UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
CATEDRA III MECANIZARE
DISCIPLINA: INGINERIE MECANICĂ
ANUL UNIVERSITAR: 2021-2022

CUPRINS
1. Savanți / fizicieni: Arhimede din Siracuza, Aristotel, Leonardo da Vinci,
Leonhard Euler, Charles Coulomb, Galileo Galilei, Isaac Newton, Gaspard-
Gustave Coriolis, Anders Celsius
2. Studiul forței (efectului) Coriolis
3. Studiul mișcării de revoluție a Pământului
4. Studiul mișcării de rotație a Pământului
5. Studiul mișcării de precesie a Pământului
6. Studiul accelerației gravitaționale
7. Studiul mișcării în câmp gravitațional
8. Bibliografie
9.Rezumate

Realizator : Benedek Robert

Specializare : Ing. Mediului
Anul de Studiu : II

1
 Arhimede din Siracuza

Arhimede din Siracuza (în greacă Αρχιμήδης, Archimedes; n. aprox. 287 î.Hr. în Siracusa, pe atunci

colonie grecească, d. 212 î.Hr.) a fost un învățat al lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii
științifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie și filozofie. Carl Friedrich Gauss considera că Arhimede
și Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de știință din întreaga istorie a civilizației umane.

Se cunosc puține detalii despre viața lui, dar este considerat drept unul din principalii oameni de știință
din antichitate. Printre altele a pus bazele hidrostaticii și a explicat legea pârghiilor. I s-au atribuit proiectele unor
noi invenții, inclusiv al unor mașini de asalt, precum și șurubul fără sfârșit. Experimente moderne au arătat că
Arhimede a proiectat mașini capabile să scoată corăbiile din apă și să le dea foc folosind un sistem de oglinzi.

Arhimede este în general considerat a fi unul din cei mai mari matematicieni ai antichității și unul dintre
cei mai mari ai tuturor timpurilor, fiind primul matematician universal. El a folosit metoda epuizării complete
pentru a calcula aria unui arc de parabolă prin sumarea unei serii infinite, precum și calculul aproximativ al
numărului π cu o acuratețe remarcabilă pentru acele timpuri. De asemenea a definit spirala care-i poartă numele,
formule de calcul a volumelor și al suprafețelor corpurilor de revoluție, precum și un sistem ingenios de exprimare
a numerelor foarte mari.

Arhimede a murit în timpul asediului Siracuzei, când a fost ucis de un soldat roman, în ciuda ordinului
primit de a nu-l ucide. Pe piatra funerară a mormântului a fost sculptată o sferă în interiorul cilindrului
circumscris, lucru cerut chiar de Arhimede, deoarece el a demonstrat că raportul dintre aria sferei și a cilindrului
circumscris este egal cu raportul volumelor corpurilor, având valoarea 2/3.

Față de invențiile sale, scrierile matematice ale lui Arhimede erau puțin cunoscute în antichitate. Matematicienii
din Alexandria îl cunoșteau și l-au citat, dar prima compilație cuprinzătoare despre el nu a fost dată până în jurul
anului 530  d.Hr. de Isidor din Milet cel Bătrân (arhitectul care a proiectat și construit bazilica Sfânta Sofia din
Constantinopol), în timp ce comentariile lui Eutocius din Ascalon din secolul VI d.Hr. au deschis larg porțile
cunoașterii lucrărilor lui Arhimede. Câteva copii ale lucrărilor lui Arhimede care au supraviețuit până în Evul
Mediu erau o sursă de inspirație pentru oamenii de știință din timpul Renașterii, cum ar fi Fermat, Pascal, Galileo
Galilei, iar descoperirea în 1906 a unor lucrări necunoscute ale lui Arhimede, au oferit noi perspective de
înțelegere a modului în care a obținut rezultatele matematice.

Arhimede s-a născut c. 287 î.Hr. în orașul port Siracuza, Sicilia, în acel timp fiind o colonie cu auto-
guvernare din Magna Grecia. Data nașterii se bazează afirmația filologului Ioannes Tzetzes din Bizanț, care spune

2
că Arhimede a trăit 75 de ani. În lucrarea Calculul Firelor de Nisip, Arhimede dă numele tatălui său ca fiind
Phidius (sau Fidius), un astronom despre care nu se știe nimic. Plutarh a scris în lucrarea sa Viețile paralele ale
oamenilor iluștri că Arhimede era înrudit cu regele Hiero al II-lea al Siracuzei. O biografie a lui Arhimede a fost
scrisă de prietenul său Heracleides, dar lucrarea a fost pierdută. Nu se cunoaște, de exemplu, dacă a fost căsătorit
sau dacă a avut copii. În tinerețe Arhimede a studiat în Alexandria din Egipt, iar Conon din Samos și Eratostene
din Cyrene i-au fost contemporani. El se referă la Conon din Samos ca la un prieten, în timp ce pe Eratostene îl
citează în două lucrări (Metoda Teoremelor Mecanicii și Problema bovinelor).

Arhimede a murit c. 212 î.Hr. în timpul celui de Al Doilea Război Punic, când forțele romane conduse de
generalul Marcus Claudius Marcellus au capturat orașul Siracuza după doi ani de asediu. Conform cu descrierea
dată de Plutarh, Arhimede își contempla o diagramă matematică când orașul a fost capturat. Un soldat roman i-a
ordonat să meargă să-l întâlnească pe generalul Marcellus, dar Arhimede nu a vrut zicând că are de terminat o
problemă. Soldatul s-a înfuriat și l-a ucis cu sabia lui. Într-o altă descriere dată de Plutarh, acesta sugerează că a
fost ucis în timp ce încerca să se predea soldatului roman, având cu el niște instrumente matematice, iar soldatul l-
a ucis crezând că sunt obiecte de valoare. Generalul Marcellus s-a înfuriat la auzul morții lui Arhimede, pe care îl
considera un om de mare valoare științifică, și a dat ordin să fie înmormântat onorabil după tradiția greacă.

Ultimele cuvinte atribuite lui Arhimede au fost „Nu te atinge de cercurile mele” (în greacă μὴ μου τοὺς
κύκλους τάραττε), referindu-se la un cerc pe care îl studia, în timp ce a fost deranjat de un soldat roman. De multe
ori este citat în latină „Noli turbare circulos meos”, dar nu se știe cu adevărat dacă a spus aceste cuvinte, deoarece
ele nu apar în lucrarea lui Plutarh.

Mormântul lui Arhimede conținea o sculptură care ilustra demonstrația lui matematică favorită, constând
dintr-o sferă și un cilindru cu același diametru și înălțime. Arhimede a arătat că volumul și aria laterală a sferei
sunt egale cu 2/3 din volumul și aria cilindrului inclusiv bazele. În 75 î.Hr., la 137 de ani de la moartea lui
Arhimede, oratorul roman Cicero servea drept chestor în Sicilia. El a auzit poveștile despre mormânt, dar nimeni
nu a fost în stare să-i spună unde se află. Într-un final, el a găsit mormântul lângă poarta Agrigentine din Siracuza
într-o proastă condiție și acoperit de buruieni. Cicero a curățat mormântul, a văzut sculptura și a citit câteva
versuri care au fost adăugate ca o inscripție. Mormântul descoperit în curtea unui hotel din Siracuza în 1960 este
atribuit lui Arhimede, dar locația este totuși necunoscută azi.

Versiunea standard a vieții lui Arhimede a fost scrisă mult după moartea lui de istoricii Romei antice.
Descrierea asediului Siracuzei dată în Istoria Universală de Polybius, a fost scrisă după aproximativ 70 de ani de
la moartea lui Arhimede și a folosit ca sursă pe Plutarh și Titus Livius. Dar aduce prea puțină lumină asupra lui
Arhimede ca persoană, ocupându-se mai mult de mașinile de război pe care le-a creat pentru apărarea orașului.

Cea mai cunoscută anecdotă despre Arhimede ne spune cum a descoperit metoda de a determina volumul
unui obiect de formă neregulată. Conform cu cele spuse de Vitruvius, o coroană votivă din aur fusese executată

3
pentru un templu al regelui Hiero II. Dar la urechile regelui a ajuns zvonul că aurarul a furat o parte din aur
înlocuindu-l cu argint. Regele i-a cerut lui Arhimede să stabilească cu certitudine dacă a fost înșelat sau
nu. Arhimede trebuia să rezolve problema fără a distruge coroana, adică topind-o și dându-i o formă regulată
pentru a-i calcula densitatea. În timp ce făcea baie, a observat că intrând din ce în ce mai mult în cadă, mai multă
apă se revărsa în afara ei, moment în care și-a dat seama că datorită acestui efect poate calcula volumul coroanei,
iar prin împărțirea masei coroanei la volumul ei îi putea afla densitatea. Dacă erau folosite metale cu densitate mai
mică decât a aurului, atunci și densitatea coroanei ar fi mai mică decât a aurului. Fascinat de descoperirea pe care
a făcut-o și uitând că era dezbrăcat, a luat-o la fugă pe străzi strigând „Evrica!” (în greacă: „εὕρηκα!,” ceea ce
înseamnă „Am găsit!”). Testul pe care l-a făcut ulterior cu coroana, a dovedit că într-adevăr aurarul folosise o
anumită cantitate de argint la fabricarea ei. Acest lucru a fost posibil deoarece apa este incompresibilă în condiții
normale, deci scufundând coroana, aceasta va dezlocui o cantitate de apă egală cu propriul volum.

Istoria coroanei de aur nu apare în lucrările lui Arhimede. Mai mult, metoda practică descrisă a fost pusă
sub semnul întrebării datorită acurateței extreme cu care trebuia să fie calculat volumul de apă dislocuit. Posibil ca
Arhimede să se fi gândit mai de grabă la o soluție în care să aplice principiul din  hidrostatică, cunoscut
drept principiul lui Arhimede, pe care l-a descris în tratatul său Despre corpurile plutitoare. Acest principiu
stipulează că: un corp scufundat într-un fluid, este împins de jos în sus de către fluid, cu o  forță  egală
cu greutatea  volumului de fluid dislocuit de acel corp. 

Folosind acest principiu, a putut să compare densitatea coroanei de aur cu cea a aurului solid, punând în
balanță coroana cu eșantionul de referință din aur și scufundând apoi balanța în apă. Dacă coroana are o densitate
mai mică decât a aurului, va disloca mai multă apă datorită volumului mai mare, producând o forță mai mare
decât cea a eșantionului de referință. Această diferență de flotabilitate va cauza un dezechilibru al
balanței. Galileo Galilei consideră că probabil această metodă este aceeași pe care Arhimede a folosit-o,
deoarece, în afară de faptul că este foarte precisă, se bazează pe demonstrația pe care însuși Arhimede a găsit-o.

O mare parte a lucrărilor de inginerie ale lui Arhimede au izvorât din satisfacerea nevoilor
orașului Siracuza. Scriitorul grec Athenaeus din Naucratis descrie cum regele Hieron II i-a comandat lui
Arhimede proiectarea unei corăbii uriașe, numită Syracusia, care putea fi folosită pentru călătorii de lux, pentru
transportul proviziilor, sau ca navă de război. Se spune că Syracusia a fost cea mai mare corabie construită în
antichitatea clasică. Conform cu cele spuse de Athenaeus, corabia era capabilă să transporte 600 de soldați
inclusiv decorațiuni florale, un gimnaziu și un templu dedicat zeiței Afrodita cu toate facilitățile. Deoarece de pe o
astfel de corabie se scurgea o cantitate foarte mare de apă prin carenă, șurubul lui Arhimede a fost dezvoltat cu
preponderență pentru a scoate apa din santină.

Acest șurub era un dispozitiv cu o lamă în formă de șurub rotativ în interiorul unui cilindru. Era acționat cu
mâna și putea fi de asemenea folosit pentru a ridica apa din puțuri în canalele de irigație. Șurubul lui Arhimede
este folosit și azi pentru pomparea lichidelor sau solidelor granulate, precum cărbunele și semințele. Șurubul lui

4
Arhimede descris de Vitruvius poate a fost o îmbunătățire a pompei folosite la irigarea grădinilor suspendate ale
Semiramidei. Gheara lui Arhimede este o armă care se spune că a fost proiectată pentru apărarea orașului
Siracuza. Cunoscută și sub denumirea de mașina de scuturat corăbii, gheara semăna cu un braț de macara de care
erau suspendate cârlige cu care putea înșfăca navele din apropiere zdruncinându-le puternic sau chiar
scufundându-le. S-au efectuat și experiențe moderne pentru a demonstra fezabilitatea ghiarei, iar în 2005, într-un
documentar intitulat Superweapons of the Ancient World, a fost reconstituită versiunea ghearei, concluzionându-
se că aceasta este un dispozitiv care funcționează. În secolul al doilea d.Hr. Lucian din Samosata a scris că în
timpul asediului Siracuzei, Arhimede a distrus corăbiile inamice cu foc. Câteva secole mai târziu Anthemius din
Tralles menționează lentila convergentă ca armă a lui Arhimede. Dispozitivul, numit câteodată (în limba
engleză) raza de căldură a lui Arhimede, a fost folosit pentru a focaliza razele Soarelui asupra corăbiilor care se
apropiau, cauzând aprinderea lor.

Această pretinsă armă a fost subiectul unor dezbateri aprinse despre credibilitatea ei din
timpul Renașterii. René Descartes o considera drept falsă, în timp ce cercetătorii moderni au încercat să recreeze
efectul folosind doar mijloacele pe care se crede că Arhimede le-ar fi avut la dispoziție. S-a sugerat faptul că un
număr mare de scuturi din cupru sau bronz, polizate foarte fin, ar acționa ca o oglindă și ar fi putut fi folosite la
concentrarea razelor Soarelei asupra corăbiilor. Adică, ar fi fost folosit principiul oglinzii parabolice într-o
manieră similară cu cea a unui cuptor solar.

Un test cu aceste raze a fost făcut în 1973 de omul de știință grec Ioannis Sakkas. Experimentul a
avut loc la baza navală Skaramagas din preajma Atenei. Cu această ocazie au fost folosite 70 de oglinzi, fiecare
fiind acoperite cu un strat de cupru și având dimensiunea în jur de un metru. Oglinzile au fost focalizate asupra
unei machete din placaj, a unei corăbii romane de război, aflată la o distanță de aproximativ 50m. Când oglinzile
au fost focalizate cu precizie, corabia a luat foc în câteva secunde. Macheta corabiei a avut și un strat de smoală,
care a ajutat la ardere.

În octombrie 2005 un grup de studenți de la Institutul de Tehnologie din Messachusetts a reluat

experimentul cu 127 de oglinzi pătrate din bronz, focalizându-le pe o machetă din lemn aflată la 30 de metri.
Flăcările au izbucnit, dar numai după ce pe cer nu au mai fost nori, iar macheta nu s-a mișcat timp de zece minute.
S-a ajuns la concluzia că arma este fezabilă doar în condiții ideale. Grupul MIT a repetat experiența în spectacolul
televizat MythBusters, folosind ca țintă o barcă de lemn din San Francisco. Din nou au apărut unele flăcări, iar
lemnul a fost carbonizat pe alocuri. Dar pentru a se aprinde, lemnul trebuie să atingă temperatura de
autoaprindere, care este în jur de 300 °C. Când au prezentat rezultatul, cei de la MythBusters l-au catalogat drept
"busted", adică a căzut la test, datorită timpului prea îndelungat și al condițiilor atmosferice ideale pentru
aprindere. De altfel, cei de la MythBusters au spus că ar fi fost mai ușor să folosească, pentru distanțe scurte,
săgeți arzând sau bolovani din catapulte. [1] Și în 2010 au mai reluat experimentul cu ocazia ediției

5
speciale President's Challenge a lui Barack Obama. Din nou experimentul a căzut la test, ajungându-se la
concluzia că efectul oglinzilor ar fi fost de orbire sau de distracție pentru echipaj.

Deși Arhimede nu a inventat pârghia, el a dat o explicație principiului implicat în lucrarea sa Despre

Echilibrul Planelor. Descrieri mai vechi despre pârghii au fost găsite la urmașii lui Aristotel din școala
peripatetică, dar câteodată descoperirea îi este atribuită lui Archytas. Conform celor spuse de Pappus din
Alexandria, lucrarea lui Arhimede despre pârghii l-a făcut să exclame: Dați-mi un punct de sprijin și voi muta
Pământul din loc. (în greacă δῶς μοι πᾶ στῶ καὶ τὰν γᾶν κινάσω) Plutarh descrie cum a proiectat
Arhimede scripetele compus, permițând marinarilor să folosească principiul pârghiilor pentru a ridica obiecte care
altfel ar fi fost prea grele de mutat. De asemenea i se atribuie creșterea puterii și preciziei catapultei, precum si
inventarea odometrului (pentru măsurarea distanțelor) în timpul Primului Război Punic. Odometrul a fost descris
ca o căruță cu mecanism de transmisie care lăsa să cadă o bilă după fiecare milă.

Cicero (106–43 î.Hr.) îl menționează pe Arhimede pe scurt în dialogul lui De re publica, în care descrie o

conversație imaginară care ar fi avut loc în 129 î.Hr. După capturarea Siracuzei c. 212 î.Hr., generalul Marcus
Claudius Marcellus i-a spus că trebuie să ducă înapoi la Roma două mecanisme folosite în astronomie, care arătau
mișcarea Soarelui, a Lunii și a cinci planete. Cicero menționează mecanisme similare proiectate de Thales din
Milet și Eudoxus din Knidos. Dialogul spune că Marcellus a reținut un mecanism pentru el ca pradă de război, iar
pe celălalt l-a donat Templului Virtuții din Roma. Mecanismul lui Marcellus a fost prezentat, spune Cicero,
de Gaius Sulpicius Gallus lui Lucius Furius Philus, care îl descie astfel: „Hanc sphaeram Gallus cum moveret,
fiebat ut soli luna totidem conversionibus in aere illo quot diebus in ipso caelo succederet, ex quo et in caelo
sphaera solis fieret eadem illa defectio, et incideret luna tum in eam metam quae esset umbra terrae, cum sol e
regione. — When Gallus moved the globe, it happened that the Moon followed the Sun by as many turns on that
bronze contrivance as in the sky itself, from which also in the sky the Sun's globe became to have that same
eclipse, and the Moon came then to that position which was its shadow on the Earth, when the Sun was in line.”

Acest citat este o descriere a unui planetarium. Pappus din Alexandria spune că Arhimede a scris o lucrare
(acum pierdută) despre construcția acestui mecanism, intitulată Despre Sferă - Confecționare. Cercetările
moderne despre mecanism s-au axat pe mecanismul de la Antikythera, un alt mecanism din timpul antichității
clasice, care probabil a fost proiectat pentru același scop. Construcția unui astfel de mecanism presupune
cunoașterea de angrenaje diferențiale sofisticate. Multă vreme s-a crezut că acest lucru este cu mult peste
tehnologiile din antichitate, dar mecanismul din Antikytera, descoperit în 1902, a confirmat că astfel de
mecanisme erau cunoscute în Grecia antică.

Deși este privit adesea ca proiectant de dispozitive mecanice, Arhimede a adus contribuții importante și în
domeniul matematicii. Plutarh scrie: Și-a pus întreaga afecțiune și ambiție în cele mai pure speculații în care nu
pot exista nevoile obișnuite ale vieții.

6
 Arhimede era capabil să folosească mărimile infinitezimale într-un mod similar cu calculul
integral modern. Folosind metoda reducerii la absurd, a putut să dea răspunsuri, cu un grad de precizie arbitrară la
problemele pe care le avea, specificând limitele între care se situa rezultatul. Tehnica este cunoscută drept metoda
epuizării și a folosit-o pentru a aproxima valoarea lui π. Arhimede a realizat acest lucru desenând
un hexagon regulat circumscris unui cerc și altul înscris în cerc. Dublând laturile hexagonului se obține un poligon
regulat cu douăsprezece laturi. Calculând perimetrul acestuia se poate obține o aproximare a valorii π. Pentru o
mai mare acuratețe se pare că Arhimede a făcut împărțirea acestui nou poligon într-unul cu 24 de laturi, după care
a continuat succesiv cu valori duble. Pentru poligoanele cu 96 de laturi fiecare, el a calculat lungimile laturilor lor
și a arătat că valoarea lui π se află între 310⁄71 (aproximativ 3.1408) și 31⁄7 (aproximativ 3.1429), fiind compatibilă
cu valoarea actuală de aproximativ 3,141592653.

De asemenea, Arhimede a demonstrat că aria unui cerc este egală cu π înmulțită cu raza la pătrat. În
lucrarea Despre Sferă și Cilindru, Arhimede postulează că orice mărime adăugată ei însăși de suficiente ori va
depăși orice mărime dată. Aceasta este proprietatea lui Arhimede a numerelor reale.

În lucrarea Măsurarea cercului, Arhimede dă valoarea radicalului din 3 ca aflându-se

între 265⁄153 (aproximativ 1.7320261) și 1351⁄780 (aproximativ 1.7320512). Valoarea actuală fiind de aproximativ
1.732508, ceea ce arată o estimare foarte bună a valorii. El a introdus acest rezultat fără a oferi nici o explicație a
modului în care a obținut această valoare. Acest aspect al muncii lui Arhimede l-a făcut pe John Wallis să remarce
că el s-a comportat: ca și cum a avut intenția de a-și acoperi urmele investigației, nefiind dispus să transmită
posterității secretul metodei sale de cercetare, deși a dorit să smulgă de la ei consimțământul rezultatelor sale.

În lucrarea Cuadratura parabolei, Arhimede a demonstrat că aria determinată de o parabolă și o linie

dreaptă este egală cu 4⁄3 înmulțită cu aria triunghiului înscris, așa cum se arată în figura din dreapta. El a dat soluția
la problemă printr-o progresie geometrică infinită având rația 1⁄4:

Dacă primul termen al seriei este aria triunghiului, atunci al doilea termen al seriei este suma ariilor a două
triunghiuri ale căror baze sunt liniile secante ale triunghiului cu parabola, și așa mai departe.

În lucrarea Calculul Firelor de Nisip, Arhimede se ocupă de calculul firelor de nisip pe care le-ar conține
universul. Pentru a face acest lucru, el a fost nevoit să estimeze dimensiunile universului și să găsească o
metodă de a lucra cu numere foarte mari. El scrie: Este cineva, regele Gelo II fiul lui Hiero II, care crede că
numărul de fire de nisip este infinit, dar eu înțeleg prin nisip nu numai cel care există la Siracuza sau în
restul Siciliei, ci și cel care se găsește în fiecare regiune locuită sau nelocuită. Pentru a rezolva problema,
Arhimede a inventat un sistem de numărare bazat pe myriade (în greacă μυρίος, μυριάδες myrios,
plural myriades), desemnând numărul 10000. El a propus un sistem de numerație care să folosească puterea

7
 unui myriad de myriad (100 de milioane), concluzionând că numărul de fire de nisip cerut pentru a umple
întregul univers este de 8×1063.

Operele lui Arhimede au fost scrise în limba greacă dorică, dialectul antic al Siracuzei. Operele lui
Arhimede nu au supraviețuit așa de bine ca cele ale lui Euclid, șapte dintre ele fiind cunoscute numai din
referințele făcute de alți autori la ele. Pappus din Alexandria menționează lucrarea Despre Sferă - Confecționare și
altă lucrare despre poliedre, în timp ce Theon din Alexandria citează o remarcă despre refracție dintr-o lucrare
pierdută Catoptrica. În timpul vieții sale, Arhimede a făcut cunoscută lucrarea lui prin corespondență cu
matematicienii din Alexandria.

Lucrările lui Arhimede au fost colectate de arhitectul bizantin Isidore din Milet (c. 530 d.Hr.), în timp ce
comentariile operelor lui Arhimede scrise de Eutocius din Ascalon în secolul al șaselea d.Hr, a ajutat la
răspândirea lor. Operele lui Arhimede au fost traduse în arabă de Thābit ibn Qurra (836–901 d.Hr.), iar în latină
de Gerard din Cremona (c. 1114–1187 d.Hr.). În timpul Renașterii, a fost publicată la Basel, în 1544, prima Ediție
Princeps a operelor lui Arhimede în greacă și latină. ] În jurul anului 1586 Galileo Galilei a inventat balanța
hidrostatică pentru metale cântărite în apă și aer, inspirîndu-se aparent din operele lui Arhimede

Lucrări care au supraviețuit

 Despre Echilibrul Planelor (două volume)

Primul volum conține cincisprezece propoziții și șapte axiome, în timp ce al doilea conține zece
propoziții. În această lucrare Arhimede explică legea pârghiilor, declarând: Mărimile sunt în echilibru la
distanțe reciproc proporționale cu greutatea lor.
Arhimede folosește principii derivate pentru a calcula ariile și centrul de greutate al diverselor figuri
geometrice, inclusiv triunghiuri, paralelograme și parabole .[49]

 Măsurarea cercului
Aceasta este o lucrare scurtă constând din trei propoziții. Este scrisă sub formă de corespondență
cu Dositheos, care a fost un student al lui Conon din Samos. În propoziția a doua, Arhimede arată că
valoarea lui π este mai mare decât 223⁄71 și mai mică decât 22⁄7. Cifra din urmă a fost utilizată pentru a
aproxima numărul π de-a lungul Evului Mediu și este folosită și astăzi, atunci când doar două cifre
aproximative sunt necesare.

 Despre Spirale

8
 Această lucrare care conține 28 de propoziții îi este adresată tot lui Dositheus. Tratatul definește
ceea ce acum se numește Spirala lui Arhimede. Spirala este definită ca: locul geometric al punctelor care
corespund pozițiilor în timp ale unui punct care se îndepărtează cu viteză constantă de un punct fix
(originea), de-a lungul unei drepte care se rotește în jurul originii cu viteză unghiulară constantă.
În coordonate polare (r, θ), această curbă poate fi descrisă de ecuația:

în care a și b sunt numere reale. Acesta este un exemplu timpuriu de curbă mecanică (o curbă trasată prin
mișcarea unui punct) considerată de matematicienii Greciei antice.

 Despre Sferă și Cilindru (două volume)

În acest tratat adresat Dositheos, Arhimede obține rezultatul de care era foarte mândru, și anume, relația
dintre sfera și cilindrul circumscris de același diametru și înălțime. Volumul sferei este 4⁄3πr3, iar cel al
cilindrului 2πr3. Suprafața sferei este 4πr2, iar cea a cilindrului 6πr2. Raportul dintre volumul sferei și cel al
cilindrului este egal cu raportul dintre suprafața sferei și suprafața cilindrului (inclusiv bazele), având
valoarea 2/3. De aceea pe mormântul lui Arhimede a fost sculptată o sferă cu un cilindru circumscris, după
cum el însuși a cerut.

 Despre Conoide și Sferoide

Această lucrare conține 32 de propoziții adresate lui Dositheus. În acest tratat Arhimede calculează
ariile secțiunilor și volumele conurilor, sferelor și paraboloizilor.

 Despre Corpurile Plutitoare (două volume)

În prima parte a acestui tratat Arhimede emite legea echilibrului fluidelor, dovedind că apa va adopta o
formă sferică în jurul centrului de greutate. Acest lucru poate a fost o încercare de a explica teoria
astronomilor contemporani greci, precum cea a lui Eratostene, că Pământul este rotund. Fluidele descrise
de Arhimede nu sunt auto-gravitante, deoarece el presupune existența unui punct față de care toate
lucrurile cad pentru a se obține o formă sferică.
În partea a doua, calculează pozițiile de echilibru ale secțiunilor paraboloizilor. Aceasta a fost probabil o
idealizare a formei corpului corăbiilor. Unele dintre aceste secțiuni vor pluti cu baza sub apă și vârful
deasupra apei, similar cu plutirea aisbergurilor. Legea lui Arhimede despre plutire este enunțată
astfel: Orice corp, total sau parțial cufundat într-un fluid, produce o forță ascensională egală cu
greutatea fluidului dislocuit, dar de sens opus ei.

 Cuadratura parabolei
În această lucrare care conține 24 de propoziții și adresată lui Dositheus, Arhimede demonstrează prin
două metode că aria dintre o parabolă și o dreaptă care o intersectează este egală cu valoarea 4/3

9
multiplicată cu aria triunghiului de aceeași bază și înălțime. El a realizat acest lucru calculând valoarea
progresiei geometrice infinite cu rația 1/4.

 Ostomachion
Acesta este un joc logic cu tăieturi, similar Tangramului, iar descrierea lui a fost găsită într-o formă mult
mai completă în Manuscrisul lui Arhimede. Arhimede a calculat ariile a 14 piese care pot fi asamblate sub
formă de pătrat. Cercetările publicate de Dr. Reviel Netz de la Universitatea Stanford în 2003,
argumentează că Arhimede a încercat să determine în câte feluri piesele pot fi asamblate sub formă de
pătrat. Dr. Netz a calculat că piesele pot fi asamblate sub formă de pătrat în 17152 feluri.[50] Numărul de
aranjamente este de numai 536 de feluri atunci când sunt eliminate soluțiile echivalente, adică cele
datorate rotației și reflexiei.[51] Acest joc logic reprezintă un exemplu de problemă timpurie
de combinatorică.
Originea numelui jocului este neclară, sugerându-se că ar proveni de la cuvântul grec antic stomachos
(στόμαχος), care înseamnă gâtlej sau esofag.[52] Ausonius denumește acest joc Ostomachion, un cuvânt
grec compus din cuvintele ὀστέον (osteon – oase) și μάχη (machē – luptă). Jocul mai este cunoscut și sub
denumirea de Pătratul lui Archimedes.

 Problema bovinelor
Această lucrare a fost descoperită de Gotthold Ephraim Lessing într-un manuscris grec constând
dintr-un poem cu 44 de linii, în librăria Herzog August din Wolfenbüttel, Germania în anul 1773. Îi era
adresat lui Eratostene și matematicienilor din Alexandria. Arhimede îi provoca să calculeze numărul
bovinelor din Cireada Soarelui, prin rezolvarea simultană a mai multor ecuații Diofantice. Există și o
versiune mult mai dificilă a problemei, în care unele răspunsuri cer ca numerele să fie pătrate perfecte.
Această versiune a fost rezolvată pentru prima dată de A. Amthor[54] în 1880, iar răspunsul este un număr
foarte mare, de aproximativ 7.760271×10206544.

 Calculul Firelor de Nisip

În acest tratat Arhimede contorizează numărul de fire de nisip necesare pentru a umple întregul
univers. Cartea menționează și teoria heliocentrică a sistemului solar propusă de Aristarh din Samos,
precum și ideile contemporanilor despre dimensiunea Pământului și al distanțelor dintre diverse corpuri
cerești. Bazându-se pe sistemul de puteri ale myriadelor, Arhimedea a tras concluzia că numărul de fire de
nisip necesare pentru umplerea întregului univers este de 8×1063. În introducere el notează că tatăl sau a
fost un astronom pe nume Phidias. Calculul Firelor de Nisip sau Psammites este singura lucrare a lui
Arhimede care a supraviețuit și în care discută viziunea sa despre astronomie.[56]

 Metoda Teoremelor Mecanicii

10
 Acest tratat a fost considerat pierdut până când a fost descoperit Manuscrisul lui Arhimede în 1906. În
această lucrare Arhimede folosește calculul infinitezimal, arătând cum pot fi împărțite figurile într-un
număr infinit de părți infinitezimale, pentru a determina aria și volumul lor. Arhimede a folosit această
metodă lipsită de rigoare formală, astfel că a mai folosit în paralel și metoda epuizării pentru a trage
concluzii asupra rezultatelor. Ca și Problema bovinelor, Metoda Teoremelor Mecanicii a fost scrisă sub
formă de scrisoare adresată lui Eratostene din Alexandria.

Cartea Lemelor a lui Arhimede sau Liber Assumptorum este un tratat care conține 15 propoziții despre
natura cercului. Cea mai veche copie cunoscută a textului este în arabă. Savanții T. L. Heath și Marshall
Clagett argumentează că acest tratat nu a fost scris de Arhimede în forma sa actuală, deoarece îi citează pe
Arhimede, sugerând modificări făcute de un alt autor. Cartea Lemelor probabil că se bazează pe o lucrare a lui
Arhimede care acum este pierdută.[57]

De asemenea s-a afirmat că formula lui Heron pentru calculul ariei unui triunghi folosind lungimea
laturilor sale îi era cunoscută lui Arhimede.[c] Totuși, prima referire sigură despre formulă este dată de Heron din
Alexandria în secolul 1 d.Hr..[58]

Principalul document care conține operele lui Arhimede este Manuscrisul lui Arhimede. În anul 1906, profesorul
danez Johan Ludvig Heiberg vizitând Constantinopolul, a examinat un pergament din piele de capră, pe care erau
scrise 174 de pagini de rugăciuni, din secolul al 13-lea. El a descoperit că era un pergament pe care textul fusese
scris peste un text mai vechi, care fusese șters. Acest tip de pergament, numit în greacă palimpsestus, a fost creat
prin ștergerea textului inițial și refolosirea lui. Această practică era comună în Evul Mediu,
deoarece pergamentul era scump. Scrierea mai veche de pe pergament a fost identificată ca fiind o copie din
secolul al 10-lea d.Hr. a unui tratat necunoscut al lui Arhimede.[59] 

Pergamentul a stat sute de ani în librăria mânăstirii din Constantinopol înainte de a fi vândut unui
colecționar privat în anul 1920. Apoi, pe 29 octombrie 1998 a fost vândut la licitație unui cumpărător anonim
pentru suma de 2 milioane de dolari, la Christie în New York.[60] Manuscrisul conține șapte tratate, inclusiv
singura copie care a supraviețuit Despre Plutirea Corpurilor în limba greacă originală. De asemenea, este singura
sursă despre Methoda Teoremelor Mechanice, despre care amintește Suidas și crezută a fi pierdută pentru
totdeauna. În manuscris a mai fost descoperit și Ostomachion, cu o analiză mult mai completă despre jocul logic
decât în textele descoperite anterior. La ora actuală manuscrisul se află la Muzeul de Arta
Walters din Baltimore, Maryland, unde a fost subiectul unor teste moderne, inclusiv cu raze ultraviolete și raze X,
pentru a fi citit textul inițial.[61]

Tratatele din Manuscrisul lui Arhimede sunt: Despre Echilibrul Planelor, Despre Spirale, Măsurarea
Cercului, Despre Sferă și Cilindru, Despre Corpurile Plutitoare, Metoda Teoremelor Mecanicii și Stomachion.

