Pictura Greceasca

Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau
fabricate în cantități imense, cu scopul de a păstra vinul și uleiul pentru uz casnic sau
pentru export. Scenele de pe vase reprezintă una din sursele principale de informare
despre felul de viață grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată (aproximativ 600
î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul
roșu, natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu, ochii pe o față complet neagră)
trebuiau să fie scobite până la materialul roșu de bază. Cam din 530 î.Hr., pictorii au
început să lucreze în așa numita tehnică a ilustrării în roșu, adică tehnică opusă celei
dinainte, colorând în negru fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului și
pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje, dar niciuna
nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al "lekythos", o urna elegant,
relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.

In epoca homerica erau interbuintate vasele „Diplion”, numite astfel dupa una
din portile cetatii Atena, unde au fost descoperite. Ele sunt superioare vaselor cretane
prin ornamentele pe care le au, de stil mai mult geometric. Aceste ornamente sunt
combinate din linii care formeaza zigzaguri, patrate, spirale si din figuri de oameni, de
cai, ori de pasari stilizate foarte schematic, aproape abstractizate. Sunt redate cu multa
precizie si scene de lupta ori nave de razboi, dispuse orzontal, in benzi sau frize. Aceste
frize sunt despartite intre ele prin ornamente geometrice, totul avand un ritm atragator,
echilibrat.

Se cunosc vase de pastrat uleiul, pentru cultul mortilor, numite „lecithe”, vase
pentru ospete, numite si „amfore”, pentru vin si pentru untdelemn. Pe astfel de vase
erau redate figurile, reprezentand scene mitologice, banchete ori jocuri sportive, la
inceput in negru pe fond rosu, apoi in rosu pe fond negru.

In lumea greaca s-a dezvoltat indeajuns si pictura, desi nu ne-au ramas multe
creatii ale acestei arte. Interioarele se decorau cu picture. Se faceau si tablouri
portabile, care se expuneau intr-o sala cu siruri lungi de coloane, numita „Pynacles”. De
aici vine denumirea de pinacoteca, folosita in toata lumea (o cladire cu sali mari unde se
expun tablouri spre a fi vazute de public).

In pictura decorativa, aderenta la zidurile interioare si exterioare, grecii antici

au reprezentat figuri omenesti, plante, animale ori motive geometrice. Ca si in sculptura,
in pictura s-a tinut seama de aspectele vietii, ale realitatii inconjuratoare, care au fost
observate cu mult intens de catre artisti.

Grecii au lucrat si „mozaic”- un gen de pictura care consta in fixarea unor

bucati de piatra sau sticla foarte mici, de diferite culori, intr-o pasta speciala care se
intareste. Ei nu au aplicat mozaicuri pe pereti, ci numai pe pardoseala (mozaic
pareimentar). De aceea, nu au reprezentat in mozaic decat prea putine portrete, mai
mult plante si animale foarte stilizate sau elemente decorative geometrice, dar si unele
scene din viata sociala, mai ales in epoca tarzie elenistica. Arta mozaicului a aparut in
Grecia la sfarsitul secolului al V-lea IH. Cele mai timpurii exemple sunt cele in care
pietricele albe, negre si colorate erau fixate in mortar. Acesta este realizat astfel incat
sunt subliniate luminile si umbrele, prin utilizarea unor pietre cu tonalitati coloristice
apropiate, un asemenea mozaic semanand mai mult cu o pictura.
 Stiintele in Grecia Antica

MATEMATICA

Grecii au adoptat elemente de matematica atat de la babilonieni, cat si

de la egipteni. In orice caz, elementul nou in matematica greaca a fost
inventarea unei matematici abstracte, bazata pe o structura logica de
definitii, axiome si demonstratii. Potrivit cronicilor grecesti de mai tarziu,
aceasta dezvoltare a inceput in sec.VI i.Hr. prin Thales din Milet si prin
Pitagora din Samos, ultimul fiind un conducator religios care predica
importanta studierii numerelor in scopul intelegerii lumii inconjuratoare.Unii
dintre discipolii sai au facut descoperiri importante despre teoria numerelor
si geometrie, toate fiind atribuite lui Pitagora.

