Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

CUPRINS
3 Solicitarea la forfecare ...................................................................
3.1. Definiţii. Eforturi şi tensiuni la forfecare .......................................
3.2. Aplicaţii ale forfecării ....................................................................
3.3. Aplicaţii ..........................................................................................
3.4 Întrebări recapitulative ...................................................................
3.5 Test de autoevaluare ......................................................................
3.6 Rezumat .....................................................…………………........
3.7 Bibliografie .....................................................……………...........

INTRODUCERE
O bară se consideră solicitată la forfecare sau tăiere dacă perpendicular pe
axa ei acţionează două forţe distribuite liniar, egale şi sens contrar, cu o distanţă
foarte mică între suporturile lor. Solicitarea simplă de forfecare este produsă de
către forţa tăietoare. În practică, solicitarea de forfecare este însoţită, de regulă, de
încovoiere respectiv strivire. Organele de maşini sau elementele de construcţii se
consideră supuse forfecării pure, dacă tensiunile din solicitarea de forfecare sunt
mari, fiind determinante în apariţia stării periculoase. formulele simple rezultate
pentru îmbinări ce intervin în asamblarea diferitelor organe de maşini sau
elemente de construcţii ce transmit eforturi, sînt acceptate pe scară largă în
practică, deoarece comportarea unor construcţii astfel proiectate (în special
metalice), au prezentat siguranţă deplină în exploatare.

OBIECTIVE

La sfârşitul acestui capitol vei fi capabil:

➢ să identifici situaţiile când o piesă este solicitată la forfecare;

➢ să defineşti tipurile de eforturi ce apar în barele solicitate la forfecare;
➢ să defineşti tipurile de tensiuni şi deformaţii ce apar în barele solicitate la
forfecare;
➢ să recunoşti secţiunile periculoase a unei piese solicitate la forfecare;
să cunoşti modul de calcul al barelor solicitate la forfecare.

Durata medie de studiu individual - 2 ore

1
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

3. SOLICITAREA LA
FORFECARE

3.1. Definiţii. Eforturi şi tensiuni la forfecare

O bară se consideră solicitată la forfecare sau tăiere dacă perpendicular pe

axa ei acţionează două forţe distribuite liniar, egale şi sens contrar, cu o distanţă
foarte mică între suporturile lor (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Tăierea unei piese

Un exemplu de forfecare o reprezintă tăierea unei bare cu ajutorul cuţitelor

unei foarfeci. La creşterea modulelor forţelor F, bara se foarfecă în dreptul unei
secţiuni, numită secţiune de forfecare A, cuprinsă între planele de alunecare ale
cuţitelor foarfecelui. În această secţiune se produce o forţă tăietoare T egală şi de
sens contrar cu F, care creează tensiuni tangenţiale .
Solicitarea simplă de forfecare este produsă de către forţa tăietoare. În
practică, solicitarea de forfecare este însoţită, de regulă, de încovoiere respectiv
strivire.
În calculul la forfecare se admite ipoteza simplificatoare a repartiţiei
uniforme a tensiunii tangenţiale  pe suprafaţa secţiunii de forfecare. Pe baza
relaţiei de echivalenţă statică dintre forţa tăietoare T şi tensiunea tangenţială  din
secţiunea de forfecare având aria A, se poate scrie:

2
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

T
T =    dA =   dA =   A  = , N/mm2
A A A
Expresia de mai sus reprezintă formula de bază în calculul convenţional la
forfecare.
3.1.1. Relaţii de calcul la forfecare

Din relaţia de bază se pot exprima relaţiile de calcul la forfecare:

a) Calculul de dimensionare. În acest caz trebuie cunoscute încărcările
exterioare (cu care se determină T) şi caracteristica de material af. Aria minimă
necesară a secţiunii de forfecare se determină cu relaţia:
T
Anec = , mm2
 af
În funcţie de elementele standardizate sau de componente constructive se
adoptă aria efectivă Aef ≥ Anec.
b) Calculul pentru verificare. Se presupun cunoscute încărcarea exterioară
(pentru determinarea lui T), aria secţiunii de forfecare Aef şi caracteristica
mecanică de materiale af. Verificarea constă în calculul efortului unitar tangenţial
(tensiunea tangenţială) efectiv din secţiunea piesei şi comparerea cu af.
Condiţia de rezistenţă este îndeplinită dacă se respectă relaţia:
T
 ef =   af , N/mm2
Aef

c) Calculul efortului capabil. În acest caz trebuie cunoscute Aef şi af.