11
 Există, în onoarea lui, un crater pe Lună numit Arhimede (29.7° N, 40° W) precum și un munte
lunar Muntele lui Arhimede (25.3° N, 4.6° W).

Asteroidul 3600 Archimedes poartă numele lui.

Medalia Fields, pentru realizări remarcabile în matematică, conține un portret al lui Arhimede, împreună
cu demonstrația lui despre sferă și cilindru. Inscripția din jurul capului este un citat atribuit lui, care în latină se
citește: Transire suum pectus mundoque potiri (Ridică-te deasupra ta și înțelege lumea).

Arhimede a apărut și pe mărci poștale din Germania de

Est (1973), Grecia (1983), Italia (1983), Nicaragua (1971), San Marino (1982) și Spania (1963).[65]

Exclamația Evrika!, atribuită lui Arhimede, este motto-ul statului California. Aici, acest cuvânt se referă la
descoperirea aurului de lângă Sutter's Mill, din 1848, care a reprezentat scânteia pentru California Gold Rush.[66]

O mișcare de angajament civic care vizează accesul universal la asistență medicală în SUA, din
statul Oregon a fost numită "Mișcarea Arhimede", condusă de fostul guvernator al Oregon-ului Ioan Kitzhaber.[67]

Două noțiuni științifice îi poartă numele:

 Axioma lui Arhimede din matematică;

 Legea lui Arhimede din hidrostatică.

Toate lucrările sale au fost dedicate științei și au fost folosite pentru apărarea orașului său.

Una dintre cele mai controversate invenţii ale lui Arhimede este legată, de fapt, de o tehnică inedită de luptă. Se
spune că, în timpul unui asediu asupra Siracuzei, Arhimede a folosit o lentilă convergentă pentru a direcţiona
soarele spre navele inamice realizate din lemn. Practic, acest dispozitiv focaliza razele Soarelui spre corobii până
când lemnul lua foc.

Totuşi, au fost mai multe situaţii în care s-a încercat reproducerea acestei invenţii cu materialele care
existau la vremea respectivă, însă toate au eşuat, inclusiv experimentele realizate de studenţi de la MIT sau de
realizatorii celebrei emisiuni MythBusters. Motivul? Lemnul se aprinde singur doar la temperaturi de peste 300 de
grade, dificil de atins prin simpla utilizare a unei oglinzi care să redirecţioneze razele soarelui.

Pe lângă aceste invenţii, Arhimede este creditat cu numeroase alte teorii matematice, însă ar fi putut realiza
şi altele dacă nu ar fi fost ucis de un soldat roman în timpul unui asediu asupra Siracuzei în anul 212 înaintea erei
noastre. Principiul arhimedean este considerat de știința modernă ca una dintre cele mai importante moșteniri ale
erei antice.

12
 De-a lungul istoriei și oral, s-a transmis că Arhimede a ajuns la descoperirea sa din greșeală, datorită
regelui Hieron care i-a însărcinat să verifice dacă o coroană de aur, comandată de el, a fost făcută doar din aur pur
și nu conținea niciun alt metal. Trebuia să facă acest lucru fără a distruge coroana.

Se spune că, în timp ce Arhimede se gândea cum să rezolve această problemă, a decis să facă o baie și,
când a intrat în cadă, a observat că apa a crescut la nivel atunci când s-a scufundat în ea.

În acest fel, el va ajunge să descopere principiul științific care stabilește că „fiecare corp total sau parțial
scufundat într-un fluid (lichid sau gaz) primește o împingere ascendentă, egală cu greutatea fluidului dislocat de
obiect”.

Acest principiu înseamnă că fluidele exercită o forță ascendentă - care împinge în sus - asupra oricărui
obiect scufundat în ele și că cantitatea acestei forțe de împingere este egală cu greutatea lichidului deplasat de
corpul scufundat, indiferent de greutatea sa.

Explicația acestui principiu descrie fenomenul plutirii și se găsește în Tratat asupra corpurilor plutitoare.

Principiul lui Arhimede a fost aplicat enorm în posteritate pentru plutirea obiectelor de utilizare în masă
precum submarine, nave, salvatoare și baloane cu aer cald.

O altă dintre cele mai importante contribuții ale lui Arhimede la știință a fost includerea unei metode pur
mecanice - adică tehnice - în raționamentul și argumentarea problemelor geometrice, ceea ce a însemnat un mod
fără precedent de rezolvare a acestui tip de problemă pentru acea vreme.

În contextul lui Arhimede, geometria era considerată o știință exclusiv teoretică, iar lucrul obișnuit era că
din matematica pură se descindea către alte științe practice în care principiile sale puteau fi aplicate.

Din acest motiv, astăzi este considerat precursorul mecanicii ca disciplină științifică.

Anders Celsius

13
 Anders Celsius (n. 27 noiembrie/8 decembrie 1701,[2][3][4][5] Uppsala Cathedral Assembly(d), Uppsala
län, Suedia – d. 25 aprilie/6 mai 1744,[2][3][4][5] Uppsala Cathedral Assembly(d), Uppsala län, Suedia) a fost
un astronom, fizician și matematician suedez.

Anders Celsius s-a născut la Ovanåker în Suedia la 27 noiembrie 1701. A fost profesor de astronomie
la Universitatea din Uppsala între anii 1730 și 1744. Celsius s-a ocupat în egală măsură de geodezie și fizică. A
studiat aurorele boreale și a explicat acest fenomen pentru prima dată prin magnetismul terestru.

În anul 1737 participă la o expediție în Laponia la Torneo condusă de Pierre Louis Maupertuis, Alexis

Claude Clairaut și Pierre-Charles Lemonnier pentru a determina lungimea unui grad de meridian. Expediția a
confirmat ideea lui Isaac Newton că Pământul nu este perfect sferic, ci este aplatizat la poli.

În anul 1742 publică rezultatele cercetărilor efectuate pentru calibrarea unui termometru din sticlă cu

mercur. Pentru acest scop alege ca puncte de reper temperatura de fierbere a apei, pe care o numește „0 grade”, și
cea de topire a gheții, pe care o numește „100 de grade”; după moartea lui Celsius cele două repere au fost
inversate de Carl Linné. Numele său a fost atribuit în 1948 gradului centigrad de temperatură, care astfel și-a
schimbat denumirea în grad Celsius (°C).

Moare de tuberculoză în 1744, la 42 de ani.

A fost nepotul a doi mari matematicieni, astronomi și profesori universitari: bunicul său patern a fost
Magnus Celsius și, pe partea maternă, Anders Spole. El a fost, de asemenea, promotorul construcției
observatorului în orașul său natal, care a fost prima unitate modernă de acest gen din Suedia. Pe lângă faptul că s-
a dedicat timp de 14 ani predării astronomiei, a fost evidențiată și participarea sa la o expediție în Laponia, care a
încercat să confirme credința lui Isaac Newton că forma pământului este un elipsoid turtit la poli.

Alături de Emanuel Swedenborg, Carl von Linné și Carl Wilhelm Scheele, Celsius a fost unul dintre marii
oameni de știință care au introdus noi tendințe în științele naturii, viziunea asupra lumii newtoniene și cercetările
experimentale în Suedia.

La 27 noiembrie 1701, Anders Celsius s-a născut în orașul suedez Uppsala, situat la aproximativ 78 km
nord-vest de Stockholm. Părinții săi erau Nils Celsius și Gunilla Maria Spole, care au avut alți doi copii, pe lângă
Anders. S-a născut într-o familie de astronomi și matematicieni, care a exercitat o mare influență încă de la o
vârstă fragedă.

Bunicul său patern a fost Magnus Celsius, profesor de matematică, care a adus mari contribuții la
simplificarea alfabetului runic. Pe partea maternă, bunicul ei a fost Anders Spole, profesor de astronomie, care a
construit chiar și un observator astronomic în casa sa, deși a fost distrus de un incendiu în 1702.

14
 Tatăl lui Celsius a fost, de asemenea, profesor de matematică și a scris o disertație în care a afirmat că
observațiile empirice și nu doctrina teologică erau pilonii astronomiei. Nu era de mirare că Celsius a urmat curând
pe urmele familiei sale.

La vârsta de doisprezece ani a reușit să rezolve toate problemele matematice dintr-un manual universitar.
De asemenea, a crescut cu acces la marea bibliotecă de familie a bunicului său Spole, care a reușit să
supraviețuiască incendiului din 1702.

După absolvirea liceului, Anders a studiat astronomie, matematică și fizică experimentală. De la începutul
anilor 1720 a făcut observații pentru profesorul de astronomie Erik Burman și până în 1724 a publicat primele sale
două articole, care se ocupă de barometre. În acel an a devenit și secretar asistent al Societății Regale de Științe
din Uppsala.

După absolvire, Celsius a devenit profesor supleant de matematică la Universitatea Uppsala, iar ulterior, în
1730, i s-a atribuit catedra de astronomie.

Între 1732 și 1736, acest astronom suedez a călătorit în diferite țări vizitând societăți și academii, pentru a-
și extinde cunoștințele și a stabili legături cu Societatea Regală de Științe din Uppsala. A vizitat Berlinul,
Nürnberg, Bologna, Roma și Paris.

În acest din urmă oraș l-a întâlnit pe Pierre de Maupertuis, care pregătea o expediție pentru a măsura un
meridian în nord și pentru a verifica teoria newtoniană. Celsius s-a alăturat expediției.

Anterior, în 1735 a plecat la Londra pentru a-și asigura instrumentele necesare. Anul următor și până în
1737, expediția franceză la Torneå, în nordul Suediei (acum Finlanda), a fost efectuată cu succes.

Cu toate acestea, astronomul și geograful francez Jacques Cassini și adepții săi au pus sub semnul
întrebării acuratețea observațiilor făcute în timpul expediției. Celsius a participat la dezbaterea care a urmat și a
publicat una dintre marile sale lucrări, infirmând acuzațiile și în apărarea a ceea ce a fost realizat.

Argumentele sale și constatările expediției din Laponia au fost confirmate de o măsurare ulterioară în Peru.

La întoarcerea sa la Uppsala, Celsius a început să predea astronomie la universitate, datorită noilor sale
experiențe și perspective. Acest lucru a făcut posibilă îmbunătățirea poziției astronomiei în Suedia, care fusese în
declin. În calitate de secretar al Societății Regale de Științe din Uppsala, funcție pe care a ocupat-o până la
moartea sa, a fost însărcinat cu actualizarea și menținerea vie a instituției.

15
 Participarea sa la expediția din Laponia i-a adus o mare faimă și respect din partea guvernului suedez.
Acest lucru a funcționat fără îndoială în favoarea sa atunci când a solicitat o donație a resurselor necesare pentru a
construi un observator modern în Uppsala.

Odată cu achiziționarea de noi instrumente achiziționate în străinătate, el a supravegheat construcția

acestui nou observator pe strada Svatbäck, unde fusese bunicul său. În 1740 a fost numit director al observatorului
astronomic și doi ani mai târziu s-a mutat în clădire, prima instalație modernă de acest gen din Suedia.

La 25 aprilie 1744 la Uppsala, Anders Celsius a murit de tuberculoză, la vârsta de 42 de ani.

În timpul călătoriilor sale prin Europa, Celsius a studiat numeroasele scale de temperatură ale vremii, cu
scopul de a crea o referință internațională și de a face una mai simplă decât cea a fizicianului german Daniel
Gabriel Fahrenheit. Pentru aceasta a atins scara centesimală.

Marea contribuție a lui Celsius a fost celebra sa observație despre cele două „grade constante” într-un
termometru, ușor de reprodus. Deși anterior a fost utilizată o scară de 100 de grade, el reușește să stabilească
etalonul pentru punctele de îngheț și fierbere ale apei.

Punctul corespunzător temperaturii 0 ° C a coincis cu punctul său de fierbere al apei la nivelul mării, în
timp ce temperatura de 100 ° C, a fost echivalentă cu temperatura de îngheț a apei la nivelul mării, deci la o
temperatură mai mare numărul indicat mai rece. Celsius a numit inițial scara sa centigradă, derivată din latină
pentru „o sută de pași”, dar de ani de zile a fost numită pur și simplu termometru suedez.

A făcut o serie de experimente pentru a-și justifica alegerea. A arătat că punctul de îngheț nu s-a modificat
cu latitudine sau presiune variabilă și că punctul de fierbere nu depinde de lungimea timpului de fierbere sau de
originea apei.

Pe lângă inventarea scării de temperatură Celsius, a participat la o expediție organizată pentru a măsura
arcul unui meridian din Laponia. Acest lucru a permis verificarea teoriei lui Newton care a reprezentat aplatizarea
Pământului la poli.

Tot în 1740 a încercat să determine magnitudinea stelelor din constelația Berbecului, folosind o metodă
pur fotometrică care a constat în filtrarea luminii prin plăci de sticlă. Aceasta a fost prima încercare de a măsura
intensitatea luminii stelelor cu un alt instrument decât ochiul uman.

De asemenea, el a studiat momentul eclipselor lunilor lui Jupiter și a propus o teorie pentru evoluția
stelelor, indicând că stelele erau planete precum Marte care au început să strălucească odată ce toată apa s-a
evaporat.

16
 De asemenea, se remarcă faptul că a fost unul dintre primii care au găsit o corelație între abaterile busolei
și modificările câmpului magnetic al Pământului. S-a uitat la variațiile unui ac de busolă și a constatat că abaterile
mai mari s-au corelat cu o activitate aurorală mai puternică.

Printre lucrările sale remarcabile se numără în 1730 Dissertatio de Nova Methodo Distantiam Solis a
Terra Determinandi (O disertație despre o nouă metodă de determinare a distanței Soarelui de Pământ) și în
1738 De Observationibus pro Figura Telluris Determinanda in Gallia Habitis, Disquisitio (Dischizarea
observațiilor făcute în Franța pentru a determina forma Pământului).

Între cele două mari lucrări ale sale, în 1732 la Nürnberg, Celsius a publicat o colecție de 316 de observații
ale luminii nordice pe care le făcuse de-a lungul a 16 ani cu colaborarea altor astronomi.

În același an, a publicat o revistă astronomică cu Michael Adelbulner, matematician, fizician, medic și
astronom german. Era intitulat Commercium litterarium ad astronomiae incrementum inter huius scientiae
amatores communi consilio institutum. Acesta a inclus informații despre fenomene astronomice viitoare, știri și
recenzii. A fost menținut timp de doi ani, realizându-se publicarea a 45 de numere.

În 1733, în timp ce se afla în Italia, l-a ajutat pe Eustachio Manfredi cu observațiile sale, care a publicat o
carte cu o parte din contribuțiile sale sub titlul Liber de gnomon meridian Bononiensi (Eliberat de umbra
meridianelor de la Bologna).

De asemenea, s-a străduit să creeze un catalog de stele și pentru aceasta a scris Constellatione Tauri 17
(Constelațiile Taur) Da Constellatione Leonis (Constelațiile Leului), printre alte lucrări.

În 1742 și-a descris termometrul într-un document citit în fața Academiei Suedeze de Științe.

Aristotel

17
 Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) este unul dintre cei mai
importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii
peripatetice. Ca discipol al lui Platon a tras concluziile necesare din filosofia acestuia dezvoltând-o.

A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca metafizica, logica formală, retorica, etica, politologia. De

asemenea, forma aristotelică a științelor naturale constituia forma de referință pentru mai mult de un mileniu în
Europa.

În lucrările de logică a analizat exemple de demonstrație din matematici ca și condițiile construirii

unui sistem deductiv.

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraș din Peninsula
Calcidică, în nordul Mării Egee.

Tatăl său, Nicomah, era medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul
lui Alexandru cel Mare. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră în Academia
lui Platon, unde rămâne 20 de ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a
plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt, acesta este începutul unei serii de
călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă. În 343 î.Hr., era
chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în
istorie ca Alexandru cel Mare).

Despre înfățișarea sa se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte
plăcută, tunsoare îngrijită și inele cu pietre scumpe de o rară frumusețe. Referitor la viața sa personală se afirmă că
s-a îndrăgostit de amanta (concubina) prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau
doar divinităților.

În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia cetăților grecești
i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală – Lykeion (școala peripatetică), școală ce va
rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările.

În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni.
Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La conducerea școlii îi
succede Teofrast, cel mai important discipol al său.

Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie interesantă. Ele
au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci unele dintre ele pot rămâne
necunoscute și până în prezent. După moartea lui Teofrast, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii, lucrările

18
marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86
î.e.n., sunt aduse la Roma și ajung mai târziu până la Andronicus din Rodos.

Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate

(logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la baza gândirii
medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele
peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.

Opera sa cuprinde:

 Elogiul lui Platon

 Elogiu către Alexandru

 Elegia pentru EudemosDespre filosofie

 Despre justiție
 Despre poeți 
 Constituția atenienilor
 Istoria animalelor (Historia Animalium)
 Despre cer (De caelo)

Fără doar și poate, omenirea ar fi fost astăzi mult prea săracă, fără aportul uriaș pe care Aristotel l-a
avut de-a lungul vieții sale. Acesta a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al
filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice.
Chiar dacă  bazele filosofiei au fost puse în primă instanță de Platon, Aristotel este cel care a tras
concluziile necesare din filozofia acestuia şi a dezvoltat-o. Mai mult decât atât, se poate afirma cu siguranță
că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat
domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica sau Etica. De asemenea, forma aristotelică a
ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraş din peninsula
Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea,
tatăl lui Filip al II-lea şi bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea dintr-o
familie aristocratică.

19
 Fost student al lui Platon, Aristotel ajunge să îi fie profesor lui Alexandru cel Mare şi să exercite o
puternică influenţă culturală în epocă. Viziunea sa se separă de cea a lui Platon, Aristotel fiind adeptul
empiricismului, deci a cunoaşterii prin intermediul propriei percepţii. Arealul vast de cuprindere a studiilor
sale, cât şi noutatea acestora, i-au conferit lui Aristotel o influenţă uriaşă asupra dezvoltării a numeroase idei
sau curente filosofice.
În 335 î.H., după ce Alexandru a devenit rege și a cucerit Atena, Aristotel s-a întors în oraș. În Atena,
Academia lui Platon, condusă acum de Xenocrate, avea încă influență asupra gândirii Greciei. Cu
permisiunea lui Alexandru, Aristotel și-a fondat propria școală la Atena, numită Lyceum.
Deoarece Aristotel obișnuia să se plimbe în timp ce le preda studenților săi, aceștia erau obligați să-l
urmeze și astfel și-au primit denumirea de Peripatetici, ceea ce înseamnă oameni care se plimbă în jur.
Membrii Lyceum-ului cercetau domenii dintre cele mai diverse, de la științe și matematică la
filozofie și politică, și aproape orice alt domeniu ce putea avea legătură cu acestea. Arta era, de asemenea, o
arie de interes foarte populară. Membrii își notau descoperirile în manuscrise. Astfel s-a creat imensa
colecție de materiale scrise a școlii, care, după standardele lumii antice, reprezenta una dintre primele mari
biblioteci.
 Aristotel este în favoarea unei economii de schimb, bazată pe proprietate privată; de ce
proprietate privată? – întrucât oamenii au mai multă grijă de bunul personal faţă de bunul
comun, aflat în devălmășie;
 Banii sunt necesari pentru a depăşi neajunsurile sistemului de troc;
 După cum menţionam în articolul referitor la Nicole Oresme,  banii sunt văzuţi ca parte a
sistemului legislativ, Aristotel fiind de părere că tranzacţiile monetare trebuie să fie strict
reglementate de către lege;
 Banii prezintă avantajul că reprezintă o certitudine a activităţii economice în viitor, întrucât
aceştia pot fi păstraţi până la o tranzacţie ulterioară, spre deosebire de troc;
 În privinţa activităţilor de împrumut şi de dobândă, Aristotel se declară a fi împotriva acestor
practici, întrucât consideră că banii au fost inventaţi ca un mijloc pentru a facilita schimburile
de natură economică, nu pentru a produce mai mulţi bani;
 Într-una din operele sale principale,  Etica nihomahică,  Aristotel consideră monopolul ca fiind
un mijloc de exploatare a populaţiei, deşi nu face referiri explicite cu privire la rolul spiritului
competiţional. 
În scrierile sale economice, Aristotel recurge şi la aspecte ale eticii pentru a îşi apăra ideile. Astfel,
contracarând aversiunea faţă de proprietatea privată a lui Platon, Aristotel se bazează pe educaţia oamenilor
pentru ca aceștia să îşi limiteze dorinţele nestăvilite de avuţie. Adăugând o dimensiune etică aspectelor
analizate, Aristotel dă naştere unui sistem filosofic ce inspiră şi în ziua de astăzi, indiferent dacă timpul a
confirmat sau infirmat viziunea sa.

20
 Aristotel a fost fondatorul unei abordări a filosofiei care începe de la observație și experiență,
înainte de gândirea abstractă. Așa cum Platon fusese un elev al lui Socrate, tot așa Aristotel era un elev al
lui Platon. Și Aristotel însuși a devenit tutorele lui Alexandru cel Mare, astfel făcând parte dintr-o
succesiune intelectuală prin câteva generații de figuri istorice extraordinare. Cu 45 de ani mai tânăr decât
profesorul său Platon, Aristotel a luat din studiile sale la Academie câteva preocupări și principii
fundamentale pe care le-a dezvoltat în continuare: în mod crucial, ideea că logica este instrumentul prin
care filosofii ar putea forma un sens coerent al universului și o preocupare cu problemele existenței și
cunoașterii.

Aristotel este considerat de practic toți studenții serioși ai filosofiei drept unul dintre cei mai mari
giganți ai subiectului. Astăzi, Metafizica și Etica sa, în special, sunt studiate în universități din întreaga
lume. Opiniile lui Aristotel au modelat profund învățătura medievală. Influența științei fizice s-a extins de
la Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu până la Renaștere și nu a fost înlocuită sistematic până când
Iluminismul și teorii precum mecanica clasică au fost dezvoltate. De asemenea, el a influențat filosofiile
iudeo-islamice (800–1400) în Evul Mediu, precum și teologia creștină, în special neoplatonismul Bisericii
timpurii și tradiția scolastică a Bisericii Catolice. Aristotel a fost venerat în rândul cărturarilor musulmani
medievali ca „Primul învățător” și printre creștinii medievali precum Toma de Aquino ca „Filosoful”, în
timp ce poetul Dante îl numea „stăpânul celor care știu”. Lucrările sale conțin cele mai vechi studii formale
ale logicii și au fost studiate de către cărturari medievali precum Peter Abelard și Jean Buridan.

Influența lui Aristotel asupra logicii a continuat până în secolul al XIX-lea. În plus, Etica sa, deși
întotdeauna influentă, a câștigat un interes reînnoit odată cu apariția modernă a eticii virtuții. Aristotel a
fost numit „tatăl logicii”, „tatăl biologiei”, „tatăl științelor politice”, „tatăl zoologiei”, „tatăl metodei
științifice”, “tatăl retoricii” ș.a. Fără nici un dubiu, chiar și cei care îl critică astăzi admit că el a fost unul
din cei mai importanți filosofi din istoria omenirii.

În general, detaliile vieții lui Aristotel nu sunt bine stabilite. Biografiile scrise în timpurile antice
sunt adesea speculative, iar istoricii sunt de acord doar asupra câtorva puncte esențiale.

Aristotel, al cărui nume înseamnă „cel mai bun scop” în greaca veche, s-a născut în 384 î.e.n în
Stagira, un oraș din Peninsula Calcidică, alături de orașul Thessaloniki din nordul Greciei moderne. Tatăl
său, Nicomah, era medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea — tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui
Alexandru cel Mare. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.Tatăl său a murit când
Aristotel încă era băiat mic, așa că a fost crescut de un tutore, care l-a trimis în Atena când avea
aproximativ 17 ani pentru a fi educat la Academia lui Platon. Aristotel a rămas la Academie timp de
aproximativ 20 de ani.

21
 Povestea tradițională despre plecarea sa consemnează că a fost dezamăgit de direcția Academiei
după ce controlul i-a trecut nepotului lui Platon — Speusippus, deși este posibil să se fi temut de
sentimentele anti-macedonene din Atena în acel moment și să fi plecat înainte ca Platon să moară. Aristotel
l-a însoțit apoi pe Xenocrate la curtea prietenului său Hermias de Atarneus din Asia Mică. După moartea lui
Hermias, Aristotel a călătorit cu elevul său Teofrast la insula Lesbos, unde împreună au cercetat botanica și
zoologia insulei și a lagunei protejate. În timp ce se afla la Lesbos, Aristotel s-a căsătorit cu Pythias, fie
fiica adoptivă a lui Hermias, fie nepoata. Ea i-a născut o fiică, pe care au numit-o la fel Pythias.

În 343 î.e.n., Aristotel a fost invitat de Filip al II-lea al Macedoniei să devină tutorele fiului său Alexandru
— care urma să devină stăpânul unuia din cele mai mari imperii cucerite vreodată. Aristotel a fost numit șef
al academiei regale din Macedonia. În acel timp, el i-a dat lecții nu numai lui Alexandru, ci și altor doi
viitori regi: Ptolemeu și Cassander. Aristotel l-a încurajat pe Alexandru spre cucerirea Orientului, iar
atitudinea lui Aristotel față de Persia a fost fără îndoială etnocentrică. Într-un exemplu celebru, el îl
sfătuiește pe Alexandru să fie „un lider pentru greci și un despot pentru barbari, să aibă grijă de primii ca
după prieteni și rude și să se ocupe de aceștia din urmă ca cu niște fiare sau plante”.

În 335 î.e.n, Aristotel s-a întors în Atena, stabilindu-și propria școală acolo, cunoscută sub numele de
Liceu. A organizat cursuri la școală în următorii doisprezece ani. În timp ce se afla în Atena, soția sa
Pythias a murit, iar Aristotel s-a implicat cu Herpyllis din Stagira, care i-a născut un fiu pe care l-a numit
după tatăl său, Nicomah. Această perioadă din Atena, între 335 și 323 î.e.n, este momentul în care se crede
că Aristotel a compus majoritatea operelor sale. A scris numeroase dialoguri, dintre care doar fragmente au
supraviețuit (se presupune că doar 1/5 din lucrări sunt cunoscute de noi). Acele lucrări care au
supraviețuit sunt în formă de tratat și nu au fost, în cea mai mare parte, destinate publicării pe scară largă;
în general, se crede că sunt note de lecții pentru studenții săi, uneori chiar editate de alții. Stilul de proză al
lui Aristotel este, prin urmare, mult mai puțin elegant decât cel al lui Platon — de fapt, este adesea brusc,
aluziv și obscur, deși a favorizat un stil simplu și direct pentru o mare parte din subiectele sale. Cele mai
importante tratate ale sale includ Fizica, Metafizica, Etica Nicomahică, Politica, Despre suflet și Poetica.

Aproape de sfârșitul vieții sale, Alexandru și Aristotel s-au înstrăinat din cauza relației lui
Alexandru cu Persia și persanii. O tradiție larg răspândită în antichitate îl suspecta pe Aristotel că ar fi jucat
un rol în moartea lui Alexandru, dar singura dovadă a acestui fapt este o afirmație puțin probabilă făcută la
șase ani după moarte. După moartea lui Alexandru, sentimentul anti-macedonean din Atena a fost reaprins.
În 322 î.e.n., Demophilus și Eurymedon l-ar fi denunțat pe Aristotel pentru impietate, determinându-l să
fugă la moșia familiei mamei sale din Chalcis, pe insula Evia, ocazie cu care s-a spus că a declarat: “Nu voi
permite atenienilor să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei” — o referire la procesul și executarea

22
Atenei a lui Socrate. Mai târziu în același an (322 î.e.n.), a murit pe insula Evia din cauze naturale, după ce
l-a numit pe studentul său Antipater ca executant șef și a lăsat un testament în care a cerut să fie
înmormântat lângă soția sa. Aristotel a recunoscut pe deplin geniul lui Platon și propria sa îndatorare față
de el, dar a respins ceva fundamental pentru filosofia lui Platon, și anume ideea că există două lumi. Așa
cum am spus într-un articol anterior, Platon a învățat că nu poate exista o cunoaștere fiabilă a acestei lumi
mereu schimbătoare care este prezentată simțurilor noastre. Obiectele adevăratei cunoștințe locuiesc,
spunea el, în altă lume, un tărâm abstract, independent de timp și spațiu, accesibil doar intelectului. În ceea
ce îl privește pe Aristotel, există o singură lume despre care putem filosofa și aceasta este lumea în care
trăim și pe care o experimentăm. Pentru el aceasta este o lume de fascinație și de mirare inepuizabile. Într-
adevăr, el credea că acest sentiment de mirare a determinat ființele umane să filosofeze în primul rând, fie
ca indivizi, fie ca specie, că asta este lumea pe care doresc să o cunoască și să o înțeleagă.

Mai mult, Aristotel nu credea că am putea găsi un teren ferm în afara acestei lumi pe care să stăm și de
unde să urmărim anchete filosofice. Orice este în afara oricărei posibilități de experiență pentru noi e în
esență un nimic. Nu avem un mod validabil de a ne referi la el sau de a vorbi despre el și, prin urmare, nu
poate intra în discursul nostru într-un mod fiabil: dacă ne rătăcim dincolo de terenul acoperit de experiență,
ne rătăcim în discuții goale. Din acest punct de vedere, Aristotel a respins formele Ideale ale lui Platon: pur
și simplu nu credea că avem motive întemeiate să credem că există și, în plus, el personal nu credea că ele
există.

Dorința lui Aristotel de a ști despre lumea experienței era o poftă de nedescris. De-a lungul vieții sale s-a
adâncit în cercetare cu pasiune și energie gigantice într-o gamă incredibil de largă. El a trasat și a inspectat
pentru prima dată multe dintre domeniile de bază ale cercetării, iar propria sa lucrare asupra acestora a
furnizat denumirile folosite până în prezent: printre acestea se numără logica, fizica, științele politice,
economia, psihologia, metafizica, meteorologia , retorica și etica. Aceasta este o realizare extrem de
impresionantă pentru un singur individ. El a inventat, de asemenea, termeni tehnici în acele domenii care au
fost folosite de atunci, cuvintele din alte limbi fiind derivate fie din termenii săi greci, fie din echivalenții
lor latinizați ulterior. Astfel de termeni includ energie, dinamică, inducție, demonstrație, substanță, atribut,
esență, accident, proprietate, categorie, subiect, propoziție și universal. Pe lângă toate acestea, el a
sistematizat logica, stabilind ce forme de inferență erau valabile și care nu erau valabile. În alte cuvinte,
ceea ce rezultă cu adevărat din ceva și ceea ce doar pare să rezulte; și le-a dat nume acestor forme diferite
de inferență. Timp de două mii de ani, studiul logicii urma să însemne studiul logicii lui Aristotel. Stând în
fața acestui tip de realizare intelectuală, nu putem decât să ne uimim. Rasa umană nu urma să producă un
gânditor de calibru al lui Aristotel timp de încă două mii de ani. Într-adevăr, este îndoielnic dacă vreo ființă
umană a știut vreodată la fel de multe ca el. În timpul Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman,

23
cunoștințele despre opera sa au dispărut în Europa, dar au fost păstrate în viață în lumea arabă. De acolo și-
a făcut drumul înapoi în Europa în Evul Mediu târziu și a devenit cel mai mare corp unic de cunoștințe
științifice sau cvasi-științifice pe care le dețineau europenii. Inevitabil, părți ale acesteia care urmau să se
dezvolte ca științe separate au depășit în cele din urmă nu numai cercetările proprii ale lui Aristotel, ci și
concepțiile și metodele sale. Biologia sa a fost importantă până în secolul al XIX-lea, la fel și logica.
Filosofia sa generală, inclusiv teoria politică și morală, precum și estetica sa, rămân influente până în
prezent. Aceste argumente ale lui Aristotel împotriva genului de materialism brut care afirmă că există doar
materie sunt devastatoare și nu au primit niciodată vreun răspuns demn de a fi luat în serios. Cu toate
acestea, din zilele sale și până în ziua noastră au continuat să existe unii oameni care sunt materialiști puri.
Totuși, până când nu vor putea răspunde la obiecțiile lui Aristotel față de poziția lor, ar părea că ar fi
nevoie de puține considerații suplimentare. Aristotel a stabilit apoi că un lucru este ceea ce este în virtutea
formei sale. Acest fapt îl aduce direct împotriva următoarei sale probleme: Ce este mai exact forma? Am
stabilit că nu este materială, deci ce este? Aristotel a respins deja teoria lui Platon despre formele Ideale
(Ideile), așa că a exclus posibilitatea ca forma să fie un fel de entitate din altă lume existentă în afara
spațiului și a timpului. Pentru a-l satisface, trebuie să provină din această lume. Pentru Aristotel, teleologia
a oferit cea mai bună explicație pentru fenomenele observabile din lumea naturală: natura tuturor ar putea fi
exprimată în funcție de telosul său — scopul sau sfârșitul către care se îndrepta. Totul avea propriul telos
imanent sau inerent și o tendință naturală de a-l realiza. Astfel, telosul unui motănaș ar fi motanul, cea a
unei sămânțe, planta în care crește; motănașul și sămânța își ating împlinirea atunci când se dezvoltă în
motan și plantă. Această idee este legată de conceptele de potențialitate și actualitate ale lui Aristotel,
potrivit cărora totul conține potențialul de a deveni telosul său: adică motănașul conține potențialul de a fi
actualizat ca un motan (și numai un motan).

