3.2.2.1.

Microfiltrarea
Este utilizată, în general, în combinaţie cu ultrafiltrarea, osmoza inversă sau cu
procedeele clasice de tratare a apelor de suprafaţă (coagulare-floculare, adsorbţie
pe cărbune activ pulbere), în scopul obţinerii apei potabile şi industriale. Prin acest
procedeu se elimină materiile coloidale şi solidele în suspensie, microalgele şi
bacteriile, în domeniul 0,1- 10 µm, în condiţii de operare care presupun aplicarea
unor diferenţe de presiune situate în domeniul 50- 100 kPa. Curgerea poate fi de
tip cross-flow sau dead-end flow, iar dimensiunile obişnuite ale porilor se situează
în domeniul 20 nm- 1 µm. /Madaeni, 1999/. Principala problemă de operare este
reprezentată de colmatarea membranelor, care poate fi controlată prin alegerea
unui program adecvat de curăţire.
Microfiltrarea poate fi utilizată pentru înlocuirea proceselor de coagulare-
sedimentare sau de filtrare rapidă, principalul dezavantaj rămânând capacitatea
redusă de eliminare a mciroorganismelor (în special, a virusurilor).

3.2.2.2. Ultrafiltrarea
Ultrafiltrarea este utilizata ca treaptă de pre-tratare pentru osmoza inversă în
combinaţie cu procedeele convenţionale de tratare sau cu microfiltrarea. Prin acest
procedeu se pot elimina solidele în suspensie, coloizi, bacterii, virusuri, compuşi
organici nebiodegradabili, dimensiunile particulelor reţinute situându-se în
domeniul 0,001-0,1 µm, pentru membrane cu pori de 5-20 nm. Presiunea aplicată
variază între 100- 1.000 kPa, problemele de operare caracteristice procesului de
ultrafiltrare fiind depunerea/colmatarea membranelor şi fenomenul de concentrare
polarizare.
Atât în tratarea apelor de suprafaţă, cât şi în epurarea apelor uzate (în vederea
recirculării acestora), membranele de ultrafiltrare sunt foarte eficiente în reţinerea,
cu rezultate foarte bune (90- 99%), a microorganismelor (incluzând virusurile),
fapt pentru care sunt denumite şi “membrane de igienizare” şi, respectiv, pentru
reţinerea micropoluanţilor organici, precursori ai PSD. Studii experimentale pe
diferite microorganisme “model” au demonstrat eficienţa ultrafiltrării pentru
reţinerea acestora, gradul de tratare diferind în funcţie de tipul membranei şi de
dimensiunile microorganismului. Astfel, s-a demonstrat eficienţa acestui procedeu
în reţinerea bacteriilor coliforme fecale (reprezentate prin Escherichia coli), a
bacteriilor de tip Clostridium, Poîiovirus, Giardia, Cryptosporidium, Pseudomonas, cât
şi a altor organisme patogene, cum ar fi protozoarele şi helminţii /Madaeni, 1999/.
Ultrafiltrarea se poate utiliza cu rezultate foarte bune pentru înlocuirea unora
dintre procesele de tratare fizico-chimică, cum ar fi: coagularea-flocularea şi
dezinfecta, aplicaţiile combinate vizând /Ericsson şi Hallmans, 1994; Caetano,
1995; Aptei şi Buckley, 1996/:
 eliminarea micro- populaţiilor organice prin procedee combinate de
ultrafiltrare şi adsorbţie pe carbune activ pulbere (UF- PCA);
 eliminarea compuşilor organici cu fier şi mangan prin procedee de
ultrafiltrare şi oxidare;
 eliminarea nitraţilor prin procedee biologice şi de ultra filtrare.

În condiţiile în care se practică, totuşi, dezinfecţia după ultrafiltrare, doza de

clor utilizată este mult mai mică comparativ cu cea utilizată în schemele de tratare
convenţională pentru obţinerea apei potabile (clorinare de protecţie).

3.2.2.3. Osmoza inversă

Acest procedeu (denumit şi hiperfiltrare) reprezintă principala metodă de
obţinere a apei potabile şi industriale, prin desalinarea apei de mare şi este aplicat,
mai ales, în ţările cu rezerve scăzute de ape de suprafaţă sau subterane,
aproximativ 70% din totalul aplicaţiilor de desalinare fiind reprezentat de
procedeele de membrană /Aptel şi Buckley, 1996/.
 Membranele de osmoză inversă pot separa ioni, molecule organice, coloizi, cu
dimensiuni situate sub valoarea de 0.001 µm, în condiţiile unor valori mari ale
presiunii de 1.000 · 10.000. kPa Deşi osmoza inversă este un procedeu care şi-a
dovedit aplicabilitatea în special pentru separarea compuşilor anorganici dizolvaţi
(ioni), experimentele au arătat că se pot separa şi o varietate de compuşi organici,
cum ar fi: hidrocarburi, compuşi organici cu oxigen şi azot, pesticide, compuşi
organici nebiodegradabili /Cartwright, 1991/. Reţinerea compuşilor organici pe
membranele de osmoză inversă este influenţată de factori specifici cum ar fi:
dimensiunea şi forma moleculelor organice, gradul de ionizare şi solubilitatea
compuşilor organici în apă/ solvenţi organici, compoziţia chimică a membranei.
Problemele de operare caracteristice procesului de osmoză inversă se referă la
formarea de cruste (scaling), datorită precipitării/cristalizării sărurilor (CaCO3,
MgCO 3,CaSO 4), colmatarea şi concentrarea-polarizarea .

