Sunteți pe pagina 1din 46

CURS

Bazele fizice ale dozimetriei clinice


(Physical Basis of Clinical Dosimetry)

Lect. dr. Dan Mihailescu


Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi
2014 - 2015
CURS I
Subiectul 1
Mărimi radiometrice şi dozimetrice
 Măsurarea radiaţiilor ionizante şi investigarea efectelor interacţiunii
acestora cu substanţa necesită specificarea câmpului de radiaţii în
punctul de interes.
 Pentru aceasta s-au definit mărimile radiometrice;
 Dozimetria radiaţiilor ionizante este ştiinţa care operează cu diferite
metode de determinare cantitativă a energiei depozitate într-un
anumit mediu de către radiaţiile direct şi indirect ionizante.
 Dozimetria operează cu mărimi dozimetrice;
 Între mărimile dozimetrice şi cele radiometrice există relaţii de
legătură.
A. Mărimi radiometrice
 Prezenţa radiaţiilor ionizante în orice regiune din spaţiu vid sau
din substanţă determină apariţia unui câmp de radiaţii (CR) cu
structură cuantificată (este format din radiaţii corpusculare şi/sau
cuante ale câmpului electromagnetic (vezi Cursul de Dozimetria
Radiaţiilor Ionizante).
 În dozimetrie, CR reprezintă agentul (cauza) fenomenelor care
iau naştere în substanţa iradiată.
 Ca orice câmp fizic, şi câmpul de radiaţii este descris de o serie de
mărimi (scalare sau vectoriale) care sunt funcţii de poziţie (adică
de coordonatele faţă de un sistem de referinţă) şi de timp;
 Aceste mărimi se mai numesc mărimi radiometrice.
 Considerăm un punct P într-un
câmp de radiaţii ionizante.
• Primul pas în descrierea
câmpului de radiaţii în punctul
P este de a asocia acestui punct
o regiune spaţială tridimensio-
nală (imaginară) care să-l
conţină (Fig. 1).
• Cea mai avantajoasă regiune
este o sferă (S) centrată în
punctul P de volum V (sau dV). Fig.1: Volumul elementar
Avantajul utilizării unei sfere centrat în punctul de interes P
utilizat pentru definirea
constă în faptul că ea prezintă
mărimilor caracteristice câm-
aceeaşi suprafaţă transversală a pului de radiaţii (mărimi
(sau da) pentru toate radiaţiile, radiometrice) .
indiferent din ce direcţie ar
veni acestea.
 Modelul câmpului de radiaţii (CR) utilizat pentru definirea
mărimilor radiometrice operează cu valori medii. El poate fi
descris prin funcţii continue de coordonate şi timp. Pentru
aceasta, intervalele de timp şi regiunile spaţiale care se iau în
considerare satisfac două condiţii:
(1) Sunt suficient de mari pentru ca fluctuaţiile statistice ale
mărimilor caracteristice câmpului de radiaţii să nu fie
predominante.
(2) Sunt suficient de mici pentru ca valorile acestor mărimi să fie
determinate (să poată fi considerate “punctuale” şi “instantanee”).

 O caracterizare completă a câmpului de radiaţii necesită


specificarea:
• naturii particulelor (fotoni, e-, etc.),
• distribuţiei spaţiale a particulelor,
• energiei particulelor,
• direcţiei de deplasare a particulelor.
A. Mărimi radiometrice bazate pe numărul de particule
• Fie Ne valoarea aşteptată a numărului de radiaţii ce trec prin sfera
S centrată în P într-un interval de timp t = t1 –t0 .
(1) Fluxul de particule reprezintă, prin definiţie, numărul de
particule ce intră în sfera S (de volum dv) în unitatea de timp:

N
dN e
dt
N 
SI  s 1

Ştiind N se poate calcula Ne. Astfel, din relaţia de definiţie a fluxului


de particule rezultă dNe  N dt . Dacă N = constant, obţinem:
 dt  N t  t   N t
 dN e  N e  N  1 0