In sec.V i.Hr. doi dintre cei mai mari cunoscatori ai geometriei au fost
Democrit din Abdera, care a descoperit formula corecta a volumului unei
piramide si Hipocrate din Chios, care a descoperit faptul ca aria figurilor
geometrice concave rezulta din intersectia arcelor de cerc este egala cu
aria unor anumite triunghiuri. Aceasta descoperire legata de faimoasa
problema a quadraturii cercului – construirea unui patrat de arie egala cu
cea a unui cerc dat. Aceste probleme au fost rezolvate printr-o varietate de
cai, toate implicand instrumente mult mai complicate decat o rigla si un
compas.In orice caz pana in sec. XIX e.n., nu s-a dovedit ca problemele
mentionate nu s-ar fi putut rezolva utilizand doar aceste instrumente
elementare.

Spre sfarsitul sec. V i.Hr., un matematician necunoscut a descoperit ca

nici o unitate de masurare a lungimii nu ar putea masura exact atat latura
cat si diagonala unui patrat, adica nu exista un raport a doua numere
naturale care sa defineasca raportul ceor doua lungimi; Aceasta era
urmarea faptului ca grecii utilizau in acea perioada numai numerele
naturale pozitive.
 Ca o consecinta a teoriei relatiilor bazate pe numere, a lui Pitagora, a
fost introdusa o noua teorie, cea a numerelor irationale. Aceasta trecere a
fost facuta de matematicianul Eudoxus din Cnidus, ale carui solutii pot fi
gasite in lucrarea “Elemente” a lui Euclid. Acesta a descoperit de
asemenea, metoda de demonstrare a teoremelor despre arii si volume prin
aproximari succesive. Euclid a fost atat matematician, cat si dascal, lucrand
la faimosul muzeu din Alexandria; el a scris de asemenea despre optica,
astronomie si muzica.

Cele treisprezece volume din care este formata opera “Elemente” contin
marea parte a cunostintelor matematice elementare aprofundate pana in
sec. IV i.Hr.

Secolul ce a urmat dupa Euclid, a fost marcat de geniul matematic,

reprezentat prin lucrarile lui Arhimede din Siracusa si ale unui contemporan
al sau, Apolonius din Perga. Arhimede a utilizat o metoda de cercetare,
bazata pe evaluarea teoretica a figurilor infinitesimale, pentru a determina
ariile si volumele figurilor generate de sectiunile conice.

Aceste sectiuni conice au fost descoperite de un elev al lui Eudoxus,

numit Menaechmus si au costituit un subiect tratat de Euclid, dar scrierile
lui Arhimede sunt cele mai vechi dovezi care ne-au parvenit.

Arhimede a investigat, de
asemenea, centrele de greutate ale
diferitelor corpuri solide care plutesc in
apa. O mare parte din munca sa este o
parte a ceea ce a devenit, mai tarziu, in
sec.XVII, analiza matematica. El afost
ucis de catre un soldat roman in timpul
asedierii Siracusei.

Contemporanul sau Apolloniu a scris un tratat, in opt volume, referitor la

sectiunile conice, in care au fost utilizate pentru prima oara denumirile
acestor sectiuni: elipsa, parabola, hiperbola.
 Acest document contine de asemenea, metodica de tratare geometrica a
acestora, pana la aparitia filozofului Rene Descartes, in sec.XVII.

Dupa Euclid, Arhimede si Apolloniu, Grecia nu amai dat amtematicieni

de asemenea notorietate.

Scrierile lui Hero din Alexandria, in sec.I e.n., reprezinta modul in care
elementele matematice babiloniene si egiptene traditionale au supravietuit
prin teoriile marilor matematicieni.

FIZICA

Arhimede s-a nascut la Siracusa (Sicilia), si a fost educat in Alexandria. A

fost unul dintre cei mai cunoscuti matematicieni si inventatori din Grecia
Antica.

In mecanica, Arhimede a definit principiul parghiei si a inventat

scripetele compus. Cat timp a stat in Egipt a inventat pompa hidraulica
pentru a se putea ridica apa de la de la un nivel inferior la unul superior.
Este cunoscut pentru ca a descoperit legea hidrostaticii, numita si principiul
lui Arhimede. Se crede ca Arhimede a descoperit acest principiu cand a
intrat in cada de baie si a vazut nivelul apei care crestea.

Arhimede si-a petrecut cea mai mare parte a timpului in Sicilia, in

Siracusa. Aici si-a dedicat intreaga viata cercetarilor si experimentelor.
Siracusa era o colonie greceasca a orasului Corint si era un oras greu de
cucerit datorita pozitiei sale naturale deosebite. In timpul cuceririi Siciliei de
catre romani cateva din inventiile lui Arhimede au fost folosite in apararea
Siracusei. Printre aceste inventii se numara catapulta si un sistem de
oglinzi care reflecta razele soarelui pentru a incendia corabiile inamice.