Efortul capabil se determină cu relaţia:
Tcap = Aef  af , N

La prelucrarea unor piese prin tăiere sau decupare trebuie determinată

tensiunea de rupere prin forfecare a piesei, pentru alegerea corectă a tipului de
foarfecă sau de presă, pe care să se execute operaţia tehnologică. Relaţia de calcul
pentru determinarea forţei de tăiere este:
Trup =  r Aef , N

Deformaţia la forfecare nu prezintă un interes practic. Ea constă în

deplasarea relativă Δs a două secţiuni situate la distanţa notată cu a (fig.3.2).
3
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

Sub acţiunea tensiunilor tangenţiale  se produce o deformaţie unghiulară

 numită lunecare.

Lunecarea specifică  este dată de raportul dintre deplasarea Δs şi

distanţa a dintre forţele F:
s
=
a

Fig. 3.2. Deformaţia la forfecare

Pentru materialele care satisfac legea lui Hooke se obţine deformarea prin
lunecare:
 T a
s =   a = a=
G G A

în care produsul GA se numeşte modul de rigiditatea la forfecare a secţiunii

transversale.
Relaţia de bază pentru solicitarea la forfecare, suficientă pentru nevoile
practicii, permite rezolvarea celor trei categorii de probleme, redate schematic în
tabelul 3.1.
Tabelul 4.1
Relaţiile de calcul la solicitarea de forfecare

Calculul efortului
Dimensionare Verificare Deformaţii
capabil

4
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

T T Ta
Anec =  ef =   af Tcap = Aef  af s = a =
 af Aef GA

3.2. Aplicaţii ale forfecării

Organele de maşini sau elementele de construcţii se consideră supuse

forfecării pure (de obicei apar şi alte solicitări, în special de încovoiere şi strivire),
dacă tensiunile din solicitarea de forfecare sunt mari, fiind determinante în apariţia
stării periculoase (a fenomenului de rupere) prin lunecările ce le provoacă.
În această situaţie, calculul elementelor respective sa face neglijând
tensiunile normale şi se bazează pa unele ipoteze simplificatoare: repartiţia
uniformă a tensiunilor tangenţiale în secţiunea forfecată, repartiţia uniformă a
sarcinii exterioare asupra unor elemente, de exemplu asupra niturilor ce compun o
îmbinare etc.
Acest calcul, evident aproximativ, şi formulele simple rezultate pentru
îmbinări ce intervin în asamblarea diferitelor organe de maşini sau elemente de
construcţii ce transmit eforturi, sînt acceptate pe scară largă în practică, deoarece
comportarea unor construcţii astfel proiectate (în special metalice), au prezentat
siguranţă deplină în exploatare.

3.2.1. Îmbinări cu şuruburi

La îmbinarea unor table cu ajutorul unui şurub (fig. 3.3), acesta este
solicitat la forfecare, putându-se produce şi strivirea suprafeţelor de contact.
Dimensionarea se face cu formula:
F  d2
Aef = = i , mm2
a 4
unde i constituie numărul suprafeţelor de forfecare (în cazule de faţă, i=2).
La îmbinările cu un număr de z şuruburi, sarcina se consideră egal
repartizată pe fiecare şurub, pentru un şurub sarcina de calcul fiind: F1 = F/z.
Strivirea suprafeţelor de contact dintre şurub şi tablă nu se produce dacă
presiunea de contact:

5
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

F F
s = =   as
ef
A d h min
unde hmin reprezintă grosimea tablei cele mai subţiri. Această formulă permite
determinarea grosimii minime a tablei.

