IMPORTANȚA LIMBAJULUI VIZUAL DIN PERSPECTIVA CULTURII

ESTETICE LA STUDENȚII ARHITECȚI

Hadji-Bandalac Mariana, doctorandă
UPS ,,Ion Creangă”, Chișinău
Rezumat. Lucrarea de față urmărește o sinteză și o analiză a importanței dezvoltării limbajului
vizual, pornind de la ideea că vom reuși să asigurăm studenților arhitecți formarea culturii estetice,
dacă vom conceptualiza procesul educațional în baza unui instrument teoretic-aplicativ de
valorificare și dezvoltare a limbajului vizual al studenților, pe temeiuri științifice, în contextul
formării lor profesionale inițiale, determinat de cerințele integrării socioprofesionale. Pornind de la
ideea că limitele limbajului delimitează și limitele universului uman, conceptul de limbaj vizual
capătă o dimensiune importantă în cercetările actuale în raport cu dimensiunile limbajului
profesional al studentului arhitect, întrucât cunoașterea limbajului vizual marchează dezvoltarea
culturii estetice a viitorului arhitect. Pentru studenții arhitecți este importantă capacitatea de a folosi
limbajul vizual în funcție de contextul cultural, de a percepe semnificația codului vizual care poate
avea un impact mult mai expresiv asupra receptorului-observator, având rolul de a transforma o
nouă creație ce nu poate fi codată prin limbajul verbal.
Termeni – cheie: limbaj, limbaj vizual, cultură estetică, studenți arhitecți.
Tendințele educației postmoderne accentuează prioritatea creativității și
dezvoltării culturii estetice în activitățile profesionale. Conform concepției actuale,
formarea profesională pune un accent deosebit pe competențe și performanțe,
dezvoltând studentul prin modele educaționale de gândire flexibilă, creativă și non-
standard. În viziunea noastră, responsabilitatea cadrelor didactice universitare este de
a răspunde la această provocare prin dezvoltarea limbajului vizual al studenților
arhitecți, în baza valorificării fundamentelor culturale ale esteticii, contribuind la
structurarea competențelor artistico-plastice vizuale, intensificarea spiritului de
observație, analiză, memorie, imaginație, improvizație, inovație etc.
Așadar, prin racordarea la noul univers cognitiv, la modurile universale de
învățare creativă, studenții arhitecți își dezvoltă capacitatea de a gândi și exprima
artistic prin linii, semne, simboluri, forme și culori, explorând dimensiunea limbajului
vizual și acumulând o vastă cultură estetică profesională. Bineînțeles, cunoașterea
limbajului vizual permite studenților arhitecți să însușească temeinic materia de
studiu, utilizând eficient și corect noțiunile de bază, dar și capacitatea de a aprecia și
valorifica frumosul cromatic, forma arhitecturală, asigurând tezaurul valorilor
cultuale prin creativitate și inovație. Cu certitudine, în instituțiile superioare
specializate în domeniul artei, precum și pentru studenții arhitecți, studiul limbajului
vizual este o cerință obligatorie în educația sensibilității pentru frumosul autentic, iar
realizarea acestui obiectiv necesită implicarea cadrelor didactice universitare, care au
nevoie de programe și modele psihopedagogice științific argumentate, ceea ce
justifică actualitatea cercetării noastre.
Analiza sensului etimologic al termenului limbaj prezintă un interes deosebit
pentru cercetarea noastră, întrucât ne oferă o cale metodologică în expunerea