Titus Livius, povesteste in scrierile sale despre Arhimede, astfel: “La

Syracusa se afla acel om fara seaman, …, cercetator al cerului, cunoscator
al stelelor, inventator neintrecut, constructor de masini de razboi, capabil,
prin geniul sau de om de stiinta in slujba apararii patriei, sa zadarnicesca
efortul a mii de romani”.

Cateva din descoperirile sale din domeniul matematicii si al mecanicii

s-au pastrat : “Masurarea cercului” (aproximarea rationala a lui ), “Sfera si
cilindrul”, “Corpurile care plutesc” care sta la baza Legii Hidrostaticii si
“Spirale”.

ASTRONOMIA

Vechii greci au avut

importante contributii in domeniul
astronomiei. Odiseea lui Homer
face referire la constelatii percum:
Ursa Mare, Orion si Pleiade, si
descrie cum pot fi folosite stelele
ca ghid pentru navigatie. Poemul
“Munci si zile” al lui Hesiod ii
informa pe fermieri ce constelatii
apar inainte de rasarit, in diferite
anotimpuri pentru a sti care este
timpul potrivit pentru arat, semanat
si recoltat.
 Contributiile stiintifice sunt asociate numelor filozofilor greci Thales din
Milet si Pitagora din Samos, dar nici una dintre scrierile lor nu a dainuit
pana in zilelele noastre.

Legenda prin care Thales a prevazut eclipsa solara din 28 mai 585 i.Hr.
este, probabil, apocrifa. In jurul anilor 450 i.Hr. grecii au inceput studiul
miscarilor planetare. Pitolaus, un ucenic al lui Pitagora, credea ca
Pamantul, Soarele, luna si planetele se roteau impreuna in jurul unui foc
central, acuns vederii de o planeta interpusa. In concordanta cu aceasta
teorie a sa, miscarea de rotatie in jurul focului era influentata de miscarea
zilnica a soarelui si stelelor.

In 370 i.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus, a explicat aceste miscari

emitand ipoteza ca o sfera uriasa, care avea in centru pamantul, sustinea
stelele la suprafata sa interioara si facea o rotatie completa pe zi.

In plus, pentru a lua in considerare miscarile Soarelui, Lunii si ale

planetelor, el a presupus ca in interiorul acestei stele sfera, corpurile ceresti
erau in legatura cu mai multe sfere transparente ce se roteau dupa diferite
traiectorii.

Probabil cel mai original observator antic al cerului a fost grecul Aristarh
din Samos. El credea ca miscarile cosmice puteau fi explicate prin ipoteza
ca Pamantul se roteste in jurul axei sale si ca, impreuna cu celelalte
planete, se roteste zilnic in jurul soarelui. Aceasta explicatie a fost respinsa
de majoritatea filozofilor greci crea priveau marele si greul Pamant ca pe
un glob inert in jurul caruia se rotesc lumina si corpurile imateriale.

Aceasta teorie cunoscuta sub denumirea de sistem geocentric a ramas

neschimbata pentru 2000 de ani.

In sec. II e.n. grecii au combinat teoriile lor celeste cu observarea atenta

a planetelor.

Astronomii Hipparchus si Ptolemeu au determinat pozitiile a o mie de

stele si au folosit harta acestora ca baza de cunoastere in masurarea
miscarilor planetare. Abandonand sferele lui Eudoxus pentru un mult mai
realist sistem de orbite circulare, au postulat ca o serie de cercuri
excentrice, rotindu-se in jurul nunui punct aflat in vecinatatea Pamantului,
pentru a reprezenta miscarile spre est, cu viteze diferite, ale corpurilor
ceresti in jurul zodiacului. Pentru a explica variatiile periodice ale vitezelor
soarelui si lunii si miscarea de regresie a planetelor, au postulat faptul ca
fiecare dintre aceste corpuri se rotea uniform in jurul unui al doilea cerc,
numit epiciclu, al carui centru era situat pe primul cerc.

Prin alegerea corecta a diametrelor si vitezelor celor doua miscari

circulare atribuite fiecarui corp, putea fi reprezentata miscarea vizibila a
acestora.

Aceasta tehnica a fost descrisa de Ptolemeu in marea sa lucrare,

Almagest.