Charles Augustin de Coulomb

Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Poitou-Charentes, Franța – d. 23

august 1806, Paris, Primul Imperiu Francez) a fost un fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii lui
Coulomb: definiția forței electrostatice de atracție sau respingere. Unitatea din Sistemul Internațional pentru

24
sarcină, Coulombul, a fost numită în cinstea lui. Charles-Augustin de Coulomb a fost născut in Angoulême, în
județul Angoumois, Franța, de Catherine Bajet și Henry Coulomb un inspector de domeniu regal originar
din Montpellier. El a fost botezat la parohia biserici Sf. André. Familia s-a mutat la Paris devreme in copilaria lui,
și a studiat la Collège Mazarin Studiile lui includeau filozofie și literatură. El a primit o bună educație la
matematică, astronomie, chimie și botanică. Când tatăl lui a suferit un eșec financiar, a fost forțat să părăsească
Parisul, și s-a dus la Montpellier. Coulomb a trimis prima lui publicație la Societatea de Fizică în Montpellier în
acel timp. El s-a reîntors la Paris și Franceze și inginer locotenent. Peste 20 de ani, el a fost postat pentru o
varietate de locații unde era implicat în inginerie: structurală, fortificații, și alte domenii de inginerie. Prima lui
postare a fost la Brest în Februarie 1764 el a fost trimis la Martinique, in Indiile Occidentale, unde era responsabil
de construirea Fortul Bourbon(d) și a fost ocupat cu sarcina lui până în 1772 iunie. Sănătatea lui l-a afectat în acei
trei ani în care i-a petrecut la Martinique care l-a afectat pentru tot restul vieți.

Când s-a reîntors în Franța, Coulomb a fost trimis la Bouchain. Cu toate acestea, el a început să scrie lucruri
importante despre mecanismele aplicate și el a prezentat acest lucru la Académie des Sciences în Paris în 1773. În
1779, Coulomb a fost trimis la Rochefort sa colaboreze cu Marquis de Montalembert(d) în construirea fortului
numai făcut din lemn lângă Île-d'Aix. În perioada lui Rochefort, Coulomb și-a făcut cercetarea lui în mecanisme,
în particular folosind șantierul naval în Rochefort ca laboratoare pentru experimentele lui.

Acum cu grad de Căpitan a fost trimis la La Rochelle, Insula Aix și Cherbourg. A descoperit prima relație inversă
cu forțele electrice și pătratul distanței și aceeași relație intre poli magnetici. Mai târziu au fost numiți legea lui
Coulomb.

În 1781, a fost staționat în Paris. În 1787 cu Tenon(d) a vizitat Spitalul Regal Naval, Stonehouse(d) și au fost
impresionați de designul de un "pavilion" revoluționar și a fost recomandat la guvernul Francez. Când
era Revoluția în 1789, el și-a amânat programarea cum era intended des eaux et fontaines și s-a pensionat în
proprietatea domeniului în care îi aparține în Blois.

A fost rechemat în Paris pentru un timp pentru determinarea greutăților și măsurilor, care a fost decretată
de Guvernul Revoluționar. El a devenit intre primi membri al Instituției Naționale Franceze și a fost numit ca
inspector de instrucțiune publică în 1802. Sănătatea lui era deja foarte rea și patru ani mai târziu a decedat.

Numele lui a fost scris pe Cele 72 nume scrise pe Turnul Eiffel.

Coulomb a petrecut nouă ani în Indiile de Vest ca inginer militar și s-a întors în Franța cu sănătatea afectată. La
izbucnirea Revoluției Franceze , s-a retras într-o mică proprietate la Blois și s-a dedicat cercetării științifice. În
1802 a fost numit inspector de instrucție publică.

Coulomb și-a dezvoltat legea ca o consecință a încercării sale de a investiga legea repulsiunilor electrice, așa cum
a afirmat Joseph Priestley al Angliei. În acest scop, el a inventat un aparat sensibil pentru a măsura forțele

25
electrice implicate în legea lui Priestley și și-a publicat descoperirile în 1785–89. El a stabilit, de asemenea, legea
inversă a pătratului a atracției și respingerii polilor magnetici asemănători și diferiți, care a devenit baza pentru
teoria matematică a forțelor magnetice dezvoltată de Siméon-Denis Poisson . De asemenea, a făcut cercetări
asupra frecării mașinilor, asupra morilor de vânt și asupra elasticității fibrelor metalice și de mătase. Thecoulomb ,
o unitate de sarcină electrică , a fost numit în onoarea lui.
Părinții lui Einstein erau evrei laici , din clasa de mijloc. Tatăl său, Hermann Einstein, a fost inițial un vânzător cu
pene și mai târziu a condus o fabrică de electrochimie cu un succes moderat. Mama lui, fosta Pauline Koch,
conducea gospodăria familiei. Avea o soră, Maria (pe care o chema Maja), născută la doi ani după Albert.

O altă influență importantă asupra lui Einstein a fost un tânăr student la medicină, Max Talmud (mai târziu Max
Talmey), care lua adesea cina la casa lui Einstein. Talmudul a devenit un tutore informal, introducându-l pe
Einstein în matematica și filozofia superioară . Un moment de cotitură a avut loc când Einstein avea 16
ani. Talmudul îi prezentase mai devreme o serie de științe pentru copii de Aaron
Bernstein, Naturwissenschaftliche Volksbucher (1867–68; Cărți populare despre știința fizică ), în care autorul și-
a imaginat călărind alături de electricitate care călătorește în interiorul unui telegraf .sârmă. Einstein și-a pus apoi
întrebarea care i-ar domina gândirea în următorii 10 ani: Ce ar fi afasciculul de lumină arată ca și cum ai putea
alerga alături de el? Dacă lumina ar fi o undă , atunci fasciculul luminos ar trebui să apară staționar, ca o undă
înghețată. Chiar și în copilărie, totuși, știa că undele de lumină staționară nu au fost niciodată văzute, așa că a
existat un paradox . Einstein a scris, de asemenea, prima sa „lucrare științifică” la acea vreme („Investigarea
stării eterului în câmpurile magnetice”).

Din fericire, Einstein a putut aplica direct la Eidgenössische Polytechnische Schule („Școala Politehnică Federală
Elvețiană”; în 1911, după extinderea în 1909 la statutul de universitate completă, a fost redenumită
Eidgenössische Technische Hochschule, sau „Institutul Federal Elvețian de Tehnologie”) din Zürich . fără
echivalentul unei diplome de liceu dacă a promovat examenele rigide de admitere. Notele sale au arătat că a
excelat la matematică și fizică , dar a eșuat la franceză , chimie și biologie .. Datorită rezultatelor sale excepționale
la matematică, i s-a permis să intre la politehnică cu condiția ca mai întâi să-și termine școala formală. A mers la
un liceu special condus de Jost Winteler în Aarau , Elveția , și a absolvit în 1896. De asemenea, a renunțat la
cetățenia germană în acel moment. (A fost apatrid până în 1901, când i s-a acordat cetățenia elvețiană.) A devenit
prieten pe viață cu familia Winteler, cu care se îmbarcase. (Fiica lui Winteler, Marie, a fost prima dragoste a lui
Einstein; sora lui Einstein, Maja, se va căsători în cele din urmă cu fiul lui Winteler, Paul; și cu prietenul său
apropiatMichele Besso s-ar căsători cu fiica lor cea mai mare, Anna.)

Einstein își amintește că anii petrecuți în Zurich au fost unii dintre cei mai fericiți din viața sa. A întâlnit mulți
studenți care aveau să devină prieteni loiali, precum Marcel Grossmann, matematician, și Besso, cu care s-a

26
bucurat de conversații lungi despre spațiu și timp. A cunoscut-o și pe viitoarea sa soție, Mileva Maric, colegă la
fizică din Serbia.
Între timp, relația lui Einstein cu Maric s-a adâncit, dar părinții lui s-au opus cu vehement relației. Mama lui s-a
opus în special la originea ei sârbă (familia lui Maric era creștină ortodoxă răsăriteană ). Einstein și-a sfidat
părinții însă, iar în ianuarie 1902 el și Maric au avut chiar un copil, Lieserl, a cărui soartă nu este cunoscută. (Se
crede în mod obișnuit că ea a murit de scarlatina sau a fost dată spre adopție .)

În 1902, Einstein a atins poate cel mai de jos punct din viața sa. Nu se putea căsători cu Maric și întreține o
familie fără loc de muncă, iar afacerea tatălui său a dat faliment. Disperat și șomer, Einstein și-a luat slujbe
modeste ca tutore de copii, dar a fost concediat chiar și din aceste locuri de muncă.

Punctul de cotitură a venit mai târziu în acel an, când tatăl prietenului său de o viață, Marcel Grossmann, l-a putut
recomanda pentru un post de funcționar în biroul de brevete elvețian din Berna . Cam atunci, tatăl lui Einstein s-a
îmbolnăvit grav și, chiar înainte de a muri, și-a dat binecuvântarea fiului său să se căsătorească cu Maric. Ani de
zile, Einstein a experimentat o tristețe enormă amintindu-și că tatăl său a murit crezându-l un eșec.

Cu un venit mic, dar constant pentru prima dată, Einstein s-a simțit suficient de încrezător pentru a se căsători cu
Maric, ceea ce a făcut la 6 ianuarie 1903. Copiii lor, Hans Albert și Eduard, s-au născut la Berna în 1904 și,
respectiv, 1910. În retrospectivă , slujba lui Einstein la biroul de brevete a fost o binecuvântare. El avea să termine
rapid de analizat cererile de brevet, lăsându-i timp să viseze cu ochii deschiși la viziunea care îl obsedase de la
vârsta de 16 ani: ce s-ar întâmpla dacă ai alerga alături de un fascicul de lumină ? Pe când era la şcoala politehnică
învăţaseEcuațiile lui Maxwell , care descriu natura luminii, și au descoperit un fapt necunoscut lui James Clerk
Maxwell însuși - și anume că viteza luminii rămâne aceeași, indiferent cât de repede te miști. Acest lucru
încalcăLegile mișcării lui Newton , totuși, pentru că nu există o viteză absolută în teoria lui Isaac
Newton . Această perspectivă l-a determinat pe Einstein să formuleze principiul relativității : „viteza luminii este
o constantă în orice cadru inerțial (cadru în mișcare constantă).”

Galileo Galilei

27
Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564, Pisa, Ducatul Florenței(d) – d. 8 ianuarie 1642, Arcetri(d), Marele Ducat de
Toscana) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția
Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate
astfel, precum și suportul pentru heliocentrismul copernican. Galileo a fost numit „părintele astronomiei
observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen
Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei
moderne.”

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de
facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ
confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai
lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în
știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și
astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului.
După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a
numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A
dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova. Deși la acea vreme a fost achitat de
orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie
1616, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a
apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în
1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul
vieții în arest la domiciliu.

Galileo s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase
copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician și ai soției sale, Giulia Ammannati.

Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei. La 8 ani, familia s-a mutat
la Florența, dar el a rămas doi ani în grija lui Jacopo Borghini. Apoi, educația sa a continuat la Mănăstirea
Camaldolese de la Vallombrosa, la 35 km sud-est de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot,
s-a înscris la Universitatea din Pisa să studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a încheiat studiile
medicale, începând să studieze în schimb matematica.[21] În 1589, a început să lucreze la catedra de matematică de
la Pisa. Tatăl său a murit în 1591 și Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai mic Michelagnolo. În 1592, s-a
mutat la Universitatea din Padova, unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. În această

28
perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (de exemplu, astronomie și
cinematica mișcării) și în cele ale științei aplicate (de exemplu, rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse
telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica disciplinară pre-
modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.

Deși romano-catolic credincios, Galileo a avut trei copii nelegitimi cu Marina Gamba. Ei au avut două fiice,
Virginia (născută în 1600) și Livia (născută în 1601) și un fiu, Vincenzo, născut în 1606. Din cauza nașterii
nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate. Singura lor alternativă demnă era viața
religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri și și-au petrecut acolo toată viața. Virginia
a preluat numele de Maria Celeste la intrarea în mănăstire. A murit la 2 aprilie 1634 și este înmormântată
împreună cu Galileo la Basilica di Santa Croce di Firenze. Livia a preluat numele de Sora Arcangela și a fost
bolnavă mare parte din viață. Vincenzo a fost legitimizat și s-a însurat cu Sestilia Bocchineri.

În 1610, Galileo a publicat o descriere a observațiilor sale telescopice asupra sateliților lui Jupiter, folosindu-și
observațiile ca argument în favoarea teoriei copernicane heliocentrice a universului ca alternativă la teoriile
geocentrice dominante de origine ptolemaică și aristoteliană. În anul următor, Galileo a vizitat Roma pentru a-și
prezenta telescopul influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i lăsa să vadă
cu ochii lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter. În timpul șederii la Roma a devenit membru al Accademia
dei Lincei.

În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut. În 1614, din amvonul de Basilicăi
Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a denunțat părerile lui Galileo privind mișcarea
Pământului, considerându-le periculoase și apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma să se apere împotriva
acestor acuzații, dar, în 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment
oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană. În anii 1621 și 1622 Galileo și-a scris prima
carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și publicată în 1623. În 1630, s-a întors la Roma pentru a cere o licență
pentru tipărirea lucrării Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în Florența în 1632. În
luna octombrie a acelui an, însă, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma.

Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat la închisoare pe viață. A
retractat și conform procedurii a fost judecat de către un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a
fost găsit vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost
restricționate de Papă. După 1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit complet în 1638 și
suferea de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la Florența pentru consultații medicale. A
continuat să primească oaspeți până în 1642, când a murit, după ce a suferit de febră și palpitații. Mormântul său
se află în basilica "Santa Croce" din Florența.

29
Galileo a adus contribuții originale în știință printr-o combinație inovatoare de experimente și matematică La acea
vreme, practica științifică se caracteriza mai ales prin studiile calitative de genul celor ale lui William Gilbert, în
domeniile magnetismului și electricității. Tatăl lui Galileo, Vincenzo Galilei, muzician, făcuse experimente prin
care a stabilit poate cea mai veche relație neliniară cunoscută în fizică: pentru o coardă întinsă, înălțimea sunetului
este proporțională cu rădăcina pătrată a tensiunii. Aceste observații se încadrau în contextul tradiției pitagoreice a
muzicii, bine cunoscută de fabricanții de instrumente, și care includeau și faptul că împărțirea unei coarde într-un
număr întreg produce o scară armonică. Puțină matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar tânărul
Galileo a văzut cum observațiile tatălui său au dezvoltat această tradiție.

Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il Saggiatore, el scria
„Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în limba matematicii, iar personajele sunt
triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice; ... .” Analizele sale matematice reprezintă o nouă dezvoltare a
tradiției filosofilor scolastici târzii, întâlniți de Galileo când studia filosofia. Deși încerca să rămână loial Bisericii
Catolice, urmărirea rezultatelor experimentale și a interpretării lor celei mai oneste, a dus la respingerea supunerii
oarbe față de autoritatea acesteia, atât religioasă cât și filosofică, în chestiuni științifice. Aceasta a ajutat la
separarea științei de filosofie și de teologie, un progres semnificativ al gândirii umane.

După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-și schimbe opiniile în conformitate cu observațiile.
Filosoful modern Paul Feyerabend a observat și aspectele aparent incorecte ale metodologiei lui Galileo, dar a
concluzionat că metodele lui Galileo pot fi justificate retroactiv de rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui
Feyerabend Împotriva Metodei (1975) este dedicată unei analize a lui Galileo, folosind cercetările sale din
astronomie ca studiu de caz pentru a susține teoria anarhistă a lui Feyerabend privind metoda științifică. El a
afirmat: „Aristotelienii ... cereau suport empiric puternic, în timp ce galileenii se mulțumeau cu teorii ample,
nesusținute și parțial contrazise. Nu-i critic pentru aceasta; dimpotrivă, sunt de acord cu vorba lui Niels Bohr, «nu
este suficient de nebunească».”Pentru a-și derula experimentele, Galileo avea nevoie să stabilească standarde de
lungime și timp, astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare diferite să poată fi comparate
reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma enunțuri matematice folosind raționamente
inductive.

Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relația dintre matematică, fizica teoretică și
fizica experimentală. El a înțeles parabola, atât în termeni de secțiune conică, cât și în termeni de ordonată (y) ce
variază cu pătratul abscisei (x). Galilei a afirmat și că parabola este traiectoria teoretică ideală a unui proiectil
uniform accelerat în absența frecării și a altor perturbații. A acceptat că există limitări ale valorii de adevăr a
acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui proiectil cu o dimensiune comparabilă cu a Pământului nu poate
fi o parabolă, dar a continuat să susțină că, pentru distanțe până la raza de acțiune a tunurilor din ziua aceea,
deviația traiectoriei unui proiectil de la o parabolă este doar una foarte mică În al treilea rând, a recunoscut că

30
datele sale experimentale nu vor fi în acord cu nicio formă matematică sau teoretică din cauza impreciziei
măsurării, imposibilității eliminării frecării și a altor factori.

Conform lui Stephen Hawking, Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea pentru nașterea științei
moderne, iar Albert Einstein l-a intitulat „părintele științei moderne”.

Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans Lippershey în Olanda în 1608,
în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu mărirea de 3x. Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de
până la 30x.[42] Cu acest dispozitiv îmbunătățit, el a putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se
numește astăzi telescop terestru, sau lunetă. El l-a folosit și pentru a observa cerul; o vreme, el a fost unul dintre
cei care puteau construi telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La 25 august 1609, el a prezentat
primul telescop în fața dogilor venețieni. Telescoapele sale au fost o afacere profitabilă. Le putea vinde
negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și ca marfă comercială. Și-a publicat primele observații
astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat intitulat Sidereus Nuncius (Mesager înstelat).

La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca „trei stele fixe,
totalmente invizibile[43] prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta.
 Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un
[44]

fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele
a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat
că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter:[45] El descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui
Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13 ianuarie. Galileo a denumit cei
patru sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea viitorului său patron, Cosimo al II-lea de' Medici, Mare
Duce de Toscana, și în cinstea celor trei frați ai săi.[46] Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliții
galileeni în cinstea lui Galileo.

O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei aristoteliene, conform căruia toate
corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului,[47] și numeroși astronomi și filosofi au refuzat inițial să creadă că
Galileo ar fi descoperit așa ceva.[48] Observațiile sale au fost confirmate de observatorul lui Christopher Clavius și
a fost primit ca un erou la sosirea la Roma în 1611[49]

Galileo a continuat să observe sateliții de-a lungul următoarelor optsprezece luni, și, până la jumătatea lui 1611, el
a obținut niște estimări remarcabil de exacte pentru perioadele acestora—reușită pe care Kepler o credea
imposibilă.[50]

După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă de faze similare cu cele ale Lunii.
Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat de Nicolaus Copernicus a prezis că toate fazele sunt vizibile
deoarece orbita lui Venus în jurul Soarelui i-ar aduce emisfera luminată cu fața spre Pământ când este de partea
cealaltă a Soarelui și cu fața în direcția opusă Pământului atunci când este de aceeași parte a Soarelui cu Pământul.

31
Pe de altă parte, în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu se putea ca orbita vreunei planete să intersecteze
învelișul sferic pe care se află Soarele. Prin tradiție, orbita lui Venus a fost pusă în întregime de partea apropiată
de Pământ a Soarelui, unde ar putea să prezinte doar o jumătate din faze. Se putea pune și în întregime dincolo de
Soare, unde ar fi putut prezenta doar cealaltă jumătate din faze. Deci, după observarea de către Galileo a tuturor
fazelor lui Venus, acest model ptolemaic a devenit neviabil. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, ca rezultat
al acestei descoperiri, majoritatea astronomilor au trecut la una dintre diferitele modele planetare geo-
heliocentrice[51], cum ar fi cel tychonic, cel capellan și cel capellan extins[52], fiecare fie cu, fie fără un Pământ în
mișcare de rotație zilnică. Toate acestea aveau virtutea de a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în
întregime la predicțiile heliocentrismului privind paralaxa stelară.

Galileo a observat și planeta Saturn și a confundat inițial inelele acesteia cu planete, crezând că este un sistem cu
trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui Saturn erau orientate direct spre Pământ, făcându-l să
creadă că două dintre corpuri dispăruseră. Inelele au reapărut când a observat planeta în 1616, derutându-l și mai
mult.[53]

Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deși și Kepler observase una în 1607, dar
a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a reinterpretat și o observare a unei pete solare din vremea lui Carol
cel Mare, care fusese (imposibil) atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o
altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar
trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, în Astronomia Nova, că Soarele se rotește,
predicție ce a fost prima idee novatoare a fizicii de după ideea sferei cerești.[54] Și variațiile anuale din mișcarea
petelor solare, descoperite de Francesco Sizzi și alții în 1612–1613,[55] au oferit un puternic argument atât
împotriva sistemului ptolemeic cât și a celui geoheliocentric al lui Tycho Brahe.[56] Variația sezonieră contrazicea
toate modelele planetare negeorotaționale geostatice cum ar fi cel ptolemeic geocentric pur și cel tychonic
geoheliocentric prin aceea că Soarele orbitează zilnic Pământul, și deci variația trebuia să se producă zilnic, ori
aceasta nu se întâmpla. Aceasta era însă explicabilă de toate sistemele georotaționale cum ar fi sistemul semi-
Tychonic geo-heliocentric al lui Longomontanus, modelele geo-heliocentrice capellan și capellan extins cu un
Pământ în rotație zilnică, și modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii petelor solare și a
interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată și acerbă cu iezuitul Christoph Scheiner; de
fapt, nu prea încape îndoială că ambii au fost depășiți la acest capitol de David Fabricius și de fiul său Johannes,
căutând confirmarea predicției lui Kepler privind rotația Soarelui. Scheiner a adoptat rapid propunerea din 1615 a
lui Kepler privind designul telescopului modern, care dădea mărire mai mare cu costul inversării imaginii; Galileo
se pare că nu a trecut la designul lui Kepler.

În ceea ce privește Luna, Galileo este cel care a descoperit librația (în 1637), cu cele trei forme ale sale:
longitudinală, latitudinală și diurnă.[57] De asemenea, a fost primul care a vorbit despre munții lunari și despre
craterele de pe Lună, a căror existență a dedus-o din luminile și umbrele de pe suprafața satelitului terestru. El a

32
estimat și înălțimea munților din acele observații, ceea ce l-a condus la concluzia că Luna „nu este netedă, ca și
suprafața Pământului însuși," în loc să fie o sferă perfectă, așa cum susținea Aristotel.

Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasă, și a găsit că este o multitudine de stele
strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele par a fi niște nori. El a localizat multe alte stele prea
îndepărtate pentru a fi vizibile cu ochiul liber. Galileo a observat în 1612 și planeta Neptun, dar nu a realizat că
este o planetă și nu i-a dat multă atenție. Ea apare în caietele sale ca una dintre multe alte stele îndepărtate și slabe.
El a observat steaua dublă Mizar din Ursa Mare în 1617.[58] În Mesagerul înstelat Galileo a relatat că stelele par a
fi simple flăcări luminoase, nemodificate în aparența lor de telescop, punându-le în contrast cu planetele pe care
telescopul le arăta ca fiind niște discuri. În scrierile ulterioare, însă, el a descris stelele ca fiind și ele discuri, a
căror dimensiune a măsurat-o. Conform lui Galileo, diametrele discurilor stelare măsurau de regulă o zecime din
diametrul discului lui Jupiter (a cinci suta parte din diametrul Soarelui), deși unele erau oarecum mai mari, iar
altele mult mai mici. Galileo a spus că stelele sunt și ele niște sori și că nu sunt aranjate într-un înveliș sferic în
jurul sistemului solar, ci la diverse distanțe față de Pământ. Stelele mai strălucitoare erau sori mai apropiați, iar
cele mai slabe erau mai îndepărtate. Pe baza acestei idei și pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile
stelare, a calculat că stelele se află la distanțe de la câteva sute de distanțe solare pentru cele mai strălucitoare până
la peste două mii de distanțe solare pentru stelele greu vizibile cu ochiul liber, cele vizibile doar cu telescopul
fiind și mai departe. Aceste distanțe, deși prea mici după standardele moderne, erau mult mai mari decât distanțele
planetare, iar el a folosit aceste calcule pentru a contrazice argumentele anticopernicane că stelele îndepărtate sunt
o absurditate.[59]

În 1619, Galileo a fost implicat într-o controversă cu părintele Orazio Grassi, profesor de matematică la Collegio
Romano, instituție a iezuiților. A început ca o dispută privind natura cometelor, dar, până în momentul când
Galileo și-a publicat lucrarea Il Saggiatore în 1623, ultima sa replică în această dispută, ea devenise o discuție
mult mai amplă privind natura Științei însăși. Întrucât Il Saggiatore conține atât de multe din ideile lui Galileo
despre cum ar trebui practicată știința, această lucrare a fost supranumită manifestul său științific.[60]

La începutul lui 1619, părintele Grassi a publicat anonim un pamflet, O dispută astronomică a trei comete din
anul 1618[61] în care se discuta natura unei comete ce apăruse la sfârșitul lunii noiembrie a anului precedent.
Grassi a concluzionat că acea cometă este un corp în flăcări care se mișcase pe un segment dintr-un cerc mare cu
distanță constantă față de Pământ[62] și că, de vreme ce el s-a mișcat pe cer mai încet decât Luna, trebuia că se află
mai departe decât aceasta.

Argumentele și concluziile lui Grassi au fost criticate într-un articol ulterior, Discurs despre comete[63] publicat
sub semnătura unuia dintre discipolii lui Galileo, un avocat florentin pe nume Mario Guiducci, deși fusese în mare
parte scris de Galileo însuși.[64] Galileo și Guiducci nu au oferit o teorie definitivă proprie a naturii cometelor,
 dar au prezentat unele încercări de presupuneri despre care acum se știe că sunt greșite.
[65]

33
În pasajul introductiv, Discursul lui Galileo și Guiducci l-a insultat gratuit pe iezuitul Christopher Scheiner,
 făcând mai multe remarci agresive față de profesorii de la Collegio Romano în diverse părți ale lucrării.
[66]

 Iezuiții s-au simțit jigniți,[68] iar Grassi a răspuns cu o lucrare polemică proprie, Echilibrul astronomic și
[67]

filosofic,[69] sub pseudonimul Lothario Sarsio Sigensano,[70] presupus a fi unul din elevii săi.

Il Saggiatore a fost răspunsul devastator al lui Galileo la Echilibrul astronomic.[71] Lucrarea este considerată o
capodoperă a literaturii polemice,[72] în care argumentele lui „Sarsi” sunt supuse unei ironii ascuțite.[73] Ea a fost
primită cu multe laude, și l-a mulțumit pe noul papă Urban al VIII-lea, căruia i-a fost dedicată.[74]

Disputa lui Galileo cu Grassi i-a înstrăinat de el pe mulți dintre iezuiții care îi admirau înainte ideile,[75] iar Galileo
și prietenii săi erau convinși că acești iezuiți au fost responsabili pentru condamnarea sa ulterioară,[76] deși
dovezile privind aceasta nu sunt deloc clare.[77]

Cardinalul Bellarmine scrisese în 1615 că sistemul copernican nu poate fi apărat fără „o adevărată demonstrație
fizică a faptului că Soarele nu se rotește în jurul Pământului ci Pământul în jurul Soarelui.”[78] Galileo considera că
teoria sa privind mareele oferă dovada fizică necesară a mișcării Pământului. Această teorie era atât de importantă
pentru Galileo încât el inițial intenționa să-și intituleze Dialogul despre cele două sisteme principale ale
lumii Dialog despre fluxul și refluxul mărilor.[79] Pentru Galileo, mareele erau cauzate de împingerea apei mărilor
înainte și înapoi pe măsură ce un punct al suprafeței Pământului accelerează sau frânează din cauza rotației
Pământului în jurul axei și a revoluției în jurul Soarelui. Galileo a transmis primele sale concluzii privind mareele
în 1616, într-o scrisoare adresată Cardinalului Orsini.[80]

Dacă această teorie ar fi fost corectă, ar fi fost un singur flux pe zi. Galileo și contemporanii săi știau despre
această nepotrivire fiindcă sunt două fluxuri pe zi în Veneția în loc de unul, cele două fiind la aproximativ
douăsprezece ore distanță. Galileo a explicat această anomalie ca fiind rezultatul mai multor cauze secundare,
inclusiv a formei mării, adâncimii ei, și al altor factori.[81] S-a spus că Galileo ar fi inventat intenționat aceste
argumente, dar Albert Einstein și-a exprimat opinia că Galileo a dezvoltat aceste „fascinante argumente” și le-a
acceptat fără critică din dorința de a avea o dovadă fizică a mișcării Pământului.[82]

Galileo a spus despre ideea contemporanului său Johannes Kepler, că Luna cauzează mareele, că este o ficțiune
inutilă.[83] Galileo a refuzat să accepte și orbitele eliptice ale planetelor din teoria lui Kepler,[84] considerând cercul
ca fiind forma „perfectă” a orbitelor planetare.

Galileo a adus mai multe contribuții la ceea ce astăzi poartă numele de tehnologie, ramură distinctă de fizica pură.
Aceasta nu este aceeași distincție ca cea făcută de Aristotel, care ar fi considerat întreaga fizică a lui Galileo ca
fiind techne sau cunoștințe utile, spre deosebire de episteme, cercetări filosofice asupra cauzelor lucrurilor. Între
1595–1598, Galileo a proiectat și îmbunătățit o busolă geometrică și militară de folosit de către tunari și geodezi.
Aceasta se baza pe niște instrumente anterioare ale lui Niccolò Tartaglia și Guidobaldo del Monte. Pentru tunari,
ea oferea, pe lângă o metodă nouă și sigură de înălțare precisă a tunurilor, o cale de a calcula rapid încărcătura

34
de praf de pușcă necesară pentru ghiulelele de diferite dimensiuni și din diferite materiale. Ca instrument
geometric, ea permitea construcția oricărui poligon regulat, calculul ariei oricărui poligon sau sector de cerc, și
diferite alte calcule. Pe la 1593, Galileo a construit un termometru, folosind dilatația și contracția aerului dintr-un
glob pentru a mișca apa dintr-un tub atașat.

