Roscan Mihail

Grupa 8207

LUCRAREA 10

DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A CARACTERISTICILOR DE

ELASTICITATE, PENTRU UN MATERIAL OMOGEN ŞI IZOTROP.

1. Scopul lucrării:

Lucrarea are ca obiectiv stabilirea, pe cale experimentală, a constantelor elastice E, G şi ,

pentru un metal omogen şi izotrop (aliaj de aluminiu).

2. Consideraţii generale şi noţiuni teoretice:

Caracteristicile mecanice ale materialelor sunt stabilite prin încercări mecanice, pe maşini
care aplică sarcini controlate asupra epruvetelor. În cazul lucrării de faţă, epruveta este plată, din
aluminiu (fig. 1), solicitarea aplicată este întinderea (tracţiunea), iar măsurarea deformaţiilor se face
cu traductoare tensometrice. Intensitatea forţei este indicată de maşina de încercat.

Caracteristicile de elasticitate ale materialelor omogene şi

izotrope sunt:

E - modulul de elasticitate longitudinal, sau modulul lui Young;

 – coeficientul contracţiei transversale, sau coeficientul lui Poisson;

G – modulul de elasticitate transversal (numit şi modul de

forfecare). Între aceste constante (numite de material) există o relaţie
matematică, permiţând calcularea uneia dintre ele atunci când celelalte
două sunt cunoscute:

Fig.1. Amplasarea
TER pentru măsurarea
deformaţiilor specifice
longitudinale (L1, L2) şi
transversale (Tr1, Tr2)

Modulul de elasticitate E este parametrul de legătură dintre mărimile fizice care compun legea
lui Hooke, scrisă pentru materiale izotrope, în domeniul de elasticitate:

, unde  este tensiunea normală, definită ca raport între efortul axial (forţa aplicată probei) şi
aria A a secţiunii transversale a epruvetei (constantă pe lungimea calibrată L0):
 Notaţia  reprezintă alungirea specifică (măsurată de TER), mărime adimensională calculată ca
raport între alungirea zonei calibrate L şi lungimea ei iniţială L0; se exprimă în [m/m] ([]).

3. Determinări experimentale

3.1. Echipamente, dispozitive

Epruveta este instrumentată cu o rozetă de tip T (Fig. 2.), formată din două traductoare
tensometrice suprapuse. Compensarea lor termică se face cu o rozetă identică, montată pe o piesă
separată, nesolicitată, din acelaşi material cu epruveta. Traductoarele active sunt conectate cu
perechile lor de compensare în montaje de tip semipunte.

Epruveta este încărcată cu mase marcate, pe un stand care realizează solicitarea ei la tracţiune;
după adăugarea fiecărei mase pe platanul dispozitivului, se efectuează citirea la puntea tensometrică
a 93 valorilor deformaţiilor specifice ale epruvetei, pe direcţiile longitudinală şi transversală, L şi T.

3.2. Modul de lucru

Efectuarea lucrării presupune parcurgerea următoarelor etape:

• se conectează cablurile traductoarelor la puntea tensometrică;

• se porneşte puntea şi se echilibrează la zero canalele de măsurare;

• se aşează prima masă marcată pe platanul dispozitivului de încărcare şi se citesc valorile

deformaţiilor specifice L şi T;

• se aşează succesiv pe platan celelalte mase marcate, reţinând valorile deformaţiilor specifice
pentru fiecare treaptă de încărcare;

• se completează tabelul cu valorile experimentale colectate.

4. Prelucrarea datelor experimentale

Se marchează punctele corespunzătoare valorilor deformaţiilor specifice măsurate, într-un

sistem de axe (fig. 3) având în abscisă încărcarea F[N], iar în ordonată alungirile specifice [m/m]:
valorile L sunt pozitive, încât apar pe grafic deasupra axei absciselor, cele ale T sunt negative şi se
reprezintă sub axă.
 Folosind punctele reprezentate se trasează graficele dependenţei dintre alungirile specifice şi
încărcarea axială F, sub forma unor drepte de interpolare. Se alege domeniul F de variaţie a
încărcării, considerat reprezentativ pentru experimentul efectuat şi se citesc, pe cele două grafice,
creşterile corespunzătoare L, respectiv T, ale deformaţiilor specifice de pe epruvetă.