Fig. 3.3. Îmbinare cu şurub solicitată la forfecare

Dimensiunile tablelor se determină tot din condiţiile de rezistenţă. Astfel,

distanţa pe lungimea tablei de la şurub şi până la margine (e), se determină cu
relaţia:
F
 ef = a
2(e − d / 2)  hmin
iar pe lăţimea tablei, e1, se determină cu relaţia:
F F
 ef = = a
(b − d )  hmin 2  e1  hmin

3.2.2. Îmbinări prin pene

Construcţia simplă, posibilitatea de montare şi demontare rapidă şi crearea

unor forţe mari de strângere, impun folosirea îmbinărilor prin pene. Se deosebesc
6
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

două feluri de pene: longitudinale şi transversale.

Penele longitudinale - figura 3.4 - folosite pentru transmiterea momentelor
de răsucire (torsiune) de la arbori la roţi sau invers, sunt solicitate la forfecare în
zona de separare arbore-butuc şi la strivire, pe suprafaţa de contact a penei cu
fiecare din elementele care le îmbină.
Forţa F care solicită pana la forfecare se poate calcula cunoscând
momentul de torsiune Mt şi diametrul arborelui, d. Condiţia de rezistenţă la
forfecare a penei este:
F = l  b  a
iar verificarea la strivire a penei se face cu relaţia:
F
s =   as
h
l
2

Fig. 3.4. Îmbinare cu pană longitudinală

1 - arbore; 2 - pană paralelă; 3 - roată (butuc); 4 - inel de siguranţă;

3.2.3. Îmbinări nituite

Îmbinările nituite sunt îmbinări nedemontabile (desfăcându-se numai prin

distrugerea elementelor de legătură) întâlnite frecvent în construcţii metalice, la
nave, rezervoare etc. Legarea pieselor între ele se face cu ajutorul unor elemente
numita nituri. Nitul se compune dintr-o tijă terminată cu un cap având diferite for-
7
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

me: semirotund, tronconic, semiînecat etc. Tija de secţiune circulară sau inelară
are lungimea mai mare decât grosimea pieselor ce urmează să fie îmbinate şi
diametrul ceva mai mic (cu 0,5 - 1 mm) decât diametrul găurii - figura 3.5.a.
Niturile de oţel (confecţionate, da obicei, dintr-un oţel moale) având diametrul
mai mare de 8-10 mm se bat la cald. Nitul încălzit până la 800~900°C, se
introduce în gaură şi cu ajutorul buterolei şi contrabuterolei, aplicându-se forţa
necesară formării capului, tija este refulată umplând gaura şi forma
contrabuterolei. Prin răciră, tija se scurtează, capetele nitului strângând
puternic piesele de îmbinat, deplasarea relativă a acestora fiind împiedicată de
forţa de frecare ce ia naştere ca urmare a strângerii.

Fig. 3.5. Elementele principale şi solicitările din îmbinările nituite

Solicitarea niturilor este destul de complexă. Evaluarea forţei de frecare nu

se poate face cu suficientă precizie, iar dimensionarea se face ţinând seama de
solicitarea la forfecare şi la strivire a niturilor.

