x  x(t )  A sin( t   01 ) (27)

oscilații), iar  01 ,  02 sunt fazele inițiale.

întreg de  , exprimat în radiani.

Ca generator de semnal sinusoidal AF utilizăm un generator de funcţii (GF) de tip MFG-8250B,

Fig.4 Generator de funcţii MFG-8250B [9]

10. Se interpretează rezultatele

y (t )  A0 e bt sin (  2  b 2  t   0 ) (13)

amortizată cvasiarmonică, sau cvasiperiodică (fig.1).

Fig.1 Reprezentarea elongației unei oscilații cvasiarmonice în funcție de timp

În figura 1 se observă descreşterea exponențială a amplitudinii oscilațiilor cvasiarmonice

unde A,  ,  0 sunt constante [15], [16].

Pseudoperioada se defineşte în mod asemănător cu perioada oscilațiilor armonice neamortizate

Pentru o oscilație mecanică y SI

b. Cazul amortizărilor mari, b > ω, soluția ecuației (12) este

Fig.2 Reprezentarea elongației oscilațiilor amortizate aperiodice

Mărimi specifice oscilațiilor amortizate cvasiarmonice

D  ebT ' (21)

jumătate şi se calculează din relațiile

Tabel 1. Valori reprezentative ale factorului de calitate

Tipul sistemului oscilator Valoarea factorului de calitate

Circuitul serie RLC

Fig.3. Reprezentarea grafică a unei tensiuni electrice dreptunghiulare

U  ct , t1  T pornit  ct

Fig. 4. Schema electrică echivalentă a circuitului RLC serie

Presupunem că rezistorul este caracterizat prin rezistența R , R SI

ideală fiind caracterizată prin inductanța (numită şi inductivitatea proprie) L , L SI

condensatorul are capacitatea electrică C , C SI

Precizare: Valoarea inductanţei L depinde de forma şi dimensiunile geometrice ale bobinei, de

valori depind de valoarea momentană a tensiunii de la bornele condensatorului, uC , conform relației

Între armăturile condensatorului se înmagazinează energia de natură electrică We , We

Prin rezistorul R se pierde prin efect electrocaloric, în intervalul de timp infinitezimal dt , o

unde ea reprezintă tensiunea electromotoare autoindusă, produsă de variația intensității curentului

electric din circuit [15], [16].

Modelare matematică a oscilațiilor amortizate în circuitul RLC serie

Mărimea mecanică Mărimea electrică

Mărimea mecanică Mărimea electrică

montajului experimental este redată în fig.5 [15], [16].

Fig.5. Schema montajului experimental pentru studiul oscilațiilor electrice amortizate

Fig.6. Tensiunea de descărcare de la bornele condensatorului în funcție de timp

Nr. A(div), A ' (div) T ' (div) Decrementul Decrementul logaritmic

trec în tabel, cât şi valorile pseudoperioadei T ' ( div) .

A1' A2' A3'

1'  ln D1' ,  2'  ln D2' ,  3'  ln D3' ,... (53)

10. Se determină media aritmetică a decrementului logaritmic,  , nu înainte de a elimina eventualele