Emil Strungă

RADIOFIZICĂ ȘI DOZIMETRIA
RADIAȚIIL0R

Ediţia a I-a

2019

Cuprins
 Prefaţă.....................................................................................................................................3
1. Structura materiei................................................................................................................4
1.1. Atomul. Particule elementare................................................................................................4
1.2. Nucleul atomului. Modele nucleare......................................................................................9
2. Radiații.................................................................................................................................11
2.1 Definiție și clasificare ………………..................................................................................11
2.2. Ionizarea și excitarea atomilor..............................................................................................11
2.3. Surse de radiații ionizante. Definiții. Clasificare.................................................................12
2.4. Mărimi caracteristice undelor................................................................................................13
2.5. Dezintegrarea radioactivă......................................................................................................16
3. Interacția radiației electromagnetice cu substanța. Procese fizice...................................20
3.1. Efectul Thompson................................ ..................................................................................20
3.2. Efectul fotoelectric extern. .....................................................................................................20
3.3. Efectul Compton  ................................................................... ...............................................23
3.4. Generarea de perechi..............................................................................................................24
3.5. Fotodezintegrarea................................................................................................................... 25
3.6. Natura și proprietățile radiației X............................................................................................25
4. Particularitățile imaginii radiologice ..................................................................................36
4.1. Legile opticii radiologice........................................................................................................37
4.2. Factorii de care depind contrastul și calitatea imaginii...........................................................40
5. Noțiuni de radiobiologie .......................................................................................................54
5.1. Mecanismul interacţiei radiaţiilor ionizante cu materia vie.....................................................54
5.2. Efectele biologice ale iradierii................................................................................................57
5.3. Tipuri de iradiere a organismelor.............................................................................................59
5.4. Acțiunea radiațiilor asupra țesuturilor și organelor..................................................................64
5.5. Efectele radiațiilor vizibile .....................................................................................................67
5.6. Efectele radiațiilor ultraviolete (UV) .......................................................................................74
5.7. Măsuri de radioprotecție…………………………………………………………………... 78
6. Noțiuni de electricitate...........................................................................................................86
6.1. Producerea curentului continuu………………...……………………………………… . ….86
6.2. Mărimi si caracteristice ale curentului continuu……………………………………… . ……88
6.3. Curentul electric alternativ…………………………………….………………………………91
6.4. Redresarea curentului alternativ.................................................................................................97
6.5. Componentele instalatiilor radiologice……………………………………………………….98
7. Legislație nucleară..................................................................................................................109
7.1. Disfuncționalitățile și verificarea aparaturii……………………………………………….....116
8. Detecția radiațiilor nucleare..................................................................................................120
8.1. Dozimetria radiaţiilor. Mărimi și unitați de măsură.................................................................127
9. Noțiuni de protecția personalului expus profesinal……………………………………….131
9.1. Echipamente de protecție împotriva radiațiilor.......................................................................133
Teste de verificare a cunoștințelor............................................................................................135
Bibliografie...............................................................................................................................139

Prefaţă

2
 Obiectul fizicii îl constituie cunoaşterea lumii înconjurătoare în totalitate, şi anume de la
microcosmos (structura atomilor şi moleculelor) până la macrocosmos. Unul din scopurile esenţiale
ale învăţării fizicii este aplicarea cât mai corectă şi cât mai completă în practica a legilor acesteia.
Fizica, prin obiectul său, se defineşte ca o ştiinţă fundamentală care studiază structura şi proprietăţile
materiei, fenomenele legate de transformările acesteia şi legile generale care guvernează procesele
din univers.
Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de a pune la dispoziţia elevilor din şcolile postliceale
sanitare un material util pentru studiul disciplinei Radiofizică și dozimetria radiațiiloravînd la bază
programa analitică a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, şi corespunde cerinţelor de a oferi viitorilor
asistenţi medicali de radiologie elementele de bază ale acestei discipline.
Volumul limitat al acestei lucrări, destul de restrâns în raport cu volumul de cunostinţe
acumulat în acest domeniu, a fost dictat în primul rând de programa şi numărul de ore afectat acestei
discipline, dar şi de dorinţa de a evita paralelismele cu disciplinele conexe. Ţinând cont de aceste
condiţii s-a efectuat o selecţie a cunoştinţelor pe care elevul trebuie să şi le însuşească şi s-a procedat
la formularea lor în condiţii clare, astfel încât să fie înţelese de oricine posedă cunoştinţe elementare
de matematica, chimie, anatomie şi fiziologie, acolo unde au fost necesare exemplificări din corpul
uman. Considerându-l deosebit de util petru instrucţia elevilor noştri, a viitorilor asistenţi medicali,
manualul de faţă completează seria de manuale necesare Scolii sanitare postliceale „Fundaţia
Ecologică Green” din Galaţi, cât şi celorlalte forme de învăţământ postliceal sanitar.
Calitatea temelor prezentate şi discutarea detaliilor au fost încadrate în limite rezonabile,
autorul asumându-şi răspunderea selectării exemplelor şi sublinierii concluziilor.
Prezenta ediţie, este o continuare firească a eforturilor autorului de a pune la dispoziţia elevilor
scolilor postliceale sanitare manuale pentru aprofundarea studiului individual.

14 septembrie 2019 Autorul

1. STRUCTURA ATOMULUI

1.1. Atomul. Particule elementare

3
 Materia vie este alcatuită din atomi identici cu cei care alcătuiesc materia moartă. Aceste
componente, în mod individual, posedă structuri şi proprietăţi care pot fi descrise cu ajutorul legilor
fizicii şi chimiei.
În concepţia modernă materia este alcătuită din atomi a căror structură este formată din nucleu
şi învelişul electronic. Atomul este cea mai mică parte a unui element care păstrează proprietăţile
chimice ale elementului din care provine. Nucleul este format din protoni, cu sarcină electrică
pozitivă, egală cu sarcina elementară (e=+1,602.10-19C) şi neutroni, fara sarcină electrcă, având mase
aproximativ egale şi cu o unitate atomică de masă, ce reprezinta a 1/12 din masa atomului de 12C:

1 u.a.m. = 1/12 m12C = 1,662.10-27 kg (1)

Învelişul electronic este format din electroni dispuşi pe nivele electronice. Electronii sunt
particule încărcate cu sarcină electrică negativă egală cu sarcina elementară şi masa mult mai mică
decât masa protonului:

e = -1,602.10-19 C, me = 1/1840 u.a.m. = 9,1.10-31 kg (2)

Caracteristicile particulelor elementare ce intră în componenţa atomului sunt prezentate în tab.1:

Tab.1. Caracteristicile particulelor elementare

Particula Masa (u.a.m.) Sarcina electrică
Proton 1 +e
Neutron 1 0
Electron 1/1840 -e

Numărul de electroni de pe învelişul electronic este egal cu numărul de protoni din nucleu,
atomul fiind neutru din punct de vedere electric. Acest număr se notează cu Z, se numeşte număr
atomic şi coincide cu numărul de ordine al elementului din sistemul periodic Mendeleev. Protonii şi
neutronii împreună, sunt cunoscuţi sub denumirea comună de nucleoni. Numarul total de nucleoni
din nucleu se notează cu A şi se numeşte număr de masă. El corespunde masei nucleului exprimat în
u.a.m., dar reprezintă de fapt masa atomului, deoarece masa electronilor de pe înveliş este neglijabilă
în raport cu masa nucleului.
În concluzie, atomul este format din Z protoni, A-Z neutroni şi Z electroni. Pentru caracte-
rizarea unui atom se utilizează urmatoarea notaţie simbolică: , unde X este simbolul elementului
chimic. În ordine crescătoare, după numărul atomic Z, pe opt grupe şi şapte perioade, elementele
chimice sunt aşezate în sistemul periodic (tabelul) Mendeleev (tab. 2).

4
Tab. 2 - Sistemul periodic (Tabelul) Mendeleev
 Primul element din sistemul periodic este hidrogenul, H (A=Z=1), cel mai simplu atom,
format dintr-un proton în nucleu şi un electron elctron pe înveliș.
O primă clasificare a atomilor se poate face în funcţie de valorile numărului de masă,
atomii de la începutul sistemului periodic numindu-se uşoari şi cei de la sfârşit, grei. A doua
clasificare se face în funcţie de valorile numărului atomic şi numărului de masă, după care avem
patru categorii:
a) izotopii sunt atomii caracterizati prin acelaşi număr de ordine Z, dar numere de masă
diferite, de exemplu izotopii hidrogenului, deuteriu şi triţiu:
2 3
1 D ‚ 1T
b) izobarii sunt atomii caracterizaţi prin acelaşi număr de masă, A dar cu numere de ordine
diferite de exemplu:
27 27
12Mg , 13Al
c) izotonii sunt atomii caracterizati prin acelaşi număr de neutroni dar numere de ordine şi
de masă diferite. Pentru aceşti atomi diferenţa A - Z este aceeaşi, de exemplu triţiu şi heliu: :
3 4
1T , 2He.
 d) izomerii sunt atomi caracterizaţi prin aceleaşi numere de masă şi de ordine, dar situaţi în
stări energetice diferite.
Prin masă atomică, ma , se înţelege numărul de masă al elementului, exprimat în
kilograme. De exemplu masa atomică a aluminiului (A = 27) este:
ma = 27 kg /kmol (3)
Se poate aprecia ordinul de mărime al razei atomului (dimensiunea atomului), Ra,
considerând că atomii sunt sfere rigide aflate în contact. Volumul atomului este:
4π 3
v a= R
3 a (4)
şi volumul unui kilomol, pentru un element în stare de agregare lichidă sau solidă:

V = va . NA = ma /  
unde NA= 6,023.10 atomi/kmol este numărul lui Avogadro şi este densitatea materialului.
26

Din relaţiile (4) şi (5) rezultă :

3ma
Ra  3
4 N A
(6)
Pentru aluminiu kg/m , şi înlocuind obţinem Ra = 1,59.10 m. Acesta este ordinul
3 -10

de mărime pentru raza majorităţii atomilor.

Nucleul, considerat sferic are volumul proporţional cu numărul de nucleoni:

(7)

unde ro = 1,4.10-15m, este raza unui nucleon, relaţie din care rezultă raza nucleului:

3
rn = ro A (8)
-10 -15
Comparând dimensiunile razei atomului (10 m) cu raza nucleului (10 m), rezultă că
atomul are structură lacunară, format dintr-un nucleu masiv şi compact, în jurul căruia se rotesc,
la distanţe mari electronii.
Modele atomice. Structura atomului, cu electronii care se mişca în jurul nucleului,
aminteşte de sistemul solar. Prin analogie, Rutherford a dezvoltat modelul planetar al atomului.
Pentru cel mai simplu atom, hidrogenul, pentru care A = Z = 1, este format dintr-un electron care
se reteşte în jurul unui proton ( fig. 1). Modelul planetar nu explică stabilitatea și liniile spectrale
ale atomului; electronul pe traictoria circulară, are o mișcare accelerată și ar trebui să emită un
spectru continuu de radiație electromagnetică, viteza și raza traictoriei să scadă și în final
electronul să cadă pe nucleu, deci atomul ar fi un sistem instabil. Experimental se constată că
atomii sunt sisteme deosebit de stabile, care emit spectre discontinue, de linii.
 Fig.1. Modelul planetar al atomului deH Fig.2. Nivele de energie ale atomului de H
Modelul atomic Bohr (1913) este primul model cuantic al atomului. Acest model preia
modelul planetar al lui Rutherford și îi aplică ipoteze de natură cuantică. Modelul atomic al lui
Bohr se bazează pe două postulate și o relație de cuantificare.
Primul postulat al lui Bohr, este legat de orbitele atomice și presupune că electronul se
rotește în jurul nucleului numai pe anumite orbite permise, fără a emite sau absorbe energie
radiantă. Aceste stări se numesc staționare și au un timp de viață infinit și energie constantă,
electronul trecând pe alte nivele energetice doar dacă este perturbat. Electronul se menține pe o
orbită staționară datorită compensării forței centrifuge cu forța de atracție coulombiană.
Al doilea postulat al lui Bohr afirmă că un atom emite sau absoarbe radiație
electromagnetică doar la trecerea dintr-o stare staționară în alta. Energia pe care o primește sau o
cedează este egală cu diferența dintre energiile celor două nivele între care are loc tranziția.
Radiația emisă sau absorbită are frecvența dată de relația obținută în cadrul teoriei lui Planck:

(9)

unde: h = 6,62.10-34 J.s, reprezintă constanta lui Planck; nm, frecvențele radiației emise sau

absorbite de atom; Em, En,  energiile stărilor staționare între care are loc tranziția. De asemenea,
frecvențele radiațiilor emise sau absorbite, depind de natura și structura atomului și au valori
discrete, spectrele lor fiind spectre de linii.

Relația de cuantificare rezultă din faptul că, electronul aflat într-o stare staționară, trebuie
să se deplaseze pe o orbită stabilă, adică unda asociată sa fie staționară. Acest lucru este posibil
dacă lungimea traiectoriei electronului este un multiplu întreg al lungimii de undă   asociate.
Dacă r este raza traiectoriei, condiția se poate scrie:

2 r = n 

unde n = 1, 2, 3 … este un număr întreg, numit număr cuantic principal;

Fig.3.Serii spectrale și nivelele de energie pentru atomul de H, cu evidențierea tranzițiilor permise
Cuantificarea razelor orbitelor electronilor și energiei totale.Pornind de la aceaste relații,
se poate deduce condiția pentru cuantificarea razelor orbitelor electronilor. Pentru atomul
de hidrogen  se obține:

(11)
unde =8,854.10-12 F/m este permitivitatea electrică a vidului; e și mo, sarcina și masa
electronului. Înlocuind valorile numerice rezulta raza corespunzătoare numărului cuantic n = 1,
numită și prima rază Bohr:
r1 = 0,53.10-10 m
 Energia totală a atomului este dată de suma energiilor cinetice și potențiale ale electronului
aflat în mișcare circulară; se obține pentru atomul de hidrogen se obține:

(12)
unde cu  E1= -13,8 eV, este energia atomului de hidrogen în starea fundamentală n=1. Se observă
că energia este minimă pentru n = 1, adică starea fundamentală este o stare stabilă, de echilibru și
are un timp de viață infinit. Celelalte stări  se numesc stări excitate. Atomul are o infinitate de
nivele de energie situate la intervale din ce în ce mai apropiate. La limită, pentru n tinzând la
infinit, energia tinde la valoarea zero, acesta fiind nivelul de ionizare și atomul devine ion. Ionul
este un atom care a cedat sau a primit unul sau mai mulţi electroni în timp ce nucleul ramâne
neschimbat. În acest fel neutralitatea din punct de vedere electric a atomului nu mai este
respectată. Pentru emisia de radiații, în conformitate cu al doilea postulat, relația (9) devine:
nm = En – Em = R (1/m2 - 1/n2) (13)
unde R = 3,29.1015 Hz este constanta lui Rydberg. Modelul lui Bohr este aplicabil hidrogenului
și ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3), adică ionii care au un singur electron în câmpul
nucleului; pentru atomii cu mai mulți electroni modelul Bohr nu mai este aplicabil, deoarece nu
ține seama de interacțiile dintre electroni, dar postulatele ramân valabile.
1.2. Nucleul atomului. Modele nucleare
Forțele electrostatice, care explică stabilitatea atomului, nu pot explica faptul că nucleonii pot
forma sisteme stabile. Stabilitatea nucleului se explica prin existența forțelor nucleare, care
acționează pe distanțe scurte, nu depind de sarcina electrică și sunt mult mai intense decat forțele
electrostatice, (fig. 4).

Fig.4.Forțe electrostatice(sus) a) A=8; Z=4 (Be) b)A=8; Z=5 (B) c) A=8; Z=3 (Li)
Forțe nucleare (jos) Fig.5.Așezarea nucleonilor în modelul păturilor pentru trei nuclee vecine
Modelul picatură. Faptul ca forțele nucleare acționează pe distanțe scurte si fiecare
nucleon interacționează numai cu vecinii, reprezintă caracterul de saturație al fortețor nucleare.
Această comportare face posibilă compararea nucleului cu o picatura de lichid, în care nucleonii
de la suprafață sunt atrași predominant către interiorul picăturii și deci exercită o forță de
tensiune superficială care face ca nucleul să ia forma sferică. Raza nucleului considerat sferic a
fost apreciată cu relația (8). Modelul picatură explică fenomenul de fisiune și fuziune nucleară,
asemanator ruperii și contopirii picăturilor, dar nu poate explica stabilitatea mare a nucleelor
formate din perechi de neutroni și protoni.

Fig. 5. Fisiunea și fuziunea nucleară

Modelul păturilor consideră că nucleonii ocupă stări energetice asemănătoare nivelelor

electronice, pe care nu pot sta decât decât doi nucleoni de același fel, cu spin opus. Periodicitatea
unor proprietați nucleare, funcție de numarul de protoni sau de neuroni, indică existența în
interiorul nucleului a unor pături nucleare. Pe baza acestui model, se pot determina stările de
energie ale nucleonilor din nucleu, care sunt cuantificate. Modelul păturilor pune în evidența
caracterul individual al mișcării particulelor în nucleu, spre deosebire de modelul picătură care
scoate în evidență comportarea colectivă a nucleonilor. În exemplul prezentat în fig. 5, atomul de
Be este mult mai stabil în raport cu vecinii sai, Li sau B, deoarece are toate nivelele protonice și
neutronice complete.

Principalele elemente constitutive ale materiei vii sunt elemente uşoare (Z<30). Dintre
acestea, H(Z=1), C(Z=6), N(Z=7), O(Z=8), Na(Z=11), K(Z=19) şi Ca(Z=20) sunt elemente
universale şi indispensabile. În alcatuirea structurilor fundamentale ale materiei vii intră, într-o
proporţie de 95%, patru elemente chimice: H, C, N, şi O. La aceste patru elemente se mai adauga
trei elemente electronegative (S, P, Cl) şi patru electropozitive (Na, K, Ca, Mg), toate 11
împreună alcătuind 99,75 % din materia vie şi fiind denumite elemente plastice. În afara
acestora, mai există, în cantitaţi foarte mici, un numar de 30 de oligoelemente. Împreuna, toate
cele 41 de elemente chimice alcătuiesc materia vie, ele regăsindu-se, în diverse combinaţii în
substanțele organice simple (oze, acizi grasi, acizi aminați). Cea mai mare parte din atomii de
oxigen şi hidrogen se gasesc sub formă de molecule de apă. Datorită faptului că materia vie
conţine o cantitate mare de apă şi masa atomică a carbonului este relativ mică, densitatea
medie a materiei vii este cu puţin mai mare decât densitatea apei.
Energia de legătură a unui nucleu este energia necesară pentru a descompune nucleul
în nucleonii componenți. Dacă energia de legătură este pozitivă, atunci nucleul este stabil.

(14)
Energia de legătură pe nucleon reprezintă raportul dintre energia de legătură a
nucleului și numărul de nucleoni (A):

(15)
În fig. 6 este reprezentată grafic energia de legatură pe nucleon în funcție de Z.

Fig.6.Energia de legătură pe nucleon

Pentru nucleele ușoare avem puncte de stabilitate în cazul nucleelor „magice” (He, C,
O), alternând cu nuclee instabile (H, Li). Pentru nucleele de la mijlocul Sistemului periodic
avem un platou de stabilitate. Pentru nucleele grele avem o scădere ușoară a stabilității.
Procesele care duc la creșterea stabilității nucleelor atomice sunt:
- fuziunea nucleară, ce constă în unirea a două nuclee ușoare (H) pentru a forma un
nucleu mai stabil (He). Această reacție are loc în Soare;
- fisiunea nucleară, ce constă în ruperea unui nucleu greu (U) pentru a forma doua
nuclee stabile mai ușoare.

2. RADIAȚII

2.1. Definiție și clasificare

Radiația, (din fr. radiation), este un fenomen fizic de emitere și propagare de unde (radiație
ondulatorie) sau de corpusculi (radiație corpusculară). Orice radiație implică un transport
de energie. În numeroase cazuri, radiația se face sub forma unui fascicul de raze, astfel că (pentru
aceste situații) termenul de raze este folosit cu aceeași accepțiune ca și termenul radiație.
 Radiația fotonică este forma de propagare prin spațiu a câmpurilor electromagnetice. Radiația
corpusculară reprezintă propagarea fluxurilor de particule (fig.6)

Fig. 7. Tipuri de radiații

Clasificarea radiațiilor. Surse de radiații. Studiul complet al unui fenomen radiativ

presupune investigarea mecanismelor și a  legilor care guvernează producerea,
propagarea și absorbția energiei pe care o transportă.

      Radiațiile corpusculare sunt compuse din particule de substanță având o anumită energie

cinetică. Ele pot fi subdivizate în funcție de sarcina și masa particulelor transportatoare ale
energiei, conform schemei de mai jos:

            Radiațiile electromagnetice sunt emise și absorbite în natura sub forma de

cuante (fotoni). Fotonii sunt particule fară masa de repaus, ce transportă, fiecare, o cantitate de
energie ce poate fi calculată cu expresia: 

E = h

unde h = 6,625.10–34 Js este constanta lui Planck, iar este frecvența radiațiilor. Masa lor de
mișcare, m, se leaga de energie prin formula lui Einstein: 
 E = mc2 (17)

c fiind viteza luminii în vid. Curent, energia lor se exprima în electronvolt. Un electronvolt (eV)
este energia pe care a primește un electron într-un câmp electric de un volt, 1eV =1,6.10-19J. 

Spectrul radiațiilor electromagnetice este extins. În funcție de lungimile lor de undă în vid
(= c/), acesta se poate reprezenta ca în fig. 11. În funcție de energia transportată, radiațiile se
clasifică în radiații neionizante și radiații ionizante. Distincția dintre acestea este convențională,
și este legată de efectele asupra materiei.

Dacă se iau   în considerare energiile de ionizare ale principalilor atomi ce compun materia
vie (H, C, N si O), pot fi considerate ionizante radiațiile ce transporta energie mai mare de 13,6
eV pe particula, ceea ce corespunde, în cazul radiațiilor electromagnetice, la o lungime de
unda < 100 nm. Pe de alta parte, anumite macromolecule biologice pot fi ionizate la energii ce
depasesc 5eV, lungimea de unda corespunzatoare fiind < 200 nm. Pentru simplificare, când este
vorba de radiații electromagnetice, se considera ionizante radiațiile din domeniile X si ,
si neionizante cele din domeniile radio, microunde, IR, vizibil și UV. Radiațiile corpusculare au
importanță biologică numai prin efectele lor ionizante.

        Surse de radiații. Acestea pot fi naturale și artificiale. Sursele naturale au fost singurele

la care a fost expusă biosfera până în epoca modernă. Acestea sunt la rândul
lor cosmice  și telurice. Principala sursă cosmică de radiații este Soarele. Acesta emite tot
spectrul de radiații electromagnetice și toate radiațiile corpusculare.  Dintre cele
electromagnetice, numai o mică parte ajung la suprafața solului, fiind absorbite de cromosfera
solară și atmosfera terestră. Astfel, vaporii de apă și bioxidul de carbon din atmosferă absorb în
IR, iar stratul de ozon absoabe UV. Proporția, în procente, a fotonilor neionizanți care ajung la
nivelul mării este de 2% UV, 45% vizibil și 53% IR. Fotonii ionizanți sunt absorbiți în proportie
covârșitoare de moleculele straturilor atmosferei înalte, pe care le ionizează dând
naștere ionosferei.

        Radiațiile corpusculare și electromagnetice (unde radio, MU, IR, viziblă, UV, X și ) emise
de Soare. Radiațiile corpusculare formează vântul solar, sunt împiedicate să atigă straturile
inferioare ale atmosferei. Cele încărcate electric, datorită înclinarii axei Pamatului, intră oblic în
câmpul magnetic al acestuia și, fiind supuse fortei Lorentz, se miscă pe traiectorii elicoidale ce le
direcționează spre poli. Aici efectele lor ionizante asupra atmosferei înalte se manifestă prin
apariția aurorelor boreale. Neutronii nu ajung până la Pamânt, timpul lor mediu de viață în stare
liberă este de aproximativ 10-3s, fiind mult mai scurt decât durata călătoriei lor de la Soare la
planeta noastră. Ei se vor transforma, într-un proton și un electron, care vor crește numărul
particulelor ionizante, încărcate electric. Radiațiile electromagnetice dure (UV, X și ) sunt oprite
de stratul de ozon din atmosfera.

         Alte surse cosmice de radiații ionizante sunt furnizate de activitatea stelară. Cele mai
importante sunt razele cosmice, formate din nuclee atomice (mai ales protoni) de mare energie
care, prin coliziune cu nucleele gazului atmosferic produc jerbe de particule secundare ionizante.
Acestea din urma sunt atenuate odată cu străbaterea atmosferei. Din acest motiv, efectele cresc
cu altitudinea, dublandu-se cu fiecare creștere cu 1500 m a acesteia.
        Sursele telurice, sunt reprezentate de izotopii radioactivi din scoarța. Intensitatea radiațiilor
emise de acestea depind de localizarea geografică. Zonele aflate în vecinatatea unor zăcăminte de
uraniu, de exemplu, vor fi afectate de nivele de radiație mai mari.

       Sursele artificiale sunt determinate de activitatea umană. Expunerea la radiațiile emise de

acestea poate fi generală, profesională, medicală (exploratorie și terapeutica), sau accidentală.

Tab.3. Clasificarea radiațiilor

2.2. Ionizarea și excitarea atomilor

Ionizarea și excitarea sunt procese globale de interacție ce se produc indiferent de natura
radiației sau a mediului strabatut de aceasta. Prin fenomenul de ionizare se crează perechi ion
pozitiv-electron liber; în urma interacțiunii dintre particula radiantă și atom, o parte din energia
cinetică a particulei se transformă în energie de ionizare. Particulele încărcate ( și sunt direct
ionizante. Radiaţia electromagnetică (UV, X,  şi neutronii sunt indirect ionizante prin
electronii produşi la interacţia cu substanţa de către radiaţia electromagnetică şi protonii produşi
de către neutroni.

Fig.8. Ionizarea atomului

    Excitarea are loc prin cedarea de energie, pentru ca electronul să ajunga pe nivele superioare.
Energia necesară excitării pe primul nivel superior este energia minimă de excitare. O altă
caracteristică a stării excitate este aceea că raza atomului crește corespunzător, cu alte cuvinte
atomul excitat este mai „umflat” decăt cel în stare fundamentală. De obicei atomul excitat se
notează prin A*, cel ionizat prin A+ dacă este ion pozitiv odată ionizat, sau A++ biionizat, iar ionii
negativi A– etc.. Ionii negativi se formează prin atașarea unuia sau mai multor electroni la un
atom neutru.

Excitarea și ionizarea prin ciocniri. Acest proces are loc atât cu particule încărcate (de
exemplu electroni) cât și cu particule neutre (neutroni, radiații X). Schematic, excitarea sau
ionizarea prin ciocniri cu electroni accelerati se poate reprezenta sub una din formele din tab.4:

Tab.4. Excitarea și ionizarea atomului

 Ciocnire simpla Excitare Ionizare
e– + A ---> A+e–  e– + A ---> A* + e–   e– + A ---> A+ + 2e–  

Existența ciocnirilor simple care nu conduc nici la excitare nici la ionizare arată că nu orice
ciocnire este „eficace” pentru o excitare sau o ionizare, chiar dacă din punct de vedere energetic
sunt îndeplinite toate condițiile. Dacă particula incidentă are o energie mult mai mare ca cea
minimă de excitare sau ionizare, ea va fi capabilă să excite și să ionizeze pe întreaga sa
traiectorie, lasând în urma ei o „dâră” de atomi excitați si ionizați, pana când își va pierde
întreaga energie.

Dacă particula străbate o distantă x în mediul iradiat, va produce un număr de ionizari, și

energia ei va scădea cu arimea x se numește pierdere de energie prin ionizare pe
unitatea de parcurs și este cu atât mai mare cu cât energia cinetică a particulei incidente este mai
mică. Dacă notăm cu Wi energia de ionizare, atunci numărul de ioni produși va fi  Wi .

2.3. Surse de radiații ionizante. Definiții. Clasificare

Sursă de radiații: orice emițator de radiații ionizante, inclusiv orice material radioactiv și
orice dispozitiv generator de radiații ionizante.
Sursă radioactivă: emițator de radiații ionizante datorită materialelor radioactive conținute.
Sursă închisă: o sursă radioactivă a carei structură este astfel încăt să prevină, în condiții
normale de utilizare, orice dispersie în mediu a materialelor radioactive conținute.
Sursă deschisă: o sursă radioactivă care nu îndeplinește condiția din definiția sursei închise.
Dispozitive generatoare de radiații ionizante sunt dispozitivele care produc radiații X,
neutroni sau particule incărcate.
Clasificarea surselor de radiații ionizante este prezentată în fig. 8

Fig. 12. Clasificarea surselor de radiații ionizante

2.4. Mărimi caracteristice radiațiilor electromagnetice
Undele electromagnetice (fig.9) sunt oscilații transversale pe direcția de propagare a
câmpurilor care o compun. Principalele mărimi caracteristice undelor sunt: frecvența,  (numărul
de vibrații efectuat în unitatea de timp); perioada, T, (timpul în care se efectuează o oscilașie
completă); lungimea de undă, , (distanța străbătută pe direcţia de propagare în timp de o
perioadă); E-intensitatea câmpului electric, B-inducția câmpului magnetic, viteza de propagare
pentru undele electromagnetice în vid, c = 3.108m/s, viteza luminii; avem următoarele relații:
 c 
und  și  sunt permitivitatea electrică și permeabilitatea magnetică a vidului.

Fig. 10. Unda electromagnetică Fig. 11. Spectrul undelor electromagnetice

Conform caracterului dual undă-corpuscul energia și masa asociată fotonului este:
E = hmc2 (19)
Tab.5. Domeniul undelor electromagnetice
Denumire Lungime de Frecvența Mod de generare Aplicatii
undă (λ),m (ν) (Hz)
Unde radio: Circuite oscilante Telefonie mobilă
Lungi (L) >103 < 0,3. 105 (RLC) Radiocomunicaţii
3 5
Medii (M) 100 - 10 0,3 - 3 10 Televiziune în ultrascurte
Scurte (S) 103 - 10-2 3.105- 3.106
Ultrascurte (US) 10-2 -10-5 3.106 -3.108
Microunde (MU) 103 -1 3.108 -3.1011 Cavităţi rezonante,tuburi Radiolocație
electronice (clistroane)
-2 12 14
Infraroşii (IR) 0,78-3.10 10 -3,8.10 Radiaţie termică Efect termoelectric
Descărcări în gaze Termografie
-7 -7 14
Radiaţii vizibile 4.10 -8.10 3,8.10 - Descărcări în gaze Celule fotoelectrice
(ROGVAIV) 75.1014 Fluorescenţă Fotografiere, camere
video
Radiaţii 10-8- 4.10-11 75.1014 Tranziţii ale electronilor Optica de cuarţ, celule
ultraviolete(UV) -3.1016 periferici (de valenţă) fotoelectrice,
fotomultiplicatori
-12 -10 16
Radiatii Röentgen (X ) 10 -10 3.10 - Tranziţii ale electronilor Radiodiagnostic
3.1020 din păturile profunde Radioterapie
20
Radi atii gamma (γ) < 1 pm >3.10 Hz Radiaţii nucleare Radiodiagnostic
Radioterapie
 Fig.12. Proprietațile radiațiilor electromagnetice
2.5. Dezintegrarea radioactivă
Radioactivitatea este proprietatea specifică nucleelor instabile (radioactive) de a se dezintegra
(rupere în fragmente nucleare) cu emisia spontană a unor radiații nucleare ionizante (produc
ionizarea atomilor sau moleculelor mediului prin care trec). Prin aceste modificari o specie
nucleară trece în altp specie nucleară, adică are loc o reacție (tranziție) nucleară. Reacțiile
nucleare se produc respectand conservarea masei (numarului total de nucleoni) si a sarcinii
(numarul total de protoni) care intră, respectiv rezultă din reacție.
Distingem o radioctivitate naturală, observata la izotopii instabili care există în natură, și o
radioactivitate artificială, specifică nucleelor care rezultă în laborator în urma reacțiilor nucleare
provocate.
Tab.6. Principalele tipuri de reacții nucleare
Radiația Reacția nucleară Caracteristica procesului
 X A  Y A 4   4 Expulzarea din nucleu a unei particule nucleu He) deplasare
Z Z 2 2
cu două căsuțe la stânga în sistemul periodic
 X ZA  YZA1   01 Transformarea reciprocă, în nucleu, a protonului în neutron; deplasare cu
o căsută la stânga (sau cu o căsută la dreapta în sistemul periodic(
 X A*
 X ZA   Dezexcitarea nucleului; însoțeste de regulă emisia de radiații  sau 
Z

În procesul dezintegrarii radioactive, trecerea de la nucleul inițial la nucleul final se poate face
prin una sau mai multe tranziții.
 60
Fig.12a.Schema dezintegrarii Co27 b).Comportarea radiațiilor nucleare în câmp magnetic și electric

Fig.13. Tipuri de dezintegrari radioactive

O sursă radioactivă este caracterizată prin activitatea ei. În cazul substanţelor radioactive,
activitatea L se defineşte ca fiind viteza de dezintegrare, adică numărul de nuclee dezintegrate în
unitatea de timp:
L = - dN/dt (20)
Introducând expresia legii dezintegrării radioactive:

N = N0e-lt (21)
unde N0 este numărul inițial de nuclee și N < N0, numărul de nuclee rămase nedizintegrate și  este
constanta dezintegrarii radioactive, caracteristică nuclidului și tipului de radiație emis, iar t este
timpul, rezultă:
L = - d(N0e-lt)/dt = lN0e-lt = lN (22)
Expresia L = lN reprezintă o altă formă a definiţiei activităţii radioactive.
Se defineşte T1/2 timpul de înjumătăţire, altă noţiune importantă în radiobiologie, ca fiind
timpul după care numarul de nuclee ramase nedezintegrate se reduce la jumatate, respectiv
jumătate din numărul de nuclee s-au dezintegrat. Din legea dezintegrarii radioactive:
N = N0e-lt, (23)
cu condiția N = N0/2, rezultă:
N0/2 = N0e-lt
şi de aici:
T1/2 = ln 2/l = 0,693/l (24)
Timpul de înjumătăţire este o caracteristică importantă a unui radionuclid și se măsoară în SI în
secunde, dar se utilizează frecvent și unitațile tolerate (minute, ore , luni, ani , etc.).
 Unitatea de măsură a activităţii radioactive în SI este dezintegrarea/s sau Bequerel-ul (Bq).
[L]SI = 1 Bq = 1 dez/s
O unitate tolerată este Curie (Ci), definită ca activitatea unui gram de radiu pur. Cum numarul
de nuclee poate fi exprimat în funcție de numarul lui Avogadro, pentru o masă „m” de același tip
de nuclee, din care doar „p” reprezintă ponderea elementului radioactiv, obtinem:
0, 693 0, 693 pm
 NA  NA
L = lN = T1/ 2 T1/ 2 mA (25)
unde mA este masa atomică a elementului radioactiv. În aceste condiții activitatea devine
pm
 4,18.1026
L mAT1/ 2 (26)
Tab. 7 Caracteristicile izotopilor radioactivi

Fig. Curba de dezintegrare

Conform ultimei relații, activitatea este direct proporțională cu masa radioizotopului și invers
proporțională cu timpul de înjumătațire și masa atomică. Înlocuind aici pentru un gram de Ra (A
= 226) pur (p=1), m= 10-3kg, mA = 226 kg/kmol, T1/2 = 1500 ani = 5,04.1010s, rezultă:
1 Ci = 3,7 ×1010 Bq
Deoarece Curie-ul este o unitate tolerată mare, în practicp se utilizează submultiplii : 1mCi =
10 Ci, sau 1Ci = 10-6Ci. Pentru o substanţă radiactiva dispersată uniform în aer sau apă, se
-3

definește activitatea specifică. Aceasta se definește ca activitate corespunzatoare unitații de masă

(activitate masică) sau activitate corespunzatoare unitații de volum (activitate volumică):
Lm = L/m ; Lv = L/V (22)
și se măsoară în SI în 1 Bq/kg sau 1 Bq/m respectiv unitațile tolerate 1 Ci/kg sau 1 Ci/m3.
3

Proprietațile radiațiilor nucleare

Toate elementele care prezintă fenomenul de radioactivitate se numesc elemente radioactive, ca
de exemplu: Ra, U, Po, Th, etc. Pentru a stabili natura radiaţiilor emise, se acţionează cu un câmp
magnetic asupra fasciculului dirijat de radiaţii, capsula de plumb ce conţine proba de uraniu se
aşează într-un câmp magnetic sau electric (fig. ).
Tab. Caracteristicile radiațiilor nucleare
  
Sarcina +2e -e 0
Masa (u.a.m) 4 1/1840 0
Viteza de propagare, (km/s) 20.000 270.000 300.000
Parcursul în apa, (cm) 0,05 0,5 50
Puterea de ionizare, (perechi de ioni/mm) 10.000 10 1
Radiaţiile a (42a º 42He)
¨ sunt obţinute prin expulzarea de către nucleu a unei particule a (nuclu de heliu) ;
¨ sunt puternic ionizante, cu viteză de penetrare de aproximativ 2.104km/s;
¨ au energii cuprinse între 3 şi 6 MeV;
¨ sunt caracteristice nucleelor grele;
¨ la trecerea prin substanţă sunt împrăştiate şi pot produce reacţii nucleare;
¨ în aer străbat distanţe între 3 – 10cm, în aluminiu aproximativ 0,02mm şi pot fi oprite de straturi
de substanţă cu grosimea de 0,1mm;
¨ procesul prin care un nucleu emite o particulă a, se numeşte dezintegrare a;
Radiaţiileb ( 0-1b º 0-1e)
¨ sunt fascicule de electroni;
¨ au viteze mari de propagare, de aproximativ 29.104km/s;
¨au putere mare de pătrundere, de aproximativ 100 orimai mare decât radiaţiile a;
¨au energii de aproximativ 5MeV;
¨constă din emiterea de electroni rapizi de către nuclee;
¨se explică prin transformarea neutron – proton;
Radiaţiile gama (g)
¨ sunt radiaţii de natură electromagnetică (lumină);
¨ au viteza de propagare egala cu viteza luminii (3.108m/s);
¨ au putere mare de pătrundere;
¨ apar şi sunt emise la trecerea dintr-o stare instabilă (excitată) într-o stare stabilă:
¨ nu sunt deviate de câmpuri electrice şi magnetice (nu au sarcină electrică);
¨ au puterea de ionizare mică;
¨ emisia radiatiei g se explică prin existenţa unor nivele de energii diferite în nuclee; când un
nucleu emite radiaţii a sau b el rămâne într-o stare excitată, iar prin revenire la starea
fundamentală, diferenţa de energie este redată sub forma radiaţiilor gama.
Observaţie: Toate radiaţiile, indiferent de natura, a, b, şi g sunt invizibile, fără gust şi miros,
dar au acţiune ionizanta puternică.
Radioactivitatea artificială. Irène şi Joliot Curie au observat că unele elemente care sunt
bombardate cu particule a sau neutroni emit spontan radiaţii nucleare, iar nucleul format prin
transformarea nucleară este radioactiv şi nu stabil. Acest gen de radioactivitate se numeşte
radioactivitate indusă sau radioactivitate artificială. De exemplu:
Ø bombardarea aluminiului cu particule a, prin producerea a două reacţii nucleare:
13Al + 2a ® 15P + 0n 15P ® 14 Si+ +1b
27 4 30 * 1 30 * 30 0

unde 3015P* este un izotop radioactiv artificial al fosforului, iar 0+1b este pozitronul.
Ø dezintegrarea b+, dată de formula
ZX ® Z-1Y + +1
A A 0

nucleul rezultat este izobar, având numărul de ordine mai mic cu o unitate (o căsuţă) la stânga
nucleului părinte în tabelul lui Mendeleev.
Ø captura electronică, dată de relaţia
ZX + -1e ® Z-1Y
A 0 A
 3. INTERACȚIA RADIAȚIILOR ELECTROMAGNETICE
CU SUBSTANȚA. PROCESE FIZICE

Principalele efecte ce apar în urma interacției radiației electromagnetice ( vizibil, UV , X

sau cu substanța sunt: efectul Thompson, efectul fotoelectric, efectul Compton, generarea de
perechi și fotodezintegrarea.

3.1. Efectul Thompson

Efectul Thompson este un efect de împraștiere elastică și constă în abaterea fotonului
incident de la direcţia iniţială fară a ceda energie atomului, deci fotonul îşi conservă energia. Se
produce la orice energie a radiației electromagnetice.