În 1609, Galileo a fost, împreună cu englezul Thomas Harriot și cu alții, printre primii care au utilizat un telescop
cu refracție ca instrument de observare a stelelor, planetelor și sateliților. Numele „telescop” a fost dat
instrumentului lui Galileo de un matematician grec, Giovanni Demisiani,[85] la un banchet ținut în 1611 de
prințul Federico Cesi în cinstea numirii Galileo ca membru în Accademia dei Lincei.[86] Numele a provenit
din grecescul tele = „departe” și skopein = „a privi”, „a vedea”. În 1610, el a folosit un telescop la distanțe mici
pentru a mări părți ale insectelor.[87] Până în 1624 el perfecționase[88] un microscop. El a dat unul dintre aceste
instrumente Cardinalului Zollern în luna mai a aceluiași an pentru a i-l prezenta Ducelui de Bavaria,[89] și în
septembrie a trimis un altul Prințului Cesi.[90] Linceenii au jucat din nou un rol în denumirea „microscopului” un
an mai târziu când colegul lor academician Giovanni Faber a fixat acest termen pentru invenția lui Galileo din
cuvintele grecești μικρόν (micron) care înseamnă „mic” și același σκοπεῖν (skopein). Cuvântul trebuia să fie
analog cu „telescop”.[91][92] Ilustrațiile cu insecte realizate folosind unul dintre microscoapele lui Galileo au fost
publicate în 1625 și par a fi prima documentare a utilizării unui microscop.[93]

În 1612, după ce a determinat perioadele orbitale ale sateliților lui Jupiter, Galileo a propus că, date fiind
suficiente informații despre orbitele lor, acestea pot fi folosite drept ceas universal, care poate fi folosit pentru
determinarea longitudinii. A lucrat la această problemă din când în când în restul vieții sale; dar problemele
practice erau grave. Metoda a fost aplicată prima oară cu succes de Giovanni Domenico Cassini în 1681 și a fost
utilizată pe larg în studii geografice terestre; această metodă, de exemplu, a fost utilizată și de Lewis și Clark.
Pentru navigația pe mare, unde observațiile telescopice delicate erau mai dificile, problema longitudinii a impus în
cele din urmă un cronometru marin portabil, cum a fost cel al lui John Harrison.[94]

În acest ultim an, orb complet, el a proiectat un regulator pentru un ceas cu pendul. Primul ceas cu pendul complet
operațional a fost realizat de Christiaan Huygens în anii 1650. Galilei a creat schițe ale diverselor invenții, cum ar
fi o combinație dintre o lumânare și o oglindă pentru a reflecta lumina într-o clădire, un culegător automat de
roșii, un pieptene de buzunar care funcționa și ca tacâm, și ceea ce pare a fi un pix cu bilă

Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor, împreună cu lucrările în
mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost precursoarele mecanicii clasice dezoltată de Sir
Isaac Newton.

O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul la bile din același
material, dar de mase diferite din Turnul înclinat din Pisa pentru a demonstra că durata căderii este independentă
de masa acestora.[95] Aceasta contrazicea învățăturile lui Aristotel: că obiectele mai grele cad mai repede decât cele

35
ușoare, direct proporțional cu greutatea lor.[96] Deși această poveste a circulat mult pe cale orală, Galileo însuși nu
a înregistrat un astfel de experiment, iar istoricii acceptă în general că era doar un experiment imaginar care de
fapt nu a avut loc.[97]

În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui Galileo, susținea că toate
greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită. Aceasta fusese propusă întâi de Lucretius[98] și Simon
Stevin.[99] Salviati susținea și că se poate demonstra experimental prin comparația mișcării pendulelor în aer cu
greutăți de plumb și plută de greutate diferită dar altfel similare.

Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât rezistența mediului prin care
cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale prin vid.[100] El a și calculat legea cinematică corectă
pentru distanța parcursă în timpul unei accelerări uniforme începând din repaus—și anume, că este proporțională
cu pătratul duratei de timp ( d ∝ t 2 ).[101] În niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau întru totul originale.
Legea pătratului timpului pentru variațiile uniform accelerate erau cunoscute deja lui Nicole Oresme în secolul al
XIV-lea,[102] și lui Domingo de Soto, în al XVI-lea, a sugerat că corpurile care cad printr-un mediu omogen vor fi
uniform accelerate.[103] Galileo a exprimat legea pătratului timpului folosind construcții geometrice și cuvinte cu
sens matematic exact, conform standardelor vremii sale. (A rămas în sarcina altora să reexprime legea în termeni
algebrici). El a concluzionat și că obiectele își păstrează viteza dacă nu acționează nicio forță—adesea frecarea—
asupra lor, contrazicând ipoteza aristoteliană general acceptată că obiectele încetinesc pe cale „naturală” și se
opresc dacă nu acționează nicio forță asupra lor (idei filosofice legate de inerție fuseseră propuse și de Ibn al-
Haytham cu câteva secole în urmă, ca și de Jean Buridan, și, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse
o asemenea propunere cu mai multe secole înaintea celorlalți, dar aceasta a fost prima oară când a fost exprimată
matematic, verificată experimental și introdusă ideea de forță de frecare, o descoperire-cheie pentru validarea
inerției). Principiul de Inerție al lui Galileo spunea: „Un corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în
aceeași direcție cu viteză constantă dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost incorporat în legile lui
Newton (prima lege).

Galileo a susținut (incorect) și că mișcările unui pendul au întotdeauna aceeași durată, independent

de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că el a ajuns la aceasta concluzie privind
mișcările candelabrului de bronz din catedrala din Pisa, folosind pulsul său pentru a o cronometra. Totuși, se pare
că nu a făcut niciun experiment deoarece aceasta este adevărată doar pentru pendulări infinitezimale, așa cum a
descoperit Christian Huygens. Fiul lui Galileo, Vincenzo, a schițat un ceas bazat pe teoriile tatălui său în 1642.
Ceasul nu a fost construit și, din cauza pendulărilor mari cerute de construcția sa, n-ar fi fost un ceas bun.

În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei luminii aranjând ca doi observatori,
fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească unul pe celălalt de la o anumită distanță. Primul observator
deschide obloanele felinarului său și al doilea, la vederea luminii, deschide imediat obloanele felinarului său.
Timpul dintre deschiderea obloanelor primului felinar și observarea luminii celui de-al doilea indică timpul

36
parcurs de lumină dus-întors între cei doi observatori. Galileo a arătat că atunci când a încercat aceasta pe distanțe
mai mici de o milă, nu a reușit să determine dacă lumina apare instantaneu.[104] Între moartea lui Galileo și anul
1667, membrii Accademia del Cimento din Florența au repetat experimentul pe o distanță de aproximativ o milă și
au obținut un rezultat la fel de neconcludent.[105]

Galileo este și unul dintre primii care au înțeles noțiunea de frecvență a sunetului. Zgâriind o daltă cu diverse
viteze, el a făcut legătura între înălțimea sunetului produs și distanța între șanțurile de pe daltă, măsură a lungimii
de undă și deci a frecvenței.

În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce și-a propus să explice mareele, pe baza mișcării
Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un argument puternic pentru realitatea mișcării
Pământului. De fapt, titlul original al cărții o descria ca un dialog despre maree; referirile la maree au fost
eliminate prin ordinul Inchiziției. Teoria sa a dat primele informații despre importanța formei fundului oceanic
pentru dimensiunea și temporizarea mareelor; el a observat corect, de exemplu, mareele neglijabile din mijlocul
coastei Mării Adriatice prin comparație cu cele de la capete. Ca explicație privind cauza mareelor, însă, teoria sa
era departe de realitate. Kepler și alții au asociat în mod corect Luna cu o influență asupra mareelor, pe baza
datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor a fost disponibilă, însă, doar după Newton.

Galileo a avansat principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în orice sistem în mișcare
rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcția sa. Deci, nu există mișcare absolută și nici repaus absolut.
Acest principiu a furnizat contextul de bază al legilor mișcării ale lui Newton și joacă un rol central în teoria
relativității restrânse a lui Einstein.

Deși aplicațiile matematice ale lui Galileo în fizica experimentală erau inovatoare, metodele sale matematice erau
cele standard ale vremii. Analizele și demonstrațiile se bazau pe teoria eudoxiană a proporțiilor, așa cum era ea
prezentată în a cincea carte a Elementelor lui Euclid. Această teorie apăruse doar cu un secol în urmă, datorită
traducerilor precise ale lui Tartaglia și ale altora; dar până la sfârșitul vieții lui Galileo ea fusese deja depășită de
metodele algebrice ale lui Descartes.

Galileo a produs o lucrare originală și chiar profetică în matematică: Paradoxul lui Galileo, care arată că există tot
atâtea pătrate perfecte câte sunt și numere întregi, deși majoritatea numerelor nu sunt pătrate perfecte. Asemenea
aparente contradicții au fost explicate după 250 de ani în lucrările lui Georg Cantor.

Psalmul 93:1 și 96:10 (în creștinismul occidental), precum și Cronici 16:30 includ (în funcție de traducere) un text
ce afirmă că „lumea este întărită, și nu se clatină”. În traducerea lui Cornilescu a Bibliei, Psalmii 104:5 spune „Tu
ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina”. Mai mult, Eclesiastul 1:5 spune că „Soarele
răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” etc.[106]

Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar acestor pasaje din Scriptură. El a adoptat poziția
lui Augustin asupra Scripturii: că nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o

37
carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Cei ce au scris Scriptura au făcut-o din
perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

Până în 1616, atacurile îndreptate împotriva ideilor lui Copernic ajunseseră la un maxim, iar Galileo a mers
la Roma să încerce să convingă autoritățile Bisericii să nu le interzică. În cele din urmă, Cardinalul Bellarmine,
acționând după directivele Inchiziției, i-a dat un ordin să nu mai „susțină sau să apere” ideea că Pământul se mișcă
iar Soarele stă nemișcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute ipoteza heliocentrismului
(păstrând o fațadă de separare între știință și biserică). În următorii câțiva ani, Galileo s-a ținut departe de
controversă. El și-a reluat proiectul de a scrie o carte despre acest subiect, încurajat fiind de alegerea Cardinalului
Barberini ca papă, sub numele de Urban al VIII-lea în 1623. Barberini era un prieten și admirator al lui Galileo, și
se opusese condamnării lui Galileo în 1616. Cartea, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost
publicată în 1632, cu autorizație oficială de la Inchiziție și cu permisiunea Papei.

Papa Urban al VIII-lea personal i-a cerut lui Galileo să dea argumente pentru și împotriva heliocentrismului în
cartea sa, și să aibă grijă să nu susțină heliocentrismul. O altă cerere a sa a fost ca propriile sale idei în această
privință să fie incluse în cartea lui Galileo. Doar ultima dintre aceste cereri a fost îndeplinită de Galileo. Deliberat
sau întâmplător, Simplicio, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii, a fost adesea prins în propriile erori logice și uneori a părut a fi un prost. Într-adevăr, deși
Galileo spunea în prefața cărții sale că personajul este denumit după un faimos filosof aristotelian (Simplicius în
latină, Simplicio în italiană), numele „Simplicio” în italiană are și conotația de „om cu gândire simplă”.
 Această prezentare a lui Simplicio a făcut ca Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii să pară o
[107]

carte ce susține un punct de vedere: un atac împotriva geocentrismului aristotelian și o apărare a teoriei
copernicane. Din păcate pentru relația lui cu Papa, Galileo a pus cuvintele lui Urban al VIII-lea în gura lui
Simplicio. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Galileo nu a acționat din răutate și a fost luat prin surprindere
de reacțiile pe care le-a întâmpinat cartea.[108] Totuși, Papa nu a luat ușor nici ceea ce bănuia a fi o ironie publică la
adresa sa și nici susținerea ideilor copernicane. Galileo și-a înstrăinat astfel unul dintre cei mai mari și mai
puternici susținători, Papa, și a fost chemat la Roma să-și apere scrierile.

Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale
ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a
constat din trei părți esențiale:

 Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că Soarele stă
nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și că se poate susține și
apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure,
blesteme și să deteste” aceste opinii.[109]
 S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.

38
  Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost
interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, Galileo ar fi
murmurat fraza rebelă Și totuși, se mișcă!, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a
legendei datează de la un secol după moartea sa.[111]

După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în
vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment
dat a orbit. Când era în arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale
sale, Două noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre
cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei lucrări, Galileo este
adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.

Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al Toscanei, Ferdinando al II-lea, a dorit să-
l înmormânteze în Basilica di Santa Croce, lângă mormintele tatălui său și ale strămoșilor săi, și să ridice un
mausoleu de marmură în memoria sa.[112] S-a renunțat, însă, la aceste planuri după ce Papa Urban al VIII-lea și
nepotul său, Cardinalul Francesco Barberini, au protestat.[113] El a fost îngropat într-o mică încăpere de lângă
capela ucenicilor la capătul unui coridor de la transeptul de sud al basilicii la sacristie.[114] El a fost reînhumat în
basilică în 1737 după ce s-a construit acolo un monument în memoria sa.[115]

Interdicția Inchiziției asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo a fost ridicată în 1718 când s-a acordat permisiunea de
a publica o ediție a lucrărilor sale (cu excepția0 Dialogului) la Florența.[116] În 1741 Papa Benedict al XIV-lea a
autorizat publicarea unei ediții a lucrărilor științifice complete ale lui Galileo[117] inclusiv a unei versiuni ușor
cenzurate a Dialogului.[118] În 1758 interdicția generală împotriva lucrărilor ce susțineau heliocentrismul a fost
ridicată, dar interdicțiile specifice asupra versiunilor necenzurate ale Dialogului și ale lucrării De Revolutionibus a
lui Copernic au rămas în vigoare.[119] Toate urmele de opoziție oficială față de heliocentrism din partea Bisericii au
dispărut în 1835 când aceste lucrări au fost în cele din urmă eliminate din Index.[120]

În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs în fața Academiei Pontificale de Științe, ținut la câteva luni
după alegerea sa ca Papă, l-a descris pe Galileo ca pe unul dintre „cei mai cutezători eroi ai cercetării ... nu s-a
temut de piedici și de riscuri pe calea sa, n-a avut frică nici monumentele funeste”[121] Consilierul său de 40 de
ani, profesorul Robert Leiber scria: „Pius al XII-lea a fost foarte atent să nu închidă prematur nicio ușă (în fața
științei). A tratat cu multă seriozitate acest aspect și a regretat ce s-a întâmplat în cazul lui Galileo.”[122]

La 15 februarie 1990, într-un discurs ținut la Universitatea Sapienza din Roma,[123] Cardinalul Ratzinger (ulterior
devenit Papa Benedict al XVI-lea) a citat câteva păreri actuale asupra chestiunii Galileo ca alcătuind ceea ce el
numea „un caz simptomatic ce ne permite să vedem cât de profundă este astăzi îndoiala față de era modernă,
tehnologie și știință.”[124] Unele din ideile pe care le cita erau cele ale filosofului Paul Feyerabend, pe care l-a citat:

39
„Biserica în vremea lui Galileo stătea mult mai aproape de rațiune decât Galileo însuși, și ea lua în considerație și
consecințele etice și sociale ale învățăturilor lui Galileo. Verdictul său împotriva lui Galileo a fost rațional și just
iar revizuirea acestui verdict se poate justifica doar pe temeiul a ceea ce este oportun din punct de vedere
politic.”[125] Cardinalul nu a indicat clar dacă era sau nu de acord cu afirmațiile lui Feyerabend. El a spus, însă: „Ar
fi o prostie să construim o apologetică impulsivă pe baza acestor păreri.”[124]

La 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea și-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul
Galileo, și a emis o declarație prin care recunoștea erorile comise de tribunalul bisericesc care a judecat pozițiile
științifice ale lui Galileo Galilei, ca rezultat al unui studiu efectuat de Consiliul Pontifical pentru Cultură.[126][127] În
martie 2008, Vaticanul a propus completarea reabilitării lui Galileo ridicându-i o statuie în interiorul zidurilor
Vaticanului.[128] În luna decembrie a aceluiași an, în timpul evenimentelor ce au marcat a 400-a aniversare a
primelor observații telescopice ale lui Galileo, Papa Benedict al XVI-lea i-a lăudat contribuțiile aduse
astronomiei.

Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586
intitulat Mica balanță (La Billancetta) care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă[130] și
manualul tipărit în 1606 Le Operazioni del Compasso Geometrico et Militare despre funcționarea unei busole
militare și geometrice.[131]

Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost De Motu (Despre mișcare)
publicată în 1590 la Pisa și Le Meccaniche (Mecanicile) publicat la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat
pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este
proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu
viteze proporționale cu greutățile lor specifice. Lucrarea subscria dinamicii impulsului Hipparchan-Philoponană în
care impulsul se disipă singur și căderea liberă în vid are o viteză terminală esențială conform greutății specifice
după o perioadă de accelerare.

Mesagerul înstelat (Sidereus Nuncius) din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor
observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri:

 lunile galileene;
 încrețirea suprafeței Lunii;
 existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul
cum apare Calea Lactee;
 diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele
apar ca puncte de lumina nemărite.

40
Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul Scrisori despre petele solare[132] în care a sugerat
că Soarele și cerurile sunt coruptibile. „Scrisorile despre petele solare” au relatat și observațiile sale telescopice
din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor
dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat Scrisoare Marii Ducese Christina care nu a fost tipărit
decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de
Inchiziție pentru că susținea copernicanismul ca adevărat și consistent cu Scriptura.[133] În 1616, după ordinul
Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris Discurs despre fluxul și refluxul
mării (Discorso sul flusso e il reflusso del mare) pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei
scrisori personale adresate Cardinalului Orsini.[134] În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un
curs scris de Galileo sub titlul Discurs despre comete (Discorso Delle Comete), în care contrazicea interpretarea
iezuită a cometelor.[135]

În 1623, Galileo a publicat Il Saggiatore, în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat
experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel
înalt în rândurile Bisericii Catolice.[136] În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii (Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo) în 1632. Deși a avut grijă să
respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui
model negeocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În
ciuda interdicției, Galileo și-a publicat Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi
științe (Discorsi e Dimostrazioni Matematiche, intorno a due nuove scienze) în 1638 în Olanda, în afara
jurisdicției Inchiziției.

Gaspard-Gustave Coriolis 

41
Gaspard-Gustave Coriolis sau Gaspard Gustave de Coriolis (n. 21 mai 1792, Paris, Franța – d. 19
septembrie 1843, Paris, Franța) a fost un matematician, fizician, inginer francez, celebru mai ales pentru
descoperirea și cercetarea a ceea ce mai târziu va fi denumit efectul Coriolis. De numele lui se leagă introducerea
noțiunii de lucru mecanic.

S-a născut la Paris. Tatăl său a fost ofițer în Armata regală.

În 1808, în urma concursului de admitere, Coriolis intră al doilea la École polytechnique. După absolvire, intră ca
inginer la departamentul podurilor și șoselelor. Ulterior, intră ca profesor la același institut de învățământ
superior, École polytechnique.

Este cunoscut mai ales pentru teorema energiei cinetice. În cartea Du calcul de l'effet des machines (Despre
calculul efectului mașinilor) (1829) a numit lucru (al unei forțe) mărimea definită ca o integrală curbilinie
unde  e deplasarea elementară intre cele două puncte P1 și P2 numită de obicei la vremea aceea putere mecanică,
cantitatea de acțiune sau efect dinamic specificând ambiguitatea acestor expresii pe care le consideră
necorespunzătoare. Cu el și Jean-Victor Poncelet (1788-1867), teorema energiei cinetice ia forma cvasi-finală și
predarea mecanicii va fi sistematizată.Chestiunea unităților de măsură și omogenitatea dimensională a formulelor
a devenit fundamentală.

Isaac Newton

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 / S.V. 25 decembrie 1642, Woolsthorpe-by-

Colsterworth, Lincolnshire, Anglia – d. 31 martie 1727 / S.V. 20 martie 1727, Kensington, Middlesex, Anglia) a
fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, președinte
al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în
domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis

42
Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a
creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și
dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii
guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice,
dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele
sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de
latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă
neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a
cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte
ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că
sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât
de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al
guvernării lui Cromwell, al Restaurației Stuarților, al așa-numitei „glorioase revoluții, fără vărsare de sânge”
din 1688, și a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Dar furtunile politice n-au
lăsat, se pare, urme adânci asupra vieții lui Newton. El a rămas, cel puțin în aparență, un „filozof” apolitic, în acel
sens larg în care cuvântul era folosit în vechime.

Viața lui Newton a decurs liniștită, pașnică și monotonă; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la
mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Newton s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni
apropiați, de o vârstă cu el.

Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale științifice, Newton nu a fost un geniu universal,
ca Leonardo da Vinci, sau un polihistor, ca Leibniz. Gândirea și activitatea lui s-au concentrat asupra filozofiei
naturale sau a fizicii, matematicii și astronomiei.

Preocupările teologice și istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un tribut inevitabil pe care l-a plătit
epocii, ca și mulți dintre contemporanii lui, deși el însuși era uneori înclinat să considere preocupările sale în
domeniul teologiei și religiei drept activitatea lui principală.

Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10 km sud de orășelul Grantham, în apropierea țărmului
răsăritean al Angliei.

Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puține informații. Până la dobândirea titlului de
noblețe, Newton se interesa, pare-se, foarte puțin de strămoșii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia își amintea,
dintre strămoși, numai de bunici. Este adevărat că după ce a devenit „Sir Isaac”, Newton a prezentat Camerei

43
heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toți ascendenții săi până la tatăl stră-străbunicului, John
Newton.

Mama lui Isaac rămăsese văduvă și a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om bogat, de două ori mai bătrân
decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii, astfel încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în
vârstă de 3 ani), pe care l-a lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele și
surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie și mama l-a adus în 1658 de
la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la țară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În
afară de câteva anecdote, se știe foarte puțin despre această perioadă importantă din viața lui Isaac, când s-au
format caracterul și înclinațiile lui.

În relatările despre perioada școlară a vieții lui Newton, apărute după moartea sa, este greu să se deosebească
faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorința firească de a scoate în evidență acele trăsături ale lui care s-
au manifestat cu toată puterea mai târziu. Școala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut,
probabil, o mare influență asupra formării caracterului său, contribuind la însușirea matematicii, limbii latine și a
teologiei, necesare pentru studiile universitare.

Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori de apă și de soare. Copilului îi
plăcea să confecționeze zmeie, pe care, uneori, le înălța noaptea, agățându-le felinare de hârtie colorată și
răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soțul nepoatei lui Newton, Condwitt,
povestește că acesta considera drept prima sa experiență de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, și anume:
dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcția
vântului și în sens contrar.

Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereții camerei sale din casa farmacistului erau
atârnate desene, portrete ale conducătorilor școlii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera
lui Newton ne permite să ne facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub
chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuși.

Perioadei de la Grantham îi aparține singura, după cât se pare, idilă din viața lui Newton. În casa farmacistului
Clark el s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe care o creștea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după
presupunerile biografilor, s-a transformat în dragoste și s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-
a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunțat la intenția de a se căsători. După tradiția medievală,
membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) își amintea la bătrânețe că
Newton era un tânăr tăcut, gânditor și serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarășilor săi. El prefera să
rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuțe, dulăpioare și alte jucării. Îi plăcea de
asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.

44
Până la sfârșitul vieții, Newton a întreținut raporturi de prietenie cu tovarășa jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o
și a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa
farmacistului din Grantham era astfel, în multe privințe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale
drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodărești care i se dădeau, lăsa calul în
paza bătrânului servitor care îl însoțea și petrecea ore în șir la familia Clark.

O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viața lui. Interesele familiale, ale gospodăriei,
cunoștințele și prietenii, toate sunt uitate în atmosfera austeră de la Trinity College.

Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influență asupra lui a fost Isaac Barrow, primul
profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630 - 1667), tânăr profesor pe vremea studențimii lui
Newton, a devenit, probabil mai târziu prietenul său.

Cum s-a desfășurat viața de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge? Despre aceasta s-au păstrat puține
date. Se știe că uneori lua parte la chefuri studențești și juca cărți. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre
ceilalți.

Tânărul Newton a fost econom și ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai importante numai pe cărți și
aparate științifice. Veniturile lui, din momentul când a devenit membru al colegiului, au fost destul de importante,
atingând 200-250 de lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil, mai ales în
provincie.

Royal Society a devenit arena principală a luptei și a victoriilor științifice ale lui Newton. De la 30
noiembrie 1703 și până la sfârșitul vieții, el a fost președintele acestei societăți.

Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie națională în Marea Britanie și aparatul preferat al
astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecționarea lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul
când trăia Newton. El însuși a continuat să lucreze, cel puțin 10 ani, la îmbunătățirea aparatului. În Optica se
menționează faptul că în perioada 1681-1682 el a încercat să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă,
acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri
astronomice foarte importante de William Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea
un diametru de 122 cm. În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector și mai mare, cu o oglindă al
cărei diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost descoperite, printre altele, nebuloasele spirale,
adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre.

Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară.

Așa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele principale se împletesc, tot astfel în
telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturor direcțiilor principale ale gândirii și activității sale științifice
ulterioare.

45
Ocolirea aberației cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale lui Newton; căutarea aliajului
potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare și la
competenta conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului – lumea aștrilor – l-a atras pe Newton spre
problemele de bază ale mecanicii cerești ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafețele nesferice, care a
precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secțiunilor conice și de problemele generale ale
analizei.

După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale vieții științifice a lui Newton. La o
săptămână de la admiterea lui ca membru al Societății Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative
secretarului Societății, Oldenburg: „N-ați putea să-mi comunicați în apropiata dv. scrisoare, cât timp vor mai
dura ședințele săptămânale ale Societății, căci eu doresc să supun aprobării Societății Regale o comunicare
asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest
referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat; căci după judecata mea, este vorba de cea mai
remarcabilă, dacă nu și cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele
naturii.”

Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului
Societății Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecțiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze
– cuvânt pe care nu-l putea suferea. „Știți – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a descoperi
însușirile lucrurilor constă în a le deduce din experiență. V-am mai spus că teoria mea este concludentă pentru
mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci și pentru că decurge din experiențele
pozitive și hotărâtoare.” Răspunzând pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui Oldenburg,
Newton repetă din nou, iritat: „Trebuie să observ, înainte de toate, că teoria mea despre refracția luminii și
despre culori constă exclusiv în determinarea unor însușiri ale luminii fără a emite vreo ipoteză despre originea
ei”.

Dacă ținem seama că Newton a lucrat și în domeniul acusticii, cel puțin teoretic, vedem că urmele activității sale
pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate și
magnetism și în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”.

Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703, John
Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor
sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini
putându-se compara cu el”. Newton se bucura de asemenea mare celebritate ca teolog și în cercuri mai largi.

Triumful științific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad cu o bunăstare exterioară:
onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el și nu s-a
despărțit de el nici după ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrânețea lui a fost liniștită, fără complicații și

46
zguduiri bruște. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecțiune serioasă a vezicii, însoțită de o
litiază. Cu toate că deținea o funcție înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest și simplu în relațiile cu oamenii
și în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfățișarea sa exterioară, Newton nu avea nimic
deosebit, care să atragă atenția. Era de statură sub-mijlocie, îndesat și cu o privire vie și pătrunzătoare. Numărul
destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o sănătate
excelentă ; până la sfârșitul vieții sale el a pierdut doar o singură măsea și și-a păstrat până la sfârșit un păr des și
frumos, de un alb splendid la bătrânețe, după mărturia lui Condwitt. Părul și-l lega uneori cu o fundă. Newton nu
era un bun tovarăș de conversație, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-au păstrat multe
anecdote despre felul său de a fi distrat. Econom și socotit, el își ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii și rudele.
După moartea sa a rămas o moștenire importantă, de 32.000 lire sterline.

Starea sănătății lui Newton s-a înrăutățit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost vizitată de preceptorul
lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, și Newton a putut prezida încă ședința solemnă a Societății Regale, ținută cu
acest prilej.

Din 1725, Newton și-a încetat de fapt serviciul la Monetărie și și-a predat funcțiile soțului nepoatei sale –
Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727 merge la Londra pentru a prezida ședința
Societății regale. La înapoiere în Kensington, la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau speranțe
că Newton se va însănătoși; la 18 martie Newton mai citise ziarele și avusese o convorbire cu medicul său și cu
Condwitt. În seara aceleiași zile el și-a pierdut cunoștința și a murit liniștit în noaptea de 20 spre 21 martie, în
vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra și înmormântat în cadrul unei
ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument
cu chipul lui, decorat cu diferite embleme și simboluri.

Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o
rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și
fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu
acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și
al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său
exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane.
Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. Primul său articol științific a fost publicat
despre acest domeniu în 1672 în Proceedings of the Royal Society. În acest timp a studiat refracția luminii,
demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori și că adăugarea unei
lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a construit
un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din

47
particule. Cercetările ulterioare au demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica
cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă.

De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile
lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra
mișcării corpurilor", 1684).

În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687),

Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și
mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru
determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.

Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie,
sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii în unitatea universului împotriva
dualismului cartezian. Lucrările sale The Chronology of Ancient Kingdoms Amended și Observations Upon the
Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa.

Newton a scris mai mult despre religie, alchimie și ocultism decât tot restul scrierilor sale la un loc.[14] Caietul
Pierpont Morgan[15], început în anul 1659, era „plin de rețete de vopsele și medicamente și instrucțiuni pentru a
face scamatorii”.[16] John Maynard Keynes, care a cumpărat operele alchimice ale lui Newton, afirma că „Newton
n-a fost primul om al epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi.”[17] Newton a căutat îndelung piatra filozofală,
nu pentru a transforma plumbul în aur, ci pentru a dezlega misterele ultime ale Creației, lucru pentru care se
simțea ales de Dumnezeu.[18] El credea că multe texte antice și mituri sunt rețete alchimice cifrate, pe care le
executa experimental în laborator.[18] Cunoștințele alchimice l-au ajutat mult în postul de funcționar și apoi
conducător al Monetăriei Regale, fiind ocupat printre altele cu depistarea falsificatorilor de bani[19], pe care-i
trimitea de obicei la moarte.[18] Teoria acțiunii la distanță era inspirată de ermetism, fiind criticată în epocă drept
idee ocultă. Newton credea că gravitația este mediată de emisiile de „salnitru”, orice corp ceresc emițând
„salnitru” (notat de el în manuscrisul alchimic secret Despre vegetarea metalelor).[18] Contrar mecanicismului
cartezian, Newton credea că totul în natură este viu (inclusiv metalele).[18]

Newton a fost mult influențat de rosicrucianism. În calitate de creștin avea opinii teologice neortodoxe, fiind adept
al profețiilor făcute în baza Bibliei. Astfel Newton a profețit că sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060.
 Newton respingea dogma Sfintei Treimi[21][22][23] și considera adorarea lui Isus drept Dumnezeu ca
[20]

fiind idolatrie, idolatria fiind cel mai grav păcat în optica lui.[24] Newton s-a exprimat public contra acceptării
catolicilor la Trinity College, opinie pentru care risca o pedeapsă considerabilă, de care a scăpat ca prin minune
(regele din acel moment era catolic).[18] După izgonirea acelui rege, această opinie i-a asigurat alegerea drept
membru al Parlamentului.[18] Newton a fost un protestant ascetic care credea cu fanatism în Sola Scriptura, era

48
eretic și ocultist.[18] Profesorii universitari de la Trinity College erau obligați sa devină preoți, iar el a obținut de la
rege scutire în aceasta privință (pentru Newton a deveni preot anglican era apostazie, el compara preoții trinitari
cu ucigașii).[18] Trebuise însă să țină o predică, ocazie pe care a folosit-o pentru a înfiera catolicismul pentru curvie
spirituală și idolatrie.[18] A murit refuzând sa fie împărtășit de biserica apostată (așa considera el Biserica
Anglicană).[18] El însuși considera Sfânta Treime drept erezie papistașă care blasfemia contra primei porunci și
drept o mare înșelare.[18] Și-a ținut aceste opinii secrete deoarece ereticii erau de obicei linșați de mase, iar dacă ar
fi ajuns pe mâna justiției ar fi primit o pedeapsă foarte grea, dar le-a scris cifrat în niște caiete.[18] Pe patul morții
și-a dezvăluit opiniile religioase prietenilor săi, care au descris scena într-un manuscris nedestinat publicului.[18]

Newton credea că aceste civilizații antice toate împărtășeau o singură religie științifică. „Prima religie a fost cea
mai rațională dintre toate celelalte, până când neamurile au corupt-o.”[25] Newton era convins că găsise sursa
corupției. „El credea ceva ce majoritatea creștinilor, indiferent dacă sunt protestanți sau catolici, ar găsi profund
condamnabil, dezgustător, probabil chiar mai rău decât ateismul.”[26] Newton a negat că Dumnezeu era o Treime.
„Există un singur Dumnezeu, Tatăl veșnic viu, omniprezent, omniscient, atotputernic, Făcătorul Cerului și al
Pământului, și un mijlocitor între Dumnezeu și Om, Omul Hristos Isus.”[27] Acest lucru a depășit chiar și cel mai
radical protestantism. Aceasta era erezie. Dar Newton studiase Biblia mai amănunțit decât orice întrebare
științifică. El a concluzionat că texte false au fost introduse în Biblie în secolul al IV-lea pentru a afirma
divinitatea lui Hristos. „Antitrinitarismul era ilegal. Era scos în afara legii. În principiu, puteai fi condamnat la
moarte pentru asta.”[28] „Acesta a fost un secret îngrozitor pe care Newton se chinuia cu disperare să-l ascundă
toată viața.”[29][30]

— BBC, Isaac Newton: The Last Magician

Isaac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în același timp filozof și om de știință
ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în măsura în care are nevoie pentru a pune bazele investigației sale
matematice a naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele
inteligibile de timp absolut și spațiu absolut, opuse timpului și spațiului sensibil sau datorite simțului comun.
Timpul absolut, adevărat și matematic, este numit de Newton Durată. În ceea ce privește structura internă a
spațiului, a "diviza" spațiul, adică a separa în mod efectiv și real "părțile" sale, este imposibil, imposibilitate care
nu interzice efectuarea unor distincții "abstracte" și "logice" și nu ne împiedică să deosebim "părți" inseparabile în
spațiul absolut. Infinitatea și continuitatea spațiului absolut implică această distincție. Din aceasta derivă afirmația
că mișcarea absolută este mișcarea în raport cu spațiul absolut, și toate mișcările relative implică mișcări absolute.
Mișcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi percepem lucrurile în spațiu,
mișcările lor în raport cu alte lucruri, adică mișcările lor relative, dar nu mișcările lor absolute în raport cu spațiul
însuși. În plus, mișcarea însăși, starea de mișcare, deși diametral opusă stării de repaus, este totuși absolut
indiscernabilă de aceasta din urmă. Așadar, noi putem distinge efectiv mișcările absolute de mișcările relative sau
chiar de repaus numai în cazul în care determinarea forțelor care acționează asupra corpurilor nu se bazează pe

49
percepția schimbărilor ce intervin în relațiile mutuale ale corpurilor respective. Mișcarea rectilinie nu oferă
această posibilitate, condițiile necesare sunt întrunite doar de mișcarea circulară, care dă naștere unor forțe
centrifuge a căror determinare permite recunoașterea existenței ei într-un corp dat și chiar să-i măsurăm viteza,
fără a trebui să ne interesăm de poziția sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se rotește.
Descoperirea caracterului absolut al rotației constituie o confirmare decisivă a concepției despre spațiu a lui
Newton, ea o face accesibilă cunoașterii noastre empirice și, fără să o lipsească de funcția și de statutul ei
metafizic, îi asigură rolul și locul de concept științific fundamental. Căci dacă mișcarea inerțială, adică mișcarea
rectilinie și uniformă, devine - exact ca și repausul - starea naturală a unui corp, atunci mișcarea circulară, care în
orice punct al traiectoriei își schimbă direcția, păstrând totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul
de vedere al legii inerției ca o mișcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla
translație, accelerația a fost întotdeauna ceva absolut și așa a rămas până la emiterea teoriei relativității
generale de către Einstein, care o lipsește de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a
trebuit să re-închidă Universul și să nege structura "geometrică" euclidiană a spațiului, confirmând astfel logica
concepției newtoniene.

