Universitatea de Çtiințe Agricole și Medicină Veterinară.

Facultatea de Agricultură
CATEDRA III MECANIZARE
DISCIPLINA: INGINERIE MECANICĂ
AN UNIVERSITAR 2020-2021

CUPRINS
1. Savanți / fizicieni: Arhimede din Siracuza, Aristotel, Leonardo da Vinci, Leonhard Euler,
Charles Coulomb, Galileo Galilei, Isaac Newton, Gaspard-Gustave Coriolis, Anders Celsius
2. Studiul forței (efectului) Coriolis
3. Studiul mișcării de revoluție a Pământului
4. Studiul mișcării de rotație a Pământului
5. Studiul mișcării de precesie a Pământului
6. Studiul accelerației gravitaționale
7. Studiul mișcării în câmp gravitațional
8. Bibliografie
9.Rezumate

Roșca Natalia
Ingineria Mediului
Anul II

1. Savanți / fizicieni

Arhimede din Siracuza

Arhimede (c. 287 - 212 î.Hr.) a fost un matematician şi fizician grec. A trăit la Alexandria şi
Siracuza. A fost unul dintre cei mai mari savanţi ai antichităţii. A inventat scripetele compus,
șurubul fără sfârşit, mufla, roţile dintate, sisteme de pârghii, oglinzile concave; a descoperit
principiul fundamental al hidrostaticii (legea lui Arhimede).
Alte contribuţii: a introdus noţiunea de greutate specifică, a construit un planetarium ce
reproducea fazele Lunii, mişcarea Pământului, şi a planetelor, eclipsele.
A construit un planetariu care reproduce fazele Lunii, mişcarea Pământului şi a planetelor,
eclipsele de Soare şi pe Lună.

1
 Arhimede(287-212 i.Hr.)-invatat grec,considerat ca fiind cel mai mare matematician
si fizician al antichitatii.S-a nascut in 287 i.Hr.,la Siracuza,oras colonie-greceasca in Sicilia,fiind
fiul astronomului si matematicianului Fidias. Contributiile lui cele mai importante in stiinta sunt
cele din domeniul matematicii si mecanicii. Astlfe,in cea mai cunoscuta lucrare a sa "Masurarea
cercului",el a rezolvat problema aflarii lungimii cercului,fiind primul care a aplicat o metoda de
aproximare succesiva (metoda poligoanelor regulate inscrise si circumscrise unui cerc,ale caror
perimetre tind spre circumferinta cercului pe masura ce numarul de laturi creste )cu ajutorul careia a
determinat raportul dintre lungimea cercului si diametrul acestuia(numarul transcendental ),gasind
ca valoarea lui este cuprinsa intre numerele 3 si 3, pentru poligoanele regulate cu 96 de
laturi.Aceasta metoda,cunoscuta si sub numele de metoda exhaustiva a lui Eudoxus,nu este
echivalenta cu operatia de trecere la limita.Deci,nu se poate spune ca Arhimede a cunoscut operatia
de trecere la limita specifica calculului infinitezimal,desi s-a apropiat foarte mult de aceasta.

De asemenea,el a calculat aria segmentului de

parabola cu ajutorul a doua sume care se apropiau foarte
mult de o valoare comuna care este aria segmentului de parabola.Intr-o alte lucrare a sa,el a propus
o metoda originala pentru scrierea numerelor foarte mari.
Aceasta metoda,asemanatoare functiei exponentiale,i-a permis sa exprime numarul firelor de
nisip care ar umple intregul univers considerat ca fiind o sfera avand ca diametru aproximativ un an
lumina.Alte rezultate obtinute de Arhimede in matematica sunt:calcularea lungimilor arcelor unor
curbe,a ariei unui sector de spirala(spirala lui Arhimede),aria si volumul sferei,cilindrului si a
corpurilor,generate prin rotatia unor curbe.

Aristotel
Aristotel - (Stagira-Macedonia, 384 - Chalkis-Atena, 322 î.e.n.),
filozof grec care a studiat la Academia lui Platon din Atena. În 335 î.e.n. a
înfiinţat la Atena vestita şcoală numită Lykeion (Liceul). A scris circa 400
de lucrări (păstrate în întregime doar 47). Are cercetări de logică cunoscute
sub titlul de Organon, de filozofie, reunite în Metaphisika, în domeniul
ştiinţelor naturii, în lucrarea Peri uranu, despre societate, stat, drept, morală,
arte.

A considerat Universul fără început şi sfârşit în timp, dar finit în

spaţiu, în centrul căruia se află Pământul imobil - idee ce a dăinuit până la
N. Copernic (1493-1543). Nu a scris în mod special lucrări de matematică,
dar în opera sa există referiri de valoare pentru această ştiinţă.
A expus principiile fundamentale ale construirii unui sistem deductiv, analizând esenţa
axiomelor, a postulatelor, definiţiilor, demonstraţiilor; a descoperit tipul de eroare logică cunoscută
ulterior sub numele de petitio principii (cercul vicios); este întemeietorul logicii formale ca ştiinţă.
I se datorează compunerea primei lucrări de istorie a geometriei. A cercetat conceptul de
continuitate, de infinit matematic; a dat definiţiile unităţii, punctului, liniei, suprafeţei şi corpului. A
folosit literele alfabetului pentru a nota mărimile; cunoştea că suma unghiurilor exterioare ale unui

2
poligon convex este egală cu patru unghiuri drepte; a introdus unele denumiri matematice precum:
perimetru, teoremă şi silogism. A inventat dicţionarul şi peniţa de metal.

Leonardo da Vinci
Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise),
cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renașterii
italiene din perioada de apogeu a acesteia. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician,
inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este
considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii. Geniul său creator și
spiritul său inventiv și- au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului
renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără
precedent în istorie.
Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din
istorie.

Leonhard Euler
Leonhard Euler (1707 - 1783) a fost un matematician, mecanician şi astronom elveţian. In
lumea academică este considerat ca fiind unul dintre cei patru mari matematicieni din perioada
modernă, alături de Gauss, Isaac Newton şi Riemann. Născut în Basel ( Elveţia ), a beneficiat încă
din copilarie de sprijinul şi încurajările pertinente ale lui Johann Bernoulli. Nu după mult timp însă,
elevul şi-a depăşit profesorul. Euler a fost membru al Academiilor de Ştiinţe din Berlin şi Sankt
Petersburg. Pe lângă matematică avea cunoştinţe avansate şi în alte ştiinţe : fizică, astronomie,
psihologie, medicină, botanică, geografie, filosofie. Cunoştea foarte bine mai multe limbi moderne,
dar şi limbile clasice (de exemplu, ştia pe de rost epopeea “Eneida” a poetului latin Virgiliu !).
Euler este adesea considerat ca fiind cel mai prolific autor de pe planetă - din toate timpurile
şi din toate domeniile cunoaşterii. Publicarea operei sale, începută în 1911 şi care continuă
neîntrerupt, conţine până în momentul de faţă 887 de titluri adunate în 72 de volume masive. Intre
timp noi depozite de manuscrise necunoscute se supraadaugă la această zestre ştiinţifică şi se
estimează ca vor fi necesare încă vreo sută de volume pentru a acoperi cu adevărat întreaga operă a
savantului elveţian. Dar nu neapărat prin numarul de lucrări impresionează opera lui Euler.
Deoarece
- în matematica, de exemplu, el a fost numeric depăşit de (- până de curând - contemporanul nostru)
Paul Erdős cu cele cca. 1500 de lucrari.
De asemenea, la noi, istoricul şi literatul Nicolae Iorga a publicat nu mai puţin de 1.250 de
volume şi 25.000 de articole ! Opera savantului din Basel este considerată cu adevărat cea mai
3
prolifică - mai cu seamă prin cantitatea de informaţie conţinută, cât şi prin numărul de pagini scrise.
S-a evaluat că, începând de la varsta de 20 de ani, timp de 77 de ani - până la sfarşitul vietii sale,
Euler a scris circa 800 de pagini pe an. Scrierile sale, etalând o mare bogaţie de idei, sunt foarte
explicite - niciodată condensate sau criptice. Să mai amintim că în ultimii 17 de viaţă, savantul a
creat în condiţii de orbire totală. Acest impediment fizic nu l-a împiedicat să-şi continue în acelaşi
ritm munca sa ştiinţifică, zămislind noi lucrări valoroase, pe care le dicta neîntrerupt unor secretari.
Desigur că memoria sa prodigioasă şi o voinţă de neclintit au suplinit cu succes lipsa vederii. De
altfel, despre memoria uriaşă şi puterea sa de calcul, fizicianul şi gânditorul francez Arago,
contemporan cu savantul, spunea : „El calcula fără nici-un efort aparent, precum oamenii respiră,
sau precum vulturii se susţin în zbor”.
Contribuţia lui Euler la dezvoltarea ştiinţei a fost uriaşă. Mai cu seamă în matematică unde
cercetările sale au condus la dezvoltarea tuturor disciplinelor matematice clasice. Nu mai puţin
important este aportul său la modul de prezentare şi de învăţare a matematicii, la ceea ce azi numim
didactica matematicii. Multe dintre tratatele sale constituie şi acum modele de elaborare şi redactare
. De pildă , toate tratatele de analiză de după el – chiar până în zilele noastre , nu sunt altceva decât
reluări epigonice după faimoasele sale lucrări:„Introductio in analysin infinitorum”, (1748) ,
Rămâne de actualitate îndemnul lui Laplace : „ Citiţi-l pe Euler, citiţi-l pe Euler. El este în toate,
maestrul nostru al tuturor ! ” Şi într-adevăr, generaţii întregi l-au citit şi evident l-au şi comentat. S-
a acumulat astfel o uriaşă literatură apologetică despre Euler. I s-au dedicat volume întregi, numere
speciale în reviste de specialitate – de obicei în preajma unor comemorari, articole nenumărate, şi
mai de curand
– felurite prezentări pe internet.

