LABORATORUL 2

2.DETRMINAREA PROPRIETĂŢILOR MECANICE ALE MATERIALELOR

Comportarea materialelor la solicitări axiale . Încercarea tracţiune
1. Scopul lucrării

Însuşirea noţiunilor necesare determinării caracteristicilor de rezistenţă şi de plasticitate a

materialelor încercate la tracţiune (conform SR EN 10002/1-1994). De asemenea, se urmăreşte
cunoaşterea utilajelor, a modului de pregătire a probelor necesare încercării, a preluctării şi
interpretării rezultatelor experimentale obţinute.

2. Noţiuni teoretice

Curbe caracteristice:

Deoarece stările de tensiuni întâlnite în practică sunt extrem de variate, este imposibilă
determinarea experimentală, în fiecare caz, a caracteristicilor mecanice ale materialelor. Din teoria
stărilor de tensiune limită se ştie că o stare de tensiune oarecare echivalează, pe baza anumitor
criterii, cu cea maisimplă şi cea mai uşor de realizat stare de tensiune: aceea de la întinderea
monoaxială.

Încercarea la tracţiune se execută aplicând unei epruvete o forţă axială crescătoare, de obicei
până la ruperea ei, înregistrând variaţiile corespunzătoare pentru lungimea epruvetei. Pentru a
defini comportarea materialului la solicitare, trebuie trasată curba caracteristică a materialului, care
exprimă legătura între tensiunea σ şi deformaţia specifică ε. Această curbă se obţine, în mod
convenţional, în coordonate reprezentând forţa R şi alungirea At. În figura de mai jos sunt prezentate
formele tipice de curbe caracteristice.

În general, curba caracteristică are o porţiune liniară OA, în care lungirea epruvetei este

proporţională cu forţa aplicată, porţiune în care este valabilă legea lui Hooke. Panta dreptei OA
reprezintă
modulul de elasticitate convenţional al materialului, definit fie ca tangenta unghiului format de
porţiunea dreaptă a diagramei cu axa deformaţiilor, E = tg α, fie ca raport între efortul unitar şi
alungirea specifică corespunzătoare lui în zona de solicitare sub limita de elasticitate. Deoarece în
această fază a solicitării starea de tensiune şi starea de deformare în epruvetă, pe lungimea L0, sunt
omogene, se poate scrie (în această zonă a curbei caracteristice axele de coordonate R, At pot fi
înlocuite prin σ, ε):

E = σ/ε

Tensiunea corespunzătoare punctului A se numeşte limită de proporţionalitate şi reprezintă efortul

unitar maxim corespunzător căruia alungirile încă mai sunt proporţionale cu eforturile unitare.
Valoarea limitei de proporţionalitate se obţine raportând forţa corespunzătoare Rp la aria secţiunii
iniţiale a epruvetei S0 şi se notează cu σp:

σp = Rp / S0.

Următorul punct important al curbei caracteristice este punctul B. În zona OB, îndepărtarea sarcinii
face ca epruveta să-şi recapete, între repere, lungimea iniţială L0; deci, în această zonă lungirea
epruvetei este elastică. Tensiunea corespunzătoare punctului B poartă numele de limită de
elasticitate şi este efortul unitar pentru care, în mod practic, alungirile dispar după îndepărtarea
cauzei care le-a produs. După depăşirea acestei limite, materialul începe să capete deformări
remanente (plastice).

Limita de proporţionalitate convenţională σl, măsurată în N/mm2, reprezintă tensiunea la care

modulul de elasticitate curent Eσ atinge o abatere prescrisă faţă de modulul de elasticitate iniţial E0..
Abaterea se calculează cu relaţia

(E0 - Eσ)⋅100/E0 [%] şi se înscrie ca indice.

Limita de elasticitate convenţională (pentru o lungire proporţională prescrisă) σp , măsurată

în N/mm2 , reprezintă tensiunea la care abaterea de la variaţia proporţională dintre tensiune şi
lungire atinge o valoare prescrisă (care se menţionează ca indice la notaţia tensiunii). De obicei, la
oţeluri se admite abaterea de 0,01 % şi astfel limita de elasticitate convenţională se notează σp0.01.

Limita de elasticitate tehnică (pentru o lungire remanentă prescrisă) σr , măsurată în N/mm2

este tensiunea la care lungirea specifică remanentă atinge o valoare prescrisă (înscrisă ca indice).

Limita de curgere convenţională: este raportul dintre sarcina corespunzătoare unei alungiri
neproporţionale prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei. Ea se notează cu Rp, urmat
de un indice numeric reprezentând alungirea neproporţională prescrisă.

Limita de curgere remanentă, notată Rr, reprezintă raportul dintre sarcina corespunzătoare unei
alungiri remanente prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei.

Tenacitatea este proprietatea materialelor care se caracterizează prin faptul că ruperea are loc la
sarcini mari şi este însoţită de deformaţii plastice substanţiale.