MEDICINA

Cultura greaca, renumita

pentru operele sale de arta,
poezie, drama si filozofie, a
cunoscut de asemenea, mari
desoperiri in medicina.
Medicina greaca veche
depindea inca de magie si vraji.
Homer il considera pe Apollo zeul
sanatatii. In orice caz, in Iliada, el
face dovada cunoasterii tratarii
chirurgicale a ranilor si a altor
accidente, recunoscuta deja, la
acel moment, ca o spe cialitate
distincta de medicina interna.

Din sec. VI i.Hr. medicina greaca abandoneaza cadrul magiei si al religiei in

favoarea observatiilor clinice si a experientei. In colonia greaca Crotona,
biologul Alcmaeon a identificat creierul ca centru al simturilor.
 Filozoful grec Empedocle a elaborat conceptul conform caruia, boala
este, in primul rand, o expresie a dereglarii armoniei si echilibrului celor
patru elemente primordiale – focul, aerul, apa si pamantul – si a formulat o
teorie a evolutiei.

Kos si Cnidus sunt cele mai renumite scoli medicale grecesti care au
inflorit in sec. V i. Hr. Studentii acestor scoli au contribuit, probabil, la
“Corpus Hippocraticum” (colectia lui Hippocrate) o antologie a scrierilor mai
multor autori, atribuita lui Hippocrate, care este cunoscut ca intemeietor al
medicinei si cel mai mare medic al antichitatii. El a convins si alti medici ca
boala are cauze identificabile, neavand legaturi cu supranaturalul. Scrierile
sale au fost folosite in tratatele de medicina pana in sec. XIX.

Medicii greci au introdus idei moderne precum prognoza sau

consecintele imbolnavirii si folosirea cazuisticii mai vechi pentru a educa
studentii. Cele mai inalte standarde etice impuse medicilor ii sunt atribuite
lui Hippocrate si constituie juramantul medical, utilizat, intr-o forma
modificata, si in zilele noastre.

Desi medic nepractician, filozoful grec Aristotel a contribuit in mare

masura la dezvoltarea medicinei efectuand un mare numar de disectii pe
animale. El este cunoscut ca fondator al anatomiei comparate.

Progrese insemnate in intelegerea anatomiei au aparut in sec. III i.Hr.,

la Alexandria in Egipt, oras cunoscut drept centru al stiintei medicale
grecesti. Aici anatomistul Herophilus a facut prima disectie publica iar
fiziologul Erasistratus a depus o munca asidua pentru cunoasterea
anatomiei creierului, nervilor venelor si arterelor. Ucenicii acestor invatati s-
au specializat dupa diferite ramuri ale medicinei.

Cei mai insemnati dintre acestia au fost empiristii care si-au bazat
doctrina pe experienta castigata prin cercetare si erori. Empiristii au excelat
in chirurgie si farmacologie; un student innobilat al empirismului, Mithridate
VI Eupator, rege al Pontusului, a dezvoltat conceptul de inducere a
tolerantei la otravuri prin administrarea acestora in doze marite progresiv.
ISTORIA

Herodot a fost un istoric grec. Herodot este considerat părintele

disciplinei istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a
consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau tratate în
cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul
greco-persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate.
S-a născut într-o familie aristocratică din orașul Halicarnas (în
greacă Halikarnassos, azi Bodrum, Turcia). Obligat să-și părăsească patria
din cauza luptelor civile în care este implicată familia lui, Herodot trăit o
vreme în Samos, iar după căderea tiranului Lygdamis revine în orașul
natal, călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre
prietenii lui Sofocle și este un apropiat al cercului lui Pericle.
În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în
epoca elenistică în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze
prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană
(Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu
războaiele medice. Trecând peste epoca mitică, Herodot urmărește
ascensiunea puterii persane, prezentând totodată istoria popoarelor
supuse de Ahemenizi: lidieni, babilonieni, egipteni, sciți, libieni și, în paralel,
istoria principalelor cetăți grecești. Herodot descrie și obiceiurile și
religia Geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î.Hr.) de către atenieni
încheie opera lui Herodot.
Pater historiae, titlu pe care posteritatea i l-
a acordat, este semnificativ pentru locul lui
Herodot în evoluția științei istorice. Citită și
apreciată din antichitate, opera lui Herodot a
dobândit noi validări în epoca modernă și
importante descoperiri arheologice au confirmat
veridicitatea multora din afirmațiile lui. În același
timp, el și-a înscris numele ca unul din marii
prozatori ai literaturii universale, înzestrat
deopotrivă cu forță epică, capacitate de
construcție dramatică și exprimare într-un stil
viguros, puternic evocator.
 Tucidide (greacă Thoukudídês, cca 460-398 î.Hr., fiul lui Oloros) a
fost un om politic și istoric atenian, autor al unei vaste monografii
asupra Războiului peloponesiac, desfășurat între Atena (ajutată de Liga de
la Delos)
și Sparta (împreună cu aliatele ei) în cea de-a doua jumătate a secolului V
î.Hr.