Charles Columb

Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736,

Angoulême, Franța – d. 23 august 1806, Paris, Franța) a fost un
fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii lui Coulomb:
definiția forței electrostatice de atracție sau respingere. Unitatea din
Sistemul Internațional pentru sarcină, Coulombul, a fost numită în
cinstea lui. El a absolvit în 1761 și s-a alăturat armatei Franceze și
inginer locotenent. Peste 20 de ani, el a fost postat pentru o varietate
de locații unde era implicat în inginerie: structurală, fortificații, și
alte domenii de inginerie. Prima lui postare a fost la Brest în
Februarie 1764 el a fost trimis la Martinique, in Indiile Occidentale,
unde era responsabil
de construirea Fortul Bourbon și a fost ocupat cu sarcina lui până în
1772 iunie. Sănătatea lui l-a afectat în acei trei ani în care i-a
petrecut
la Martinique care l-a afectat pentru tot restul vieți.

Contribuții: studiul frecării și stabilirea legilor frecării; studii asupra forțelor de torsiune și
elasticității; studii privind reorganizarea trupelor de geniști; studiul forțelor electrostatice și
elaborarea a ceea ce ulterior se va numi Legea lui Coulomb.

4
 Galileo Galilei

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[4] – d. 8 ianuarie 1642) a fost

un fizician, matematician, astronom şi filosof italian care a jucat un rol
important în revoluţia ştiinţifică. Printre realizările sale se numără
îmbunătăţirea telescoapelor şi observaţiile astronomice realizate astfel,
precum şi suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit
„părintele astronomiei observaţionale moderne”, „părintele fizicii
moderne”, „părintele ştiinţei” şi „părintele ştiinţei moderne”. Stephen
Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană,
a fost responsabil pentru naşterea ştiinţei moderne.” Mişcarea
obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de
fizică la nivel de liceu şi început de facultate, a fost studiată de Galileo
ca subiect al cinematicii. Contribuţiile sale la astronomia
observaţională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei
Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliţi ai lui Jupiter
(denumite în cinstea sa lunile galileene) şi observarea şi analiza
petelor solare. Galileo a lucrat şi în
ştiinţa aplicată şi în tehnologie, îmbunătăţind tehnica de construcţie a busolelor. Susţinerea de către
Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor şi
astronomilor încă susţinând (cel puţin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul
universului. După 1610, când a început să susţină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică
opoziţie din partea a numeroşi filosofi şi clerici, doi dintre aceştia din urmă denunţându-l inchiziţiei
romane la începutul lui 1615. Deşi la acea vreme a fost achitat de orice acuzaţie, Biserica catolică a
condamnat heliocentrismul ca fiind „fals şi contrar Scripturii” în februarie 1616, iar Galileo a fost
avertizat să abandoneze susţinerea sa - ceea ce a promis să facă. După ce, mai
târziu şi-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare Dialog despre cele două sisteme principale
ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziţie, găsit „vehement suspect de erezie”, forţat
să retracteze şi şi-a petrecut restul vieţii în arest la domiciliu.

Isaac Newton

Isaac Newton a fost un om de știință

britanic născut la 4 ianuarie 1643 în
Woolsthorpe Manor, Marea Britanie. El, fără
îndoială, a făcut cea mai mare contribuție la
fizică decât orice alt om din istoria omenirii.
Unitatea de forță, Newton (N), este numită
după el. Newton a făcut progrese în aproape
fiecare ramură a matematicii studiate la acea
vreme. Invenția sa matematică cea mai
influentă este calculul,
studiul schimbării, deși invenția este de asemenea revendicată de Gottfried Liebniz. Mulți istorici
sugerează acum că atât bărbații au inventat în mod independent calculul, doar cu notație diferită.
În 1666, Newton a studiat optica, analizând în mod special diferitele culori ale
luminii care au ieșit dintr-o prisma datorită refracției. El a concluzionat că culorile trebuie să facă
parte din lumina albă. Înainte de această descoperire, oamenii au crezut că prisma a colorat lumina.
Newton este cel mai faimos pentru teoria gravitației pe care mulți o asociază cu căderea unui măr pe
cap. Această poveste nu este probabil să fie adevărată, Newton nu și-a creat teoria gravitației într-un
singur moment. O cunoștință a lui a scris în biografia lui Isaac Newton că, atunci când era cu Isaac
într-o grădină, iar Newton se gândea la gravitate, a fost "ocazie de căderea unui măr ".
Unii istorici cred că așa a început povestea cu mere care se încadrează. Isaac Newton
a eliberat Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica în 1687, în care își expunea legile mișcării,
5
formând o bază pentru mecanica clasică și legile sale de gravitație. Cartea ia durat doi ani pentru a
produce, iar ideile și teoriile sale stau la baza multor științe și inginerie moderne. La 20 martie 1727,
Newton a murit la vârsta de 84 de ani. El a primit o înmormântare de stat și a fost îngropat în
Westminster Abbey, Londra.

Gaspard-Gustave Coriolis
S-a născut la Paris. Tatăl său a fost ofițer în Armata regală. În 1808, în urma concursului de
admitere, Coriolis intră al doilea la École polytechnique. După absolvire, intră ca inginer la
departamentul podurilor și șoselelor. Ulterior, intră ca profesor la același institut de învățământ
superior, École polytechnique.
Este cunoscut mai ales pentru teorema energiei cinetice. În cartea Du calcul de l'effet des
machines (Despre calculul efectului mașinilor) (1829) a numit lucru (al unei forțe) mărimea definită
ca o integrală curbilinie unde e deplasarea elementară intre cele două puncte P1 și P2 numită de
obicei la vremea aceea putere mecanică, cantitatea de acțiune sau efect dinamic specificând
ambiguitatea acestor expresii pe care le consideră necorespunzătoare. Cu el și Jean-Victor Poncelet
(1788-1867), teorema energiei cinetice ia forma cvasi-finală și predarea mecanicii va fi
sistematizată.Chestiunea unităților de măsură și omogenitatea dimensională a formulelor a devenit
fundamentală.

Anders Celsius
Născut la 27 noiembrie 1701, Anders a fost un fizician, matematician și astronom suedez.
După numele său sunt astăzi denumite gradele termice. În anul 1737 participă la o expediție în
Laponia (Torneo), condusă de: Pierre Louis Maupertuis, Alexis Claude Clairaut și Pierre-Charles
Lemonnier pentru a determina lungimea unui grad de meridian. Expediția a confirmat ideea lui
Isaac Newton, conform căreia Pământul nu este perfect sferic, ci aplatizat la poli.
Pentru cercetările sale meteorologice, Anders Celsius a stabilit scara Celsius, pe care a
descris- o în lucrarea sa Observații privind două grade persistente la un termometru, publicată în
1742. El a folosit două puncte fixe: temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei.
Aceasta nu era o idee nouă, Isaac Newton lucrase deja cu ceva asemănător. Deosebirea era aceea că
Celsius a folosit temperatura de topire, și nu cea de îngheț. Experimentele pentru o bună calibrare a
termometrului s-au desfășurat pe parcursul a două ierni. Repetând experimentul de multe ori, el a
descoperit că gheața se topește întotdeauna la același punct de calibrare marcat pe termometru.
El a descoperit un punct similar la fierberea apei (punctul de evaporare a apei), deși când

6
această determinare se face cu o precizie ridicată se observă o variație a acestui punct în funcție de
presiunea atmosferică. În momentul în care se îndepărta termometrul de vapori, nivelul mercurului
creștea puțin. Acest fenomen se poate explica prin răcirea și contractarea rapidă a sticlei.
Dezvoltată la începutul secolului al XVIII-lea, această scară se raportează la punctele de
îngheţ şi fierbere ale apei. Iniţial, punctului de îngheţ i s-a asociat temperatura de 1000C, în timp ce
temperatura de fierbere a fost de 100C. Biologul suedez Carolus Linnaeus, coleg cu Celsius la
Universitatea din Upsalla (al patrulea oraş ca mărime al Suediei), celebru pentru clasificările de
plante şi animale, a inversat cele două valori.La scurtă vreme după ce realizează inovația ce avea să
revoluționeze lumea, împlinindu-și menirea în această viață, Anders moare la aproape 43 ani
(1744).