3.2.Efectul fotoelectric extern

Prin efect fotoelectric extern se înţelege emisia de electroni de către corpuri sub acţiunea
radiaţiilor electromagnetice. Există şi efect fotoelectric intern, care constă în generarea unor noi
purtători de sarcină liberi în interiorul unui semiconductor sub acţiunea radiaţiilor
electromagnetice. Efectul fotoelectric se produce pe electroni puternic legați în atom și a fost
descoperit de H. Hertz în 1890, dar a fost explicat abia în 1904 de către A. Einstein pe baza
teoriei corpusculare a luminii, conform căreia lumina este emisă, se propagă şi este absorbită în
mod discontinuu sub formă de fotoni.
Pentru studiul efectului fotoelectric extern se folosește dispozitivul experimental din fig.1.
Catodul este confecţionat dintr-un material cu proprietăţi fotoelectronoemisive (emite foarte uşor
electroni sub influenţa luminii, de ex. Cesiul). Cu ajutorul cursorului reostatului R se poate
modifica tensiunea de polarizare a celulei fotoelectrice, măsurată cu voltmetrul V. Curentul din
circuitul anodic va fi indicat de galvanometrul G. Iniţial circuitul este polarizat direct (+ la anod
şi – la catod). Din datele experimentale s-au observat următoarele:
1. Dacă se iluminează catodul cu lumină de frecvenţă constantă (aceeaşi culoare) şi pentru o
anumită valoare a fluxului luminos intensitatea curentului fotoelectric (curentul anodic) variază
proporţional cu tensiunea de polarizare.
2. Intensitatea curentului creşte până la un moment dat, după care rămâne constantă, chiar
pentru tensiuni de polarizare mari. Acest curent se numeşte curent de saturaţie I S. Se constată, de
asemenea, că în circuitul anodic există un curent I 0, chiar în absenţa polarizării (fig. ). Aceasta
este caracteristica curent tensiune a efectului fotoelectric extern.
3. În cazul polarizării inverse, curentul anodic variază invers proporţional cu valoarea
tensiunii, devenind zero pentru o valoare a tensiunii inverse de polarizare U S, numită tensiune de
stopare.
 Fig.
4. Dacă modificăm fluxul luminos de un anumit număr de ori se va obţine o familie de
caracteristici asemănătoare, dar cu valori ale lui IS şi I0 proporţionale (fig. ).
5. Dacă micşorăm frecvenţa radiaţiei luminoase, constatăm că există o frecvenţă minimă
pentru care efectul fotoelectric nu se mai produce.
3.2.1. Legile efectului fotoelectric extern. Din datele observate experimental A. Einstein a
enunţat cele patru legi ale efectului fotoelectric extern:
1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct proporţional cu fluxul radiaţiilor
electromagnetice incidente, când frecvenţa este constantă.
2. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi este direct proporţională cu frecvenţa radiaţiilor
electromagnetice şi nu depinde de fluxul acestora.
3. Există o frecvenţă minimă, specifică fiecărei substanţe, numită frecvenţă de prag, sau prag
roşu, pentru care efectul nu se mai produce.
4. Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu.
Fotonii. În 1900 M. Planck, pornind de la ideea că, la fel ca materia, şi energia ar fi constituită
din particule, numite cuante de energie. Bazăndu-se ipoteză Planck a presupus că mărimea
acestor cuante, numite fotoni, este direct proporţională cu frecvenţa radiației:
()
unde h este constanta lui Planck. Pentru această ipoteză Max Planck a primit premiul Nobel
pentru fizică în 1918. Cuanta de energie nu poate lua orice valori, ci numai anumite valori
discrete. Pornind de la această ipoteză, A. Einstein, în 1905, reia o ipoteza mai veche în legătură
cu lumina, conform căreia radiaţia luminoasă este alcătuită din nişte particule numite fotoni.
Denumirea foton a fost dată în 1926 de fizicianul american Gilbert N. Lewis, pornind de la
cuvântul grecesc φς, phos, care înseamnă lumină. Fotonul are viteză, viteza fotonului este
viteza luminii. Fotonul are masă, dar numai de mişcare, conform teoriei relativităţii restrânse
masa de repaus a fotonului este mo = 0. Fotonul are energie, conform relației ( ). Fotonul are
impuls:

()
Din cele prezentate mai sus rezultă că fotonul este o particulă reală.

3.2.2. Apariția efectului fotoelectric extern. În anul 1905, pornind de la concepţia

corpusculară (fotonică) în legătură cu natura luminii, A. Einstein a explicat efectul fotoelectric
extern ca un proces de ciocnire plastică între un electron legat şi un foton. Un foton cu energia hν
loveşte un electron legat, căruia îi cedează întreaga energie (fig.). Electronul foloseşte această
energie pentru a se rupe din legătură – efectuează un lucru mecanic de extracţie L şi pentru a se
deplasa în continuare cu o anumită viteză, adică va căpăta şi energie cinetică Ec. Legea
conservării energiei, în acest caz se va scrie:

()
În continuare vom explica legile efectului fotoelectric extern.
Legea I. Flux luminos mare înseamnă număr mare de fotoni. Numărul mare de fotoni va
genera un număr mare de electroni, care vor genera, la rândul lor un curent anodic mare.
Legea a-II-a. Din relaţia ( ) se vede că E c este proporţională cu frecvenţa. Lucrul mecanic de
extracţie este o constantă de material. Reprezentarea grafică a relației ( ) este redată în fig. . Se
observă dependenţa liniară, pentru un anumit catod.
Legea a-III-a. Din fig. se observă că dacă energia cinetică este zero, L = h0, 0 se numeşte
frecvenţa de prag sau pragul roşu al efectului fotoelectric. Prin extrapolare se poate obţine şi
lucrul mecanic de extracţie, care, din punct de vedere matematic, reprezintă ordonata la origine.
Legea a-IV-a. Având în vedere viteza mare de propagare a luminii, putem considera că
efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu (Δt≈1 ns).

Fig.
3.2.3. Aplicaţii ale efectului fotoelectric extern. Dispozitive optoelectronice.
1. Celula fotoelectrică, (fig. ) este alcătuită dintr-un tub de sticlă, vidat sau conţinând un gaz
inert la presiune scăzută, care are în interior doi electrozi: catodul şi anodul. Când celula este
iluminată ea generează un curent prin circuitul anodic, care se va aplica unui circuit cu o anumită
funcţie, de exemplu de comandă a unui dispozitiv.
2. Fotomultiplicatorul, (fig. ) este alcătuit dintr-un tub de sticlă vidat în care se află un catod
C, un anod A şi un număr oarecare de electrozi auxiliari numiţi dinode D 1-D5. Dinoda este un
electrod care, bombardat cu un electron, emite un număr mai mare de electroni secundari. În
acest fel un flux luminos incident scăzut poate genera un curent anodic mare (multiplicat). Acest
dispozitiv este practic un amplificator de lumină. Este folosit ca dispozitiv de detecție a radiaților
nucleare și în construcţia camerelor de luat vederi.
3. Panoul solar fotovoltaice transformă energia luminoasă în energie electrică. Componentele
panoului solar sunt celulele fotovoltaice. Panourile solare se utilizează separat pentru alimentarea
consumatorulor independenți, sau în baterii pentru generarea de curent electric în rețeua publică.
 3.3. Efectul Compton
Efectul Compton  reprezintă o împrăștiere a unui foton de raze X sau gama, la interacțiunea
acestuia cu substanța, urmată de scăderea a energiei acestuia. Cantitatea cu care se mărește
lungimea de undă se numește deplasare Compton. Efectul Compton se referă de regulă la
interacțiunea care implică doar electronii liberi sau slab legați din atom. Acest efect a fost
descoperit în 1923 de Arthur Compton, care primit pentru această descoperire Premiul
Nobel pentru fizică în 1927. Importanța efectului constă în faptul că demonstrează că lumina nu
poate fi explicată doar ca fenomen ondulatoriu. Pentru a explica împrăștierea Compton, lumina
trebuie să se comporte ca și cum ar fi compusă din particule. Experimentul lui Compton a
convins fizicienii că lumina se poate comporta ca un flux de particule a cărui energie este
proporțională cu frecvența radiației.
Interacțiunea între electroni și fotoni de mare energie are ca rezultat primirea de către
electron a unei părți din energie, și emiterea unui foton care conține restul de energie într-o
direcție diferită de cea a originalului, astfel încât impulsul total al sistemului să se conserve.
Dacă fotonul mai are suficientă energie, procesul poate fi repetat. Dacă fotonul are suficientă
energie (în general câțiva eV, în preajma energiei fotonilor din domeniul luminii vizibile), poate
elibera complet un electron de pe orbita atomică exterioară.

Fig.
Rezultatul final este ecuația împrăștierii Compton:

()
unde:  este lungimea de undă a fotonului înainte de împrăștiere,  este lungimea de undă a
fotonului după împrăștiere, me este masa electronului,  este unghiul de deplasare a direcției
fotonului,  este constanta lui Planck,  este viteza luminii. Mărimea:

 este cunoscută sub numele de lungime de undă Compton.

Analiza ecuației împrăștierii Compton conduce la următoarele observați:
-variația lungimii de undă       este independentă de natura substanței împrăștietoare;
-variația lungimii de undă, depinde de unghiul de împraștiere .
 3.4. Generarea de perechi
Dacă fotonul are o energie mai mare de W,022 MeV, va putea interacționa în câmpul
nucleului, transformându-se în două particule: un electron și un pozitron (conversia energiei în
masă). Energia de repaos a electronului sau a pozitronului este:
Wo = mec2= 0,511 MeV

atunci formarea unei perechi electron - pozitron fixeaza pragul generarii de perechi la:
Wmec2 1,022 MeV
Această interacțiune este cunoscută drept "producere (generare) de perechi". Excesul
energetic este preluat în mod egal, sub formă de energie cinetică, de către cele două particule
electron și pozitron, care vor produce ionizări până la încetinirea lor completă (la fel ca în
cazul radiațiilor β). În procesul de încetinire, pozitronii produc ionizări până la momentul când
vor fi captați de un electron. Noua pereche se "anihilează" reciproc, generând 2 fotoni  de câte
0,511 MeV. Fenomenul de anihilare este opus fenomenului de generare de perechi.
Atenuarea radiațiilor monocromatice se face după o ecuație exponențială (Lambert):
()
unde I este intensitatea fascicolului emergent, Io > I este intensitatea fascicolului incident, este
coeficientul liniar de atenuare (care depinde de energia radiației și de natura materialului) și x
este grosimea materialului străbătut.
Punând condiția I = Io/2 obținem stratul de semiabsorbție (SSA):
x1/2=SSA=ln2/

Fig. Atenuarea radiațiilor Fig. Coeficienul de atenuare masică, pentru Pb

A-fotoelectric,B-Compton,C-generare de perechi,d-total
Participarea relativă a celor trei procese de interacție a radiației  este diferită. Notând cu f,
c si p, coeficienții de atenuare liniară datorită efectelor fotoelectric, Compton și generare de
perechi, atunci, pentru coeficientul total de atenuare avem:
 = f + c + p
Dependența coeficientului de atenuare masică (coeficientul de atenuare liniară/densitate)
pentru Pb, în funcție de energia radiației este ilustrată în fig. . La energii mici și medii atenuarea
este produsă prin efectele fotoelectric și Compton, iar la energii mari prin generare de perechi.
 3.5. Fotodezintegrarea
Fotodezintegrarea are loc numai atunci când radiația cu energie mare, pătrunde în nucleul
atomic și dă naștere unor reacții nucleare de diferite tipuri: (n), p). O reacție nucleară
poate avea loc numai dacă energia radiației are o valoare apropiată de energia de legatură pe
nucleon. Cum pentru majoritatea nucleelor energia de legatură pe nucleon are valoarea cuprinsă
între 5 și 10 MeV rezultă că numai radiațiile cu aceste energii pot produce fodezintegrarea
nucleului.
În concluzie, procesele de interacție a radiației  cu atomii diferitelor elemente pot fi
reprezentate astfel:

Cele trei tipuri principale de interacție a fotonilor cu materia- efect fotoelectric, Compton și
generare de perechi, au probabilitați de apariție diferite, în funcție de numarul atomic Z și
energia fotonului incident. La energii mici și numere atomice mari (cum este în cazul țesuturilor
moi) predomină efectul fotoelectric, iar la energii mari, peste nivelul celor utilizate în
radiodiagnostic, predomină generarea de perechi (fig. ).

3.6. Natura și proprietățile radiaței X

Radiaţia descoperită în 1895 de către fizicianul german W.Röntgen şi denumită de el
radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungimea de undă între 0.01 si 50 nm, în medie de
1000 de ori mai mică decât cea a luminii.
Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare rapidă, se lovesc de corpuri
materiale, unde produc dislocări de electroni de pe orbitele energetice ale atomilor acestor
corpuri. Pentru a se menţine echilibrul, electronii de pe orbitele periferice, ale corpului izbit, vor
lua locul electronilor dislocaţi de pe orbitele centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe
altul, în sensul menţionat mai sus, rezultă un fascicol de fotoni, care constitue razelele X
caracteristice.
Producerea radiaţiei X se face în tubul Rontgen (Coolidge) (fig. ) este un tub de sticlă în
care se face un vid foarte avansat unde electronii emişi de catod (un filament de wolfram ce a
fost adus la incadescenţă) sunt accelerati la diferenţe de potențial de zeci de mii de volți (kV), se
ciocnesc cu anodul de molibden sau wólfram, unde cea mai mare parte din energia lor se pierde
prin ionizări şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce
radiaţie Röntgen de frânare şi caracteristică.
În primul caz (radiatia X de franare) electronii sunt frânați în câmpul nucleului, energia
electronilor se transmite radiației de frânare :
eUa = hhc
din care rezultă:
min hc/e Ua ()
 Al doilea proces de emisie (radiația X caracteristică) este cel în care electronii cu energie
cinetică mare pot excita atomii anodului (anticatodului) de pe nivele inferioare. Prin dezexcitare,
atomul emite fotoni cu energii bine determinate, numita radiație X caracteristică. Energia
radiației X caracteristice este dată de diferența de energie între cele doua nivele între care are loc
tranziția, conform postulatului lui Bohr.

Fig. Tubul de raxe X a)Aspectul exterior b) Funcționare:U a-tensiunea de accelerare,Uf-tensiunea de

filament,I a-intensitatea curentului anodic,K-catod,A-anod,D-diafragma

Fig. . Spectrul radiaţiei X; continuu Fig. . Formarea imaginii în radiodiagnostic

(de franare) şi caracteristic (de linii)
Energia radiaţiei X caracteristice este dată de diferenţa de energie dintre cele două nivele
între care are loc tranziţia. Fig. arată că între macanismul de emisie al spectrului caracteristic de
radiaţie X şi spectrul luminos nu există diferenţe esenţiale; însă radiaţiile X au:
- frecvenţe mai mari, deoarece se emit prin dezexcitare pe nivele inferioare;
- sunt mai simple, având mai puţine linii.

Fig. Efectul Ua și Ia asupra spectrului radiației X. a) dacă se marește I a, iar Ua și timpul de

expunere sunt constante, intensitatea radiației crește, dar distribuția în energie rămăne aceiași; b)
dacă Ua crește, iar Ia și timpul de expunere sunt costante, pic-ul și energia medie a radiației crește .
 Proprietăţiile radiaţiei X sunt comune cu ale radiaţiilor electromagnetice. Proprietatile
importante ale radiatiilor X sunt:
- propagarea în linie dreapta, sub formă de raze, la fel ca lumina;
- intensitatea lor scade invers proporţional cu pătratul distanţei;

- penetrabilitatea; spre deosebire de radiaţiile luminoase, care sunt oprite de ecrane

opace subţiri, radiaţiile X trec fără dificultaţi prin medii materiale; penetrabilitatea este invers
proporţională cu lungimea de undă;
- atenuarea; sunt absorbite sau difuzate de corpurile prin care trec; absorbţia în diferite
medii se face exponenţial conform legii Lambert, unde  coeficientul liniar de absorbţie este
direct proporţional cu Z3;
- determină fenomenul de luminiscenţă; sub influenţă radiaţiilor X anumite săruri
(platinocianura de bariu, sulfatul de zinc) devin luminoase, fenomen numit şi radioluminiscenţa;
- impresionarea emulsiilor fotografice; radiaţiile X au proprietatea de a reduce
halogenura de Ag din emulsie la Ag metalic; după developare locurile expuse capată o densitate
de înegrire;
- produc ionizare, are loc ionizarea gazelor prin care trec;
- efecte biologice asupra ţesuturilor vii, prin ionizărea şi excitarea atomilor, se produc
reacţii în materia vie.
La un tub Rontgen distingem urmatoarele tipuri de radiații emise:
a) radiaţia primară - radiaţia transmisă prin fereastra tubului rontgen şi care formatată cu
ajutorul filtrelor şi colimatorilor (aplicatorilor) este utilizată la obţinerea imaginii radiologice;
b) radiaţia împrăştiată - radiaţia difuzată de obiectul radiografiat;
c) radiaţia de fugă - radiaţia emisă de tub în toate direcţiile când radiaţia primară este obturată.
Mărimea radiaţiei de fugă este limitată legal la valoarea de 1 mGy/h la distanţa de 1m de la pata
focală pentru aparatele utilizate în rontgendiagnostic;
d) radiaţia retroîmprăştiată - radiaţia difuzată în sens contrar direcţiei de deplasare a
fasciculului primar.
Filtrele sunt materiale absorbante intercalate între tub şi mediul de iradiat în scopul reducerii
componentei cu energie mică din fasciculul de radiaţie X. Calitatea fasciculului de radiaţie X
poate fi exprimată în echivalent grosime strat de semiabsorbţie în mm aluminiu. Pentru
generatoarele de radiaţie X utilizate în rontgendiagnostic calitatea minimă a fasciculului de
radiaţie X produs este impusă prin reglementările legale. Filtrele au ca efect reducerea dozei de
absorbite de pielea pacientului şi mărirea SSA ca urmare a scoaterii din fasciculul iniţial a
fotonilor cu energii mici care nu contribuie la formarea imaginii şi implicit măresc timpul de
expunere. Filtrarea fasciculului depinde de fereastra tubului rontgen şi de filtrul folosit şi nu
depinde de tensiunea aplicată tubului.
În fig. este prezentat spectrul de emisie a unui tub Rontgen medical cu anod de tungsten.

Fig. Spectrul radiaţiei X , anod de tungsten, Ua = 100 kV. (1) Spectrul fără nici o filtrare, (2)
spectrul cu filtrare inerentă a tubului şi filtrarea adăugată, (3) spectrul cu filtrare adiţională.
Acceleratorul liniar de electroni (LINAC). Accelertorii de particule sunt instalații care
permit creșterea vitezei, respectiv a energiei cinetice a particulelor încărcate, în special electroni,
în câmp electric; o primă clasificare se face în functie de forma traictoriei pe care se face
acclerarea și avem acceleratori liniari (LINAC) sau acceleratori circulari (ciclotroni). În funcție
de câmpul electric accelerator distingem:
- acceleratori electrodinamici, care folosesc câmpuri electrice variabile;
- acceleratori electrostatici care folosesc câmpuri electrice constante.
LINAC este un accelerator liniar electrodinamic de electroni utilizat în radioterapie. Primul
accelerator liniar a fost proiectat de D. Sloan și E. Lawrence în anul 1931 și datorită progreselor
tehnologice facute în ultimii ani, LINAC a început să inlocuiască instalațiile de radioterapie
externă cu surse închise (Co60). Avantajele acestor instalații sunt:
- intensitatea mare a fascicului de electroni, respectiv a radiației X de frânare;
- energie mare a radiației X (până la 40 Mev).
Un accelerator liniar este format dintr-o sursă de electroni, un sistem de accelerare reprezentat
de o serie de electrozi cilindrici conectați la o sursă de radiofrecvență și o țintă de tungsten care
generează radiația X de frănare, totul fiind plasat în vid, ( fig. ).

Fig. Accelerator liniar cu cavităti cilindrice și câmpul electric alternativ de accelerare

 Electronii sunt accelerați în spațiile dintre cilindri, care sunt echidistanți, deoarece în
interiorul cilindrilor câmpul electric este nul. În final se produce frănarea acestora pe țintă și se
genereaza fasciculul de radiație X. Viteza particulelor crește în lungul traiectoriei, cilindrii au
lungimi diferite:

unde: T este perioada generatorului, e și m sunt sarcina și masa electronului, U este tensiunea

maximă, v este diferența de viteză între doi cilindri consecutivi. Stabilitatea traiectoriei se
realizează prin focalizare magnetică.

În funcție de energia radiației X de frânare acceleratorii liniari folosiți în medicină se împart

în trei categorii:
-de energie joasă, 4 – 6 MeV, avănd caracteristici asemănătoare aparatelor de cobaltoterapie (1,3
MeV);
-de energie medie, 6 –12 MeV;
-de energie înaltă, > 12 MeV;
 LINAC se pot utiliza pentru tratamentul tumorilor superficiale, folosind în acest caz numai
fasciculul de electroni sau pentru tumorile profunde folosind fasciculul de radiații X de frânare
și reglând energia radiației în funcție de profunzimea tumorii pentru a realiza maximul de
absorbție. Acceleratoarele liniare utilizate în radioterapia oncologică au un debit mare al
fascicolului (3 - 4 rad/s) și câmpuri de iradiere largi (40 x40 cm) la distanța țintă-piele de 1 m.

Formarea imaginii în radiagnostic se face în doua moduri:

- radioscopie – radiaţia reziduală acţionează asupra unui ecran cu proprietăţi fluorescente
şi produce o imagine dinamică timp real a structurilor traversate.
- radiografie – impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă obţinută cu
ajutorul ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film
radiografic.
Imaginea se obţine prin proiecţie conică şi prin urmare este marită şi deformată (fig. ).
Pentru diminuarea acestor inconveniente se mareşte distanţa generator- suport imagine (film sau
ecran) iar corpul pacientului se asează cât mai aproape de suportul imaginii.
Tubul radiogen (generatorul) – constă dintr-un balon, construit dîntr-o sticlă specială,
fabricată pentru a rezista la temperaturi ridicate. Balonul are în interior doi electrozi situaţi unul
în faţa celuilalt :
- catodul – polul negativ al tubului, format dintr-un filament de tungsten , dispus în formă
de spirală, adus la incadescenţă de un transformator de încălzire;
- anodul – polul pozitiv, format din aliaje de metale greu fuzibile care au proprietatea de a
transmite rapid căldura primită, facilitând în felul acesta răcirea tubului, care poate fi produsă şi
prin rotaţia sa, la tuburile cu anod rotativ (3000 rotații/min).
Transformatorul de înaltă tensiune transformă tensiunea obişnuită de la reţea în tensiune
înaltă; cu cât tensiunea de accelerare (U a, masurată în kV, numită şi kilovaoltaj) este mai mare,
cu atât se vor produce raze mai dure respectiv puterea de penetrare este mai mare; de aici rezultă
calitatea razelor; cantitatea de radiatie X din fascicol este dată de intensitatea curentului anodic
(Ia, măsurată în mA, numită şi miliamperaj).
a) Radioscopia (RS, fluoroscopia). Această metodă permite să se obţină rapid o vedere de
ansamblu a regiunii examinate ăi dă relaţii privind aspectul morfologic ăi funcţional al organului
investigat; permite studiul de ansamblu al organelor, a raporturilor dintre ele, mobilitatea
acestora, identificarea unor puncte dureroase (apendice sau colecist); constă în examinarea pe
ecranul radioscopic a imaginilor pe care le formează un fascicul de raze Röntgen după
traversarea corpului uman. RS se bazează pe absorbţia inegală a razelor X de către diversele
ţesuturi şi pe proiecţia conică. Prin intermediul RS este posibilă examinarea aparatului respirator,
a sistemului cardiovascular, a tubului digestiv. În timpul RS pacientul poate fi examinat în
poziţie ortostatică sau în poziţie decubit (pacienţii în stare grava sau cei care necesită
investigarea tubului digestiv, a sistemului urinar etc.).
Dezavantajele metodei constau în faptul că imaginea nu este suficient de clară şi are un
caracter fugitiv, interpretarea fiind conditionată de competență şi expertientă examinatorului.
Imaginea radioscopică se formează ca urmare a următoarelor proprietaţi ale radiaţiilor X:
propagare în linie dreaptă, penetrabilitate, absorbţie selectivă şi radioluminiscentă.
În radioscopia clasică sau analogică imaginea este obţinută direct pe ecranul constituit din
sticlă sau dintr-o folie de material plastic, pe care este dispersat un material fluorescent
(platinocianură de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu). Imaginea
radioscopică este pozitivă (ţesuturile cu densitate mare apar întunecate pe ecran).

b)Radiografia (RGR), este o metodă bazată pe proprietăţile razelor Röntgen de a impresiona

stratul sensibil de emulsie al filmelor radiografice. De regulă, RGR sunt efectuate în incidenţă
directă, laterală, oblică, tangenţială. RGR este metoda principală de examinare, fiind utilizată
complementar la investigarea prin RS a sistemului respirator, a tubului digestiv, aparatului
respirator, etc., pentru detalierea modificărilor depistate şi facilitarea stabilirii diagnosticului.
Imaginea radiografică se formează ca urmare a urmatoarelor proprietați ale radiațiilor X:
propagare în linie dreaptă, penetrabilitate, absorbţie selectivă şi impresionarea emulsiilor
fotografice. Imaginea radiografică este negativă (ţesuturile cu densitate mare apar albe pe film).
Avantajele radiografiei: nu necesită adaptarea ochilor la întuneric; capacitatea rezolutivă mai
mare decât a RS ; rămâne un document obiectiv important din punct de vedere al controlului
periodic şi ca document medico-legal; permite efectuarea examinarii dinamice (seriografii); doza
de iradiere a pacientului la efectuarea unei radiografii este mai mică în comparaţie cu
radioscopia; permite studierea imaginii de către un grup de specialişti.
Dezavantaje: incovenienţe în prelucrarea manuală „umedă” a filmelor, substituită acum cu
prelucrarea automată a filmelor; preţul de cost sporit al soluţiilor de developare şi al filmelor
radiografice; necesitatea adaptării ochilor în camera obscură; condiţiile nocive în timpul
prelucrării fotochimice a filmelor expuse, prin prezenţa în soluţii a metolului şi a hidrochinonei.
Descrierea aparaturii folosite în radiodiagnostic
Aparatura folosită în radiodiagnostic se compune din trei parţi principale:
- generatorul de radiaţii X (capul de iradiere);
- compartimentul pacientului, care sunt amplasate împreună într-o incinta specială, care
asigură protecţiă la radiaţii, numită cameră de iradiere;
- sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comandă), care este plasat într-o
cameră separată şi protejată (camera de comandă).
Atât în radiografie cât şi în radioscopie generatorul de radiaţii este un tub Röntgen de tipul
celui descris anterior (vezi fig.78). Generatoarele pentru röntgendiagnostic au tensiunea de
filament,Uf , între 6 şi 12V la un curent de filament, I f, de 300 - 500 mA. Catodul este constituit
dintr-un filament de tungsten. Anodul este de regulă rotativ (vezi fig. ). Anodul rotativ este
format dintr-un disc de tungsten, cu marginile teşite, care se roteşte în jurul unei axe, paralelă cu
axa tubului. În acest caz prin frânarea electronilor pe marginea discului anodic, axa fascicolului
de radiaţii X rămâne fixă, deşi anodul se roteşte.

Fig. . Tubul cu anod rotativ: 1-filament; Fig.a)Aparat fix pentru grafie b) Aparat mobil
2-diafragmă; 3-anodul rotativ; 4-focarul; masa, stativul, generator pentru grafie
pupitru de comandă
În anumite situaţii, atunci când bolnavul este netransportabil, se folosesc instalaţii mobile de
radiodiagnostic (fig.). Aceste aparate se utilizează la patul bolnavului, au tensiune de accelerare
mai mică (60 kV), şi folosirea lor impune precauţii suplimentare în ce priveşte radioprotecţia.
Dacă tensiunea maximă de accelerare (Ua) este de 150 kV la un curent anodic de 400 mA,
puterea tubului este:
P = Ua Ia = 60 kW (121)
Cea mai mare parte din această putere se transformă în caldură, numai 2% (1,2 kW) o regăsim
în fascicolul de radiaţii X. Cu cât focarul este mai mic cu atât fascicolul de radiaţii X va fi mai
omogen, iar imaginea pe film sau ecran mai clară.
Cu cât tensiunea de accelerare, Ua, este mai mare, se vor produce raze mai dure respectiv
puterea de penetrare este mai mare; de aici rezultă calitatea razelor; cantitatea de radiatie X din
fascicol este dată de intensitatea curentului anodic Ia. Generatorul de radiaţii este închis într-o
piesă metalică tubulară (cupola tubului) prevazută cu o fereastră , care limitează fascicolul
radiant.
Tensiunea de accelerare este generată de un transformator ridicător de tensiune, cu bobina
primară conectată la reţea; redresarea tensiunii înalte se face cu diode cu vid de mare putere
(kenotroane) şi se aplică pe tub în polarizare directă. Transportul tensiunii înalte la tubul de raze
X se face prin intermediul cablurilor de înaltă tensiune, care prin construcţie asigură protecţia
electrică necesară.
Pupitrul de comandă serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea aparatului; cuprinde într-un
bloc unic elemente de reglaj (comutatoare, relee, potenţiometre, reostate) şi instrumente de
măsură, care permit controlul parametrilor examenului radiografic. În raport de combinarea
acestora (Ua, Ia, timp de expunere) se realizează fascicole de radiaţii X cu parametri variabili în
funcţie de examinarea necesară.
În practică se mai utilizează teleradiografia, radiografia la o distanţă de 1,5 - 2 m de la
focarul tubului la film, pentru excluderea denaturării proiecţionale şi obţinerea imaginilor
normale ale organului; radiografia cu majorarea sectorului de os pentru depistarea fracturilor din
interiorul oaselor mâinii, picioarelor etc.; RGR cu raze dure pentru penetrarea unui sector dens al
unui organ de exemplu, infiltrarea masivă a unui plămân şi evidenţierea unei tumori pe acest
fond.
Poziţii şi incidenţe. O particularitate a examenului de radiodiagnostic este faptul că se
poate executa în poziţii şi incidenţe multiple. Noţiunea de poziţie se refera la statica bolnavului,
care poate fi: ortostatică, sezandă, decubit şi defineşte modul în care este aşezat faţă de ecran (în
radioscopie) sau film (în radiografie). Principalele poziţii folosite în practică sunt:
- poziţii frontale, planul frontal al bolnavului este paralel cu ecranul (sau filmul), pot fi
anterioare sau posterioare;
- poziţii laterale, planul sagital al bolnavului este paralel cu ecranul. Acestea pot fi drepte
sau stângi;
- poziţii oblice, care sunt combinaţii ale celor două variante anterioare şi sunt în numar
de patru: oblic anterior drept (OAD), OAS, OPD, OPS.
Incidenţele exprimă relaţia dintre raza centrală a fascicolului şi bolnav sau mai precis locul
pe unde raza centrală patrunde în corp. Incidenţele obişnuite sunt:
- incidenţe AP, raza centrala intra anterior şi iese posterior;
- incidenţe PA;
- incidenţe laterale DS sau SD;
- incidenţe oblice.
Formarea imaginii radiografice; imaginea radiologică există în formă latentă în relieful
spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au structuri neomogene, compoziţie chimică,
densitate şi grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecţie
variaţii de absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt ce va duce
la impresionarea discontinuă, inegală a sistemului detector. Imaginea radiografică este negativă
(ţesurile cu densitate mare apar albe pe film). Factorii de care depinde executarea unei radiografii
sunt: kilovoltajul, miliamperajul, distanţa focală (anod - film), timpul de expunere (sau
expunerea), filmele şi ecranele întaritoare, regiunea anatomică de examinat.

- kilovoltajul este dat de tensiunea de accelerare, măsurată în kV, şi care determină

energia fotonilor; această mărime determină calitatea radiatiei, respectiv penetrabilitatea acesteia.
Fasciculul de raze X emis de un tub Röntgen este policromatic, el este constituit din fotoni de
diverse lungimi de undă, respectiv de diverse energii. Având în vedere că fotonii de energie mică
sunt opriţi de sticla tubului sau de o filtrare suplimentară, calitatea unui fascicul de fotoni X este
definită de energia maximă a fotonilor, corespunzând tensiunii de accelerare a tubului. Calitatea
radiaţiei influenţează contrastul imaginii respectiv, radiaţia mai dură reduce contrastul;

- miliamperajul sau cantitatea de radiaţie X din fascicol, măsurată în mA, este dată de
intensitatea curentului anodic, Ia, şi determină numarul de fotoni X emişi în unitatea de timp de
anod, respectiv intensitatea fascicolului radiant. Miliamperajul condiţionează luminozitatea
imaginii, un miliamperaj mare determină un contrast mic;

- distanţa anod – film, numită şi distanţă focală, determină urmatoarele mărimi: efectul de
penumbră, intensitatea fascicolului, dimensiunea câmpului. Efectul de penumbră depinde de trei
factori: dimensiunea focarului, distanţa focală şi distanţă obiect- film. Cu cât dimensiunea
focarului şi distanţa obiect - film este mai mare, cu atât penumbra este mai mare; cu cât distanţa
focală este mai mare, cu atât panumbra este mai mică. Datorită proiecţiei conice, intensitatea
fascicolului variază invers proporţional cu pătratul distanţei focale; deoarece calitatea imaginii
creşte cu distanţa focală, trebuie sa alegem un raport potrivit între distanţa focală şi intensitate.
Dimensiunea câmpului creşte proporţional cu creşterea distanţei focale.
 - timpul de expunere reprezintă durata de iradiere, măsurată în secunde, fixată de la pupitrul
de comandă simultan cu miliamperajul şi kilovoltajul. Pentru executarea unei bune radiografii se
utilizează expunerea, E, definită ca produsul dintre miliamperaj şi timpul de expunere
E (mA.s) = Ia (mA). t (s) (122)

Pentru aceiaşi expunere putem alege un raport potrivit între miliamperaj şi timpul de
expunere.
- filmele radiografice au diferite dimensiuni, rapiditaţi şi granulaţii; acestea pot influenţa
calitatea imaginii. Rapiditatea se exprima prin inversul expunerii necesare pentru obţinerea unei
anumite densitaţi de înegrire; Granulaţia este dată de diametrul granulelor de halogenură de
argint (BrAg) din stratul de emulsie; ea variază în limitele 50–200 m, clasificand filmele în:
ultrafine, foarte fine, fine şi medii. Cu cât granulaţia este mai mică, cu atât creşte puterea de
separare a detaliilor pe film. Procesul de developare poate influenţa calitatea imginii. Rolul
ecranelor întaritoare este de filtrare a radiaţiei împraştiate şi intensificare a imaginii latente,
datorită fluorescenţei.
- regiunea anatomică examinată participă la formarea imaginii prin diferenţele de
absorbţie a radiaţiei incidente în volumul ţintă. Mediul străbătut intevine prin: natura materialului
absorbantului şi grosimea materialui. Materialul străbătut este un mediu organic, format
preponderent din atomi uşori: H (Z=1), C (Z=6), N (Z=7), O (Z=8), Ca (Z=20), etc.. Absorbţia
radiaţiei depinde de numarul atomic Z (este cu atât mai mare cu cât Z este mai mare). Densitatea
mediului străbătut, în medie este egală cu densitatea apei; 70% din corpul uman este alcatuit din
apă, cu densitatea de 1000 kg/m3. Distingem importante variaţii de densitate, în funcţie de
regiunea anatomică investigată (tab. ). Cu cât densitatea este mai mare, cu atât absorbţia radiaţiei
creşte. Cu cât grosimea este mai mare, cu atât absorbţia creşte. Corpul uman fiind un mediu
heterogen (diferiţi atomi, densitaţi şi grosimi variabile), atenuarea va fi diferită în funcţie de
regiunea anatomică investigată, şi se va reflecta în imaginea latentă obţinută pe film. Condiţiile
pentru o imagine de calitate sunt:

- dimensiunea focarului să fie cât mai mică;

- distanţa focală sa fie cât mai mare;
- raza centrală să fie perpendiculară pe film şi să treacă prin central regiunii explorate;
- planul obiectului să fie paralel cu filmul;
- radiaţiile secundare să fie eliminate.

Substanţe de contrast folosite în radiodiagnostic. Pentru ca un organ să iasă în evidentă,

trebuie ca acel organ să aibă o capacitate proprie, mai mare sau mai mică, de absorbţie a razelor
Röntgen. Sunt însă organe, care, datorită absorbţiei asemanatoare a razelor Röntgen, sunt
indecelabile la examenul obişnuit. Aceste organe nu pot fi puse în evidentă decât dacă vom putea
crea, cu mijloace artificiale, contrastul necesar. Acesta se realizează cu ajutorul substanţelor de
contrast, care pot diminua opacitatea, aşa numitele contraste clare sau transparente (exemplu:
aer, CO2) sau care măresc opacitatea, contrastele opace, cum sunt substanţele pe bază de iod sau
bariu.
Sulfatul de bariu sau barita, utilizat sub formă de suspensie în apă şi administrat pe cate
orală, fiind insolubil şi bine tolerat, este destinat explorarii tractului digestiv: tranzit
esogastroduodenal, enteroclismă, irigografie. Nu este indicat în cazul suspicionarii unei fistule
digestive, perforaţiilor sau a ocluziei intestinale (precipitarea poate agrava o ocluzie). De regulă
în explorarile menţionate se foloseşte şi tehnica dublului contrast, ceea ce presupune folosirea
aerului drept contrast clar, adaugat contrastului opac, având drept rezultat aprecierea fidelă a
mucoasei digestive.

Substanţele de contrast iodate pot fi solubile sau insolubile în apă. Cele solubile în apă pot fi
administrate prin injectarea în venă. Injectarea intravasculară a substanţelor de contrast iodate
poate determina o serie de modificări hemodinamice, reacţii anafilactoide şi efecte secundare.
Efectele adverse apar aproape în exclusivitate la injectarea intravasculară, fiind rare, cu o
frecvenţă a reacţiilor severe sub 1% din totalul injectarilor. La administrare se recomnadă
testarea pacientului la substanţe iodate. Substanţele iodate sunt destinate explorarii altor lumene
decât cele digestive sau pentru lumene digestive, în cazul contraindicaţiilor administrării
sulfatului de bariu.

Compuşii insolubili cu iod sunt administraţi fie oral, pentru diagnosticul căilor biliare, fie sunt
injectaţi intravenos şi vizualizează diferite organe. Menţionam mai jos examenele radiologice
mai uzuale, care folosesc substanţe de contrast iodate.
Urografia constă în evidenţierea radiologică a aparatului urinar prin injectarea intravenoasă a
unei substanţe iodate renotrope numită odiston;
Colecistografia permite evidentierea veziculei şi a căilor biliare;
Splenoportografia este utilizată pentru studiul axului vascular spleno-portal, cât şi pentru
hepatografia pe care o realizează în faza de întoarcere. Ea ne ajută să precizăm etiologia
sindromului de hipertensiune portală;
Angiocardiografia constă în radiografierea cordului şi vaselor principale, după opacifierea
lor. Substanţa opacă, având concentraţie în jur de 70% iod, este introdusa prin injectare sau
cateterismul venei jugulare, în cantitate totală de aproximativ 1 ml/kilocorp. Se execută
radiografii, în doua planuri, perpendiculare între ele, cu mai mult de 10 imagini/minut
(seriografii);
Aortografia permite reprezentarea aortei de la origine până la ultimele ramuri, prin
opacifierea sa cu substanţe de contrast iodate, injectate fie la rădăcină aortei, prin cateter, fie într-
o arteră brahială;
Bronhografia este metoda de explorare a bronhiilor, după opacifierea lor cu substanţă de
contrast; ne dă informaţii preţioase asupra bronhiilor, cât şi a teritoriului pulmonar respectiv;
Histerosalpingografia (HSG) este o metodă radiologică, ce pune în evidență cavitaţile utero-
tubare, prin injectarea în interiorul uterului şi trompelor a substanţelor radioopace.