5. Concluzii

Lucrarea de faţă prezintă o metodă experimentală pentru stabilirea valorilor caracteristicilor de

elasticitate ale unui material omogen şi izotrop. Modulul longitudinal E şi coeficientul de contracţie
transversală  se determină pe baza măsurării deformaţiilor specifice, longitudinale şi transversale,
ale unei epruvete solicitate la tracţiune, iar modulul transversal G se calculează folosind relaţia de
legătură cunoscută din teoria elasticităţii.
LUCRAREA 11

STUDIUL STĂRII DE TENSIUNI DINTR-O GRINDĂ DREAPTĂ SOLICITATĂ LA ÎNCOVOIERE OBLICĂ

1. Scopul lucrării

Lucrarea urmăreşte să analizeze variaţia tensiunilor care apar într-o grindă dreaptă în
consolă, de secţiune dreptunghiulară, încărcată pe capăt cu o forţă concentrată verticală; forţa
este înclinată faţă de axele principale ale secţiunilor barei, iar înclinarea ei este reglabilă pe
parcursul experimentului.

2. Consideraţii generale şi noţiuni teoretice

Solicitarea de încovoiere oblică (dublă) apare atunci când direcţia vectorului moment de
încovoiere Mi este înclinată sub un unghi  faţă de axa principală centrală z a secţiunilor grinzii
(fig. 1).

Tensiunea normală rezultantă, într-un punct – de coordonate (z,y) – din secţiunea

transversală a grinzii se calculează din relaţia:

, în care parametrii pot lua valorile: Є[0°, 90°],

sau
 , unde constanta este raportul modulilor de rezistenţă ai secţiunii, care în cazul de faţă
conduc la valoarea

Lucrarea de laborator urmăreşte să analizeze variaţia tensiunilor rezultante maxime din

secţiunea de măsurare a grinzii, atunci când unghiul de înclinare  variază între 0 şi 90.

Pe de altă parte, valoarea tensiunii rezultante maxime, pentru orice înclinare a forţei,
poate fi calculată şi pe baza deformaţiilor specifice T1 şi T2 citite (folosind instrumentarea
descrisă mai jos) la puntea tensometrică, astfel:

3. Determinări experimentale

3.1. Echipamente, dispozitive

Se foloseşte o grindă dreaptă, de secţiune dreptunghiulară, constantă pe lungimea barei,

încastrată la un capăt şi solicitată la celălalt capăt de o forţă verticală F. Grinda poate fi rotită, împreună
cu reazemul 103 încastrat, în jurul axei longitudinale. Încărcarea F este materializată printr-o masă
marcată m, plasată pe un platan, pe capătul grinzii.

Bara este instrumentată cu două traductoare tensometrice simple, plasate pe direcţie

longitudinală, pe feţe alăturate ale grinzii, într-o aceeaşi secţiune transversală a ei. Măsurările se fac
în conexiuni de semipunte, fiecare traductor activ fiind cuplat cu un traductor de compensare termică,
identic cu el şi montat pe o placă nesolicitată, realizată din acelaşi material cu grinda.

3.2. Modul de lucru

Efectuarea lucrării presupune parcurgerea următoarelor etape:

• se conectează cablurile traductoarelor la puntea tensometrică;

• se porneşte puntea şi se echilibrează la zero canalele de măsurare;

• se poziţionează pe verticală una dintre axele principale ale secţiunilor grinzii şi se aşează
masa marcată pe capătul ei;

• se citesc valorile deformaţiilor specifice T de pe cele două feţe instrumentate ale grinzii;

• se roteşte grinda, crescând succesiv, cu câte 15, înclinarea forţei F şi citind valorile
corespunzătoare ale deformaţiilor specifice;

• se completează tabelul cu valorile experimentale colectate.

4.Prelucrarea datelor experimentale

Folosind valorile măsurate ale deformaţiilor specifice, se calculează (cu E=21104

MPa) tensiunile rezultante maxime (rez exp) care corespund poziţiilor în care a fost rotită
grinda.
 Se stabilesc valorile teoretice ale aceloraşi tensiuni, folosind relaţia (3), apoi se
calculează abaterile relative () ale valorilor experimentale, în raport cu cele teoretice,
folosind relaţia:

Pornind de la relaţia (3) şi derivând în raport cu  expresia din paranteză, se stabileşte

că funcţia tensiunilor are un punct de maxim la  = arctg k, indiferent cât sunt dimensiunile
secţiunii grinzii. Această evoluţie a valorilor tensiunii rezultante va fi urmărită şi confirmată de
datele cuprinse în coloanele 4 şi 5 din tabelul 1.