Leonardo di ser Piero da Vinci

Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise), cunoscut sub numele
de Leonardo da Vinci, a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți al Renașterii din perioada de apogeu a
acesteia. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie
a omenirii.[4]

Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului
renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără precedent în
istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Deși se fac
speculații asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă
logică decât misterioasă. Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soția lui
Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda),

50
aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată. Fresca
intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea
mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor. „Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del
corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, este
o imagine iconică, un adevărat simbol al Renașterii.[8] Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună
cu desenele și caietele sale de note științifice constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura
umană, pentru artă și știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti.
Spirit universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc, o mașină de
socotit[9] și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale. Mici invenții,
precum o mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a firelor, au fost puse în
aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii și
hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influențând în mod categoric progresul
științific. Artist orgolios, conștient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan
Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea morții, Io continuerò... („voi
dăinui...”) Această afirmație, devenită o adevărată legendă urbană, nu se regăsește însă în notele sale.[10][11] De
altfel, singurele notițe păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul
din servitorii săi.

Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se adaugă încă 9 zile, astfel că
după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23 aprilie), „la ora trei noaptea”, nașterea sa fiind
consemnată în jurnalul lui Ser Antonio, bunicul patern,[12][13], în orășelul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a
râului Arno, localitate aflată sub jurisdicția Republicii Florentine, condusă de familia Medici, fiul nelegitim al
lui messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, și al Caterinei, țărancă.[14][15]
 Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat timp de mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și
[16]

din împrejurimi, afirmă că nu a locuit în acea perioadă nicio persoană cu acest nume și că, în realitate, mama lui
Leonardo ar fi fost o sclavă arabă creștinată și botezată Caterina, aparținând bogatului Vanni di Niccolo di Ser
Vann, unul din clienții lui Piero Fruosino di Antonio da Vinci [17] Mama sa, după ce a fost eliberată, s-a căsătorit
cu un localnic, Acchattabriga di Piero del Vaccha. Tatăl său, la un an de la nașterea lui Leonardo s-a căsătorit cu
Albiera, în vârstă de 16 ani, care a murit în 1464, la 28 de ani, fără a avea copii. Ser Piero se va recăsători de încă
3 ori, având câte 6 copii din ultimele două căsătorii.[18] La moartea tatălui său - cel adevărat - au izbucnit certuri
între artist și cei 7 frați ai săi, moștenitorii legitimi ai lui messer Piero, cu privire la împărțirea moștenirii.
Leonardo nu avea un nume de familie în accepțiunea de azi, „da Vinci” menționând originea „din Vinci”, iar
particula „ser” indica faptul că tatăl său era un aristocrat. Se cunosc extrem de puține lucruri despre copilăria sa.
Primii cinci ani din viață i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care începând din 1457 a trăit
în casa tatălui său, împreună cu un unchi, Francesco și, bunicii paterni, în micul oraș Vinci. Leonardo a primit o
educație normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie și matematică. Din

51
copilărie, Leonardo menționează în notele sale doar două evenimente. Primul, pe când era în leagăn, când un
zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i buzele cu coada,[19] și al doilea, survenit câțiva ani mai apoi, pe când
explora de unul singur împrejurimile casei mamei sale, a descoperit o peșteră, fiind îngrozit că un monstru ar
putea să se găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuși în interior.[20] Primii ani din viața artistului
au stârnit numeroase controverse printre biografii săi, fiind subiect de legendă. Giorgio Vasari, pictor și biograf al
lui Leonardo, povestește cum un țăran din vecinătate și-a confecționat un scut, apoi i-a cerut tânărului da Vinci să
picteze ceva pe fața acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări, care avea un aspect atât de
înfricoșător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de talentul lui Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor
de artă florentin, care l-a cumpărat imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe țăran,
ser Piero ar fi cumpărat alt scut, decorat cu o inimă străpunsă de o săgeată, pe care l-a dat acestuia.[21] Nu putem ști
cât de adevărată este această istorie, cert este însă că un desen al lui Leonardo da Vinci din aceeași perioadă,
dovedește un talent și o predispoziție pentru perfecțiunea detaliului ieșite din comun. În 1466, pe când avea 14
ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier
era renumit în toată Florența.[22] În atelierul lui Verrocchio lucrau și alți ucenici, care vor deveni ulterior faimoși
precum Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli, și Lorenzo di Credi.[23] Au urmat ani de studiu intens,
Leonardo da Vinci fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării artistice, cu tehnicile picturii în ulei și tempera,
căpătând cunoștințele de bază necesare unui artist, fiind totodată inițiat în tainele metalurgiei și prelucrării
metalelor, chimiei, mecanicii și tâmplăriei.[24] Cea mai mare parte a muncii din atelier era prestată de ucenici.
Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi colaborat cu Verrocchio la realizarea
Botezului lui Cristos, pictând un înger care ridică roba lui Isus într-o manieră mult superioară de cea a maestrului
său, încât Verrocchio, umilit, n-ar mai fi pictat niciodată. Tabloul este pictat în tempera și ulei și se găsește la
Galeria Uffizi din Florența. Leonardo a pictat îngerul îngenuncheat din stânga, peisajul de fundal și a repictat
trupul Mântuitorului. Diferența dintre cele două stiluri este evidentă, relevând stilul original și elegant al lui
Leonardo. În aceeași perioadă, se presupune că artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui
Verrocchio, statuia de bronz a lui David de la Bargello, și Arhanghelul Rafael în tabloul Tobias și îngerul. În
1472, după șase ani de studiu și muncă susținută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat
maestru, fiind admis în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiștilor și doctorilor. Deși tatăl său i-a oferit posibilitatea de a
avea propriul atelier, era atât de atașat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu acesta. În
arhivele din 1476 ale tribunalului din Florența s-a descoperit un denunț anonim, în urma căruia patru tineri, printre
care și Leonardo da Vinci, erau acuzați de sodomie. Deoarece denunțul nu era semnat iar acuzațiile n-au putut fi
probate, dosarul a fost clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu, pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile
italiene și pe tot cuprinsul statelor papale, actele de sodomie erau categoric interzise, delictele fiind instrumentate
de Inchiziție, iar vinovații fiind pedepsiți prin ardere pe rug. Nu există informații privind viața și activitatea sa în
următorii doi ani (până în 1478).[25] Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar și casa părintească.
Un anume "Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci locuia în palatul familiei Medici, și că

52
lucra în grădina pieței San Marco, care găzduia un fel de academie de artiști, poeți și filozofi înființată și finanțată
de aceeași familie. În ianuarie 1478, a primit deja prima comandă în calitate de artist independent, pictura unei
bucăți din altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată de a doua, în martie 1481, Adorația magilor,
pentru călugării de la San Donato a Scopeto.[26] Nici una din comenzi nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind
abandonată datorită plecării artistului la Milano. Vasari povestește că Leonardo ar fi fost extrem de talentat ca
muzician. În 1482, acesta ar fi realizat o liră din argint cu corpul de forma unui cap de cal,[27] și că Lorenzo de
Medici l-ar fi trimis la Milano, pentru a dărui această liră Ducelui de Milano, Ludovico Sforza, cu scopul de a
întări legăturile cu acesta.[28] Cu această ocazie, Leonardo da Vinci a compus o scrisoare, citată adesea, adresată
ducelui Sforza, prin care îl informa despre aptitudinile sale inginerești și artistice.[29] Artistul a petrecut în Milano
următorii 17 ani, din 1482 până în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost comandate, se remarcă
pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca intitulată Cina cea de Taină pentru
mânăstirea Santa Maria delle Grazie.[30] În primăvara lui 1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei,
trimis de Sforza la principele Matei Corvin. Se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta
Familie, căruia i s-a pierdut urma.[31] Între 1493 și 1495, în notele de socoteli zilnice ale artistului apare o femeie
cu numele de Caterina. Atunci când aceasta a murit în 1495, lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi
vorba despre mama sa.[32] Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv crearea
de care alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul domului catedralei din Milano, și modelul unei uriașe
statui ecvestre a lui Francesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. În vederea realizării acestei statui
nemaivăzute, au fost procurate 70 de tone de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de mai mulți ani, o
chestiune deja obișnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui a fost terminat în 1492. El depășea ca
proporții singurele două mari statui ecvestre ale Renașterii, statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de
Donatello și statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneția, realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a fost
turnată în bronz abia în 1488, după moartea acestuia, și după ce Leonardo începuse deja să facă planurile detailate
pentru turnarea în bronz a uriașei sale statui. Toată lumea era cu ochii ațintiți asupra uriașei statui, Michelangelo
chiar a afirmat că va fi imposibil pentru Leonardo s-o toarne. În noiembrie 1494, bronzul destinat statuii a fost
utilizat pentru confecționarea de tunuri care să apere orașul de invazia regelui Carol al VIII-lea al Franței. La
începutul celui de-al doilea război italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la țintă modelul uriaș din
lut al imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul
său, și cu unul din prieteni, matematicianul Luca Pacioli, au fost nevoiți să fugă din Milano la Veneția, unde a fost
angajat ca arhitect militar și inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al orașului contra unui atac naval. În
anul 1500 s-a întors la Florența, unde el și tovarășii săi au fost oaspeții călugărilor de la mânăstirea Santissima
Annunziata, care le-au oferit posibilitatea organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari,
Leonardo a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit atâta
admirație încât “bărbați și femei, tineri și bătrâni” s-au perindat prin fața ei “ca la o mare sărbătoare”. Atelierul a
fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării aripii în care funcționase timp de mai mulți ani departamentul de

53
hărți militare.[33] În 1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare Borgia, fiul papei Alexandru VI, în
calitate de arhitect militar și inginer, călătorind de-a lungul și de-a latul Italiei împreună cu patronul și protectorul
său. În această calitate, Leonardo a creat mai multe hărți și planuri. Hărțile erau ceva extrem de rar în acea epocă,
iar cele realizate de Leonardo par a avea o nouă concepție. Printre hărțile realizate atunci, se remarcă cea a văii
Chiana, menită să ofere patronului său o imagine de ansamblu asupra teritoriului și pozițiilor fortificate. Harta a
fost realizată în strânsă legătură cu alt proiect al său, un baraj înspre mare în Florența pentru a susține alimentarea
cu apă a orașului. Artistul a revenit la Florența în 18 octombrie 1503, unde în următorii doi ani a desenat și pictat
o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de Signorie, în paralel cu altă frescă, Bătălia de la
Cascina, realizată de Michelangelo. Amândouă lucrările s-au pierdut. Compoziția lui Michelangelo este cunoscută
datorită unei copii realizate de Aristotole da Sangallo în 1542.[34] Lucrarea lui Leonardo este cunoscută datorită
schițelor pregătitoare și mai multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter
Paul Rubens. În 1504, da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo,
contrar voinței autorului.[35] În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu mulți din ucenicii săi, printre care
Bernardino Luini, Giovanni Antonio Boltraffio și Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale
după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece tatăl său a murit în 1504, el
trebuind să se întoarcă la Florența în 1507, pentru a rezolva problema moștenirii împreună cu frații săi. În 1508 s-a
întors în Milano, unde a locuit în propria sa casă, situată aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila.
Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a petrecut mult timp în Cortile del
Belvedere, în Vatican, unde în aceeași perioadă lucra și pictorul Raffaello Santi, cunoscut sub numele de Rafael.
În octombrie 1515, regele Francisc I al Franței a recapturat orașul Milano. În 19 decembrie, Leonardo a fost
prezent la întâlnirea dintre Francisc I și Papa Leon X, care a avut loc la Bologna.[36][37] Leonardo a primit o
comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu mecanic, care putea să meargă, și care putea să-și deschidă
pieptul pentru a da la iveală o tufă de crini.[38] Nu se cunoaște scopul pentru care a fost comandat acest leu
mecanic, dar se presupune că era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa triumfală în Lyon, și probabil că a
fost utilizat în cadrul convorbirilor de pace cu papa. Leul s-a pierdut, o replică mai mult sau mai puțin fidelă cu
originalul a fost realizată de curând și se găsește la Muzeul din Bologna.[39] În 1516 a intrat în serviciul lui
Francisc I, sub înalta protecție a acestuia, fiindu-i dată o locuință în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu, lângă
reședința regală Château d'Amboise. Aici și-a petrecut ultimii ani din viață, însoțit de ucenicul său, contele
Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi italieni. Leonardo da Vinci s-a stins din viață la Clos
Lucé, la 2 mai 1519. În ultimii ani, regele Francisc I și Leonardo deveniseră prieteni apropiați. Giorgio Vasari
povestește că regele l-ar fi ținut de mână până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă francezilor, ilustrată de
tabloul lui Jean Auguste Dominique Ingres, pare a fi mai degrabă o legendă, dat fiindcă în aceeași zi, de la Saint-
Germain-en-Laye, Francisc I a emis un edict, în consecință nu putea fi la Clos Lucé. Alți cercetători au remarcat
că edictul nu era semnat personal de rege. Vasari menționează că în ultimele zile, simțindu-și sfârșitul aproape,
Leonardo a chemat un preot pentru a se spovedi și împărtăși. Conform dorinței sale, 60 de cerșetori au însoțit

54
cortegiul funerar. Fiecare din aceștia a fost răsplătit cu o sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo.
Principalul moștenitor și executorul testamentar al artistului a fost contele Melzi, care i-a fost alături până în
ultima clipă. Lui i-au rămas picturile, desenele, biblioteca, uneltele și alte obiecte personale ale artistului, precum
și o sumă de bani. Nu a fost uitat nici Salai, fostul său ucenic și tovarăș, la fel și credinciosul său servitor, Battista
di Vilussis, fiecare primind jumătate din via lui Leonardo, frații artistului care și-au împărțit terenuri, și
servitoarea sa, care a primit o „pelerină neagră, de bună calitate, cu marginea îmblănită”, ceea ce voia să însemne,
că servitoarea sa putea participa la funeralii îmbrăcată „decent”.[40] Leonardo da Vinci a fost înmormântat în
Capela Saint-Hubert a (castelului Amboise) Se cunosc extrem de puține amănunte privind viața personală a lui
Leonardo da Vinci, deși a lăsat în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal
personal sau memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu apare vreo informație care să
indice vreun interes afectiv față de vreo persoană. În consecință, nu se poate stabili cu certitudine dacă a avut vreo
relație afectivă și/sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din contră, cei care l-au cunoscut,
vorbesc despre o existență aproape ascetică, dedicată trup și suflet artei și științei. Una din notele sale conține
câteva referințe privind sexualitatea și procreația:

 "Actul procreației și tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât oamenii ar dispărea dacă
nu ar interveni ceva fețe drăgălașe sau dispoziții senzuale."[41]

Această frază a fost interpretată în fel și chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a artistului.

Actele din dosarul acestui proces constituie singurul document istoric și singurul cu valabilitate juridică cu referire
directă la orientarea sexuală a lui Leonardo da Vinci.

În data de 9 aprilie 1476, în cutia de scrisori (tamburo) din fața primăriei (Palazzo della Signoria) a fost depus un
denunț anonim împotriva unui tânăr ucenic giuvaergiu, Jacopo Saltarelli, denunț în care se menționa că acesta ar
avea diverse "legături mizerabile cu persoane care i-au solicitat asemenea servicii nasănătoase". Denunțul acuză
patru persoane de a-l fi sodomizat pe Saltarelli, respectiv: Leonardo da Vinci, ucenic în atelierul pictorului
Verrocchio, un croitor pe nume Baccino, un anume Bartolomeo di Pasquino, și Leonardo Tornabuoni, membru al
familiei aristocratice cu același nume din Florența, asociată cu familia Medici.[42] Saltarelli era cunoscut
autorităților, deoarece se prostitua, iar cu cîteva luni în urmă, un alt bărbat fusese condamnat pentru sodomizarea
acestuia.[43] Unele surse afirmă că ar fi lucrat și ca model pentru Leonardo. Judecătorii au decis să claseze cazul,
cu condiția să nu mai apară alte denunțuri. În 7 iunie 1476, un alt denunț a fost depus, dar din nou judecătorii au
decis să claseze cazul, dat fiindcă denunțul, chiar dacă era anonim, trebuia să fie semnat.[44] Ulterior, s-a speculat
faptul că familia unuia din acuzați, Leonardo Tornabuoni, ar fi exercitat presiuni prin intermediul familiei Medici
pentru clasarea cazului.[45] Cert este că în acea perioadă, sodomia era considerată un delict extrem de grav,
pedepsit cu moartea prin ardere pe rug. Deoarece era extrem de greu de probat, adesea se recurgea la tortură. Nu
era o chestiune cu care să se glumească, deși autoritățile erau relativ tolerante. Prin sodomie se înțelegea orice

55
practică sexuală în afară de contactul sexual normal vaginal dintre bărbat și femeie, conform definiției date de
Toma d'Aquino. Acuzația de sodomie era extrem de frecventă în epocă, atât în rândul aristocrației, fiind folosită
pentru eliminarea rivalilor politici, cât și la nivelul claselor de jos, cel mai adesea în scopuri mercantile, dat
fiindcă condamnatului i se confisca averea, o parte revenindu-i denunțătorului.

Un cercetător contemporan, Michael Rocke, a investigat cu mijloace moderne arhiva Oficialilor Nopții (Ufficiali
di notte), o instituție represivă, menită să instrumenteze cazurile de sodomie în Florența, stabilind că timp de 70 de
ani, între 1432 și 1502, timp în care această instituție a fost activă, au fost investigate cca. 16 000 de cazuri de
sodomie, 3000 de persoane fiind condamnate. Pare extrem de mult pentru un oraș cu cca. 40 000 de locuitori.
 Totuși, în 70 de ani, ar însemna cca. 42 de condamnări anual, adică aproape 1 la mie din populația orașului. În
[46]

consecință, sodomia nu era deci chiar așa de răspândită pe cât afirmă Michael Rocke în cartea sa. Pe de altă parte,
sodomia nu însemna neapărat relații homosexuale, ci includea o paletă extrem de largă de practici sexuale, de la
masturbare și până la sex anal heterosexual. Chiar și felația, practicată curent de prostituate, era considerată
sodomie. Autoritățile erau alarmate de scăderea numărului de căsătorii, puse pe seama extinderii practicilor
sexuale „necurate”, astfel încât au decis să crească numărul de bordeluri și să asigure o dotă pentru tinerele sărace,
concomitent cu sporirea represiunii, care nu era nici pe departe atât de cruntă pe cât era bunăoară în țările de la
nord de Alpi, unde execuția publică prin ardere pe rug pentru sodomie era relativ frecventă, sau în comparație cu
Anglia, unde în 27 noiembrie 1835 au fost spânzurați James Pratt și John Smith, ultima condamnare la pedeapsa
capitală pentru sodomie din Marea Britanie. Cu toate că dosarul cazului de sodomie în care era implicat și
Leonardo da Vinci a fost clasat, eticheta de "desfrânați" aplicată de opinia publică celor patru acuzați a persistat
multă vreme. Privind retrospectiv, toată această afacere pare să fi fost un atac politic la adresa familiei de Medici,
Leonardo fiind doar o victimă colaterală. O altă certitudine este faptul că nici unul din contemporanii săi, și nici
biograful său, Giorgio Vasari (1511-1574), nu pomenesc nimic despre așa-zisa sa homosexualitate.[47]

Pornind de la o notă scrisă de Leonardo da Vinci, Sigmund Freud a scris în 1910 un eseu intitulat Leonardo da
Vinci și memoria copilăriei (titlu original : Eine Kindheitserinnerung des Leonardo da Vinci, 1910), practic, un
studiu psihanalitic cu tentă literară asupra lui Leonardo da Vinci și operei sale. Sigmund Freud a pornit de la o
notă a lui Leonardo din Codex Atlanticus, în care acesta își amintește:

"... printre primele amintiri din copilărie, mi se pare că eram așezat în leagăn și un vultur (în italiană nibbio) a
venit la mine, mi-a deschis gura cu coada, și m-a lovit cu ea de mai multe ori peste buze..."

Pornind de la această notă, Freud a interpretat acest eveniment drept o fantezie, fantasmă a artistului, privind un
contact sexual oral. Conform teoriei sale, vulturul ar fi mama artistului, dat fiindcă în scrierea antică egipteană,
hieroglifa "mamă" este simbolizată printr-un vultur. (zeița Mut) Sigmund Freud a dezvoltat această teorie pornind
de la o idee mai veche a sa, privind relația dintre mamă și pruncul alăptat, similară cu o felație. Pornind de aici,
Freud a analizat tabloul lui Leonardo de la Muzeul Luvru, Sf. Ana, Fecioara și Pruncul (1510-1513), făcând

56
observația că vestmintele Sfintei Fecioare seamănă cu un vultur. De aici, a dedus că toate acestea denotă fantezii
de "homosexual pasiv" ale artistului.

Imediat după publicarea eseului, mai mulți specialiști italieni au acuzat o eroare de traducere în ediția în limba
germană, cartea Mariei Herzfeld, Leonardo da Vinci, der Denker, Forscher und Poet, utilizată ca referință de către
Freud, respectiv traducerea cuvântului nibbio prin vultur, care de fapt, în context s-ar traduce prin zmeu (de
hârtie). Cu toate acestea, cuvântul nibbio în italiană înseamnă și gaie (pasăre de pradă înrudită cu vulturul,
lat. Milvus milvus, fam. Accipitridae), astfel încât adepții lui Freud au refăcut imediat teoria privind pretinsa
homosexualitate "pasivă" a lui Leonardo da Vinci.

Cei mai mulți specialiști în opera lui Leonardo da Vinci, oameni care și-au dedicat întreaga viață studierii operei
acestuia, susțin totuși că visul său "profetic" este inspirat de Divina Comedie a lui Dante Alighieri, fiind de fapt o
metaforă extrem de răspândită în scrierile epocii, și că toate teoriile lui Freud, ca și ale epigonilor acestuia sunt
simple fabulații.[48] De altfel, însuși Freud, aflând despre eroarea de traducere, avea să-i mărturisească cu
amărăciune lui Lou Andreas-Salomé în 1919 că era una din cele mai bune scrieri ale sale.[49] Freud se înșela însă,
pentru că homosexualitatea în Florența familiei de Medici avea aceleași trăsături caracteristice cu pederastia din
Grecia antică, Leonardo, în calitate de maestru nu putea fi în nici un caz homosexual pasiv, rolul acesta era
rezervat ucenicilor care-și completau veniturile, prostituându-se, precum Jacopo Saltarelli. Apoi Freud nu a înțeles
sau s-a făcut că nu înțelege rolul mamei lui da Vinci, o simplă țărancă pe post de dădacă până la cinci ani, după
care a trebuit să-și încredințeze fiul tatălui, Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, notar oficial al Florenței.
O simplă țărancă pe post de purtătoare de sarcină și apoi de dădacă, nu avea cum să bântuie visele erotice ale
artistului.

Având ca punct de plecare procesul de sodomie din 1476 și eseul lui Sigmund Freud, mai mulți cercetători
contemporani au disecat scrierile și opera artistică a lui Leonardo da Vinci, căutând să descopere "dovezi" ale
pretinsei homosexualități a acestuia. Principalele argumente invocate de către aceștia sunt:

 Leonardo da Vinci a avut doi ucenici, Gian Giacomo Caprotti da Oreno și Contele Francesco Melzi,
care au stat alături de marele artist până la moartea acestuia, amândoi "tineri" și "frumoși".
 Schița pentru tabloul Sf. Ioan Botezătorul, intitulată The Incarnate Angel, desen în cărbune din 1515
aflat în colecția Muzeului Luvru, reprezentând un înger cu penisul în erecție.

 Personajul din dreapta lui Isus, în Cina cea de Taină, are sexul nedefinit.

 Leonardo da Vinci nu a fost niciodată însurat.

 Leonardo da Vinci a evitat să picteze nuduri de femei, în schimb a pictat numeroși tineri cu chip
angelic.

57
Elizabeth Abbott, în lucrarea History of Celibacy afirmă că deși este "foarte probabil" ca Leonardo da Vinci să fi
fost homosexual, traumatizat de procesul de sodomie din 1476, artistul ar fi optat pentru castitate pentru tot restul
vieții.[50] Alți autori afirmă fără echivoc despre Leonardo da Vinci că ar fi fost homosexual și chiar pedofil sadea,
începând cu autorul cu mare succes la public Dan Brown, care în romanul Codul lui da Vinci afirmă că artistul ar
fi fost un homosexual înflăcărat (flamboyant). Michael White, în cartea Leonardo: The First Scientist, afirmă că
"there is little doubt that Leonardo remained a practising homosexual", indicând chiar și două nume de "parteneri
sexuali" ai artistului, respectiv un anume Fioravante di Domenico și un tânăr șoimar, Bernardo di Simone,
bazându-se pe interpretarea proprie a unor note personale ale lui Leonardo.[51].

Gian Giacomo Caprotti da Oreno, supranumit Salai sau Il Salaino(micul nespălat, sau drăcușorul), a ajuns în
preajma lui Leonardo în 1490. După numai un an, Leonardo a făcut o listă cu toate “potlogăriile” acestuia,
numindu-l “hoț, mincinos, încăpățânat și avid de bani”, după ce fusese prins de cel puțin cinci ori că șterpelise
bani și alte obiecte de valoare, pentru a cheltui o avere pe haine.[52] Cu toate acestea, Leonardo l-a tratat cu
îngăduință, acesta rămânând în slujba artistului aproape 30 de ani. Salai a realizat un număr de tablouri sub nume
propriu (Andrea Salai), dar deși Vasari afirmă că Leonardo l-ar fi învățat totul despre pictură, lucrările sale nu se
ridică totuși la nivelul altor ucenici ai pictorului, precum Marco d'Oggione și Boltraffio. În 1515 a pictat o
versiune nud a Monei Lisa, cunoscută drept Monna Vanna.[53] În 1525, anul morții sale, Salai era proprietarul
celebrului tablou Mona Lisa, evaluat la cererea sa cu 505 lire, o valoare extraordinară în acea vreme pentru un
portret de mici dimensiuni.[54] În 1506, Leonardo a mai luat un ucenic, Contele Francesco Melzi, fiul unui
aristocrat din Lombardia, care va fi considerat ucenicul său preferat. L-a urmat pe Leonardo da Vinci în Franța,
rămânând alături de el până la moartea acestuia. Melzi a moștenit lucrările artistice și științifice ale maestrului,
manuscrisele și colecțiile sale, cărțile și obiectele personale, fiind și executorul testamentar al artistului. În ciuda
renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de știință și inventator, timp de patru
secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conștiința colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deși
numărul lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus, în raport cu alți contemporani de-ai săi. Lucrările sale
certe, ca și cele atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins prețuri fabuloase.
Încă din timpul vieții, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor.
Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieții sale datorită
tehnicii inovatoare, perfecțiunea detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă,
interesul său pentru fizionomie și pentru modul în care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în care
a utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea gradată a tonurilor. Toate
aceste calități pot fi recunoscute cu ușurință în lucrările sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină,
Fecioara pe stânci.[55] Prima lucrare realizată de Leonardo da Vinci a fost Botezul lui Hristos, lucrare atribuită lui
Verrochio, realizată în colaborare cu acesta. Din aceeași perioadă datează alte două lucrări, amândouă cu titlul
Buna Vestire. Una are dimensiuni reduse, 59x14 cm. Este o "predella", o bucată care ar trebui să se potrivească la
baza unei compoziții mai mari, în cazul de față, o lucrare aparținând lui Lorenzo di Credi, de care a fost separată

58
ulterior. A doua bună vestire este o lucrare de dimensiuni ceva mai mari, cu o lățime de 217 cm. În ambele lucrări,
Leonardo da Vinci a utilizat un aranjament clasic, prezent și în două binecunoscute lucrări ale lui Fra Angelico, cu
Fecioara stând în genunchi sau în picioare, în dreapta imaginii, în stânga un înger în profil, cu o îmbrăcăminte
sofisticată. Deși anterior atribuită lui Ghirlandaio, lucrarea este azi atribuită lui Leonardo.[56] În lucrarea cea mică,
Sfânta Fecioară pleacă ochii și își împreunează mâinile într-un gest care vrea să exprime supunere față de voința
Domnului. În a doua lucrare, din contră, Sfânta Fecioară nu este de loc supusă. Tânăra ce o reprezintă, întreruptă
din lectură de neașteptatul emisar, pune un deget de-a curmezișul Bibliei, pentru a marca locul în care i-a fost
întreruptă lectura, ridicând mâna în semn de surpriză. Tânăra femeie acceptă rolul de mamă a Domnului, nu cu
resemnare, ci cu încredere. În această lucrare, Leonardo da Vinci reprezintă dimensiunea umană a Sfintei
Fecioare, recunoscând rolul umanității în încarnarea Domnului. În 1480, Leonardo a primit două comenzi extrem
de importante și a început o altă lucrare care se va dovedi revoluționară din punct de vedere al compoziției. Două
din cele trei lucrări nu au mai fost terminate, iar a treia a constituit subiectul unor discuții interminabile, privind
termenele și prețul. Una din lucrări este intitulată Sf. Ieronim în pustietate. Unul din cercetătorii vieții și operei lui
Leonardo, Liana Bortolon, asociază această lucrare cu o perioadă dificilă din viața artistului, relevată de una din
însemnările sale: „... gândeam că învăț să trăiesc, (în realitate) învățam să mor”. Lucrarea odată începută,
compoziția poate fi văzută, fiind extrem de neobișnuită. Lucrarea, care prin secolul al XVIII-lea îi aparținea
Angelicăi Kauffman, a fost mai apoi tăiată în două. Cele două bucăți au fost regăsite ulterior, prima într-un târg de
vechituri, și a doua, în atelierul unui curelar, fiind mai apoi reunite pentru a forma compoziția originală. .[57] Este
posibil ca totuși anumite zone periferice ale compoziției originale să lipsească. Sf. Ieronim ocupă zona centrală a
lucrării, așezat după o linie ușor înclinată, și văzut cumva dintr-o perspectivă aeriană. Îngenuncheat, cu un braț
întins în lateral, cu privirea fixă, îndreptată în direcție opusă, postura personajului pare desprinsă din studiile
anatomice ale artistului. În prim plan, în dreapta, întins de-a curmezișul, simbolul preferat al artistului, un leu,
formează o dublă spirală la baza compoziției. O altă inovație este planul de fundal cu stânci colțuroase abia
schițat, din care se detașează personajele principale.

Aceeași concepție novatoare în ceea ce privește compoziția, elementele de fundal și dramatismul subiectului apar
în altă capodoperă neterminată, intitulată Adorația Magilor, comandă a călugărilor din mânăstirea San Donato din
Scopeto. Este o compoziție complexă, cu dimensiunea de cca. 250 x 250 cm. În vederea realizării acesteia,
Leonardo a făcut numeroase schițe și desene preliminare, inclusiv unul extrem de detailat în perspectivă liniară cu
ruine, care formează o parte din fundalul scenei. Din păcate, în 1482, la ordinul lui Lorenzo de Medici, artistul a
plecat la Milano, pentru a câștiga bunăvoința lui Ludovico Sforza (Il Moro, adică “maurul”), lucrarea fiind
abandonată.