Tehnici radiologice speciale

Radioscopia televizată – transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparentă pe un
monitor de televiziune. Amplificatorul de imagine este un sistem electronic ce are următoarele
aplicaţii:
- permite efectuarea radiooscopiei la lumina zilei;
- calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată video, fotografic sau digital;
- se poate lucra în sisteme de TV cu circuit închis, cu echipe de specialişti;
- imaginea poate fi transmisă la distanţă prin TV, cablu, internet;
- reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii;
- permite construcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului.
 Tomografia plană convenţională: tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează simultan;
permite studiul unor procese patologice inaparente pe imaginea standard.
Xeroradiografia, este o modalitate de obţinere a imaginii radiografice fără developarea
„umedă”, bazată pe capacitatea razelor X de a modifica rezistenţa electrică a unor materiale
semiconductoare (seleniu). Razele X care traversează o regiune anatomică vor forma pe placa de
seleniu o imagine latentă, urmare a încărcării electrostatice pozitive a diverselor porţiuni, care va
deveni vizibilă prin aplicarea pe placă a unei pudre de transfer (toner) încărcată electric. Datorită
gradului mare de expunere, aceasta tehnică se foloseşte doar pentru studierea parţilor din
organism cu un grad mare de incontinenţa structurală, cum ar fi în ortopedie, partile moi.
Xeroradiografia furnizează informaţii importante despre protezele de silicon.
Microradiofotografia (MRF); este o componentă a radiodiagnosticului, care constă în
realizarea pe negative a imaginilor radioscopice prin fotografierea acestora de pe ecran, adaptând
la aparatul cu raze X un dispozitiv de fotografiere. Fotografierea se realizează pe filme de
dimensiuni 70x70 mm sau 110x110 mm. Se utilizează preponderent în investigarea organelor
cutiei toracice.

Mamografia (MGR) este o metodă de radiografie a glandelor mamare. Este realizată prin
utilizarea unor aparate speciale, mamografe, cu aplicarea razelor X „moi”, fiind folosită pentru
depistarea maladiilor glandei mamare şi, în primul rând, a cancerului. Efectuarea a 4 radiografii
(câte 2 la fiecare sân în 2 incidenţe) poate depista cancerul când acesta nu se manifestă, pacienta
având şansa de vindecare deplină în 90 - 95%.
Radiografia dentară, se foloseşte în stomatologie, utilizeaza generatori speciali, de mici
dimensiuni, mai mobili decât cei obişnuiţi. Filmul radiografic dentar, de dimensiuni 3x4 cm, se
asează înapoia gingiei, lipit de dintele examinat.
Radiografia digitală, prezintă o imagine analogică, formată din numeroase nuanţe de gri,
prelucrată pe calculator, după cuantificarea valorilor intensităţilor componente ale imaginii,
valorile procesându-se pentru obţinerea unei imagini digitale. Imaginile pot fi redate pe un
monitor TV, pot fi înregistrate pe o bandă magnetică sau pe un film sub formă de radiografie
digitală; ulterior, un convertor poate realiza o imagine analogică. Imaginea obţinută astfel va
avea un contrast mult mai bun, iar rezoluţia va fi superioară radiografiei convenţionale.
Părţile componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
- detectorul de radiaţii, fotomultiplicator echipat cu cristal cu scintilaţie;
- convertorul energiei luminoase; acesta transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale;
- calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă în semnal video.
Comparaţie între imaginile digitale şi analoagice. Elementul de bază al imaginii digitale este
pixelul, o suprafaţă pătrată cu o nuantă de gri corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă.
Imaginea radiologică este formată dintr-un număr mare de pixeli. Creşterea numărului de
pixeli/imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii. Imaginea digitală are urmatoarele avantaje:
- permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
- oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.
Ponderea metodelor clasice de radiodiagnostic în depistarea maladiilor, este în prezent 40-
50%, în comparaţie cu 80-90% la sfarşitul secolului trecut. Scăderea se datorează utilizării tot
mai frecvente a mijloacelor moderne de imagistică medicală ( RMN, ecografie, etc.) care
asigură, pe lângă o rezoluţie superioară şi un nivel scăzut de iradiere.
 4. PARTICULARITAȚILE IMAGINII RADIOLOGICE

Imaginea radiologică se formează având la bază proprietăţile razelor X de a se propaga în linie

dreaptă, de a pătrunde şi a fi absorbite de organe şi ţesuturi, în funcție de densitatea acestora
(atenuare selectivă), de a produce luminescenţa ecranului fluorescent, de a impresiona filmul
radiografic. Pe filmul radiografic reprezentarea este inversă celei de pe ecranul fluorescent, zonele
luminoase vor apărea negre (radiotransparente), iar zonele întunecate albe (radioopace). Spunem ca
imaginea radioscopica este pozitiva, iar imaginea radiografica este negativa (tesurile cu densitate
mare apar albe pe film).
Formarea imaginii radiologice. Imaginea radiologică există în formă latentă în relieful
spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au structuri neomogene, compoziţie chimică,
densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecţie variaţii
de absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt ce va duce la
impresionarea inegală a sistemului detector.
De exemplu, dacă fasciculul de raze X străbate toracele, constituit din organe şi ţesuturi cu
compoziţie chimică, densitate şi grosimi variate, absorbţia va fi discontinuă, iar imaginea rezultată
pe detector va consta din zone mai luminose sau mai întunecate.
Piesele scheletice, (coastele, claviculele si sternul) au o structură densă (aprox. 1300 kg/m 3) şi
absorb o cantitate mai mare de raze X astfel gradul de luminozitate a ecranului va fi mai mic.
Muşchii toracici, tendoanele şi tesutul adipos (densitate 1000 kg/m 3) absorb o cantitate mai mică
de raze X decât oasele; organele parenchimatoase pline (cordul şi vasele, ficatul, rinichii, splina) ori
lichidele, lasă să treacă prin ele o parte din fascicul şi de aceea, în dreptul lor, filmul radiografic se
va înnegri nuanţat, în raport cu grosimea şi densitatea lor. Aerul şi gazele, care au densitate de 1000
ori mai mică decât a părţilor moi, absorb o cantitate mai mică de raze X şi contribuie la contrastarea
organelor pe care le mărginesc. Ţesutul pulmonar, cu densitate 300 kg/m 3, şi conţinut aeric,
absoarbe putin razele X din fasciculul incident şi, la ieşirea din torace, ajung în cantitate mare şi
înnegresc puternic filmul. Absorbţia inegală determină „relieful radiologic” constituit din nuanţe de
gri şi nuanţe de lumină (grade de opacitate şi grade de transparenţă), care creează contrastul natural
între diferite organe şi ţesuturi având ca rezultat imaginea radiologică care redă forma acestor
organe şi, de multe ori, structura ţesuturilor (fig. ).

Fig. Radiografie toracică

Considerații generale privind formarea imaginii. Datorită formei conice a fascicolului
imaginea va suferi deformări geometrice: 1) imaginea va avea dimensiunile crescute faţă de obiect;
cu cât corpul va fi mai aproape de sursa de radiaţie imaginea lui va fi mai mare şi cu cât va fi mai
aproape de film imaginea va fi mai aproape de realitate; 2) cu cât distanţa dintre focar şi obiect este
mai mare cu atât dimensiunile imaginii vor fi mai aproape de realitate; 3) imaginea unui corp plasat
la periferia fasciculului de radiaţie va fi mai deformată decât imaginea aceluiaşi corp aşezat în
centrul fasciculului. 4) imaginea va fi afectată de înclinarea fasciculului faţă de planul de proiecţie.

4.1. Legile opticii radiologice

Particularităţile imaginii radiologice care decurg din proprietăţile fizice ale razelor X,
menţionate mai sus sunt generate de anumite legi ale opticii radiologice cum sunt: a) legea
proiecţiei conice; b) legea sumaţiei şi substracţiei planurilor; c) legea incidenţelor tangenţiale şi a
celor ortograde (apariţia liniilor nete şi a contururilor).
a) Legea proiecţiei conice
Imaginea pe care o realizează un obiect interpus între sursa de raze şi ecran sau film prezintă
caracteristicile proiecţiei unui corp tridimensional într-un plan bidimensional, precum şi defectele
proiecţiei conice, adică ea apare mărită şi deformată.
Marirea imaginii radiologice. Imaginea rezultantă a unui obiect pe ecranul sau filmul
radiografic este mai mare decât obiectul, mărirea este dependentă de situarea obiectului faţă de
sursa de raze X şi faţă de ecran.
Elementele geometrice ale constructiei imaginii radiologice sunt : raza centrală a fascilolului,
dimensiunea focarului, distanța focală, masurată pe direcția razei centrale, de la focarul tubului până
la detector, dimensiunea obiectului și dimensiunea imaginii.

Fig. Marirea imaginii radiologice

 Dacă dorim ca imaginea obiectului să aibă dimensiuni cât mai apropiate de cele reale, trebuie ca:
focarul sa fie cat mai mic (punctiform), să apropiem obiectul cât mai mult de ecran sau să
îndepărtăm tubul cât mai mult de obiect; de exemplu: pentru a nu mări şi deforma imaginea
organelor toracice (cord, contur pulmonar) se utilizează proiecţia paralelă (ortodiagrama), care se
obţine la distanţă focala de 1,8 - 2 m (teleradiografia).
Uneori în practica medicală este nevoie să mărim imaginea pentru a obţine mai multe detalii de
structură. Pentru aceasta apropiem tubul de regiunea de examinat şi îndepărtăm filmul la distanţă de
40 cm (macroradiografia).
Deformarea imaginii. O sferă în calea fasciculului de raze X realizează o imagine mărită, dar
cu aceeaşi formă dacă fasciculul conic este perpendicular pe obiect. Dacă fasciculul este oblic,
imaginea sferei apare ca un oval, cu atât mai alungit, cu cât fasciculul conic de raze este mai departe
de normala perpendiculară pe film.

Fig. Deformarea imaginii radiologice

De acest fapt trebuie să ţinem seama în practică. Pentru a evita deformările obiectelor se cere ca
raza centrală să cadă perpendicular pe planul de proiecţie. De exemplu, capul femural sau capul
humeral care anatomic sunt practic sferice, pe radiografia cu fascicul oblic de raze X pot fi
deformate optic şi apar ovale.
Un obiect metalic lung (glonte de armă, ac de cusut, sau un cui metalic) dacă este orientat în
sensul razei centrale a fasciculului de raze X se proiectează pe ecran ca un punct opac şi este cel
mai tipic exemplu de proiecţie axială directă sau ortorontgenogradă. Dacă se schimbă poziţia
obiectului sau dacă se mobilizează focarul tubului, lăsând obiectul pe loc, acul de exemplu, va fi
proiectat cu forma sa, imaginea fiind orientată diferit în raport cu locul unde se află focarul, iar
dimensiunile vor fi mai mici sau mai mari în raport cu pozitia fata de ecran.
De aici rezultă că pentru a obţine date cât mai apropiate de realitate, în ce priveşte forma şi
poziţia unor constituente normale şi patologice din organism este nevoie să se efectueze două
radiografii în incidenţe perpendiculare una pe alta (faţă şi profil).

Fenomenul paralaxei. Paralaxa reprezintă fenomenul de disociere a elementelor unei imagini

sumate. De exemplu, imaginea radiologică a mediastinului rezultă din sumaţia imaginilor tuturor
organelor situate în calea fasciculului de raze X. Disocierea acestor organe, care anatomic se găsesc
în planuri diferite, se face pe baza proiecţiei oblice.
 Fig. Paralaxa
Dacă se roteşte bolnavul sau se deplasează tubul, obiectele situate în planuri diferite, deci la
distanţe de ecran sau de focarul tubului, îşi schimbă poziţia între ele şi are loc fenomenul
denumit paralaxă. Obiectul care se deplasează cel mai puţin, când încercăm disocierea
planurilor, este cel situat mai aproape de ecran.
Rolul poziției și dimensiunilor focarului și distanței focale. Efectul de penumbră (margini
neclare) se datorează dimensiunii focarului sursei de radiaţie X şi geometriei de expunere. Cu un
focar punctiform penumbra dispare. Pentru un focar cu dimensiuni finite penumbra se
micşorează odată cu îndepărtarea obiectului expus de sursă. Dacă obiectul este mai mic decât
dimensiunea focarului imaginea nu se mai formează. Dacă obiectul nu este pe axa centrală a
fasciculului va apare deformat (un obiect cu secţiune circulară va apare ca o elipsă).
Valoarea petei focale dată de fabricant se numeşte valoare nominală (pentru radiologie este
în intervalul 0,1 ÷ 1,2 mm). Dimensiunea petei focale poate fi măsurată cu ajutorul unei camere
obscure, miră stea sau cu bare sau a unei camere cu fantă. Valoarea măsurată este cu până la 50%
mai mare decât cea nominală. Dimensiunea petei focale creşte cu creşterea amperajului datorită
forţelor de repulsie dintre electronii adiacenţi. Filtrarea adiţională modifică spectrul energetic al
fasciculului şi nu are nici o legătură cu pata focală.
Cu cât focarul tubului este mai mic, imaginea radiologică este cu atât mai clară, conturul cu
atât mai net, detaliile imaginii cu atât mai precise. Pentru acelaşi obiect, imaginea are caractere
precise în cazul tubului cu focar fin, punctiform şi prezintă fenomenul de penumbră în cazul
tubului cu focarul mare. Aceasta anomalie provine din faptul ca, un focar cu extensie plana poate
fi considerat ca fiind alcatuit dintr-o mulțime de focare punctiforme.
Cu cât distanța focală este mai mare, cu atât penumbra este mai mică , cu cât distanța obiect
film este mai mare cu atât penumbra este mai mare. Ideal ar fi sa mărim distanța focală și să
așezăm obiectul cât mai aproape de film.

Fig. a) Penumbra datorată b) Penumbra datorată dimensiunii

poziției focarului focarului și distanței focale
 b) Legea sumaţiei şi substracţiei planurilor. Imaginea radiologică a oricărui segment al
corpului omenesc reprezintă suma imaginilor diferitelor organe şi ţesuturi, care caracterizează
din punct de vedere anatomic acel segment, care sunt străbătute de razele X, plan cu plan aşa
cum sunt ele aşezate în spaţiu şi reţin din fasciculul de raze X cantităţi diferite, în raport cu
densitatea şi structura lor, conform legii absorbţiei (Lambert). De exemplu, opacitatea
mediastinului este o imagine complexă care rezultă din suma imaginilor tuturor organelor ce sunt
cuprinse în calea fasciculului de raze X pe linia mijlocie a toracelui în poziţia P.A., în proiecţie
centrală directă. Din această cauză, nu putem aprecia starea fiecărui organ din mediastin.
În regiunea în care, în calea fasciculului de raze X, se află organe opace şi corpuri
transparente, acestea din urmă micşorează intensitatea umbrei cauzate de primele prin efectul
substracţiei. De exemplu, traheea se observă prin umbra coloanei vertebrale graţie acestui
fenomen. Substracţia joacă un rol important şi la nivelul regiunilor şi segmentelor cu structură
anatomică mai simplă.
Efectul sumaţiei intervine în toate imaginile radiologice şi din cauza ei, uneori, sunt mascate
detalii, ceea ce constituie un dezavantaj. Aşa se explică de ce leziuni de anumite dimensiuni nu
se văd pe radiografie, fiind mascate de imaginea ţesutului normal din jur.

Fig. Sumația planurilor

c) Legea incidenţelor tangenţiale şi a celor ortograde. O lege optică particulară a

imaginilor radiologice este legea incidenţelor tangenţiale, care explică de ce pe imaginea
radiografică pot apărea linii opace nete – dungi sau contururi precise – în cazul în care raza
incidentă atinge tangenţial suprafaţa unui obiect opac la razele X sau când fasciculul incident
atinge suprafaţa, care separă obiecte de opacitate diferită. Astfel, scizura orizontală dreaptă se
vede pe radiografia în incidență de față atunci când raza incidentă este tangentă la planul
scizural.

4.2. Factorii de care depind contrastul și calitatea imaginii

Factorii care pot afecta calitatea imaginilor radiografice depind de: cum a fost  luată imaginea
(tehnica radiografică), ce receptori de imagine au fost folosiți (film sau digital), cum a fost create
imaginea (prelucrarea chimică a filmului) și de pregătirea pacientului pentru radiodiagnostic.
 Filmul radiografic este alcătuit dintr-un suport flexibil și ignifug dintr-un material plastic
transparent (celuloză acetil acetată sau poliester), de 0,15 - 0,25 mm grosime. De o parte şi de
alta a acestui strat urmeză: un strat adeziv, emulsie fotosensibilă (formată din bromură de argint
înglobată în gelatină) și un strat protector, ce impiedică descompunerea gelatinei în contact cu
aerul; calitatea acestor straturi determină perioada de păstrare a filmului. În fig. este prezentată o
secțiune prin filmul radiografic.

Fig. Secțiune prin filmul radiografic; a) suport; b) strat de emulsie (gelatina+BrAg);

c) straturi adezive; d) straturi protectoare.

Filmele radiografice au diferite dimensiuni: 9x12,13x18, 18x24, 24x30, 30x40, 35,6x35,6 şi

15x40 cm, iar pentru radiografiile dentare 3x4 cm. Ele sunt păstrate în cutii bine închise, ferite de
acţiunea luminii, la temperatura camerei. Fílmele își păstrează proprietațile în perioada de
garanție (înainte de utilizare) și trebuie să conserve imaginea radiografică pe durata de arhivare.

Caracteristicile filmului radiografic

a) Densitatea de înegrire, este dată de curba sensitometrică a filmului, care exprimă grafic
dependența densitatii de înegrire, D, în funcție de expunere, E = Ia.t (fig.) :

Fig. Curba sensitometrică a filmului radiografic

Pentru porțiunea utilă a curbei, pe intervalul expunerilor corecte (E1, E2), dependența este
liniară:

D = G lgE + k

unde G este panta dreptei din intervalul expunerilor corecte și se numește factor de contrast.
 În intervalul 0 < E1 filmul este subexpus, iar în intervalul E>E2, filmul este supraexpus.

b) Contrastul este o caracteristică de bază a imaginii radiografice. Facem distincție între

contrastul imaginii radiografice și contrastul imaginii radiante;

- contrastul imaginii radigrafice reprezintă diferența densitații de înegrire dintre două puncte de
pe film:

D = D2 - D1

- contrastul imaginii radiante reprezintă diferența densitații de înegrire obținută pentru două
valori diferite ale expunerii și este dat de factorul de contrast, G:

a) Rapiditatea se exprimă prin inversul expunerii necesare pentru obținerea unei anumite
densitați de înegrire;

b) Granulația este dată de diametrul granulelor de halogenură de argint (BrAg) din stratul de
emulsie; ea variază în limitele 50 – 200 m, clasificând filmele în ultrafine, foarte fine, fine și
medii. Cu cât granulația este mai mică, cu atât crește puterea de separare a detaliilor pe film.

Casete, folii și ecrane intensificatoare. Casetele folosite în radiodignostic au dimensiuni

corespunzatoare filmelor utilizate; ele sunt confecționate din tablă subțire de aluminiu, sunt
captușite cu paslă și echipate cu un sistem mecanic de închidere, care să împiedice pătrunderea
luminii. Sunt prevăzute cu folii sau ecrane intensificatoare, care pot fi metalice sau fluorescente:
- ecrane sau folii metalice din plumb, față și spate, cu grosime de 0,02 mm; în acest caz ,
intensificarea se datoreaza emisiei de electroni secundari prin efect fotoelectric.

- ecrane intensificatoare (fluorescente), față sau spate, constituite din straturi suprapuse de oxizi
și săruri (wolframat de calciu, CaWO 4) sau oxisulfură de gadoliniu activată cu terbiu, tip GOS,
(Gd2O2S:Tb).

Rolul ecranelor este de filtrare a radiației împraștiate și intensificarea imaginii latente, datorită
fluorescenței. Ecranul intensificator converteşte imaginea X în imagine luminoasă care se
imprimă pe film. Pentru fiecare foton X absorbit, cristalele de luminofor emit mai mulţi fotoni de
lumină. Ecranul intensificator este format dintr-un strat cu grosimea de la 40 µm la 200 µm de
cristale de luminofor depuse pe un suport din poliester. Pentru aceiaşi densitate optică a filmului
utilizarea ecranelor intensificatoare are nevoie de o expunere mai mică, ceea ce reduce doza
pacientului, sau de un timp de expunere mai mic ceea ce reduce artefactele datorate mişcării.
Randamentul de absorbţie, procentul fotonilor X absorbiţi în ecran este egal cu 25%.
Randamentul de conversie al unui ecran se referă la procentul din energia radiaţiei X
transformată în energie luminoasă şi este de cca. 10%. Factorul de intensificare al unui ecran
reprezintă raportul expunerilor unui film fără şi cu ecran pentru a obţine o densitate optică dată.
Factorii de intensificare tipici sunt de la 30 la 50.
 Ecranele de intensificare cu pământuri rare sunt mai rapide decât cele cu tungstanat de calciu
datorită randamentelor de absorbţie şi conversiei mai mari în domeniul de energie al radiaţiei X
utilizate în rontgendiagnostic. Necesită deci doze de expunere mai mici pentru o aceeaşi
densitate optică a filmului. Ecranele cu Gd2O2S emit lumină verde şi sunt utilizate cu filme
ortocromatice. Ecranele cu LaOBr sau cu CaWO 4 emit lumină albastră şi sunt utilizate cu filmele
convenţionale. Amplificarea strălucirii reprezintă raportul strălucirii luminoforului de ieşire la
strălucirea luminoforului de intrare. Poate avea valori de ordinul 103.
Amplificare prin minimizare reprezintă creşterea strălucirii imaginii ca urmare a reducerii
în dimensiunea imaginii de la luminoforul de intrare la luminoforul de ieşire (d i/do)2 unde di este
diametrul luminoforului de intrare iar do diametrul luminoforului de ieşire. Pentru un
intensificator de imagine tipic de 25 cm cu diametrul luminoforului de ieşire de 2,5 cm,
amplificarea prin minimizare este egală cu 100.
Amplificarea prin flux reprezintă numărul crescut de fotoni de lumină emişi din luminoforul
de ieşire faţă de cei emişi din luminoforul de intrare. Valoarea acesteia este de la 50 la 100.
Factorul de conversie este raportul luminanţei, exprimate în candele pe metru pătrat (cd/m 2),
luminoforului de ieşire la debitul de expunere, exprimat în µGy/s. Factorul de conversie este
parametrul utilizat pentru caracterizarea performanţelor intensificatorilor de imagine şi are
valoarea de la 10 la 30 (cd/m2 )/( µGy/s).
Pentru menţinerea nivelului de strălucire constant la luminoforul de ieşire trebuie mărită
expunerea luminoforului de intrare, dacă dimensiunea câmpului se micşorează. Dacă
dimensiunea amplificatorului de imagine se reduce de două ori, expunerea trebuie să se mărească
de patru ori pentru păstrarea strălucirii la luminoforul de ieşire. Strălucirea amplificatorului de
imagine scade cu vârsta acestuia.
Sistemul film ecran este format dintr-o casetă opacă la lumină şi două ecrane intensificatoare
între care se pune filmul radiologic. Caseta are faţa dinspre expunere confecţionată din materiale
slab absorbante la radiaţia X cum ar fi aluminiul sau fibrele de carbon. Viteza unui sistem film-
ecran este egală cu inversul expunerii necesare pentru obţinerea unei densităţi optice date. Pentru
sistemele utilizate în radiologie viteza are valori între 50 şi 800. Prin convenţie viteza unui sistem
film-ecran cu ecran cu CaWO4 este luată egală cu 100. Viteza ecranului creşte cu grosimea
acestuia şi cu randamentul de absorbţie şi conversie. Ecranele de mare viteză sunt mai groase şi
au o rezoluţie spaţială mai proastă.
Contactul film-ecran nu are legătură cu densitatea optică a filmului. Contactul film ecran
poate fi evaluat prin radiografierea unei rețele metalice. Pe imagine trebuie să se distingă reţeaua.

Fig. Caracteristicile unui pigment radiolumiscent. Ecrane intensificatoare a imaginii radiografice (EIRX).
 Developarea (prelucrarea) filmului. După expunere și formarea imaginii latente filmul
comportă urmatoarele operații de prelucrare: a) revelarea, a carui rol este de a transforma
imaginea latentă în imagine reală; b) stoparea, operație prin care se oprește revelarea și se
previne impurificarea soluției de fixare; c) fixarea constând din îndepartarea halogenurii de
argint neexpuse; d) spalărea și uscarea, care urmaresc îndepartarea soluției de fixare și prevenirea
formarii petelor.

a) Procesul de revelare , care asigură evidențierea imaginii înregristrate în urma iradierii , se

realizează folosind substanțe revelatoare care eliberează clorul sau bromul din sărurile halogene
de argint și pastrează argintul pe film sub forma unui depozit de culoare neagră , format din
graunțe microscopice de argint oxidat. Există mai multe substanțe chimice, numite revelatori,
capabile sa reducă argintul conform procesului:

Ag+ + e- = Ag

Revelatorul se prepară în funcție de tipul filmului folosit și este recomandat de firma

producătoare a filmului. Soluția conține patru categorii de substanțe:

- substanțe revelatoare (metol - hidrochinonă sau fenidonă – hidrochinonă);

- acceleratori ai procesului de revelare (carbonat de sodiu sau potasiu);
- conservanți ai revelatorului (sulfit de sodiu, Na2SO3);
- substanțe antivoal (bromura de potasiu).

Reacțiile chimice care apar în timpul procesului de revelare sunt însotite de emisii de gaze
toxice a caror acțiune trebuie prevenită printr-o aerisire corespunzătoare. Pentru a asigura o
bună revelare, filmul radiologic trebuie sa fie în contact cu revelatorul uniform pe toată
suprafața lui. Procesul de developare se execută la întuneric sau la lumina roșie și este urmărit
sub aspectul duratei cu ajutorul unui cronometru cu semnal sonor. Trebuie luat în considerare că
o revelare mai lungă decât durata recomandată , ofera o radiografie mai ștearsă, fară contraste .

b) Stoparea. Dupa revelare , filmele suferă o primă spălare rapidă , preferabil în flux de apă.
Stoparea se face în scopul îndepartării și neutralizării soluției revelatoare de pe film; poate fi o
simplă spalare cu apă sau spălare cu soluții de stopare;

c) Fixarea constă în înlaturarea cristalelor de halogenură de argint nedescompuse și

conservarea imaginii reale. Soluția de fixare conține tiosulfat de sodiu, sulfat de sodiu, metasulfat
de potasiu. Filmul scos din baia de stopare se introduce în fixator și se agită primele 15–20
secunde, dupa care se lasă 15 minute. După fixare radiografia se spală final timp de 30 de minute
în jet de apă. O spălare incompletă determină apariția pe filmul uscat de pete fluorescente, albe,
de hiposulfit.

d) Uscarea filmelor se face la aer cald și uscat sau în etuve. O uscare parțială sau incompletă
poate duce la deterioararea ulterioară a filmului.
 Diafragme antidifuzoare. Razele secundare care rezultă din efectul Compton, efectul
Thomson şi efectul fotoelectric, sunt nocive în radiodiagnostic pentru că fac penumbră cu
imagine imprecisă (fluu). În radiodiagnostic, razele secundare se îndepărtează cu grila
antidifuzoare Lysholm în radioscopie sau grila Potter-Bucky în radiografie, cu ajutorul unui
localizator cilindric sau tronconic adaptat la deschiderea cupolei şi prin diafragmarea strânsă a
fasciculului incident la plecarea lui din tub cu diafragmul cu 4 sau 8 volete; de asemenea prin
compresiunea regiunii cu care se subţiază părţile moi prin care trece fasciculul de raze X şi se
reduce în acest mod difuziunea secundară. Grila de tip Lysholm sau Potter-Bucky este constituită
din lamele de plumb paralele între ele şi separate prin lamele de lemn sau de aluminiu.
Transmisia primară reprezintă procentul din radiaţia primară (neîmprăştiată) care trece prin grilă.
Factorul Bucky este dat de raportul dintre radiaţia incidentă pe grilă şi radiaţia transmisă.
Valoarea factorului Bucky se situează în intervalul de la 2 la 6.

Lamelele de plumb sunt astfel orientate faţă de focarul tubului încât permit trecerea numai
pentru fotonii perpendiculari pe film. Radiaţiile secundare care sunt orientate în alte sensuri decât
radiaţiile primare directe sunt oprite de lamelele de plumb ale grilei. În timpul expunerii
radiografiei, grila cu lamele de plumb se mişcă pentru a evita ca lamelele opace să se vadă pe
film.

Pregătirea pacientului pentru radiodiagnostic. Rezultatul radiodiagnosticului este

condiționat în primul rând de modul în care s-a facut pregătirea bolnavului în vederea
examenului respectiv. Pentru o bună pregătire a bolnavului se va urmări:

- pregătirea psihică – se discută cu bolnavul și se explică în ce constă examenul, durata acestuia

și lipsa de nocivitate;

- se dezbracă regiunea cu precauţie, dacă zona este lezată;

- se îndepărtează bijuteriile sau alte obiecte radiopace sau care sunt în câmpul de examinare;

- se face testarea la substanțe de contrast, în special când sunt utilizate substanțele iodate;
- se îndepărtează pansamentele, unguentele care ar putea influenţa imaginea radiologică;

- se calmează durerea prin administrarea unui analgezic, dacă în timpul examenului zona
examinată este mobilizată (fracturi, luxaţii, inflamaţii articulare acute);

- dacă membrul lezat nu poate fi menţinut fără atele, se pot folosi atele radiotransparente;

- în cazul radiografiilor oaselor bazinului, la recomandarea medicului se face o clismă ;

- în cazul radiografilor tubului digestiv se recomandă respectatrea prealabilă a unui regim

alimentar, care sa evite formarea de gaze și resturi alimentare în intestine, abstinență la fumat,
evitatrea medicației care să conțina substanțe radioopace cu 3- 4 zile înainte de examen ( pe bază
de bariu, bismut, iod, calciu, etc.)

- pacientul este ajutat să adopte în timpul examinării poziţia indicată de medic;

Reacții de intoleranță
 Factori de care depinde executarea unei radiografii sunt: a) kilovoltajul; b) miliamperajul;
c) distanța anod – film; d) timpul de expunere (expunerea); e) tubul de raze X; f) filmele și
ecranele intaritoare; g) regiunea de examinat.
a) Kilovoltajul este dat de tensiunea de accelerare, măsurată în kV, și reprezintă energia
fotonilor. Această mărime determină calitatea radiației, respectiv penetrabilitatea acesteia.
Fasciculul de raze X emis de un tub Rontgen este policromatic, pentru că el este constituit din
fotoni de diverse lungimi de undă, respectiv de diverse energii.
Având în vedere că fotonii de energie mică sunt opriţi de sticla tubului sau de o filtrare
suplimentară din aluminiu la tuburile utilizate în radiodiagnostic sau din cupru, zinc, la tuburile
utilizate în radioterapie, calitatea unui fasciculul de fotoni X este definită de energia maximă a
fotonilor exprimată în keV, corespunzând tensiunii de accelerare a tubului care este exprimată în
kVp adică tensiunea maximă sau tensiunea de vârf. Fotonii X de energie mai mare, mai
penetranţi, corespund razelor dure în timp ce razele moi sunt cu energie mai mică fiind mai puţin
penetrante. Calitatea radiaţiei influenţează contrastul imaginii respectiv, radiaţia mai dură reduce
contrastul.

Aprecierea exactă a calităţii unui fascicul de fotoni X se poate face prin spectrometrie. În
practică se utilizează aprecierea cu ajutorul stratului de semiabsorbție (SSA), adică grosimea de
material, exprimată în mm, a unui anumit material care poate să înjumătăţească intensitatea unui
fascicul de fotoni X, aceasta constituind o metodă de evaluare a calităţii fasciculului de radiaţii.
În radiologia medicală pentru calitatea unui fascicul se indică în mod curent energia maximă a
fotonilor exprimată în keV sau în MeV, în cazul acceleratorilor liniari de electroni (LINAC).

b) Miliamperajul sau cantitatea de radiație X din fascicol, măsurată în mA, este dată de
intensitatea curentului anodic, Ia , și determină numărul de fotoni X emiși în unitatea de timp de
anod, respectiv intensitatea fascicolului radiant. Miliamperajul condiționează luminozitatea
imaginii (un miliamperaj mare determină un contrast mic).

c) Distanța anod – film, numită și distanță focală, determină următoarele mărimi:

- efectul de penumbră;
- intensitatea fascicolului;
- dimensiunea câmpului.
Efectul de penumbră depinde de trei factori: dimensiunea focarului, distanța focus-piele și
distanța obiect-film. Cu cât dimensiunea focarului și distanța obiect film este mai mare, cu atât
penumbra este mai mare; cu cât distanța focus-piele este mai mare, cu atat panumbra este mai
mică.

Datorită proiecției conice, intensitatea fascicolului variază invers proporțional cu pătratul

distanței focale; deoarece calitatea imaginii crește cu distanța focală, trebuie să alegem un raport
potrivit între distanța focală și intensitate.
Dimensiunea câmpului crește proporțional cu creșterea distanței focale.

Fig. Elementele geometrice ale imaginii radiografice : F-focar, DFP-distanța focus piele,
DFF- distanța focus film; Ob - obiect; h - grosimea obiectului; f.r.- filmul radiografic
Avem următoarea relație pe direcția razei centrale:
DFF = DFP + h
Distanţa focar piele (DFP) trebuie să fie de cel puţin 20 cm pentru echipamente cu
tensiuni ale tubului RX peste 60 kV şi de cel puţin 10 cm pentru echipamente cu tensiuni ale
tubului RX egale sau mai mici de 60 kV.

d) Timpul de expunere (expunerea). Timpul de expunere, t, reprezintă durata de iradiere,

masurată în secunde sau minute, fixată de la pupitrul de comandă simultan cu miliamperajul și
kilovoltajul. Pentru executarea unei bune radiografii se utilizează expunerea , E, definită ca
produsul dintre miliamperaj și timpul de expunere:
E (mA.s) = Ia (mA). t (s)
Pentru aceiași expunere putem alege un raport potrivit între miliamperaj și timpul de expunere.
e) Tipul tubului radiogen. Tubul de raze X influenteaza imaginea prin dimensiunnile
focarului. În radiodiagnostic se utilizează două tipuri de tuburi:
 - cu anod fix;
- cu anod rotativ.
Tuburile cu anod fix sunt tuburi de putere mare, cu focar termic mare. Ele nu oferă o bună
finețe (netitate) a imaginilor, deoarece penumbra este mare. Utilizarea în radiodiagnostic este
redusă, doar pentru examinări care nu impun cantităţi mari de energie în interval scurt. Pentru a
le îmbunătăţi calitatea s-au construit tuburi cu două filamente, unul corespunde focarului mic şi
are putere de 1,5 - 6 kW, şi altul pentru focarul mare cu putere de 10 kW.
Tuburile cu anod rotativ au suprațata focarului mai mică și permit mărirea puterii aparatului.
La aceste tuburi suprafaţă reală a focarului este mai mica, datorită amplasării acestuia pe un
anod în mişcare de rotaţie și netitatea imaginii este mai bună. Prin această mişcare de rotaţie
continuă fasciculul de electroni bombardează mereu alte suprafeţe ale anodului, iar capacitatea
de răcire este crescută.

f) Filmele radiografice au diferite dimensiuni, rapiditați și granulații; acestea pot influența

calitatea imaginii. Rapiditatea se exprimă prin inversul expunerii necesare pentru obținerea unei
anumite densitați de înegrire; Granulația este dată de diametrul granulelor de halogenură de
argint (BrAg) din stratul de emulsie; ea variază în limitele 50–200 m, clasificând filmele în:
ultrafine, foarte fine, fine și medii. Cu cât granulația este mai mică, cu atât crește puterea de
separare a detaliilor pe film. Procesul de developare poate influența calitatea imginii.
Rolul ecranelor întăritoare este de filtrare a radiației împraștiate și intensificarea imaginii
latente, datorită fluorescenței.
g) Regiunea anatomică examinată participă la formarea imaginii prin diferențele de absorbție
a radiației incidente în volumul țintă. Mediul străbătut intevine prin: natura materialului
absorbantului, densitatea mediului strabătut, grosimea materialui.

Materialul străbătut este un mediu organic, farmat preponderent din atomi ușori, de la
începutul Sistemului Peridic: H (Z=1), C (Z=6), N (Z=7), O (Z=8), Ca (Z=20) etc. Absorbția
radiației depinde de numarul atomic Z ( este cu atât mai mare cu cât Z este mai mare).
Densitatea mediului străbătut, în medie este egală cu densitatea apei; 70% din corpul uman
este alcătuit din apă, cu densitatea de 1000 kg/m 3. Distingem importante variații de densitate, în
funcție de regiunea anatomică investigată:

Natura țesutului Densitatea, (kg/m3)

Plămân 330
Țesut adipos 920
Sânge 1040
Mușchi 1050
Oase 1500
Cu cât densitatea este mai mare, cu atât absorbția radiației crește. Grosimea obiectului,
măsurată pe direcția unei raze din fascicol, determină o absorbție neuniformă, în conformitate cu
legea lui Lambert.
Cu cât grosimea este mai mare, cu atât absorbția crește. Corpul uman fiind un mediu
heterogen (diferiți atomi, densitați și grosimi variabile), atenuarea va fi diferită în funcție de
regiunea anatomică investigată, și se va reflecta în imaginea latentă obtinută pe film.
 Factori care afectează calitatea imaginii radiografice sunt: tehnica radiografică, receptorii
de imagine folosiți (film sau digital), cum a fost create imaginea (prelucrare chimica pe film sau
prelucrare digitală pe calculator. Efectele unor tehnici radiografice inadecvate sunt aceleași
indiferent de tipul de receptori de imagine folosiți. Calitatea imaginii și cantitatea de detalii de
pe radiografie depind de următorii factori: a) contrastul; b) geometria imaginii; c) caracteristicile
fascicolilui de raze X; d) claritatea imaginii și rezoluția.

a) Contrastul radiologic (diferențele vizuale între diferitele nuante de gri), depinde de

contrastul subiectului și de contrastul filmului;

1. contrastul subiectului este cauzat de  diferențele în grosimea, densitatea țesutului, numărul de

ordine Z al atomilor țesutului și calitatea (tensiunea kV) fasciculului de radiații

2. contrastul filmului este o proprietate inerenta a filmului și depinde de 4 factori: curba

caracteristică a filmului,   gradul de înnegrire al filmului,  prelucrarea, tipul filmului (acțiune
directă sau indirectă),  ceața și împraștierea (radiațiile dispersate ajunse pe film, produc o
densitate înnegrire nedorită și reduc contrastul).

b) geometria imaginii depinde de poziția fasciculului de raze x, a obiectului și receptorilor de

imagine (film sau digital) care îndeplinesc anumite cerințe geometrice de bază:

1. obiectul și receptorii de imagine ar trebui să fie în contact sau cât mai aproape posibil;

2. obiectul si receptorii de imagine trebuie să fie paraleli unul față de celelalt;

3. capul de iradiere trebuie să fie poziționat astfel încât raza centrală să întalnească obiectul și
receptorul de imagine în unghiurile corecte.

c) fasciculul de raze X folosit trebuie să fie  suficient de penetrant pentru a trece prin pacient
și să impresioneze emulsia, și să fie cât mai paralel (nedivergent) pentru a preveni mărirea
imaginii;

d) claritatea este definită ca fiind capacitatea filmului radiografic de a forma o imagine.

Principalele cauze de pierdere a imaginii și a definiției includ:

1. neclaritatea geometrică inclusiv efectul de penumbră;

2. neclaritatea de mișcare, cauzată de pacient, care s-a mișcat în timpul expunerii;

3. neclaritatea de absorbție, cauzată de variația formei obiectului;

4. neclaritatea cauzată de difuzarea și împrastierea luminii emise de folia intensificatoare;

5. rezoluția este o masură a capacitatii filmului de a înregistra imagini separate a detaliilor foarte
aproapiate și este determinată de caracteristicile filmului; se masoară în pixeli/mm.

Alți factorii care influențează calitatea imaginii:  echipamentul de raze X, receptorii de

imagine, prelucrarea, pacientul, operatorul și tehnica radiografică. Defectele de film au
următoarele cauze:

1. supraexpunerea datorită echipamentului defectuos de raze X (de ex. contorul de timp) sau
timpului de expunere incorect stabilit de operator;

2. developerea excesivă, datorită timpului exagerat de mare în soluția de developare sau soluții
de developare prea calde sau prea concentrate;

3. aburirea (încețoșarea) datorită condițiilor de depozitare inadecvate (căldură sau filme folosite
după data de expirare) , expunerii filmului la radiații dispersate, camera obscură defectuoasă sau
unitatea de prelucrare permite pătrunderea luminii sau condiții de siguranță   defectuoase.