2. Studiul forței coriolis

Forța Coriolis este o forță aparentă, de inerție, care acționează asupra unui corp când acesta
este situat într-un sistem de referință aflat în mișcare de rotație.
Din punct de vedere fizic, ea este o urmare a conservării momentului cinetic a
mișcării rotative. Efectul Coriolis este un efect al observării, la care un observator, rotindu-se
împreună cu un corp cu masă care se mișcă față de el radial, fără fricțiune, nesupus unei forte
exterioare si neconstrâns in mișcare, el observă că acel corp este supus unei devieri de la mișcarea
rectilinie radială, in sens opus mișcării rotative.
Acel corp nefiind supus fricțiunii sau unei forte externe si nici unei legături de
constrângere a mișcării libere inerțiale, forța care îl deviază din calea sa rectilinie spre o cale
curbată, nu poate fi decât o forță de inerție, datorată inerției materiei, exprimată in conservarea
impulsului de mișcare, rectiliniu sau rotativ. Această forță se numește Forța Coriolis si accelerația
care produce forța in conformitate cu Legile lui Newton, se numește Accelerația Coriolis .
El scria sub formă diferențială:

cea ce scriem azi sub formă derivativă:

Se observă că nu este altceva decât cea ce numim azi conservarea momentului cinetic :

In care ultimul termen este denumit accelerație Coriolis.

Termenul : se numeste accelerație Euler.

În formulă se revelează două accelerații de constrângere, sau de legătură, a gradelor de
libertate a mișcării, pentru a menține corpul pe traiectoria impusă:
- accelerația centripetă:
- accelerația Coriolis:
Forțele de inerție sânt opuse forțelor de constrângere date de accelerațiile de constrângere,
fiind:
- forța centrifugă
- forța Coriolis

7
 Deci suma forțelor inerțiale si a forțelor de constrângere, sau legături, este egală cu zero pe
traiectoria impusă. Forțele de constrângere fiind anulate de forțele de inerție, incit conform
cu Principiul lui d'Alembert lucrul mecanic virtual al forțelor de constrângere este zero, ortogonal
pe traiectorie.Conform cu Principiul al 3. fundamental al mecanicii a lui Newton, Principiul
acțiunii
si reacțiunii, forțele si momentele datorate inerției sânt egale si de sens opus forțelor si
momentelor acțiunii, adică forțelor si momentelor antrenante si de legătură

Scriind ecuațiile de echilibru se obține:

- Suma forțelor:

- Suma momentelor:

Ultimul termen dă așadar forța de inerție Coriolis de semn opus accelerației de constrângere
Coriolis, care după cum se vede este întotdeauna perpendiculară pe vectorul de poziție momentan:

Forța Coriolis este așadar opusă sensului de rotație si există numai atunci, cum se vede din formulă,

când derivata radială este diferită de zero. Deci accelerația si forța Coriolis există numai
atunci, când există si o viteză radială diferită de zero.
După cum reiese din formula accelerației ea e definită cu componenta radială a vitezei, ca:

Aceasta este definiția așa cum apare ea în cărțile de specialitate românești și cum se predă în
învățământul superior din România.
Considerând momentul cinetic si derivata sa scalară:

se poate reformula accelerația vectorului de poziție ca:

8
 – accelerația ținând cont de Teorema momentului cinetic

- accelerația se obține in cazul unei mișcări circulare uniforme cu viteza

unghiulară

expresia accelerației Coriolis:

ținând cont de conservarea momentului cinetic:

rezultă momentul forței Coriolis, fiind negativ are un efect de frânare:

Ținând cont si de accelerația unghiulară se obține forța Coriolis cu parametrii dinamici:

Un caz particular este dat de rotația Pământului. Din cauză că suprafața Pământului se
rotește cu o viteză mai mare în apropierea Ecuatorului decât la poli, forța Coriolis care ia naștere
este mai slabă la Ecuator și crește spre poli.
Efectul Coriolis, datorat forței Coriolis, se manifestă prin aceea că în emisfera nordică
(indiferent dacă deplasarea se face dinspre Ecuator spre Polul Nord sau invers) curenții atmosferici,
apele curgătoare și curenții marini sunt deviați totdeauna spre dreapta (față de sensul de deplasare),
în timp ce în emisfera sudică sunt deviați spre stânga. Un efect vizibil este dat de apele curgătoare,
la care se produce eroziunea malurilor drepte (în emisfera nordică), respectiv stângi (în emisfera
sudică). În emisfera nordică malul abrupt al râurilor este cel drept în timp ce în emisfera sudică
malul abrupt este cel stâng. Același lucru se poate observa și la căile ferate: în emisfera nordică,
șina dreaptă are o uzură ceva mai pronunțată, în cea sudică având loc un fenomen invers
Efectul poartă numele descoperitorului său, matematicianul francez Gaspard-Gustave
Coriolis (1792-1843) care în 1835 descrie pentru prima dată acest fenomen.
Revenind la efectul Coriolis, acesta se observă la nivelul curenților de aer și oceanici, iar
mitul cu apa care curge la WC, invers în emisfera sudică, este doar un mit.
În ceea ce privește influența efectului Coriolis când se folosesc arme cu glonț, aceasta este
mică în cazul pistoalelor și chiar a PM (pușcă-mitralieră, gen AK), dar efectul este observabil la
artilerie, pușcă de rază lungă (mai mult de 600 de metri) și rachete balistice. Dacă se aruncă cu
obuze la câțiva kilometri distanță iar direcția de tragere este spre nord, atunci va trebui țintit puțin la
stânga, pentru că obuzul va devia către dreapta.
În viața de zi cu zi se aplică la mișcarea maselor de aer (chiar la uragane) și a curenților
oceanici iar la nivel mai mic se poate observa când ești pe o învârtitoare, arunci o minge iar apoi
vezi cum acea minge în zbor are o traiectorie curbilinie.
Tu vei vedea mingea ca având o traiectorie curbilinie, pentru că ești în rotație, dar un
privitor de lângă învărtitoare va vedea mingea zburând rectiliniu. Forța coriolis este o forță aparentă
inerțială. Devierea către stânga sau dreapta nu este determintată de o altă forță ce acționeză asupra
mingii, motiv pentru care forței Coriolis i se zice aparentă. La fel ca în cazul forței centrifuge. O
simți, este

9
o forță inerțială, dar ea nu există efectiv decât în sfoara cu care ai fi prins de un butuc ce se rotește,
dacă acesta ar fi cazul.
Revenind la efectul Coriolis, acesta se observă la nivelul curenților de aer și oceanici iar
mitul cu apa care curge la toaletă invers în Emisfera Sudică este doar un mit.În ceea ce privește
influența efectului Coriolis când folosești arme cu glonț, aceasta este mică în cazul pistoalelor și
chiar a PM (pușcă-mitralieră, gen AK), dar efectul este observabil la artilerie, pușcă de rază lungă
(mai mult de 600 de metri) și rachete balistice. Dacă trebuie să arunci cu obuze la ceva kilometri
distanță iar direcția de tragere este spre nord, atunci va trebui să țintești puțin la stânga, pentru că
obuzul va devia către dreapta.
3. Studiul miscării de revoluție a Pământului

În astronomie, conceptul de mișcare de revoluție a Pământului se referă la deplasarea anuală

a Terrei în jurul Soarelui. O rotație completă durează 365 zile 6 h 9 min. 9 s. solare medii, valoare
care stă la baza definirii anului sideral.Fiindcă orbita are formă de elipsă, Pământul, pe parcursul
anului, se află în puncte mai apropiate sau mai îndepărtate de Soare. Astfel, în ianuarie distanța
dintre Pământ și Soare e de 147 milioane km, această poziție fiind numită periheliu. În luna iulie,
Pământul se află cel mai departe de Soare - la 152 milioane km. Acest moment este numit
afeliu.Între cele două corpuri cerești se menține o distanță medie de aproximatix 150 de milioane de
kilometri. Traiectoria Pământului este o elipsă. Valoarea semiaxei mari a acesteia a fost utilizată
ladefinirea unității astronomice considerată egală cu 149.597.870.700 de metri. Orbita reală a
Pământului în spațiu se mai numește și ecliptică. Mișcarea Pământului în jurul Soarelui se
efectuează cu o viteză orbitală de circa 30 de kilometri pe secundă, planeta parcurgând, în fiecare
an, cam 1 miliard de kilometri. Văzut de la Polul Nord al Pământului, acesta își parcurge orbita în
sens antiorar. Această direcție la amiază, spre vestul unui observator situat pe ecuatorul terestru.
Deși idei heliocentrice au fost exprimate încă din Antichitate, abia în secolul al XVI-lea
acestea au fost considerate cu seriozitate, după publicarea Despre revoluțiile sferelor cerești (1543)
de către Nicolaus Copernic, care a lansat revoluția coperniciană. Frânată de concepția circulară a
orbitelor, care nu crește precizia observațiilor în raport cu modelul geocentric, cât și de autoritățile
religioase ale epocii, heliocentrismului îi va trebui încă mai mult de o sută de ani înainte de a se
impune în Occident.