A treia lucrare importantă din această perioadă este Fecioara pe stânci, lucrare comandată de Confreria Imaculatei
Concepții. Lucrarea, realizată cu concursul lui Giovanni Ambrogio de Predis, trebuia să completeze o parte a
altarului, construit deja.[58] Leonardo a ales să picteze un moment apocrif al copilăriei lui Isus, în care Ioan

59
Botezătorul, protejat de un înger, întâlnește Sfânta Familie în drumul spre Egipt. În această scenă, Ioan îl
recunoaște pe Isus drept Cristos, Fiul Domnului. Scena emoționantă, de o frumusețe deosebită, impresionează prin
grația personajelor ce-l înconjoară pe pruncul Isus, într-un peisaj sălbatic, dominat de stânci și cascade.[59] Deși
lucrarea este destul de mare, 200 x 120 cm, nu este atât de complexă pe cât au dorit călugării de la San Donato,
având doar patru personaje în loc de cele cca. cincizeci cerute, și un peisaj sălbatic în loc de unul arhitectural.
Lucrarea a fost totuși terminată, practic au fost executate două versiuni ale aceleiași lucrări, una rămasă să
decoreze capela Confreriei, cealaltă rămânând în posesia lui Leonardo da Vinci, care a luat-o cu el în Franța.
Călugării nu au obținut însă lucrarea, și nici de Predis nu a văzut nici un ban pentru munca sa, decât mult mai
târziu.[60]

Cea mai renumită lucrare a lui Leonardo da Vinci, realizată în 1490, a fost Cina cea de Taină, o frescă pictată în
refectoriul (sala de mese) mânăstirii Santa Maria della Grazie din Milano. Fresca reprezintă momentul în care
Isus, înconjurat de discipolii săi, ia ultima cină, înainte să fie arestat și condamnat la moarte, surprinzând exact
momentul în care acesta rostește fraza profetică: “unul din voi mă va vinde”. Scena surprinde consternarea
discipolilor Mântuitorului la auzul vorbelor acestuia. Scriitorul Matteo Bandello povestește cum Leonardo lucra în
unele zile de dimineață până seara, fără a se opri nici măcar pentru a mânca, după care urmau câteva zile în care
nu mai picta absolut deloc.[61] Modul de lucru al artistului era dincolo de puterea de înțelegere a călugărilor, astfel
că, exasperați, aceștia au cerut lui Ludovico Sforza să intervină.[62] Atunci când a fost terminată, fresca a fost
unanim aclamată, fiind considerată o capodoperă. Din păcate, tehnica utilizată de Leonardo, tempera, prin care
acesta dorea obținerea de culori mai vii, s-a dovedit inadecvată substratului pe care a fost aplicată, umezeala
datorată apropierii de bucătărie, a condus la deformarea și scorojirea acesteia, astfel încât un vizitator al
mânăstirii, 100 de ani mai târziu, o descria drept o “ruină”.[63] Cu toate acestea, fresca lui Leonardo rămâne una
din cele mai cunoscute opere de artă religioasă din istorie, fiind reprodusă pe orice, de la tricouri, până la celebrele
“carpete de pus pe perete”. Dintre lucrările realizate de Leonardo în secolul al XVI-lea, de departe cea mai
renumită este Mona Lisa, mai precis „Mona Lisa” sau „La Gioconda”. Acest portret de mici dimensiuni este
incontestabil cea mai renumită pictură din lume. Renumele său se datorează zâmbetului misterios al femeii,
subliniat de artist prin umbrirea colțurilor gurii și ochilor, astfel că natura sau sursa acestui zâmbet cu subînțeles
nu poate fi descifrată. Această tehnică de umbrire s-a numit “sfumato” sau “fumul lui Leonardo”. Vasari, despre
care se spune că a cunoscut această lucrare doar din auzite, afirmă că “zâmbetul ei este atât de plăcut, încât pare a
fi de origine mai degrabă divină decât omenească”.[64] Dacă Vasari a văzut sau nu tabloul, este subiectul unei
controverse printre istorici. Unul din argumentele principale ale celor care susțin că nu a văzut niciodată această
lucrare, este că el descrie modelul ca având sprâncene. Unii autori, precum Daniel Arasse, au lansat ipoteza că
Leonardo ar fi pictat sprâncenele modelului, dar că acestea ar fi fost eliminate ulterior, nefiind la modă pe la
mijlocul secolului al XVI-lea. Analiza lucrării, scanate la rezoluție înaltă de către Pascal Cotte, a arătat că Mona
Lisa fusese realmente pictată inițial cu gene și sprâncene, dar că acestea au fost ulterior eliminate.[65] Se mai poate
remarca rochia fără ornamente, astfel încât privirea e atrasă de ochi și de mâini, ca și de peisajul din fundal, totul

60
pictat cu tușe extrem de fine, aproape insesizabile. Mai trebuie adăugată starea perfectă de conservare a lucrării și
lipsa intervențiilor ulterioare, fapt extrem de rar la o pictură cu asemenea vechime.[66]

În tabloul Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana, compoziția este din nou concepută sub forma unor personaje în natură,
amintind de Sf. Ieronim, cu personajul surprins într-o postură înclinată. Ceea ce face această lucrare extrem de
originală, este că cele două personaje înclinate par să se suprapună. Maria este așezată pe genunchii mamei sale,
Sf. Ana. Ea este aplecată puțin în față, spre pruncul Isus care se joacă cu un miel. Compoziția a fost copiată de
multe ori și a influențat mulți artiști, printre care Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Pontormo și Correggio.
Această schemă compozițională a fost de asemenea adoptată de pictorii venețieni Tintoretto și Paolo Veronese.[67]

Leonardo da Vinci nu a fost un pictor extrem de prolific precum mulți dintre contemporanii săi. În schimb, a
desenat enorm. Caietele sale conțin sute de schițe, dar și desene detailate ale diverselor aspecte care i-au atras
atenția. De asemenea există multe studii preliminare ale picturilor pe care le-a realizat sau pe care plănuia să le
realizeze, cum ar fi cele pentru Adorația Magilor, Fecioara pe stânci și Cina cea de Taină. Primul desen cunoscut
al artistului este intitulat “Peisaj din Valea râului Arno” și datează din 1473. Se observă râul, munții, Castelul
Montelupo și ogoarele din jur.[68] Unul din cele mai cunoscute desene ale sale se intitulează “Omul vitruvian”, un
studiu al proporțiilor corpului uman, un “Cap de înger” pentru Fecioara pe stânci, la Luvru, un studiu botanic
intitulat “Steaua din Bethlehem” și un desen de mari dimensiuni (160x100 cm) realizat cu cretă neagră pe hârtie
colorată, desen pentru Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, la National Gallery, în Londra.
Desenele relevă o tehnică “sfumato” pentru realizarea umbrelor, în același stil aplicat în cazul Monei Lisa. Este
cert faptul că Leonardo n-a făcut niciodată vreo pictură după acel desen, tabloul Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana,
fiind cea mai apropiată variantă.[69] O altă serie de desene include figuri umane deformate, uneori exagerat, mulți
se referă la ele ca la un fel de caricaturi, sunt studii ale expresiei fețelor umane, folosind diverse modele întâlnite
în cele mai diverse locuri. Vasari chiar povestește că atunci când Leonardo observa pe stradă vreo persoană cu o
figură care i se părea interesantă, o urmărea, studiind-o îndelung.[70] Există numeroase studii de tineri, asociate
adesea cu ucenicul său Salai, cu o caracteristică deosebită, ceea ce azi numim “profil grec”, adică un profil la care
se poate trasa o linie dreaptă din frunte până în vârful nasului, cu șaua dintre nas și frunte extrem de sus, formă
întâlnită la multe statui grecești antice. Acest profil contrastează adesea cu profilul “roman”, războinic. Salai este
adesea desenat cu o costumație sofisticată și bizară. Alte desene, extrem de detailate, sunt studii ale unor draperii,
un element adesea nelipsit în pictura epocii. În desenele din tinerețe ale artistului chiar se remarcă o extraordinară
dexteritate în desenarea acestora. Un alt desen renumit este o scenă macabră desenată în 1479 în Florența,
reprezentându-l pe Bernardo Baroncelli spânzurat, în legătură cu asasinarea lui Giuliano, fratele lui Lorenzo de
Medici, în cazul conspirației Pazzi. Umanismul renascentist nu trasa o graniță categorică între știință și artă, astfel
încât studiile științifice și inginerești ale lui Leonardo da Vinci sunt cel puțin la fel de impresionante și inovative
pe cât sunt lucrările sale artistice. Studiile sale se regăsesc în cca. 13 000 de pagini de note și schițe, la care a
lucrat aproape zilnic, de-a lungul întregii vieți. Multe din notele sale sunt scrise în oglindă, aceasta părând a fi mai

61
degrabă din rațiuni practice, decât din motivul de a păstra vreun secret ascuns. Din cauză că scria cu mâna stângă,
este posibil să-i fi fost mai ușor să scrie de la dreapta la stânga. Notele sale relevă o paletă extrem de largă de
preocupări, de la banale liste de cumpărături zilnice și datorii, până la desene de aripi și pantofi pentru mers pe
apă. Se regăsesc de asemenea, compoziții pentru pictură, studii și detalii de draperii, animale, copii, disecții de
organe, studii de plante, formațiuni stâncoase, vârtejuri acvatice, mașini de război, mașini de zburat, studii de
arhitectură. Aceste caiete, de diverse tipuri și mărimi, au fost împrăștiate de prieteni și moștenitori după moartea
sa, marea majoritate ajungând în final în colecții de prestigiu, precum Royal Library de la Windsor Castle, Muzeul
Luvru, Biblioteca Nacional de España, Victoria and Albert Museum, Biblioteca Ambrosiana care conține cele 12
volume ale Codexului Atlanticus și British Library din Londra care deține o parte a Codexului Arundel.[71] Codex
Leicester este singura lucrare științifică majoră aparținând lui Leonardo, aflată într-o colecție privată. Se găsește în
posesia lui Bill Gates, fiind expusă în diverse locuri din lume o dată pe an. Notele lui Leonardo par a fi realizate
special pentru a fi tipărite, dat fiindcă multe coli au formă și ordine care facilitează tipărirea. În multe cazuri
privesc un singur subiect, bunăoară, în cazul inimii unui embrion uman, subiectul este acoperit cu observații și
desene pe o singură coală.[72] Nu se cunoaște motivul pentru care Leonardo nu le-a publicat în timpul vieții.
Pasiunea pentru știință a lui Leonardo a fost mai degrabă contemplativă. El s-a străduit să înțeleagă diverse
fenomene descriindu-le în mod minuțios și reprezentându-le printr-un desen detailat, fără a dezvolta experimente
practice și/sau explicații teoretice, dat fiindcă îi lipseau pregătirea matematică și cunoștințele de limbă latină. Din
această cauză, cercetătorii contemporani cu el au ignorat în bună măsură lucrările sale științifice, deși la un
moment dat, Leonardo însuși se străduia să învețe singur latina. În 1490, el studia matematica cu Luca Pacioli,
pregătind o serie de desene de solide de formă regulată pentru a fi gravate pe plăcile pentru ilustrațiile din cartea
lui Pacioli, De divina proportione, publicată în 1509. Din conținutul jurnalelor sale rezultă că plănuia să publice o
serie de tratate asupra mai multor subiecte. Se spune că în cursul vizitei din 1517 a secretarului Cardinalului
Ludovic de Aragon, ar fi fost observat un tratat coerent de anatomie.[73] Aspecte privind studiile sale de anatomie,
lumină și peisaj, au fost reunite pentru a fi publicate, de către ucenicul său, Contele Francesco Melzi, și publicate
ulterior sub numele de Tratat de Pictură de Leonardo da Vinci, în Franța și Italia în 1651, și în Germania în 1724.
 Daniel Arasse afirmă că tratatul, apărut în Franța în nu mai puțin de 62 de ediții în numai 50 de ani, a făcut ca
[74]

Leonardo să fie văzut ca un precursor al învățământului academic de artă. Cu toate că experimentele lui Leonardo
au urmat metode științifice clare, o analiză recentă a activității sale ca om de știință, analiză făcută de Frtijof
Capra, afirmă că Leonardo era complet diferit de savanți precum Isaac Newton sau Galileo Galilei, el căutând să
integreze arta cu știința în cel mai pur spirit renascentist.[75] Leonardo a căpătat primele noțiuni de anatomie pe
când își făcea ucenicia în atelierul lui Verrocchio. Acesta insista față de ucenicii săi asupra importanței studiului
anatomiei umane. În calitate de artist, pasionat de anatomie, Leonardo da Vinci a devenit repede un adevărat
specialist în “anatomie topografică”. A realizat astfel o mulțime de studii, constând în desene amănunțite de
mușchi, tendoane și alte detalii anatomice vizibile. Devenit ulterior artist de renume, i s-a acordat permisiunea de
face disecție de cadavre la Spitalul Santa Maria Nuova din Florența, și ulterior în spitale din Milano și Roma. Între

62
1510 și 1511 a colaborat în acest sens cu doctorul Marcantonio della Torre. Leonardo a realizat peste 240 de
desene extrem de detailate, pe care le-a descris cu cca. 13 000 de cuvinte, în vederea publicării unui tratat de
anatomie. Toate acestea au rămas la Francesco Melzi, care intenționa să le publice, dar și el a fost depășit de
complexitatea problemelor apărute, în special datorită scrisului lui Leonardo da Vinci. Aceste probleme
rămăseseră încă nerezolvate în momentul decesului lui Melzi, și încă alți 50 de ani după, astfel încât numai o mică
parte din materialul cu privire la anatomie a fost inclusă în tratatul de pictură, publicat în 1632 în Franța.[60][76] În
timp ce Melzi ordona materialul pe capitole, acesta a fost examinat de mulți artiști și anatomiști, printre care,
Giorgio Vasari, Benvenuto Cellini și Albrecht Dürer, care a făcut mai multe desene după materialul lăsat de
Leonardo. Desenele anatomice ale lui Leonardo includ numeroase studii privind scheletul uman, părțile lui
componente, precum și studii privind mușchii și tendoanele. A studiat de asemenea mecanica scheletului omenesc
și forțele musculare, prefigurând știința modernă a biomecanicii.[77] A mai desenat inima, sistemul circulator și
vascular, organele sexuale, alte organe interne și a fost printre primii care a desenat un embrion uman în uter.
Desenele realizate și modul de notare a indicațiilor și explicațiilor erau extrem de avansate pentru acea vreme; se
consideră că, dacă ar fi fost publicate atunci, ar fi contribuit substanțial la progresul medicinei.[78][79] Ca artist,
Leonardo a studiat efectele emoționale asupra fizionomiei, studiind în special efectele furiei. De asemenea, a
studiat și desenat diformități ale feței și semne ale nebuniei. A studiat de asemenea anatomia multor animale,
disecând vaci, urși, maimuțe, păsări și broaște, comparând anatomia acestora cu cea a omului, și a făcut o serie de
studii asupra cailor. Încă din timpul vieții, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mari ingineri ai
timpului său. În scrisoarea de prezentare ce-o trimisese ducelui Ludovico Sforza (Il Moro), Leonardo afirma că
este capabil să construiască tot felul de mașini capabile să asigure protecția orașului în cazul unui asediu. Atunci
când a fugit la Veneția în 1499, și-a găsit imediat o slujbă de inginer militar, prin concepția și construcția unui
sistem mobil de baricade, care să protejeze orașul de atacuri din exterior. De asemenea, a realizat un proiect de
deviere a râului Arno, proiect la care a colaborat cu Niccolò Machiavelli.[80][81] Notele artistului cuprind o mulțime
de invenții, multe din ele, inutile sau fanteziste, precum un instrument muzical (viola organista), un cavaler
mecanic (robot) și un tun cu abur, dar și altele utile, precum pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile și
proiectile de mortier. În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect mai amplu
pentru sultanul Baiazid al II-lea, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor, cunoscută drept Cornul de
Aur. Baiazid nu a acceptat proiectul, considerându-l irealizabil. Concepția lui Leonardo a fost reînviată în 2001,
atunci când podul Vebjørn Sand Da Vinci Project, ce se baza pe ideea sa, a fost realizat în Norvegia.[82][83] Însă
ceea ce l-a fascinat cel mai mult de-a lungul întregii sale vieți a fost zborul. Leonardo a studiat zborul păsărilor, și
a scris mai multe studii despre acesta, printre care Codexul asupra zborului păsărilor din 1505. A conceput și
diverse aparate de zburat, printre care una cu aripi batante (ornitopter) și o mașină de zburat cu aripă rotativă
(helicopter). Postul de televiziune britanic Canal Four a comandat realizarea unui film documentar
intitulat Leonardo's Dream Machines, pentru o emisiune din 2003. Proiectele lui Leonardo pentru o parașută și
pentru o arbaletă gigant, au fost interpretate, realizate cu mijloacele acelei epoci și testate cu succes.[84] Multe din

63
proiectele lui Leonardo s-au dovedit astfel fezabile. În tinerețea lui Leonardo da Vinci, Florența era centrul
Renașterii creștine, un focar de cultură și civilizație. Artistul și-a început ucenicia în 1466, în atelierul lui
Verrocchio, an în care maestrul acestuia, marele sculptor Donatello, se stingea din viață. Pictorul Ucello, ale cărui
experimente cu perspectiva dezvoltaseră tehnica de realizare a peisajelor, era în amurgul vieții. Pictorii Piero della
Francesca și Fra Filippo Lippi, sculptorul Luca della Robbia, arhitectul și scriitorul Leon Battista Alberti, toți erau
sexagenari. Verrocchio era artistul de succes al generației următoare, împreună cu Antonio Pollaiuolo și cu
sculptorul Mino da Fiesole.[85] Leonardo da Vinci și-a petrecut tinerețea în Florența, un oraș a cârui faimă creștea
prin operele acestor artiști și prin cele ale contemporanilor lui Donatello, precum Masaccio, ale cărui fresce erau
pline de realism și emoție, dar și Lorenzo Ghiberti, ale cărui Porți ale Paradisului ilustrau arta combinației dintre
compoziții complexe cu multe personaje și fundalul arhitectural. Piero della Francesca realizase un studiu detailat
al perspectivei,[86] fiind totodată primul pictor care a realizat un studiu științific al luminii. Aceste studii, împreună
cu tratatul despre pictură al lui Leone Battista Alberti, De Pictura (1435), au avut un profund impact asupra
tânărului Leonardo. Lucrarea lui Massaccio, Alungarea din Grădina Edenului, care îi prezintă pe Adam și Eva goi
și neajutorați, reprezintă o imagine extrem de expresivă a corpului uman, pictat în trei dimensiuni prin utilizarea
clarobscurului, a luminilor și umbrelor, tehnică ce va fi dezvoltată în operele de mai târziu ale lui Leonardo de așa
manieră, încât va influența în mod categoric dezvoltarea ulterioară a picturii. Dimensiunea umanistă a lui David al
lui Donatello se va regăsi în lucrările de mai târziu ale artistului, cu precădere în Sf. Ioan Botezătorul. O tradiție
răspândită printre pictorii florentini era realizarea de mici lucrări reprezentând pe Sf. Fecioară cu pruncul Isus.
Multe din acestea au fost realizate în tempera sau teracotă glazurată în atelierele lui Filippo Lippi, Verrocchio sau
ale familiei prolificului Luca della Robbia. Lucrările timpurii de acest gen ale lui Leonardo, precum Madona cu
garoafă sau Madona Benois, au urmat această tradiție, în timp ce acesta începea să se detașeze de tipare, precum
în Madona Benois, în care Sf. Fecioară este ușor aplecată înspre pruncul Isus, așezat în colțul opus. Această
formulă compozițională va fi dezvoltată ulterior de Leonardo în Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana. Leonardo a fost
contemporan cu Botticelli, Domenico Ghirlandaio și Perugino, toți trei puțin mai în vârstă decât el. A fost coleg
cu toți trei în atelierul lui Verrocchio, și la “Academia” de Medici. Botticelli în special, era deosebit de apreciat de
familia de Medici, astfel încât succesul material îi era asigurat. Ghirlandaio și Perugino erau de asemenea extrem
de prolifici și conduceau mari ateliere de pictură. Amândoi aveau comenzi importante, fiind deosebit de apreciați,
Ghirlandaio pentru abilitatea de a strecura pe bogătașii Florenței printre sfinții din mari fresce cu subiect religios,
iar Perugino pentru abilitatea de a picta mulțimi de sfinți și îngeri cu chipuri inocente. Acestor trei pictori,
Botticelli, Ghirlandaio și Perugino, li s-a încredințat o comandă grandioasă, pictura pereților Capelei Sixtine,
lucrarea începând în 1479, cu un prim contract cu Perugino. Leonardo nu a fost implicat în această importantă
lucrare. Prima comandă mai serioasă pe care a primit-o, Adorația Magilor, pentru călugării din Scopeto, nu va fi
niciodată finalizată. În 1476, pe când lucra în atelierul lui Verrocchio, Altarul Portinari, realizat de Hugo van der
Goes, a fost adus în Florența, lucrare ce ilustra tehnica picturală a olandezilor, a avut un impact semnificativ
asupra pictorilor florentini, cu precădere asupra lui Ghirlandaio, Perugino și Leonardo. În 1479, pictorul sicilian

64
 Antonello da Messina, care lucra exclusiv în ulei, a călătorit în nord, spre Veneția, unde Giovanni Bellini adoptase
și el pictura în ulei, făcând din aceasta, tehnica preferată de pictorii venețieni. Leonardo va vizita și el Veneția mai
târziu. La fel ca și cei doi mari arhitecți din vremea sa, Bramante și Antonio da Sangallo cel Bătrân, Leonardo a
conceput planuri de biserici, care apar prin hârtiile sale, biserici niciodată realizate. Contemporan cu Leonardo a
fost și Lorenzo de Medici (il Magnifico, cunoscut și sub numele de Lorenzo Magnificul), care era cu trei ani mai
în vârstă, și cu fratele său mai tânăr, Giuliano, asasinat în urma Conspirației Pazzi, în 1478. Ludovico Sforza (Il
Moro), cel care a condus Milano între 1479 și 1499, la care Leonardo a fost trimis ca ambasador din ordinul
familiei Medici, era și el de aceeași vârstă cu Leonardo. Împreună cu Alberti, Leonardo a vizitat casa familiei
Medici, în care a cunoscut câțiva bătrâni filozofi, printre care pe Marsiglio Ficino, adept al Neo-Platonismului,
Cristoforo Landino, autor de comentarii la scrierile clasice, și John Argyropoulos, profesor de greacă și traducător
al lui Aristotel. Asociat de asemenea cu această adevărată academie patronată de familia de Medici, era un
personaj strălucitor, tânărul poet și filozof, Pico della Mirandola.[87] Artistul avea să noteze mai târziu pe marginea
unei pagini de jurnal: “Medici m-au ridicat, dar tot ei m-au distrus”. Nu există nici un dubiu că datorită lui
Lorenzo Magnificul, artistul a primit o funcție importantă la curtea din Milano, astfel încât această frază
enigmatică nu a putut fi descifrată. Deși din generații diferite, Leonardo, împreună cu Michelangelo și Rafael,
sunt considerați giganții perioadei de apogeu a Renașterii. La nașterea lui Michelangelo, Leonardo avea 23 de ani,
și 31, la nașterea lui Rafael. Acesta din urmă a trăit puțin, încetând din viață la 37 de ani, în 1520, un an după
Leonardo, însă Michelangelo a trăit și a creat opere nemuritoare încă 45 de ani.[88][89]

Leonhard Euler

This Photo by Unknown Author is

licensed under CC BY-SA-NC

Leonhard Euler (pronunțat în germană /ˈɔʏlɐ/ și în română [pron. oi-lăr ]; n. 15 aprilie 1707, Basel, Cantonul

Basel-Oraș, Elveția – d. 18 septembrie 1783, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost
un matematician și fizician elvețian. Euler este considerat a fi fost forța dominantă a matematicii secolului al
XVIII-lea și unul dintre cei mai remarcabili matematicieni și savanți multilaterali ai omenirii. Alături de influența
considerabilă pe care a exercitat-o asupra matematicii și matematizării științelor stau atât calitatea și profunzimea,
cât și prolificitatea extraordinară a scrierilor sale, opera sa exhaustivă putând cu ușurință umple 70 - 80 de volume
de dimensiuni standard (dacă ar fi publicată vreodată integral). Euler s-a născut la Basel ca fiu al lui Paul Euler și

65
Marguerite Brucker. La puțin timp după nașterea sa familia s-a mutat la Riehen, Elveția, unde Euler și-a petrecut
cea mai mare parte a copilăriei. Tatăl său era un prieten al familiei lui Johann Bernoulli, unul dintre cei mai
faimoși matematicieni ai acelei perioade.

În 1720, la numai 13 ani, Euler intră la Universitatea din Basel, unde a studiat filosofia. Curios este faptul că
această universitate i-a refuzat mai târziu postul de profesor. În această perioadă primește lecții de matematică de
la Johann Bernoulli, care îi descoperise talentul remarcabil și îl convinsese pe tatăl său să îl orienteze spre cariera
matematică.

În 1726 Euler și-a luat doctoratul cu o teză referitoare la propagarea sunetului. În 1727 i s-a acordat Marele
Premiu al Academiei Franceze de Științe pentru rezolvarea unei probleme referitoare la dispunerea optimă a
catargelor unei nave.

În această perioadă cei doi fii ai lui Johann Bernoulli, Daniel și Nicolas, își desfășurau activitatea la Academia
Imperială de Științe din Sankt Petersburg. În 1726, la moartea lui Nicolas, Daniel a preluat catedra de matematică
și fizică, lăsând liberă catedra de medicină. În acea perioadă această Academie, abia înființată, recruta savanți din
toată lumea pentru a lucra acolo și pentru a forma o școală de cercetare. Euler a fost propus pentru acest post și s-a
mutat în capitala rusă (1727). La scurt timp a trecut de la catedra de medicină la cea de matematică, fiind numit
șeful Comisiei de matematică a Academiei.

Grație memoriei sale remarcabile Euler a învățat repede limba rusă. În această perioadă a publicat lucrări
științifice în „Memoriile Academiei din Petersburg”. Academia a devenit pentru el și un cadru generos în care el
își putea desfășura cu succes activitatea de cercetare matematică, stimulat fiind și de colaborarea cu Daniel
Bernoulli. În plus, țarul Petru cel Mare a creat o atmosferă favorabilă pentru apropierea cultural-științifică a Rusiei
față de Occident. După moartea lui Petru cel Mare și a succesoarei acestuia Ecaterina I a venit la putere Petru al
II-lea. Din păcate acesta nu agrea oamenii de știință din alte țări și a suprimat fondurile alocate lui Euler și
colegilor săi.

Mediul politico-social nefavorabil îl obligă pe Euler să părăsească Rusia. În 1741 acceptă propunerea lui Frederic
cel Mare al Prusiei de a veni la Academia din Berlin. Aici a locuit următorii 25 de ani din viață, perioadă foarte
prolifică, în care a scris peste 380 de articole și 200 de scrisori pe teme științifice și a publicat două din cărțile sale
de analiză matematică. O mare nenorocire îl lovește în anul 1735: își pierde complet vederea la un ochi. În 1766 s-
a reîntors în Rusia, dar orbește complet. Totuși, chiar și în această situație el continuă să creeze lucrări de o
excepțională valoare științifică. După întoarcerea în Rusia în 1766 lucrează și mai îndârjit. Revistele Academiei
din Petersburg nu-i mai puteau satisface productivitatea. Chiar Euler glumea, spunând că după moartea sa
lucrările îi vor continua să apară în „Memoriile Academiei din Petersburg” încă 20 de ani.

A murit la 18 septembrie 1783, fiind înmormântat în cimitirul luteran din Sankt Petersburg.

66
În discursul funebru ținut pentru Euler la Academia Franceză, secretarul acestei prestigioase instituții, marchizul
de Condorcet, spunea: „... il cessa de calculer et de vivre” („el a încetat să mai calculeze și să trăiască...”).

Euler a lucrat în aproape toate ramurile matematicii, printre care geometrie, calcul

infinitesimal, trigonometrie, algebră și teoria numerelor. El este o figură reprezentativă în istoria matematicii, iar
operele sale, multe dintre ele de interes fundamental, dacă ar fi tipărite integral ar umple între 60 și 80 volume.
Numele lui Euler este asociat cu numeroase subiecte. Printre altele, a cercetat și a adus în atenția lumii științifice
opera matematicianului și enciclopedistului arab Muhammed Ibn Ahmed Abu Raiham Al Biruni. În numeroasele
sale manuale Euler a introdus și a popularizat câteva convenții de notare. El a introdus noțiunea de funcție și a fost
primul care a notat f(x) pentru funcția f de argument x. De asemenea, el a introdus notația modernă pentru funcțiile
trigonometrice, litera e pentru baza logaritmului natural (cunoscut în prezent drept numărul lui Euler), litera
grecească ∑ (sigma) pentru sumă și litera i pentru unitatea imaginară. Folosirea literei grecești  (pi) pentru
raportul dintre circumferința unui cerc si diametrul său a fost de asemenea popularizată de Euler, chiar dacă ideea
nu a pornit de la el. Dezvoltarea calculului infinitesimal a impulsionat cercetarea în matematică în secolul al
XVIII-lea, iar matematicienii din familia Bernoulli, prieteni de familie ai lui Euler, au fost printre cei responsabili
pentru progresul în acest domeniu. Datorită influenței lor, calculul infinitesimal a devenit obiectul de studiu
principal al lui Euler. Chiar dacă unele teoriale lui Euler nu sunt acceptate de standardele moderne ale
matematicii, ideile sale au condus la mari progrese. Astfel, el a rămas foarte cunoscut în analiza matematică
pentru utilizarea frecventă a seriilor de puteri - exprimarea unor funcții cu ajutorul unor sume cu un număr infinit
de termeni - ca de exemplu:

Euler a introdus utilizarea funcției exponențiale și a celei logaritmice în calculul analitic. El a descoperit noi

moduri de a exprima diverse funcții logaritmice cu ajutorul seriilor de puteri și a definit cu succes logaritmii
pentru numerele complexe, extinzând astfel domeniul de aplicare a logaritmilor.

Tot Euler este cel care a definit funcția exponențială pentru numerele complexe și a făcut legătura dintre aceasta
și funcțiile trigonometrice, prin celebra sa formulă:

Un caz particular al acestei formule duce la „identitatea lui Euler”:

În 1988, cititorii revistei de specialitate Mathematical Intelligencer au votat această identitate ca fiind

„cea mai frumoasă formulă matematică din toate timpurile”.[19] Euler apare de altfel cu trei dintre primele
cinci formule din acest clasament.[19]

În plus, Euler a elaborat teoria funcțiilor transcendentale superioare prin introducerea funcției gamma și a
introdus o nouă metodă pentru rezolvarea ecuațiilor polinomiale de gradul IV. El a găsit, de asemenea, o
modalitate de a calcula integralele cu limite complexe, prefigurând astfel dezvoltarea analizei complexe
moderne și a inventat calculul variațiilor, inclusiv bine-cunoscuta ecuație Euler-Lagrange.

67
 De asemenea, Euler a fost primul matematician care a utilizat metode analitice pentru a rezolva probleme
de teorie a numerelor. În acest sens, el a unit două domenii diferite ale matematicii (teoria numerelor și
analiza), introducând un nou domeniu de studiu: teoria analitică a numerelor. În acest nou domeniu, Euler
a creat teoria seriilor hipergeometrice, teoria funcțiilor trigonometrice hiperbolice și teoria analitică a
fracțiilor continue. De exemplu, el a demonstrat infinitatea numerelor prime, utilizând divergența unor
serii armonice, și a folosit metode analitice pentru a obține o înțelegere a modului în care sunt distribuite
numerele prime. Lucrările lui Euler în acest domeniu au permis elaborarea ulterioară a teoremei
numerelor prime.

Alături de Alexis-Claude Clairaut, Euler este considerat ca fiind fondatorul calculului cu derivate parțiale.

Interesul lui Euler pentru teoria numerelor poate fi atribuit influenței lui Christian Goldbach, prietenul și colegul
său de la Academia din Sankt Petersburg. Primele lucrări ale lui Euler în acest domeniu se bazează pe rezultatele
obținute de Pierre de Fermat. Euler a dezvoltat unele idei ale lui Fermat, dar a și demonstrat că unele
dintre conjecturile acestuia erau false.

Euler a demonstrat „identitatea lui Newton”, „mica teoremă a lui Fermat”, „teorema celor două pătrate” a lui
Fermat și „teorema celor patru pătrate” a lui Lagrange.

