Expresivitatea (Funcţia estetică)

Expresivitatea reprezintă totalitatea elementelor expresive reunite în cadrul unei entități a

spațiului organizat, ansamblul valorilor estetice prin care forma arhitecturală se afirmă ca
rezultat al creativității artistice şi răspunde cerințelor psiho-afective de armonie şi frumos.
Expresivitatea se adresează deci cerințelor spirituale ale existenței umane, pe care le serveşte
prin calitatea estetică a formei arhitecturale, aceasta având caracter modelator, datorită
potențialului său expresiv, asupra conşiinței umane.
Prin funcția expresivă, arhitectura oferă imaginea inconfundabilă a dimensiunii spirituale a ființei
umane, a valenţelor sale superioare, care-i conferă un loc distinct în univers.
Expresivitatea arhitecturală e multiplu condiționată, realizarea ei obţinându-se prin mijloace
specifice (compunerea spațiului interior şi exterior, inclusiv rezolvarea relației dintre spațiul
interior şi cel exterior) prin mijloace nespecifice, comune şi altor arte vizuale (volumetrie,
proporții, ritmuri, calitatea estetică a materialele. utilizate şi a asocierii lor în compoziția plastică,
decorația, ornamentul, culoarea) şi prin rezolvarea relaţiei estetice cu cadrul natural şi cu cel
construit etc.

Arhitectura modernă accentuează, pe lângă unele criterii valorice mai vechi, de concepere şi
apreciere a calității estetice în arhitectură, necesitatea exprimării nemijlocite a destinației clădirii,
evidențierea structurii constructive şi a materialelor, odată cu simplificarea formelor prin
utilizarea
unui repertoriu geometric primar - cub, prismă, piramidă, cilindru, sferă. Urmarea acestei
concepţii a fost constituirea unor noi moduri de expresie formală bazate pe utilizarea betonului
armat, a oțelului şi sticlei, expresie mai mult sau mai puțin ascetică, şi foarte adesea, în
producţia de masă, impersonală şi săracă în potențial estetic.
Devierea către formalism, prin acuzarea expresivității desprinsă din cadrul trilogiei tradiționale a
valorii arhitecturale (funcție utilitară, funcţie constructivă, funcție estetică) este lizibilă în multe
opere ale arhitecturii post- moderne şi devine evidentă în cazul Deconstructivismului, care face
din libertatea formală fundamentul său, doctrinar. Atât Post-modernismul cât şi
Deconstructivismul au avut însă meritul de a restitui arhitecturii, prin calitățile sale expresive,
funcția de limbaj.
Dacă funcţia utilitară a arhitecturii îi reduce acesteia accesul la statutul de artă pură, prin
atributul expresivității, prin valoarea estetică şi creativitatea artistică implicată, arhitectura, în
condițiile unui potențial semantic ridicat al funcţiei utilitare principale, se poate ridica la nivelul
artei.

În arhitectură stilul exprimă informația referitoare la modul particular, propriu de folosire şi

valorificare a mijloacelor de expresie arhitecturală, în conținutul noțiunii de stil predominând
aşadar aspectele procesuale, modele
cu care operează personalitatea creatoare sau care se cristalizează în cadrul unei epoci
cultural-artistice.Altădată alegerea unui stil sau altul nu era o problemă pe care şi- ar fi pus-o
arhitecții şi constructorii, chiar în condițiile coexistenței mai multor stiluri.
În adoptarea unui stil rolul important revenea mai curând programului arhitectural, fiecare dintre
stiluri având un domeniu de aplicare recunoscut: casă nobiliară, castel, casă burgheză, biserică,
domenii în care se instaurase limbajul convențional al expresiei stilistice, aşa cum casele rurale
ale unei regiuni aveau toate un stil comun, cu diferențieri doar de nuanță.
Caracteristicile expresive distincte au individualizat în istoria arhitecturii diverse stiluri: clasic,
gotic, renascentist, raționalist, art-nouveau etc. fiecare dintre aceste stiluri, deşi purtătoare ale
unor trăsături generale comune, au cunoscut interpretări zonale, regionale sau naționale, în
funcție de factori.specifici ținând de condițiile locale de mediu natural şi cultural.
In epoca modernă diversitatea stilurilor simultane este mai mare decât altădată.

Evident că tendințele de omogenizare a expresiei arhitecturale s-au argumentat prin "caracterul

universal" al nevoilor umane şi prin transferuri de programe, de condiții materiale şi tehnologice
similare, indiferent de medii geografice şi culturale deosebite.