La începutul secolului al XVII-lea, Johannes Kepler a afirmat că orbitele planetelor sunt

eliptice. Astronomul a stabilit Legile lui Kepler, care permit să se descrie poziția planetelor cu o
precizie mult mai mare decât aceea dată de modelele geocentrice și heliocentrice circulare. Aceste
legi vor fi explicate mai târziu prin Legea atracției universale, expusă de Isaac Newton în
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Această lucrare a consolidat definitiv
heliocentrismul drept model care descrie organizarea corpurilor din Sistemul Solar.
Terra efectuează un tur complet, în jurul Soarelui, în câte 365,256363004 de zile,
ceea ce corespunde cu un an sideral. Viteza orbitală a Pământului este de 29,78 km/s, care
este destul de rapidă pentru a acoperi diametrul planetei (de 12.700 km) în șapte minute sau
să parcurgă distanța Pământ-Lună (~384.000 km) în patru ore.
Văzut de la polii nord ai Pământului și Soarelui, Pământul se rotește în sens antiorar
pe orbită și pe axă, tot așa cum și Soarele se rotește în sens antiorar pe axa sa potrivit acestui
punct de vedere. Acest parcurs urmează forma unei elipse cu o excentricitate de vreo
0,0167. Orbita Pământului nu este, prin urmare, un cerc perfect, având drept centru Soarele.
Soarele este mai degrabă defazat pe unul din focarele elipsei.Pe termen lung, caracteristicile
fizice ale orbitei Pământului nu sunt stabile. Ele sunt influențate îndeosebi de interacțiunea
gravitațională pe care și-o exercită între ele corpurile cerești. Astfel, de exemplu, ecliptica se
deplasează cu circa 119 centimetri (47 de țoli), pe secol.

10
 Ca fapt divers, Pamantul e mai departat de Soare pe durata verii din emisfera Nordica
si mai apropiat in timpul verii din emisfera Sudica. Datorita acestui fapt, diferentele termice
dintre vara si iarna sunt mai mici in emisfera nordica decat in cea sudica, fenomen ce a fost
considerat de unii cercetatori ca detemrinant in dezvoiltarea istorica mai timpurie a
civilizatiei in emisfera nordica decat in cea sudica. ( efortul de termoreglare a fost mai mare
in sud ).
Urmarile miscarii de revolutie si ale inclinarii axei:
1. formarea si succesiunea anotimpurilor
2. durata inegala a zilelor si a noptilor in cursul unui an
Din cauza inclinarii axei in cele doua emisfere anotimpurile sunt inversate.
a. Datorită mişcării de revoluţie şi înclinării axei polilor Pământului (23º ½), în timpul unui an
Pământul înregistrează în raport cu Soarele poziţii diferite, din care patru sunt cele mai
importante:
b. solstiţiul de vară – 22 iunie (razele soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului, în
emisfera nordică este vară, dincolo de cercul polar de nord se înregistrează ziua polară,
în
emisfera sudică este iarnă iar dincolo de cercul polar de sud este noaptea polară)
c. solstiţiul de iarnă – 22 decembrie (razele soarelui cad perpendicular pe Tropicul
Capricornului, în emisfera nordică este iarnă, dincolo de cercul polar de nord se
înregistrează noaptea polară, în emisfera sudică este vară iar dincolo de cercul polar de sud
este ziua polară)
d. echinocţiile de primăvară – 21 martie şi toamnă – 23 septembrie (razele Soarelui
cad perpendicular pe Ecuator, astfel încât în aceste situaţii ziua este egală pe tot
Globul)
Consecinţele mişcării de revoluţie:
1. inegalitatea zilelor şi nopţilor pe parcursul anului
2. încălzirea inegală a suprafeţei Pământului în timp de un an
3. răsăritul şi apusul soarelui la ore diferite de la o zi la alta pe parcursul uni an
4. variaţiile poziţiei Soarelui pe bolta cerească în timpul unui an
5. formarea şi alternanţa anotimpurilor

4. Studiul mișcării de rotație a Pământului

Rotația Pământului reprezintă mișcarea de rotație a Terrei în jurul propriei axe. Pământul se
rotește spre est. Dacă este observat dinspre Steaua Polară (Alpha Ursae Minoris sau Polaris), acesta
se rotește în sens trigonometric, adică în contrasens față de acele unui ceasornic. Pământul se rotește
o dată la aproximativ 24 de ore în raport cu soarele și o dată la fiecare 23 de ore, 56 de minute și 4
secunde în raport cu stelele. Rotația Pământului încetinește ușor cu timpul; astfel, în trecut ziua era
mai scurtă. Acest lucru se datorează efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei. Ceasurile atomice
arată că o zi modernă este mai lungă cu aproximativ 1,7 milisecunde decât în urmă cu un secol.
11
Analiza înregistrărilor astronomice istorice arată o tendință de încetinire de 2,3 milisecunde pe secol
începând cu secolul al VIII-lea î.Hr. Datorita formei sferice a Pamantului, acesta nu poate fi luminat
pe toata suprafata sa in acelasi timp. In cursul miscarii de rotatie, Pamantul expune, pe rand, spre
Soare cate o parte din suprafata sa. Pe partea luminata a Pamantului, aflata spre Soare, este zi, iar pe
cea opusa, aflata in inteneric, este noapte. Durata dintre doua interval este permanent egala la
Ecuator: 12 ore. Dincolo de cercurile polare se succeda o zi de sase luni (ziua polara) si o noapte de
aceeasi durata (noapte polara. Astfel, in timpul zilei se produce se produce insolatia insolatia,
cresterea cresterea temperaturii temperaturii suprafetei suprafetei terestre si a aerului, are loc
fotosinteza. In schimb, noaptea temperatura scade, fotosinteza inceteaza etc.
Datorita miscarii de roattie, temperatura aerului se modifica in cele 24 de ore: astfel, in
timpul zilei, suprafata Pamantului se incalzeste, iar in timpul noptii se raceste. Asupra corpurilor
aflate in miscare pe suprafata terestra actioneaza forta Coriolis, care le deviaza. Astfel, corpurile
sunt deviate spre dreapta in emisfera nordica si, respectiv, spre stanga in emisfera sudica. Acest
fenomense observa indeosebi la vanturi si la curentii marini.
Orice punct de pe suprafata Pamantului executa o rotatie completa in 24 de ore, descriind un
cerc (360°). Putem astfel calcula ca, intr-o ora, orice punct parcurge 15° de meridian (360°:24=15°).
O consecinta importanta a acestui fapt este aceea ca din 15 in 15 grade de meridian exista o
diferenta de o ora. Distante de 15° longitudine se numeste fus orar. Rezulta ca exista 24 de fusuri
orare. In mod conventional, primul fus orar este cel prin mijlocul caruia trece meridianul zero (0°).
De aceea se considera T ca timp universal ora primului meridian, respectiv meridianului
Greenwich. De altfel notarea fusurilor orare se face de le vest catre est plecand tocmai de le fusul
care include acest meridian.
Viteza de rotație a Pământului la ecuator este de aproximativ 1.675 km/h sau 465 m/s. Dacă
ne aflăm undeva mai aproape de unul dintre polii Pământului, atunci înseamnă că ne rotim cu o
viteză ceva mai mică. De ce nu putem simți rotaţia Pământului? Datorită faptului că această mişcare
este practic uniformă. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un avion care zboară cu o viteză constantă la o
altitudine constantă. Chiar dacă vă desfaceţi centura de siguranță şi vă deplasaţi pe culoarul
avionului, nu veţi simți că acesta se află în mişcare. Motivul este simplu: pasagerii, avionul și orice
altceva aflat în interiorul acestuia se deplasează cu aceeași viteză.
Pentru a percepe mișcarea avionului, trebuie să privim norii de afară. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în ceea ce priveşte rotația Pământului. Planeta noastră efectuează o rotație completă în
jurul axei sale la fiecare 23 ore și 56 minute, fără întrerupere, cu o viteză unghiulară aproape
constantă. Nu putem percepe mișcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale sub forma unui
vânt, deoarece şi atmosfera Pământului se deplasează alături de noi cu aceeași viteză.
Dacă Pământul şi-ar schimba brusc viteza de rotaţie, atunci cu siguranță am simți mişcarea
acestuia şi n-ar fi deloc plăcut. Ar fi ca o frână bruscă în urma căreia atmosfera Pământului s-ar
deplasa în continuare cu o viteză de 465 m/s și ar șterge tot de pe suprafața planetei. Deoarece
mişcarea de rotaţie a Pământului este aproape uniformă, aceasta este imperceptibilă. De ce este însă
mișcarea de rotaţie a Pământului atât de uniformă? Pentru că nu există nimic care să o oprească.
Sistemul Solar s-a format prin colapsul gravitaţional al unui nor molecular și astfel a rezultat un disc
de acreţie plat în centrul căruia s-a format Soarele, iar toate planetele au căpătat această mişcare de
rotație în jurul axei proprii.
Datorită inerţiei, Soarele, planetele din vecinătatea sa şi sateliții acestora continuă să se
rotească după miliarde de ani de la formarea lor. Practic, doar ciocnirea cu un alt obiect cosmic ar
putea schimba mişcărea uniformă de rotaţie a acestor corpuri cerești. Aşa cum am menţionat
anterior, viteza unghiulară de rotaţie a planetei noastre este aproape constantă. Mai exact, viteza de
rotaţie a Pământului se micşorează foarte lent datorită efectului gravitaţional al Lunii asupra
Pământului (forţa mareică).
Ca rezultat, din când în când trebuie să mai adăugăm o secundă în plus la ceasurile noastre,
tocmai pentru că rotația Pământului încetinește cu două miimi de secundă în fiecare zi. Cu toate