Tucidide este cunoscut pentru importantul său text istoric despre

războiul peloponesiac, care spre deosebire de stilul povestirilor istorice de
înainte, era structurat în ordine cronologică, subiectul fiind abordat direct.
Ca fiu al lui Olorus, un aristocrat atenian, este posibil ca Tucidide să fi
crescut înTracia, unde familia sa avea o mină de aur. Când a început
războiul dintre Atena și Sparta, a realizat importanța acestuia și și-a
planificat să menționeze progresul acestuia și deznodământul. A fost numit
unul dintre comandanții flotei, dar nu a fost strălucit ca strateg, nereușind
cucerirea orașului Amfipolis. Pentru această înfrângere a fost exilat 20 de
ani
Una dintre caracteristicile textului lui Tucidide este acuratețea. Atunci când
datele pe care le deținea erau nesigure, a
încercat să ocolească aceste porțiuni și
să redea adevărul. Textul său însă a fost
ignorat până în secolul al XIX-lea. Se
bănuiește că Tucidide a fost asasinat.
 BIOLOGIE

Biologia este stiinta vietii. Termenul provine din limba greacă. Se

preocupă de caracteristicile si comportamentele organismelor, de aparitia
speciilor si indivizilor si de interactiile acestora între ele si cu mediul
înconjurător. Biologia cuprinde un spectru larg de discipline, care sunt
deseori văzute ca fiind separate de ea.

Filozofii presocratici si-au pus multe întrebări privind viata, dar nu au

găsit răspunsuri satisfăcătoare deoarece nivelul cunostintelor acelei
perioade era scăzut. Teoriile medicale ale lui Hippocrate si ale urmasilor
săi, au avut un puternic impact în acea perioadă.

Aristotel a fost personalitatea cu cea mai mare influentă în întreaga

antichitate clasică. Desi, în ansamblu, opera sa a fost mai mult speculativă,
ultimele lui scrieri au fost mai empirice, caraterizate printr-o mai multă
atentie acordată cauzalitătii si diversitătii biologice.

Aristotel a clasificat peste 540 de specii de animale si a disecat cel putin

50. Marele savant si filozof antic si mai târziu toti cei care i-au urmat, până
în secolul al XVIII-lea, au considerat în mod idealist că toate

Aristotel a clasificat peste 540 de specii de animale si a disecat cel putin

50. Marele savant si filozof antic si mai târziu toti cei care i-au urmat, până
în secolul al XVIII-lea, au considerat în mod idealist că toate fiintele sunt
ordonate ierarhic pe o scală a perfectiunii, care urca de la cele mai simple
plante către animale, pentru a ajunge apoi la om. Este vorba de asa-numita
scala naturae. Aristotel clasifica lumea vie în trei nivele:

plantele, înzestrate cu spirit vegetativ, care le permitea să crească si să se

înmultească;

animalele, dotate atât cu spirit vegetativ, cât si senzitiv, ceea ce le conferea

mobilitatea si capacitatea de a recepta senzatii;

omul, care, în plus, posedă capacitatea de a gândi, de a reflecta.

Marele filozof observă că animalele de pe treptele superioare nasc pui vii,

pe când majoritatea celor de rang inferior se înmultesc prin ouă.

Teofrast, succesorul lui Aristotel în cadrul celebrei scoli Lyceum, în

cărtile sale, ce alcătuiesc Istoria plantelor, îsi expune rezultatele cercetării
amănuntite pe care a efectuat-o asupra plantelor. Opera sa va servi drept
model pentru studiul botanicii secole de-a rândul. Astfel, Teofrast descrie
amănuntit înmultirea sexuată la plantele superioare si introduce termenii de
carp pentru fructe si pericarp pentru vasele conducătoare din tesutul
vegetal.

De asemenea, Plinius cel Batrân s-a făcut remarcat pentru cunostintele

sale privind plantele si animalele, fiind considerat unul dintre cei mai
prolifici compilatori în domeniul zoologiei .