64
semnificației care apare atunci când constatăm multitudinea răspunsurilor la
întrebarea „ce este limbajul vizual?”. În plus, caracterul polisemantic al conceptului
prezintă deseori o confuzie, deoarece termenul limbaj (<limbă, după fr.langage)
desemnează fie vorbirea comună, curentă, fie limbajul specializat al diferitelor științe
și profesii (limbaj pedagogic, matematic, filozofic, medical, tehnic etc.), fie un sistem
de mijloace de expresie și procedee tehnice în domeniul artei [11, p. 168].
Definiția oferită de Dicționarul explicativ al limbii române (1998, volumul II,
p. 572), pentru termenul limbaj, denotă: 1. Un sistem de comunicare alcătuit din
sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile,
sentimentele și dorințele; limbă, grai. 2. Limba unei comunități umane istoricește
constituită. 3. Mijloc, bază de înțelegere. Mijloc de exprimare a ideilor sau a
sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. (limbaj artistic, limbajul muzicii
etc.). 4. Sistem de caractere și simboluri folosit în programare.
În această ordine de idei, T. Slama-Cazacu afirmă că limbajul real este: 1) un
fenomen legat integral de persoană și de momentul exterior care o determină; 2) un
proces sau un ansamblu de procese bazat pe necesitatea de a pune în acord capetele
axei sale bipolare – emiterea şi receptarea, printr-o tehnică de organizare a expresiei
şi a interpretării ei; 3) un fenomen legat de realitate, de viață, de societate (în sensul
cercetării noastre de cultură estetică), adică un fenomen dinamic [10, p. 126]. Prin
urmare, termenul limbaj a ajuns să fie asociat cu diverse utilizări și probleme
specializate. De exemplu, Edward Redish și Eric Kuo au analizat problemele
limbajului fizic și matematic în lucrarea „Language of physics, language of math:
Disciplinary culture and dynamic epistemology”, prezentând modul în care studenții
gestionează limbajul în raport cu obiectele vizate.
De la această ipoteză pornește și autorul Ion Popescu-Brădiceni, afirmând că
limbajul, în sens larg, semnifică orice sistem sau ansamblu de semne care permite
exprimarea sau comunicarea; o limbă reprezintă un ansamblu instituit și stabil de
simboluri verbale, scrise sau desenate, pictate, sculptate, propriu unei comunități
umane; un sistem de elemente interdependente care se susțin reciproc și care nu pot fi
înțelese izolat [9, p. 6].
În accepțiunea autoarei E. Țărnă, limbajul desemnează ceea ce este comun în
modul în care toate ființele omenești folosesc cuvântul sau scrisul. Este uncuvânt
folosit mai ales la singular; el reprezintă o aptitudine, îl putem defini drept orice
sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; în sens
strict, reprezintă o instituție universală și specifică umanității, care comportă
caracteristici proprii [12, p. 9].
Așadar, limbajul desemnează un sistem de semne, reprezentări abstracte
generalizate prin intermediul cuvintelor, imaginilor, simbolurilor, referindu-se la
diverse aspecte uzuale, fie vorbite, fie pictate, iar acest fenomen nu este niciodată un

65
aspect al cărui sens apare imediat, ci este unul elaborat, construit „artificial” și în
timp, având diverse semnificații estetice și culturale. Prin urmare, limbajul vizual
deține propriile reguli și o gramatică specifică, ce necesită explicație pentru studenții
arhitecți în scopul dezvoltării performanțelor la proiectarea și elaborarea formelor
vizuale.
Limbajul vizual mai este numit și limbaj artistic, limbaj plastic sau pictural,
fiind alcătuit din raporturi de culori, forme, linii și lumini, care au o particularitate
semnificativă în fiecare operă. În acest context, este importantă afirmația Aureliei
Chicu prin care face referință la limbajul plastic ca mijloc de exprimare prin culoare,
prin linii, puncte, forme [3, p. 12], dar și referințele la complexitatea limbajului
artistic prezentate de către Șușală I. și Bărbulescu O., ca fiind: 1) sintactic -
sistem de mijloace de expresie și de procedee tehnice care fac obiectul educației
artistice plastice; 2) semiotic și semantic – repertoriul de forme-semne nelimitate,
fixe, ale căror semnificații devin infinite prin preluare sau prelucrare [11, p. 167].
Evident, o operă de artă apare mereu cu un mesaj sau un conținut de idei
neînțeles, chiar și pentru cei care au studiat la școala de arte plastice din fragedă
copilărie. În acest sens, necesitatea de a cunoaște diferite coduri, de a descifra
sensurile estetice și semnificațiile unei lucrări artistice este o problemă actuală pentru
întreaga societate.
Potrivit artistului Marcel Breazu, care în studiile sale aduce în discuție mai
multe perspective de percepție a artei [apud, 11, p. 169], limbajul vizual, cu cât este
mai expresiv, cu atât sensurile lui sunt mai multiple. În prezent, necesitatea de a
cunoaște diferite coduri este un mesaj asumat din partea întregii societăți. Pe această
dimensiune o amplă cercetare teoretică, practică și didactică o regăsim în publicația
Mariei Acaso „El lenguaje visual”, care semnifică o realizare importantă în Educația
Plastică din colecția „Artă și Educație”. În opinia autoarei, de obicei, este prezent un
concept idealizat al imaginilor, pe care le înțelegem ca pe niște suprafețe inocente, ca
pe niște sisteme neutre care ne plac sau nu. Imaginea este totuși un vehicul pe care
cineva îl utilizează pentru ceva, de a transmite mesaje concrete, posedând și cel mai
sofisticat limbaj vizual [13, p. 20].
După cum constatăm din cele expuse, limbajul vizual contribuie la formarea
ideilor proprii despre lume, deoarece prin aceasta, absorbim și creăm informație, un
tip de informație specială, căpătată datorită simțului vizual [ibidem, p. 22]. Desigur,
imaginile în limbajul vizual sunt ceea ce sunt cuvintele în limbajul scris: unitățile sale
de reprezentare. Dacă un individ petrece în jur de trei ore pe zi privind televizorul,
fără să contacteze cu imaginile orașului plimbându-se, citind o revistă sau luând
micul dejun, am putea calcula ușor cantitatea produselor prezentate cu ajutorul
limbajului vizual pe care îl consumăm în fiecare zi. Deși, de-a lungul istoriei noastre,
limbajul vizual se utiliza ca vehicul de comunicare, cantitatea enormă de mesaje, care