12
acestea, deoarece această variaţie a vitezei de rotaţie este atât de mică, putem considera că Pământul
se rotește cu o viteză constantă. Şi acesta este motivul pentru care rotaţia Pământului nu poate fi
percepută.
Desi Pamantul se roteste in jurul axei sale, iar impreuna cu acesta, intreaga sa suprafata, noi
nu putem percepe senzatia de miscare. In primul rand, pentru a putea percepe orice urma de
miscare, ar trebui sa avem un punct fix de referinta, care nu trebuie sa se miste odata cu Pamantul.
Doar asa putem simti schimbarile pozitiei in spatiu. De exemplu, atunci cand ne aflam intr-o masina
care circula pe o autostrada, putem vedea clar obiectele din decor care trec razant pe langa noi, ceea
ce ne confera senzatia de miscare.
Totusi, atunci cand zburam cu avionul, daca inchidem hublourile, nu vom mai putea vedea
norii din jur si astfel vom simti ca stam pe loc. Acelasi fenomen are loc si in cazul miscarii
Pamantului. Desi acesta se roteste cu o viteza de 1.700 de kilometri pe ora la Ecuator, fara existenta
unei referinte externe la care sa ne uitam, nu putem percepe miscarea. Singurul mod prin care am
putea constientiza rotatia Pamantului, ar fi sa ne uitam spre Soare sau la stelele de pe cer.
Asadar, chiar daca pare ca Soarele sau stelele se misca iar noi stam pe loc, realitatea este ca
Pamantul se afla intr-o rotatie continua, pe care nu o putem simti din cauza punctelor de referinta
prea indepartate. Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei, la o distanţă de 25-27 de mii de ani
lumină. Planul orbitelor planetelor nu este aliniat cu planul galaxiei, ci este orientat la un unghi
complet diferit de acesta. Dar Pământul se mişcă şi în jurul Soarelui. Pentru a parcurge enorma
distanţă pe care o presupune o rotaţie completă în jurul Soarelui (un an), Pământul se deplasează cu
cu viteza de 30 Km/s. Sistemul nostru solar se învârteşte şi el, la rându-i, în jurul centrului galaxiei
Calea Lactee. Viteza este şi mai mare decât cea a Pământului în jurul Soarelui, adică de aproximativ
220 km/s.
Se mai poate discuta şi despre viteza cu care Calea Lactee se deplasează în raport cu alte
galaxii, dar probabil că acest tip de informaţie nu are mare relevanţă. Relevant ar fi însă de ştiut
dacă există un sistem de referinţă la care să se raporteze toate componentele Universului. Un
răspuns posibil a fost oferit de satelitul COBE (Cosmic Background Explorer) în 1989. Universul
este "îmbibat" de radiaţia cosmică de fond. Această radiaţie a apărut după evenimentul primordial
denumit Big Bang.
Satelitul COBE a făcut măsurători raportând mişcarea Pământului tocmai la această radiaţie
cosmică de fond. Rezultatul măsurătorilor a fost acela că Pământul se deplasează cu viteza de circa
390 km/s. Dacă raportăm această viteză la viteza automobilului nostru, atunci este, în mod clar, o
viteză foarte mare, dar dacă o raportăm la viteza maximă în univers, viteza luminii, atunci observăm
că această valoarea reprezintă doar 0,1% din viteza luminii..,
Incalzirea globala modifica felul in care de deplaseaza polii magnetici terestri, arata un nou
studiu NASA. Straturile de gheata care se topesc, in special in Groenlanda, schimba distributia
greutatii pe Terra, iar acest lucru afecteaza cursul miscarii polare de la Polul Nord, scrie The
Guardian. Rezultatul acestui studiu a fost publicat vineri in revista Science Advances. Dupa cum se
stie, polii magnetici terestrii sunt intr-o continua deplasare fata de polii geografici, avand o directie
si o viteza variabila in timp, aleatorii.
Oamenii de stiinta si navigatorii au masurat cu acuratete, inca din 1899, aceste deplasari, iar
noul studiu releva faptul ca la ora actuala polul nord magnetic se deplaseaza spre Anglia, dupa ce
anterior se misca inspre Canada. "Schimbarea fata de directia din secolul XX este dramatica", a
declarat Surendra Adhikari, cercetator la Jet Propulsion Lab al NASA si unul dintre autorii
studiului. La randul sau, Jonathan Overpeck, profesor de geostiinte la Universitatea din Arizona,
care a participat la studiu, spune ca acesta "scoate in evidenta cat de real si de profund este impactul
omului asupra planetei".
Din 2003, Groenlanda a pierdut circa 272 de mii de miliarde de kilograme de gheata anual,
iar acest lucru afecteaza rotatia Pamantului la fel cum rotatia unui patinator este modificata in cazul
in care el ridica un picior in timp ce se invarte, a mai spus si Eirk Ivins, co-autor al studiului. Mai

13
 mult, vestul Antarcticii pierde anual 124 de mii de miliarde de kg de gheata, in timp ce estul
Antarcticii castiga circa 74, iar acest lucru influenteaza si mai mult miscarea de rotatie a
Pamantului.

5. Studiul mișcării de precesie a Pământului

Precesia este mișcarea axei de rotație a unui corp rigid prin care se produce deplasarea liniei
nodurilor. Singurele mișcări posibile ale unei axe de rotație sunt precesia și nutația. Așa cum nu
poate exista precesie fără rotație, tot astfel nu poate exista nutație fără precesie. Cazul particular al
mișcării axei de rotație a unui corp rigid în care nu există nutație se numește precesie regulată.
În cele mai multe cazuri precesia apare datorită unui cuplu exterior care modifică direcția
momentului cinetic al corpului. Există însă și situații când precesia se produce chiar dacă asupra
corpului nu acționează niciun cuplu (deci chiar dacă momentul cinetic propriu se conservă).
Această precesie numită precesie fără cuplu se datorează faptului că viteza unghiulară a unui
corp nu este întotdeauna coliniară cu momentul său cinetic propriu, ci numai în situația particulară
în care axa de rotație este tocmai una dintre cele trei axe de simetrie ale corpului. În astronomie
precesia se referă la cazul particular al mișcării axei de rotație a Pământului prin care linia
echinocțiilor se deplasează lent și retrograd de-a lungul eclipticii producând precesia echinocțiilor.
Prima explicație a precesiei axei de rotație a Pământului (și, implicit, a precesiei echinocțiilor)
provine de la marele fizician Isaac Newton.
Acesta, bazându-se pe faptul că Pământul este bombat la ecuator și turtit la poli, a
considerat că precesia echinocțiilor se datorează unui cuplu produs de forțele diferite cu care
Soarele atrage proeminențele ecuatoriale diametral opuse și aflate la distanțe diferite față de Soare.
Astăzi, când se cunoaște și nutația axei terestre, a cărei perioadă de 18,6 ani coincide cu perioada de
precesie a orbitei Lunii, se presupune că precesia axei de rotație a Pământului este determinată și de
acțiunea Lunii, fapt pentru care mișcarea generală a axei poartă numele impropriu de precesie
lunisolară. Cu toată strădania unor mari matematicieni ai lumii, încă nu se cunoaște o explicație
riguroasă pentru precesia echinocțiilor din care să rezulte corect valoarea de 25 765 de ani pentru
perioada ei.
Prima lege a lui Kepler afirmă că traiectoria planetelor este o elipsă având Soarele într-unul
dintre focare. Punctul cel mai apropiat de Soare al acestei traiectorii se numește periheliu. După
cercetări teoretice laborioase s-a constatat că periheliul unei planete nu este fix, ci execută și el o
rotație în planul traiectoriei, așa încât traiectoria unei planete nu este în mod riguros o elipsă, ci un
fel de rozetă. Această mișcare a periheliului se numește precesia periheliului. Pentru planeta
Mercur, precesia periheliului a fost explicată mai cu acuratețe de teoria relativității generalizate.
In prima jumatate a secolului 19, cu ajutorul imbunatatirilor in capacitatea de a calcula forta
gravitationala dintre planete, a fost recunoscut faptul ca ecliptica in sine se deplasa usor – a fost
numita “precesie” in anul 1863, in timp ce elementul dominant a fost numit “precesie lunisolara”.
Combinatia acestora a fost numita “precesie generala” in loc de precesie a echinoctiilor. Precesia
lunisolara este cauzata de fortele gravitationale ale Lunii si soarelui asupra umflaturii ecuatoriale a
Pamantului, determinand axa Pamantului sa se mute in raport cu spatiul inertial.
Precesia planetara se datoreaza unghiului mic dintre forta gravitationala a celorlalte planete
asupra Pamantului si planul orbitei (ecliptica), determinand planul ecliptic sa se schimbe usor in
raport cu spatiul inertial. Precesia lunisolara este de aproximativ 500 de ori mai mare decat precesia
planetara. In plus fata de Luna si soare, celelalte planete pot cauza si ele o mica deplasare a axei
Pamantului in spatiul inertial.