8
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

Solicitarea la forfecare apare după depăşirea valorii forţei de frecare de

către sarcinile exterioare (F) şi după stabilirea contactului dintre tija nitului şi
peretele găurii (fig. 3.5.b). Solicitarea unui nit la forfecare va fi:
F
F1 f =
n
unde n reprezintă numărul de nituri ce realizează asamblarea.
Tensiunea din nit în secţiunea de forfecare va fi:
F1 f F
 ef = =   af
A  d2
n
4
Diametrul nitului se alege în funcţie de grosimea minimă a tablei din
pachetul de îmbinat:
d nit = (1,8  2,5)  hmin , mm
Diametrul găurilor de nit se execută cu ceva mai mare decât al celor de nit
(de exemplu, pentru dnit > 10 [mm] diametrul găurii va fi mai mare cu 1 [mm]
decât al nitului), dându-se câteva valori recomandate ale diametrelor găurilor
pentru nituire: 2,2; 3,2; 4,2; 5,5; 6,5; 8,5; 10,5; 13; 17; 21; 25; 31 şi 37 [mm].
Diametrul care intervine în calculele de rezistenţă este cel al găurilor (care
se trece şi pe desen) deoarece se admite că, în urma baterii nitului la montare,
corpul acestuia umple complet gaura.
Calculul la strivire este hotărâtor atunci când diametrul nitului este mare
în raport cu grosimea pieselor de îmbinat. Suprafeţele de contact între nit şi gaură
supuse la strivire sunt jumătăţi de suprafeţe laterale de cilindri - figura 3.5.c.
Distribuţia tensiunilor normale pe aceste suprafeţe este neuniformă, ele
fiind maxime pe generatoarea care uneşte capetele diametrelor paralele cu direcţia
solicitării şi nule pe un diametru perpendicular pe acestea - figura 3.5.b. poziţia 1.
Pentru calculul la strivire al nitului se admite că tensiunea de strivire σs
este uniform repartizată pe o suprafaţă diametrală (egală cu diametrul nitului
înmulţită cu grosimea piesei care transmite presiunea pe tija nitului - fig. 3.5.b.
poziţia 2 şi fig. 3.5.d).
Forţa minimă, capabilă de a fi preluată de un nit solicitat la strivire (cu
peretele găurii) este:
F1s = d  h   as

iar tensiunea de strivire este:

9
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

F1s
s =   as
d h
În acest caz, numărul de nituri necesar va fi:
F F
n= =
F1s d  h   as

Se alege un număr întreg de nituri.

3.2.4. Îmbinări sudate

Prin sudare se înţelege operaţia de realizare a unor îmbinări nedemontabile

a pieselor metalice utilizând încălzirea locală, presiunea sau ambele, cu sau fără
material de adaos. Îmbinările sudate au unele avantaje faţă de îmbinările cu nituri,
cum ar fi: greutatea construcţiilor sudate mai mică faţă de cele nituite şi timp de
execuţie mai scurt.
Datorită perfecţionării procedeelor de sudură şi a metodelor de control au mărit
siguranţa în funcţionare a îmbinărilor sudate, acestea aplicându-se tot mai mult la
construcţiile metalice, construcţii navale, metalurgice etc.

10
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

Fig. 3.6. Elementele principale ale îmbinărilor prin sudură

Principalul dezavantaj al îmbinărilor sudate constă în capacitatea redusă de

preluare de către cordonul de sudură a sarcinilor dinamice şi apariţia tensiunilor
locale în zonele de sudură, care reduc rezistenţa materialului, datorită încălzirii
locale urmată de răcire bruscă.
Îmbinările sudate se clasifică în:
▪ îmbinări sudate cap la cap, la care tablele sunt dispuse în acelaşi plan (fig.
3.6.a). Cordonul de sudură (rostul) poate fi în formă de I pentru s ≤ 8 mm, în
formă de V pentru 8 ≤ s ≤ 20 mm şi în formă de X pentru s > 20 mm;
▪ îmbinări prin suprapunere directă (fig. 3.6.c);
▪ îmbinări prin sudură de colţ (fig. 3.6.d).
Calculul îmbinărilor prin sudură este aproximativ, fiind stabilit pe baze
experimentale. Valorile recomandate pentru rezistenţele admisibile ale
cordoanelor de sudură, funcţie de materialul pieselor îmbinate sunt:
 as = 0,8   a şi  as = 0,8   as = 0,64   a

Calculul îmbinărilor prin sudură cap la cap

Acest calcul se face admiţând că, datorită forţei de tracţiune, in cordon iau
naştere numai tensiuni normale σ care acţionează în secţiunea As=s∙ls.
Lungimea de calcul a cordonului de sudură se calculează cu relaţia:
ls = b-2s, mm
Datorită calităţii necorespunzătoare a cordonului de sudură la capete, din
lungimea b se scade de două ori grosimea tablelor s (fig. 3.6.a).
Tensiunile normale se determină cu relaţia:
F F
= = , N/mm2
As s (b − 2s )