Film prea palid, cauze posibile: subexpunere, datorită echipamentului defectuos de raze X sau
timp de expunere incorect, developare slabă datorită timpului inadecvat în soluția de developare,
soluției de developare prea rece, diluată sau contaminată cu soluția de fixare sau grosimi
excesive  a țesutului pacinetului.

Imagine neclară sau tulbure, cauze posibile: mișcarea pacientului în timpul expunerii,

îndoirea excesivă a filmului,  contact slab film-ecran în casetă, viteza de intensificare a ecranelor
(ecranele rapide duc la pierderea de detalii).

Film marcat cu urme, cauze posibile: film îndoit de operator,  manipulare greșită a filmului în
camera obscură (cauzată de amprente, unghii, îndoire, descărcare statică),  erori de prelucrare
datorită petelor chimice,   subfixarii (emulsie de halogenură de argint rezidual ramasă,   hărtiei
negre de protecție care s-a lipit de film,   produselor chimice insuficiente pentru a cufunda filmul
în întregime,  ecrane de intensificare murdare).

Tab. Criterii de evaluare a calitații pentru imagininea radiografică

Nr. Calitate Concluzia

1 Excelentă Fară erori de pregatire a pacientului, a expunerii, de poziționare, de
prelucrare sau de mânuire a filmului
2 Acceptabilă
Erori în pregatirea pacientului, expunere, pozitionare, prelucrare sau
3 Inacceptabilă mânuirea filmului,
 5. NOȚIUNI DE RADIOBIOLOGIE

Radiobiologia studiază modul în care radiațiile ionizante interacționeaza cu sistemele

biologice, precum și efectele acestei interacții. Ea îmbină cunoştinţe din domeniile fizicii,
biologiei , chimiei pentru a evalua şi explica aceste efecte dar şi pentru a putea folosi radiaţiile
nucleare în medicină în scop de diagnostic şi de terapie.

Radiațiile electromagnetice ionizante au suficientă energie pentru scoate electroni din

atomi sau molecule, producând astfel ionizari în mediul iradiat. Energia radiației care produce o
ionizare trebuie sa fie mai mare sau egală cu energia de legătură din atomul sau molecula
respectivă a electronului eliberat. Energia minimă a radiațiilor electromagnetice ionizante este
de 10 eV, ceace corespunde unei lungimi de undă l £ 120 nm; acestea pot fi numai radiatii g și
X . Radiațiile electromagnetice au suficientă energie pentru a produce excitarea atomilor.

Este de remarcat că nu radiaţiile în sine sunt periculoase, ci energia transportată de ele.

Toate aceste radiaţii la trecerea prin substanţe (în particular prin sisteme biologice) vor produce
ionizări (ruperi ale moleculelor sau atomilor în ioni) sau excitări. În urma acestor procese pot
apare radicali liberi. Aceştia sunt atomi, ioni, molecule sau fragmente de molecule ce au pe un
orbital un electron singur cu spinul necompensat. Dacă acest electron se găseşte pe o orbită
exterioară, radicalul liber va fi foarte reactiv (va avea un timp de viaţă scurt) el reacţionând
chimic cu o alt atom sau moleculă, rezultând un compus mai complex. Dacă electronul cu spinul
necompensat se găseşte pe o orbită internă, radicalul liber are un timp de viaţă mai lung dar până
la urmă tot va reacţiona. Toate efectele ulterioare (inclusiv efectele biologice cum ar fi cancerele
sau chiar moartea) sunt efecte ale ionizărilor sau excitărilor primare.

5.1.Mecanismul interacţiei radiaţiilor ionizante cu materia vie

Efectele radiaţiilor ionizante asupra biomoleculelor. Am văzut ca efectele radiaţiilor
ionizante pot fi directe şi indirecte. În cazul efectelor directe, energia radiaţiei este cedată direct
unei molecule de interes biologic. Efectele indirecte sunt cele produse atunci când energia
radiaţiei este transferată unei macromolecule biologice prin intermediul unei alte molecule care a
interacţionat direct (în general o molecula de apa).

Efecte directe
Se produc prin acţiunea directă a radiaţiilor asupra unor macromolecule importante pentru
sistemele vii: ADN, ARN, enzime, proteine, hormoni, vitamine, etc. În urma acestei interacţiuni
pot avea loc următoarele procese:
- excitarea sau ionizarea moleculei;
- molecula excitată revine în starea fundamentală prin emisia unei cuante de energie h care
poate fi transferată altei molecule sau poate duce la ruperea unor legături covalente. În urma
acestor procese pot să apară şi radicali liberi, extrem de reactivi.
În concluzie, dacă moleculele iradiate (acizi nucleici, enzime, proteine, hormoni, vitamine
etc.) suferă leziuni datorită absorbţiei energiei radiaţiei, acţiunea este directă şi efectul este efect
primar. Dacă moleculele se află în soluţie sau împreună cu alte molecule, pot primi energia prin
transfer sau pot interacţiona cu radicalii liberi ai moleculelor. Se spune că radiaţiile au avut o
acţiune indirectă şi efectul produs este efect secundar. Un al treilea tip de interacţiune, dat fiind
că iradierea unui organ poate induce efecte şi în alte organe sau ţesuturi din organism, este
acţiunea la distanţă.
Acţiunea directă depinde de doza absorbită, de temperatura preparatului iradiat, de prezenţa
O2 sau a altor molecule, conţinutul în apă al preparatului, pH-ul soluţiei etc.
Acţiunea directă, indirectă şi la distanţă produc efectul radiobiologic.
Interacţiunea radiațiilor cu materia vie are loc în mai multe faze:
1. faza reacţiilor fizice elementare;
2. faza reacţiilor chimice;
3. faza modificărilor biologice funcţionale şi structurale.
În faza1, de durată foarte scurtă (10-15s) se produce excitarea şi ionizarea atomilor şi
moleculelor, se formează radicali liberi (procese radiochimice) şi molecule scindate. Această
fază este foarte puţin afectată de temperatură şi viteza reacţiilor produse nu depinde de timp.
Faza 2 poate dura de la fracţiuni de secundă până la câteva ore şi viteza reacţiilor care-i sunt
caracteristice depinde de temperatură (faza termosensibilă). Atomii şi moleculele excitate sau
ionizate, precum şi radicalii liberi formaţi, reacţionează între ele sau cu alte specii atomice şi
moleculare.
Faza 3, care poate dura până la câţiva ani, duce la apariţia leziunilor observabile.

Fig. Efectele iradierii asupra organismului uman

Acțiunea radiațiilor asupra apei (radioliza apei). Apa reprezintă 70-90% din componența
materiei vii. Sub acţiunea radiaţiilor molecula de apa poate pierde sau fixa un electron (ionizare):
H2O  H2O+ + e-
Electronul smuls prin ionizare va atrage pe parcurs moleculele de apă din jur, hidratându-se.
Acest electron, înconjurat de dipolii apei, se numeşte polaron, electron solvatat sau electron
hidratat. În urma ciocnirilor cu moleculele de apă, energia lui scade pâna la valoarea energiei de
agitaţie termică. În cele din urmă el se alipeşte unei molecule de apă, conform reacţiei:
H2O + e-  OH - + H
Ionul H2O+ se disociază astfel:
H2O+  H+ + OH
În acest mod, traiectoria particulei va fi înconjurată de radicali liberi, radicalii OH  fiind
distribuiţi mai strâns în jurul ei (au masa moleculara mai mare, respectiv mobilitate mai mica), în
timp ce radicalii H au o distribuţie mai largă (au masă moleculară mai mica, respectiv mobilitate
mai mare), dupa cum rezulta din fig. .
 Fig. Distribuția radicalilor liberi în jurul
traictoriei particulei ionizante
Radicalii liberi, fiind specii atomice sau moleculare foarte reactive, dispar destul de rapid,
reacţionând fie între ei, fie cu produşii rezultaţi. De exemplu:
H + H  H2
OH + OH  H2O2
H + OH  H2O
În plus, în prezenţa O2:
O2 + H  HO2,
iar aceşti radicali se combină:
HO2 + HO2  H2O2 + O2
HO2 + H  H2O2
HO2 şi H2O2 sunt mai nocivi având viaţă mai lungă decât H şi OH. Asa se explica aparitia
apei oxigenate în țesuturi, în urma iradierii. Aceşti peroxizi persistă mult timp după iradiere şi
sunt responsabili în cea mai mare parte de efectele întârziate ale radiaţiilor.
Radioliza apei depinde de natura radiaţiei, de energia ei şi de prezenţa O 2. De exemplu,
radiaţiile X şi  nu descompun apa în absenţa O2.
Efecte la nivelul proteinelor şi acizilor nucleici.
Proteinele sunt macromolecule organice majoritare; în urma interacției se pot produce
modificări ale structurii spaţiale a proteinelor prin ruperea unor legături de hidrogen şi a unor
punţi disulfidice, desprinderea unor lanţuri laterale etc.
ADN este substratul biochimic al informației genetice, deține un loc important în
mecanismul leziunilor radioinduse. Dupa cum se știe, în molecula de ADN bazele se gasesc
împerecheate: adenina cu timina (A-T) și guanina cu citozina (C-T), între ele existând legături de
hidrogen. Molecula de ADN formează un lanț dublu spiralat; aceste legaturi pot fi rupte sub
acțiunea directa sau indirecta a radiațiilor ( fig. )

Fig. Shema principalelor deteriorari ale structurii unui lanț dublu Fig. Vâscozitatea ADN
 Ca urmare , la iradierea „in vitro” a soluției de ADN, vâscozitatea scade (fig. ), întrucât
vâscozitatea este dependentă de forma și demensiunile moleculelor.

În molecula de ADN se produc alterări la nivelul bazelor azotate, dimerizarea timinei cu erori
de transcriere a codului genetic; rupturi simple sau multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor,
formare de legături cu molecule proteice. În cazul în care lanţul complementar rămâne intact, se
pot produce, prin mecanisme fiziologice, reparări, dar de obicei acestea nu se refac în totalitate.

5.2. Efectele biologice ale iradierii

Efectele iradierii asupra funcțiilor celulare
Modificările fizice și chimice produse de radiații la nivel molecular, se manifestă sub forma
unor fenomene celulare a căror intensitate depind de doză. Efectele radiaţiilor pot fi apreciate
prin numărul de celule supravieţuitoare. Radiosensibilitea celulelor se apreciază prin doza letală
50% (DL50), adică doza de radiații pentru care numărul inițial de celule se reduce la jumătate.
Radiosensibilitatea și DL50 sunt mărimi invers proporționale.
La nivel celular, după iradiere, în funcție de doza se observă următoarele efecte:
- modificarea ratei de creștere a celulei; pentru doze mici, masa culturii celulare crește
inițial, din cauza apariției unor celule gigant, după care masa totală a culturii scade, deoarece
celulele gigant mor, ele nefiind viabile;
- întarzierea mitozei, în cazul iradierii cu doze mici, sau suprimarea mitozei, la doze
mari. Radiosensibilitatea celulei variază invers proporțional cu concentrația de ADN din celulă
în timpul diferitelor faze ale ciclului celular de diviziune (fig. )

Fig. Radisensibilitatea celulei Fig. Nivele ale mutațiilor, în funcție de doză

- moartea celulara, care poate fi imediată (dispariția oricarei activitați metabolice) sau întarziată
(ce corespunde pierderii capacitații de proliferare a celulei; după câteva cicluri mitotice celulele
înceteaza sa se mai dividă și descendenții dispar).
Legea Bergonié - Tribondeau
Proprietațile de radisensibilitate ale unei celule sunt descrise de legea Bergonié – Tribondeau,
care rezumă astfel rezultatele experimentale din radiobiologie:
O celulă este cu atât mai radiosensibilă cu cât intensitatea proceselor sale de creștere este
mai mare (cu cât au loc mai multe mitoze), cu cât este mai puţin diferenţiată şi cu cât este într-
un stadiu mai timpuriu al procesului de diviziune celulară.
Cea mai sensibilă fază este metafaza, urmată de profază, anafază, telofază.
Radiosensibilitatea creşte pentru: pH > 7 (mediu alcalin), hidratare, oxigenare, temperatură
ridicată şi scade pentru: pH < 7 (mediu acid), deshidratare, anorexie, temperatura scazuta.
 Aceasta lege din radiobiologie justifică utilizarea radiațiilor în radioterapia oncologică,
iradierea tumorilor maligne, acestea fiind alcătuite din celule neferențiate, cu rată mare de
creștere, și în consecință mult mai radisensibile în comparație cu celulele sănătoase.
Efectele genetice se datorează leziunilor cromozomiale din celulele reproducătoare. Se
manifestă la descendenţi prin boli genetice, mutaţii - de obicei nefavorabile - şi moarte. În
efectele genetice nu există prag. Orice doză, cât de mică, poate produce un efect genetic. Totuşi,
probabilitatea creşte cu doza. Distingem doua tipuri de efecte genetice care reprezinta doua grade
de alterare diferite a moleculei de ADN:
- mutațiile genetice, care se datoresc modificarilor la nivelul genei și se manifestă prin
modificarea caracterului controlat de gena respectivă. Mutațiile radioinduse sunt calitativ
identice cu mutațiile naturale; s-a constatat că numărul mutațiilor crește direct proporțional cu
doza (fig. );
- anomaliile (sau aberatiile) cromozomiale care se datoresc unor rupturi ale moleculei de
ADN din lanțul cromozomial urmată de sudări haotice sau pierderi de material cromozomial.

Studiul cantitativ al iradierii. Curbele doză-efect. Pentru a stabili relaţiile cantitative între
doza de radiaţii şi randamentul procesului radioindus se trasează curbele doză-efect. Aceste
curbe reprezintă fie proporţia de indivizi (celule, organisme etc.) care au prezentat efectul studiat
în funcţie de doza administrată (curbe crescătoare), fie proporţia de indivizi care au rezistat
(supravieţuitorii) în funcţie de doză (curbe descrescătoare). Mai utilizat este cel de-al doilea tip
de curbe. Aceste studii se fac pe populaţii cu număr mare de indivizi.
Dacă se notează cu N0 numărul iniţial de indivizi, cu N<N0 numărul de indivizi
supravieţuitori şi cu D doza de radiații administrată, se pot obţine două tipuri de curbe doză-
efect: a) exponenţială; b) sigmoidă.
a) Curba exponențiala. Acest tip de curbă caracterizează cea mai mare parte a mutaţiilor,
unele aberaţii cromozomiale, distrugerea culturilor bacteriene sau a suspensiilor de virusuri.
Curba exponenţială este reprezentată prin relaţia:
N = N0e-kD
și semnifică faptul că numărul de supravieţuitori scade exponenţial cu doza. Această relaţie
exponenţială s-a stabilit pe baza teoriei ţintei. Conform acestei teorii, în organism există structuri
sensibile, „ţinte”, a căror distrugere, printr-o singură lovitură, ar duce la moartea celulei.
Constanta k se stabileşte astfel încât doza D să fie aceea pentru care numărul de supravieţuitori
să ajungă la 1/e din valoarea iniţială.
N = N0/e = 0,37 N0 Þ N0/e = N0e-kD0 Þ k = 1/D0
Doza D0 = DL37% și DL50% definesc radiosensibilitatea populaţiei studiate. DL și
radiosensibilitatea sunt mărimi invers proporționale: o valoare mare a dozei letale determină o
radiosensibilitate mica.

b) Curbele doză-efect de tip sigmoid caracterizează efectele radițiilor asupra celulelor de

mamifere. Prezintă o deosebită importanţă în radioterapie. Curba sigmoidă corespunde relaţiei:

N/N0 = 1 – (1 – e - D/D0)n

unde n reprezintă numărul de ţinte, adică numărul de locuri din celulă lovite.
Pentru doze mari D >> D0, ecuaţia devine prin trecere la limită:
 N = N0n e-D/D0

Interpretarea acestui tip de curbe este urmatoarea: o celulă ar trebui să fie atinsă în n locuri
pentru a fi distrusă, adică ar trebui atinse simultan mai multe ținte.
Pentru interpretarea celor două tipuri de curbe s-au propus două mecanisme de acţiune a
radiaţiilor asupra sistemelor biologice:
a) Curba exponenţială - teoria unei ţinte letale (efectele biologice ale radiaţiilor se datorează
unor „lovituri” care ating un constituent sensibil al celulei; lovitura este reprezentată de
transferul unei anumite cantităţi de energie într-o ţintă, prin impactul cu radiaţia).
b) Curba sigmoidă – teoria a n ţinte letale. Trebuie să fie lovite n ţinte simultan pentru a
obţine efectul studiat.
Factorii care determină tipul de curbă sunt:
- natura și energia radiaţiei;
- doza și debitul dozei;
- condiţiile în care se face iradierea (temperatura, gradul de hidratare, gradul de oxigenare, pH-ul
etc.)

a) b)
Fig. Curba de supraviețuire celulară: a) exponențială; b) sigmoidă

5.3. Tipuri de iradiere a organismelor

Iradierea poate fi externă, atunci când sursa de radiații se află în exteriorul organismului, sau
internă, atunci când sursa de radiații este în interiorul organismului.

Surse interne de radiații sunt diverse radioelemente introduse în organism prin contaminare,
pe cale digestivă, respiratorie sau cutanată, sau radioelemente utilizate în scop diagnostic sau
terapeutic.

Există de asemenea iradiere internă naturală, (determinată de prezență în organism a unor

nuclee radioactive naturale, cum ar fi 40K), sau artificială.

Efectele iradierii interne depind de:

- timpul de înjumatatire prin dezintegrare, T1/2 = ln 2/l;

- timpul de înjumatatire prin eliminare din organism, Tb = ln 2/lb; unde l este constanta ratei de
dezintegrare a nucleelor radioactive și lb este constanta ratei de eliminare biologica a nucleelor
radioactive.

Perioada de înjumatațire efectivă (Tef) în organism este dată de relația:

De exemplu, timpul de înjumatațire al unei surse de plutoniu este de de 390.000 ani, iar
timpul biologic de înjumatațire este de aproximativ 100 ani în tesutul osos. Rezultă că timpul
efectiv de înjumatatire al plutoniului în organism este de cca. 100 ani. De asemenea, sursele de
radiu și stronțiu au timpi efectivi de înjumatațire foarte mari în organism, de cca. 103 - 104 ani.

Iradierea totală a organismului este dată de contribuția sumată a iradierii interne și externe a
organismului. În cazul în care este iradiat întregul organism, iradierea este globală.

Factori care influențeaza radiosensibilitatea organismelor sunt multipli și pot fi grupați în

patru categorii:

- factori celulari (multiplicare, diferențiere, etc.);

- factori care țin de sistemele de integrare (sistem nervos, circulator, reticulohistiocitar);

- factori care țin de organismul întreg (evoluția filo- și onto- genetică, rasă);

- factori fizici și chimici (pH-ul celular, oxigenare, temperatură).

Despre primele două grupe de factori s-a vorbit în capitolele precedente. Vom lua în
considerare ultimile două grupe de factori, deoarece chiar dacă raspunsul la iradiere are o bază
fizico-chimica comună, raspunsul biologic este cu atât mai complex cu cât unitatea biologică
iradiată este mai dezvoltată filogenetic sau ontogenetic.

Factorul filogenetic. O analiză a datelor din radibiologia comparată arată că radisensibilitatea

crește cu gradul de organizare pe scara filogenetică, respectiv organismele inferioare sunt
radiorezistente iar cele superioare sunt radiosensibile; în general, în cazul organismelor
superioare homeostazia conferă o radiosensibilitate mare, prin faptul ca acesta posedă o limită
îngustă a capacitaților de reglare fața de variațiile impuse de mediu. În cazul unei specii, la fel ca
pentru o populație de celule identice, radiosensibilitatea se poate aprecia prin doza letala 50%
(DL50) definită în acest caz ca fiind doza de radiații care administrată în aceleași condiții unei
populații formate din indivizi de aceiași specie, provoacă moartea a jumătate (50%) din numărul
indivizilor iradiați. Radiosensibilitatea și DL50 sunt mărimi invers proporționale. În fig. este
prezentată variația radiosensibilitații pe scara filogenetică.
 Fig. Variația radiosensibilitații pe scara filogenetică

Diferențe de radiosensibilitate există și în cadrul aceleiași grupe, de exemplu la mamifere:

Tab. Radiosensibilitatea mamiferelor

Specia Nr. animale iradiate DL50 (Gy)

Șaoarece 544 9,4
Iepure 106 8,9
Câine 104 3,2

La om, estimarea DL50 s-a făcut pe baza urmatoarelor evenimente:

- expierența bombelor atomice (Japonia, 1945). . .4,5 Gy;

- accidente nucleare (ex. Cernobal, 1986) . . . 3,5 Gy;

- iradiere totală pacienți în radioterapie ... 3,7 Gy;

În medie DL50, la om, este apreciată ca fiind 4 Gy.

Factorul ontogenetic. În cadrul aceleiași trepte de organizare filogenică (specie)

radiosensibilitea prezintă variații în funcție de stadiul de evoluție ontogenetică (varstă), și anume
indivizii adulți sunt radiorezistenți în comparație cu indivizii tineri sau în varstă, care sunt
radiosensibili (fig. ).
 Fig. Variația radiosensibilitații în funcție de varstă, la șobolan

Indiferent de faza de dezvoltare intrauterină embrionul este mult mai radiosensibil, perioada
de maximă expunere fiind prima jumătate a sarcinii.

Influența factorilor fizici și chimici asupra radiosensibilitații

Rolul pH-ului. Variațiile sale spre alcalinitate maresc randamentul radiochimic, acționând
asupra structurilor cu lanț molecular (ADN, ARN).
Rolul oxigenarii. Prezența oxigenului mărește randamentul reacțiilor radiochimice prin efect
indirect.
Rolul temperaturii. Temperaturile scăzute diminuează radiosensibilitatea și măresc perioada
de latență prin reducerea metabolismului și prin anorexia pe care o creeză prin vasoconstricție.

Efectele somatice şi genetice ale radiaţiilor ionizante

Efectele somatice apar în diferite ţesuturi şi organe, dacă doza de radiaţii depăşeşte un anumit
prag şi depind de radiosensibilitatea ţesuturilor, adică de capacitatea lor de a răspunde la iradiere
printr-o leziune observabilă.
    Legea Bergonie - Tribondeau afirmă că un ţesut este cu atât mai radiosensibil cu cât este mai
puţin diferenţiat şi cu cât în el au loc mai multe mitoze. Cea mai sensibilă fază a mitozei este
metafaza, urmată de profază, anafază şi telofază.
    Radiosensibilitatea unui ţesut creşte dacă pH-ul este alcalin şi dacă ţesutul este hidratat,
oxigenat şi cald; ea scade la pH acid, deshidratare, anoxie şi frig.
    Efectele genetice se datorează leziunilor cromozomiale din nucleele spermatozoizilor şi
ovulelor genitorilor şi se manifestă la descendenţi prin moarte, boli genetice şi mutaţii (rareori
favorabile).
     Nu există prag la efectele genetice, în sensul că şi cea mai mică doză imaginabilă are şansa să
producă o leziune genetică, dar este evident că probabilitatea efectelor genetice creşte cu doza.
Efectele radiaţiilor se studiază în special pe bacterii, pe musculiţa de oţet Drosofila
melanogaster, pe nematodul Caenorhabditis elegans precum şi pe alte animale de experienţă.
Studii pe oameni se fac cu prilejul iradierilor accidentale şi terapeutice. Asemenea ocazii s-au
ivit după 1945, când au explodat primele bombe atomice, între 1959 şi 1962 când se practica
iradierea masivă pentru prevenirea respingerii grefelor, după 1986 când a avut loc accidentul de
la Cernobâl etc.
 Leziuni provocate de radiații. Pe parcursul vietii, toți oamenii sunt în mod continuu expuși
radiațiilor. Sursele de iradiere pot fi naturale sau produse de om. Sursele naturale includ radiația
din spațiul cosmic și radiația telurică și de la substanțele inhalate sau ingerate.
Cele mai importante surse radioactive produse de om includ echipamentele emițatoare de
radiatii , centralele nuclearo-electrice, armamentul nuclear și medicația radioactivă.
Din punct de vedere medical, majoritatea radiațiilor la care suntem expuși pe durata unui an
provin de la tomografii sau radiografii. De asemenea, radiațiile provin și de la medicina nucleară
care folosește substanțe radioactive pentru diagnostic și tratament.
Impactul radiatiilor asupra organismului uman:

 2 mSv/an: nivel de radiație normal, la care suntem expuși zilnic;

 100 mSv /an: nivelul de la care crește riscul de cancer;
 1 Sv cumulată: această doza cauzează forme letale de cancer;
 1 Sv în doza unică: la această doză scade numarul de leucocite și apar primele simptome
ale bolii de iradiere;
 5 Sv într-o singura doza: decesul intervine într-o lună de la expunere.

Doza (Sv) Efecte

0 - 0,25 Lipsa oricărei tulburări aparente
0,25- 0,5 Apar schimbări sanguine, ochi injectaţi
0,5- 1 Oboseală, ameţeală, cataractă, schimbări sanguine, opacizarea cristalinului, apariţia aluniţelor;
1-2 Ameţeli, oboseală, reducerea numărului de globule roşii, scăderea rezistenţei la infecţii;
2-4 Aceleaşi tulburări ca mai sus însoţite de câteva decese între 2 – 6 săpt. de la iradiere
4-6 50% decese, în intervalul de 30 zile de la iradiere
>6 100% decese, în mai puţin de 15 zile de la iradiere

Expunerea de scurtă durată la radiații duce la arsuri. De asemenea, anumite afecțiuni

cauzate de radiații sunt asociate cu iradierea. Expunerea pe termen lung duce la cancer și mutații
genetice grave.

Iradierea se poate produce în etape, pe o perioadă de timp nedeterminată, în funcție de doză

de radiații absorbită și de perioada de expunere . Radiațiile distrug celulele corpului uman, cele
mai vulnerabile fiind celulele tractului intestinal și cele din măduva osoasă.

În prima faza de iradiere, o persoană are stari de greată, varsaturi, febră și dureri puternice
de cap. În faza a doua, organismul este foarte slabit și apar și alte efecte secundare precum
căderea părului, hipotensiune sau scăderea imunității. În cazurile de iradiere puternică, decesul
survine chiar și în 2 - 3 săptămâni.
 5.4. Acțiunea radiațiilor asupra țesuturilor și organelor
Acțiunea radiațiilor asupra țesuturilor și organelor în iradierea locală, se manifestă prin trei
categorii de efecte:
- efecte imediate, care apar în timpul iradierii sau imediat după încetarea acesteia (de exemplu
eritemul cutanat sau leucopenia);
- efecte tardive, acelea care se instalează după mai multe luni sau chiar ani de la iradiere ( de
exemplu cataracta);
- efecte întarziate, care se instalează imediat după iradiere, dar se manifestă mai tarziu, cum ar fi
în cazul iradierii cartilajelor de conjugare ale oaselor lungi la copil, unde efectul devine evident
numai după creșterea osului.
Efectele radiopatologice asupra țesuturilor și organelor pot fi reversibile sau ireversibile,
criteriul de apreciere fiind măsura în care radioleziunea se reface sau nu după iradiere.
Pielea și mucoasele. Reacțiile cutanate provocate de radiații sunt cele mai bine cunoscute.
Aceste reacții au fost folosite inițial în dozimetria radiatiilor, în așa numitul sistem doza eritem.
Reacțiile cutanate se împart în două grupe: reacții reversibile (eritemul, pigmentația, epilația și
epidermita) și reacții ireversibile (radiodermita si radionecroza).
Eritemul (sau înroșirea pielii) apare în valuri (unde de eritem) acesta fiind din punct de
vedere clinic identic cu eritemul solar. Distingem un eritem precoce și un eritem propriu zis (fig.
). Culoarea roșie a eritemului poate avea diferite nuanțe în funcție de fondul pigmentației
individuale. Eritemul radiogen diferă ca nuanță de eritemul solar.

Fig. Evoluția eritemului și pigmentației în cazul radioterapiei fracționate cu radiații X de 180

kV, 0,5 mmCu, doze zilnice de 2 Gy, câmp 6x8 cm.

Pigmentația (sau înegrirea pielii) înlocuiește în timp eritemul începând de la periferia

câmpului iradiat și avansând concentric, intensitatea lui variind în funcție de capacitatea de
pigmentație individuală.
Epilația ( sau căderea părului) paote fi observată în orice zonă acoperită cu păr supusă
iradierii, doza eritem fiind suficientă pentru producerea ei numai temporar. Epilația definitivă
apare la doze mari. La început acțiunea epilatoare a radiațiilor se face simțită prin posibilitatea de
a smulge cu ușurintă firele de păr, după care ulterior cad spontan.
 Epidermita se manifestă sub două forme: uscată (sau descuamativă) și umedă (sau
exudativă). Epidermita descuamativă apare după pigmentație, la iradiere cu doze mari,
manifestandu-se printr-o descuamare accentuată a pielii din regiunea iradiată. Epidermita umedă
este ultimă reacție cutanată reversibilă.
Radiodermita acută este prima reacție ireversibilă, survine la doze mari și reflectă lezarea
dermei; zona iradiată apare infiltrată, îngroșată, ulcerată, cu pierderea supleții și extrem de
dureroasă.
Radionecroza acută se diferențiază de radidermită prin aceea că se instalează brusc și se
manifestă prin pierdere rapidă de substanță.
Tubul digestiv
Esofagul are o radiosensibilitate moderată și leziunile sale sunt în general reversibile;
Stomacul iradiat cu doze mici (10 Gy) manifesta tulburari de secreție, iar în cazul iradierii
sale totale tranzitul este încetinit; la doze mari (20 Gy) se instalează gastrita radică cu dureri,
grețuri, vărsături și peste 45 Gy ulcerul radiogen.
Intestinul subțire iradiat este prima cauză de deces în boala de iradiere. La 3 zile dupa iradiere
apare descuamarea accentuată a epiteliilor care se amplifica după 5 zile, iar după două săptămâni
apar modificari distrofice degenerative și pe acest fond se pot instala ulcere și perforații
intestinale.
Aparatul hematopoetic, care include maduva osoasă, ganglionii și vasele limfatice, splina
timusul și sistemul reticulohistiocitar este extrem de radiosensibil. Leziunile induse acestor
organe furnizeaza baza sindromului hematologic, a doua cauză importantă de deces în boala de
iradiere. În radioterapie sensibilitatea măduvei osoase impune o permanentă cunoaștere a stării
hematologice, aceasta condiționând aplicarea tratamentului radiant.
Ochiul este în general radiorezistent, dar există diferențe apreciabile de radiosensibilitate
între diversele sale componente anatomice. Cea mai importantă leziune oculară radiogenă este
opacifierea cristalinului (cataracta), care poate apare la o doza de 5 Gy. Cataracta este o stare
degenerativă a ochiului în care cristalinul devine treptat tot mai opac iar vederea devine
încetoșată. Cataracta poate fi un efect tardiv la persoanele expuse profesional la radiații.
Gonadele. Ovarul poate fi sterilizat temporar (2 - 3 Gy) sau definitiv (4 - 5 Gy) în iradiere
unică, dar aceste valori depind de varstă. Analog se comportă și testicolul iradiat cu observația că
dozele la care se instalează sterilitatea sunt mai mici decât la femei, la aceiași categorie de varstă.

Aparatul respirator. Fosele nazale răspund la iradiere prin epitelită de diverse grade, a carui
evoluție poate fi complicată de infecții, epistaxis (hemoragie nazală), sau pierderea temporară a
mirosului. Trebuie precizat în primul rând că tulburările de miros se însoțesc și de tulburari de
gust, concomitent cu pierderea mirosului scade și gustul. Deci, o dată cu diminuarea sau
pierderea mirosului, apare și al doilea simptom: aceste persoane nu simt mirosul, dar nu simt
bine nici gustul.
Laringele iradiat cu doze mari prezintă o serie de reacții ca: necroza, edemul, și
osteocondronecroza.
Plămânul prezintă două reacții radiogene importante: una imediată care este pneumonia și
alta tardivă care este fibroza pulmonară.
Aparatul cardio vascular. Miocardul, pericardul și vasele sanguine în general sunt
radirezistente, cu excepția capilarelor care sunt mult mai radiosensibile. Alterarea rețelei
vasculare a diverselor țesuturi duce la modificari tardive radio-induse. Acțiunea radiațiilor este
evidentă asupra sângelui, care poate avea consecințe grave: infecții sau sindrom hemoragic. În
funcție de doza absorbită se instalează leucopenia, trombopenia și limfopenia.
 Sistemul nervos. Formațiunile anatomice ale sistemului nervos central și periferic sunt
considerate radiorezistente. Practica a arătat că datorită efectelor radioinduse la nivelul
vascularizației acestora, modificările funcționale și histopatologice sunt importante. Datorită
acestor efecte radiosensibilitatea sistemului nervos crește și leziunile sistemului nervos pot
merge până la ischemie și necroză, produse prin intermediul leziunilor vasculare radiogene.
Țesutul osos și cartilaginos. La nivelul oaselor, principalele efecte sunt cele produse de
leziunile vasculare (congestie, stază, tromboză). Ele duc la fibroscleroza sistemelor Hawers, și
apoi dispariția osteocitelor, cu distrugerea osteoblaștilor și necroză. Osul mai tânăr este mai
sensibil decat cel adult și iradierea cartilajului de creștere, la copil, poate influență dezvoltarea
ulterioară a osului.

Boala de iradiere cuprinde ansamblul de modificari produse în organism, sub influența

radiațiilor ionizante.

Etiologie: boala de iradiere este produsă de agenții ionizanți, cum sunt radiațiile
electromagnetice (razele Rontgen și gamma) sau radiațiile corpusculare  sau neutroni).
Boala de iradiere poate surveni în urmatoareler împrejurări:
-  în explorari medicale (radioscopii, radiografii repetate sau explorarile cu izotopi radioactivi);
- în tratamentul radioterapic, mai ales, al tumorilor maligne cu radiatii (radioterapie oncologica);
-  în cercetare, agricultură sau în industrie, unde sunt utilizate surse care emit radiații ionizante;
-  în accidentele nucleare sau în explozia bombelor atomice.

Patogenie: iradierea poate fi externă sau internă (prin pulbere radioactivă, care poate
pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie sau prin leziuni). Prin iradiere se produc
tulburari fiziologice, morfologice, metabolice, sanguine, endocrine, nervoase.
Simptomatologia este variabilă și îmbracă diferite forme clinice, în funcție de doză de
radiație primită, de natura și energia radiației de suprafața și volumul iradiat, de sensibilitatea
individului, de modul de iradiere (internă sau externă, doză unică sau fracționată, etc).

Simptomele expunerii la radiații. În funcție de intensitatea și durata iradierii, simptomele se

pot instala mai lent sau mai rapid. Printre primele simptome ale iradierii se numară greața și
amețeala. În urma unei expuneri mari, simptomele pot apare chiar și în 10 minute. Tensiunea
arterială scade. Aceste simptome sunt urmate de febra, diaree și dureri de cap. După această
primă etapă, persoana iradiată are o stare de slabiciune și de oboseală, începe să îi cadă părul, iar
scăderea imunității este însoțită de numeroase infecții. Radiațiile provoacă însă și mutații
genetice, care duc la apariția tumorilor și cancerului. Cancerul poate aparea și în câteva decenii
de la iradiere.
Formele de manifestare a bolii de iradiere. Deosebim doua forme clinice: acută și cronică.
a) forma acuta poate esteprodusă prin iradieri limitate sau generale. În iradierile limitate
predomină efectele locale: dermite, ulcerații, necroză. Iradierile generale sunt mai grave decât
cele parțiale, mai ales când sunt unice și cu doză mare. Pot produce urmatoarele faze clinice de
manifestare:
 - faza ușoară, (la 2-3 Gy) se caracterizează prin vărsături, cefalee, diaree, inapetență,
leucopenie, epilație;
- faza gravă, (la 4 Gy) se caracterizează prin stari de agitație, cefalee, vărsături, diaree,
inapetență, cădere a părului, leucopenie, etc. și este mortală în 50% dintre cazuri;
- faza fulgeratoare, (de la 10 Gy) este mortală și se caracterizeazp, în faza inițială, prin stări
de agitație și excitație nervoasă intensă, însotite de halucinații.
b)  forma cronică apare după iradieri generale, cu doze mici și repetate. În raport de
gravitatea tulburarilor, deosebim trei grade, care se pot succeda, constituind faze clinice
evolutive:
Gradul I: tulburari generale, reversibile: astenie, cefalee, tulburari vasomotorii, insomnie,
modificări ale formulei sanguine (eozinofilie, leucopenie, trombocitopenie).
Gradul II: la tulburarile sus-menționate la cara se adaugă: eritem, pigmentație, diaree,
inapetența, prurit, etc.
Gradul III: aceleași simptome ca în gradele I și II, însă mai accentuate (puseuri acute); se
adaugă și unele leziuni radiogene locale (radiodermită, radionecroză).
Diagnosticul bolii de iradiere se poate pune ținând seama de simptomele prezentate de
bolnav și de împrejurările radiative în care au survenit.
Prognosticul depinde de intensitatea tulburărilor și de complicațiile ce pot surveni.
Tratamentul profilactic: imune evitarea investigațiilor radiologice inutile sau cu izotopi
radioactivi și respectarea riguroasă a regulilor de protecție a muncii în serviciul de radiologie,
precum și în alte locuri de muncă unde se lucrează cu surse de radiații ionizante.
Tratamentul curativ: în primul rând bolnavul este scos de sub influența radiațiilor. Leziunile
locale (radiodermite, radioepitelite, cicatrici, etc), se tratează medicamentos (pomezi calmante
etc), cu agenți fizici (radiații infraroșii), sau chirurgical (extirparea leziunii).
Tulburarile generale se tratează cu extracte de ficat, de suprarenale, vitamine, calmante,
barbiturice, transfuzii de sânge și plasma, transplant de măduvă. Din practică s-a constatat că
indiferent de forma clinică iradierea organismului determină scaderea semnificativă a mediei de
viață, datorită acțiunii sclerogene a radiațiilor.
2.2. Efectele radiațiilor vizibile
1. Fotosinteza este fenomenul prin care plantele produc, cu ajutorul luminii solare,
substanțele organice din substanțe minerale, punând în liberatate oxigen. Prin fotosinteză
plantele absorb lumina din domeniul vizibil. Pe baza ei se formează substanțele organice care
alcatuiesc corpul plantelor; se realizeaza o circulație în natura a elemntelor O, N, C, P, S, etc;
carbonul este absorbit sub formă de dioxid de carbon și asimilat sub forma substanțelor organice
produse în fotosinteză. După moartea plantelor, substanțele organice acumulate sunt folosite de
catre microorganisme drept hrană, care duc transformarea lor până la mineralizarea completă.
Rolul plantelor în istoria evolutivă a lumii este complex pentru că ele au transformat
atmosfera Pământului într-o atmosferă ce poate să susțină regnul animal. Probabil că imensele
cantitați de dioxid de carbon prezente inițial în atmosferă au împiedicat animalele sa respire, dar
în procesul de fotosinteză plantele absorb dioxid de carbon și elimină oxigen. Capacitatea
plantelor de a produce fotosinteza folosind lumina Soarelui este punctul de pornire al lanțului
trofic.
 Fotosinteza cuprinde doua faze majore, strâns legate între ele, faza de lumină și faza de
întuneric.
Faza de lumină. Reacțiile de lumină au loc în membrana celulei vegetate și au mai multe
etape dependente unele de altele:
- absorbția cuantelor de lumină de către molecula de clorofilă. Ca urmare a acestui proces, are
loc o creștere a nivelului energetic al unui electron cu cuanta de lumină absorbită;
- preluarea și conducerea mai departe a electronilor cu energie înaltă printr-un sistem de factori
ce se activează in lanț;
- fotosinteza: ca urmare a deficitului de electroni creat în moleculă de clorofilă se realizează
descompunerea apei celulare în electroni, protoni și oxigen;
- legarea electronului eliberat în urma lanțului transportor de electroni și a protonilor eliberați
din fotoliză la coenzima N-ADP cu formarea agentului reducator N-ADP-H;
- legarea energiei eliberate sub influența luminii în compusul ATP, cu înalt conținut energetic.
Faza de lumină se desfășoară în două fotosisteme care se intercondiționează;
Fotosistemul I este reprezentat de clorofila A1 care absoarbe lumina cu o lungime de
unda de 700 nm. La absorbția luminii fotosistemul I transferă electronii unui acceptor încă
neidentificat. Electronii trec prin diverse sisteme redox și ajung în cele din urmă, împreună cu
protonii din fotoliză la N-ADP pe care îl convertesc în N-ADP-H, necesar fazei de întuneric.