66
astăzi se transmit prin sistemele media de comunicare, se datorează dezvoltării
tehnologice, produsă în societățile occidentale începând cu anii ’60 [ibidem, p. 19-20
]. Prin urmare, putem afirma că această prezență este ceva caracteristic epocii noastre
și că, odată cu evoluția tehnologiei, limbajul vizual este în continuă schimbare. În
special, evoluția artei dovedește aceleași tendințe pentru crearea noului, iar aceasta
este o problemă actuală și pentru studenții arhitecți, mereu în căutarea noii viziuni,
noilor tendințe. Ca rezultat al acestor expuneri, devine ușor de perceput că limbajul
vizual are o dimensiune cotidiană, care ne înconjoară și prin care intrăm în contact
cu frumosul pe parcursul întregii vieți. Aceste tendințe prefigurează cunoașterea
limbajului vizual modern, fiind determinat de dezvoltarea rapidă a tehnicilor
avansate, iar, uneori, fiind o cauză a neclarității semnificațiilor limbajului vizual
pentru studenții arhitecți. Astfel, în funcție de complexitatea limbajului folosit și de
capacitatea de înțelegere a acestuia, studentul reușește să descifreze sensurile estetice
într-o lucrare artistică.
Cercetătorul american Rudolf Arnheim, fiind un adept al empirismului lui
John Locke, a avut contribuție de seamă ca promotor al fundamentului filozofic și
interesului său pentru culoare, lumină, forme și percepții, expunând diverse ipoteze
asupra culorii, formei, spațiului, expresiei, dinamicii etc. În accepțiunea autorului
Rudolf Arnheim [1, p. 70], fie ea reprezentațională sau ”abstractă”, opera ,,ne spune
ceva”; ea constituie o comunicare despre natura existenței noastre. La fel, un obiect
util, bunăoară o clădire sau un ceainic, își explică funcția privirilor noastre.
Simplitatea acestor obiecte implică, așadar, nu numai aspectul lor vizual în sine și
prin sine, dar și relația dintre imaginea văzută și mesajul pe care ea trebuie să-l
transmită.
Potrivit autoarei Mariei Acaso, limbajul vizual este codul specific al
comunicării vizuale, fiind un sistem cu ajutorul căruia putem enunța mesaje și primi
informație [13, p. 25].
În opinia lui Rene Huyghe, evoluția artei dovedește faptul că există o parte din
acest limbaj profund ce nu poate fi auzit de o ureche străină. Mai întâi, educația și
împrejurările, obiceiurile căpătate, experiențele trăite constituie, puțin câte puțin,
începând cu baza comună aproape tuturor oamenilor, aceste particularități de loc, de
epocă și de mediu care se suprapun și le modifică. Fiecare civilizație determinată are
o acțiune diferită, în care instinctul și atavismul își au, fără îndoială, rolul lor [6, p.
428]. Prin urmare, delimitând limbajul artistic, în speță cel al imaginilor plastice, de
limbajul cuvintelor, Rene Huyghe atrage atenția că ,,limbajul imaginilor acoperă o
zonă a vieții interioare diferită de cea a ideilor din care se nutresc cuvintele. Aceste
limbaje nu desemnează întotdeauna aceleași realități și nu folosesc aceleași mijloace”
[Ibidem, p. 429].