Ductilitatea este proprietatea materialelor de a se deforma mult sub acţiunea unor sarcini mici.
Materialele ale căror curbe caracteristice au forma fără palier de curgere pot fi maleabile şi ductile. În
această categorie intră cuprul, aluminiul, plumbul etc.
 gbg

3. Maşini şi utilaje

Maşina de încercat Există

numeroase variante constructive
ale maşinilor de încercat,
determinate de procedeul de
producere a sarcinii şi a modului
de măsurare a acesteia. Maşina
universală din figura are un cadru
fix format din coloanele 1 (fixate
pe batiu) şi traversa 6. Pompa
hidraulică trimite ulei în cilindrul
7, care este fixat pe traversa 6.
Pistonul din cilindrul 7,
deplasează în sus cadrul mobil
format din traversele 4 şi 9 şi
coloanele 8. Astfel se poate
executa încercarea la tracţiune a
unei epuvete montate între
bacurile 2 şi 3, încercarea la
compresiune a unei epruvete
aşezate între platourile de pe
traversele 4 şi 6, sau încercarea la
încovoiere, utilizând reazemele 5.
Folosind dispozitive adecvate se
poate efectua şi încercarea la
forfecare. Uleiul sub presiune din
cilindrul 7 ajunge şi în cilindrul
11 pentru a deplasa în jos cadrul
12 ce roteşte pendulul 10, care
antrenează(printr-un mecanism
special) acul indicator. 13.
4. Desfăşurarea încercării
Pentru buna desfăşurare a lucrării se parcurg următoarele etape:

• Se măsoară dimensiunile iniţiale ale epruvetei şi se trasează reperele care îi delimitează lungimea
iniţială L0 ca şi reperele de divizare a acestei lungimi, după cum s-a arătat la descrierea epruvetei.

• Se verifică buna funcţionare a maşinii de încercat.

• Se înfăşoară hârtia pentru înregistrarea diagramei pe tambur şi se încarcă peniţa cu cerneală,

sprijinindu-i apoi vârful pe hârtie.

• Se prinde epruveta în dispozitivele de prindere, având grijă ca fălcile lor să corespundă tipului şi
dimensiunilor capetelor epruvetelor.

• Se pune în funcţiune maşina şi se pompează ulei în cilindru, reglându-se astfel debitul de ulei, încât
viteza de încărcare a epruvetei să nu depăşească valoarea de 1 daN/mm2.s-1 până la depăşirea
limitei de curgere.

Pentru stabilirea limitei de curgere se urmăreşte continuu deplasarea acului indicator pentru a reţine
valoarea sarcinii corespunzătoare limitei de curgere fizică (dacă materialul care se încearcă are o
astfel de limită). În acest sens, atunci când acul oscilează, epruveta continuând să se alungească, se
va nota valoarea minimă a forţei ce apare în cursul oscilaţiilor. Dacă se constată numai o oprire a
creşterii forţei de tracţiune se notează valoarea respectivă F0. Dacă materialul încercat nu prezintă
limită de curgere fizică, atunci i se determină cea convenţională, Rp0,2, pentru care, după terminarea
încercării, se determină valoarea forţei F0,2 printr-o construcţie grafică pe diagrama înregistrată (se
trasează o paralelă cu porţiunea dreaptă a diagramei de la punctul de pe axa absciselor egal cu
ΔL=0,2L0 /100 şi se citeşte ordonata F0,2 corespunzătoare, respectându-se scara la care a fost
desenată diagrama).

Limita de curgere se calculează făcând raportul dintre valoarea forţei corespunzătoare, F0 sau F0,2, şi
aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei S0.

Stabilirea rezistenţei la rupere a materialului încercat. Se notează valoarea forţei maxime care apare
în timpul încercării epruvetei Fmax şi se calculează rezistenţa la rupere prin împărţirea lui Fmax cu S0.

Stabilirea alungirii relative la rupere. La epruvetele normale sau proporţionale scurte care s-au rupt în
treimea mijlocie a lungimii dintre reperele extreme ca şi la cele lungi care s-au rupt la o distanţă de
cel puţin 1/5 din lungimea dintre aceste repere, alungirea relativă la rupere se determină prin
măsurare directă, după cum urmează: se pun cele două bucăţi ale epruvetei cu părţile de rupere cap
la cap, apăsându-le astfel încât să rezulte un contact cât mai bun între ele şi se măsoară lungimea Lu
dintre reperele extreme. Alungirea relativă la rupere se calculează cu ajutorul relaţiei:

A = [(Lu – L0)/L0].100[%].

Alungirea specifică a întregii epruvete fiind media sumei alungirilor specifice ale fiecărei diviziuni a
epruvetei. În cazul unei gâtuiri centrale ea este mai mare a decât în cazul unei gâtuiri

marginale b.