14
 EXCENTRICITATEA ORBITEI CIRCUMSOLARE
Această excentricitate indică forma orbitei circumsolare: cât de rotundă sau cât de ovală este
aceasta. Pe perioade foarte lungi, de mii de ani, excentricitatea orbitei circumsolare variază (de la
0.0034 la 0.058) ca urmare a atracţiei gravitaţionale între planete - în special Jupiter şi Saturn. În
prezent este aproape de valoare sa medie. Excentricitatea orbitei circumsolare variază ciclic, cu o
perioadă de aproximativ 100000 de ani. Pe măsură ce excentricitatea evoluează, axa semi-majoră a
elipsei orbitale rămâne constantă, astfel că durata anului sideral rămâne neschimbată.
În prezent diferenţa de distanţă faţă de Soare la punctele de maximă, respectiv minimă
apropiere, are ca efect o variaţie de 6.8% a valorii radiaţiei solare recepţionate pe Terra. Periheliul
este atins la 3 ianuarie, iar afeliul la 4 iulie. Când orbita are excentricitate maximă, radiaţia solară la
periheliu este cu 23% mai puternică decât la afeliu. Pe măsură ce Pământul se deplasează pe orbită,
durata anotimpurilor depinde de excentricitatea acesteia. Când excentricitatea are valori extreme,
anotimpurile corespunzătoare zonei depărtate de Soare a orbitei (afeliu) sunt simţitor mai lungi.
În prezent, în emisfera nordică toamna şi iarna sosesc în zona de maximă apropiere (asociată
periheliului), când planeta se mişcă cu viteză maximă în jurul Soarelui. Drept urmare, în emisfera
nordică, toamna şi iarna sunt puţin mai scurte decât primăvara şi vara. În 2006, vara a fost cu
aproape 5 zile mai lungă decât iarna, iar primăvara cu aproape 3 zile mai lungă decât toamna.
Precesia axei de rotaţie, deja menţionată, duce la schimbarea lentă a locului de pe orbita
circumsolară în care se produc solstiţiile şi echinocţiile. Pe parcursul următorilor 10.000 de ani,
treptat, iernile vor deveni
mai lungi şi verile mai scurte în emisfera nordică.
In plus faţă de precesia axei de rotaţie, există şi variaţie a înclinaţiei acesteia - unghiul pe
care axa de rotaţie îl formează cu planul orbitei circumsolare. Valoarea curentă este de aproximativ
23.4 grade şi este în scădere. Unghiul variază între 22.1 şi 24.5 grade. Perioada unei evoluţii
complete între cele două valori şi înapoi este de 41.000 de ani. Din moment de înclinarea spre sau în
sens opus faţă de Soare este cauza principală a existenţei anotimpurilor, o înclinaţie mai mare
înseamnă că mai multă radiaţie solară ajunge la poli, iar o înclinaţie mai mică înseamnă că va
ajunge la poli mai puţină radiaţie solară. Astfel că această modificare a unghiului de înclinaţie este
în strânsă legătură cu erele glaciare de pe Terra. Ultima înclinaţie maximă a avut loc în 8700 î.e.n.,
iar următoarea înclinaţie minimă va fi atinsă la 11.800 e.n.
Înclinarea orbitei circumsolare variază în sus şi în jos faţă de planul orbitei actuale cu o
ciclicitate de aproximativ 70.000 de ani. În plus, orbita se deplasează şi faţă de orbitele celorlalte
planete. Calculând planul corespunzător momentului cinetic total (care este constant) al Sistemului
Solar, putem defini un plan orbital numit planul invariabil. Acesta coincide în linii mari cu planul
orbital al planetei Jupiter. Înclinarea orbitei circumsolare a Terrei variază ciclic cu o perioadă de
100.000 de ani relativ la planul invariabil. Acest ciclu de 100.000 de ani se potriveşte aproape
perfect cu modelul ciclic al erelor glaciare. S-a avansat ideea că există un disc de praf şi alte
rămăşiţe cosmice în planul invariabil, iar acest aspect ar afecta clima terestră în diverse moduri.
Terra traversează acest plan în prezent în jurul datelor de 9 ianuarie şi 9 iulie. Planul eclipticii este
înclinat în prezent faţă de planul invariabil cu aproximativ 1.5°.
Considerăm durata unei zile de 24 de ore, sau mai precis 86 400,002 secunde. Cele două
milisecunde au apărut datorită încetinirii naturale a vitezei de rotație a Pământului. Estimările arată
cum în urmă cu 600 de milioane de ani, ziua dura 22 de ore.
Ziua solară mijlocie crește extrem de încet datorită influențelor mareelor produse de Lună. O
parte din momentul cinetic al pământului se transferă Lunii ce se îndepărtează extrem de lent de
Pământ, încetinându-i rotația cu 1,7 milisecunde pe secol. Mecanismul efectului poate fi înţeles
dacă ne vom gândi la rotaţia unei balerine pe gheaţă ce încetineşte întinzându-şi măinile în exterior.
Alte variaţii tot de ordinul milisecundelor au loc din cauza faptului că planeta noastră nu este un
corp sferic perfect, ci un geoid, conţinând o distribuţie ne-uniformă a maselor în interior, la care
putem adăuga influenţa atmosferei şi a oceanelor de la suprafaţă. Toate aceste variabile extrem de
subtile, sunt în atenţia unui serviciu special de măsurători denumit IERS – International Earth
Rotation and Reference Systems Service.

15
 Timpul Universal
UT0 – timpul universal determinat prin observaţii astronomice considerând locul
observatorului într-un sistem de referinţă terestru fără a lua în consideraţie polodia (mişcări
infinitezimale ale axei pământului). Nu mai este folosit.
UT1– principala formă de timp universal, este acelaşi pentru toate locurile de pe pământ,
într- un sistem internaţional de referinţă ceresc – International Celestial Reference Frame 2 (ICRF2)
creeat în anul 2009 şi bazat pe poziţia a 295 radiosurse îndepărtate (quasari) având o precizie în
ordinul a 50 microsecunde de arc ( 0,00005 secunde de arc !). Precizia determinării UT1 din
observaţii este de 4 milisecunde.
UT2 – este o versiune netezită a UT1, care elimină variațiile sezoniere periodice. Este în
mare parte de interes istoric și rareori folosit.
UT1R – este o versiune a standardului UT1 conţinând corecţii ce iau în considerație mareele
lunare şi include 62 de termeni ce au perioade cuprinse între 5.6 zile şi 18.6 ani
GMT – Greenwich Mean Time (GMT) este timpul solar mijlociu de la Observatorul
Astronomic Regal de la Greenwich. Acesta a devenit UTC, prin redenumire, singura diferenţă
formală fiind că UTC nu reprezintă un fus orar, şi nu se supune convenţiei orei de vară.
UTC – Timpul Universal Coordonat – este o scară de timp atomic ce aproximează UT1,
fiind ţinut artificial la o distanţă de maxim 0,9 secunde faţă de timpul atomic internaţional TAI, de
către serviciul IERS, prin introducerea unei secunde de corecţie (Leap second) din când în când, în
funcţie de iregularităţile ce apar în rotaţia pământului.
UTC = TAI + secunda de corecţie, UT1 − UTC = X unde −0.9 s < X < +0.9 s
Soarele nu este un punct (ci un disc cu diametrul aparent de 0,5 grade) iar Terra are …
atmosferă. Aceste mici detalii fac ca perioada de iluminare diurnă să fie mai mare, deoarece vom
adăuga zilei matematice și perioada de crepuscul civil ce durează aproximativ 30 ~ 40 de minute
pentru latitudinile României. Este intervalul de timp în care datorită refracției cerul se luminează
ușor, și corespunde unei altitudini a Soarelui deasupra orizontului cuprinsă între -0,5 grade și -6
grade.
Dacă ar fi să ținem cont de crepusculul civil, ziua și noaptea ar fi egale cam cu o lună înainte
de echinocțiul de primăvară și cu o lună după echinocțiul de toamnă.Imperfecţiunea se ascunde în
detalii, iar în astronomie această evidenţă poate aduce dureri de cap, având totuşi un antidot,
cunoaşterea prin teorie şi observaţie aplicată, folosind metoda științifică.