Dacă N nu este constant în timp, atunci


N e   N t dt
şi trebuie cunoscută funcţia N t  (variaţia în timp a fluxului de
particule).
(2) Fluenţa particulelor ≡ numărul de particule ce traversează într-
un anumit timp (în orice direcţie) sfera cu aria secţiunii
diametrale da, fiecare particulă având traiectoria normală la o
secţiune diametrală (vezi Fig.1):
dN e

da
SI
 m 2
Pentru o ţintă cu aria A şi  = constant, Ne se poate calcula după
formula: A
N e    da    A
0
(3) Debitul fluenţei particulelor (sau densitatea de flux)
d d  dN e  d  dN e  dN e
       SI  m 2  s 1
dt dt  da  da  dt  da
• Cunoscând densitatea de flux a particulelor se poate calcula
fluxul de particule într-un anumit interval de timp Δt:
 t 0 , t 1     t 1  t 0     t
t1

t 0 , t1     t dt
t0
Observaţie
 Cele trei mărimi descrise anterior, deşi importante, nu furnizează
decât o descriere grosieră (minimală) a câmpului de radiaţii.
Sunt necesare noi mărimi fizice (vezi mai jos).
B. Mărimi radiometrice bazate pe energia particulelor
• Fie E energia unei particule (pentru radiaţiile corpusculare, numai
energia cinetică). Renunţăm la indicele “e” fără ca prin aceasta să
uităm că N reprezintă de fapt valoarea aşteptată Ne.
• Energia radiantă totală a celor N particule o vom nota cu R.
(1) Fluxul de energie:
Prin definiţie:

R 
dR
dt


R SI 
J
s
(2) Fluenţa energiei, într-un interval de timp t, se defineşte ca


dR
  
SI
J
da m2

În cazul special în care toate cele N particule au energia E, rezultă

R EN
iar

d
E  N   E   E  
dN
da da
(3) Debitul fluenţei energiei (densitatea fluxului de energie)

Prin definiţie:
d d  dR  d  dR  dR
     
dt dt  da  da  dt  da
;   
J
m2  s
SI

Pentru radiaţii “monoenergetice”,


d d d
  E     E  E 
dt dt dt
Prin integrare rezultă:
t1

   t dt
t0

iar pentru  (t ) = constant, rezultă

   t 1  t 0     t
Distribuţii diferenţiale în funcţie de energie şi unghiul
de incidenţă
 Mărimile radiometrice definite în paragraful anterior nu sunt suficiente
pentru descrierea completă a unui câmp de radiaţii (CR).
 Nevoia unei descrieri mai detaliate a CR derivă din activitatea practică.
 Astfel, ţinând cont de faptul că (de obicei) nu toate particulele care
formează câmpul de radiaţii au aceeaşi energie iar interacţiunea
radiaţiilor cu substanţa depinde, nu numai de tipul particulei, ci şi de
energia radiaţiei, rezultă că trebuie cunoscută distribuţia particulelor
după energii.
 De asemenea, eficacitatea detectorilor de radiaţii depinde de direcţia
de incidenţă a radiaţiilor pe detector. Rezultă că trebuie cunoscută şi
distribuţia spaţială a particulelor.
 Măsurând densitatea de flux
(debitul fluenţei) la momentul t
“în punctul P”, ca funcţie de Fig. 2: Coordonate polare utilizate în
energia radiaţiilor E şi de definirea distribuţiilor diferenţiale
unghiurile polare de incidenţă  după unghiul de incidenţă al
radiaţiilor.
şi  (Fig. 2), obţinem densitatea
diferenţială de flux:

 ( ,  , E )    m 2  s 1 sr 1  KeV 1
 Densitatea diferenţială de flux
energetic şi distribuţiile
diferenţiale pentru toate celelalte
mărimi introduse în paragraful
precedent se definesc în mod
analog.
 Numărul de radiaţii ce ajung pe sfera S în unitatea de timp (pe
unitatea de arie da) venind prin unghiul solid d şi având energia
E  [ E , E  dE] este dat de:
 '  ,  , E d dE (exprimat în m-2s-1 sau cm-2s-1),
în care elementul de unghi solid este
r 2 sin d d
d  2
 sin d d
r
Densitatea de flux  se obţine integrând  după toate unghiurile şi
energiile:
 2 Emax

     ,  , E sin d d dE
 '

 0  0 E 0

Distribuţii diferenţiale mai simple ale densităţii de flux, fluenţei,


densităţii fluxului de energie sau a fluenţei energiei se obţin atunci
când acestea sunt funcţii de o singură variabilă: ,  sau E.
Spectrul energetic
• Când variabila este energia E, distribuţia diferenţială obţinută se
numeşte spectru energetic al mărimii respective.
Exemplu:
Spectrul energetic al densităţii de flux sumate după toate direcţiile
este:
 2

 E     ;  ( E )  m 2  s 1  keV1
       
' '
, , E sin d d
 0  0

Densitatea de flux (debitul fluenţei particulelor) se obţine integrând


spectrul energetic al acesteia după toate energiile:
E max

 E    E dE
 '

0
Fig. 3: (a) Un spectru de tip “platou” a densităţii de flux (E) a fotonilor
gama şi (b) spectrul densităţii de flux energetic corespunzător distribuţiei
(a). Aceste exemple sunt pur teoretice. Spectrele reale sunt mai complicate
(vezi Fig. 5).