Fotosistemul II este reprezentat de clorofila A2, capabilă de a absorbi lumina cu o

lungime de undă de 600 nm. La absorbția luminii fotosistemul II transferă electronii unui sistem
de factori redox și în final clorofilei A1.
 Faza de întuneric presupune transformarea CO2 preluat din mediu prin stomate și
transformat cu ajutorul sistemului intercelular în glucoză. La procesul de reducere a CO 2 iau
parte produșii fazei de lumina, ATP și N-ADP-H. Reacțiile fazei de întuneric se desfașoară pe
parcursul a trei etape. Procesul este denumit ciclul Calvin.
Pigmenții fotosintetizanți absorb cuantele de lumina, stabilind astfel condiția esențială pentru
desfășurarea procesului de fotosinteză. Pe lângă pigmenții activi în fotosinteză și alti pigmenți
pot, de asemenea, servi ca receptori ai energiei, dar înainte ca aceasta să fie utilizată în
fotosinteză ea trebuie să fie transmisă clorofilei A.
Clorofila verde din plante absoarbe energie solară și o utilizează pentru a recombina C, H și O
în hidrați de carbon, cum ar fi celuloza – material fibros rezistent care înconjoară fiecare celulă
vegetală, precum și în amidon, glucoză și zaharuri bogate în energie. Planta poate să le combine
pe acestea cu azotați, fosfați și săruri de potasiu absorbite din sol pentru a forma proteine,
grasimiș alte substanțe.
În concluzie, fotosinteza este un proces în care putem distinge doua tipuri de reacții:
a) “reacții de lumină” care sunt direct dependente de lumină și asigura procesul fotochimic
prin care energia luminoasă este convertită într-un compus bogat în energie (ATP) și un
reducător primar (N-ADP-H);
b) “reacții de întuneric”, corespunzătoare fazei biochimice (metabolice) în cadrul careia au
loc reducere CO2 până la nivelul hidraților de carbon.
Procesul fotochimic nu este posibil decât prin intervenția pigmenților asimilatori. Deci
esența fotosintezei constă în transformarea unei forme de energie într-o altă formă de energie,
formă ce poate fi utilizată deopotrivă de catre organismele fotosintetizatoare și de catre celelalte
viețuitoare existente.
Fotosinteza reprezintă condiția indispensabilă pentru desfășurarea tuturor proceselor
metabolice din biosferă. Nu se cunoaște nici un alt proces de transformare a energiei care să
semene cu ce se întamplă în plante și care să posede o eficiență atât de mare.
Influența factorilor externi asupra fotosintezei
a) Influenţa luminii. Lumina poate influența fotosinteza prin intensitatea, calitatea și durata
ei. S-a constatat că fotosinteza are loc până la cele mai mici intensitați ale luminii. Valoarea
intensitații luminii la care emisia O2 prin fotosinteză este egală cu absorbția lui prin respiratie
reprezinta punctul de compensatie al luminii. Supraviețuirea și creșterea plantelor nu sunt
posibile decât prin iluminarea câteva ore pe zi deasupra punctului de compensație.
 b) Influenţa concentraţiei dioxidului de carbon. Pentru plantele terestre concentrația de
CO2 este unul dintre cei trei factori limitanți. Exceptand iluminările foarte slabe (sub
1000 lucsi) și temperaturile scăzute (sub 5 oC), cantitatea de CO2 din atmosfera (0,03%)
este limitată; nivelul optim al concentratiei de CO 2 se situeaza către 0,1%, iar la
concentrații mai mari de 2 - 5% , CO2 devine toxic.

c) Influența temperaturii. Ca și în cazul altor procese metabolice, se constată un efect

pozitiv al temperaturii asupra fotosintezei până la 30ºC, după care se constată o acțiune
depresivă, urmată de încetarea procesului către 45ºC. Intensitatea fotosintezei crește
odată cu temperatura, atingând nivelul optim la 30-35ºC apoi coboară rapid catre zero la
temperatura de 40 - 45ºC. Partea fotochimică a fotosintezei este independentă de
temperatură, în vreme ce partea biochimică, enzimatică este strict dependentă de
temperatură. Temperaturile minimă, optimă și maximă ale fotosintezei nu sunt fixe, ci
diferă de la o specie la alta și după proveniența plantelor. Astfel, cartoful, adaptat la
regiuni mai reci are optimul fotosintezei la 30ºC, iar frunzele de tomate și castraveți,
plante de provenință sudică au optimul în jur de 40ºC.

d) Influenta concentrației oxigenului. La lumină intensă fotosinteza scade o dată cu

creșterea concentrației O2 peste valorile normale de 21% din atmosferă. Oxigenul din
atmosferă exercită un puternic efect inhibitor asupra fotosintezei unor plante superioare
(grâu, secară, orz etc.). La toate aceste plante s-a constatat că la concentrația normală a
oxigenului din atmosfera fotosinteza este micșorată cu 40 - 50%.
e) Rolul apei in fotosinteza. În fotosinteză participă pe lângă CO2 şi apa, conform reacției:

Deşi apa participă în fotosinteză, ea nu constituie, un factor limitant pentru toate speciile. Un
deficit de apă în ţesuturile asimilatoare influenţează procesul fotosintezei, provocând inhibarea
acestuia. Deoarece pierderea apei are ca rezultat diminuarea turgescenţei, respectiv, închiderea
stomatelor, schimbul de gaze care are loc în fotosinteză, respiraţie şi fotorespiraţie, este
îngreunat.

Aspectul energetic al fotosintezei. Transformarile de energie ce au loc la nivelul biosferei pot fi

împarțite în trei etape:
I. Captarea energiei radiante solare și stocarea ei sub formă de energie chimică, în biomasa
vegetală. Acest proces este realizat prin fotosinteză, de plantele verzi. Radiația solară reprezintă
unică sursă primară de energie pentru biosferă. Pământul primește de la Soare, în medie, 1,5
kW/m2, adică anual 5,6. 1024 J, ceace reprezintă 0,75.10-6 % din energia emisa de soare, din care
10% în domeniul UV, 50% în domeniul I.R. și 40% în domeniul vizibil; numai 4% este absorbită
de pigmenții fotosintetici ai plantelor, și din aceasta numai 1% este finalmente stocată sub formă
de energie chimică in biomasa vegetală. În ansamblu, în această etapă, aproximativ 0,04% din
energia solară incidentă din domeniul vizibil este stocată în biomasa vegetală;
 II. Eliberarea in cadrul metabolismului energetic al heterotrofelor a energiei chimice din
alimente și înmagazinarea ei tot ca energie chimică în adenozin trifosfat (ATP);
III. Hidroliza ATP și utilizarea energiei rezultate pentru efectuarea de lucru mecanic și
producerea de caldurp, necesare în funcționarea organismului; Prin hidrololiza moleculei de ATP
rezultă adenozin difosfat (ADP), fosfor anorganic (Pa) și energie :

ATP + H2O = ADP + Pa + E ; (E = 7,3 kcal/mol la t = 25 oC si pH = 7)

Epurarea aerului. Se numeşte poluant orice substanţă gazoasă nocivă prezentă în atmosferă
în cantitate mare. Principalii poluanţi sunt: dioxidul de sulf, derivaţii fluorului, oxizii de azot,
acidul clorhidric, monoxidul de carbon.
Precizam că rolul epurator al aerului ambiant, atribuit plantelor este limitat. În schimb, rolul
fizic al plantelor este important. Plantaţii de arbori sau masive împădurite vor avea un rol fizic
de dispersare a poluanţilor, producând modificări higrometrice şi de temperatură locale, toate
favorizând o mai bună dispersare a diferiţilor poluanţi emişi în atmosferă.

2. Fototerapia, constă în utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale

luminii. Fototerapia se poate face cu lumina naturală (helioterapia) sau artificială.
Helioterapia, îmbunătăţeşte funcţionarea inimii şi a respiraţiei, sub efectul razelor soarelui,
organismul reţine mult mai bine calciul şi fosforul cu rezultate în cazurile de rahitism.
Helioterapia stimulează activitatea glandei tiroide, băile de soare constituind un tonic general al
organismului. Sub acţiunea radiaţiilor solare se refac globulele roşii şi globulele albe, iar
circulaţia sângelui, respiraţia şi digestia sunt stimulate.
Helioterapia acționează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă, stare generală
proastă, randamentul muncii intelectuale scazut, dureri de cap, insomnii, debilitate fizică,
pubertate întârziată, anemie, hipocalcemie, peritonită tuberculoasă, convalescenţă, supuraţii
cutanate, lupus, reumatism, furuncule, acnee, fistule, nefrite.
Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la soare cum ar
fi: grăbirea îmbătrânirii pielii, hipertensiune arterială, hipertiroidie, cancer.
O altă aplicaţie a fototerapiei se întâlneşte în maternităţi, unde unii copii se nasc cu icter
fiziologic. Copiii tind să producă o cantitate mare de bilirubină, deoarece în primele săptămâni
de viaţă au o cantitate mare de globule roşii (bilirubina reprezintă un produs secundar al
distrugerii globulelor roşii). Bilirubina este procesata de ficat care este imatur la nou-născuţi.
Excesul de bilirubină neprocesată determină icterul fiziologic şi culoare gălbuie a pielii copilului.
Însă, bilirubina este fotosensibilă, prin urmare, simpla baie de lumină o distruge.
3. Fotorecepția. Ochiul are formă globulară cu diametrul de cca. 2,5 cm. În ordine, antero-
posterior, elementele anatomice ale ochiului sunt:
- corneea (transparentă, grosimea ei creste de la centru spre periferie unde atinge aproximativ 1
mm);
- sclerotica (ţesut opac, fibros şi elastic, care acopera globul ocular pe 5/6 din suprafata);
- camera anterioară cu umoarea apoasă;
- irisul (diafragmă inelară pigmentată)
- cristalinul (lentilă biconvexa mentinută de fibrele zonulei lui Zinn);
- camera posterioară cu umoarea vitroasă;
- retina (cu foveea, pata galbenă şi papila), cu grosimea de 0,4 mm; dintre toate straturile care o
formează cel mai important este cel cu conuri și bastonașe;
- coroida (ţesut pigmentat care absoarbe lumina parazită, împiedicând difuzia acesteia).
- muşchii ciliari (fibre radiare şi circulare) şi zonula Zinn (ligament inelar legat de sclerotică,
alcătuit din fibre elastice) permit modificările convergenţei cristalinului.
Adaptarea la lumină. Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe
retină. Când luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază),
diametrul pupilei creşte. La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila
(mioză). Adaptarea de la lumina la intuneric cere mai mult timp decat adaptarea inversă, de la
întuneric la lumină.
Formarea imaginii vizuale. După ce străbat mediile transparente ale ochiului, razele
luminoase care provin de la diferitele obiecte ale mediului înconjurător cad pe retină, structură
complexă având o suprafaţă de cca 2 cm2 şi grosimea de 350 m. Cele 5 tipuri de celule prezente
în retină şi dispuse în straturi succesive sunt prezentate in fig.; sageata din stangă figurii indică
sensul luminii:

Celulele epiteliului pigmentar - alcătuiesc stratul distal format dintr-un singur şir de
celule epiteliale. Conţin un pigment - melanina- care absoarbe lumina.
Stratul următor: cel al celulelor fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe, care conţin
pigmenţii fotosensibili. Celulele fotoreceptoare sunt orientate cu extremitatea fotosensibilă înspre
coroidă, fiind parţial îngropate în epiteliul pigmentar. Repartiţia lor în retină nu este uniformă. În
fovee se află numai celule cu conuri, în timp ce densitatea celulelor cu bastonaşe creşte înspre
periferie. În fovee celulele sunt mai expuse luminii, iar în pata oarbă, pe unde ies fibrele
nervului optic, celulele fotoreceptoare lipsesc complet. Urmează stratul de celule orizontale, care
fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare
Celulele bipolare, realizează legături între celulele receptoare şi cele ganglionare. În zona
foveală fiecare con realizează legături cu o bipolară şi fiecare bipolară cu o ganglionară. Fiecare
ganglionară primeşte astfel informaţii de la un singur con. Spre periferia foveei, mai multe celule
receptoare realizează conexiuni sinaptice cu o bipolară şi mai multe bipolare trimit informaţii
unei singure ganglionare.
 Celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari, la fel cum celulele orizontale
interconectează celulele fotoreceptoare. Sunt lipsite de axon şi trimit informaţii dinspre centru
spre periferie.
Celulele ganglionare – fac sinapsă cu cele bipolare, iar axonii lor alcătuiesc nervul optic. Pata
oarbă, este locul în care nervul optic strabate învelişul globului ocular.
Structura şi funcţia celulelor fotoreceptoare. Celulele fotoreceptoare realizează funcţia de
traducere a semnalului vizual – radiaţia electromagnetică din domeniul vizibil - în semnal
electric. Celula cu bastonaş este alcătuită din două părţi: segmentul extern (SEB), sub formă
alungită, cilindrică, de bastonaş, şi segmentul intern(SIB). Segmentul extern este fotoreceptorul
propriu-zis, cel intern are rol metabolic. Bastonaşele asigură vederea scotopică (în lumină
crepusculară) având o mare sensibilitate.

SEB are o structură specială, conţinând un mare număr de discuri membranare (până la 2000)
suprapuse. Membrana discurilor este formată din subunităţi membranare, în centrul cărora se
găseşte pigmentul fotosensibil – rodopsina (107-108 molecule/bastonaş). Membrana bastonaşului
conţine numeroase canale de Na şi Ca, astfel încât, la întuneric, există un influx pasiv de Na şi
Ca (curent de întuneric) (10-15% Ca). În întuneric membrana este polarizată negativ (între -20 și
- 40 mV).
În urma fotoexcitării şi activării rodopsinei, se închid canalele de Na (Ca), curentul de
întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizează. Potenţialul celular poate ajunge la 80 mV,
depinzând de intensitatea luminii. Variaţia de potenţial declanşează excitaţia neuronilor bipolari,
astfel încât potenţialele de acţiune apărute în aceştia ajung în final la sinapsa cu neuronul
ganglionar pe care-l excită. De la neuronul ganglionar vor porni trenuri de potenţiale de acţiune
care, pe calea nervului optic, ajung pe scoarţa cerebrală (scizura calcarină) unde produc senzaţia
vizuală. Bastonaşele au o sensibilitate foarte mare: un singur foton poate duce la blocarea intrării
în celulă a 106 sarcini pozitive (amplificare de putere). Fotonul este doar declanşator, restul se
datorează energiei proceselor metabolice.
Celulele cu conuri – permit perceperea culorilor (vedere fotoptică – diurnă). Ele sunt activate
în condiţii de luminozitate accentuată – au un prag crescut de activare. Au formă de con , iar în
loc de discuri au o membrană faldurată. Pigmentul fotosensibil al conurilor este iodopsină. S-au
identificat trei tipuri de conuri, cu sensibilitate cromatică diferită şi care conţin trei tipuri de
pigmenţi iodopsinici: eritrolab ( =570 nm), clorolab ( =535 nm) şi cianolab ( = 445 nm).
Acestea sunt valorile în cazul retinei umane. Ele diferă de la o specie la alta.
 Existenţa celor trei tipuri de conuri vine în sprijinul teoriei tricromatice a vederii colorate
(Young, Maxwell, Helmholtz) conform căreia orice culoare se poate obţine prin combinarea a
trei culori. Matematic:
C = rR + vV + aA
unde r, v, a sunt coeficienţi cromatici și reprezintă proporţia procentuală a fiecărei culori: roșu
(R), verde(V) sau albastru (A).

5.6.Efectele radiatiilor ultraviolete (UV)

Radiațiile utraviolete (UV) se situează în spectru dincolo de radiațiile vizibile de lungime de

unda mică, respectiv frecvență mare (violet) și din punct de vedere al efectelor biologice sunt
clasificate astfel:

- UV - a, cu lungimea de undă cuprinsă între 315 - 400 nm;

- UV - b, cu lungimea de undă cuprinsă între 280 - 315 nm;
- UV - c, cu lungimea de undă cuprinsă între 200 - 280 nm.

Cea mai mica energie o au radiațiile UV-A și cea mai mare UV-C. Energia radiațiilor UV se
afla în domeniul 3 - 7 eV, deci este mai mică decât energia de ionizare a principalilor atomi
constituenți ai biomoleculelor. Radiațiile UV pot produce ruperi de legături chimice și reacții
fotochimice. 10% din radiația solară ce ajunge pe Terra reprezintă radiație UV.

Fiecare organism este expus radiațiilor ultraviolete emise de soare. În cantitați mici, acestea
sunt favorabile sanatații și joacă un rol esențial în sinteza vitaminei D. În schimb, în expunerea
prelungită la soare se poate afla originea unor problema grave de sănătate.
 La rasăritul soarelui, intensitatea radiațiilor UV este mai scazută; cu cât acesta se înalță pe cer,
cu atât radiațiile UV devin mai intense. Radiațiile UV sunt mai puternice pe cer senin, dar se pot
menține la un nivel ridicat și dacă există nori și prezintă variații sezoniere, în consecință nu sunt
periculoase iarna. Prezintă variații cu latitudinea, cu cât ne apropiem de regiunile ecuatoriale
intensitatea radiațiilor UV crește. La înalțimi mari, atmosfera absoarbe mai puține radiații UV
( fig.).

Fig. Absorbția radiaților UV în atmosferă

Oxigenul absoarbe radiațiile UV-c și se produc urmatoarele reacții:

O2 + h = 2 O•

O• sunt radicali liberi foarte nocivi și activi și reacționează cu O2:

O• + O2 = O3

Ozonul rezultat absoarbe radiațiile UV-b cu lungimi de undă mai mici de 300 nm care sunt
foarte dăunatoare pentru organismele vii.

h + O3 = O2 + O•

Fotoprodușii rezultați reintră în reacțiile anterioare. În acest fel radiațiile UV duc la formarea
de ozon în straturile superioare ale atmosferei.

Dintre efectele radiațiilor UV putem menționa urmatoarele: dimerizarea, efecte asupra

moleculei de ADN, acțiunea asupra pielii și efectele radiaţiilor UV asupra sistemului imunitar.
 a) Dimerizarea sub acțiunea radiațiilor UV este reacţia de adiţie reciprocă a două molecule
organice, realizată în prezenţa radiațiilor. Un exemplu acest sens il reprezinta reacția dintre
antracen și anhidrida maleică, a cărei reacție este reprezentată mai jos.

antracen anhidrida maleica

Fig. Reacția dintre antracen și anhidrida maleică

b) Efecte asupra ADN: formare de dimeri, hidratarea bazelor pirimidinice, ruperea legăturilor
de hidrogen, ruperea lanțului de ADN, formarea unor legături cu proteinele (ADN-protein cross-
links).

De exemplu, dimerizarea unor perechi de baze azotate (ex. dimerizarea timinei) cu sudura
lanțurilor de ADN în locul respectiv. Aceasta sudură împiedică copierea informației din acizii
nucleici. Una din consecințele dimerizarii este acțiunea bactericidă a UV, prin împiedicarea
transcripției, este oprirea diviziunii celulare. Demonstrarea acestui lucru se poate face prin
fotoreactivare: bacteriile iradiate cu UV sunt imediat iradiate cu radiații vizibile . Se activează
prin aceasta o enzimă care desface dimerii timinei. Reactivarea nu se face însă 100%, eficacitatea
procesului fiind determinată prin intermediul unei curbe doza-efect.

Fig.

c) Acțiunea radiațiilor UV asupra pielii.

Reacțiile cutanate provocate de radiatiile UV sunt cele mai bine cunoscute. Acestea sunt
reacții reversibile : eritemul, pigmentația, și epidermita
Eritemul (sau înroșirea pielii) apare in valuri (unde de eritem) acesta fiind din punct de vere
clinic identic cu eritemul radiogen. Pielea este organul cel mai expus la radiaţiile solare. Pielea
este alcătuită din epidermă, dermă şi ţesut subepidermal. Derma are o grosime de circa 1 - 3 mm
şi are în structura sa fibre elastice şi de colagen, vase de sânge şi limfatice, foliculi piloşi, glande
sebacee şi sudoripare, fibre musculare netede şi nervi. Ţesutul subepidermal este un ţesut adipos.
Distingem un eritem precoce si un eritem propriu zis.
Producerea de eritem este determinată de UV-B. Radiaţiile UV penetrează cu uşurinţă
epiderma, acţionând asupra stratului proliferativ bazal al epidermei şi asupra componentelor
sanguine din dermă. Culoarea rosie a eritemului poate avea diferite nuanțe în funcție de fondul
pigmentației individuale. Eritemul solar diferă ca nuantă de eritemul radiogen . Eritemul este o
consecinţă a dilatării vaselor de sânge din dermă.

Fig. Radiaţiile UV-a penetrează epiderma, acţionând asupra stratului

proliferativ bazal al epidermei şi asupra componentelor sanguine din dermă
Pigmentația (sau înegrirea pielii) înlocuiește în timp eritemul începand de la periferia
câmpului iradiat și avansând concentric, intensitatea lui variind în funcție de capacitatea de
pigmentație individuală. Pigmentarea imediată este determinată de radiaţiile UV-a şi constă în
foto-oxidarea melaninei preformate. Pigmentarea întârziată are loc la 3 zile după expunerea la
radiaţii UV şi este asociată cu melanogeneza. Pigmentul absoarbe 90 -100% radiațiile UV
realizând o protecție contra insolației. Spectrul de acțiune are un maxim la 280 nm..
Epidermita se manifestă sub două forme: uscată (sau descuamativa) și umedă (sau
exudativă). Epidermita descuamativă apare după pigmentație, manifestandu-se printr-o
descuamare accentuată a pielii din regiunea expusă. Este cunoscut faptul că expunerea la radiaţii
UV determină efecte imediate (eritem şi pigmentație) şi efecte întârziate (îmbătrânirea prematură
a pielii şi diferite forme de cancer).
Producerea cancerului cutanat. Acţiunea radiatiilor UV induce și modificări ireversibile.
Radiaţiile UV-A exercită un efect mutagen mai slab decât radiaţiile UV-b, dar joacă un rol
important în etiologia cancerului de piele, având în vedere ponderea lor în spectrul UV la nivelul
mării. Cele mai afectate sunt tegumentele expuse la radiaţiile solare. Alterarea structurii cutanate
este însoţită de deshidratare şi reducerea elasticităţii, însă cea mai gravă consecinţă a expunerii la
radiaţiile UV constă în apariţia şi dezvoltarea unor tumori, cu evoluţie posibil letală.
Tumorile cutanate pot fi de tip melanom (denumirea provine de la faptul că au originea la
nivelul melanocitelor, celulele producătoare de pigment), sau tip carcinom , ce au ca origine
keratinocitele.
 Efectele radiaţiilor UV la nivel ocular. Dintre efectele negative exercitate de radiaţiile
solare UV trebuie menţionate o serie de modificări la nivel ocular, cum sunt degenerarea
maculară şi cataracta. Aceste modificări sunt corelate în principal cu înaintarea în vârstă, dar
studiile experimentale au dovedit că şi radiaţiile UV au un rol important în instalarea şi evoluţia
acestor modificări oculare . Radiaţiile UV amplifică oxidarea proteinelor din cristalin şi induc
formarea unor agregate proteice. Aceste modificări determină apariţia unor zone opace la nivelul
cristalinului corelate cu dezvoltarea cataractei.

Un alt efect ocular este inflamația corneei ( se recomandă ochelari din sticlă specială pentru
protecție).

d) Efectele radiaţiilor UV asupra sistemului imunitar. Expunerea la radiaţiile UV determină o

scădere a răspunsului imun (imunosupresie), ce are drept consecinţă reducerea capacităţii de
apărare faţă de infecţii şi faţă de dezvoltarea tumor). La persoanele infectate cu HIV, expunerea
la radiaţii UV amplifică imunosupresia deja existentă. Trebuie subliniat faptul că pigmentarea
pielii nu oferă protecţie faţă de acţiunea de imunosupresie exercitată de radiaţiile UV.

Există situaţii în care supresia sistemului imunitar prin iradiere poate fi benefică. Astfel,
acest efect este exploatat în terapia unor boli de piele, ca de exemplu psoriazis . Modificările
imunologice sunt determinate de acţiunea radiaţiilor UV asupra celulelor Langerhans. Acţiunea
se exercită atât direct, cât şi indirect, prin intermediul factorilor solubili eliberaţi în urma lezării
keratinocitelor. Copiii şi adolescenţii sunt mult mai susceptibili la carcinogeneza indusă de
iradierea UV decât persoanele adulte.

În consecință, radiaţiile UV constituie un factor de risc pentru apariţia cancerului cutanat şi a

unor tulburări oculare. Pentru a minimaliza acest risc se recomandă limitarea expunerii la
radiaţiile solare. Este necesar sa asiguram pielii fotoprotectia necesara, prin diverse metode:

- limitarea expunerii la mijlocul zilei;

- statul la umbră; folosirea de obiecte protectoare (pălării, umbrele);
- protejarea ochilor, a feței și a gâtului;
- folosirea ochelarilor de soare cu protecție laterală și cu o formă adaptată feței;
- aplicarea repetată a ecranelor protectoare (creme, loțiuni) cu spectru larg ;
- protejarea sugarilor și a copiilor ;
- efectul nociv al razelor solare nu ne afectează în apă;

5.7. Măsuri de radioprotecție

Radioprotecția este un domeniu interdisciplinar cu scopul realizarii protecției individului și
a mediului față de acțiunea radiațiilor ionizante, și anume acelea care pot produce efecte
biologice. Scopul radioprotecției este asigurarea limitării expunerii organismului, atât pentru
angajații care lucrează în mediu cu radiații ionizante cât și pentru populația expusă în cazul unui
incident nuclear. Aceasta se bazează pe aprofundarea mai multor discipline: „fizica” pentru
intercația radiațiilor cu substanța cât și pentru dozimetria și metrologia mărimilor caracteristice
interacției și transferului energiei de la radiații la obiectul iradiat; „biologia”, pentru efectul
biologic produs de către radiații asupra țesutului; „biochimia”, pentru comportarea chimică a
substanțelor care apar la interacția radiațiilor cu corpul iradiat; „matematica” deoarece există
domenii al dozimetriei și radioprotecției care cuprind modelarea matematică. Pentru problema
riscului la expunere la radiații ionizante trebuie să se țină seama că expunerea poate să apară în
trei ramuri principale: domeniul sănătații, sectorul industrial nuclear și nenuclear, și sectorul
extractiv - minier. Legislația în vigoare cuprinde valori limită și modul de calcul al nivelului de
expunere atât pentru indivizii care lucrează într-un mediu radioactiv cât și pentru întreaga
populație în cazul unui incident nuclear.

Doza maximă admisibilă (DMA) reprezintă doza efectivă de radiații pe care o poate primi un
om într-un an fără a suferi o leziune observabilă (fără a se ține cont de efectele genetice ale
iradierii). DMA este stabilita anual de CIPR (Comisia Internatională pentru Protecția Împotriva
Radiațiilor din cadrul AIEA cu sediul la Viena). DMA este determinată de sensibilitatea maximă
a țesuturilor. DMA este de cca. 5 mSv/an, fiind determinată de radiosensibilitatea gonadelor și a
măduvei hematogene.

Doza maxim admisă pentru o persoană expusă profesional la un debit constant al dozei din
surse externe și interne de radiații, pe întregul corp (gonade, cap, trunchi, organele
hematopoetice sau pe cristalin este de 1 mSv/saptamana (admisă a avea 40 ore de lucru) sau 5
mSv/an (admis a avea 50 săptămâni). O persoana expusă profesional la iradieri extene și interne
poate cumula o doză maxim admisă, care se calculează cu formula:

D = 0,02. (N – N0) (Sv)

unde D este doza acumulată de persoana respectivă pe toată durata în care se desfășoara activități
nucleare, exprimată în Sievert (Sv); N este varsta persoanei la data când se calculează doza,
exprimată în ani; N0 este vârsta persoanei la data angajării în activități nucleare, exprimată în ani
(aceasta varstă nu poate fi mai mică de 18 ani). Conform acestei relaţii, doza maximă permisă,
nu poate depăşi 20 mSv/an sau 1,6 mSv/lună.

Expuneri unice ale întregului organism la doze mari:

0,25 Sv este doza limită periculoasă, sub această 4 Sv, doza mortalitații medii.
valoare nu se observă prejudicii clinice;
Între 3- 6 Sv apare boala de iradiere care
1Sv este doza critică. Între 0,75 -1,5 Sv apare boala în 50% din cazuri este mortală (DL50);
de iradiere și primele cazuri mortale;
7Sv, doza letală 100%

O doza efectivă de 4 Sv, iradiere globală, reprezintă doza letală 50% (DL50) , pentru om
(induce moartea a jumatate din numarul indivizilor iradiați într-o luna de la iradiere).
Se disting două tipuri de efecte ale radiaţiilor asupra sănătăţii: efectele stocastice și efectele
deterministe.
Efectele stocastice sunt asociate transformării celulelor, şi nu distrugerii lor. Se traduc prin
afecţiunile (cancere, efecte genetice) care riscă să apară cu cât doza radiaţiilor a fost mai
importantă. Probabilitatea de apariţie a unui cancer depinde de doza primită, iar efectele sunt de
tip „totul sau nimic”: un cancer se declanşează sau nu, dar nu este mai mult sau mai puţin grav.
 Efectele deterministe corespund afecţiunilor care apar rapid şi care se declanşează cu
certitudine pentru orice persoană peste o doză crescută denumită prag. Acest prag este de 0,3 Gy
pentru expunerile parţiale. Cu cât pragul este depăşit, cu atât afecţiunile cauzate sunt mai grave și
se observă o pierdere a capacitații funcţionale a ţesutului, datorate distrugerii masive a celulelor
organismului. Efectele sunt deterministe, întrucât pot fi prezise dacă doza de iradiere este
crescută şi se măsoară gravitatea clinică a efectului.

Tab. Efecte deterministe pentru expuneri la radiaţii X

Efecte deterministe Doza de iradiere

Sterilitate masculină temporară de la 0,15 Gy
Modificare formulă sanguină 1 ¸ 2 Gy
Risc sterilitate feminină de la 2,5 Gy
Sterilitate masculină definitivă 3,5 ¸ 6 Gy
Afecţiune oculară de la 5 Gy
Afecţiune gastro-intestinală 6 Gy
Afecţiune pulmonară 8 Gy
Comă, moarte de la 10 Gy

Doze de radiații în radiodiagnostic. Dintre toate investigaţiile, radiografia convenţională

este cel mai puţin iradiantă, însă trebuie să ţinem cont că această examinare ne oferă doar
informaţii de bază, în două dimensiuni apreciază că doza maximă admisă de radiaţii acumulate
pe durata unui an nu trebuie să depăşească 20 mSv. Cantitatea de radiaţii emisă pentru o
radiografie pulmonară este de 0,1-0,6 mSv. Într-o radiografie abdominală doza efectivă
administrată este de 6,2 mSv. Radiografia unui segment osos este mai iradiantă decît cea
pulmonară. Aceasta pentru că osul compact este un material dens, de aceea doza de radiaţii este
mai mare, pe când plămînul este o structură ce conţine mult aer şi de aceea necesită o doză mai
mică. Radioscopia, examinarea în timp real a unor organe precum plămînii sau tubul digestiv,
echivalează cu aproximativ zece radiografii pulmonare. În cazul mamografiei, doza de radiaţii
este de 1-2 mSv, iar în cazul unei densitometrii osoase, doza este de 0,01-0,05 mSv.

O radiografie dentară este cel mai puţin iradiantă dintre toate investigaţiile cu raze X, doza
maximă de radiaţii primită de pacient fiind de aproximativ 0,02 mSv/iradiere.

Tomografia computerizată (TC) este cea mai iradiantă investigaţie medicală, dar totodată şi
cea mai complexă dintre toate, fiindcă numărul de informaţii obţinute este semnificativ mai mare
decât în cazul celorlalte. Doza de radiaţii rezultată în urma unui TC toracic sau de pelvis este de
4-8 mSv, în timp ce o tomografie completă a corpului uman, ajunge la o doză de 10-12 mSv.
Pentru a reduce gradul de iradiere a pacientului, este recomandat ca tomografia să fie efectuată
pentru două, cel mult trei segmente ale corpului, iar în cazul coloanei vertebrale nu mai mult de
trei vertebre.

În unele cazuri, TC se efectuează de două ori: o dată fără substanţă de contrast şi a doua oară
după ce pacientului i s-a administrat substanţă de contrast. În acest caz doza de iradiere este
dublă. Deşi expunerea este mai mare, această procedură pune în evidenţă anumite ţesuturi şi
învecinarea lor cu vase de sînge, muşchi, structuri osoase sau traecte nervoase. Se apreciază că
aproape o treime dintre tomografiile efectuate sînt inutile din punct de vedere al informaţiilor
medicale pe care le aduc. Se considera că pînă la 2% dintre cazurile de cancer ar putea fi cauzate
de iradierea prin TC.

La radiaţiile pe care organismul le primeşte în urma investigaţiilor medicale se adaugă cele

naturale, provenite din mediul înconjurător. Din doza maximă admisă de 20 mSv pe an,
aproximativ 3 mSv provin din mediu.

Gravidelor le este interzisă expunerea la radiaţii pe timpul sarcinii. Dacă totuşi este absolut
necesară o asemenea investigaţie, ea se poate efectua în ultima lună. Şi copiilor le sînt interzise
investigaţiile cu raze X. Iradierea nu este recomandată tinerilor în general, fiindcă se află în
perioada de creştere, iar iradierea le poate influenţa dezvoltarea, prin afectarea unor organe
sensibile la radiatii X cum sunt: glanda tiroidă, glanda hipofiză, globii oculari.

Personalul medical are obligaţia de a-i întreba pe pacienţi ce examinări au efectuat în trecut şi
perioada care a trecut de la ultima examinare. Radiologul, la rîndul său, trebuie să comunice
pacientului ce tip de investigaţie urmează să efectueze şi care sînt posibilele riscuri ale acesteia.
Doza de radiatii pentru o mamografie este mai mică decît doza anuală provenită din mediul
înconjurător. Beneficiile diagnosticului şi ale tratamentului precoce al cancerului de sîn depăşesc
cu mult riscurile pe care le are această investigaţie. Este recomandată numai după vîrsta de 40 de
ani şi numai o dată pe an. Pînă la această vîrstă sînt de preferat investigaţiile neinvazive, precum
ecografía.

Aparatele de ultimă generaţie iradiază mai puţin decât cele vechi. Doza de radiaţii emisă de
instalatiile vechi este de două ori mai mare decît cea a aparatelor noi.

Sursa de radiaţii           Doza(mSv)

Radiografie dentară      0,02
Densitometrie osoasă   0,01-0,05
Mamografie                 1-2
TC toracic sau pelvis     4-8
TC complet                  10-12
Radiaţii din mediu, anual        3
* Doza maximă admisă: 20 mSv/an (din care 3 mSv/an provin din mediu).

În tabelul de mai jos, redăm expunerea normală a omului la radiaţii nucleare:

Cauza Detaliu Echivalent doză Explicaţie

I. Punct Nivelul mării (crește
28 mrem/an Radiaţii cosmice
geografic cu altitudinea)
Calcaroasă 50 mrem/an

Zona Sedimentară 30 mrem/an Radiaţii terestre

Granitică 12 mrem/an
Lemn 1 mrem/an
Casă construită
Cărămidă 20 mrem/an Radiaţiile materialelor
din:
Granit 20 mrem/an
II.Alimentaţia Carne, legume 20 mrem/an Izotopii din alimente (146Ca,4019K)
O călătorie cu avionul 4 mrem Radiații cosmice
III. Mod de
Televizorul 3 mrem/an
viaţă
Examen radiologic 35 mrem/an
Măsurile de radioprotecție pot fi grupate în: măsuri preventive, masuri de supraveghere;
și măsuri de limitare și lichidare a efectelor iradierii.
Metodele de radioprotecţie se împart în:
- Metode active – când sursa radioactivă este înconjurată cu ecrane absorbante, care reduc
mult intensitatea radiaţiilor emergente, deci asigură securitatea celor ce se află la limita
exterioară a ecranelor.
- Metode pasive – când se iau măsuri de genul:
- persoanelor li se fixează durate limitate de lucru în spaţiul respectiv
- li se administreaza alimente, medicamente antidot, mijloace de protecţie individuală, etc.
Radioprorectia prezinta trei modalitati de aplicare: fizică, chimică și biologică.
Radioprotecţia fizică este modalitatea cea mai frecvent utilizată în special pentru prevenirea
iradierilor externe și se bazează pe cele trei cauze principale ale reducerii intensitații unui
fascicol de radiații:
- distanţa mare faţă de sursă si actionarea ei de la distanță;
- reducerea la minimum a timpului de expunere, efectuand manipulari rapide și expuneri strict
necesare;
- protejarea locului de muncă prin atenuarea cu ecrane protectoare, specifice radiației utilizate.
Radioprotecţia faţă de radiaţiile a se poate face cu o simplă foaie de hârtie, faţă de b cu
ecrane de plastic şi Al, iar faţă de radiatiile X şi g se poate face parţial cu ecrane de Pb.
În cazul neutronilor sunt necesare mai multe straturi protectoare:
- primul strat de moderator cu ajutorul căruia neutronii sunt încetiniţi (apă, apa grea, grafit);

- al doilea nivel pentru absorbţia neutronilor termici (ecrane din cadmiu)

- în final ecrane de Pb pentru absorbţia g.

În cazul surselor mixte sunt necesare ecrane mixte: de exemplu pentru radiații mixte b+g
ecrane cu un prim strat de plastic sau Al (se absorb radiaţiile b, care sunt electroni sau pozitroni
acceleraţi), şi un al doilea de Pb pentru a absorbi radiația X si g.
Cele mai fercvente situații întălnite în radioprotecție sunt cele care impun utilizarea de
radiații X sau g a caror intensitate variază invers proporțional cu pătratul distanței față de sursă,
deci trebuie să ne plasăm cât mai departe de sursele de radiații și să le manipulăm prin
telecomandă. Atenuarea acestor radiații se face cu ecrane din plumb sau beton.

Fig. Ecrane de protecție

Radioprotecția fizică la iradieriea internp constă în a evita pătrunderea substanțelor

radioactive în organism. În acest scop se va evita contactul direct cu sursele deschise de radiații
care pot produce contaminarea pielii sau a aerului, urmată de o contaminare în lanț și în special o
contaminare a căilor digestive și respiratorii. De aceea la manipularea surselor de radiații
deschise sau volatile este obligatorie purtarea maștilor de gaze și a echipamentului individual de
radioprotecție.

Radioprotecția chimică. Mecanismul radioprotecției chimice este legat de neutralizarea

toxinelor ce apar sub acțiunea radiațiilor în organism sau de intensificarea activitații enzimelor.
De regulă nu se utilizează substanțe radioprotectoare izolate, ci amestecuri de mai mulți
radioprotectori care pot aborda simultan mecanisme diferite ale acțiunii radiațiilor în țesuturile
vii. Mecanismele de acțiune ale radioprotectorilor chimici sunt grupate astfel:
 captarea radicalilor liberi care apar în urma iradierii;
 formarea disulfurilor mixte;
 prevenirea sau atenuarea șocului biochimic.

Radioprotecția chimică se realizează prin folosirea unor substante chimice (cistamina,

gamofos, etc.), care se administreazp ănainte sau după iradierea persoanei;
Radioprotecția biologică este legată direct de acei produși care acționeaza direct asupra
evoluției funcției celulare spre radiorezistență, aceștia fiind administrați înainte de iradiere. În
categoria radioprotectorilor biologici sunt cuprinse substanțe ca: aminoacizi, hormoni, vitamine
care asigură o mai bună supraviețuire unei populații de indivizi iradiați. De exemplu DL50,
respectiv radirezistențaț crește în urma administrarii eritropoetinei. Administraea preventivă de
iod în cazul posibilitații contaminarii cu acest radioizotop, împieducă acumularea acestuia în
tiroidă. Acest procedeu poartă denumirea de diluţie izotopică și constă în administrarea iodurii
de potasiu (K I ) împotriva fixării iodului – 131 în tiroidă sau consumarea unor cantităţi mari de
apă pentru reducerea fixării trițiului (13H) în organism, etc.
Radioprotecția biologică poate fi realizată prin transplantul de celule viabile în măduvă care
au un rol hematoformator, sau folosirea unor preparate sau macromolecule biologice (sânge,
plasmă, etc.) care administrate imediat după iradiere, ajută la refacerea celulară.
Protecţia persoanelor. Principii generale
Din punc de vedere al riscului iradierii, populaţia se împarte în:
- personal expus profesional (categoria A), cei care desfășoară o activitate directă și permanentă
cu surse de radiații, susceptibil de a primi o doză efectivă mai mare decât 6 mSv;
- personalul de categoria B - expus neprofesional, care suportă o expunere indirecta și
temparară;
- restul populaţiei, persoane care suportă iradierea naturală cât și iradierea suplimentară produsă
de activitațile nucleare.
Potrivit aceluiaşi criteriu, zonele de lucru sunt clasificate după „periculozitate” şi trebuie să fie
uşor identificabile după „treflele” de balizaj, colorate corespunzător:
- Zone controlate (acces reglementat), unde există riscul de iradiere profesională, iar expunerea
poate depăşi 30% din limita medie anuală reglementată; în plus, operatorii sunt controlaţi prin
dozimetrie operaţională.
-Zone supravegheate (acces reglementat) sunt semnalizate prin „trefla” albastră, iar expunerea
poate depăşi 10 % din limita medie anuală reglementată; operatorii sunt controlaţi prin
dozimetrie pasivă.
-Zone nesupravegheate.