6. Studiul accelerației gravitaționale

Gravitaţia ne ţine ferm pe pământ şi ajută Pământul să se învârtă în jurul soarelui. De

asemenea această forţă invizibilă Einstein a spus că nu este o forță în modul în care sunt alții, ci un
efect al curburii spațiului și timpului. atrage ploaia din cer şi determină mareele oceanice de zi cu zi.
Ea păstrează forma sferică a pământului şi împiedică atmosfera să se împrăştie în spaţiu. S-ar părea
că această forţă gravitaţională, de zi cu zi, ar trebui să fie una dintre cele mai bine înţelese concepte
din ştiinţă. Cu toate aceste situația este exact opusul. În multe aspecte, forţa gravitaţională rămâne
un mister profund. Gravitaţia furnizează un exemplu uimitor de limitare a cunoaşterii ştiinţifice
actuale. Isaac Newton şi-a pus această întrebare în 1686 şi a concluzionat că gravitaţia este o forţă
de atracţie între toate obiectele. El a realizat că aceeaşi forţă care face un măr să cadă pe pământ,
ține și luna pe orbita ei. Forţa gravitaţională a Pământului determină luna să fie la 1 mm distanță
de la a devia în linie dreaptă, în fiecare secundă, în timp ce înconjoară Pământul (Figura 1). Legea

16
Gravitaţională universală a lui Newton este una dintre cele mai mari descoperiri ştiinţifice din toate
timpurile.
Forţa gravitaţională este una dintre cele patru forţe fundamentale ale naturii (Tabelul 1).
Observaţi că forţa gravitaţională este de departe cea mai slabă dintre cele patru, şi cu toate acestea
domină pe scara obiectelor din spaţiile mari. Aşa cum a arătat Newton, atracţia gravitaţională între
două mase devine din ce în ce mai mică pe măsură ce distanţa dintre cele două devine mai mare, dar
niciodată nu are valoarea zero (vezi nota de la “Proiectarea gravitaţiei”).
De aceea fiecare particulă din întregul univers atrage de fapt alte particule. Gravitaţia este o
forţă cu rază lungă de acţiune în contrast cu forţele tari şi cele slabe. Conform relativității generale,
efectele gravitației nu sunt instantanee, ci transmise la viteza luminii. Forţele magnetice şi cele
electrice au de asemenea rază lungă de acţiune, dar gravitaţia este unică pentru că are şi raza lungă
de acţiune şi atrage în permanenţă, prin urmare niciodată nu respinge (spre deosebire de
electromagnetism, unde forţele fie atrag, fie resping).
Forta F dintre doua mase m1 si m2, atunci cand acestea sunt separate de un distanta r, poate fi
scrisa sub forma F = G( m1 m2)/r2unde G este constanta gravitațională măsurată pentru prima dată
de Henry Cavendish în 1798. Pentru mințile mai tehnice, G = 6.672 x 10-11 Nm2 kg-2.Această
ecuație arată că forța gravitaționala descrește pe măsură ce distanța de separare, r, între doua obiecte
se mărește, dar niciodata nu ajunge sa fie zero. Natura pătratelor inverse ale acestei ecuații este
intrigantă. La urma urmei, nu exista nici un motiv esențial pentru care gravitația să acționeze astfel.
Pe de-o parte, cu un univers care evoluează, unele exponente aleatoare cum ar fi r1.97 sau r2.3
ar parea mult mai probabile. Cu toate acestea, măsuratori exacte au arătat un exponent exact cu cel
puțin 5 zecimale: 2,00000. Asa cum spunea un cercetator: acest rezultat pare “un pic prea precis”.
Thompsen, D., „Forța gravitațională foarte precisă”. Am putea trage concluzia că forța
gravitațională arată spre un design precis, creat de cineva. De fapt, dacă exponentul ar devia doar un
pic de la cifra exactă 2, orbitele planetelor și întregul univers ar deveni instabil.
Începând cu marele fizician creaţionist Michael Faraday în 1849, fizicienii au făcut cercetări
permanente pentru a găsi o relaţie ascunsă între gravitaţie şi forţa electromagnetică. Încă se încearcă
printr-un efort susținut de a uni toate cele patru forţe fundamentale într-o singură ecuaţie sau
“Teoria totului”, fără vreun succes până acum. Gravitaţia rămâne cea mai puţin înţeleasă forţa.
Forța gravitațională nu poate fi blocată în niciun fel. Obiectele care i se interpun, indiferent
care e forma lor, nu au nici un efect asupra atracţiei între două obiecte separate. Aceasta înseamnă
că nu se poate construi în laborator o cameră antigravitațională. Gravitaţia nu depinde de
compoziţia chimică a obiectelor, ci doar de masa lor, pe care noi o percepem ca şi greutate (forţa
gravitaţională aplicată unui lucru este greutatea – cu cât este mai mare masa cu atât este mai mare
greutatea). Blocuri de sticlă, plumb, gheaţă sau chiar polistiren, dacă au masa egală vor avea (şi
exercită) o forţă gravitaţională identică. Acestea sunt descoperiri experimentale care nu au nici o
explicaţie teoretică.

Dar ce este cu adevărat gravitaţia? Cum poate această forţă să acţioneze peste imensitatea
spaţiului gol? Şi, în primul rând, de ce există? Ştiinţa nu a avut prea mare succes în a răspunde la
aceste întrebări fundamentale despre natură. Gravitaţia nu a putut apărea lent prin mutaţie sau
selecţie naturală. Ea a fost prezenta chiar de la începutul universului. Alături de toate celelalte legi
fizice, gravitaţia este în mod sigur o mărturie pentru o creaţie planificată.
Încercările de a explica gravitaţia au inclus particule invizibile, numite gravitoni, care
călătoresc între obiecte. De asemenea au fost aduse în discuţie sfori cosmice şi unde gravitaţionale,
dar nici unul din aceste lucruri nu a fost confirmat. Pur şi simplu nu ştim cum interacţionează din
punct de vedere fizic obiectele unele cu altele pe distanţe mari. Când vine vorba de natura
gravitaţiei şi a ştiinţei fizicii în general, două referinţe din Biblie sunt de folos. Prima, Coloseni 1,
16-17 afirmă că Hristos este înainte de toate, și toate lucrurile se ţin prin El.

17
 „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi
cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru
El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.” (Col. 1, 16-17)
Verbul din greacă “a se ţine” (συνιστάω sunistaō) înseamnă “a se lega”, “a menţine” sau “a
ţine împreună”. Folosirea acestui cuvânt grecesc, în alt context decât Biblia, se traduce, imaginați-
vă, în sensul unui vas care poartă apă în el. Cuvântul este folosit în Epistola către Coloseni la timpul
perfect (în original), care se referă la o stare prezentă continuă care îşi are originea într-o acţiune
trecută încheiată. Un mecanism fizic folosit este în mod evident gravitaţia, stabilită de Creator şi
păstrată fără întrerupere până în ziua de azi. Să luăm în considerare şi alternativa; dacă forța
gravitaţională ar înceta pentru o clipă, ar rezulta cu siguranţă un haos instant. Toate obiectele
cosmice, inclusiv Pământul, luna şi stelele nu ar mai sta împreună. Pe loc toate lucrurile s-ar
dezintegra în fragmente mici.

O a doua referinţă biblică se găsește în Epistola către Evrei 1, 2-3, unde Sf. Apostol Pavel
spune că Hristos ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.

„În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a
toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine
toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a
şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte„
“A ţine” (φέρω pherō) descrie din nou fenomenul de susţinere sau păstrare a tuturor
lucrurilor, inclusiv gravitaţia. Cuvântul “a ţine” în acest verset înseamnă mult mai mult decât pur şi
simplu a susţine o greutate. El are sensul şi de control asupra tuturor mişcărilor şi schimbărilor
active din univers. Această responsabilitate infinită este gestionată prin Cuvântul atotputernic al
Domnului, prin care universul însuşi a fost chemat în fiinţă la început. Gravitaţia, “forţă
misterioasă”, care este aşa de puţin înţeleasă după aproape patru secole de cercetare, este una dintre
manifestările acestei minunate susţineri divine.
Isaac Newton a publicat descoperirile sale privitoare la gravitaţie şi mişcare în 1687, în
lucrarea sa de căpătâi Principia. Câţiva cititori au tras repede concluzia că universul lui Newton nu
mai lasă loc pentru Dumnezeu, din moment ce toate lucrurile pot fi explicate cu ecuaţii. Dar nu
aceasta a fost perspectiva lui Newton, după cum a clarificat în a doua ediţie a lucrării Principia:
“Frumosul nostru sistem solar, planetele şi cometele puteau apărea doar prin sfatul şi
suveranitatea unei fiinţe inteligente şi puternice.”Isaac Newton nu a fost doar un om de ştiinţă ci şi
un cercetător de o viaţă al Bibliei. Cărţile sale preferate din Biblie au fost Daniel şi Apocalipsa, în
care sunt descrise planurile lui Dumnezeu pentru viitor. De fapt Newton a scris mai mult despre
teologie decât despre ştiinţă. Newton le-a dat credit şi altora, aşa cum a fost Galileo. De fapt
Newton s-a născut în anul în care a murit Galileo, în 1642. Cu puţin înainte de moartea sa,
probabil cu gândul la misterul gravitaţiei, Newton a scris cu smerenie:

“Nu ştiu ce am părut lumii că sunt, dar mie însumi mi-am părut doar un băieţel care se
joacă pe malul mării… care la un moment dat găseşte o piatră mai netedă sau o scoică mai
deosebită decât cele obişnuite, în timp ce marele ocean se întinde nedescoperit înaintea mea.”
Newton este îngropat la Mănăstirea Westminster. Epitaful în latină de pe mormântul său se
termină şu propoziţia: “Să se bucure muritorii că a existat o aşa mare podoabă a speciei umane.”