Unele dintre cele mai mari succese ale lui Euler se regăsesc în rezolvarea problemelor concrete, din lumea reală,
prin metode analitice. Astfel, el a realizat numeroase aplicații folosind numerele Bernoulli, seriile
Fourier, diagramele Venn, numerele lui Euler, constantele e și π, fracțiile continue și integralele.

A integrat calculul diferențial al lui Leibniz cu metoda fluxurilor a lui Newton și a dezvoltat noi metode pentru

aplicarea mai ușoară a calculului diferențial în problemele de mecanică. El a făcut pași importanți în
îmbunătățirea aproximării numerice a integralelor, realizând metoda cunoscută în prezent ca aproximările lui
Euler.

Euler a demonstrat, simultan cu matematicianul scoțian Colin Maclaurin (dar independent de acesta),

formula Euler-Maclaurin[22].

De asemenea, el a introdus constanta Euler-Mascheroni :

În mecanica fluidelor, Euler a formulat sistemul de ecuații care descrie mișcarea unui fluid; împreună cu ecuația
de continuitate, acest sistem este cunoscut în prezent sub numele de „ecuațiile lui Euler pentru fluidele ideale”. Au
fost publicate pentru prima oară în „Mémoires de l'Académie royale des sciences et des belles lettres de Berlin”
(1757). Ele sunt aplicate și în prezent, permițând calculul (în ipoteza simplificatoare a fluidelor ideale) a
numeroase mișcări, cum ar fi circulația sanguină, aerodinamică aplicată la avioane și
automobile, hidraulică, oceanografie, meteorologie etc.

68
De asemenea, Euler a contribuit la dezvoltarea „teoriei Euler-Bernoulli”, un model utilizat în domeniul rezistenței
materialelor.

În afară de implementarea cu succes a metodelor sale de calcul analitic la problemele de mecanică newtoniană,

Euler a aplicat, de asemenea, aceste metode la problemele de astronomie. Lucrările sale în acest domeniu au fost
recunoscute și prin numeroasele premii decernate de către Academia de Științe din Paris de-a lungul carierei sale.
Realizările sale includ determinarea cu mare precizie a orbitelor cometelor și a altor corpuri cerești, precum și
înțelegerea naturii cometelor; de asemenea, el a realizat un calcul suficient de precis, pentru acea perioadă,
a paralaxei solare. Calculele sale au contribuit, printre altele, la dezvoltarea tabelelor exacte ale longitudinilor.
Euler este cel care a ilustrat pentru prima oară (în 1768) raționamentele de tip silogistic cu ajutorul curbelor
închise. Aceste scheme logice au rămas cunoscute sub numele de diagrame Euler. Euler și prietenul său Daniel
Bernoulli au fost oponenți ai filosofiei lui Leibniz și Christian Wolff, mai ales în ce
privește raționalismul acestora. Euler a insistat asupra faptului că științele (și cunoașterea în general) sunt fondate
pe legi precise din punct de vedere cantitativ, pe care monadismul susținut de Christian Wolff nu le putea furniza.
Înclinațiile religioase lui Euler ar fi putut avea, de asemenea, o influență asupra antipatiei lui față de această
doctrină: astfel, el a mers atât de departe încât să eticheteze ideile lui Wolff ca fiind „păgâne și atee”.

O mare parte din ceea ce este cunoscut despre convingerile religioase lui Euler poate fi dedusă din opera
sa Lettres a une Princesse d'Allemagne sur quelques sujets de physique et de philosophie (1768), scrisă în
perioada când activa la Sankt Petersburg, precum și dintr-o scriere anterioară a sa Rettung der Göttlichen
Offenbahrung Gegen die Einwürfe der Freygeister („Despre apărarea revelației divine împotriva obiecțiunilor
liber-cugetătorilor”). Aceste lucrări arată că Euler a fost un creștin devotat, care credea sincer că Biblia a fost
inspirată de către Duhul Sfânt.[27]

O anecdotă celebră, inspirată de argumentele filosofice ale lui Euler referitoare la religie, este datată în timpul
celei de-a doua perioade de activitate a sa la Academia din Sankt Petersburg. Filosoful francez Denis
Diderot vizita Rusia, la invitația împărătesei Ecaterina cea Mare. Împărăteasa era alarmată de faptul că
argumentele filosofului pentru ateism ar fi putut influența unele persoane de la curtea imperială. L-a solicitat
atunci pe Euler să se confrunte cu francezul pe teme religioase. Diderot a fost informat că un matematician (Euler)
a realizat o demonstrație a existenței lui Dumnezeu; a vrut atunci să i se prezinte această demonstrație. Euler a
apărut, a avansat spre Diderot, și pe un ton convingător a anunțat:
„Domnule, , prin urmare, Dumnezeu există!”.
Diderot, pentru care (spune povestea) matematica era o mare necunoscută, a rămas uluit, în timp ce asistența a
izbucnit în hohote de râs. Jenat, el a cerut să părăsească Rusia, o cerere care a fost acordată cu grație de către
împărăteasă. Cu toate că este amuzantă, anecdota este totuși apocrifă, dat fiind faptul că Diderot era un savant
multilateral, având un spirit enciclopedic și care a publicat chiar și tratate matematice.

69
Conform sursei citate, Leonhard Euler a fost fiul lui Paul Euler, un pastor luteran cu studii în teologie şi în
matematică (a audiat cursurile lui Jacob Bernoulli, unul dintre cei mai faimoşi matematicieni ai acelei perioade).
De altfel, matematicianul Johann Bernoulli, fratele mai mic al lui Jakob Bernoulli, i-a influenţat în mod decisiv
cariera lui Leonhard Euler.

În 1720, la vârsta de 13 ani, Leonhard Euler s-a înscris la Universitatea din Basel, cu scopul de a se pregăti pentru
o carieră teologică şi filosofică. Însă, în timpul studenţiei sale, şi-a dat seama că vocaţia sa este matematica, fiind
îndrumat de profesorul său Johann Bernoulli. În 1723 a absolvit Facultatea din Basel, obţinând titlul de master în
filosofie. În teza de masterat, a comparat şi a pus în antiteză ideile filosofice ale lui René Descartes şi Isaac
Newton. Mai târziu, în 1726, Euler şi-a încheiat studiile teologice, tot la Universitatea din Basel.

În 1727 i-a fost acordat marele premiu la un concurs al Academiei din Paris dedicat modalităţii optime de aranjare
a catargelor pe un vapor. În cariera sa, Euler a obţinut de 12 ori premiul Academiei din Paris.

Tot în 1727, la vârsta de 20 de ani, Euler şi-a susţinut teza de doctorat, cu titlul „Despre acustică”, pe baza căreia a
solicitat un post de profesor de fizică la Universitatea din Basel, însă solicitarea i-a fost refuzată.

În aceeaşi perioadă, cei doi fii ai lui Johann Bernoulli, Daniel şi Nicolas, îşi desfăşurau activitatea la Academia
Imperială de Ştiinţe din Sankt Petersburg, iar în 1726, la moartea lui Nicolas, Daniel a preluat catedra de
matematică şi fizică, lăsând liberă catedra de medicină. Euler a fost propus pentru acest post şi s-a mutat în Sankt
Petersburg în 1727. La scurt timp a trecut de la catedra de medicină la cea de matematică, fiind numit şeful
Comisiei de matematică a Academiei.

La Sankt Petersburg, Euler a publicat lucrări ştiinţifice şi a continuat activitatea de cercetare matematică,
colaborând cu Daniel Bernoulli.

Din cauza muncii extenuante, la 28 de ani, Euler a suferit o congestie cerebrală şi şi-a pierdut vederea la ochiul
drept.

După moartea ţarului Petru cel Mare şi a succesoarei acestuia, Ecaterina I, în contextul preluării puterii de către
Petru al II-lea, Euler a fost nevoit să părăsească Rusia, iar în 1741 a acceptat propunerea lui Frederic cel Mare al
Prusiei de a merge la Academia din Berlin. La Berlin, Euler a locuit timp de 25 de ani, perioadă în care a scris
peste 380 de articole şi 200 de scrisori pe teme ştiinţifice şi a publicat două din cărţile sale de analiză matematică.

În 1766, Euler a părăsit Berlinul şi a revenit la Sankt Petersburg, unde a trăit timp de 17 ani, caracterizaţi de o
productivitate extraordinară, dar şi de pierderea cumpletă a vederii. Datorită memoriei sale foarte bune, Euler a
reuşit să îşi continue cariera ajutat de fiii săi.

70
Euler a lucrat în aproape toate ramurile matematicii, printre care geometrie, calcul infinitesimal, trigonometrie,
algebră şi teoria numerelor. În numeroasele sale cercetări, Euler a introdus şi a popularizat convenţii de notare. El
a introdus noţiunea de funcţie şi a fost primul care a notat f(x) pentru aplicarea funcţiei f elementului x. De
asemenea, el a introdus notaţia modernă pentru funcţiile trigonometrice, litera „e” pentru baza logaritmului natural
(cunoscut în prezent drept „numărul lui Euler”), litera grecească ∑ (sigma) pentru sumă şi litera „i” pentru
unitatea imaginară, potrivit Wikipedia.

Dezvoltarea calculului infinitesimal a impulsionat cercetarea în matematică în secolul al XVIII-lea, iar

matematicienii din familia Bernoulli, prieteni de familie ai lui Euler, au fost printre cei responsabili pentru
progresul în acest domeniu. Datorită influenţei lor, calculul infinitesimal a devenit obiectul de studiu principal al
lui Euler. Astfel, el a rămas foarte cunoscut în analiza matematică pentru utilizarea frecventă a seriilor de puteri –
exprimarea unor funcţii cu ajutorul unor sume cu un număr infinit de termeni.

Euler a introdus utilizarea funcţiei exponenţiale şi a celei logaritmice în calculul analitic. El a descoperit
noi moduri de a exprima diverse funcţii logaritmice cu ajutorul seriilor de puteri şi a definit cu succes logaritmii
pentru numerele complexe, extinzând astfel domeniul de aplicare a logaritmilor.

Tot Euler este cel care a definit funcţia exponenţială pentru numerele complexe şi a făcut legătura dintre
aceasta şi funcţiile trigonometrice, printr-o formulă. Un caz particular al acestei formule duce la „identitatea lui
Euler”.

Euler a elaborat teoria funcţiilor transcendentale superioare prin introducerea funcţiei gamma şi a introdus
o nouă metodă pentru rezolvarea ecuaţiilor polinomiale de gradul IV. El a găsit, de asemenea, o modalitate de a
calcula integralele cu limite complexe, prefigurând astfel dezvoltarea analizei complexe moderne, şi a inventat
calculul variaţiilor, inclusiv cunoscuta ecuaţie Euler-Lagrange.

Euler a fost primul matematician care a utilizat metode analitice pentru a rezolva probleme de teorie a
numerelor. În acest sens, el a unit două domenii diferite ale matematicii (teoria numerelor şi analiza), introducând
un nou domeniu de studiu: teoria analitică a numerelor. În acest nou domeniu, Euler a creat teoria seriilor
hipergeometrice, teoria funcţiilor trigonometrice hiperbolice şi teoria analitică a fracţiilor continue. De exemplu,
el a demonstrat infinitatea numerelor prime, utilizând divergenţa unor serii armonice, şi a folosit metode analitice
pentru a obţine o înţelegere a modului în care sunt distribuite numerele.

71
 Studiul fortei (efectului) Coriolis

Descoperitorul care se ocupa de descrierea matematică a acestei forțe a fost Gaspard-Gustave Coriolis.
Datorită acestui fapt primește acest nume și nu altul. A fost descoperit în 1935 și a ajutat să știe mult mai multe
despre planetă și univers. În toată mișcarea rotativă există forța coriolis.

Acest efect este destul de simplu de explicat. Este o forță care apare datorită rotației pe care Pământul o are pe axa
sa. Această rotație ne face să avem zi și noapte. Din cauza acestei rotiri, traiectoriile obiectelor care sunt în
mișcare pe suprafața pământului se abat. Este un lucru evident dacă o facem pentru ceva care se întoarce rapid. La
fel și Pământul. Cu toate acestea, datorită forței gravitaționale, nu observăm că Pământul se rotește continuu și
fără a se opri.

Traiectoria obiectelor deviază spre dreapta pentru tot ce este în emisfera nordică și spre stânga pentru tot ce este în
emisfera sudică. Acesta este motivul pentru care furtunile și ciclonii se deplasează în direcții diferite, deoarece
sunt situate într-o emisferă sau alta.

Când are loc acest efect, apare o accelerație relativă la corp care este perpendiculară pe viteza relativă pe care o
transportă în prezent. Prin urmare, În funcție de viteza cu care se mișcă obiectul, efectul coriolis va fi sau nu
mai puternic.

Forța coriolis este descrisă în primele lucrări științifice după descoperirea ei ca o forță centrifugă. Această
forță este cea a unui corp în mișcare față de un sistem care este ca referință și în rotație. Așa se întâmplă cu

72
Pământul. Ca să o înțelegem bine, este ca și cum ai pune o marmură într-un angrenaj în mișcare. Traiectoria
sa va fi modificată în funcție de viteza marmurei, deoarece vom presupune că viteza cu care se rotește angrenajul
este constantă. Acest lucru se întâmplă cu viteza de rotație a pământului, este constant.

Din acest motiv, abaterea și pronunția pe care o are traiectoria obiectelor aflate pe suprafața pământului
vor fi condiționate de viteză. Vom analiza importanța acestui efect în domeniul meteorologiei și oceanografiei.

Când o masă de aer sau apă se mișcă, ei urmează meridianele terestre. Viteza sa, prin urmare, este
modificată, precum și traiectoria sa prin acțiunea efectului coriolis.

Acest efect ne ajută să știm că ori de câte ori există o mișcare de rotație, vârtejurile vor urma forma
descrisă. Acest lucru se întâmplă cu furtuni și anticicloni pe orice planetă și nu doar pe Pământ. De asemenea,
forța coriolis apare odată cu rotația soarelui și a stelelor.

Acest efect are loc într-un mod mai intens la ecuator, deoarece este zona în care viteza de suprafață este
cea mai mare. La poli este mai lent. Acest lucru se datorează faptului că la ecuator, distanța până la centrul
Pământului este mai mare.

Deși pentru unii nu este ceva condiționat, forța coriolis este ceva foarte important. Are loc în multe
fenomene de pe Pământ și este responsabil pentru mișcarea curenților de aer și de mare. Acesta este un lucru
important de luat în considerare atunci când planificați rutele aeriene ale zborurilor comerciale.

Datorită acestor cunoștințe, a fost posibil să înțelegem multe despre dinamica galaxiilor, a curenților de aer
și a curenților de apă. În meteorologie este obișnuit predicția acestor fenomene meteorologice.

73
 Studiul miscarii de revolutie a Pamantului

În astronomie, conceptul de mișcare de revoluție a Pământului se referă la deplasarea anuală a Terrei în

jurul Soarelui. O rotație completă durează 365 zile 6 h 9 min. 9 s. solare medii, valoare care stă la baza
definirii anului sideral.Fiindcă orbita are formă de elipsă, Pământul, pe parcursul anului, se află în puncte mai
apropiate sau mai îndepărtate de Soare. Astfel, în ianuarie distanța dintre Pământ și Soare e de 147 milioane km,
această poziție fiind numită periheliu. În luna iulie, Pământul se află cel mai departe de Soare - la 152 milioane
km. Acest moment este numit afeliu.
Între cele două corpuri cerești se menține o distanță medie de aproximativ 150 de milioane de kilometri.
Traiectoria Pământului este o elipsă. Valoarea semiaxei mari a acesteia a fost utilizată la definirea unității
astronomice considerată egală cu 149.597.870.700 de metri.
Orbita reală a Pământului în spațiu se mai numește și ecliptică.
Mișcarea Pământului în jurul Soarelui se efectuează cu o viteză orbitală de circa 30 de kilometri pe
secundă, planeta parcurgând, în fiecare an, cam 1 miliard de kilometri. Văzut de la Polul Nord al Pământului,
acesta își parcurge orbita în sens antiorar. Această direcție la amiază, spre vestul unui observator situat
pe ecuatorul terestru.
Orbita Pământului se situează în zona locuibilă a Sistemului Solar care permite, mai cu seamă,
prezența apei sub formă lichidă, la suprafața sa. Totuși, variația periodică, de-a lungul miilor de ani, a unor
parametri ai orbitei și ai axei de rotație ale Pământului, a condus la glaciațiuni mai mult sau mai puțin întinse pe
planetă.
Descrisă cu precizie începând din secolul al XVII-lea, orbita Pământului este sursa mai
multor etaloane și sisteme de referință, între care anul, unitatea astronomică, valoarea parsecului și
planul eclipticii.
Reprezentarea Pământului în Univers a făcut obiectul mai multor modele în cursul istoriei. Ideea că
Pământul ar putea fi în mișcare și să parcurgă o orbită este relativ recentă și nu este acceptată decât de câteva sute
de ani. Ea face referire la heliocentrism, care plasează Soarele în centru cu planetele care se rotesc în jurul
acestuia, formând Sistemul Solar.
Istoric, heliocentrismul a fost precedat de geocentrism, care plasa Pământul în centrul Universului, cu bolta
cerească rotindu-se în jurul său. Almageste a lui Ptolemeu, publicat în secolul al II-lea, este referința acestui
subiect timp de peste o mie de ani.
Deși idei heliocentrice au fost exprimate încă din Antichitate, abia în secolul al XVI-lea acestea au fost
considerate cu seriozitate, după publicarea Despre revoluțiile sferelor cerești (1543) de către Nicolaus Copernic,
care a lansat revoluția coperniciană. Frânată de concepția circulară a orbitelor, care nu crește precizia observațiilor
în raport cu modelul geocentric, cât și de autoritățile religioase ale epocii, heliocentrismului îi va trebui încă mai
mult de o sută de ani înainte de a se impune în Occident.

74
 La începutul secolului al XVII-lea, Johannes Kepler a afirmat că orbitele planetelor
sunt eliptice. Astronomul a stabilit Legile lui Kepler, care permit să se descrie poziția planetelor cu o precizie mult
mai mare decât aceea dată de modelele geocentrice și heliocentrice circulare. Aceste legi vor fi explicate mai
târziu prin Legea atracției universale, expusă de Isaac Newton în Philosophiae Naturalis Principia Mathematica.
Această lucrare a consolidat definitiv heliocentrismul drept model care descrie organizarea corpurilor din Sistemul
Solar.
Terra efectuează un tur complet, în jurul Soarelui, în câte 365,256363004 de zile, ceea ce corespunde cu un an
sideral. Viteza orbitală a Pământului este de 29,78 km/s, care este destul de rapidă pentru a
acoperi diametrul planetei (de 12.700 km) în șapte minute sau să parcurgă distanța Pământ-Lună (~384.000 km)
în patru ore.
Văzut de la polii nord ai Pământului și Soarelui, Pământul se rotește în sens antiorar pe orbită și pe axă, tot
așa cum și Soarele se rotește în sens antiorar pe axa sa potrivit acestui punct de vedere. Acest parcurs urmează
forma unei elipse cu o excentricitate de vreo 0,0167[1]. Orbita Pământului nu este, prin urmare, un cerc perfect,
având drept centru Soarele. Soarele este mai degrabă defazat pe unul din focarele elipsei.
Pe termen lung, caracteristicile fizice ale orbitei Pământului nu sunt stabile. Ele sunt influențate îndeosebi
de interacțiunea gravitațională pe care și-o exercită între ele corpurile cerești. Astfel, de exemplu, ecliptica se
deplasează cu circa 119 centimetri (47 de țoli), pe secol.
Unii matematicieni și astronomi, cum sunt Laplace, Lagrange, Gauss, Poincaré, Kolmogorov, Vladimir
Arnold și Jürgen Moser, au căutat să dovedească stabilitatea mișcărilor planetare. Aceasta a condus la numeroase
dezvoltări matematice care arată o anumită stabilitate a orbitelor planetare din Sistemul Solar. Totuși, această
problemă se asimilează problemei celor N corpuri, pentru care actualmente nu există o soluție exactă.
Pe de altă parte, un studiu al lui Jacques Laskar, publicat în 1989, arată că Sistemul Solar, și îndeosebi
Sistemul Solar intern (Mercur, Venus, Terra și Marte), este haotic pornind de la o scară a timpului de câteva zeci
de milioane de ani, cu durata lui Liapunov evaluată la 5 milioane de ani.
Mișcarea de revoluție a Pământului sau de translație se face în jurul Soarelui în timp de un an (de la vest la
est).

Oamenii au bănuit existența mișcării de revoluție observând că Soarele nu răsare și nici nu apune în fiecare
zi în același punct. La amiază, Soarele se află pe cer aproape deasupra capului, dar iarna se ridiă prea puțin
deasupra orizontului. Trebuie să treacă exact un an ca Soarele să răsară, să apună sau să se afle la amiază în
aceleași puncte.

Timpul exact parcurs de Pământ în mișcarea de revoluție este de 365 de zile și aproape 6 ore. Din cauza
acestor 6 ore, din 4 în 4 ani i se adaugă lunii februarie o zi. Atunci anul are 366 de zile și se numește an bisect.

Pământul face mișcarea lui în jurul Soarelui pe un drum de formă ovală, denumit orbită sau elipsă. Viteza
Pământului pe orbită, în cursul mișcării de revoluție, este de 30 km pe secundă.

Mișcarea de revoluție a Pământului are următoarele urmări:

formarea anotimpurilor;
durata inegală a zilelor și a nopților în cursul anului;
varietatea temperaturii pe glob.
Formarea anotimpurilor. Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul orbitei, zilele ar fi egale cu
nopțile pretutindeni și în tot timpul anului, iar – în același punct – ar fi cam aceeași temperatură.

În realitate, axa polilor este înclinată pe planul orbitei Pământului, cu 66°30′, așa cum se vede în imaginea
de mai jos. Din această cauză, Pământul își arată Soarelui când un pol, când pe celălalt. Cele două emisfere (de
nord și de sud) sunt pe rând întoarse către Soare câte o jumătate de an, primind în această vreme o cantitate de

75
căldură mai mare. Deci, răspândirea luminii și a căldurii variază periodic în cele două emisfere, fapt care duce la
formarea anotimpurilor.

Înclinația axei polare

Astfel, la 21 martie razele Soarelui cad perpendicular pe ecuator și acum ambele emisfere ale Pământului
primesc la fel lumină și căldură. Ziua este egală cu noaptea pe toată suprafața Pământului. În această zi este
echinocțiu de primăvară (cand la noi, începe primăvara, iar în emisfera sudică începe toamna).

De la 21 martie până la 22 iunie Soarele luminează mai mult emisfera nordică. La 22 iunie el își trimite
razele perpendicular pe Tropicul Racului. Acum în emisfera boreală este solstițiul de vară, cu ziua cea mai lungă.
Pe emisfera sudică începe iarna, cu noaptea cea mai lungă.

De la 22 iunie până la 23 septembrie Soarele luminează din ce în ce mai puțin emisfera boreală, ajungând
la această ultimă dată să-și trimită razele perpendiculare pe ecuator. Zilele sunt iar egale cu nopțile pe tot
Pământul; este echinocţiul de toamnă. Acum pe emisfera sudică începe primăvara.

De la 23 septembrie până la 22 decembrie Soarele luminează mai mult emisfera australă. La această ultimă
dată Soarele își trimite razele perpendicular pe Tropicul Capricornului. Acum este vară în emisfera australă și
iarnă în emisfera boreală. La 22 decembrie este ziua cea mai scurtă în emisfera boreală; este solstițiul de iarnă. La
această dată în emisfera australă este ziua cea mai lungă.

De la 22 decembrie înclinația razelor solare în emisfera sudică devine din ce în ce mai mică când, la 21
martie, razele vin din nou perpendicular pe ecuator. Apoi enotimpurile se repetă cu aceeași regularitate.
Pe cele două emisfere anotimpurile apar invers. De aceea vorbim de vară boreală și vară australă, ori de iarnă
boreală și de iarnă australă.
Mișcarea de revoluție a Pământului. Formarea anotimpurilor.
Durata inegală a zilelor și a nopților în cursul anului. Când Pământul își expune spre Soare mai mult
emisfera boreală (21 martie – 23 septembrie), zilele sunt aici mai lungi (din ce în ce mai lungi de la ecuator până
la Polul Nord), iar în emisfera australă sunt mai scurte (din ce în ce mai scurte de la ecuator până la Polul Sud).
Când Pământul își îndreaptă spre Soare mai mult emisfera australă (23 septembrie – 21 martie), zilele sunt aici
mai lungi și în emisfera boreală mai scurte.
Varietatea temperaturii pe glob depinde de înclinația sub care cad razele solare. Între cele două tropice,
razele solare cad perpendicular sau aproape perpendicular (orice punct dintre tropice primește razele solare
perpendicular de două ori pe an: o dată când Soarele luminează mai mult emisfera boreală și a doua oară când
luminează mai mult emisfera australă. Înspre poli razele Soarelui cad din ce în ce mai înclinat. Ele fac un drum
lung și răspândesc căldura pe o suprafață mai mare a solului.
Datorită faptului că mișcarea de revoluție a Pământului se realizează în jurul axei sale înclinate
anotimpurile, zilele și nopțile sunt inegale, iar temperatura scade de la ecuator spre cei doi poli.
Cele două tropice și cele două cercuri polare împart suprafața Pământului în cinci zone de căldură.
Între cele două tropice se găsește zona cea mai luminată și cea mai încălzită de Soare. Temperatura este aici foarte
puțin schimbătoare într-un an de zile: este zonă caldă, cu o vară permanentă.
De o parte și de alta a zonei calde, între tropice și cercurile polare, sunt două zone temperate (una în
emisfera boreală și alta în emisfera australă) cu patru anotimpuri și cu temperaturi anuale moderate (vezi imaginea
de mai jos).
În cele două zone polare, cuprinse între cercurile polare și poli, sunt două zone reci (de nord și sud), care
au temperatura cea mai scăzută. Aici sunt zilele cele mai lungi de pe glob în timpul verii și nopțile cele mai lungi
în timpul iernii. La fiecare pol anul are 6 luni ziua și 6 luni noaptea.

76
 Studiul mișcării de rotație a Pământului

Rotația Pământului reprezintă mișcarea de rotație a Terrei în jurul propriei axe. Pământul se rotește spre
est. Dacă este observat dinspre Steaua Polară (Alpha Ursae Minoris sau Polaris), acesta se rotește în sens
trigonometric, adică în contrasens față de acele unui ceasornic. Pământul se rotește o dată la aproximativ 24 de ore
în raport cu soarele și o dată la fiecare 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde în raport cu stelele. Rotația
Pământului încetinește ușor cu timpul; astfel, în trecut ziua era mai scurtă. Acest lucru se datorează efectului
gravitațional al Lunii asupra Terrei. Ceasurile atomice arată că o zi modernă este mai lungă cu aproximativ 1,7
milisecunde decât în urmă cu un secol.
Analiza înregistrărilor astronomice istorice arată o tendință de încetinire de 2,3 milisecunde pe secol
începând cu secolul al VIII-lea î.Hr. Datorita formei sferice a Pamantului, acesta nu poate fi luminat pe toata
suprafata sa in acelasi timp. In cursul miscarii de rotatie, Pamantul expune, pe rand, spre Soare cate o parte din
suprafata sa. Pe partea luminata a Pamantului, aflata spre Soare, este zi, iar pe cea opusa, aflata in inteneric, este
noapte. Durata dintre doua interval este permanent egala la Ecuator: 12 ore. Dincolo de cercurile polare se
succeda o zi de sase luni (ziua polara) si o noapte de aceeasi durata (noapte polara. Astfel, in timpul zilei se
produce se produce insolatia insolatia, cresterea cresterea temperaturii temperaturii suprafetei suprafetei terestre si
a aerului, are loc fotosinteza. In schimb, noaptea temperatura scade, fotosinteza inceteaza etc. Datorita miscarii de
roattie, temperatura aerului se modifica in cele 24 de ore: astfel, in timpul zilei, suprafata Pamantului se
incalzeste, iar in timpul noptii se raceste. Asupra corpurilor aflate in miscare pe suprafata terestra actioneaza forta
Coriolis, care le deviaza. Astfel, corpurile sunt deviate spre dreapta in emisfera nordica si, respectiv, spre stanga
in emisfera sudica. Acest fenomense observa indeosebi la vanturi si la curentii marini. Orice punct de pe suprafata
Pamantului executa o rotatie completa in 24 de ore, descriind un cerc (360°). Putem astfel calcula ca, intr-o ora,
orice punct parcurge 15° de meridian (360°:24=15°).
O consecinta importanta a acestui fapt este aceea ca din 15 in 15 grade de meridian exista o diferenta de o
ora. Distante de 15° longitudine se numeste fus orar. Rezulta ca exista 24 de fusuri orare. In mod conventional,
primul fus orar este cel prin mijlocul caruia trece meridianul zero (0°). De aceea se considera T ca timp universal
ora primului meridian, respectiv meridianului Greenwich. De altfel notarea fusurilor orare se face de le vest catre
est plecand tocmai de le fusul care include acest meridian. Viteza de rotație a Pământului la ecuator este de
aproximativ 1.675 km/h sau 465 m/s. Dacă ne aflăm undeva mai aproape de unul dintre polii Pământului, atunci
înseamnă că ne rotim cu o viteză ceva mai mică. De ce nu putem simți rotaţia Pământului? Datorită faptului că
această mişcare este practic uniformă. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un avion care zboară cu o viteză constantă la o
altitudine constantă. Chiar dacă vă desfaceţi centura de siguranță şi vă deplasaţi pe culoarul avionului, nu veţi
simți că acesta se află în mişcare.
Motivul este simplu: pasagerii, avionul și orice altceva aflat în interiorul acestuia se deplasează cu aceeași
viteză. Pentru a percepe mișcarea avionului, trebuie să privim norii de afară. Acelaşi lucru se întâmplă şi în ceea
ce priveşte rotația Pământului. Planeta noastră efectuează o rotație completă în jurul axei sale la fiecare 23 ore și
56 minute, fără întrerupere, cu o viteză unghiulară aproape constantă. Nu putem percepe mișcarea de rotaţie a
Pământului în jurul axei sale sub forma unui vânt, deoarece şi atmosfera Pământului se deplasează alături de noi
cu aceeași viteză.