67
 În sprijinul aceleeași idei, Constantin Cucoș afirmă că efortul de
,,operaționalizare” a limbajului artistic, de degajare a unităților semnificante,
concrete, nu este o problemă pur tehnică, ci și una axiologică, în care apare
cercetătorul, în calitate de subiect valorizator, iar intuiția intelectuală și chiar o
filosofie implicită își spune limbajul. Procesul de ,,pregătire” a limbajului artistic este
infuzat de parametri ce țin de înclinațiile și gusturile cercetătorilor, de un anumit
climat cultural, de materia ideologică a unei epoci [5, p. 54].
În viziunea autoarei M. Acaso, dintre toate sistemele de comunicare folosite de
ființa umană, limbajul vizual este cel ce are un caracter mai universal, adică,
reprezintă un mesaj emis prin comunicarea vizuală înțeles de poporul diferitor culturi
într-o proporție foarte mare. Procentajul neînțeles este modificat contextual privind
componentul de bază, spre exemplu, culoarea poate avea semnificații diferite, în
funcție de cine citește imaginea și unde [13, p. 28].
În același context, autoarea T. Callo examinează funcția comunicativă a
limbajului prin prisma celor trei ipostaze ale acestui act, în special, cu accente pe
ipostaza ”locutorie,, a limbajului, când enunțarea poate servi atât unor scopuri
imediate, cât și unor scopuri mai îndepărtate [2, p. 24].
În opinia autorului D. Mihăilescu [8, p. 13], limbajele, ca formă de manifestare
individuală și colectivă, sunt sisteme de comunicare funcționale, constituite într-un
lung și complex proces psiho-social. Privind lumea obiectivă și subiectivă, precum și
a sistemului de codificare, limbajele pot fi împărțite ab initio, în sonore și vizuale.
Din prima categorie face parte comunicarea prin vorbire, sunete și zgomote, iar din a
doua, comunicarea prin pictură, grafică și sculptură și prin expresii mimico-gestuale,
toate având la bază funcții simbolice corespunzătoare.
În viziunea noastră, educația studenților arhitecți din perspectiva valorilor
estetico-culturale este în acord cu următoarele competențe:
 asimilarea gramaticii artei vizuale;
 dezvoltarea imaginației și creativității în scopul realizării proiectelor,
lucrărilor artistice;
 descoperirea și analiza studierii diverselor tehnici și moduri de exprimare a
marilor maeștri ai artelor vizuale;
 utilizarea limbajului vizual în scopul exprimării corecte;
 formarea aptitudinilor și capacităților de percepere a limbajului vizual;
 promovarea valorilor culturale prin prisma limbajului și a artei vizuale.
În opinia noastră, studentul arhitect trebuie să țină cont de observațiile
transmise de limbajul vizual, să descifreze sentimentele și ideile pe care acestea le
comunică prin semnificația fiecărui semn, simbol etc., să vorbească despre exegezele
specifice și despre tipurile de interpretări pe care cultura estetică le generează.