Un sistem de osmoză inversă cuprinde de obicei următoarele etape

/Rautenbach, 1989/:
(1) Pre-tra tarea influentului se realizează pentru a reduce potenţialul de
colmatare/ încrustare a membranei (prin eliminarea solidelor în suspensie şi a
coloizilor). Se pot utiliza atât procedee clasice (coagulare-floculare, filtrare pe
straturi multiple), cât şi procedee avansate (microfiltrare, ultrafiltrare, schimb
ionic). În funcţie de caracteristicile influentului, se pot utiliza şi agenţi pentru
prevenirea formării crustelor (polifosfaţi, acizi) sau inhibitori de coroziune (nitriţi,
cromaţi, sulfaţi, fosfaţi) sau agenţi dezinfectanţi;
(2) Separarea pe membrană are loc, în practică, prin mai multe module de
osmoză inversă, grupate în etape, în fiecare etapă modulele conectate în paralel
realizând separarea concentratului, permeatul fiind trimis, pentru o purificare
avansată, în etapa următoare. Modalitatea de conectare a membranelor este
prezentată schematic în fig. 3.10.
(3) Finisarea calităţii permeatului constă în aerarea, neutralizarea sau dezinfecţia
sa, după caz. De obicei, această etapă este absolut necesară atunci când se
utilizează osmoza inversă pentru obţinerea apei potabile, în scopul separării
compuşilor organici volatili şi a gazelor dizolvate;
(4) Îndepărtarea concentratului din sistem.

Fig. 3.10. Posibilităţi de conectare a modulelor de osmoză inversă

(a) structură ramificată (“X-mas tree”); (b) structură cu recirculare

În combinaţie cu ultrafiltrarea, microfiltrarea, sau cu unul din procedeele de

tratare sau epurare convenţionale, osmoza inversă este utilizată şi pentru
recircularea efluenţilor industriali sau pentru obţinerea apei ultrapure.

3.2.2.4. Nanofiltrarea

Nanofiltrarea este utilizată ca treaptă de pre-tratare pentru osmoza inversă pentru

aplicaţii de desalinare, dedurizare, eliminarea sulfaţilor, sau în combinaţie cu
procedeele convenţionale sau avansate de tratare, pentru reţinerea unor
micropoluanţi organici, precursori ai produşilor secundari de dezinfecţie (PSD) sau
compuşi coloraţi. Prin acest procedeu se pot elimina ioni divalenţi, coloizi, acizi
organici, dimensiunile particulelor reţinute situându-se în domeniul 0,0005- 0,001
µm, pentru membrane cu pori de 2- 5 nm /Jacangelo şi Colab., 1997/.

3.2.2.1. Electrodializa
Prin acest procedeu se realizează separarea ionilor monovalenţi sau divalenţi
din apă, prin trecerea acesteia prin membrane semipermeabile schimbătoare de
ioni, sub acţiunea unui câmp electric. Îndepărtarea prealabilă a solidelor în
suspensie şi compuşilor organici dizolvaţi este obligatorie în cazul electrodializei.
Principala aplicaţie a electrodializei este desalinarea apelor marine, în scopul
obţinerii apei potabile, dar se cunosc şi aplicaţii în demineralizare sau pentru
epurarea apelor uzate industriale (în scopul recirculării acestora în industrie). In
Japonia şi Kuweit, electrodializa se utilizează şi pentru obţinerea sării de bucătărie
din apa de mare, în condiţii de puritate ridicată (97%) şi costuri energetice scăzute
(comparativ cu evaporarea) /Caetano, 1995/.
În electrodializă, instalaţia este compusă din membrane cation şi anioni
selective, dispuse în câmp electric şi care permit numai transportul cationilor
(cation selective) sau a anionilor (anion selective). Alternativ, în celulele de
electrodializă se obţin apa şi ionii specifici, în concentraţie mare, iar la catod şi,
respectiv, anod se pot produce gaze, ca urmare a reacţiilor de electrod (hidrogen la
catod şi oxigen sau clor la anod). Distanţa dintre membranele semipermeabile este
foarte mică pentru a minimaliza reacţiile de electrod. O reprezentare schematică a
unei instalaţii de electrodializă este prezentată în figura 3.11. /Cartwnght, 1991/.
 Fig. 3.11. Reprezentarea schematică a unei instalaţii de electrodializă

Instalaţiile de electrodializă cuprind între 100 şi 600 de celule de electrodializă,

aranjate vertical sau orizontal, situate între electrozi. Fenomenul de concentrare-
polarizare influenţează eficienţa globală a instalaţiilor de electrodializă, deoarece,
atunci când apar diferenţe de concentraţie între soluţie şi suprafaţa membranei, este
necesară o intensitate mai mare a curentului aplicat pentru transportul ionilor
/Rautenbach şi Albrecht, 1989/.