5. Concluzii

Lucrarea urmăreşte evoluţia tensiunilor maxime dintr-o grindă dreaptă, de secţiune

dreptunghiulară, solicitată la încovoiere oblică de către o forţă concentrată, a cărei înclinare
faţă de axele principale centrale ale secţiunilor grinzii este variabilă. Mărind treptat unghiul
de înclinare, se stabilesc valorile teoretice şi experimentale ale tensiunilor maxime din
secţiunea de măsurare a grinzii, calculând şi abaterile valorilor experimentale faţă de valorile
teoretice.
LUCRAREA 12

STUDIUL STĂRII DE TENSIUNI DINTR-UN CADRU ÎNCHIS SOLICITAT LA ÎNCOVOIERE ÎN 3 PUNCTE

1.Scopul lucrării

Lucrarea are ca obiectiv compararea valorilor măsurate şi calculate ale tensiunilor de

încovoiere dintr-o secţiune de pe axa de simetrie a unui cadru dreptunghiular închis, solicitat la
încovoiere în trei puncte.

2.Consideraţii generale şi noţiuni teoretice

Construcţiile formate din bare, drepte sau curbe, prinse rigid în noduri, se numesc de obicei
cadre şi pot fi, în funcţie de modul cum sunt rezemate, static determinate sau static nedeterminate
(exterior), la fel ca orice construcţie inginerească.

Rezolvarea nedeterminărilor se face aplicând una dintre metodele energetice cunoscute. În

orice secţiune transversală a unui cadru plan apar simultan eforturi axiale N şi de încovoiere Miz, astfel
încât expresia tensiunilor rezultante maxime se scrie:

3.Determinări experimentale

3.1. Echipamente, dispozitive

Se foloseşte un cadru închis, dreptunghiular, format din bare drepte de secţiuni

dreptunghiulare, aşezat pe dispozitivul de încovoiere 109 al maşinii unversale pentru încercări
mecanice WDW 50. Încărcarea este dată de o forţă concentrată F, plasată la mijlocul laturii orizontale
superioare a cadrului. În secţiunea de la mijlocul lungimii, de pe latura de rezemare, sunt plasate două
traductoare tensometrice identice, lipite longitudinal pe feţele orizontale ale secţiunii.
 Cele două traductoare sunt montate în semi-punte, în braţe adiacente ale punţii tensometrice,
astfel încât semnalul lor rezultant de la aparatul de măsură realizează eliminarea efectelor termice,
dar şi a tensiunilor de întindere date de solicitarea axială din cadru. În acest fel, semnalul exp rez  citit
la aparat reprezintă dublul valorii deformaţiei specifice de încovoiere din secţiunea de măsurare.

, unde modulul de elasticitate al materialului este E=178GPa, iar modulul de rezistenţă Wz

trebuie calculat, cu dimensiunile h=10mm şi b=48mm, ale secţiunii transversale de lucru.

Pe de altă parte, pe baza modelului de încărcare şi a dimensiunilor cadrului, se rezolvă

nedeterminările lui interioare (N şi M), de exemplu aplicând teorema lui Castigliano, folosind schema
din figura 2.

3.2. Modul de lucru

Efectuarea lucrării presupune parcurgerea următoarelor etape:

• se aşează cadrul pe reazemele dispozitivului de încovoiere;

• se conectează cablurile traductoarelor la puntea tensometrică;

• se porneşte puntea şi se echilibrează la zero canalele de măsurare;

• se porneşte maşina pentru încercări, setată pe funcţionarea în programul de solicitare

specific cadrului considerat;

• pentru fiecare nivel al încărcării, se citesc valorile deformaţiilor specifice exp rez  indicate
de aparatul de măsură;

• se completează tabelul cu valorile experimentale colectate.