Împarțirea zonelor
Tip zonă Debit echivalent Culoare Condiţii de acces
doză „treflă”
-1
Controlată 100 mSvh ROŞIE Zonă cu risc foarte mare, acces interzis fără acordul
şefului de zonă
Controlată 2 mSvh-1 PORTOCALIE Zonă cu risc mare
Controlată 25mSvh-1 GALBENĂ Durată limitată acces pentru operatori categ. A şi B
Controlată 7,5 mSvh-1 VERDE Durată limitată acces pentru categoria B, permanentă
pentru categoria A, zonă normală de lucru
Supravegheată 2,5 mSvh-1 BLEU Acces permanent pentru toţi lucrătorii
 Fig. Aspect „treflă” balizaj
Ecrane de protecţie . În exploatarea unui generator Röentgen sau altă sursă radiante închise,
pot exista următoarele tipuri de radiaţii:
 Radiaţiile primare utilizate reprezintă fasciculul util de radiaţii.
 Radiaţiile primare neutilizate reprezintă radiaţiile primare din afara fasciculului
util. Aceste radiaţii împreună cu cele emise de suportul anodului şi de pereţii tubului, se mai
numesc şi radiaţii de scurgere.
 Radiaţiile secundare sunt produse de materiale iradiate cu radiaţii primare (de exemplu, corpul
pacientului, în timpul examenului radioscopic, este o sursă de radiaţii secundare).
În vedera obţinerii unei atenuări corespunzătoare a nivelului de iradiere se folosesc ecrane de
protecţie, care pot fi ecrane primare şi ecrane secundare în corespondenţă cu radiaţiile
respective.
Ecranele de protecţie se confecţionează din materiale care absorb bine radiaţiile Röentgen
(plumb, beton, beton cu barită etc.) sub formă de panouri, paravane, pereţi, cabine etc. Reţeta
tencuielilor din baritină pentru scăderea la minimum a iradierii spre exteriorul camerelor în care
sunt amplasate surse de radiaţii, este 1/3 sulfat de bariu, 1/3 nisip, 1/3 ciment.
Pentru stabilirea grosimii pereţilor şi a altor ecrane (plafon, pardoseală, geamuri observare
etc.) trebuie avuţi în vedere următorii factori:
- energia radiaţiilor;
- intensitatea radiaţiei;
- durata totală conectare tub Röentgen;
- timp expunere personal;
- distanţa de la sursă la ecran;
- direcţia fascicolului de radiaţii;
- dozele de radiaţii considerate pe diferite amplasamente din zonă.
Calculul ecranelor de protecţie primare sau secundare presupune iniţial stabilirea
protecţiei structurale şi abia apoi a grosimii de material necesar pentru o protecţie suplimentară.
Protecţia structurală reprezintă echivalenţa în mmPb a construcţiei unei instalaţii nucleare
(cărămidă, tencuielile, planşeele, şapele, betonul).
 6. NOȚIUNI DE ELECTRICITATE

Curentul electric se datorează mişcării purtătorilor de sarcină . Curentul electric dintr-un

conductor măsoară sarcina ce trece printr-o secţiune oarecare a conductorului în unitatea de timp.
Intensitatea curentului electric este data de relația:
I = Q/t
unde Q este sarcina electrica transportata și t este timpul.
Unitatea de masura a intensitații curentului în SI este amperul (A) care corespunde sarcinii de
un coulomb transportată într-o secundă. Un curent de un amper reprezinta 6,25∙10 18 electroni pe
secundă. Curentul electric continuu constă în deplasarea dirijată a purtătorilor de sarcină în
acelaşi sens. Conventional, sensul curentului electric este de la polul pozitiv la cel negativ al
sursei de alimentare. La rândul său curentul continuu poate fi de următoarele tipuri:
- curent continuu constant, viteza de deplasare a purtătorilor de sarcină este constantă;
- curent continu variabil, viteza de deplasare a purtătorilor de sarcină este variabilă.
 Fig. Reprezentarea grafică a curentului electric continuu (sageata reprezinta sensul
curentului): a) constant; b) variabil.

6.1. Producerea curentului continuu

Toate corpurile sunt alcătuite din molecule, iar moleculele din atomi. Atomii sunt alcătuiţi
din nucleul (sarcina pozitiva +Ze) înconjurat de un "nor" de electroni (sarcina negativa –Ze),
astfel incat atomul in ansamblu este neutru din punct de vedere electric. Furnizând suficientă
energie atomilor, putem separa electronii de atomii deveniţi astfel ioni pozitivi (cu deficit de
electroni) și electroni liberi. Sub actiunea unui camp electric , de exemplu între placile unui
condensator, sarcinile electrice libere pot fi puse în mișcare, generandu-se un curent electric.
Curentul electric continuu mai poate fi produs prin reacții chimice (acumulatori și baterii) sau cu
ajutorul generatorului de curent continuu electric (dinam). Generatorul electric este un dispozitiv
care transformă o formă de energie: chimică, mecanică, optică, termică etc. în energie electrică.
Astfel, ele se numesc: pile, dinamuri, celule fotoelectrice. Sursele de curent electric asigură o
diferenţă de potenţial V constantă, adică un câmp electric sub acţiunea căruia electronii de pe
întregul circuit sunt antrenaţi într-o mişcare ordonată cu viteză constantă. Simbolul de
reprezentare al unui generator electric este redat în figura de mai jos.

6.2. Mărimi și caracteristici ale curentului continuu

Intensitatea curentului electric este o marime fizică care măsoară sarcina electrica
ce strabate o secțiune transversală a unui conductor, în unitatea de timp. Este marime
fundamentala în SI. Tensiunea electrica între două puncte ale unui circuit electric, este o mărime
care masoara energia efectuata de catre câmpul electric creat de generator pentru a deplasa
unitatea de sarcina electrică între cele doua puncte.

Unitatea sa de măsură în SI se numește volt (V). Instrumentul utilizat pentru măsurarea tensiunii
electrice se numește voltmetru, iar cel pentru măsurarea intensitatii, ampermetru . Legătura
dintre tensiune și intensitate este data de legea lui Ohm:
U=RI
unde R reprezintă rezistența electrică a circuitului, și se mpsoarp în SI în ohmi (
Componentele de circuit care au două borne pentru legarea în circuit se numesc dipoli: rezistor,
bec, diodă, întrerupator, sursă de tensiune.

Fib. a) Circuit electric serie b) Caracteristica curent-tensiune

Caracteristica liniara curent-tensiune a unui dipol rezistiv este reprezentarea grafica a

intensitații curentului stabilit prin dipol în funcție de tensiunea aplicată la bornele sale.
Energia și puterea curentului electric. Trecerea curentului electric printr-o rezistență
produce încălzirea acesteia, prin efect electrotermic (Joule). Energia degajată sub formă de
caldură este egală cu lucrul mecanic efectuat pentru transportul sarcinii electrice. Plecând de la
expresia energiei electrice:

si daca ținem cont de expresia intensitații obținem:

Expresii similare pentru energia electrică putem obține cu ajutorul legii lui Ohm:
W = R I2 t W = U2 t / R
Energia se masoara în SI în joule (J), și unitatea toleratata folosită frecvent este kilowatul ora
(kWh):
1kWh = 1000.3600 = 3,6.106 J
Puterea curentului electric reprezintă energia disipată în unitatea de timp:
P=UI
și se măsoară în watti (W) și unitatea toleratată folosită frecvent este kilowatul (1kw=1000w).
Expresii similare pentru putere putem obține cu ajutorul legii lui Ohm:
P = R I2 P = U2/R
Consumul lunar de energie electrică a unei locuințe este dat în tabelul urmator:
 Pentru un tub Rontgen cu tensiunea de accelerare Ua = 100 kV, la un curent anodic Ia = 400
mA, puterea tubului este:
P = Ua Ia = 40 kW = 40.000 W

6.3.Curentul electric alternativ

Curentul electric alternativ se datorează tot mişcării purtătorilor de sarcină; în acest caz
mișcarea se face alternativ, în ambele sensuri. De cele mai multe ori se utilizează curentul
alternativ sinusoidal, care poate fi reprezentat printr-o diagramă, ca în fig. . Pe axa orizontală
este notat timpul în secunde, iar pe axa verticală, intensitatea curentului în amperi. Curentul cu
un anumit sens este considerat pozitiv, iar valoarea lui este trasată în sus, curentul de sens
contrar este considerat negativ, iar valoarea lui este notată în partea de jos. Variaţia curentului în
timp este reprezentată prin curba din figură. care poartă denumirea de sinusoidă. La momentul
iniţial, t0 = 0 , curentul este nul. Apoi el ajunge la valoarea maximă pozitiva, care se numeşte
intensitate maximă la t = T/4, devine iarăși nul la t = T/2 ș.a.m.d..

Fiind un fenomen electric ondulatoriu, curentul alternativ sinusoidal se caracterizează prin :

frecventă, (numărul de oscilații efectuate în unitatea de timp); perioadă, T, (timpul în care se
efectuează o oscilație completă), viteză unghiulară (pulsație), ; intensitatea momentană, i ;
intensitate maximă Im.
Între aceste marimi avem urmatoarele relatii:
 im sin tm sin 2t 2
Pentru curentul alternativ sinusoidal folosit uzual:  Hz , T = 0,02 s,  =314 rad/s.
Generarea curentului alternativ. Generarea tensiunii electromotoare alternative se face prin
inducţie electromagnetică folosind variaţia suprafeţei prin care trec liniile câmpului magnetic.
Cel mai simplu circuit care permite variaţia fluxului magnetic, îl constituie spira dreptunghiulară
montată între polii unui magnet. Această spiră este rotită cu o frecvenţă  în jurul unui ax care
este perpendicular pe liniile câmpului. Prin rotirea spirei , fluxul magnetic depinde de timp :
Φ = BS cos α = Φm cos ωt
unde Φm este fluxul maxim , α este unghiul între normala la cadru şi direcţia liniilor de câmp , ω
= 2 este viteza unghiulară , iar S este suprafata spirei. Folosind legea lui Faraday, tensiunea
indusă este dată de relaţia :
dφ
−
εi(t) = dt = ω Φm sin ωt = εm sin ωt .
Curentul indus trebuie „scos” din circuitul spirei printr-un colector format din doua inele; în
circuitul exterior de rezistenţa R, vom înregistra un curent alternativ sinusoidal.

Curentul alternativ studiat până în acest moment era generat de o spiră dreptunghiulară care
se rotea într-un câmp magnetic uniform. El era cules de la două inele prin intermediul a două
perii. Acest colector prezintă însă neajunsuri legate de producerea curenţilor de intensitate mare ,
când la colector pot să apară scântei, după un timp îndelungat de funcţionare, periile se uzează şi
trebuie schimbate. De aceea, în tehnică este folosit generatorul de curent alternativ, alternatorul ,
în care pe funcţia de stator este indusul, iar rotorul este inductorul , adică miezul magnetic care
generează câmpul. Curentul produs de un asemenea generator este numit curent monofazat.

Fig. Generatoare de curent alternativ

În modelul descris mai sus , energia electrică apare prin trasformarea energiei mecanice
produsă de o cădere de apă, de o turbină cu vapori sau o turbină eoliană . Deoarece nu toată
energia mecanică este transformată în energie electrică, definim randamentul generatorului , ca
fiind raportul dintre puterea electrică furnizată (Pel) şi puterea mecanică consumată (Pmc) .
Pierderile de energie au loc prin frecări, prin efect Joule în bobine sau prin curenţi Foucault .
 Circuit serie cu rezistor, bobină şi condensator,(RLC), în curent alternativ. Gruparea unor
elemente rezistive, inductive şi capacitive astfel încât curentul electric să fie unic şi cu aceeaşi
valoare, constituie circuitul RLC serie de curent alternativ. Să vedem ce se va întâmpla atunci
când introducem în circuit, în serie, rezistorul, bobina și condensatorul, fig. . Legea a II-a a lui
Kirchhoff, pentru ochiul de circuit se scrie:

Fig. 69. Circuit RLC serie

Expresia curentului este în circuitul RLC serie:

Semnul lui φ0, minus, din relația () este arbitrar. Semnul lui φ0 se determina ținând cont de
convențiile trigonometrice, referitor la semnul unghiului de defazaj în raport cu fazorul tensiunii,
(fig. ). Dacă:

avem:

Cu acestea, relația () se va scrie:

Am obținut o ecuație trigonometrică, în care necunoscutele sunt U și φ 0. Prin considerente

trigonometrice, ecuația este greu de rezolvat. Observăm că fiecărui termen din ecuația () i se
poate atașa un fazor. Reprezentarea lor grafică este redată în fig., care se mai numește și
diagramă fazorială și unde am făcut notațiile: UR = I∙R, UL = I∙XL și UC = I∙XC.

Fig. . Diagramă fazorială

Din fig. se disting trei situații:
a. XL > XC, în circuit predomină bobina, iar φ0 > 0, circuitul se comportă inductiv;
b. XC > XL, în circuit predomină condensatorul, iar φ0 < 0, circuitul se comportă capacitiv;
c. XL = XC, în circuit se produce rezonanța, φ0 = 0, circuitul se comportă rezistiv, ca și cum nu
ar avea elemente reactive.
 Observațiile pe care le-am dedus din studiul circuitelor de curent alternativ cu bobină sau
condensator rămân valabile, adică defazajele introduse de bobină și condensator își păstrează
sensul, înainte pentru bobina și în urmă pentru condensator, doar că valorile lor se compun,
rezultând un defazaj general. Dacă reprezentărilor din fig. 71.a și b le aplicăm teorema lui
Pitagora obținem:

Sau, ținând cont de relația (220) :

respectiv:

care se numește legea lui Ohm pentru un circuit de curent alternativ. Se observă că:

Z se numește impedanță circuitului, are dimensiunea unei rezistențe și se măsoară în SI în Ω.

Din fig. 71.c se poate deduce valoarea defazajului dintre tensiune și curent, φ0:

Rezonanţa circuitului RLC serie. Dacă în funcţionarea circuitului RLC serie se realizează
condiţia: UL = UC, rezultă: XL = XC, se obține rezonanța. În acest caz impedanţa Zo = R este
minimă, curentul este maxim:

iar defazajul φ0 = 0. Observăm că în cazul unui circuit ideal (R = 0) , .

La rezonanţă, circuitul se comportă rezistiv, prin el circulând un curent electric maxim.
Condiţiile pentru a se realiza rezonanţa sunt impuse de egalitațile:

De unde rezultă pulsația, frecvența și perioada de rezonanță:

ultima, cunoscută sub numele de relaţia lui Thomson. Transferul de energie de la sursă la
circuitul RLC se va face în regim de rezonanţă numai dacă frecvenţa curentului alternativ este
egală cu frecvenţa proprie νo a circuitului și a cărei valoare depinde doar de elementele L şi C.
Notăm:

sau dacă înlocuim relația (234) în relația (237) obținem:

numit factor de calitate, sau factor de supra tensiune al circuitului. El ne arată de câte ori este
mai mare, la rezonanţă, tensiunea la bornele bobinei sau condensatorului decât tensiunea
generatorului. Z0 = R se numește impedanță caracteristică.
e. Circuitul paralel cu rezistor, bobină şi condensator,RLC, în curent alternativ. Gruparea
elementelor R, L și C paralel este în aşa fel încât tensiunea la bornele lor să fie comună iar
curenţii să fie rezultatul ramificării curentului debitat de sursa de curent alternativ, (fig. 71.a).
Dacă avem în vedere că tensiunea aplicată circuitului este alternativă, legea I a lui Kirchhoff, se
va scrie:

i = iR + i L + i C (239)
Fig. . Circuit paralel RLC
Când scriem expresiile curenților prin fiecare ramură trebuie să avem în vedere că iL și iC prin
ramurile respective sun de semn contrar. În acest caz intensitățile curenților au expresiile
următoare:

În aceste condiții relația (239) se scrie sub forma:

Facem notațiile:

Ecuația (241) o vom rezolva aplicând metoda fazorilor, (fig. 71.b). Aplicând teorema lui
Pitagora în triunghiul curenţilor, din diagrama fazorială, se obţine: I2 = IR2 + (IC - IL)2, de unde:

Dacă facem notaţia:

 legea lui Ohm, pentru circuitul de curent alternativ devine:

Defazajul curentului faţă de tensiune, pentru circuitul de curent alternativ RLC paralel este
dat de relaţiile următoare (din diagrama fazorială):

Rezonanţa circuitului LC paralel. Considerăm un circuit paralel LC, ideal, (fig.72), R=0
Condiţia de rezonanţă XL = XC impune anularea intensităţii curentului total prin circuit. Conform
relației (243):

Fig. 72. Rezonanţa circuitului LC paralel

Acest fapt presupune ca impedanţa circuitului paralel LC, la rezonanţă tinde către infinit:

Pentru un circuit real, R>0, Z = R este maxim, iar intensitatea curentului I = U/R este
minimă.

f. Puterea în curent alternativ. Dacă laturile triunghiului tensiunilor (diagrama fazorială, fig.
71. b), se amplifică cu intensitatea I a curentului, se obţine un triunghi asemenea celui iniţial, dar
având ca laturi valori ale unor puteri.
 Acest este triunghiul puterilor, (fig.73). Cele trei puteri în curent alternativ sunt:

- puterea activă: Pa = UR·I = R·I2, Pa = U·I cos [Pa]SI = 1W , exprimă energia consumată în
unitatea de timp în elementele rezistive (ohmice);

- puterea reactivă: Pr = (UL-UC)·I = (XL-XC)·I2 , [Pr]SI = 1.VAR - (volt amper rectiv), exprimă
energia acumulată în unitatea de timp în elementele reactive, sub formă de energie a câmpului
electromagnetic;

- puterea aparentă: S = U·I = Z·I2, [S]SI = 1.VA (volt amper), exprimă energia transferată în
unitatea de timp, de sursă, întregului circuit.

Aplicând teorema lui Pitagora triunghiului din fig. 74, rezultă relația dintre cele trei puteri:

Cosinusul unghiului φ0 se numește factor de putere și se defineşte prin relaţiile următoare:

care depinde de valorile elementelor R, L, C şi frecvenţa  a curentului alternativ

Transformatorul. Un transformator este un dispozitiv electric cu patru poli care transferă

energie electrică dintr-un circuit (primarul) în altul (secundarul), funcționând pe baza legii
inducției electromagnetice. Un curent electric alternativ care străbate înfășurarea primară
produce un câmp magnetic variabil în miezul magnetic al transformatorului, acesta la rândul lui
producând o tensiune electrică alternativă în înfășurarea secundară.

În valoare absolută avem o relație între numărul de spire și valorile efective ale mărimilor
alternative:
 Raportul tensiunilor la bornele înfășurărilor, la mersul în gol al transformatorului, notat cu k,
se numește raport de transformare. Dacă k < 1, U2 > U1, transformatorul este ridicător de
tensiune, iar dacă k > 1, U2 < U1, este coborâtor de tensiune.).

Se poate considera că practic, puterea P1 din primar și cea din secundar P2 sunt egale:

P1 = P2 sau U1I1 = U2I2

Transformatoarele au un randament foarte mare, la cele de puteri mari fiind peste 99,5%.

Transportul energiei electrice la distanță. Alimentarea consumatorilor, nu se face direct

de al centralele electrice ci prin intermediul sistemului energetic național. Acesta este format
dintr-o rețea de circuite închise în care centrala debiteaza energie , iar consumatorii absorb
energia debitată. Deoarece energia nu poate fi inmagazinată (odată produsă ea trebuie
consumată), transportul se face la distanțe mari și pentru a fi cât mai economic la tensiuni foarte
mari, sistemul de rețele cuprinde :

- stație ridicătoare de tensiune (SR1) - ridică tensiunea produsă de generator (6-24KV)

la valoarea de 110KV sau 220 KV;

- linii electrice aeriene de înaltă tensiune (L1) - formate din 4 conductori din otel-
aluminiu prin care se transporta energia electrică la distanțe mari ;

- stații coborâtoare de tensiune - coboară tensiunea la o anumita valoare : SC1 de la

110Kv sau 220Kv la 35 Kv, SC2 de la 35 KV la 6 kV, PT de la 6 KV la 400/230 V;

- linii electrice subterane de medie tensiune (L2) - formate din cabluri subterane care
transporta energia de la stațiile de medie tensiune (care se afla la marginea unei așezări umane)
spre consumatorii de medie tensiune sau posturile de transformare PT.

6KV 110KV 35KV 6KV 400/220V

G1 SR1 L1 SC1 L2 SC2 L2 PT1

6.4. Redresarea curentului alternativ

 Pentru obținerea curentului continuu necesar alimentarii circuitelor electronice, din curentul
alternativ disponibil de la rețea se folosesc circuite specializate – redresoare. Redresorul
monoalternanța este construit cu elemente unidirecționale, lăsând deci să treacă curentul într-un
singur sens, cum sunt diodele cu vid sau diodele semiconductoare. Cel mai simplu circuit de
redresare a tensiunii de rețea este prezentat în fig. acest tip de redresare se numeste redresare
monoalternanță, deoarece redreseaza numai una din alternanțele tensiunii alternative. Dioda
redresoare se deschide pe alternanța pozitivă și este blocată pe alternanță negativă.

Elementele din circuit sunt : siguranța de rețea S, rezistența de protecție R p, dioda

redresoare Dr cu condensatorul paralel C, condensatorul de filtraj C f și consumatorul Rs.
Etajul de redresare dublă alternanță . La apariția alternanței pozitive, condensatorul Cf
este încărcat la tensiunea de vârf a tensiunii de rețea, de curentul ce trece prin R p, D1, Cf și D3.
Diodele D2 si D4 sunt blocate. După ce tensiunea de rețea începe să scadă, diodele D1 si D3 se
blochează și condensatorul Cf începe să se descarce prin consumator. Avantajele redresării
dublă alternanță sunt următoarele:

- brumul rezidual are amplitudinea pe jumatate, comparativ cu redresarea monoalternanță;

- da posibilitate utilizarii unor condensatoare de filtraj de două ori mai mici;
- încarcă rețeaua de tensiune alternativă simetric, nu numai pe alternanța pozitivă.
În prezent redresoarele dublă alternanță sunt folosite ăn toată aparatura modernă.
6.5. Componentele instalatiilor radiologice
Aparatura folosită în radiologie se compune, de regulă, din trei parți componente principale:
- sursa de radiații , plasată în capul de iradiere și,
- compartimentul pacientului, care sunt amplasate într-o incintă specială, care asigură
protecția la radiații, numită cameră de iradiere;
- sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda) care este plasat intr-o
cameră separata și protejată (camera de comandă).

a) Sursa de radiații poate un generator de radiații X (tub Rontgen sau accelerator liniar de
electroni, de tipul celor descrise anterior) sau o sursă închisă de radiații.
Tuburile Rontgen folosite în radiodiagnostic, au tensiunea de filament, Uf = 6-12 V și
intensitatea 3-5 A, la un curent de filament Ia= 300-500 mA și tensiunea de accelerare Ua= 50-
150 kV. Anodul este de regulă rotativ, dar în anumite cazuri sunt utilizate și tuburi cu anod fix.
Răcirea tubului se face cu apă sau cu ulei.

Cea mai mare parte din aceasta putere se transforma în caldură, numai 2 - 3% o regăsim în
fascicolul de radiații X. Tuburile cu anod fix au randament mai mic decat cele cu anod rotativ.

Cu cât focarul este mai mic cu atât fascicolul de radiații X va fi mai omogen, iar imaginea pe
film sau ecran mai clară.
 Tensiunea de accelerare este generată de un transformator de înaltă tensiune (ridicator), cu
bobina primară conectată la rețea; redresarea tensiunii înalte se face cu diode cu vid (kenotroane)
și se aplică pe tub în polarizare directă. Transportul tensiunii înalte la tubul de raze X se face prin
intermediul cablurilor de înaltă tensiune (trolee), care prin construcție asigură protecția electrică
necesară.
Transformatorul de încălzire (coborâre a tensiunii), are rolul de a aduce la incandescență
filamentul de tungsten al tubului, pentru ca acestă să poată emite electroni, prin efect
termoelectric.

Funcționarea tubului necesită redresarea tensiunii de accelerare. Tuburile cu putere mică şi

medie, funcţionează utilizînd un sistem de autoredresare. Tubul utilizează numai o alternanţă a
curentului electric la care faţă de anticatod, filamentul tubului este la un potential negativ. Se
limitează puterea tubului, jumatate de alternanță nu este utilizată și există posibilitatea
străpungerii tubului pe alternanța negativă.
La tensiuni mari de accelerare se utilizează instalaţii prevăzute cu redresori de înaltă tensiune,
fie prin diode cu catod incandescent (kenotroane), fie redresoare uscate cu semiconductori. La
montajele monoalternanță, dioda se leaga în serie cu tubul; radiaţiile X sunt produse numai de
una din alternanţe, in polarizare directă (plus pe anod minus pe catod), cealaltă alternanţă fiind
oprită de dioda. Montajele cu patru diode utilizează redresarea ambelor alternanţe, tensiunea
redresată fiind aproape continuă și puterea tubului crește.

Cupola tubului. Tubul emitator de raze X este învelit la exterior de o cupolă metalică, de
formă cilindrică, construită din oţel sau alamă şi căptuşită în interior cu un strat de plumb; spaţiul
dintre tub şi pereţii cupolei este umplut cu ulei, ce joacă rol de izolator pentru înalta tensiune şi
contribuie la răcirea tubului prin difuzia căldurii de la tub la cupolă. Cupola permite trecerea într-
o singură direcţie a fasciculului util pentru examinare sau pentru tratament, loc unde se găseşte o
fereastră prevăzută cu un diafragm şi un filtru din aluminiu precum şi un vizor luminos necesar
pentru delimitarea fasciculului. Diafragmul este format din 4 plăci de plumb, care pot fi activate
cu ajutorul unui buton sau manete de la nivelul ecranului.
Rolul cupolei constă în:
- protejarea personalului contra înaltei tensiuni,
- împiedicarea difuziunii în camera de iradiere a radiaţiilor extrafocale nocive şi a luminii
produse în tub în timpul funcţionării;
- protejarea de lovituri a sticlei tubului.
Cupolei îi este atașat un colimator de plumb pentru limitarea radiației, dar și un filtru (2 mm
Al) pentru oprirea radiațiilor moi, dăunătoare formarii imaginii. Cupola este fixată de un stativ
care îi care permite dirijarea fascicolului de radiaţii în direcţii diferite. Stativul are şi un sistem
de arcuri sau greutăţi care contrabalansează greutatea cupolei (6 - 25 kg).
Accesoriile aparatului de radiologie. Cele mai importante accesorii adaptabile la aparatele
de roentgendiagnostic sunt:
- stativul orizontal şi vertical de radiografii, la care este adaptata grila Bucky;
- dispozitive de diafragmare a fascicolului;
- dispozitive de susţinere şi fixare a casetelor;
- dispozitive de centrare;
- dispozitive de compresie;
- materiale de protecţie (mănuşi, şorţuri plumbate).

Sursele închise de radiații sunt utilizate în radioterapie se pot clasifica în funcție de:
activitatea sursei, natura radiației emise, energia radiației, timpul de înjumatațire. În radioterapia
externă sursa este închisă într-un container de protecție, cu o diafragma reglabilă prin care iese
fascicolul util. În acest caz, ca sursa de radiații se pot utiliza și acceleratori liniari de electroni
(LINAC);

Sursele închise de radiații utilizate în radioterapie sunt prezentate în tabelul urmator:

Izotopul Nr. de masă Timp de înjumatațire Energia radiației eV

radioactiv (A) (T1/2)
Radiu 226 1620 ani 0,19 – 2,43
Cesiu 137 30 ani 0,66
Cobalt 60 5,3 ani 1,23
Iod 125 60 zile 0,027 – 0,035
Aur 198 2,7 zile 0,41 – 1,09

Compartimentul bolnavului, este amplasat, împreună cu generatorul de radiații într-o incintă

specială, care asigură radioprotecția, numită cameră de iradiere; este, de regulă, o masă
orizontală care poate fi înclinată, ridicată sau rotită, pentru selectarea poziției optime pentru
iradiere. Camera de iradiere este prevazută cu sisteme de supraveghere a bolnavului în timpul
iradierii (TV cu circuit închis sau fereastră cu sticlă de plumb).

Pupitrul (masa) de comandă. Sistemul de control a parametrilor iradierii este amplasat intr-o
camera separată și protejată corespunzator (camera de comandă). Pupitrul de comandă este acea
componentă a aparatului de radiologie, care conţine dispozitivele și instrumentele necesare
asigurării comenzilor de funcţionare. Complexitatea masei de comandă variază cu tipul
aparatului, cu un singur sistem de comandă la aparatele cu un post şi două sisteme de comandă
separate, unul pentru radioscopie şi altul pentru radiografie pentru aparatele cu două posturi. În
general masa de comandă conţine un autotransformator, instrumente de reglaj şi instrumente de
măsură. Autotransformatorul reglează tensiunea tensiunii primare din transformatorul de înaltă
tensiune. El asigură o tensiune constantă în bobina primar, care alimentează transformatorul de
înaltă tensiune. În acest fel autotransformatorul permite stabilirea tensiunii adecvate, care
necesită a fi utilizată în timpul examinării. Instrumentele de reglaj din masa de comandă servesc
pentru fixarea curentului de încălzire a filamentului tubului şi a sistemelor de redresare a
curentului electric, dar şi pentru reglarea tensiunii secundare prin comutare a transformatorului
de înaltă tensiune. Masa de comandă are în componenţă comutatoare, care permit potrivirea
reglajului examinării, încorporează comutatoare și relee pentru diferitele facilităţi pe care le
realizează aparatele moderne cum ar fi: mişcarea automată a mesei de radiografii, mișcarea
stativului vertical, sisteme de ventilaţie etc.

Instrumente de măsură. Pentru obţinerea constantelor corecte de iradiere este necesară o

modulare corectă a tensiunii, intensităţii, pozitiei aparatului şi timpului de expunere. Voltmetrul
este instrumentul de măsură a tensiunii de accelerare. El este intercalat în circuitul primar al
transformatorului de înaltă tensiune.Voltmetrul măsoară în volţi tensiunea de la bobina primară
şi în kV tensiunea de la bobina secundară; de aici rezulta denumirea de kilovoltaj.
Miliampermetrul măsoară intensitatea curentului anodic care trece prin tub; de aici rezulta
denumirea de miliamperaj.
Masa de comandă a postului de radiografie mai conţine în sistem de măsurarea timpului de
expunere. Aparatele moderne dispun de un sistem de măsură a expunerii (mA.s). Pentru
obţinerea constantelor corecte de expunere este necesară o modulare corectă a tensiunii,
intensităţii şi timpului de expunere.

Tipuri de instalații rodiologice. Instalatiile utilizate în radiologie se clasifică, in functie de

destinație, în aparate de rsdiodiagnostic și aparate de radioterapie.
I. Aparate de radiodignostic:
a) Aparate de radiodiagnostic convenționale (radioscopie și radiografie)
Tubul radiogen poate fi cu anod fix sau rotativ, facilitând în felul acesta răcirea tubului
produsă şi prin rotaţia anodului. Parametrii de funcționare sunt: tensiunea de accelerare 60 - 150
kV, la un curent anodic de 100-1000 mA. Tubul este montat pe stativ. Anodul rotativ permite
folosirea tubului la curenți mari, fără a se uza sau supraîncălzi. Aceasta se datorează suprafeței
mari a anodului ce urmează a fi bombardată cu electroni care vor lovi anodul într-un focar de
dimensiuni mici. Focarele tuburilor cu anod rotativ sunt mai fine și permit obținerea unei
imagini de calitate. Sunt aparate fixe, de putere mare, care necesită amenajări speciale.

Fig. a) Aparat fix de radiografie b) Receptorii digitali utilizaţi in radioscopie

b) Aparate mobile de radiografie (siremobil)
În anumite situații, atunci când bolnavul este netransportabil, se folosesc instalații mobile
de radiodiagnostic. Aceste aparate se utilizează la patul bolnavului, au putere mai mică, și
folosirea lor impune precauții suplimentare în ce privește radioprotecția.
Siremobil este denumirea unei instalații de radiografie mobilă pentru imagini intraoperatorii.
Acest aparat are variate aplicații în: chirugia generală , ortopedie, traumatologie și tratamente
ambulatorii. Datorită designului compact și ergonomic, el este ușor de transportat și manipulat.
 Fig. a)Aparat mobil de radiografie (15kW) b) Siremobil
c) Aparat de angiografie. Angiograful este un aparat radiografie cu ajutorul căruia se
investigheaza starea vaselor. Componentele sunt aceleași cu ale unui aparat de radiologie căruia i
s-au mai adăugat softuri speciale: componenta digitală (care permite o vizualizarea a
structurilor) și softuri de hemodinamică prin care se urmarește tensiunea, pulsul, debitul,
electrocardiograma. Se pot realiza coronarografii sau vizualizarea  aspectului vaselor de sânge
ale membrelor pentru tratamentul tulburărilor de ritm cardiac. Coronarografia este investigaţia
esenţială în explorarea bolii coronariene, prin vizualizarea directă a arterelor coronare, a caror
obstrucție este responsabilă de angină sau infarct.

Fig. a) Angiograf b) Angiografie

d) Aparat de mamografii. Mamografia reprezintă metoda performantă de radiodiagnostic a

cancerului mamar ce detectează modificarile de structură la nivelul sânului. Detectarea în stadiu
incipient a cancerului mamar, atunci când nu produce semne clinice, asigură o rată de vindecare
de pană la 95%. Aproximativ 85% din tumorile mamare se determină cu ajutorul mamografiei.
 Fig. a) Mamograf b) Mamografie

e) Aparatul radiografic dentar. Radiografia dentară, utilizează generatori speciali, de mici

dimensiuni, cu anod fix, montaţi pe un braţ articulat, ce le confera mobilitate mare. Parametrii
de funcţionare sunt limitaţi: intensitatea curentului anodic 5 - 25 mA, tensiunea de accelerare 50
-100 kV. Filmul radiografic dentar, de dimensiuni 3x4 cm, se utilizează fară casetă, se asează
înapoia gingiei și lipit de dintele examinat.

Fig. a) Aparatul radiografic dentar b) Radiografie dentara

f) Tomograf computer. Termenul de tomografie vine de la grecescul tomì=secţiune, deci

înseamnă obţinerea unor imagini pe secţiuni. Este o tehnică particulară, care utilizează ca factor
fizic radiaţia X, ca procedeu de explorare a mediului, secţiunea tomografică în plan transversal
axial, iar ca mod de redare a informaţiei, imaginea digitală. Ultima generatie de aparate, CT
spirală, presupune rotația tubului combinată cu mișcarea de avans a mesei spre detector.
Raportul dintre viteza mesei și grosimea secțiunii este cunscut sub denumirea de „pitch”.
Principiul tomografiei computerizate se bazează pe măsurarea atenuării pe diferite direcții,
cuprinse în planul secțiunii longitudinale investigate unui fascicol îngust de radiaţii X, care
parcurge, printr-o mişcare circulară, un strat echivalent ca lărgime din corpul examinat, şi
reconstrucţia imaginii plecând de la proiecţiile sale diferite. Fascicolul îngust este produs de un
generator de radiații X (GRX), colimat astfel încât secțiunea fascicolului este de numai câțiva
milimetri pătrați. După ce traversează organismul, fascicolul parțial atenuat, este captat de un
detector de intensitate, pentru fiecare direcție find masurată absorbția selectivă. Ansamblul GRX
– detector execută explorari pe trasee paralele, după care se rotește cu un anumit unghi și
efectueaza un nou program de explorari paralele. Mecanismele de mișcare paralelă și de rotație
sunt acționate prin computer, astfel încât secțiunea investigata se încadrează într-o matrice cu
NxN (N=2048 sau 4096) elemente pătratice, fiecare element având latura de câțiva milimetri.
Dimensiunea unui element din matricea patratică reprezintă puterea de rezoluție a tomografului.
Valoarea obținută din măsurarea atenuarii este transformată într-un semnal de imagine afișat
pe un monitor. Lista culorilor folosite se asociază intevalului de valori a absorbției, respectiv a
registrului densitaților regiunii anatomice investigate.
Tomografia computerizată permite obținerea imaginii oricarei secțiuni prin corpul uman,
obținandu-se imagini de mare precizie. Dacă se fac imagini ale secțiunilor succesive, acestea pot
fi prelucrate în imagini tridimensionale ale organelor interne. Pentru mărirea contrastului
țesuturilor mai puțin dense se utilizeaza substanțe de contrast iodate administrate intravenos sau
oral. În timpul testarii, pacientul va fi întins pe o masă conectată la scanner-ul computer
tomograf-ului, un aparat de dimensiuni mari cu aspectul unui cilindru fară miez. Acesta va
trimite impulsuri de raze X prin corpul pacientului. Fiecare impuls dureaza mai puțin de o
secundă și formează imaginea unei felii subțiri din organul sau zona studiată (slice). O parte a
scanner-ului se poate înclina, fapt ce permite preluarea imaginilor zonei studiate din diferite
poziții. Imaginile sunt memorate într-un computer. Computer tomograful (CT) poate fi folosit
pentru studiul oricarui organ al corpului ca ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele
suprarenale, plămânii și inima. De asemenea poate studia vasele de sânge, oasele și măduva
spinării.

Fig. a) Schema bloc a CT; b) Vedere de ansamblu a unui CT

În ansamblu o unitate C.T este formata din: sistemul de achiziţie a datelor, sistemul de
procesare, sistemul de vizualizare şi stocare a datelor; sistemul de comandă;
Sistemul de achiziţie a datelor cuprinde : tubul de radiaţii X, detectorii, o serie de elemente
electronice asociate, montate într-un suport (fig.):

Sistemul de procesare a datelor. Semnalele electrice rezultate în urma conversiei energiei

luminoase a detectorilor de către fotodiodă sunt numerizate şi stocate pe o matrice de
reconstrucţie, iar apoi comparate cu matricea implementată în aparat. Fiecărui pătrăţel al matricei
îi corespunde o unitate de densitate exprimată printr-o nuanţă de gri. Aparatele moderne au
4096x4096 de pixeli. Cu cât aceste unităţi sunt mai mici, cu atat imaginea va fi mai bună.
Unitatea de volum constituentă a imaginii este denumită voxel, iar corespondentul bidimensional
al voxelui este pixelul . Pixelul reprezintă, suma variațiilor de densitate dintr-un voxel şi este cea
mai mică unitate constituentă a imaginii.

Fig. Corespondenţa element voxel - pixel în TC

Unitatea de masură a densitătii denumită unitate Hounsfield (UH) este definită ca 1/1000 din
diferența de densitate dintre apă şi aer sau 1/1000 diferenţa apă şi osul compact. Grila de
densităţi este arbitrară, densitatea aerului este -1000, a apei 0 şi a osului + 1000.