 În Fig. 3 a este prezentată o distribuţie (E) sub formă de platou.


 În Fig. 3 b este prezentat spectrul corespunzător al densităţii de flux
energetic,  (E ) , de unde
E
rezultă E

 E dE   E dE
max max

 '
E '

E 0 0
Fig. 4: Spectrul fluenţei fotonilor şi a fluenţei energetice a fotonilor la distanţa de 1
m de anticatodul (ţinta) unui tub Roentgen pentru un potenţial de 250 kV, filtrat
prin 1 mm Al şi 1.8 mm Cu (materialul ţintă: W)
Distribuţii unghiulare
 Când câmpul de radiaţii (CR) este simetric faţă de axa Oz,
2 Emax
;
   
'
    ,  , E sin d dE
'
 ( )  m 2
 s 1  radian1
 0 E 0

de unde rezultă: 2
  1 , 2     '   d
1
Pentru  1  0 şi  2   , rezultă


    '  d
0
• Distribuţia diferenţială după unghiul solid o putem scrie ca

 ( ,  )  m
Emax

 '  ,      ,  , E dE  s 1  sr 1
2
 '

E 0
;
de unde
 2

    ,  sin d d
 '

 0  0

Pentru  '  ,   independent de  (adică  '  ,     '   ), rezultă



  2   '  ,  sin d
 0
B. Mărimi dozimetrice
1. Kerma
 Kerma este acronimul pentru
Kinetic Energy Released per unit MAss.
(Energia cinetică eliberată în unitatea de masă de substanţă)
 Este o mărime fizică nestohastică, aplicabilă numai radiaţiilor
indirect ionizante (radiaţii neutre: fotoni, neutroni).
 Kerma se defineşte pe baza energiei medii transferată de către
radiaţiile indirect ionizante particulelor încărcate secundare, fără a
ţine cont de ceea ce se întâmplă după transfer (adică de modul în
care energia transferată este apoi disipată în substanţă).
 În ceea ce urmează, ne vom limita la cazul fotonilor.
 Energia fotonilor este cedată substanţei în două etape:
Etapa I: fotonii transferă o parte din energia lor (sau chiar întreaga
energie) particulelor încărcate secundare (electroni şi, eventual,
pozitroni);
 Transferul are loc în urma proceselor de interacţiune cu substanţa
specifice fotonilor (vezi Tabelul 1 şi Cursul de IRIS):
(a) Efect fotoelectric;
(b) Împrăştiere Compton;
(c) Generare de perechi e- - e+, generarea de tripleţi;
(d) Reacţii foto-nucleare (denumite şi reacţii de fotodezinegrare);
Observaţie: împrăştierile Thomson şi Rayleigh sunt împrăştieri
elastice, fără transfer de energie
Tabelul 1: Procese de interacţiune ale fotonilor cu substanţa
Etapa II: Particulele încărcate secundare (p.î.s.) transferă energia lor
mediului de interacţiune prin:
(a) procese de împrăştiere coulombiană multiplă pe electronii atomici,
procese colizionale, locale, (ce au ca rezultat excitarea şi ionizarea
atomilor/moleculelor substanţei) => Kc (kerma colizională).
(b) Procese radiative (frânare în câmpul coulombian al nucleelor sau al
electronilor atomici, procese nelocale (ce au ca rezultat emisia
radiaţiilor de frânare (Bremsstrahlung)) => Kc (kerma radiativă).
 În acest context, kerma este definită ca energia medie transferată
( dE tr ) de către radiaţiile indirect ionizante (fotoni, neutroni)
particulelor încărcate secundare (electroni, pozitroni) în unitatea
de masă de substanţă (dm):
dEtr
K  Kc  Kr
dm
Unitatea de măsură pentru kermă este J⋅kg-1. Această unitate a primit
denumirea de gray (Gy): 1 Gy = 1 J⋅kg-1. Debitul kermei (kerma
în unitatea de timp) se deineşte astfel:  dK
K ; [ K ]S.I.  Gy/s
dt
2. Cema
 Cema este acronimul pentru
Converted Energy per unit MAss
(Energia convertită pe unitatea de masă)
 Cema este o mărime fizică nestohastică definită pentru radiaţiile
direct ionizante (radiaţii încărcate: electroni, pozitroni, protoni,
deuteroni, particule alfa, ioni grei, etc.)
 Cema este raportul dintre energia cinetică pierdută de particulele
încărcate (dEc), prin procese colizionale, în masa dm de substanţă:
dEc
C
dm
Observaţie: În definiţia Cemei nu intră şi energia pierdută de
particulele încărcate secundare prin procese radiative.
Unitatea de măsură este aceeaşi cu a kermei: 1 Gy = 1 J⋅kg-1
3. Doza absorbită
 Doza absorbită este o mărime fizică nestohastică definită pentru
toate tipurile de radiaţii (direct sau indirect ionizante).
 Pentru radiaţiile indirect ionizante, energia este disipată în
substanţă în două etape, aşa cum s-a văzut în paragraful destinat
kermei:
Etapa I: Transferul de energie de la radiaţiile incidente (indirect
ionizante) către particulele încărcate secundare;
Etapa II: O parte din energia particulelor încărcate secundare (sau
chiar toată energia, în absenţa proceselor radiative) este cedată
mediului de interacţiune prin procese colizionale (energia medie
absorbită de către substanţă în această etapă stă la baza definiţiei
dozei absorbite)
 În cazul radiaţiilor încărcate (direct ionizante), absorbţia de
energie se face direct, prin aceleaşi procese colizionale.
 Prin definiţie, doza absobită reprezintă energia medie absorbită ( d ) în
unitatea de masă de substanţă dm, conţinută în volumul dv (Fig. 5):