Calculul îmbinărilor prin sudură de colţ

Acest calcul se face simplificat, ca şi când cordonul de sudură ar fi solicitat

doar la forfecare, iar tensiunile tangenţiale sunt determinante.
Experimental, se consideră că ruperea cordonului de sudură de colţ are loc
11
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

într-o secţiune dreptunghiulară cu laturile a şi lungimea l (fig. 3.6.e), aflată la 450

faţă de laturile pieselor care se îmbină. În funcţie de grosimea cea mai mică a
tablei sudate, dimensiunea a se exprimă astfel:
▪ a = s∙cos450 ≈ 0,7∙s - când suprafaţa cordonului de sudură este plană;
▪ a≈0,5∙s - când suprafaţa cordonului de sudură este concavă;
▪ a≈s - când suprafaţa cordonului de sudură este convexă;
În cazul îmbinărilor cu eclise, cu sudura aplicată frontal (fig. 3.7),
cordoanele de sudură sunt solicitate la întindere şi forfecare.
Unui cordon de sudură îi revine sarcina F/2. Eforturile N şi T sunt:
F F
N= cos = cos 450
2 2

Fig. 3.7. Îmbinare cu eclise cu sudură frontală

F F
T= sin = sin 450
2 2
Tensiunea periculoasă este tensiunea tangenţială :

T F 2
= =
a  ls 4als
Pentru siguranţă, tensiunea tangenţială se calculează cu o valoare a
efortului mai mare decât cea obţinută cu relaţia anterioară (se ia F/2 în loc

F 2
de ), deci:
4

12
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

F
 =   as
2  a  ls
În cazul îmbinărilor cu eclise, la care sudura este aplicată lateral (fig. 3.8),
solicitarea este de forfecare, tensiunea tangenţială calculându-se cu relaţia:
F
=   as
2  a  ls

Fig. 3.8. Îmbinare cu eclise cu sudură laterală

La îmbinarea unui cornier cu un guşeu, eforturile preluate nu sunt aceleaşi,
axa cornierului după care acţionează sarcina F nefiind echidistantă faţă de laturile
pe care se execută sudura. Prin urmare, nici lungimile l1 şi l2 ale cordoanelor de
sudură nu vor fi egale între ele (fig. 3.9).

Fig. 3.9. Îmbinare cornier cu guşeu cu sudură de colţ

Din condiţiile de echilibru static ale barei cornier, forţele F1 şi F2 preluate

13
 Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

de fiecare cordon, se obţin prin rezolvarea sistemului de ecuaţii:

F1 + F2 = F
F1  e1 = F2  e2
şi
F  e2
F1 =
e1 + e2

F  e1
F2 =
e1 + e2
Tensiunile în cele două cordoane se calculează cu relaţiile:
F1 F  e2
= =   as
l1s  a (e1 + e2 )  a  l1s

F2 F  e1
= =   as
l2 s  a (e1 + e2 )  a  l2 s
în aceste relaţii:
l1s = l1 − 2a

l2 s = l2 − 2a
Practic, dimensionarea cordoanelor de sudură constă în determinarea
lungimilor necesare acestora, astfel încât să nu se depăşească tensiunea admisibilă
as.

3.3. Aplicaţii

1. Asupra îmbinării din figura 3.10 acţionează o forţă de întindere F=60 kN. Să se
dimensioneze elementele îmbinării confecţionate din oţel OL 37, ştiind că D =
1,6∙d.

14
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

Fig. 3.10. Calculul îmbinării prin şuruburi.