Fig.
g) Diagnosticul radioizotipi (scintigrafia) utilizează izotopii radioactivi în scop de
diagnostic. Izotopii radioactivi sunt folosiți în medicină ca trasori și aceasta aplicație se bazează
pe proprietatea acestora de a fi detectați prin măsurarea, din exteriorul corpului, a intensitații
radiației pe care o emit, atât pe drumul lor, cât ăi la nivelul organului ivestigat. Radionuclizii
folosiţi sunt în principal: techneţiul metastabil (99mTc,), taliul (201Tl), iodul (131I ,132I)).
O constantă caracteristică a fiecarui izotop radioactiv este timpul de injumatațire fizic, adică
timpul după care activitatea izotopului se reduce la jumatate. În scintigrafie este importantă
cunoașterea timpului de injumatațire biologic, definit ca durata în care cantitatea de trasor
introdusă în organism scade la jumătate fată de valoarea inițială. Timpul de înjumatațire biologic
depinde de acumularea, distribuția, metabolismul și excreția radiotrasorului în organe și țesuturi,
și în general este mai mic decât timpul de injumatatire fizic.
În general se preferă trasori  emițatori, cu energii cuprinse între 100 - 200 keV, deoarece
radiațiile  cu energii mici sunt ușor de detectat și măsurat și au efecte biologice mai diminuate.
La sfarșitul investigației doza de radiații reziduală în organism trebuie să fie cât mai mică, motiv
pentru care sunt utilizați izotopi radioactivi cu timp de înjumatațire biologic redus.
 Principiul examinării scintigrafice constă în detectarea radiaţiei  emisă în urma administrării
unui produs radiofarmaceutic cu tropism selectiv pentru un anumit organ, proces, sau leziune.
Imaginea scintigrafică reprezintă distribuţia spaţială a radiofarmaceuticului şi variaţia sa în timp
care oferă astfel după prelucrari succesive informaţii despre morfologia şi funcţia organului
investigat.
Aparatura de detecție folosită în scintigrafie este formată din urmatoarele părți componente:
colimator , cristal de scintilație, fotomultiplicator, amplificator, analizor de impulsuri, computer,
monitor TV.

Fig. Schema bloc a unui scintigraf

a) Colimatorul este o placă de plumb cu canale și pereti desparțitori (septuri) care se interpune
între pacient și cristalul de scintilație și care are rolul de a permite accesul în cristal numai a
radiației care provine din regiunea investigată. Alegerea colimatorului se face în funcție de
energia radiotrasorului utilizat și de dimensiunea organului nivestigat. Distingen colimatoare
monocanal sau multicanal sau, în funcție de orientarea septurilor, colimatoare paralele,
convergente sau divergente.
b) Cristalul de scintilație. Anumite cristale, cum este de exemplu iodura de sodiu activată cu
taliu, NaI (Ta), au proprietatea că atunci când sunt bombardate cu radiații gamma să emită fotoni
luminoși, fenomen numit scintilație. Cristalele folosite în diagnosticul radioizotopic au diametre
cuprinse între 25 – 55 cm și grosimi între 6 – 12 mm. Cu cât cristalul este mai gros cu atât
eficiența de detecție a radiației gamma este mai mare. De exemplu pentru un cristal de NaI (Ta)
cu grosimea de 12 mm eficiența de detectare a radiației cu energia de 140 keV caracteristică
99m
Tc este 90%, adică numai 10% din fotonii gamma traversează cristalul fară să producă
scintilații.
c) Fotomultiplicatorul are rolul de a converti impulsul luminos eliberat de cristal într-un
semnal electric. Fotomultiplicatorul este o incintă de sticlă vidată care cuprinde un fotocatod,
dinone și un anod. Lovit de fotonii luminoși emiși de cristal, fotocatodul eliberează electroni prin
efect fotoelectric. O sursă de tensiune în trepte crescătoare, aplicată pe dinode, multiplică
fascicolul de electroni primari de 106 ori. Fluxul de electroni astfel obținut este colectat de anod
și dă naștere unui impuls de tensiune, a carui amplitudine este proporțională cu energia fotonilor
gamma incidenți pe cristal.
d) Amplificatorul are rolul de a crește amplidudinea semnalului de tensiune, cu păstrarea
proportionalitații între semnalul de intrare și cel de ieșire.
e) Analizorul de impulsuri are rolul de a elimina semnalele provocate de radiația de fond, și
selecteaza numai semnalele corespunzatoare fotonilor din domeniul de energie interesat,
eliminând pe cele cu radiații mai mari sau mai mici. Domeniul luat in considerare de un analizor
pentru o anumită energie a radiației gamma se numește fereastră. Astfel o fereastră simetrică de
20%, pentru 99mTc, cu energia de 140 keV va fi de 140 +/- 14 keV.
 f) Computerul are rolul de a prelucra aceste semnale și a le transforma în semnal video
complex.
g) Monitorul afișează acest semnal sub forma de imagine analogică, care evidentiază
distribuția radiotrasorului în organul investigat. Înregistrarea imaginii se poate face pe bandă
magnetică sau pe film.

Fig. a)Echipament scintigrafic b) Scintigrama tiroidiana

II. Aparate de radioterapie

În funcție de poziția a sursei de radiații în raport cu corpul pacientului tehnicile de

radioterapie se împart în doua categorii: radioterapie externă (în care sursa de radiații este situată
în afara corpului) și radioterapie internă (brachiterapie sau curieterapie).

1. Aparatele utilizate in radioterapia externă se pot clasifica în funcție de natura sursei de

radiații :

- generatori Rontgen;

- surse închise de mare activitate; de exemplu surse de 60 Co (coboltoterapie);

- acceleratori liniari de electroni (LINAC);

Generatori Rontgen. Radiațiile X sunt folosite în tratamentul afecțiunilor inflamatorii și

canceroase. Roentgenterapia antiinflamatorie folosește doze mici, care au rolul să frâneze
evoluția procesului patologic sau să echilibreze funcția alterată a unui organ. Aplicată precoce,
ea duce în majoritatea cazurilor la vindecare. Furunculele, mastitele, afecțiunile inflamatorii ale
dinților, panarițiul etc. beneficiaza de orice stadiu de roentgenterapie, care este din ce in ce mai
puțin folosită, deoarece acțiunea antibioticelor a crescut simțitor. Roentgenterapia oncologică,
folosește doze mari, care au rolul de a distruge tumora. Radiațiile X sunt din ce în ce mai mult
înlocuite în oncologie, cu radiatii mai puternice, cu rezultate mult mai bune.

Surse închise de mare activitate. Aparatura folosită în gammaterapia externă utilizează

radiaţiile gamma de înaltă energie (1,25MeV), provenind de la o sursă de cobalt 60 radioactiv
pentru a distruge celulele canceroase. Actvitatea sursei este este 5 – 10 kCi, închisă într-un
container, cu adaptari specifice.
 Fig. Aparat de cobaltoterapie: capul de iradiere și pupitrul de comandă

Acceleratorii lineari de electroni (LINAC) sunt aparatele folosite în radioterapia externă.

Produc fie un fascicol de electroni, activi la suprafața și indicați în tratamentul tumorilor
superficiale, fie un fascicol de X de înaltă energie (4 –30 MeV), care patrund în profunzime, și
sunt adaptate tratamentului tumorilor profunde ale toracelui sau abdomenului.

Fig. Accelerator liniar de electroni

2. Aparatura folosită în radioterapia interna. În acest caz, sursele de radiații, de mici

dimensiuni, se deplasează dintr-un container situat în capul de iradiere, prin intermediul unui
sistem mecanic sau pneumatic. Sistemul de acționare asigură întoarcerea automată a surselor în
container la sfarșitul iradierii. Sursele radioactive închise, sunt plasate în zona ce necesită
tratament. Radioterapia internă (RI) se poata clasifica în funcție de:

1. poziția sursei în raport cu tumora RI poate fi: endocavitar, (în cavitațile naturale: rect, uter),
endoluminal (bronhii, esofag), interstițial (implant în țesuturi);
2. după debitul dozei:

- cu debit scăzut (LDR), sub 2 Gy/h;

- cu debit mediu (MDR), 2 – 12 Gy/h;

- cu debit înalt (HDR), peste 12 Gy/h.

Sursele de radiații utilizate în radioterapia internă sunt prezentate în tab. Sursele (sub forma
de bile, ace etc.) se deplasează dintr-un container mecanic sau automat (sub acțiunea unor fire, cu
ajutorul aerului comprimat); sistemul de acționare automată asigura întoarcerea surselor înapoi în
container la sfarșitul iradierii.

Tab. Sursele de radiații utilizate în radioterapia internă

Izotopul Nr. de masă, (A) Timp de Energia radiației eV

radioactiv înjumatațire (T1/2)
Radiu 226 1620 ani 0,19 – 2,43
Cesiu 137 30 ani 0,66
Iridiu 192 74 zile 0,30 – 0,61
Iod 125 60 zile 0,027 - 0,035
Aur 198 2,7 zile 0,41 – 1,09
Fosfor 32 14,3 zile -

Fig. Instalație de radioterapie internă

7. LEGISLAȚIE NUCLEARĂ
 Activitatea care implică utilizarea surselor de radiații este reglementată de Legea 111/1996,
republicată, cu modificările și completările ulterioare. Obiectul acestei legi îl constituie
reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare desfăşurate în scopuri exclusiv
paşnice şi a altor activităţi care conduc la expunerea la radiaţii ionizante, astfel încât să se
îndeplinească cerinţele de securitate nucleară, de securitate radiologică, de protecţie împotriva
radiaţiilor ionizante a personalului expus profesional, a pacientului, a mediului, a populaţiei şi a
proprietăţii, cu riscuri minime.
Prevederile acestei legi se aplică următoarelor activităţi şi surse de radiații: producerea,
amplasarea, construcţia, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea, utilizarea,
depozitarea intermediară, dezafectarea, transportul, tranzitul, importul şi transferul
intracomunitar al instalaţiilor radiologice. Comisia pentru Controlul Activităților Nucleare
(CNCAN) este autoritatea competentă în domeniul nuclear, de interes public naţional, exercită
atribuţiile de reglementare, autorizare şi control prevăzute de lege.
CNCAN emite reglementări, general obligatorii şi ghiduri, pentru detalierea cerinţelor
generale de securitate nucleară, de securitate radiologică de protecţie împotriva radiaţiilor
ionizante, privind sistemele de management în domeniul nuclear, de protecţie fizică, de transport
al materialelor radioactive, de gestionare a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear
uzat, de planificare, pregătire şi răspuns în situaţii de urgenţă nucleară sau radiologică, de
realizare a produselor şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare şi radiologice, precum şi orice
alte reglementări necesare activităţii de autorizare şi control în domeniul nuclear.
Activităţile cu surse de radiații prevăzute menționate anterior, cu excepţia activităţilor de
transport al dispozitivelor generatoare de radiaţii, a utilizării aparaturii de control dozimetric şi a
sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, necesită autorizaţie eliberată de Comisie, cu
respectarea procedurii de autorizare specifice fiecărui gen de activitate sau surse. Autorizaţiile
prevăzute de lege se solicită şi se eliberează, simultan ori succesiv, separat pentru fiecare gen de
activitate sau pentru fiecare instalaţie nucleară ori radiologică cu funcţionalitate proprie, din
patrimoniul solicitantului, sau pentru fiecare tip distinct de material radioactiv, de dispozitiv
generator de radiaţii ionizante, de aparatură de control dozimetric al radiaţiilor ionizante, de
material ori dispozitiv utilizat în scopul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, de mijloc de
containerizare sau de transport, pe care solicitantul autorizaţiei intenţionează să le realizeze.
Titularul autorizaţiei va utiliza în activităţile menţionate numai personal care este posesor al
unui permis de exercitare, valabil pentru aceste activităţi. Permisul de exercitare se eliberează, în
baza unei evaluări şi examinări, de către CNCAN sau de către titularul de autorizaţie, numai
pentru personalul propriu. O condiţie prealabilă eliberării permisului de exercitare este obţinerea
avizului medical specific, în baza reglementărilor emise de Ministerul Sănătăţii. Autorizaţia şi
permisul de exercitare se eliberează pe o perioadă determinată. În autorizaţiile eliberate de
Comisie pentru proprietarul, utilizatorul sau operatorul instalaţiilor nucleare se va menţiona
explicit calitatea acestuia. Dreptul dobândit pe baza autorizaţiei şi permisului de exercitare nu
poate fi transmis fără acordul emitentului.
Autorizaţiile se suspendă sau se retrag de către emitent, din proprie iniţiativă sau la sesizarea
oricăror persoane fizice ori juridice, în toate cazurile în care CNCAN constată că: a) titularul
autorizaţiei nu a respectat prevederile legii şi reglementările specifice sau limitele şi condiţiile
prevăzute în autorizaţie; b) nu sunt îndeplinite, integral şi la termenul stabilit, măsurile dispuse
de organele de control abilitate; c) apar situaţii noi din punct de vedere tehnic sau de altă natură,
necunoscute la data eliberării autorizaţiei, care pot afecta desfăşurarea în condiţii de siguranţă a
activităţilor nucleare; d) titularul autorizaţiei nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale cu privire la
constituirea surselor financiare pentru gestionarea şi depozitarea definitivă a deşeurilor
radioactive şi dezafectarea instalaţiilor nucleare sau asigurare de răspundere civilă pentru daune
către terţi în caz de accident nuclear; e) titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal constituit;
f) titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.
Titularul autorizaţiei eliberate are obligaţia şi răspunderea de a lua toate măsurile necesare
pentru: a) asigurarea şi menţinerea securităţii nucleare, protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante,
protecţiei fizice, planurilor proprii de răspuns în situaţie de urgenţă nucleară sau radiologică şi
managementului în domeniul nuclear pentru activităţile desfăşurate sau a surselor de radiaţii
asociate acestora, precum şi evidenţei stricte a materialelor nucleare şi radioactive şi a tuturor
surselor radioactive, supuse controlului reglementat; b) respectarea limitelor şi condiţiilor tehnice
prevăzute în autorizaţie sau în certificatul de înregistrare şi raportarea oricăror depăşiri, conform
reglementărilor specifice; c) limitarea numai la activităţile pentru care a fost autorizat; d)
dezvoltarea propriului sistem de cerinţe, regulamente şi instrucţiuni care asigură desfăşurarea
activităţilor autorizate fără riscuri inacceptabile de orice natură. e) asigurarea şi menţinerea
resurselor umane şi financiare adecvate, pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de prezenta
lege. f) notificarea imediată, către CNCAN şi Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă, a oricărei situaţii de urgenţă în legătură cu activităţile
autorizate şi întreprinderea măsurilor necesare pentru reducerea consecinţelor acesteia, conform
reglementărilor specifice privind situaţiile de urgenţă nucleară şi radiologică; g) raportarea
imediată, către CNCAN, a pierderii, furtului, deversării şi scurgerii, precum şi a utilizării ori
eliberării neautorizate, după caz, a surselor radioactive supuse controlului reglementat.
Răspunderea pentru daune nucleare, provocate în timpul sau ca urmare a accidentelor ce pot
surveni prin desfăşurarea activităţilor prevăzute în autorizaţie ori a altor activităţi care au avut ca
urmare decesul, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, distrugerea,
degradarea ori imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun, revine în întregime titularului
autorizaţiei, în condiţiile legii. Titularul de autorizaţie este pe deplin răspunzător pentru
asigurarea securităţii instalaţiilor şi pentru desfăşurarea în siguranţă a activităţilor autorizate în
condiţiile legii. Răspunderea pentru securitatea instalaţiilor şi/sau a activităţilor nu poate fi
delegată.

Definiţii în sensul Legii 111/1996 și a Normelelor privind cerințele de bază de securitate

radiologică:
1. activitate nucleară - orice practică umană care utilizează surse de radiaţii;
2. dispozitive generatoare de radiaţii ionizante - dispozitivele capabile să genereze radiaţii
ionizante precum raze X, neutroni, electroni sau alte particule încărcate; radiaţia LASER nu este
radiaţie nucleară;
3. instalaţie radiologică - generator de radiaţie ionizantă, instalaţia, aparatul ori dispozitivul
care extrage, produce, prelucrează sau conţine materiale radioactive;
4. plan de intervenţie - ansamblul de măsuri care se aplică în caz de accident nuclear;
5. constrângere de doză - o restricţie stabilită ca limită superioară a dozelor proiectate,
utilizată pentru a defini seria de opţiuni avute în vedere în procesul de optimizare a protectiei
împotriva radiațiilor ionizante pentru o sursă de radiaţii într-o situaţie de expunere planificată;
6. factor de ponderare tisulară (w T): factor adimensional utilizat pentru ponderarea dozei
absorbite în țesuturi sau organe(T) și depinde de tipul radiației. Valorile corespunzătoare ale lui
wT sunt prevăzute în reglementările specifice emise de CNCAN privind estimarea dozelor;
 7. Doză echivalentă (H T) - doza absorbită de ţesutul sau organul T, ponderată pentru tipul şi
calitatea radiaţiei;
8. Doză efectivă (E) - suma dozelor echivalente ponderate absorbite de toate ţesuturile şi
organele organismului din expunere internă şi externă. Unitatea de măsură pentru doza efectivă
este sievertul (Sv);
9. Doza proiectată - doza care se preconizează a fi primită dacă nu se implementează
acţiunile planificate de protecţie;
10. Efecte negative asupra sănătăţii - reducerea duratei şi a calităţii vieţii în cadrul unei
populaţii ca urmare a expunerii, inclusiv cele cauzate de efectele asupra ţesuturilor, cancer şi
tulburările genetice severe;
11. Efecte negative individuale - efectele nocive observabile clinic la persoane sau la
descendenţii acestora, a căror apariţie este fie imediată, fie întârziată, în ultimul caz implicând
mai curând o probabilitate decât o certitudine a apariţiei;
12. Expunere accidentală - expunerea unor persoane, cu excepţia lucrătorilor în situaţii de
urgenţă, ca urmare a unui accident;
13. Expunere medicală - expunerea la care sunt supuşi pacienţii sau persoanele asimptomatice
ca parte a diagnosticării sau a tratamentului medical sau stomatologic efectuat pentru
îmbunătăţirea sănătăţii, precum şi expunerea la care au fost supuse persoanele implicate în
îngrijirea şi susţinerea pacienţilor sau voluntarii din cercetarea medicală;
14. Expunere potenţială - expunere care nu survine cu certitudine, dar care poate rezulta dintr-
un eveniment sau o serie de evenimente cu caracter probabil, inclusiv ca urmare a deficienţelor
echipamentelor sau a erorilor de operare;
15. Expunere profesională de urgenţă - expunerea la care este supus într-o situaţie de
expunere de urgenţă un lucrător- expunerea susceptibilă de a avea loc în condiţiile normale de
exploatare a unei instalaţii sau de desfăşurare a unei activităţi (întreţinere, inspecţie, dezafectare),
inclusiv incidente minore care pot fi ţinute sub control, de exemplu cele apărute în timpul
exploatării normale şi incidentele operaţionale anticipate;
16. Urgenţă - o situaţie sau un eveniment excepţional care necesită o intervenţie rapidă,
pentru a limita consecinţele negative grave, sau riscul de apariţie a acestora, asupra sănătăţii şi
securităţii fiinţelor umane, asupra calităţii vieţii, proprietăţii sau mediului înconjurător, sau orice
risc care ar putea genera asemenea consecinţe negative grave. Termenul se referă atât la urgenţe
nucleare şi radiologice, cât şi la urgenţe convenţionale precum incendii, eliberări de substanţe
chimice periculoase, furtuni sau seisme. Se referă inclusiv la situaţiile în care acţiunile prompte
garantează limitarea efectelor unui risc;
17. Lucrător expus - persoană salariată, sau care desfăşoară activităţi independente, supusă
unei expuneri la locul de muncă cauzată de o practică aflată sub incidenţa prezentei norme şi care
poate fi expusă unor doze ce depăşesc una dintre limitele de doză stabilite pentru expunerea
publică;
18. Responsabil cu protecţia radiologică - o persoană competentă din punct de vedere tehnic
să supravegheze sau să efectueze punerea în aplicare a măsurilor de protecţie radiologică, în ceea
ce priveşte aspectele din domeniul protecţiei radiologice relevante pentru un anumit tip de
practică;
19. Supraexpunere: o expunere care conduce la depăşirea uneia din limitele de doză.
Organele de control al activităţilor nucleare sunt:
1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare;
2. Ministerul Sănătăţii, prin direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti;
 3. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă;
4. Inspectoratul General al Poliţiei Române şi unităţile subordonate acestuia;
6. Inspecţia Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;
7. Biroul Român de Metrologie Legală.

Lista cu unităţile fără personalitate juridică ce pot fi autorizate în condiţiile legii:

1. Cabinetele medicale constituite conform prevederilor legale;

2. Cabinetele de liberă practică pentru servicii publice, conexe actului medical;

3. Unităţile legal constituite, subordonate unor ministere sau din regiile autonome, companiile
naţionale , societăţile comerciale, cu acordul prealabil al persoanei juridice din care fac parte.

Limitele de doză pentru expunerea publică se aplică sumei expunerilor anuale ale unei
persoane, care rezultă din toate practicile autorizate. Limita de doză efectivă pentru expunerea
publicului este 1 mSv pe an; sunt valabile şi următoarele limite de doză echivalentă: a) limita de
doză echivalentă pentru cristalin este 15 mSv pe an; b) limita de doză echivalentă pentru piele
este 50 mSv pe an, calculată pentru o suprafaţă de 1 cm2, indiferent de suprafaţa expusă. Limita
de doză pentru expunerea profesională se aplică sumei expunerilor profesionale anuale ale unui
lucrător din toate practicile autorizate pe care le desfășoară. Limita de doză efectivă pentru
expunerea profesională este de 20 mSv/an; sunt valabile următoarele limite de doză echivalentă:
a) limita de doză echivalentă pentru cristalin este 20 mSv/an; b) limita de doză echivalentă
pentru piele este 500 mSv/an; această limită se aplică dozei o,suprafață de 1 cm 2 , indiferent de
suprafața expusă; c) limita de doză echivalentă pentru extremități este 500 mSv/an.

Constrângerile de doză prevăzute se aprobă de CNCAN în procesul de autorizare a practicii.

Constrângerea de doză pentru persoanele implicate în îngrijirea și susținerea pacienților care fac
obiectul expunerii medicale și pentru voluntarii care participă la cercetarea medicală sau
biomedicală este stabilită de către Ministerul Sănătății conform reglementărilor specifice.
Constrângerile de doză prevăzute se stabilesc in termeni de doză efectivă sau doză echivalentă
pentru un interval de timp corespunzător definit. Este interzis ca persoanelor cu vârsta sub 18 ani
să li se atribuie calitatea de lucrător expus professional.

În toate locurile de muncă unde există posibilitatea unei expuneri la radiații ionizante
superioare limitelor de doză pentru populație, întreprinderea trebuie să ia măsuri în scop de
protecție radiologică în funcție de tipul instalațiilor și surselor de radiații. Locurile de muncă se
clasifică în zone controlate și zone supravegheate. Criteriile specifice de clasificare sunt stabilite
în reglementările emise de CNCAN pentru fiecare tip de practică. Pentru fiecare zonă controlată
si supravegheată, întreprinderea trebuie să desemneze, în scris, cel puțin un responsabil cu
protecția radiologică, care răspunde de aplicarea, în zona respectivă, a dispozițiilor prezentei
norme și a reglementărilor specifice practicilor care se desfășoară în zonă. Responsabilul cu
protecția radiologică trebuie să fie posesor al unui permis de exercitare emis de CNCAN, în
domeniul și specialitatea corespunzătoare practicilor care se desfășoară în zona controlată sau
supravegheată. În cazurile stabilite de CNCAN prin reglementările specific, această funcție se
asigură de un compartiment special, condus de un expert în protecție radiologică.
 Întreprinderea trebuie să implementeze și să respecte în zona controlată următoarele cerințe:
a) zona controlată trebuie să fie delimitată și accesibilă exclusiv persoanelor instruite
corespunzător; b)accesul într-o astfel de zonă se face conform procedurilor scrise elaborate de
către întreprindere; c) ori de câte ori există un risc considerabil de răspândire a contaminării
radioactive, trebuie luate măsuri specifice, inclusiv pentru controlul accesului sau ieșirea
persoanelor și a bunurilor și pentru monitorizarea contaminării din zona controlată și, după caz,
din zonele adiacente; d) ținând seama de natura și amploarea riscurilor radiologice din zona
controlată, monitorizarea radiologică a locului de muncă se organłzează în conformitate cu
prederile legii; e) să afișeze simbolul „pericol de radiații” și să amplaseze indicatoare pentru a
semnala tipul zonei, natura surselor și riscurile inerente acestora; f) să stabilească instrucțiuni de
lucru corespunzătoare riscului radiologic asociat surselor și operațiunilor implicate; g) să asigure
lucrătorilor instruire specifică referitoare la caracteristicile locurilor de muncă și la activitățile
acestora; h)să furnizeze lucrătorilor echipamentul individual de protecție corespunzător.

Lucrătorii expuși se clasifică în două categorii: a) categoria A: acei lucrători expuși care sunt
în situația de a primi o doză efectivă mai mare de 6 mSv pe an sau o doză echivalentă mai mare
de 15 mSv pe an pentru cristalin sau mai mare de 150 mSv pe an pentru piele și extremități; b)
categoria B: acei lucrători expuși care nu se încadrează în categoria A.

Responsabilități generale privind educația, formarea și furnizarea de informații: 1.

Cerințele privind educația, instruirea și calificarea personalului expus profesional sunt date de
reglementările specifice emise de CNCAN; 2. Cerințele privind educația, instruirea și
perfecționarea personalului implicat în expunerile medicale sunt date în reglemenarea comună
emisă de MS, MEN și CNCAN; 3. Întreprinderea trebuie să asigure informarea corespunzătoare
și pregătirea continuă a personalului expus profesional în domeniul radioprotecției, prin cursuri
de instruire avizate de CNCAN, efectuate la intervale de cel mult 5 ani.

Întreprinderea trebuie să asigure monitorizarea dozimetrică individuală a tuturor lucrătorilor

expuşi profesional de categorie A, prin intermediul unui serviciu dozimetric desemnat ca
organism notificat de CNCAN. Monitorizarea dozimetrică individuală a persoanelor expuse
profesional de categorie B are ca obiect demonstrarea încadrării corecte a lucrătorilor în această
categorie, urmând ca ulterior să nu mai fie necesară.

În cazul expunerilor accidentale, întreprinderea trebuie să asigure pentru toate persoanele

implicate evaluarea neîntârziată a dozelor individuale datorate atât expunerii externe cât şi
expunerii interne, după caz, precum şi distribuţia acestor doze în corp. Intreprinderea trebuie să
asigure înregistrarea rezultatelor monitorizării dozimetrice individuale pentru fiecare lucrător
expus de categorie A sau de categorie B, pentru care CNCAN a impus ca această monitorizare să
se realizeze, precum şi pentru toate persoanele care au suferit expuneri accidentale sau care au
fost supuse unor expuneri autorizate special sau unor expuneri de urgenţă. Intreprinderea trebuie
să asigure păstrarea înregistrării până când persoana în cauză împlineşte 75 de ani, dar nu mai
puţin de 30 de ani de la încetarea calităţii de lucrător expus. Înregistrarea rezultatelor
monitorizării individuale cuprinde: a) înregistrarea dozelor individuale măsurate sau estimate,
după caz; b) rapoartele privind circumstanţele şi acţiunile întreprinse în cazul expunerilor
accidentale, autorizate special şi expunerii de urgenţă; c) rezultatele supravegherii radiologice a
locului de muncă, folosite pentru evaluarea dozelor, atunci când a fost cazul. Rezultatele
monitorizării individuale a expunerilor autorizate special, a expunerilor accidentale sau de
urgenţă trebuie înregistrate separat de cele ale monitorizărilor individuale sistematice.

În caz de expunere accidentală, precum şi în cazul oricărui rezultat al monitorizării

individuale care depăşeşte limita de doză stabilită în prezentele norme, întreprinderea are
următoarele obligaţii: a) să facă o primă investigaţie pe baza căreia să stabilească valoarea
preliminară a dozelor primite; b) să facă o investigaţie aprofundată prin care să determine
împrejurările în care s-a produs supraexpunerea; c) să comunice, fără întârziere, lucrătorului în
cauză rezultatele monitorizării individuale şi evaluările dozelor. La angajarea unui lucrător
expus, întreprinderea solicită o declaraţie din care să reiasă dacă acesta a mai avut calitatea de
lucrător expus şi denumirea ultimului angajator la care lucrătorul a desfăşurat activităţi în această
calitate. Intreprinderea solicită, de la ultimul angajator la care persoana respectivă a fost angajată
ca lucrător expus, transmiterea oficială a extrasului din evidenţa dozei primite de acea persoană.

Întreprinderea este responsabilă pentru măsurile de asigurare a supravegherii medicale a

lucrătorilor expuşi, iar angajatorul este responsabil pentru măsurile de asigurare a supravegherii
medicale a lucrătorilor externi. Supravegherea medicală a lucrătorilor expuşi se bazează pe
principiile generale care guvernează medicina muncii şi respectă reglementările MS.

Legislația privind funcționarea serviciilor de radiodiagnostic. Serviciul de radiodiagnostic

este una dintre unităţile nucleare ce se pot constitui în cadrul spitalelor, pentru care sunt
obligatorii solicitarea şi obţinerea de avize speciale, de constructie, amplasare şi funcţionare,
emise de C.N.C.A.N.

Modul de utilizare a radiaţilor, condiţiile ce trebuie să le îndeplinească aparatura, precum şi

modul de alcătuire, dimensionare şi ecranarea încăperilor sunt condiţionate de Normele de
Securitate Nucleară - Regimul de Lucru cu Surse de adiaţii Nucleare.

Proiectarea, amenajarea şi structurarea serviciului sunt dependente de numărul şi tipul de

aparate radiologice, de cerinţele fluxului medical, de optimizarea măsurilor de radioprotecţie.
Pentru fiecare aparat sunt determinate necesarul de încăperi şi condiţiile tehnice de montaj.

Tipurile de aparate radiologice utilizate în serviciul de roentgendiagnostic sunt: a) aparate de

radioscopie şi radiografie, independente sau cuplate la un post comun de comandă; b) aparate de
radiografie specializată (angiografie, mamografie, radiografie dentară); c) aparate pentru
tomografie computerizată (CT).

În structura serviciului de radiodiagnostic intră următoarele categorii de spaţii:

a) unităţile funcţionale de examinare (compuse din cameră de iradiere, posturile de comandă şi

control, boxele de dezbrăcare pentru pacienţi, spaţiile sanitare şi tehnice);

b) spaţii de aşteptare pentru pacienţi;

c) spaţii medicale pentru relaţia cu pacientul (secretariat, cabinete de consultaţii);

d) spaţii pentru personal în afara relaţiei cu pacientul (cabinete ale medicilor, camere pentru
personal, vestiare si grupuri sanitare);

e) spaţii pentru prelucrarea şi stocarea filmelor radiologice (developare, triere, uscare, citire,
depozitare); depozitul de filmele neexpuse va fi protejat de radiaţii X si caldura.

Unitatea de radiodiagnostic clasic este constituită din următoarele încăperi:

a) camere de iradiere, fiecare de minimum 20 m2 (cu raportul laturilor de minimum 2/3),

ecranate corespunzător la radiaţii conform cu puterea aparatului;

b) camera de comandă, cu suprafaţa de minimum 8 m2, prevăzută cu vizor de sticlă plumbată

sau sistem TV interioara;

c) boxe de dezbrăcare pentru pacienţi, pe fluxul de intrare în camerele de iradiere;

d) spaţiul de lucru pentru asistenţi medicali (prepararea substantelor de contrast), cu suprafaţa de

min. 6 m2, în relaţie directă cu camerele de iradiere;

Pentru unitatea de angiografie, în care se efectuează cateterism vascular este necesar un

spaţiu de pregătire a pacientului, un spaţiu de spălare pentru medici şi o boxă pentru spălarea
instrumentarului utilizat. Camera de iradiere va avea minimum 25 m2.

Unitatea de tomografie computerizată se compune din: camera de iradiere (30 -35 m2),
camera de comandă (min. 15 m2) prevăzută cu vizor radioprotejat, camera pentru computere,
camera pentru pregătirea bolnavului, boxe de dezbrăcare, camera pentru evaluare, spaţiile
tehnice indicate de furnizor.

Amplasarea serviciului de radiodiagnostic se face preferenţial la nivelurile inferioare ale

clădirii (demisol, parter) datorită încărcării structurale a elementelor de ecranare si circulatiei
reduse. La spitalele mari şi foarte mari, unităţile radiologice pot fi amplasate şi separat: la
urgenţe, bloc operator sau secţia de ortopedie.

a) Se aplică măsurile de radioprotecţie la elementele constructive de separare faţă de alte

spaţii, conform Normelor de securitate radiologică, aprobate prin Ordinul C.N.C.A.N. nr.
14/2000, Normelor privind radioprotecţia persoanelor în cazul expunerii medicale la radiaţii
ionizante, aprobate prin Ordinul M.S.F. şi C.N.C.A.N. nr. 285/79/2002, şi Normelor sanitare de
bază pentru desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, aprobate prin Ordinul M.S.F. nr.
381/2004.

b) pentru radiologia intervenţională: Normele de securitate radiologică în practicile de

radiologie de diagnostic şi radiologie intervenţională, aprobate prin Ordinul C.N.C.A.N. nr.
173/2003, modificat prin Ordinul C.N.C.A.N. nr. 291/2004;

c) pentru radioterapie: Normele de securitate radiologică în practica de radioterapie, aprobate

prin Ordinul C.N.C.A.N. nr. 94/2004;
 d) pentru medicina nucleară: Normele de securitate radiologică pentru practica de medicină
nucleară, aprobate prin Ordinul C.N.C.A.N. nr. 358/2005.

7.1. Disfuncționalitațile și verificarea aparaturii

Unităţile sanitare ce dețin aparate RX au următoarele obligaţii:

- să desemneze o persoană responsabilă cu menţinerea evidenţei dispozitivelor medicale aflate în
utilizare;
- să instituie un registru al aparatelor aflate în utilizare, în care să se menţioneze:
1. denumirea/tipul dispozitivului medical, producătorul, ţara;
2. seria/anul de fabricaţie, numărul de inventar;
3. codul de clasificare conform H.G. nr. 2.139/2004;
4. actul de provenienţă;
5. data punerii în funcţiune;
6. evidenţa reparaţiilor şi operaţiilor de întreţinere, precum şi a celor care le execută;
7. evidenţa controalelor prin verificare periodică;
8. implicarea în eventuale incidente în utilizare (data, locaţia, descrierea incidentului, personalul
responsabil, etc.);
9. mişcarea internă în cadrul unităţii (de unde provine, noul loc de utilizare, data etc.);
c) să asigure planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale
aflate în utilizare.
Se interzice utilizarea dispozitivelor medicale care nu au corespuns la încercările efectuate la
controlul prin verificare periodică.

Operațiuni generale:
- curatirea partilor componente ale echipamentului;
- controlul reglarea aparatului.
Operațiuni mecanice:
- verificarea si reglarea parților mecanice;
- eliminarea jocurilor la parțile mecanice;
- curatarea și gresarea parților mecanice aflate în mișcare;
- verificarea instalației de răcire;
Operațiuni la partea electrică și electronică:
- verificarea tensiunilor de alimentare;
- verificarea conexiunilor electrice;
- verificarea/ curățarea cablurilor.
Majoritatea verificarilor sunt executete de personal autorizat, o parte din acestea pot fi
efectuate și de personalul operator. Principalele verificări sunt:

Aparate de radioscopie şi radiografie:

Masa de comandă:
- verificarea comenzilor electrice conform documentației;
- verificarea semnalizarilor luminoase și a interdicțiilor ;
- verificarea afișajului kV , mA și timp de expunere;
Ansamblu tub-cupolă:
- verificarea filtrului suplimentar 2.5 mm Al și a radiațiilor de difuziune.
 - verificarea comenzilor electrice și mecanice conform documentației;
- verificarea grile antidifuzoare în regim de grafie;
- verificare masă culisantă pacient;
- verificare lanț TV;
- verificare coincidentei între fascicolul luminos și fascicolul de radiații X;
- verificarea de perpendicularitate a fascicolului de radiații X pe grilă ;
- verificare diafragmă manuală;
Aparate tip mamograf:
- verificarea punerii la masă a componentelor aparatului;
- verificarea comenzilor pupitrului de comandă;
- verificare parametri de expunere în grafie;
- verificare aliniere câmp de radiații;
- verificare aliniere placă de compresie;
- verificare manevrabilitate braț susținere cupolă raze X;
- verificare diafragma ansamblu tub – cupolă;
- verificare coincidenței fasciculului de raze X cu fasciculul luminos;
- verificare protecție cupolă raze X;
Aparate RX dentare:
- verificarea punerii la masă a aparatului;
- verificarea comenzilor aparatului;
- verificarea parametrilor de expunere;
- verificarea manevrabilitate monobloc;
- verificare centrare fascicul de radiații;
- verificare dimensiune fascicol raze X;
- verificare filtrare raze X;
- verificare protectie monobloc.
Aparate Rontgen mobile:
- verificare comenzi electrice;
- verificare afișare parametri de lucru;
- verificare parametri de expunere;
- verificarea scurgerilor de ulei;
- măsurarea radiațiilor de difuziune în jurul monoblocului;
- verificare comenzi electrice și mecanice;
- verificare diafragmă;
- verificare perpendicularitate fascicul raze X;
- verificare coincidenței fasciculului de raze X cu fasciculul luminos.

8. DETECȚIA RADIAȚIILOR NUCLEARE

După descoperirea radioactivitatii naturale (H. Bequrel, 1896) s-a pus problema detectarii și
măsurarii radiaţiilor nucleare, din necesitatea de a pune studiul acestora pe baze cantitative.
Necesitatea utilizarii unei aparaturi capabile să înregistreze prezența radiaţiilor, decurge din
faptul ca ele nu pot fi percepute direct de catre om, prin intermediul simţurilor, dar acțiunea
radiaţiilor asupra oganismului este extrem de nocivă. După dezvoltarea aplicaţiilor radiațiilor în
medicină, industrie și cercetate problema detectarii și măsurarii acestora a devenit stringentă,
deoarece aplicaţiile radiaţiilor sunt legate de cunoașterea dozelor de radiaţii administrate.
Diversitatea tipurilor de radiaţii a impus definirea unui sistem unitar de mărimi și unitaţi de
măsură a efectelor radiaţiilor, în special a celor biologice.
Prin detecţie se ințelege capacitatea unui dispozitiv de a semnala prezenţa radiaţiilor -
aspectul calitativ , dar majoritatea detectorilor permit măsurarea parametrilor fizici a surselor de
radiaţii – energie, activitate, doza, debitul dozei, etc. adică aspectul cantitativ al detecţiei.
Detecţia radiaţiilor, fie că este vorba de radiaţii electromagnetice (X și saucorpusculare
( n) se bazeaza pe interacțiunea acestora cu substanţa și de aceea clasificarea dispozitivelor
de detecţie se face dupa modul în care materialul detectorului interacționeaza cu radiaţia.
Detecţia se bazeaza pe procesele de interacţiune specifice, ionizari si excitari ale atomilor
mediului, specifice particolelor incarcate ( sau producerea de electroni secundari care pun
în evidență în special particule neutre (X,  n
Detectoarele de radiaţii utilizate (fig. ) sunt de o mare diversitate și se bazează pe o serie de
procese și fenomene cum sunt:
- ionizări în gaze (camera de ionizare, contor proporțional, contor Geiger – Muller);
- ionizări în solide (detectori cu semiconductori);
- impresionarea emulsiilor fotografice (filme radiografice și dozimetrice);
- emisia de lumină a atomilor (detectori cu scintilație, detectori termoluminiscenţi).

Fig. Principalele tipuri de detectori de radiații

Principalele tipuri de detectori utilizaţi în aplicaţiile medicale furnizează informații asupra

radiaţiilor:
a) sub forma de semnal electric:
- detectori cu ionizare în gaze, detectori cu scintilație, detectori cu semiconductori;
b) prin înregistrare directă:
- detectori fotografici, detectori termoluminiscenţi, detectori fotoluminiscenţi.
Caracteristicile principalelor tipuri de detectori sunt prezentate în tabelul următor:

Utilizabil pentru:
 Tip Radiația Doza Debit Eroarea Dependența Mărime
detector doză de energie detector

  X, n 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 4 2 3


Ionizare o o o o o o o o o o o o

Scintilație o o o o o o o o o o o o

Fotografic o o o o o o o o o o o

DFL o o o o o o o o o

DTL o o o o o o o o o o o

DSC o o o o o o o o o o o

Legenda: 1- foarte mică; 2 - mică; 3 - medie; 4 - mare.

Deoarece detectorii fografici și cei fotoluminiscenți au fost tratați pe larg într-un capitol
anterior, ne vom ocupa în continuare de celelalte categorii de detectori.

a) Detectoare cu ionizare in gaze

În urma interacțiunii unui fascicol de radiații cu un mediu gazos, se produce ionizarea
atomilor gazului. Ionizarea totală produsă de o particulă încarcată de-a lungul traictoriei sale
cuprinde atât ionizarea primară cât și ionizarea secundară.
Detectoarele bazate pe ionizarea gazelor se compun dintr-o incintă în care sunt plasați doi
electrozi în geometrie plan-paralelă, cilindrica (coaxială) sau sferică, între care se aplică o
diferență de potențial care generează un câmp electric.