d V
D
dm Ries
P
Rin
 Energia medie absorbită este dedusă dintr-o ecuaţie de
bilanţ energetic, denumită ecuaţia fundamentală a dozimetriei
(vezi Cursul de Dozimetria Radiaţiilor Ionizante): dv, dm

d  Rin  Ries   Q
Fig. 5
în care:
Rin este energia radiantă a tuturor particulelor (direct sau indirect ionizante)
ce intră în volumul dv
Ries este energia radiantă a tuturor particulelor ce ies din volumul dv, iar
 Q reprezintă energia netă dedusă din masele de repaus.
Altfel spus,  Q este suma tuturor variaţiilor în energiile de repaus ale
nucleelor sau particulelor elementare care apar în toate transformările
nucleare (sau ale particulelor) ce au loc în volumul dv. Scăderile de
energie sunt luate cu semnul “+” iar creşterile cu “-”.
 Producerea de perechi, spre exemplu, scade energia absorbită cu
1,022 MeV (= 20,511 MeV = dublul energiei de repaus a
electronului):
 Q  1,022 MeV
 Aniliharea electron – pozitron duce la creşterea energiei
absorbite cu 1,022 MeV:
 Q  1,022 MeV
 Electronii îşi pierd energia de-a lungul traietoriei lor în substanţă
=> absorbţia de energie nu are loc în aceeaşi locaţie în care a avut
loc transferul de energie descris în cazul kermei.
 Unitatea de măsură a dozei absorbite este tot
1 Gy = 1 J⋅kg-1
Altă unitate de măsură pentru kerma, cema şi doza absorbită, utilizată
mai ales în Statele Unite, este rad (radiation absorbed dose):
1 rad = 10-2 Gy
Debitul dozei (doza în unitatea de timp) se defineşte astfel:
 dD
D ; [ D]S.I.  Gy/s
dt
4. Expunerea
 Din punct de vedere istoric expunerea este cea mai veche
mărime utilizată. Înainte de 1962 ea se numea doza expunerii iar
mai înainte (până în 1952) nu avea nici un nume, fiind mereu
mărimea măsurată în roentgen (R), definită de ICRU în 1928.
Conform ICRU 33 (1980),
dQ
X
dm
în care dQ reprezintă sarcina totală a ionilor de un singur semn
produsă în aer când toate particulele secundare (electroni,
pozitroni) eliberate de fotoni în aer, în volumul dv (de masă dm)
sunt complet stopate în aer.
Atenţie !!! Din definiţia de mai sus rezultă că expunerea se defineşte numai
pentru radiaţiile X şi .
Unităţi de măsură:
X  SI 
C
Kg
sau (vechea unitate de măsură, tolerată şi astăzi):
1 R (Roentgen) = 2,58  10-4 C/Kg.
Debitul expunerii, se defineşte prin:

X 
dX ;
 
X SI 
C
Kg  s
dt
Observaţii
• Ionizarea produsă de radiaţiile de frânare nu este inclusă în
sarcina dQ .
• Ţinând cont de definiţia kermei şi de observaţia precedentă,
rezultă că expunerea este echivalentul în ionizare al kermei
colizionale în aer pentru radiaţiile X şi .
Subiectul 2
Puterile de oprire
 Puterile de oprire sunt des utilizate în dozimetrie radiaţiilor
ionizante, dar ele sunt rareori măsurate, trebuind a fi calculate pe
baza teoriei. Pentru electroni şi pozitroni (particule încărcate
uşoare), calculul puterilor de oprire se face pe baza teoriei lui Bethe.
 Puterea de oprire (liniară) se defineşte ca fiind valoarea medie a
energiei cinetice a particulei încărcate pierdută pe unitatea de
parcurs ca urmare a proceselor de interacţiune specifice:
dT dE
S 
dx dx
în care T este energia cinetică a particulei încărcate iar dE = - dT =
pierderea de energie după un parcurs infinitezimal dx.
 În Sistemul Internaţional de unităţi, unitatea de măsură pentru
puterea de oprire este J/m, dar în practică se utilizează MeV/cm sau
KeV/μm.
 Împărţind puterea de oprire la densitatea mediului de interacţiune,

se obţine puterea de oprire masică:

S 1 dT 1 dE
   
  dx  dx

 În practică sunt utilizate, cu precădere, puterile de oprire masice

deoarece acestea nu mai depind de densitatea masică a mediului

(exceptând efectul densităţii, despre care vom discuta mai târziu).

Unitatatea de măsură utilizată, de obicei, pentru puterea de oprire

masică este MeV·cm2/g.


 Există două tipuri de puteri de oprire:
- Puteri de oprire colizionale, rezultate din interacţiunile coulombiene
ale particulelor încărcate cu electronii atomici orbitali
(interacţiuni colizionale);
-Puteri de oprire radiative, rezultate din interacţiunile particulelor
încărcate cu nucleele atomice (frânare bruscă în câmpul
coulombian al nucleului atomici (interacţiuni radiative);
 Puterile de oprire masice nerestrânse exprimă viteza (rata) medie
de pierdere a energiei prin coliziuni dure şi moi („hard collisions”
şi „soft collisions”)
 Tipul de interacţiune pe care electronul şi pozitronul (exceptând
procesele de anihilare) îl suferă în substanţă, cu un anumit atom
de rază a, depinde de parametrul de ciocnire b (vezi Fig. 6).
 Pentru b >> a, are loc o ciocnire
cu atomul ca întreg; energia
transferată electronilor atomici
este foarte mică sau zero
(împrăştiere elastică); particula
este deviată sub un unghi mic faţă
de direcţia de deplasare; aceste
procese sunt denumite în literatura
de specialitate procese de tip “soft
collisions”. Fig. 6: Interacţiunea dintre un electron şi un
 - Când b ≈ a, are loc o interacţiune atom; a = raza atomului, b = parametrul de
de tip “hard collisions” cu un ciocnire.
electron atomic; energia
Pentru b << a, particula incidentă suferă un
transferată ia valori mari iar
proces de frânare bruscă în câmpul
particula incidentă poate fi deviată coulombian al nucleului atomic; se emite o
sub unghiuri foarte mari; aceste radiaţie X de frânare (Bremsstrahlung), adică
interacţiuni mai sunt denumite, în un foton care poate avea orice energie între
unele cărţi de specialitate, zero şi energia cinetică a particulei incidente
“interacţiuni catastrofice” (electron sau pozitron); energia fotonului
(amintind de interacţiunile pe care depinde de parametrul de ciocnire b: cu cât
le suferă fotonii în substanţă). acesta este mai mic, cu atât energia fotonului
emis va fi mai mare.
 O teorie completă a puterilor de oprire colizionale masice pentru
particulele încărcate grele, electroni şi pozitroni, trebuie să
includă ambele tipuri de interacţiuni (“hard collisions” şi “soft
collisions”).
 Pentru o particulă încărcată grea cu masă M (proton, deuteron,
particulă alfa, ion greu, etc.) şi viteza v, unde transferul de energie
datorat interacţiunilor de tip “hard collisions” este limitat la
2mec2β2/(1- β2), cu β = v/c, puterea de oprire colizională masică
este:
Scol N A Z  re2 4me c 2 2   2me 2  
 z ln    ln 1       (*)
2 2