Informativitatea (Functia informatională)

din punct de vedere social-istoric, ca mesaj, forma arhitecturală oferă informaţii privitoare la
factorii care au determinat sau condiționat creația de arhitectură specifici, unui anumit timp şi
unui anumit spațiu geografic şi cultural: condiții social-politice, modele culturale, moduri de viață,
potențial material, economic, tehnic şi ştiinţific, spiritualitate.
În consecință, prin intermediul informativității, putem cunoaşte cele trei aspecte ale caracterului
în arhitectură:
caracterul specific e legat direct de destinația majoră, caracteristică edificiului, respectiv de
exprimarea specificului programului de arhitectură din care face parte edificiul (şcoli, teatre,
spitale etc.), prin caracterul specific diferențiindu-se grupele de edificii, şi nu edificiile între ele.
-
caracterul propriu
fixează individualitatea fiecărei clădiri, datorită lui deosebindu-se de pildă şcolile între ele,
locuințele unele față de altele etc.
Este legat de atitudinea arhitectului faţă de cerinţele sociale ale epocii sale, intervenția sa
depinzând de societatea căreia îi aparţine.

Arhitectura reprezintă o sursă de informație (cantitatea de nou cuprinsă într-un mesaj), prin
funcția informațională ea putându-şi exercita rolul pedagogic, de "artă a străzii," cum o numea
D.Gusti, prin aceasta fiind "cea mai exactă expresie a istoriei unei țări", cum o definea
G.M.Cantacuzino.
În timp ce secolul al XVIII-lea a fost al substanței iar sec. XIX al energiei, secolul XX este cel al
informației, realitate tot mai evidentă în adoua sa jumătate şi în special în epoca contemporană.
În relația cu mediul, inclusiv cu cel construit, se exprimă nevoia omului de nou, deci de
informaţie, şi de aici cerinţa creării unui cadru stimulativ din acest punct de vedere.

Relatia dintre atribute

Dacă primele două atribute, utilitatea şi constructivitatea servesc nemijlocit cerințele materiale
ale vieţii umane, informativitatea, asemeni expresivității, serveşte cerinţelor spirituale. Dacă
utilitatea şi constructivitatea modelează existența fizică, expresivitatea şi informativitatea au
efect
modelator asupra conştiinţei umane. Funcțiile utilitară şi expresivă reprezintă însăşi finalitatea
cadrului arhitectural, ceea ce le conferă valoare fundamentală, în timp ce funcțiile constructivă şi
informațională asigură viabilitatea fizică-materială, respectiv spirituală a acestuia.
UTILITATEA Functia utilitară
(Funcţii principale)
EXPRESIVITATEA
Funcţia estetică
Economicitatea
Finalitate
MATERIALITATE
FUNCŢIUNEA
SPIRITUALITATE
Viabilitate
CONSTRUCTIVITATEA
Functia constructivă
(Funcţii derivate) INFORMATIVITATEA
Funcţia informationala
Fără a fi un atribut sau un criteriu de calitate, în sine, al arhitecturii, economicitatea este un
factor de reglare a gradului de realizare şi manifestare a atributelor enunțate anterior.
Economia este unul din principiile care guvernează acțiunea umană în general, ea fiind o lege a
progresului, în sensul reducerii eforturilor şi mijloacelor pentru atingerea scopurilor, deci al
asigurării eficienței acţiunii practice umane. Inversul economicității îl reprezintă risipa, care
poate fi consecinţa unor soluții funcționale defectuoase, lipsite de claritate şi a unor intervenţii
pur formaliste, superflue, care pot dăuna însăşi calității estetice (în acest sens Mies van der
Rohe, prin sintagma "mai puțin înseamnă mai mult" considerând economia drept principiu
estetic). Le Corbusier, într-o manieră concisă, referindu-se la economie, afirmă despre aceasta
că "girează toate acțiunile noastre, iar concepțiile noastre nu sunt valabile decât prin ea".
Economicitatea, vizând toate elementele componente ale obiectului arhitectural prin corelarea
atributelor, rezultă că o soluție economică e cea care prin rezolvarea problemelor de utilitate,
constructivitate şi expresivitate- informativitate, spațiul realizat, obiectul de arhitectură ca întreg
oferă maximum de calitate în limitele mijloacelor materiale, tehnice, umane, financiare
disponibile. Deci sensul corect al economicității nu este reducerea mijloacelor necesare ci
utilizarea lor eficientă.
Considerarea unilaterală a economiei în aprecierea calităţii arhitecturale, ca un criteriu
primordial, conduce însă la sărăcirea semantică a arhitecturii, a valorii sale reale ca act de
cultură şi civilizaţie.