Fig. Detectoare cu ionizare in gaze: a) plan-paralelă; b) cilindrică; c) sferică;

(punctat, forma liniilor câmpului electric: a) câmp electric uniform; b) și c) câmp electric radial)

În absența câmpului electric, în spațiul în care are loc interacția, ionii produși de radiații se
mișcă haotic printre moleculele gazului și datorită agitației termice are loc fenomenul de difuzie
al ionilor. În urma interacțiunilor electrostatice perechile ion pozitiv – electron negativ se atrag și
prin recombinare se reface atomul neutru.
Când în spațiul în care are loc ionizarea există un câmp electric, acesta forțează ionii produși
să se deplaseze de-a lungul liniilor de câmp. Pentru ca ionii să fie colectați este necesar ca viteza
de antrenare sub acțiunea câmpului electric să fie mai mare decât viteza datorată agitației
termice. Câmpul electric determină colectarea ionilor, iar agitația termică determină
recombinerea.
Ionii pozitivi, care ajung la catod, respectiv ionii negativi și electronii, care ajung la anod,
dau naștere unui impuls de curent, care este amplificat și inregistrat de aparatura elctronică
asociată sistemului de detecție. Acest curent este cu atât mai mare cu cât numarul ionilor formați
la trecerea radiației prin detector este mai mare și cu cât tensiunea aplicată este mai mare.
În fig. este reprezentată dependența densitații de ionizare liniară, adică numarul de ioni
produși pe unitatea de lungime a traictoriei, pentru doua tipuri de radiații, în funcție de energia
acestora.

Fig. Densitatea de ionizare liniară în Fig. Curentul de ionizare în funcție de tensiunea aplicată
Funcție de natura și energia radiației electrozilor (caracteristica detectoarelor cu ionizare în gaze)

După cum rezultă din fig., densitatea de ionizare liniară are o alură asemănatoare, indiferent
de natura radiației, și anume crește, atinge un maxim, după care scade; poziția și amplitudinea
maximului în spectrul energetic este caracteristic pentru fiecare tip de radiație în parte.
Variatia curentului de ionizare, pentru un anume tip de radiații, în funcție de tensiunea
aplicată electrozilor detectorului este reprezentată în figura urmatoare, pentru doua tipuri de
radiații ,și:

Astfel, la tensiuni mici aplicate pe electrozi , în domeniul 0 - U 1 = 50 V, câmpul electric nu

este suficient de intens pentru separarea imediată a perechilor ion – electron formate, ceece face
ca procesul de recombinare să predomine într-o masură mai mare sau mai mică. Pe masură ce
tensiunea aplicată electrozilor creșste, crește și numărul ionilor calectați, ceace duce la creșterea
curentului de ionizare. Această creștere are loc până când se atinge un platou, regiunea U 1=50 V
– U2 = 400 V, cand intensitatea curentului rămâne constantă, adică sunt colectate toate perechile
electron – ion care iau naștere în urma ionizarii. Mărimea impulsului de curent este constantă
pentru particulele de o anumită energie, și ea depinde de densitatea de ionizare.
Acesta este domeniul de funcționare al camerelor de ionizare, iar curentul de ionizare în
acest interval se numește curent de saturație; în acest caz nu apar variații ale cutentului de
ionizare, pentru diferite tensiuni, deci măsuratorile nu sunt afectate de fluctuațiile accidentale ale
tensiunii aplicate.
Pentru domeniul de tensiuni U2 = 400 V – U3 = 700 V, ionii primari care se deplasează spre
electrozi capată o energie suficientă pentru a provoca ei înșiși noi ionizari. În acest mod se
produce o ionizare in avalanșă. În final pentru fiecare pereche ion – electron, produsă de radiație,
ajung pe electrozi A perechi, A fiind coeficientul de amplificare al gazului și poate fi cuprins
între 102 < A < 106 (A >>1) și numarul total de ioni colectați va fi:

N = n0 + n = n0 ( 1 + A) = n0 A ; n = n0 A

n0 fiind numărul de perechi produși prin ionizarea primara.

În acest interval funcționează contoarele proporționale pentru care amplitudinea
impulsurilor de curent este direct proporțională cu ionizarea primară, deci, pentru un anumit tip
de radiații, ea este proporțională și cu energia radiației.
În următorul interval U 3 = 700 V – U4 = 900 V, amplificarea este mai mare, amplitudinea
impulsurilor nu mai este proporționala cu ionizarea primară. Acesta este domeniul de
proporționalitate limitată. El permite discriminarea impulsurilor date de particule de diferite
energii; această discriminare este posibilă până la U4..
Peste aceasta valoare, impulsurile provocate de particule devin egale, iar intervalul care
începe de aici, U4 = 900 V – U5 = 1100 V, este cel în care funcționează contoarele Geiger-
Muler. În acest interval amplitudinea impulsurilor crește foarte mult, A = 10 8 – 1010 și se pierde
posibilitatea discriminarii particulelor ionizante după natura sau energie. Mărind tensiunea peste
valoarea U5 , contorul intra în regim de descărcare continuă.

Camera de ionizare se utilizeaza pe scară largă în detecția radiațiilor, deoarece sunt

simple din punct de vedere constructiv și ușor de etalonat. Camera de ionizare este o incintă
închisă, de formă plan-paralela, cilindrică sau sferica în care se găsesc doi electrozi, anod și
catod, în aer sau alte gaze în condiţii normale de temperatură și presiune. Cei doi electrozi
formează practic, un condensator.

În urma interacţiunii radiaţiilor α, β, γ, X cu moleculele gazului, se produc ioni şi electroni.

Numărul perechilor de ioni care se produc depinde de natura şi energia radiaţiei. Pentru
producerea unei perechi de ioni trebuie cheltuită o energia de ionizare, care în cazul aerului are
valoarea medie 33 eV. Viteza de deplasare a ionilor sau electronilor produşi va fi determinată de
mobilitatea lor. Relaţia care exprimă dependenţa vitezei de deplasarea a ionilor si mobilitate lor
este:

unde µ este mobilitatea, E - intensitatea câmpului electric, p este presiunea gazului.

Camerele de ionizare destinata detectarii radiațiilor corpusculare au perețtii subțiri, pentru a
permite accesul radiației, iar cele destinate radiațiilor X sau γ au pereții dintr-un material care să
genereze electroni (grafit), care sunt ulterior detectați datorită ionizarilor produse în mediul
gazos din interiorul camerei.
 Fig. a) Camera de ionizare b) Caracteristica tensiune-curent c) Stilodozimetru

În radiologie, camera de ionizare se utilizează în urmatoerele aplicații:

- măsurari de radioprotecție a zonei de lucru, radiodebitmetre portabile sau fixe, pentru
măsurarea dozei sau a debitului dozei;
- dozimetrie individuală, stilodozimetru (numit așa datorită aspectului exterior), constituit
dintr-o cameră de ionizare în care electrodul central are două foițe mobile (electroscop). Când se
încarcă de la o sursă de tensiune continuă, foițele se departează. La trecerea radiațiilor, aerul se
ionizează, foițele se descarcă și se apropie. În funcție de distanța dintre ele se poate aprecia doza
încasată de personalul expus profesional, prin citire directă sau indirectă;
- în raditerapia internă sau externă, pentru măsurarea dozei de radiații administrate la
nivelul volumului țintă;
- la măsurarea activitații trasorilor radioactivi , utilizați în medicina nucleară.
Contoarele proporționale funcționeaza în domeniul de tensiuni U2 = 400 V – U3 = 700 V,
în care amplificarea în gaz este proporțională cu ionizarea primară, deci cu energia radiațiilor.
Geometria contorului este cilindrică și sunt umplute cu gaze rarefiate și vapori organici. Acest tip
de detector este utilizat la măsurarea unui tip de radiație dintr-un fascicol complex (de exemplu
radiația dintr-un ansambluși la determinarea energiei particulelor, în metodele și
tehnicile din biochimie și biologie moleculară.

Contoarele Geiger-Muller (GM)

Funcţionarea contorului G.M., se bazează pe fenomenul de ionizare în gez. Constructiv, un
contor G.M. este realizat în geometrie cilindrică, are doi electrozi plasaţi într-o incintă de sticlă
umplută cu gaz la presiune scăzută (gaze inerte Ar, Ne, în amestec cu halogeni sau vapori
organici, p = 10-2  10-1torr). Catodul este o camașă cilindrică, din sticlă matalizată sau grafitată,
pe axa căruia se află plasat anodul A, metalic filiform din W cu diametrul 0,1 – 0,2 mm. Pentru
detecţia radiaţiei  se folosesc contori cu fereastră de mică.

Conform caracteristicii curent-tensiune, contoarele G.M. funcționează la o tensiune mare,

deci și amplificarea în gaz este mare, se porduce o ionizare în avalanșă, intensitatea curentului de
ionizare este mare. Astfel de contori se utilizează pentru numărarea particulelor, dar nu și pentru
determinarea energiei lor. Mărimea impulsului produs de acestea este cuprinsă între 0,1 și 10
volți. Timpul în care această diferență de potențial atinge valoarea zero (10 -4s), în care contorul
nu reacționează la o altă particulă se numește timp mort.

Fig. a) Contor G.M b) Cotor G.M. c) Caracteristica de numărare a contorului G.M

(radiații  (radiații 
Regimulde lucru al contorului G.M. este dat de caracteristica de numărare, care reprezintă
grafic viteză de numărare, R, în funcție de tensiunea aplicată. Contorul GM începe să numere
numai dacă tensiunea aplicată este mai mare decât tensiunea de prag, U p, și prezintă variații ale
vitezei de numărare în funcție de tensiune. Caracteristica prezintă un palier U 1 – U2 , în care
variațiile tensiunii au influență mică asupra vitezei de numărare. Tensiunea optimă de lucru Uoptim
este situată la mijlocul platoului:

Pentru U > U2, contorul intră în regim de descărcare continuă.

Utilizarea contorului GM în radiologie
- dozimetrie individuală, cu avertizare luminoasă și sonoră de depașire a debitului
dozei maxim admise pentru pentru personalul expus profesional;
- radiodebitmetre portabile pentru măsurarea dozelor în câmp de radiații;
- avertizoare fixe de radioprotecție, cu semnal luminos și optic.

Fig. Avertizor fix de radiații; caracteristici tehnice

 b) Detectoare cu semiconductori
În detectoarele bazate pe ionizare în gaze, radiația are de străbătut un drum relativ lung ,
pană să își reducă energia, deoarece atomii gazului sunt separați prin distanțe relativ mari. În
consecință detectoarele bazate pe ionizarea în gaze posedă un volum relativ mare. În încercarea
de a micșora acest volum, au început să fie utilizate detectoarele cu semiconductori, germaniu și
siliciu.
Ca mod de funcționare, detectoarele cu semiconductori au multe puncte comune cu camerele
de ionizare. Într-o cameră de ionizare radiațiile produc perechi ion-electron, în timp ce într-un
detector cu semiconductori se generează perechi electron-gol, care asemănător cu detectoarele în
gaze, sunt colectate cu ajutorul câmpului electric creat de o sursă de tensiune exterioară.
Semnalul produs de detector va fi proporțional cu cantitatea de sarcini electrice libere și deci
proporțional cu energia radiației incidente.
Caracteristicile esențiale care determină utilizarea detectoarelor cu semiconductori, în
detrimentul camerelor de ionizare, constă in volumul mic și numărul mare de perechi electron-
gol care apar în detector în urma interacțiunii atomilor de siliciu sau germaniu cu radiația.

Conductivitatea este dată de numărul de purtatori liberi. La izolatori, datorită largimii mari a
benzii interzise, numărul de electroni din banda de conducție este foarte mic; La metale banda de
conducție (BC) se suprapune peste banda de valentă (BV), nu avem practic bandă interzisă (BI)
și numarul de electroni din BC este mare; toate metalele conduc curentul electric. La
semiconductori, electronii pot trece din BV în BC, deoarece lărgimea BI este îngusta, apar
electroni negativi liberi în BC și goluri pozitive în BV, care asigură conductivitatea electrică a
semiconductorului.
Datorita largimii mici a benzii interzise, energia necesară producerii unei perechi electron-gol
este de de 0,76 eV pentru germaniu, față de energia de ionizare de 32 eV în aer.
Pentru realizarea acestor detectoare se folosește siliciul și germaniul, datorită unei tehnologii
perfecționate capabile să producă monocristale cu un înalt grad de puritate și omogenitate și
posibilitaților de a realiza un dopaj controlat. Din punct de vedere al dopajului semiconductorii
extrinseci (fără impuritati, deci fără dopaj) și semiconductori intrinseci, care pot fi cu impuritați
donoare (electroni, de tip n) sau cu impuritați acceptoare (goluri, de tip p).
Daca notăm cu n numărul de electroni din BC și cu p numărul de goluri din BV, atunci:
- ne = pe, la un semiconductor extrinsec;
- ni =ND >> pi , la un semiconductor cu impuritați donoare;
- pi =NA >> ni , la un semiconductor cu impuritați acceptoare.
 ND si NA reprezinta numarul de atomi donori (fosfor) sau acceptori (arseniu).
Ca detector cu semimiconductori se folosește o joncțiune p-n (o diodă), polarizată invers:

Fig. Joncțiunea p-n în regim de polarizare inversă

În lipsa câmpului electric aplicat în zona de contact are loc recombinarea electronilor din
regiunea n cu golurile din regiunea p și apare un strat sărăcit în purtători numit regiune de
sarcină spațială. În momentul aplicării unei polarizari inverse, în regiunea p golurile sunt
anihilate de electronii sursei, iar in regiunea n electronii sunt anihilați de sarcinile pozitive ale
sursei grosimea d a regiunii de sarcină spațială crește.
Grosimea regiunii de sarcină spațială, care constitue volumul sensibil al detectorului, este
dată de relația:

adică variază proporțional cu rezistivitatea a semiconductorului și cu tensiunea de polarizare

inversă aplicată. Constanta k depinde da natura semiconductorului.
Radiația incidentă care pătrunde în această zonă, în urma interacțiunii cu atomii de Si (sau
Ge) produce perechi electron – gol, care sunt colectate de câmpul electric aplicat joncțiunii și dau
naștere unui impuls de curent care este amplificat de aparatura electronică asociată.
În realizarea detectorului cu semiconductori se pornește de la un monocristal de Si de tip n; la
suprafața superioară, care constitue fereastra detectorului se depun implanturi de impurități
acceptoare, realizandu-se astfel o jonctiune p+n ( vezi fig.).
Grosimea regiunii sensibile a detectorului este de 0,2 - 0,5 mm, la o tensiune de polarizare
inversă de 500 V, suficientă pentru a detecta particulele  sau  până la 400 MeV. Radiația
incidetă creaza o distribuție Q(x) de sarcini p-n de-a lungul traictoriei. Se preferă Si, Z=13 (sau
Ge, Z=14). deoarece eficacitatea de detecție crește cu numărul de ordine Z.

Fig. Detector cu semiconductori

 Pe lângă energia mică de formare a perechii electron-gol, detectoarele cu semiconductori au
următoarele avantaje:
- putere de rezolutie energetică mare;
- putere de stopare a radiațiilor mult mai mare, datorită densitații ridicate a materialului
semiconductor;
- timp mic de colectate a purtătorilor de sarcină (timp mort mic al detectorului);
- dimensiuni reduse și lipsa oricarei corecții de fereastră.

c) Detectoare cu scintilație
Primul detector de particule α utilizat în fizica nucleară a fost spintariscopul, un tub metalic
cu un ecran de sulfură de zinc la un capăt, pe care radiația α producea scintilații, observate
printr-o lupă, cu ochiul liber (Crookes, 1903).

Fig. Spintariscopul
Această metodă de detecție a cunoscut o dezvoltare deosebită după 1945, odată cu realizarea
fotomultiplicatorului care, transforma scintilația luminoasă intr-un semnal electric măsurabil cu o
aparatură electronică adecvată. Ansamblul format dintr-un scintilator și un fotomultiplicator
formează un detector cu scintilație.

Fig. Schema detectorului cu scintilație echipat cu fotomultiplicator

Detectoarele cu scintilație sunt formate dintr-un cristal (care transformă energia radiației în
lumină) cuplat optic cu fotomultiplicator (adică un multiplicator de electroni prevăzut cu un
fotocatod sensibil la lumină) și un ghid de lumină (condensor) pentru focalizarea fotonilor pe
fotocatod. Fotomultiplicatorul constă dintr-un tub de sticlă, vidat în interior, care conține o
succesiune de electrozi (dinode), între care se aplică tensiuni crescătoare ( U 1< U2< U3< U4< U5<
U6). Electronii primari emiși de fotocatod sunt accelerați de câmpul electric progresiv al
dinodelor și realizează o emisie în avalanșă de electroni ce dau naștere unui puls electric la anod.
Cristalul folosit depinde de natura radiațiilor detectate:
 - sulfura de zinc activată cu Ag sau Cu, sau sulfură de cadmiu activată cu Ag, pentru
radiații 
- iodură de sodiuactivată cu taliu a I-Tl)pentru radiații X sau
- materiale plastice organice (polistiren, polivinil, acrilat naftalenic).
Una din aplicațiile detectoarelor cu scintilație în radiologie a fost descrisă în capitolul
Diagnosticul radioizotipic (scintigrafia).

d) Detectorul termoluminescent (DTL), are avantajul unei înalte sensibilitați, asociate cu un

volum sensibil redus și în comparație cu alte sisteme de detecție, elimină dezavantajul unor
curenți purtători. Sunt folosiți pentru determinarea dozelor de radiaţii  X şi cu energii între
35 keV - 10 MeV în dozimetria câmpurilor de radiații, dar și pentru evaluarea dozelor la nivelul
întregului organism („in vivo”).

Principiul fizic al DTL. Funcționarea DTL se bazează pe proprietatea cristatelor cu

impuritați (cristale extrinsece) de a absorbi și de a stoca energia radiațiilor ionizante, care după
încălzire este reemisă sub formă de lumină vizibilă (400-800 nm). Lumina emisă este ulterior
detectată cu un fotomultiplicator, și calibrată în funcție de doza de radiații primită de materialul
DTL.

Fig. Mecanismul termoluminiscenței Fig. Dozimetru cu film

e) Dozimetru cu film este format dintr-o casetă de plastic care conţine un film radiosensibil
între mai multe filtre. Cu ajutorul filtrelor se determină energia medie a radiaţiei absorbite de
film. Un exemplu de fotodozimetru individual compus din casetă de plastic şi filtre pentru
determinarea energiei medii a radiaţiei fotonice incidente este cel din figură. Plăcile colorate sunt
filtre de diverse grosimi din cupru şi aluminiu. Caseta se închide peste filmul radiografic şi este
dotată şi cu un sistem de prindere pe haina purtătorului şi un sistem de individualizare (inclusiv
numele purtătorului).

8.1. Dozimetria radiaţiilor. Mărimi și unitați de măsură

În domeniul aplicațiilor medicale a radiațiilor (radiologie), pentru evaluarea efectelor
biologice se foloseste noțiunea de doză, iar procedeele utilizate pentru măsurarea dozelor de
radiații sut reunite sub denumirea de dozimetria radiațiilor.
La începuturile utilizarii radiațiilor în medicină s-a folosit, pentru aprecierea dozelor
deradiții, gradul de înroșire al pielii pentru a evalua puterea de iradiere a aparatelor de
radiologie, așa numita doză eritem, ce avea aspect de arsură solară. Efectul era considerat a fi o
estimare a dozelor de radiații, dar acest sistem de apreciere este aproximativ si subiectiv și
prezintă risc pentru sănătate.
 Efectele radiaţiilor ionizante se apreciază cu ajutorul unui sistem dozimetric. Acest sistem
include mai multe aspecte, în funcţie de tipul de radiaţie şi de mediul iradiat. Se disting
următoarele tipuri de mărimi: doza incidentă, doza absorbită şi doza biologică.
Doza incidentă de radiaţie într-un punct se apreciază în funcţie de numărul de ioni produşi în
aer în acel punct:
Di = Q/rV

unde Q este sarcina electrică totală (ioni de acelaşi semn), r este densitatea și V este volumul
aerului iradiat.
Unitatea de măsură a dozei incidente în SI este C/kg şi reprezintă doza care produce într-un
kg de aer un număr de ioni de acelaşi semn având sarcina totală de 1 Coulomb. O unitate
tolerată este Roentgen-ul (r):
1 R = (1/3876) C/kg
Prin raportarea dozei la timpul de iradiere se obţine debitul dozei incidente:
di = D/t

care se măsoară în SI în C/kg×s sau A/kg , respectiv cu unitatea tolerată R/s.

Doza absorbită ţine seama de existenţa în punctul considerat a unui material care absoarbe
energia radiaţiei. Se defineşte ca fiind energia (W) absorbită de unitatea de masă, m, din acel
material:

Da = W/m

Unitatea in SI este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg. Doza absorbită este de 1 Gy atunci când 1 kg de

material absoarbe 1J de energie radiantă. O unitate tolerată este rad-ul ( abrevierea vine din limba
engleză „radiation absorbed dose”): 1 rad = 10-2 Gy
Debitul dozei absorbite
da = Da/t
se măsoară în Gy/s în SI sau în rad/s, unitate tolerată.
1 Gy/s = 1 J/kg.s = 1 W/kg
Pentru o sursă punctiformă de radiații  (ale cărei dimensiuni sunt mult mai mici decât
distanța „x” la care se evaluează doza), debitul dozei absorbite se poate calcula cu urmatoarea
relație:

unde K este constanta de ionizare, care depinde de natura sursei gamma emițatoare și este
activitatea sursei.
Din acţiunea radiaţiilor nucleare asupra structurilor vii s-a observat că, în general, diversele
tipuri de radiaţii produc aceleaşi efecte. Există, însă, o deosebire între ele, în sensul că unele
radiaţii cu o energie mai mică pot produce efecte biologice similare sau chiar mai importante
decât radiaţii cu energii mai mari. Această observaţie a determinat introducerea în radiobiologie
a noţiunii de efectivitate biologică.
Pentru a exprima faptul ca unele radiatii produc efecte biologice mai pronunțate decât altele s-
a introdus noțiunea de eficacitate biologică relativă. Efectivitatea biologică EBR notată și cu h,
este un parametru caracteristic fiecărui tip de radiaţie în parte.
 Această mărime adimensională reprezintă raportul dintre doza absorbită la iradierea unui țesut
cu radiația standard și doza absorbită în aceleași condiții, cu un alt tip de radiație, pentru a
produce un efect biologic identic. Ca radiaţie standard a fost aleasă radiaţia Roentgen cu energia
de 200 keV, ușor filtrată.

Valorile pentru efectivitatea biologică relativă sunt prezentate în tabelul următor.

Valorile EBR(h) pentru diferite tipuri de radiatii

Tipul de radiație EBR (h)
Radiaţiile x, g şi electroni 1
Neutroni termici 5
Neutroni rapizi, protoni 10
Particule a 20

Efectivitatea biologică a unei radiaţii variază cu felul şi gradul efectului biologic, cu specia
organismului iradiat, cu ţesutul iradiat şi cu o serie de alţi factori ce ţin de debitul dozei.
Doza biologică, B, se defineşte ca fiind produsul dintre D (doza absorbită) şi efectivitatea
biologică relativă h:
B = hD

Unitatea pentru doza biologică in SI se numeşte Sievert (Sv) şi reprezintă doza de radiaţie
care face ca 1 kg de ţesut să absoarbă în punctul respectiv 1/h Jouli de energie. De exemplu, 1
Gy de radiatii X corespunde unei doze biologice de 1 Sv, iar 1 Gy de radiaţii a corespunde unei
doze biologice de 20 Sv. O unitate tolerată este rem-ul (abrevierea vine din limba engleza
„radiation equivalent men”):
1 rem = 10-2 Sv.
Pentru radiațiile X si , pentru care eficacitatea biologică relativă este egală cu unitatea avem
relația:
1 R = 1 rad = 1 rem

În radiobiologie, o deosebită importanţă o prezintă debitul dozei biologice:

b = B/t
deoarece nu este indiferent dacă doza respectivă este primită într-un interval de timp mai lung, de
exemplu 1 an, sau mai scurt, de 1 minut. Debitul dozei biologice se măsoară în Sv/s sau rem/s.
Se mai poate defini doza biologică integrală, absorbită de întreg organismul, Bi:

Bi = B × m

unde m este masa organismului; Doza biologică integrală măsoară în Sv×kg in SI sau unitate
tolerata rem×g.
Toate aceste considerații sunt sintetizate în tabelul următor:
Tab. Mărimi și unitați de măsură utilizate în dozimetria radiațiilor
Mărimea Notația Relația UM în SI Debitul UM în SI
(tolerate) dozei (tolerate)
Doza incidentă Di Di = Q/rV C/kg di = D/t A/kg
(R) (R/s)
Doza absorbită Da Da = W/m Gy da= Da/t Gy/s
(rad) (rad/s)
Doza biologică B B = hD Sv b = B/t Sv/s
(rem) (rem/s)
Doza biologică Bi Bi = B × m Sv×kg
integrală (rem×g)
Activitatea   e- t Bq
(Ci)
Timpul de  ln s
injumatatire (h,d,y)
Efectivitate  Adimensional
biologica relativa

Tab. Relații între unitațile SI și unitațile tolerate

Tab. Prefixe pentru unitați de măsură

 9. NOȚIUNI DE PROTECȚIA PERSONALULUI EXPUS PROFESIONAL

Activitatea de investigare în radiodiognostic se desfășoară după norme stricte care au drept

scop protejarea personalului expus profesional cât și a pacienților și include două seturi de
măsuri: evitarea riscului de electrocutare și radiprotecția.

Protecția împotriva curentului electric: a) aparatele radiologice se montează cu priză de

pământ, cea mai sigură măsură împotriva electrocutăriibîncăperile trebuie să fie pardosite cu
material dielectric: linoleum, gresie, etc. c) în camera de iradiere și în camera de comandă nu
trebuie să fie țevi metalice aparente ale instalației de apă sau gaze sau calorifere
neprotejatedaparatura de radiologie nu se atinge cu mâna umedă.

Piesele de la apratele cu care venim în contact: comutatoare, relee, etc. trebuie să fie izolate
și în stare bună de funcționare. Siguranțele electrice trebuie să fie calíbrate, o supradozare poate
determina sdurtcircuit sau incendii. Nu se atinge cu mâna piesele interne ale aparatului.
 Expunerea în scopuri medicale se efectuează luând în considerare următoarele aspecte:
a) tipurile noi de practici care implică expunerea medicală sunt justificate în prealabil, înainte de
a fi adoptate în mod general;
b) toate expunerile medicale individuale se justifică în prealabil, luându-se în considerare
obiectivele specifice ale expunerii și caracteristicile individului implicat;
c) dacă un tip de practică care presupune expunere medicală nu este justificat în general, o
expunere individuală specifică de acest tip poate fi justificată, după caz, în împrejurări speciale
care se evaluează și se documentează de la caz;
d) medicul abilitat să facă trimiteri și practicianul urmăresc să obțină informații de diagnostic
anterioare sau înregistrări medicale relevante pentru expunerea planificată și iau în considerare
aceste date pentru a evita expunerea inutilă;
e) orice procedură radiologică medicală aplicată unei persoane asimptomatice se efectuează
pentru detectarea precoce a bolii, realizată de către practician în consultare cu medicul abilitat să
facă trimiteri. Persoana care face obiectul expunerii medicale este informată anterior expunerii
despre riscurile și beneficiile asociate expunerii medicale;
Expunerea în scopuri medicale trebuie să prezinte un beneficiu net suficient, punând în
balanță, pe de o parte, beneficiile de diagnostic sau terapeutice potențiale totale pe care le
produce, inclusiv beneficiile directe pentru sănătatea unei persoane și beneficiile pentru
societate, iar, pe de altă parte, efectele negative individuale pe care le-ar putea produce
expunerea, luându-se în considerare eficacitatea, beneficiile și riscurile tehnicilor altemative
existente care au același obiectiv, dar care implică o expunere mai mică sau nulă la radiații
ionizante.
Dacă instalaţia radiologică nu este prevăzută cu interfon de legătură între camera de comandă
şi pacient, se va asigura prin proiectare această legătură obligatorie. Nu este obligatorie
prevederea când declanşarea expunerii se face din aceeaşi cameră. În camera de expunere
trebuie să existe un sistem TV sau o fereastră de vizualizare pentru a permite operatorului să
poată observa clar pacientul în orice moment. În cazul ferestrei aceasta trebuie să îndeplinească
cerinţele unui ecran de protecţie pentru radiaţia X.
Se va afişa obligatoriu "Simbolul pericolului de radiaţii ionizante" la fiecare intrare în camera
RX, conform recomandării ISO, și se amplaseză indicatoare pentru a semnala tipul zonei, natura
surselor și riscurile inerente acestora.

9.1.Echipamente de protecție împotriva radiațiilor

Titularul de autorizatie trebuie sa asigure ca toți lucratorii sunt dotați cu echipament
individual de protectie împotriva radiațiilor X, conform normelor în vigoare. Se va utiliza numai
echipamentul individual de protecție autorizat conform legii. Echipamentul individual de
protecție cu plumb, care poate fi sorț, manuși, guler de protecție pentru tiroidă, ochelari de
protecție, etc. trebuie sa respecte specificațiile tehnice ale producatorului și standardele specifice.
Manușile de protecție sunt utile pentru a proteja mâinile când sunt aproape de fascicul, dar se vor
utiliza cu discernamant deoarece pot produce efectul opus în timpul fluoroscopiei cu control
automat al luminozitatii (ABC), atunci cand mâinile intra în zona acoperită de sensorul ABC,
deoarece aceasta va conduce la niveluri mai mari de expunere pentru pacient și pentru personal.
Stilul ales al echipamentului depinde de practica radiologică pentru care acesta se va utiliza.
Este totuși întotdeauna mai bine să se ecraneze cea mai mare suprafață posibilă a corpului
Echipamentele de protecție utilizate în radiologie sunt:
a) halate, șorțuri și gulere protectoare pentru tiroida fabricate dintr-un material flexibil
( vinilin) care conține plumb; Acestea pot fi fabricate în diferite forme: o haina care se fixeaza în
față sau lateral, un halat care fie este deschis în spate, fie conține mai puțin plumb în spate sau un
halat format din două parți. Șorturile de protectie trebuie sa fie echivalente cu cel putin 0,25 mm
Pb daca instalația radiologică funcționează până la 100 kV și cel puțin 0,35 mm Pb, dacă
funcționează peste 100 kV. La radioscopia convențională fără intensificator de imagine șortul va
avea minimum 0,5 mm echivalent plumb. În radiologia intervențională personalul trebuie să
utilizeze echipamente cu echivalent 0,5 mm Pb, din cauza nivelurilor mari de radiație
impraștiată. Stilul ales al echipamentului depinde de practica radiologică pentru care acesta se va
utiliza. În radiologia intervențională tiroida necesită protecție. Anumite halate includ un guler
care acoperă tiroida, dar în cele mai multe cazuri este necesar un guler independent pentru
tiroidă.
b) Ecranarea mesei pacientului. În radiologia intervențională, nivelurile radiației împraștiate
pot fi mult reduse prin atașarea de perdele (șorțuri) din vinilin cu plumb pentru pacient. Deoarece
greutatea este susținută de masă, se pot utiliza valori mai mari de echivalent de plumb.
c) Manușile de plumb sunt fabricate din vinilin cu plumb și sunt grele. Ele au valori de 0,25
mm de plumb fiind dificil de purtat, de fapt in anumite cazuri purtarea lor crește timpul
procedurii și deci doza încasată. Manușile se vor utiliza numai dacă este cazul. Există și manuși
cu plumb mai ușoare, similare manușilor chirurgicale; acestea trebuie utilizate cu grijă, deoarece
conțin puțin plumb și sunt eficace la tensiuni ale tubului RX mai mici de 60 kV.
d) Ochelari. În anumite proceduri de radiologie intervențională, este posibil pentru cristalinul
ochiului operatorului să primească o doză anuală care se apropie sau chiar depașește limita de
doză admisă (150 mSv). În aceste cazuri, este necesară protecția ochilor cu un echivalent de
plumb de 0,25 mm.
e) Ferestre de vizualizare din plastic sau din sticlă cu plumb se utilizează în ecranarea zonelor
controlate. Acestea trebuie fabricate din echivalent plumb corespunzător pentru tensiunea
maximă a tubului RX la care se aplică și a atenuarii pe care trebuie să o asigure. Pentru
instalațiile radiologice intervenționale, o fereastra de vizualizare mobilă este foarte utilă. Acestea
de obicei sunt montate pe tavan si pot fi pozitionate astfel incat operatorul vede pacientul, prin
fereastra. Aceasta fereastra, cu cel putin 0,5 mm echivalent plumb, asigura protectie impotriva
radiației împraștiate de pacient atât pentru ochi cât și pentru tiroidă.
f) Controlul calitații echipamentului de protecție. Toate echipamentele de protecție trebuie să
fie testate imediat după achiziționare și apoi periodic (cel puțin o dată la 2 ani). Dacă
echipamentul nu este păstrat corect ( pe un umeraș, de exemplu), acesta se poate eventual fisura,
cauzând pierderea ecranarii. Deteriorarea nu se poate vedea printr-o inspecție vizuală.
Echipamentele deteriorate nu mai trebuie folosite și trebuie sa fie imediat înlocuite cu altele noi.
 10. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Identificaţi în tabelul următor varianta corespunzătoare masei şi sarcinii neutronului:

Varianta Masa (u.a.m.) Sarcina electrică
a) 0 -e
b) -1 0
c) 1 +e
d) 1 0

2. Numărul de ordine Z corespunde: a) numărului de nucleoni din nucleu; b) numărului de

neutroni din nucleu; c) numărului de protoni de pe învelişul electronic; d) numărului de electroni
de pe învelişul electronic.

3. Izotopii sunt atomii caracterizaţi prin: a) acelaşi număr de ordine, dar numere de masă
diferite; b) acelaşi număr de neutroni în nucleu; c) diferenţa A – Z este aceeaşi; d) acelaşi număr
de masă, dar numere de ordine diferite.

4. Din tabelul următor selectaţi linia corespunzătoare ordinului de mărime pentru raza
nucleului şi raza atomului:
Varianta Raza nucleului (m) Raza atomului (m)
a) 10-5 10-10
b) 10-15 10-10
c) 10-10 10-15
d) 10-10 10-5

5. Identificați perechea de atomi izobari:

2 3 3 4 27 27 12 16
a) 1D ‚ 1T; b) 1T , 2He; c) 12 Mg , 13Al; d) 6C, 8O.

6. Care este valoarea minimă a energiei de ionizare pentru atomul de H?:

a) 1,1 eV; a) 13,6 J; c) 13,6 eV; d) 15 J.

7. Pe graficul energiei de legatură pe nucleon, precizați zona reacțiilor de fuziune:

8. Precizați care sunt radiațiile corpusculare neutre:

a)  ; b)  ; c) ; d) n .

9. Care din următoarele relații reprezintă legea dezintegrării radioactive:

a) L = - dN/dt ; b) N = N0e-lt ; c) L = lN ; d) T1/2 = ln 2/l.
 10. Din tabelul următor identificați caracteristicile radiațiilor :
a) b) c) d)
Masa (u.a.m) 0 4 1/1840 0
Viteza, (108m/s) 3 0,2 2,7 3
Parcursul în apă, (cm) 50 0,05 0,5 50
Perechi de ioni/mm 0 10.000 10 1

11. Noţiunea de incidență se referă la: a) modul în care este aşezat bolnavul faţă de ecran sau
film; b) statica bolnavului; c) relaţia dintre raza centrală a fascicolului şi bolnav; d) locul unde raza
centrală patrunde în corp.

12. Efectul Compton se produce la interactia radiatiei X sau cu : a) câmpul nucleului; b)

electroni puternic legați; c) electroni liberi; d) electroni slab legați.

13. Care din următoarele interacții ilustrează efectul fotoelectric:

14. Care sunt factorii de care depinde executarea unei radiografii:

a) kilovoltajul; b) lungimea de unda a radiației; c) distanța anod – film; d) sumația planurilor.

15. Mărimea notată cu G din curba sensitometrică definește: a) expunerea; b) factorul de

contrast; c) densitatea de înegrire; d) contrastul imaginii radiante.
16. Care din următoarele secțiuni din spectrul radiației X corespunde radiației caracteristice:

17. Care din următoarele proprietăți ale radiației X stau la baza formării imaginii in radiografie?
a) propagarea în linie dreaptă; b) provocarea luminiscenței unor substanțe;
c) atenuarea selectivă; d) impresionarea emulsiilor fotografice.
 18. Care din următorele reprezentări corespunde tubului Rontgen cu anod rotativ utilizat în
radiodiagnostic ?

19. Legile ale opticii radiologice sunt: a) legea propagării ortogonale; b) legea sumaţiei şi
substracţiei planurilor; c) legea incidenţelor tangenţiale; d) legea proiecţiei conice.

20. Substanțe revelatoare sunt: a) metol-hidrochinonă; b) carbonat de sodiu sau potasiu; c) sulfit
de sodiu; d) bromura de potasiu.

21. Interacţiunea radiațiilor cu materia vie are loc următoarele faze faze: a) faza reacţiilor fizice;
b) faza reacţiilor primare; c) faza reacţiilor chimice; d) faza modificărilor morfologice.

22. Reacțiile cutanate provocate de radiatiile UV sunt : a) necroza; b) eritemul; c) pigmentația;

d) epidermita.

23. Doza maximă de radiaţii primită de pacient este realizată la: a) radiografie pulmonară; b)
radiografie dentară; c) scitigrafie; d) tomografie computerizată.

24. Doza minimă de radiaţii primită de pacient este realizată la: a) radiografie pulmonară; b)
radiografie dentară; c) scitigrafie; d) tomografie computerizată.

25. Expresia energiei electrice în curent continuu este: a) W = U I cos; b) W = q U;

c) W = U I; d) W =U I t.

26. Expresia puterii active în curent alternativ este: a) W = U I cos; b) W = q U; c) W = U I;

d) W = U I sin

27. Pentru un transformator coborâtor de tensiune foctorul de transformare, k, este: a) k = 0;

b) k < 1; c) k = 1; d) k > 1.

28. Care din următoarele figuri reprezintă un fotomultiplicator:

a) b) c) d)
29. Aparatura folosită în radioterapia internă conține: a) generatori Rontgen; b) surse închise de
mare activitate; c) surse închise de mici dimensiuni; d) acceleratori liniar de electroni.

30. Echipamentele de protecție utilizate în radiologie sunt: a) halate și fabricate din vinilin cu
azbest; b) ferestre de vizualizare din plastic; c) manușile fabricate din vinilin cu plumb;
d) ochelari cu lentile fumurii.

Răspunsuri la testul de verificare

Nr. întrebării Răspuns Nr. întrebării Răspuns Nr. întrebării Răspuns

1 D 11 C, D 21 A, C
2 D 12 C, D 22 B, C, D
3 A 13 B 23 D
4 B 14 A, C 24 B
5 C 15 B 25 B, D
6 C 16 B, C 26 A
7 A 17 A, C, D 27 B
8 D 18 B, C 28 B
9 B 19 B, C, D 29 C
10 D 20 A 30 C
 Bibliografie

1. Fizică şi radiologie, E. Strungă, Șc. C. Davila, Galați, 1997, (curs litografiat).

2. Radiofizică și dozimetria radiațiilor, E.Strungă, Șc. C. Davila, Galați, 1999, (curs litografiat).
3. Instalaţii electromecanice în tehnica medicală, P.P. Manea, EDP, Bucuresti, 1986.
4. Biofizică şi radiologie, M.C. Nencescu, Ed. Universul, Bucuresti, 1996.
5. Biofizică și imagistică medicală, E. Strungă, M. Dumitru, Ed. Cermi, Iași, ediția III, 2016.
6. Radiologie medicală, I. Bârzu, EM, București, 1980.
7. Fizica, N. Barbulescu şi altii, EDP, București, 1972.
8. Practical Radiotherapy Planning, J. Dobbs şi altii, Ed. Arnold, 1992.
9. Energia atomică, I. Ursu, Ed. Știintifică, București, 1973.
10. Introducere în radioterapie şi radiooncologie, E. Bild, Ed. Speranța, Iași, 2000.
11. Radiation Therapy Planning. G. Bentel, Ed. Mc Graw – Hill, 1992.
12. Ghid practic de radiologie, M. Buruian și alții, 2006.
13. Norme Fundamentale de Securitate Radiologică, M.O., Partea I, nr. 404 bis, 2000.
14. Noțiuni de mecanică, electricitate, electronică și optică, E. Strungă, Școala FEG Galați, 2017.