77
 Dacă Pământul şi-ar schimba brusc viteza de rotaţie, atunci cu siguranță am simți mişcarea acestuia şi n-ar
fi deloc plăcut. Ar fi ca o frână bruscă în urma căreia atmosfera Pământului s-ar deplasa în continuare cu o viteză
de 465 m/s și ar șterge tot de pe suprafața planetei. Deoarece mişcarea de rotaţie a Pământului este aproape
uniformă, aceasta este imperceptibilă. De ce este însă mișcarea de rotaţie a Pământului atât de uniformă? Pentru
că nu există nimic care să o oprească. Sistemul Solar s-a format prin colapsul gravitaţional al unui nor molecular
și astfel a rezultat un disc de acreţie plat în centrul căruia s-a format Soarele, iar toate planetele au căpătat această
mişcare de rotație în jurul axei proprii.
Datorită inerţiei, Soarele, planetele din vecinătatea sa şi sateliții acestora continuă să se rotească după
miliarde de ani de la formarea lor. Practic, doar ciocnirea cu un alt obiect cosmic ar putea schimba mişcărea
uniformă de rotaţie a acestor corpuri cerești. Aşa cum am menţionat anterior, viteza unghiulară de rotaţie a
planetei noastre este aproape constantă. Mai exact, viteza de rotaţie a Pământului se micşorează foarte lent
datorită efectului gravitaţional al Lunii asupra Pământului (forţa mareică).
Ca rezultat, din când în când trebuie să mai adăugăm o secundă în plus la ceasurile noastre,
tocmai pentru că rotația Pământului încetinește cu două miimi de secundă în fiecare zi. Cu toate acestea,
deoarece această variaţie a vitezei de rotaţie este atât de mică, putem considera că Pământul se rotește cu
o viteză constantă. Şi acesta este motivul pentru care rotaţia Pământului nu poate fi percepută.
Desi Pamantul se roteste in jurul axei sale, iar impreuna cu acesta, intreaga sa suprafata, noi
nu putem percepe senzatia de miscare. In primul rand, pentru a putea percepe orice urma de
miscare, ar trebui sa avem un punct fix de referinta, care nu trebuie sa se miste odata cu Pamantul.
Doar asa putem simti schimbarile pozitiei in spatiu. De exemplu, atunci cand ne aflam intr-o masina
care circula pe o autostrada, putem vedea clar obiectele din decor care trec razant pe langa noi, ceea
ce ne confera senzatia de miscare.
Totusi, atunci cand zburam cu avionul, daca inchidem hublourile, nu vom mai putea vedea
norii din jur si astfel vom simti ca stam pe loc. Acelasi fenomen are loc si in cazul miscarii
Pamantului. Desi acesta se roteste cu o viteza de 1.700 de kilometri pe ora la Ecuator, fara existenta
unei referinte externe la care sa ne uitam, nu putem percepe miscarea. Singurul mod prin care am
putea constientiza rotatia Pamantului, ar fi sa ne uitam spre Soare sau la stelele de pe cer.
Asadar, chiar daca pare ca Soarele sau stelele se misca iar noi stam pe loc, realitatea este ca
Pamantul se afla intr-o rotatie continua, pe care nu o putem simti din cauza punctelor de referinta
prea indepartate. Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei, la o distanţă de 25-27 de mii de ani
lumină. Planul orbitelor planetelor nu este aliniat cu planul galaxiei, ci este orientat la un unghi
complet diferit de acesta. Dar Pământul se mişcă şi în jurul Soarelui. Pentru a parcurge enorma
distanţă pe care o presupune o rotaţie completă în jurul Soarelui (un an), Pământul se deplasează cu
cu viteza de 30 Km/s. Sistemul nostru solar se învârteşte şi el, la rându-i, în jurul centrului galaxiei
Calea Lactee. Viteza este şi mai mare decât cea a Pământului în jurul Soarelui, adică de aproximativ
220 km/s.
Se mai poate discuta şi despre viteza cu care Calea Lactee se deplasează în raport cu alte
galaxii, dar probabil că acest tip de informaţie nu are mare relevanţă. Relevant ar fi însă de ştiut
dacă există un sistem de referinţă la care să se raporteze toate componentele Universului. Un
răspuns posibil a fost oferit de satelitul COBE (Cosmic Background Explorer) în 1989. Universul
este "îmbibat" de radiaţia cosmică de fond. Această radiaţie a apărut după evenimentul primordial
denumit Big Bang.
Satelitul COBE a făcut măsurători raportând mişcarea Pământului tocmai la această radiaţie
cosmică de fond. Rezultatul măsurătorilor a fost acela că Pământul se deplasează cu viteza de circa
390 km/s. Dacă raportăm această viteză la viteza automobilului nostru, atunci este, în mod clar, o
viteză foarte mare, dar dacă o raportăm la viteza maximă în univers, viteza luminii, atunci observăm
că această valoarea reprezintă doar 0,1% din viteza luminii..,
Incalzirea globala modifica felul in care de deplaseaza polii magnetici terestri, arata un nou
studiu NASA. Straturile de gheata care se topesc, in special in Groenlanda, schimba distributia

78
 greutatii pe Terra, iar acest lucru afecteaza cursul miscarii polare de la Polul Nord, scrie The
Guardian. Rezultatul acestui studiu a fost publicat vineri in revista Science Advances. Dupa cum se
stie, polii magnetici terestrii sunt intr-o continua deplasare fata de polii geografici, avand o directie
si o viteza variabila in timp, aleatorii.
Oamenii de stiinta si navigatorii au masurat cu acuratete, inca din 1899, aceste deplasari, iar
noul studiu releva faptul ca la ora actuala polul nord magnetic se deplaseaza spre Anglia, dupa ce
anterior se misca inspre Canada. "Schimbarea fata de directia din secolul XX este dramatica", a
declarat Surendra Adhikari, cercetator la Jet Propulsion Lab al NASA si unul dintre autorii
studiului. La randul sau, Jonathan Overpeck, profesor de geostiinte la Universitatea din Arizona,
care a participat la studiu, spune ca acesta "scoate in evidenta cat de real si de profund este impactul
omului asupra planetei".
Din 2003, Groenlanda a pierdut circa 272 de mii de miliarde de kilograme de gheata anual,
iar acest lucru afecteaza rotatia Pamantului la fel cum rotatia unui patinator este modificata in cazul
in care el ridica un picior in timp ce se invarte, a mai spus si Eirk Ivins, co-autor al studiului. Mai
mult, vestul Antarcticii pierde anual 124 de mii de miliarde de kg de gheata, in timp ce estul
Antarcticii castiga circa 74, iar acest lucru influenteaza si mai mult miscarea de rotatie a
Pamantului.

Studiul mișcării de precesie a Pământului

Precesia este mișcarea axei de rotație a unui corp rigid prin care se produce deplasarea liniei
nodurilor. Singurele mișcări posibile ale unei axe de rotație sunt precesia și nutația. Așa cum nu poate
exista precesie fără rotație, tot astfel nu poate exista nutație fără precesie. Cazul particular al mișcării axei
de rotație a unui corp rigid în care nu există nutație se numește precesie regulată.
În cele mai multe cazuri precesia apare datorită unui cuplu exterior care modifică direcția
momentului cinetic al corpului. Există însă și situații când precesia se produce chiar dacă asupra corpului
nu acționează niciun cuplu (deci chiar dacă momentul cinetic propriu se conservă).
Această precesie numită precesie fără cuplu se datorează faptului că viteza unghiulară a unui corp
nu este întotdeauna coliniară cu momentul său cinetic propriu, ci numai în situația particulară în care axa
de rotație este tocmai una dintre cele trei axe de simetrie ale corpului. În astronomie precesia se referă la
cazul particular al mișcării axei de rotație a Pământului prin care linia echinocțiilor se deplasează lent și
retrograd de-a lungul eclipticii producând precesia echinocțiilor. Prima explicație a precesiei axei de
rotație a Pământului (și, implicit, a precesiei echinocțiilor) provine de la marele fizician Isaac Newton.
Acesta, bazându-se pe faptul că Pământul este bombat la ecuator și turtit la poli, a considerat că
precesia echinocțiilor se datorează unui cuplu produs de forțele diferite cu care Soarele atrage
proeminențele ecuatoriale diametral opuse și aflate la distanțe diferite față de Soare. Astăzi, când se
cunoaște și nutația axei terestre, a cărei perioadă de 18,6 ani coincide cu perioada de precesie a orbitei
Lunii, se presupune că precesia axei de rotație a Pământului este determinată și de acțiunea Lunii, fapt
pentru care mișcarea generală a axei poartă numele impropriu de precesie lunisolară. Cu toată strădania

79
unor mari matematicieni ai lumii, încă nu se cunoaște o explicație riguroasă pentru precesia echinocțiilor
din care să rezulte corect valoarea de 25 765 de ani pentru perioada ei.
Prima lege a lui Kepler afirmă că traiectoria planetelor este o elipsă având Soarele într-unul dintre
focare. Punctul cel mai apropiat de Soare al acestei traiectorii se numește periheliu. După cercetări
teoretice laborioase s-a constatat că periheliul unei planete nu este fix, ci execută și el o rotație în planul
traiectoriei, așa încât traiectoria unei planete nu este în mod riguros o elipsă, ci un fel de rozetă. Această
mișcare a periheliului se numește precesia periheliului. Pentru planeta Mercur, precesia periheliului a fost
explicată mai cu acuratețe de teoria relativității generalizate.
In prima jumatate a secolului 19, cu ajutorul imbunatatirilor in capacitatea de a calcula forta
gravitationala dintre planete, a fost recunoscut faptul ca ecliptica in sine se deplasa usor – a fost numita
“precesie” in anul 1863, in timp ce elementul dominant a fost numit “precesie lunisolara”. Combinatia
acestora a fost numita “precesie generala” in loc de precesie a echinoctiilor. Precesia lunisolara este
cauzata de fortele gravitationale ale Lunii si soarelui asupra umflaturii ecuatoriale a Pamantului,
determinand axa Pamantului sa se mute in raport cu spatiul inertial.
Precesia planetara se datoreaza unghiului mic dintre forta gravitationala a celorlalte planete
asupra Pamantului si planul orbitei (ecliptica), determinand planul ecliptic sa se schimbe usor in raport cu
spatiul inertial. Precesia lunisolara este de aproximativ 500 de ori mai mare decat precesia planetara. In
plus fata de Luna si soare, celelalte planete pot cauza si ele o mica deplasare a axei Pamantului in spatiul
inertial.

EXCENTRICITATEA ORBITEI CIRCUMSOLARE

Această excentricitate indică forma orbitei circumsolare: cât de rotundă sau cât de ovală este aceasta. Pe
perioade foarte lungi, de mii de ani, excentricitatea orbitei circumsolare variază (de la 0.0034 la 0.058) ca urmare
a atracţiei gravitaţionale între planete - în special Jupiter şi Saturn. În prezent este aproape de valoare sa medie.
Excentricitatea orbitei circumsolare variază ciclic, cu o perioadă de aproximativ 100000 de ani. Pe măsură ce
excentricitatea evoluează, axa semi-majoră a elipsei orbitale rămâne constantă, astfel că durata anului sideral
rămâne neschimbată.
În prezent diferenţa de distanţă faţă de Soare la punctele de maximă, respectiv minimă apropiere, are ca
efect o variaţie de 6.8% a valorii radiaţiei solare recepţionate pe Terra. Periheliul este atins la 3 ianuarie, iar afeliul
la 4 iulie. Când orbita are excentricitate maximă, radiaţia solară la periheliu este cu 23% mai puternică decât la
afeliu. Pe măsură ce Pământul se deplasează pe orbită, durata anotimpurilor depinde de excentricitatea acesteia.
Când excentricitatea are valori extreme, anotimpurile corespunzătoare zonei depărtate de Soare a orbitei (afeliu)
sunt simţitor mai lungi. În prezent, în emisfera nordică toamna şi iarna sosesc în zona de maximă apropiere
(asociată periheliului), când planeta se mişcă cu viteză maximă în jurul Soarelui. Drept urmare, în emisfera
nordică, toamna şi iarna sunt puţin mai scurte decât primăvara şi vara. În 2006, vara a fost cu aproape 5 zile mai
lungă decât iarna, iar primăvara cu aproape 3 zile mai lungă decât toamna. Precesia axei de rotaţie, deja
menţionată, duce la schimbarea lentă a locului de pe orbita circumsolară în care se produc solstiţiile şi
echinocţiile. Pe parcursul următorilor 10.000 de ani, treptat, iernile vor deveni mai lungi şi verile mai scurte în
emisfera nordică.
In plus faţă de precesia axei de rotaţie, există şi variaţie a înclinaţiei acesteia - unghiul pe care axa de
rotaţie îl formează cu planul orbitei circumsolare. Valoarea curentă este de aproximativ 23.4 grade şi este în

80
scădere. Unghiul variază între 22.1 şi 24.5 grade. Perioada unei evoluţii complete între cele două valori şi înapoi
este de 41.000 de ani. Din moment de înclinarea spre sau în sens opus faţă de Soare este cauza principală a
existenţei anotimpurilor, o înclinaţie mai mare înseamnă că mai multă radiaţie solară ajunge la poli, iar o înclinaţie
mai mică înseamnă că va ajunge la poli mai puţină radiaţie solară. Astfel că această modificare a unghiului de
înclinaţie este în strânsă legătură cu erele glaciare de pe Terra. Ultima înclinaţie maximă a avut loc în 8700 î.e.n.,
iar următoarea înclinaţie minimă va fi atinsă la 11.800 e.n.
Înclinarea orbitei circumsolare variază în sus şi în jos faţă de planul orbitei actuale cu o ciclicitate de
aproximativ 70.000 de ani. În plus, orbita se deplasează şi faţă de orbitele celorlalte planete. Calculând planul
corespunzător momentului cinetic total (care este constant) al Sistemului Solar, putem defini un plan orbital numit
planul invariabil. Acesta coincide în linii mari cu planul orbital al planetei Jupiter. Înclinarea orbitei circumsolare
a Terrei variază ciclic cu o perioadă de
100.000 de ani relativ la planul invariabil. Acest ciclu de 100.000 de ani se potriveşte aproape perfect cu modelul
ciclic al erelor glaciare. S-a avansat ideea că există un disc de praf şi alte rămăşiţe cosmice în planul invariabil, iar
acest aspect ar afecta clima terestră în diverse moduri. Terra traversează acest plan în prezent în jurul datelor de 9
ianuarie şi 9 iulie. Planul eclipticii este înclinat în prezent faţă de planul invariabil cu aproximativ 1.5°.
Considerăm durata unei zile de 24 de ore, sau mai precis 86 400,002 secunde. Cele două milisecunde au
apărut datorită încetinirii naturale a vitezei de rotație a Pământului. Estimările arată cum în urmă cu 600 de
milioane de ani, ziua dura 22 de ore.
Ziua solară mijlocie crește extrem de încet datorită influențelor mareelor produse de Lună. O parte din
momentul cinetic al pământului se transferă Lunii ce se îndepărtează extrem de lent de Pământ, încetinându-i
rotația cu 1,7 milisecunde pe secol. Mecanismul efectului poate fi înţeles dacă ne vom gândi la rotaţia unei
balerine pe gheaţă ce încetineşte întinzându-şi măinile în exterior. Alte variaţii tot de ordinul milisecundelor au loc
din cauza faptului că planeta noastră nu este un corp sferic perfect, ci un geoid, conţinând o distribuţie ne-
uniformă a maselor în interior, la care putem adăuga influenţa atmosferei şi a oceanelor de la suprafaţă. Toate
aceste variabile extrem de subtile, sunt în atenţia unui serviciu special de măsurători denumit IERS – International
Earth Rotation and Reference Systems Service.

Timpul Universal
UT0 – timpul universal determinat prin observaţii astronomice considerând locul observatorului într-un sistem de
referinţă terestru fără a lua în consideraţie polodia (mişcări infinitezimale ale axei pământului). Nu mai este
folosit.
UT1– principala formă de timp universal, este acelaşi pentru toate locurile de pe pământ, într- un sistem
internaţional de referinţă ceresc – International Celestial Reference Frame 2 (ICRF2) creeat în anul 2009 şi bazat
pe poziţia a 295 radiosurse îndepărtate (quasari) având o precizie în ordinul a 50 microsecunde de arc ( 0,00005
secunde de arc !). Precizia determinării UT1 din observaţii este de 4 milisecunde.
UT2 – este o versiune netezită a UT1, care elimină variațiile sezoniere periodice. Este în mare parte de interes
istoric și rareori folosit.
UT1R – este o versiune a standardului UT1 conţinând corecţii ce iau în considerație mareele lunare şi include 62
de termeni ce au perioade cuprinse între 5.6 zile şi 18.6 ani
GMT – Greenwich Mean Time (GMT) este timpul solar mijlociu de la Observatorul Astronomic Regal de la
Greenwich. Acesta a devenit UTC, prin redenumire, singura diferenţă formală fiind că UTC nu reprezintă un fus
orar, şi nu se supune convenţiei orei de vară.

81
UTC – Timpul Universal Coordonat – este o scară de timp atomic ce aproximează UT1, fiind ţinut artificial la o
distanţă de maxim 0,9 secunde faţă de timpul atomic internaţional TAI, de către serviciul IERS, prin introducerea
unei secunde de corecţie (Leap second) din când în când, în funcţie de iregularităţile ce apar în rotaţia pământului.
UTC = TAI + secunda de corecţie, UT1 − UTC = X unde −0.9 s < X < +0.9 s
Soarele nu este un punct (ci un disc cu diametrul aparent de 0,5 grade) iar Terra are … atmosferă. Aceste
mici detalii fac ca perioada de iluminare diurnă să fie mai mare, deoarece vom adăuga zilei matematice și
perioada de crepuscul civil ce durează aproximativ 30 ~ 40 de minute pentru latitudinile României. Este intervalul
de timp în care datorită refracției cerul se luminează ușor, și corespunde unei altitudini a Soarelui deasupra
orizontului cuprinsă între -0,5 grade și -6 grade.
Dacă ar fi să ținem cont de crepusculul civil, ziua și noaptea ar fi egale cam cu o lună înainte de
echinocțiul de primăvară și cu o lună după echinocțiul de toamnă.Imperfecţiunea se ascunde în detalii, iar în
astronomie această evidenţă poate aduce dureri de cap, având totuşi un antidot, cunoaşterea prin teorie şi
observaţie aplicată, folosind metoda științifică.

Studiul accelerației gravitaționale

Gravitaţia ne ţine ferm pe pământ şi ajută Pământul să se învârtă în jurul soarelui. De

asemenea această forţă invizibilă Einstein a spus că nu este o forță în modul în care sunt alții, ci un efect
al curburii spațiului și timpului. atrage ploaia din cer şi determină mareele oceanice de zi cu zi. Ea
păstrează forma sferică a pământului şi împiedică atmosfera să se împrăştie în spaţiu. S-ar părea că
această forţă gravitaţională, de zi cu zi, ar trebui să fie una dintre cele mai bine înţelese concepte din
ştiinţă. Cu toate aceste situația este exact opusul. În multe aspecte, forţa gravitaţională rămâne un mister
profund. Gravitaţia furnizează un exemplu uimitor de limitare a cunoaşterii ştiinţifice actuale. Isaac
Newton şi-a pus această întrebare în 1686 şi a concluzionat că gravitaţia este o forţă de atracţie între
toate obiectele. El a realizat că aceeaşi forţă care face un măr să cadă pe pământ, ține și luna pe orbita ei.
Forţa gravitaţională a Pământului determină luna să fie la 1 mm distanță de la a devia în linie dreaptă,
în fiecare secundă, în timp ce înconjoară Pământul (Figura 1). Legea
Gravitaţională universală a lui Newton este una dintre cele mai mari descoperiri ştiinţifice din toate timpurile.
Forţa gravitaţională este una dintre cele patru forţe fundamentale ale naturii (Tabelul 1). Observaţi
că forţa gravitaţională este de departe cea mai slabă dintre cele patru, şi cu toate acestea domină pe scara
obiectelor din spaţiile mari. Aşa cum a arătat Newton, atracţia gravitaţională între două mase devine din
ce în ce mai mică pe măsură ce distanţa dintre cele două devine mai mare, dar niciodată nu are valoarea
zero (vezi nota de la “Proiectarea gravitaţiei”).
De aceea fiecare particulă din întregul univers atrage de fapt alte particule. Gravitaţia este o forţă
cu rază lungă de acţiune în contrast cu forţele tari şi cele slabe. Conform relativității generale, efectele
gravitației nu sunt instantanee, ci transmise la viteza luminii. Forţele magnetice şi cele electrice au de
asemenea rază lungă de acţiune, dar gravitaţia este unică pentru că are şi raza lungă de acţiune şi atrage în
permanenţă, prin urmare niciodată nu respinge (spre deosebire de electromagnetism, unde forţele fie
atrag, fie resping).
Forta F dintre doua mase m1 si m2, atunci cand acestea sunt separate de un distanta r, poate fi
scrisa sub forma F = G( m1 m2)/r2unde G este constanta gravitațională măsurată pentru prima dată de
Henry Cavendish în 1798. Pentru mințile mai tehnice, G = 6.672 x 10-11 Nm2 kg-2.Această ecuație arată
că forța gravitaționala descrește pe măsură ce distanța de separare, r, între doua obiecte se mărește, dar
niciodata nu ajunge sa fie zero. Natura pătratelor inverse ale acestei ecuații este intrigantă. La urma
urmei, nu exista nici un motiv esențial pentru care gravitația să acționeze astfel.
Pe de-o parte, cu un univers care evoluează, unele exponente aleatoare cum ar fi r1.97 sau r2.3 ar parea mult
mai probabile. Cu toate acestea, măsuratori exacte au arătat un exponent exact cu cel puțin 5 zecimale:

82
2,00000. Asa cum spunea un cercetator: acest rezultat pare “un pic prea precis”. Thompsen, D., „Forța
gravitațională foarte precisă”. Am putea trage concluzia că forța gravitațională arată spre un design
precis, creat de cineva. De fapt, dacă exponentul ar devia doar un pic de la cifra exactă 2, orbitele
planetelor și întregul univers ar deveni instabil.
Începând cu marele fizician creaţionist Michael Faraday în 1849, fizicienii au făcut cercetări
permanente pentru a găsi o relaţie ascunsă între gravitaţie şi forţa electromagnetică. Încă se încearcă
printr-un efort susținut de a uni toate cele patru forţe fundamentale într-o singură ecuaţie sau “Teoria
totului”, fără vreun succes până acum. Gravitaţia rămâne cea mai puţin înţeleasă forţa.
Forța gravitațională nu poate fi blocată în niciun fel. Obiectele care i se interpun, indiferent care e forma
lor, nu au nici un efect asupra atracţiei între două obiecte separate. Aceasta înseamnă că nu se poate
construi în laborator o cameră antigravitațională. Gravitaţia nu depinde de compoziţia chimică a
obiectelor, ci doar de masa lor, pe care noi o percepem ca şi greutate (forţa gravitaţională aplicată unui
lucru este greutatea – cu cât este mai mare masa cu atât este mai mare greutatea). Blocuri de sticlă,
plumb, gheaţă sau chiar polistiren, dacă au masa egală vor avea (şi exercită) o forţă gravitaţională
identică. Acestea sunt descoperiri experimentale care nu au nici o explicaţie teoretică.
Dar ce este cu adevărat gravitaţia? Cum poate această forţă să acţioneze peste imensitatea
spaţiului gol? Şi, în primul rând, de ce există? Ştiinţa nu a avut prea mare succes în a răspunde la aceste
întrebări fundamentale despre natură. Gravitaţia nu a putut apărea lent prin mutaţie sau selecţie naturală.
Ea a fost prezenta chiar de la începutul universului. Alături de toate celelalte legi fizice, gravitaţia este în
mod sigur o mărturie pentru o creaţie planificată.
Încercările de a explica gravitaţia au inclus particule invizibile, numite gravitoni, care călătoresc între
obiecte. De asemenea au fost aduse în discuţie sfori cosmice şi unde gravitaţionale, dar nici unul din
aceste lucruri nu a fost confirmat. Pur şi simplu nu ştim cum interacţionează din punct de vedere fizic
obiectele unele cu altele pe distanţe mari. Când vine vorba de natura gravitaţiei şi a ştiinţei fizicii în
general, două referinţe din Biblie sunt de folos. Prima, Coloseni 1, 16-17 afirmă că Hristos este înainte de
toate, și toate lucrurile se ţin prin El.
„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele
nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este
mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.” (Col. 1, 16-17)
Verbul din greacă “a se ţine” (συνιστάω sunistaō) înseamnă “a se lega”, “a menţine” sau “a ţine
împreună”. Folosirea acestui cuvânt grecesc, în alt context decât Biblia, se traduce, imaginați-vă, în
sensul unui vas care poartă apă în el. Cuvântul este folosit în Epistola către Coloseni la timpul perfect (în
original), care se referă la o stare prezentă continuă care îşi are originea într-o acţiune trecută încheiată.
Un mecanism fizic folosit este în mod evident gravitaţia, stabilită de Creator şi păstrată fără întrerupere
până în ziua de azi. Să luăm în considerare şi alternativa; dacă forța gravitaţională ar înceta pentru o clipă,
ar rezulta cu siguranţă un haos instant. Toate obiectele cosmice, inclusiv Pământul, luna şi stelele nu ar
mai sta împreună. Pe loc toate lucrurile s-ar dezintegra în fragmente mici.

O a doua referinţă biblică se găsește în Epistola către Evrei 1, 2-3, unde Sf. Apostol Pavel spune
că Hristos ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.

„În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin
Care a făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul
puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei,
întru cele prea înalte„
“A ţine” (φέρω pherō) descrie din nou fenomenul de susţinere sau păstrare a tuturor lucrurilor,
inclusiv gravitaţia. Cuvântul “a ţine” în acest verset înseamnă mult mai mult decât pur şi simplu a susţine
o greutate. El are sensul şi de control asupra tuturor mişcărilor şi schimbărilor active din univers. Această
responsabilitate infinită este gestionată prin Cuvântul atotputernic al Domnului, prin care universul însuşi
a fost chemat în fiinţă la început. Gravitaţia, “forţă misterioasă”, care este aşa de puţin înţeleasă după
aproape patru secole de cercetare, este una dintre manifestările acestei minunate susţineri divine.

83
 Isaac Newton a publicat descoperirile sale privitoare la gravitaţie şi mişcare în 1687, în
lucrarea sa de căpătâi Principia. Câţiva cititori au tras repede concluzia că universul lui Newton nu mai
lasă loc pentru Dumnezeu, din moment ce toate lucrurile pot fi explicate cu ecuaţii. Dar nu aceasta a fost
perspectiva lui Newton, după cum a clarificat în a doua ediţie a lucrării Principia: “Frumosul nostru
sistem solar, planetele şi cometele puteau apărea doar prin sfatul şi suveranitatea unei fiinţe inteligente
şi puternice.”Isaac Newton nu a fost doar un om de ştiinţă ci şi un cercetător de o viaţă al Bibliei. Cărţile
sale preferate din Biblie au fost Daniel şi Apocalipsa, în care sunt descrise planurile lui Dumnezeu
pentru viitor. De fapt Newton a scris mai mult despre teologie decât despre ştiinţă. Newton le-a dat
credit şi altora, aşa cum a fost Galileo. De fapt Newton s-a născut în anul în care a murit Galileo, în
1642. Cu puţin înainte de moartea sa, probabil cu gândul la misterul gravitaţiei, Newton a scris cu
smerenie:

“Nu ştiu ce am părut lumii că sunt, dar mie însumi mi-am părut doar un băieţel care se joacă pe
malul mării… care la un moment dat găseşte o piatră mai netedă sau o scoică mai deosebită decât cele
obişnuite, în timp ce marele ocean se întinde nedescoperit înaintea mea.”
Newton este îngropat la Mănăstirea Westminster. Epitaful în latină de pe mormântul său se termină şu
propoziţia: “Să se bucure muritorii că a existat o aşa mare podoabă a speciei umane.”

Studiul mișcării în câmp gravitațional

Mișcarea pe verticală a corpurilor în câmpul gravitațional terestru este descrisă prin ecuațiile
mișcării rectilinii uniform variate în ipoteza în care asupra corpurilor acționează numai forța
gravitațională, neglijând alte forțe precum forța arhimedică sau forța de rezistență la înaintare
(frecarea cu aerul). În această lucrare ne propunem să evaluăm influența acestor forțe asupra
evoluției mărimilor fizice care descriu mișcarea: coordonată, timp, viteză și accelerație. Modelarea
fenomenelor reale în limbaj de programe ne permite să înțelegem complexitatea acestora și să
stabilim limitele în care mișcările corpurilor pot fi studiate în ipoteze simplificatoare. Legile lui
Newton sunt trei legi ale fizici care dau o relaţie directă între forţele care acţionează asupra unui
corp şi mişcarea acelui corp. Ele au fost enunţate de Sir Isaac Newton (bazat şi pe studiile lui
Galilei) în lucrarea sa Philosophae Naturals Principia Mathematica (1687).
Aceste legi formează baza mecanicii clasice. Newton însuşi le-a folosit pentru a explica
multe rezultate privind mişcarea obiectelor fizice. Aceste principii sunt suficiente pentru a explica
toate mişcările mecanicii clasice, adică mişcările care se desfăşoară cu viteze mult mai mici decât
viteza luminii. Mișcarea rectilinie uniform accelerată este mișcarea în care traiectoria este o dreaptă
iar vectorul accelerație este constant. Ştim din experienţă că un obiect aflat în repaus nu începe
niciodată să se mişte de la sine; el trebuie să fie tras sau împins de către un alt corp. În mod
asemănător, este necesară o forţă pentru a încetini sau a opri un corp aflat deja în mişcare, iar pentru
a devia un mobil de la o mişcare rectilinie trebuie să exercităm o forţă laterala. Toate aceste procese
(accelerarea, încetinirea sau schimbarea direcţiei) implică o variaţie în mărime sau în direcţie a
vectorului viteză. Astfel, în fiecare caz corpul este accelerat şi asupra lui trebuie să acţioneze o forţă
externă care să producă acceleraţia.
Acceleraţia unui punct material este egală cu rezultanta tuturor forţelor externe exercitate
asupra punctului material, împărţită în masa lui, şi are aceeaşi direcţe ca şi forţa rezultantă.
Acceleraţia trebuie măsurată în raport cu un sistem de referinţă inerţial. Principiul fundamental al
mecanicii se enunță astfel: vectorul forță este egal cu produsul dintre masă și vectorul accelerație. În
acest principiu prin „vectorul forță” înțelegem rezultanta forțelor, adică suma vectorială a forțelor
care acționează asupra corpului. Ecuația principiului fundamental este: F m a.
În fizica Newtoniană, căderea liberă a unui corp reprezintă mișcarea acestuia în condițiile în
care este supus unei singure forțe și anume greutatea acestuia. Cel mai obișnuit exemplu de mișcare

84
cu accelerația (aproape) constantă este acela al unui corp care cade pe Pământ.
S-a observat că, în absența rezistenței aerului, tuturor corpurilor aflate în același punct de pe
suprafața Pământului, accelerația le rămâne constantă în timpul căderii. Efectul rezistenței aerului și
micșorarea accelerației cu altitudinea se vor neglija. Această mișcare idealizată este numită „cădere
liberă”. Accelerația unui corp în cădere liberă se numește accelerație gravitațională și se notează cu
litera „g”. La suprafața Pământului sau în apropierea ei, mărimea accelerației este de aproximativ 2
g m s 9,81 . Pe suprafața Lunii accelerația gravitațională este datorată in cea mai mare parte forței
de atracție exercitate asupra unui corp de către Lună și nu de către Pământ. Pe Lună 2 1,67 L g m s
.
Problema căderii corpurilor a fost studiată încă din Antichitate. Aristotel afirma în mod
eronat că: „Mișcarea în jos a oricărui corp înzestrat cu greutate are o iuțeală proporțională cu 3
dimensiunile sale”. Mai târziu, Galileo Galilei bazat pe experiment, a infirmat teoria lui Aristotel.
Astfel, în lucrarea Dialoguri privind cele două științe noi (care marchează începutul științei
dinamicii) oferă amănunte despre studiile sale asupra mișcării corpurilor în cădere și evidențiază
efectul rezistenței aerului, care este influențat de mărimea și forma corpului în cădere. În acea
perioadă nu exista niciun procedeu de obținere a vidului și nici metode de măsurare cu precizie a
timpului.
Dar Galilei are ideea de a utiliza planul înclinat, remarcând că rostogolirea unei bile pe
acesta este similară căderii, dar cu o reducere a efectului gravitației și o încetinire a mișcării,
care astfel
poate fi studiată mai ușor. Astfel, omul de știință renascentist a arătat că dacă accelerația de-a lungul
planului înclinat este constantă, accelerația datorată gravitației trebuie să fie de asemenea constantă
[1-4]. Alegându-se un sistem de referință legat de Pământ cu axa Oy cu sensul pozitiv orientat în
sus, deci în sens opus mișcării, legea vitezei și poziției mobilului în căderea liberă sunt date de
ecuațiile:

În care 𝑣0 = 0 . Rezultă:

unde:
 𝑣0 = viteza inițială (m/s),
 v(t) = viteza la momentul t (m/s),
 h = altitudinea inițială (m),
 y(t) = altitudinea la
momentul t (m),
 t = timpul parcurs (s),
 g = accelerația
gravitațională
terestră.

,,Teoretic, practica şi
teoria sunt totuna. Practic, nu.”
(Yogi Berra) Pornind de la
experiment am fost curioși să
aflăm dacă practica este atât de
diferită de teorie pe cât pare.

85
Experimentul poate părea relativ simplu chiar dacă adevărata dificultate e cunoscută doar de
participanți. Experimentul a fost realizat folosind 3 bile diferite ca dimensiune si material (una de
cauciuc, una de plastic și una metalică) ale căror proprietăți au fost măsurate cu ajutorul unei
balanțe electronice și al unui șubler (de asemenea electronic pentru a spori precizia). Pentru același
proiect au fost utilizate 2 porți cu senzor pentru determinarea timpului de cădere conectate la un
cronometru, o ruletă și un fir la capătul căruia a fost legată o greutate de plumb. Experimentul a
constat în suspendarea bilei in aer si eliberarea sa în cădere liberă prin cele 2 porți care au măsurat
cu precizie timpul de cădere

86
 Bibliografie

1. https://math.wikia.org/ro/wiki/Arhimede
2. https://biblacad.ro/UPC-GalileoGalilei.html
3. https://www.storyboardthat.com/ro/biography/isaac-newton
4. https://radiozidul.ro/2015/11/27/anders-celsius-inventatorul-
gradului-celsius/
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/For%C8%9Ba_Coriolis
6. https://fizicaliceu.com/wp
7. https://geografie.hitforum.ro/t89-miscarea-de-revolutie
8. https://vasileloghin.files.wordpress.com/2014/03/8-forma-si-
miscarile-pamantului.pdf
9. https://books.google.ro/books?
id=h33eDQAAQBAJ&pg=PT6&lpg=PT6&dq=Miscarea
+de+precesie+a+pamantului&source=bl&ots=w8ujbTJclh&sig=ACfU3U2mxQ
0RU4dq
tSRYVQzwJKY2YVZirA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiV8KfrhsbpAhWSGu
wKHQ4 ZAVI4FBDoATANegQIChAB#v=onepage&q=Miscarea%20de
%20precesie%20a%20p amantului&f=false
10. https://www.scientia.ro/univers/47-astronomie/320-cum-stim
11. https://ro.wikipedia.org/wiki
12. https://fizicaliceu.com/wp
13. https://facerealumii.ro/gravitatia-forta-misterioasa-a-universului/
14. https://fizicaliceu.com/wpcontent/uploads/2018/04/
Referat_Procopiu_CANTEMIR_ON ESTI.pdf

87
REZUMATE

88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99