18
 7. Studiul mișcării în câmp gravitațional

Mișcarea pe verticală a corpurilor în câmpul gravitațional terestru este descrisă prin ecuațiile
mișcării rectilinii uniform variate în ipoteza în care asupra corpurilor acționează numai forța
gravitațională, neglijând alte forțe precum forța arhimedică sau forța de rezistență la înaintare
(frecarea cu aerul). În această lucrare ne propunem să evaluăm influența acestor forțe asupra
evoluției mărimilor fizice care descriu mișcarea: coordonată, timp, viteză și accelerație. Modelarea
fenomenelor reale în limbaj de programe ne permite să înțelegem complexitatea acestora și să
stabilim limitele în care mișcările corpurilor pot fi studiate în ipoteze simplificatoare. Legile lui
Newton sunt trei legi ale fizici care dau o relaţie directă între forţele care acţionează asupra unui
corp şi mişcarea acelui corp. Ele au fost enunţate de Sir Isaac Newton (bazat şi pe studiile lui
Galilei) în lucrarea sa Philosophae Naturals Principia Mathematica (1687).
Aceste legi formează baza mecanicii clasice. Newton însuşi le-a folosit pentru a explica
multe rezultate privind mişcarea obiectelor fizice. Aceste principii sunt suficiente pentru a explica
toate mişcările mecanicii clasice, adică mişcările care se desfăşoară cu viteze mult mai mici decât
viteza luminii. Mișcarea rectilinie uniform accelerată este mișcarea în care traiectoria este o dreaptă
iar vectorul accelerație este constant. Ştim din experienţă că un obiect aflat în repaus nu începe
niciodată să se mişte de la sine; el trebuie să fie tras sau împins de către un alt corp. În mod
asemănător, este necesară o forţă pentru a încetini sau a opri un corp aflat deja în mişcare, iar pentru
a devia un mobil de la o mişcare rectilinie trebuie să exercităm o forţă laterala. Toate aceste procese
(accelerarea, încetinirea sau schimbarea direcţiei) implică o variaţie în mărime sau în direcţie a
vectorului viteză. Astfel, în fiecare caz corpul este accelerat şi asupra lui trebuie să acţioneze o forţă
externă care să producă acceleraţia.
Acceleraţia unui punct material este egală cu rezultanta tuturor forţelor externe exercitate
asupra punctului material, împărţită în masa lui, şi are aceeaşi direcţe ca şi forţa rezultantă.
Acceleraţia trebuie măsurată în raport cu un sistem de referinţă inerţial. Principiul fundamental al
mecanicii se enunță astfel: vectorul forță este egal cu produsul dintre masă și vectorul accelerație. În
acest principiu prin „vectorul forță” înțelegem rezultanta forțelor, adică suma vectorială a forțelor
care acționează asupra corpului. Ecuația principiului fundamental este: F m a.
În fizica Newtoniană, căderea liberă a unui corp reprezintă mișcarea acestuia în condițiile în
care este supus unei singure forțe și anume greutatea acestuia. Cel mai obișnuit exemplu de mișcare
cu accelerația (aproape) constantă este acela al unui corp care cade pe Pământ.
S-a observat că, în absența rezistenței aerului, tuturor corpurilor aflate în același punct de pe
suprafața Pământului, accelerația le rămâne constantă în timpul căderii. Efectul rezistenței aerului și
micșorarea accelerației cu altitudinea se vor neglija. Această mișcare idealizată este numită „cădere
liberă”. Accelerația unui corp în cădere liberă se numește accelerație gravitațională și se notează cu
litera „g”. La suprafața Pământului sau în apropierea ei, mărimea accelerației este de aproximativ 2
g m s 9,81 . Pe suprafața Lunii accelerația gravitațională este datorată in cea mai mare parte forței
de atracție exercitate asupra unui corp de către Lună și nu de către Pământ. Pe Lună 2 1,67 L g m s
.
Problema căderii corpurilor a fost studiată încă din Antichitate. Aristotel afirma în mod
eronat că: „Mișcarea în jos a oricărui corp înzestrat cu greutate are o iuțeală proporțională cu 3
dimensiunile sale”. Mai târziu, Galileo Galilei bazat pe experiment, a infirmat teoria lui Aristotel.
Astfel, în lucrarea Dialoguri privind cele două științe noi (care marchează începutul științei
dinamicii) oferă amănunte despre studiile sale asupra mișcării corpurilor în cădere și evidențiază
efectul rezistenței aerului, care este influențat de mărimea și forma corpului în cădere. În acea
perioadă nu exista niciun procedeu de obținere a vidului și nici metode de măsurare cu precizie a
timpului.
Dar Galilei are ideea de a utiliza planul înclinat, remarcând că rostogolirea unei bile pe
acesta este similară căderii, dar cu o reducere a efectului gravitației și o încetinire a mișcării,
care astfel
19
poate fi studiată mai ușor. Astfel, omul de știință renascentist a arătat că dacă accelerația de-a lungul
planului înclinat este constantă, accelerația datorată gravitației trebuie să fie de asemenea constantă
[1-4]. Alegându-se un sistem de referință legat de Pământ cu axa Oy cu sensul pozitiv orientat în
sus, deci în sens opus mișcării, legea vitezei și poziției mobilului în căderea liberă sunt date de
ecuațiile:

În care 𝑣0 = 0 . Rezultă:

unde:
 𝑣0 = viteza inițială (m/s),
 v(t) = viteza la momentul t (m/s),
 h = altitudinea inițială (m),
 y(t) = altitudinea la momentul t (m),
 t = timpul parcurs (s),
 g = accelerația gravitațională terestră.

,,Teoretic, practica şi teoria sunt totuna. Practic, nu.” (Yogi Berra) Pornind de la experiment
am fost curioși să aflăm dacă practica este atât de diferită de teorie pe cât pare. Experimentul poate
părea relativ simplu chiar dacă adevărata dificultate e cunoscută doar de participanți. Experimentul
a fost realizat folosind 3 bile diferite ca dimensiune si material (una de cauciuc, una de plastic și una
metalică) ale căror proprietăți au fost măsurate cu ajutorul unei balanțe electronice și al unui șubler
(de asemenea electronic pentru a spori precizia). Pentru același proiect au fost utilizate 2 porți cu
senzor pentru determinarea timpului de cădere conectate la un cronometru, o ruletă și un fir la
capătul căruia a fost legată o greutate de plumb. Experimentul a constat în suspendarea bilei in aer
si eliberarea sa în cădere liberă prin cele 2 porți care au măsurat cu precizie timpul de cădere.

20
8. Bibliografie

1. https://math.wikia.org/ro/wiki/Arhimede
2. https://biblacad.ro/UPC-GalileoGalilei.html
3. https://www.storyboardthat.com/ro/biography/isaac-newton
4. https://radiozidul.ro/2015/11/27/anders-celsius-inventatorul-gradului-celsius/
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/For%C8%9Ba_Coriolis
6. https://fizicaliceu.com/wp
7. https://geografie.hitforum.ro/t89-miscarea-de-revolutie
8. https://vasileloghin.files.wordpress.com/2014/03/8-forma-si-miscarile-pamantului.pdf
9. https://books.google.ro/books?id=h33eDQAAQBAJ&pg=PT6&lpg=PT6&dq=Miscarea
+de+precesie+a+pamantului&source=bl&ots=w8ujbTJclh&sig=ACfU3U2mxQ0RU4dq
tSRYVQzwJKY2YVZirA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiV8KfrhsbpAhWSGuwKHQ4
ZAVI4FBDoATANegQIChAB#v=onepage&q=Miscarea%20de%20precesie%20a%20p
amantului&f=false
10. https://www.scientia.ro/univers/47-astronomie/320-cum-stim
11. https://ro.wikipedia.org/wiki
12. https://fizicaliceu.com/wp
13. https://facerealumii.ro/gravitatia-forta-misterioasa-a-universului/
14. https://fizicaliceu.com/wpcontent/uploads/2018/04/Referat_Procopiu_CANTEMIR_ON
ESTI.pdf

9.REZUMATE

21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33