 A  2
  I  
unde:
 Z = numărul atomic al absorbantului;
 A = numărul de masă al absorbantului;
 re = raza clasică a electronului (2,82 fm);
 z = sarcina proiectilului (exprimată în unităţi elementare de
sarcină, e = 1,66 x 10-19 C);
 I = energia medie de excitare a mediului de interacţiune.
 Energia medie de excitare I este valoarea medie geometrică a
tuturor potenţialelor de excitare a atomilor din componenţa
mediului sbsorbant.
 Calculul energiei medii de excitare, I, este o problemă complicată
din fizica atomului. Pentru estimări rapide se pot utiliza formule
semi-empirice. Astfel, cea mai simplă (dar şi cea mai puţin exactă)
formulă de calcul a parametrului I este:
I   Z
în care   13,5 eV (constanta lui Rydberg); în realitate  diferă de la
un element la altul (   8, 14 eV).
 Alte formule de calcul, mai exacte, sunt:
I  16  Z 0.9 (eV)

I  9,73  Z  58,8  Z 0,19 (eV) pentru Z  13


 Pentru compuşi chimici poate fi utilizată expresia

 n Z ln I
i i i
ln I  i

n Z
i
i i

în care ni = Ni/V reprezintă concentraţia volumică a atomilor de tipul

“i”:  Z 
ni    i
 M m i

 Energiile medii de excitare pot fi determinate experimental prin

măsurarea puterilor de oprire colizionale pentru particulele

încărcate. Valorile experimentale ale energiei medii de excitare,

pentru câteva elemente chimice, sunt date în Tabelul 2.


Tabelul 2: Valori experimentale ale energiei medii de ionizare
(date preluate din ICRU Report 35 / Tabelul 2.1a)
Interpretarea expresiei (*):
Puterea de oprire colizională masică depinde de:
(A) proprietăţile particulei încărcate (grele) incidente. Astfel:
 Scol /   f ( z 2 ), adică proporţionalitate directă cu pătratul sarcinii
electrice a particulei,
 Scol /   f  12 ; Scol/ρ este invers proporţională cu pătratul vitezei
v 
particulei,
 proporţionalitate lentă cu v2 (sub logaritm).
(B) proprietăţile mediului (substanţei) cu care particula încărcată
interacţionează.
 Scol /   f (  ) , puterea de oprire colizională masică NU depinde de
densitatea mediului;
 Scol /   
Z Z
;  0,5 - cu excepţia hidrogenului, pentru care Z/A = 1.

 A A
 proporţionalitate lentă cu 1/I (sub logaritm).
Observaţii:

1. Puterea de oprire colizională masică se aplatizează gradual până la

o valoare minimă corespunzătoare unei energii cinetice T ≅ 3mec2.

2. Factorul Z/A este responsabil pentru descreşterea cu aproximativ

20% a puterii de oprire colizionale masice de la carbon la plumb.

3. Termenul 1/I de sub logaritm duce la o micşorare suplimentară a

Scol/ρ odată cu creşterea lui Z (vezi şi Tabelul 2).

4. Dependenţa de pătratul sarcinii electrice (z2) face ca o particulă cu

sarcina dublă să aibă o putere de oprire de patru ori mai mare.


• Pentru electroni şi pozitroni, transferurile de energie datorate
interacţiunilor de tip “soft collisions” sunt combinate cu cele
datorate interacţiunilor “hard collisions” utilizând secţiunile
eficace Moller (pentru electroni) şi Bhabba (pentru pozitroni).
• Expresia completă pentru puterea de oprire colizională masică
pentru electroni şi pozitroni (cf. ICRU Report 37) este:

Scol N A Z  r02 2me c 2   T 2 


 ln    ln  1   / 2   F     


 A 2   I  

 
F     1   2 1   2 / 8  2  1ln 2 
F     2ln 2    2 / 12   23  14 /   2   10 /   2   4 /   2  
2 3