În perioada elenistică, Herophilos din Calcedonia si Erasistrate din Keos,

efectuând disectii si vivisectii, au reusit să aducă unele corectii teoriilor lui
Aristotel din domeniul fiziologiei. Astfel, Herophilos consideră că sediul
inteligentei se află în creier, nu în inimă, cum sustinea Aristotel;
constientizează, de asemenea, legătura dintre sistemul nervos, miscare si
senzatii. Herophilos si Erasistrate sunt primii care au studiat vasele de
sânge si fasciculele nervoase, întocmind o adevarată o hartă a acestora.
De asemena, Erasistrate stabileste legătura dintre suprafata dată de
circumvolutiunile cerebrale umane si inteligenta omului, comparativ cu cea
a animalelor.

Către sfârsitul antichitătii, una dintre cele mai importante personalităti din
domeniul medicinei si anatomiei este Claudius Galenus. Considerat unul
dintre fondatorii anatomiei si farmacologiei, opera sa a influentat evolutia
de mai târziu a medicinei islamice si, timp de peste un mileniu, medicina
vest-europeană.

Botanica

Botanica este ramura biologiei care se ocupă cu studiul structurii,

dezvoltării, activitaţii vitale, originii, evolutiei plantelor şi a relatiilor cu
mediul înconjorător, repartizarea lor în spatiu, timp şi clasificarea lor.
Botanica studiază plantele din punct de vedere anatomic, morfologic,
fiziologic, clasificare (taxonomia plantelor) etc.

Primele consemnări despre plante datează din timpul lui Teofrast

(c. 372-287 î. Hr.) si Discoride (sec. 1 î. Hr.).
Teofrast, s-a născut la Eresos în 372 î.Chr., a fost filozof grec la
scoala Peripatetică. Este primul de la care avem scriei referitoare la plante
motiv pentru care este considerat părintele botanicii.

Teofrast l-a avut ca învăţător, mai întâi pe Platon, iar apoi

pe Aristotel, fiind ucenicul favorit al acestuia. El a fost conducătorul scolii
Peripatetice din anul 322 î.Chr. până la moartea sa în 287 î.Chr., Timp în
care a avut peste 2000 de discipoli.
În domeniul botanicii a scris următoarele lucrări:
- Cercetarea asupra plantelor;
- Cauzele plantelor.
În lucrările sale, Teofrast a descris amănuntit peste 500 de specii de
plante găsite în jurul Mării Mediterane si a Oceanului Atlantic. În domeniul
botanicii, el a unit toate sistematizările initiale despre plante într-o singură
stiintă, pe care a numit-o Botanica. El primul a început să fac o clasificare
(fără succes) a plantelor din punct de vedere al morfologiilor lor externe. În
ziua de astăzi, nu putem vorbi de botanică fără să vorbim de părintele ei,
Teofrast fiind cel care a început să facă primele cercetări serioase asupra
plantelor.

La începutul primei lucrări, Teofrast a spus:

„Noi trebuie să luăm în consideratie caracterele distincte si natura

generală a plantelor la studierea lor din punctul de vedere al
morfologiei lor, din punctul de vedere al comportamentului lor sub
diferite conditii externe, din punctul de vedere al cresterii lor si din
punctul de vedere al întregului curs al vietii lor.”

FILOSOFIA

Filozofia greacă cunoscută și sub numele de filozofia elenă, se

referă la curentele, inovațiile și metodele de analiză logică folosite de grecii
antici.
Filozofia greacă este cel mai important curent filozofic ce a apărut în
Europa, din el a evoluat filozofia romană, filozofia arabă, persană și filozofia
renașteri și iluminismului, pavând drumul către modernitate.
 Ea se concentra,printre altele, și pe rolul logici în comportamentul
uman, conceptele create de grecii au influențat omenirea, una dintre cele
mai importante rezultate a filozofiei elene fiind metoda științifică.
Socrate
Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se
auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de
dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate,
cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe
două căi:
 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;
 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea
interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției
daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale
ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o
problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate.
Aristotel
Discipol al lui Platon ,Aristotel a fost unul din cei mai importanți
filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic,
fondator al școlii peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel
este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-
o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei
politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii
filosofice ca Metafizica, Logica formală,Retorica, Etica.
Aristotel a afirmat ca: Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are
drept scop fericirea lui prin justiție.