Rezolvare

Din tabele se alege pentru OL 37, σa=150 N/mm2 şi se determină: a = 0,8∙

σa=0,8∙150=120 n/mm2;
a. Dimensionarea şurubului se face din condiţia de rezistenţă la forfecare,
când i=2:
F 60 103
Asnec = = = 250 , mm2;
2  a 2 120
Rezultă:
4 Asnec 4  250
ds = = = 17,85 mm;
 
Se alege ds = 18 mm
b. Tija se dimensionează la întindere pentru secţiunea slăbită din cauza
şurubului:
F 60 103
Atnec = = 400 mm2;
 a 150
unde:
 d2
Atnec = − ds  d
4
obţinându-se o ecuaţie de gradul doi, de unde se alege numai soluţia pozitivă:
0,785d 2 − 18d − 400 = 0
rezultă:
d = 36,78 mm
Se alege: d = 40mm
15
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

c. Manşonul va avea dimensiunile:

d = 40 mm şi D = 1,6d = 64 mm iar  = 12 mm
d. Şurubul se verifică la strivire pentru secţiunile de contact dintre şurub şi
manşon:
F F 60 103 N
s = = = = 62,5   as
ef
i  A 2  d   2  40 12 mm2
unde σas = 2σa = 2∙150 = 300 N/mm2

2. Un bolţ de diametru d = 60 mm este ancorat cu o pană de grosime b = 15 mm.

Se cere să se determine înălţimea h a penei.

Rezolvare
Pentru oţel OL 37 se alege σa = 150 N/mm2;
Bolţul este solicitat la întindere şi la forfecare.

Fig. 3.10. Calculul înălţimii penei

Forţa F ce solicită bolţul la întindere se determină exprimând

secţiunea periculoasă, care este secţiunea slăbită de canalul de pană de dimensiuni
b x d.
Deci secţiunea periculoasă a bolţului este data de relaţia:
 d2
Aef = ( − d  b)
4
Forţa ce solicită bolţul este:

16
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

 d2   602
F = Aef   a = ( − d  b)   a = ( − 60 15)150 = 288900 N
4 4

Dimensiunea h a penei se determină exprimând secţiunea periculoasă a

penei la solicitarea de forfecare. Dar pana are două secţiuni de forfecare:
F 288900
Anec = = = 2407,5 mm2;
a 0,8 150
Dar:
Anec = 2∙h∙b
De unde:
Anec 2407,5
h= = = 80,25 mm.
2b 2 15

3. Două table de oţel sunt îmbinate cu patru nituri, având diametrul dn = 24 mm.
Să se verifice îmbinarea cunoscând următoarele: F = 220 kN, b = 180 mm, h = 10
mm.

Rezolvare

Ser alege din tabele pentru OL 37 σa = 150 N/mm2, se obţine a = 120 N/mm2 şi
σas = 300 N/mm2.
F 220
Forţa ce revine pe un nit este F1 = = = 55 kN.
n 4
Diametrul găurilor de nit care intervine în calculele de rezistenţă este: d = d g = 25
mm

17
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

Fig. 3.10. Calculul îmbinării nituite

Niturile se verifică la:

- forfecare cu T = F1:

F1 55 103 N
 ef = = = 112,1 a
A   25 2
mm 2
4
- strivire:

F1 55 103 N
s = = = 220   as
d  h 25 10 mm2

- se verifică rezistenţa tablelor la întindere în secţiunile 1-1, 2-2 şi 3-3,

unde:
N1 = F; N2 = F-F1; N3 = F-3F1;
Tensiunile normale σ în aceste secţiuni se determină cu relaţiile:
N1 F 220 10 3
1 = = = = 141,34 N/mm2;
A1 h(b − d ) 10(180 − 25)

N2 F − F1 165103
2 = = = = 126,92 N/mm2;
A2 h(b − 2d ) 10(180 − 2  25)

N 3 F − 3F1 55 103
3 = = = = 35,48 N/mm2;
A3 h(b − d ) 10(180 − 25)
Deoarece se obţin valori mai mici decât rezistenţa admisibilă, rezultă că
îmbinarea rezistă solicitării exterioare.
18
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

4. Diagonala unei ferme metalice, având secţiunea simetrica alcătuită din

două profile din oţel cornier cu aripi neegale, este solicitat la întindere de forţa 2F
= 300 kN. Fixarea diagonalei pe un guşeu cu grosimea sg = 10 mm se face prin
cordoane de sudură laterale, ca în figura 3.11. Se cere:
1. dimensionarea diagonalei;
2. calculul îmbinării prin sudură de colţ.