68
Așadar, studentul arhitect trebuie să recurgă la o înțelegere profundă a limbajului
vizual utilizat atât în lucrările analizate din programele de studii, cât și în cele
personale, enunțând propriul punct de vedere într-o formă de limbaj expresiv, iar
obiectivele acestui mod de a înțelege limbajul vizual sunt, deopotrivă, critice și
constructive. Pe de altă parte, studentul arhitect trebuie să apeleze la strategii și
tehnici riguroase de analiză, axate pe semnificații logice și conceptuale, menite să
accentueze vraja pe care o exercită asupra noastră limbajul vizual.
În acest context, A. Iorgulescu insistă că valorile măsoară nivelurile de
civilizație ale societății, dimensionează capacitățile creatoare ale omului, dau sens și
finalitate acțiunilor acestuia, concretizând, în realitatea practică, scopurile, intențiile,
proiectele, dorințele și idealurile prezente în orice tip de atitudine umană [7, p. 24].
În concluzie, limbajul vizual a fost cercetat și analizat în diverse domenii:
pedagogie, matematică, fizică, chimie, psihologie, estetică, filologie, muzică, teatru,
cinematografie, arte vizuale etc. Fiecare domeniu utilizează limbajul propriu de
exprimare, elemente teoretice și metodologice, concepții, idei, noi tendințe în
dezvoltarea vizualului. În matematică și fizică limbajul dispune de cifre, semne,
simboluri; în muzică – de note, portativ, cheia sol; în artele vizuale și, anume în
cromatologie, dispune de spectru de culori, forme, linii și altele. În acest mod,
constatăm că interpretarea limbajului vizual este diferită, fapt care se datorează
diversității de utilizare a semnificațiilor și a nivelurilor fenomenului, ca atare. Pentru
studenții arhitecți, limbajul vizual este un instrument de lucru, care permite
exprimarea nivelului de cultură estetică, dar și rezolvarea numeroaselor probleme în
activitățile de formare profesională. Cunoașterea limbajului vizual indică spre o
activitate dinamică din perspectiva formării culturii estetice pentru studenții arhitecți,
axată pe dezvoltarea anumitor competențe profesionale, având o utilizare largă și
concretă în crearea produselor arhitecturale. Reieșind din cele menționate, precizăm
că procesul instructiv-educativ din cadrul facultății de arhitectură trebuie să fie
orientat și spre formarea limbajului vizual din perspectiva culturii estetice, realizat în
baza unei metodologii științifice, creând, astfel premisele unor succese profesionale
preconizate, dar și din dorința studenților de a utiliza un limbaj vizual de calitate,
fapte ce se vor reflecta asupra calității creațiilor arhitecturale.

Bibliografie
1. Arnheim R. Arta și percepția vizuală. O psihologie a văzului creator. Ediția a II-a.
Iași: Ed. Polirom, 2011. 502p.
2. Callo T. Principiul politeții al interacțiunii prin limbaj. În dimensiunea spirituală a
comportamentului civilizat. Chișinău: Ed. Universitatea Pedagogică de Stat ,, I.
Creangă”, 2002. 311-313 p.
3. Chicu A. Dicționar explicativ la educația plastică. Ed: Cartdidact, 2004. 40 p.

69
4. Coteanu I., Seche L., Seche M. DEX. Dicționar explicativ al limbii române.
București: univers enciclopedic, 1998.1192 p.
5. Cucoș C. Educația estetică. Iași: Polirom, 2014. 224 p.
6. Huyghe R. Dialog cu vizibilul. Cunoașterea picturii. București: Editura
Meridiane, 1981. 444 p.
7. Iorgulescu A., Pungă D., Stroia Gh. Estetica. Manual pentru cl. a XII-a a liceelor
de artă. București: Editura Didactica și Pedagogia, R. A., 1997. 180 p.
8. Mihăilescu D. Limbajul culorilor și al formelor. București: Editura științifică și
enciclopedică, 1980. 254 p.
9. Popescu-Brădiceni I. Analiza limbajului vizual. Târgu-Jiu: Editura Academica
Brâncuși, 2012. 278 p.
10. Slama-Cazacu T. Psiholingvistica - o știință a comunicării. București: Ed. ALL
Educațional, 1999. 825 p.
11. Șușală, I., Bărbulescu O. Dicționar de artă. Termeni de atelier. București: Ed.
Sigma, 1993. 302 p.
12. Țărnă E. Bazele comunicării. Curs universitar. Chișinău: Prut internațional,
2017. 408 p.
13. Acaso M. El lenguaje visual. Barselona: Buenos Aires. Mexico: PAIDOS,
2009. 159p.
14. Cohn N. Japanese Visual Language. The Structure of Manga. 2007.
Visuallanguagelab.com
15. Redish E., Kuo E. Language of physics, language of math: Disciplinary culture
and dynamic epistemology. https://www.Researchgate.net

70