4.Prelucrarea datelor experimentale

Folosind valorile măsurate şi calculate ale deformaţiilor specifice, se stabilesc

abaterile relative ale valorilor experimentale, în raport cu cele teoretice, folosind relaţia:
 5.Concluzii

În lucrarea de faţă se analizează diferenţa dintre valorile calculate, respectiv stabilite

experimental, ale deformaţiilor specifice de pe feţele orizontale ale secţiunii instrumentate (cu
traductoare tensometrice) a unui cadru dreptunghiular, închis, solicitat la încovoiere în trei puncte.
LUCRAREA 13

STUDIUL STĂRII DE TENSIUNI DIN SECŢIUNEA PERICULOASĂ A UNEI BARE CIRCULARE CU RAZĂ
MICĂ DE CURBURĂ

1. Scopul lucrării

Lucrarea are ca obiectiv compararea valorilor măsurate şi calculate ale tensiunilor rezultante
de pe cele două feţe extreme ale secţiunii periculoase, pentru o bară circulară, de secţiune
dreptunghiulară, cu rază mică de curbură.

2.Consideraţii generale şi noţiuni teoretice

În cazul barelor cu axe curbe, dacă acestea au raze mari de curbură, atunci se admite că
tensiunile rezultante din secţiunile lor transversale depind de mărimile eforturilor secţionale în acelaşi
fel ca la barele cotite, adică după o relaţie de forma:

Pentru barele circulare plane, cu raze mici de curbură (având raportul între rază şi înălţimea
secţiunii R/h, solicitate de forţe şi momente care acţionează în planul lor, tensiunile rezultante din
orice secţiune transversală se calculează cu o relaţie specifică, în care apar raza de curbură R,
coordonata radială y a punctului de calcul şi un coeficient de formă (a secţiunii transversale) k:

Relaţia generală pentru coeficientul de formă se scrie astfel:

Dacă bara curbă are secţiunea transversală dreptrunghiulară, se ajunge la o relaţie

logaritmică:

3. Determinări experimentale

3.1. Echipamente, dispozitive

Se foloseşte o bară cu axa în formă de cerc, secţionată (pe direcţie radială) în vecinătatea
punctelor în care se aplică încărcările, materializate prin două forţe concentrate F, de sensuri opuse,
plasate perpendicular pe direcţia de secţionare.
 Solicitarea se realizează pe maşina unversală pentru încercări mecanice WDW 50, utilizând un
program de încărcare special conceput pentru acest experiment. Bara este instrumentată, în secţiunea
simetrică celei de încărcare (secţiunea periculoasă a barei), cu două traductoare simple, identice,
amplasate longitudinal pe feţele interioară şi exterioară ale secţiunii

Se observă că bara considerată are raza R=45mm şi înălţimea secţiunii h=30mm, ceea ce duce
la raportul R/h=1,5 , care clasifică bara între cele cu raze mici de curbură.

Pentru calculul eforturilor N şi Miz din secţiunea de lucru – unde simetria construcţiei şi a
solicitării permite introducerea imaginară a unui reazem încastrat şi studierea pe o jumătate a
construcţiei – se foloseşte schema de mai sus (fig. 2) şi se obţine:
 3.2. Modul de lucru

Efectuarea lucrării presupune parcurgerea următoarelor etape:

• se montează bara curbă în dispozitivul de prindere al maşinii; •

se conectează cablurile traductoarelor la puntea tensometrică;

• se porneşte maşina, setată pe funcţionarea în programul de solicitare specific barei curbe;

• se porneşte puntea şi se echilibrează la zero canalele de măsurare;

• se începe solicitarea şi pentru fiecare nivel al încărcării se citesc valorile deformaţiilor

specifice  indicate de aparatul de măsură.

4.Prelucrarea datelor experimentale

• Cu valorile măsurate ale deformaţiilor specifice se calculează, pentru fiecare dintre punctele
de lucru, din legea lui Hooke (considerând modulul de elasticitate E=2∙105MPa), tensiunile
rezultante experimentale:

• se calculează mărimile corespunzătoare ale tensiunilor rezultante teoretice (atribuind

coordonatei y valorile ±15mm), folosind relaţia (2) şi datele necesare din cele de mai sus;

• pe baza rezultatelor astfel obţinute, se calculează abaterile relative () ale valorilor
experimentale, în raport cu cele teoretice, folosind relaţia:

• se completează, pentru fiecare dintre cele două puncte de măsurare din secţiunea de lucru,
câte un tabel cu valorile mărimilor calculate.

5. Concluzii

În lucrarea de faţă se stabileşte diferenţa dintre valorile tensiunilor rezultante

calculate, respectiv determinate experimental, din fibrele extreme ale secţiunii periculoase a
unei bare curbe deschise, de secţiune transversală dreptunghiulară şi rază mică de curbură.