Fig. 3.11. Secţiunea transversală a diagonalei unei ferme

Rezolvare

1. Diagonala compunându-se din două profile cornier, care împreună

preiau efortul 2F, secţiunea necesară unui singur cornier va fi:
F 300103
A1nec = = = 1000mm2
a 2 150
Conform STAS 425-80 se alege profilul LL 80 x 65 x 8 care are A1ef =
1100 mm2.
Secţiunea transversală a diagonalei constituită din două profile cornier cu
aripi neegale are suprafaţa efectivă totală:
Atef = 2A1ef = 2∙1100 = 2200 mm2
2. Pentru calculul îmbinării prin sudură de colţ, trebuie determinate
lungimile l1 şi l2 ale cordoanelor de sudură. Pentru aceasta trebuie determinate
19
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

valorile forţelor F1 şi F2 preluate de fiecare cordon de sudură, unde F = 300/2 =

150 kN:
F  e2 150 55,3
F1 = = = 103,69kN
e1 + e2 80
F  e1 150  24,7
F2 = = = 46,31kN
e1 + e2 80
Aria necesară secţiunii de forfecare (dreptunghiulară) a fiecărui cordon de
sudură este:
F1 103,69 103
A1s = l1s  a = = = 1080,1 mm2
 as 96

F2 46,31103
A2 s = l2 s  a = = = 482,4 mm2
 as 96

unde  as se determină astfel:  as = 0,64   a = 0,64 150 = 96 N/mm2.

Lungimile minime necesare ale cordoanelor de sudură, unde s = 0,7∙s, se

determină cu relaţiile:
A1s 1080,1
l1s = = = 192.9 mm
a 0,7  8
A2 s 482,4
l2 s = = = 86,14 mm
a 0,7  8
Deoarece la capete, pe o lungime egală cu 2s, calitatea cordoanelor de
sudură este mai slabă şi nu preiau tensiuni, se obţin lungimile reale ale
cordoanelor de sudură:
l1 = l1s + 2  s = 192,9 + 11,2 = 204,1  205 mm

l2 = l2 s + 2  s = 86,14 + 11,2 = 97,34  100 mm

Datorită simetriei în alcătuirea secţiunii diagonalei, vor exista câte două

lungimi ale cordoanelor de sudură l1 şi l2.

SPAŢIU PENTRU OBSERVAŢII PERSONALE

20
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

3.4. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Când o piesă se consider că este solicitată la

forfecare??
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

2. Ce tipuri de eforturi şî tensiuni iau naştere într-o

piesă solicitată la forfecare?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

3. Ce tipuri de deformaţii apar la solicitarea de

forfecare?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

4. La ce tipuri de solicitări sunt supuse organele de

asamblare?

21
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

5. La asamblările nituite, ce diametru se considerare

pentru calculele de rezistenţă?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

6. Care este secţiunea periculoasă la sudurile de colt?.

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

3.5. TEST DE AUTOEVALUARE

Încercuiţirăspunsurile corecte

1. Prin calculul de verificare la forfecare, se determină :

a. Forţă capabilă;
b. Aria secţiunii transversale;
c. Tensiunile efective;

2. La o asamblare filetată, tija şurubului este solicitată la

forfecare:

a. În zona de contact dintre peretele găurii şi tija şurubului;

b. În zona de separaţie dintre cele 2 piese asamblate ;
c. În zona de contact dintre piuliţă şi tijă;

3. La calculul la strivire a penelor longitudinale, în

relaţia de calcul intervine aria pentru:

a. Jumătate din suprafaţa laterală a penei;

b. Secţiunea transversală a penei;
22
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

c. Secţiunea mediană a penei;