 
în care
τ = T/mec2; β = v/c
 Termenul notat cu δ reprezintă corecţia pentru efectul densităţii
(“density effect correction”) ce ţine cont de faptul că intensitatea
forţei coulombiene efective ce acţionează asupra unei particule
încărcate ce se deplasează cu viteză mare prin mediu, exercitată
asupra particulei de către atomii/moleculele substanţei, descreşte
ca urmare a polarizării mediului cauzată chiar de particula
încărcată.
 Efectul densităţii afectează componenta “soft” a puterii de oprire şi
are un rol semnificativ în calculul valorilor raporturilor puterilor
de oprire ale unui material dens şi a unuia mai puţin dens (ex:
apă/aer).
 Pentru descrierea efectului densităţii s-au elaborat mai multe
modele.
• Puterea de oprire radiativă masică reprezintă viteza (rata) cu care
electronii sau pozitronii pierd energie prin procese radiative (din
care rezultă radiaţâii de frânare – Bremsstrahlung). Teoria Bethe –
Heitler conduce la următoarea expresie de calcul a puterii de
oprire radiative masice:

Srad

0
N AZ 2
A

T  me c 2 B r 
cu

 0   e / 4 0 me c 
2
2 2
 5,80  10 28 cm 2 / atom

unde α este constanta de structură fină, Br este o funcţie de nr. atomic


Z şi de energia cinetică T a particulei proiectil (electron sau
pozitron); Br  5, 33  15 pentru T = 0,5 MeV ÷ 100 MeV.
 Comportamentul crescător al puterii de oprire totale
S/ρ = Scol/ρ + Srad/ρ
(colizională + radiativă)
la energii mai mari de 2 MeV (în carbon, spre exemplu, vezi Fig. 7), în
ciuda faptului că puterea de oprire colizională scade odată cu
creşterea energiei, se datorează faptului că:
(i) Srad/ρ este direct proporţională cu energia cinetică T a particulei
incidente
(ii) Factorul Br creşte şi el cu energia cinetică T.
În plus, dependenţa de Z2 a puterii de oprire radiative (spre deosebire
de dependenţa numai de Z a puterii de oprire colizionale) face ca
pierderile radiative să fie mai importante în materialele cu nr.
atomic Z mare.
Br

Fig. 7: Puterile de oprire totale masice pentru carbon (ICRU Report 37); cu
linie continuă puterea de orprire nerestricţionată, S/ρ; cu linii punctate
puterile de oprire restricţionate, (L/ρ)Δ cu Δ = 10 keV şi Δ = 100 keV); liniile
verticale indică puntele în care puterile de oprire restricţionate încep să
difere, pe măsură ce energia cinetică a particulei încărcate creşte.
Puterea de oprire colizională restrânsă (sau tranferul liniar de energie)
 Transferul liniar de energie (TLE) este un concept strâns legat de
puterea de oprire colizională (Scol).
 El poate fi interpretat ca o putere de oprire colizională restrânsă,
deoarece, prin definiţie,
  dT 
TLE  L    , E
 dx c
Condiţia impusă de definiţia TLE, E ≤ Δ, este ca energia transferată (E)
de particula încărcată electronilor atomici să aibă o limită
superioară  (parametru de tăiere).
 Unitatea de măsură a TLE în S.I. este J/m, însă, din motive de
ordin practic, de multe ori se utilizează unitatea keV/m.
 TLE se deosebeşte de puterea de oprire colizională prin faptul că este o

mărime definită din punctul de vedere al substanţei iradiate şi nu din

punct de vedere al radiaţiei incidente.

 Aceasta deoarece, impunând un parametru de tăiere adecvat, reţinem

doar procesele locale, în care energia este absorbită doar în volumul

elementar considerat (dv), eliminând fracţiunea de energie transferată

electronilor energetici (electroni ), capabili ei înşişi să producă ionizări

ulterioare (Fig. 8). Electronii , care-şi cedează energia departe de

traiectoria particulelor incidente nu contribuie la TLE, deşi contribuie

la puterea de oprire colizională. În concluzie, TLE  S col prin faptul că

exclude radiaţiile .
Fig.8: Ilustrare grafică a proceselor de excitare şi ionizare produse de o
particulă încărcată de-a lungul parcursului său în substanţă; electronii 
produc la rândul lor excitări şi ionizări ale atomilor (moleculelor) cu
care interacţionează; ei cedează însă energia departe de traiectoria
particulei incidente (procese nelocale, nu contribuie la TLE).