4. Pentru calculul de rezistenţă a tijei unui nit, aria

secţiunii transversale a tijei se determină pe baza:

a. Diametrului tijei nitului;

b. Diametrului capului iniţial;
c. Diametrului găurii de nit;

5. Lungimea de calcul a cordonului de sudură:

a. Egală cu lăţimea pieselor asamblate;

b. Egală cu lăţimea pieselor din care se scade de două ori grosimea
tablelor s;
c. Egală cu lăţimea pieselor din care se scade de două ori grosimea
cordonului de sudură a;

6. La sudurile de colţ, grosimea nominală a cordonului

de sudură (a) este egală cu:

a. Înălţimea triunghiului înscris în cordonul de sudură;

b. Latura triunghiului înscris în cordonul de sudură;
c. Grosimea pieselor asamblate;

Răspunsuri corecte:
1. c
2. b
3. a
4. c
5. b
6. a

3.6 REZUMAT

O bară se consideră solicitată la forfecare sau tăiere dacă perpendicular pe

axa ei acţionează două forţe distribuite liniar, egale şi sens contrar, cu o distanţă

23
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

foarte mică între suporturile lor. Solicitarea simplă de forfecare este produsă de
către forţa tăietoare. În practică, solicitarea de forfecare este însoţită, de regulă, de
încovoiere respectiv strivire.
T
Relaţia  = , N/mm2 reprezintă formula de bază în calculul
A
convenţional la forfecare.
Sub acţiunea tensiunilor tangenţiale  se produce o deformaţie unghiulară
 numită lunecare. Lunecarea specifică  este dată de raportul dintre deplasarea
Δs şi distanţa a dintre forţele F.
La îmbinarea unor table cu ajutorul unui şurub, acesta este solicitat la
forfecare, putându-se produce şi strivirea suprafeţelor de contact.
Penele longitudinale folosite pentru transmiterea momentelor de răsucire
(torsiune) de la arbori la roţi sau invers, sunt solicitate la forfecare în zona de
separare arbore-butuc şi la strivire, pe suprafaţa de contact a penei cu fiecare din
elementele care le îmbină.
Solicitarea niturilor este destul de complexă. Evaluarea forţei de frecare
dintre piesele asamblate nu se poate face cu suficientă precizie, iar dimensionarea
se face ţinând seama de solicitarea la forfecare şi la strivire a niturilor.
Calculul îmbinărilor prin sudură de colt se face simplificat, ca şi când
cordonul de sudură ar fi solicitat doar la forfecare, iar tensiunile tangenţiale sunt
determinante.
În cazul îmbinărilor cu eclise, cu sudura aplicată frontal, cordoanele de
sudură sunt solicitate la întindere şi forfecare.
În cazul îmbinărilor cu eclise, la care sudura este aplicată lateral (fig. 3.8),
solicitarea este de forfecare.
La îmbinarea unui cornier cu un guşeu, eforturile preluate nu sunt aceleaşi,
axa cornierului după care acţionează sarcina F nefiind echidistantă faţă de laturile
pe care se execută sudura. Prin urmare, nici lungimile l1 şi l2 ale cordoanelor de
sudură nu vor fi egale între ele.

3.7. BIBLIOGRAFIE

1. Bejan, M., Rezistenţa materialelor, vol.1 şi 2, Institutul Politehnic Cluj,

Napoca, 1982.
24
Unitatea 3 Solicitarea la forfecare

2. Stănilă S., Molnar A., Rezistenţa Materialelor şi Organe de Maşini,

Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2014;
3. Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, ed. IX revizuitã, Bucureşti, Ed.
Tehnicã, 1980.
4. Pãstrãv, I., Rezistenţa materialelor, Vol. I, Atelierul de multiplicare al
Institutului Politehnic , Cluj, 1978.
5. Mãdãşan, Şt., ş.a., Probleme de rezistenţa materialelor, Editura Didacticã
şi Pedagogicã, Bucureşti , 1968.
6. Buzdugan, Gh., ş.a., Culegere de probleme de rezistenţa materialelor,
Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti , 1979;

25