INTRODUCERE

Actualitatea temei. Educația artistico-plastică a elevilor din clasele primare

oferă elevilor deschidere către estetic și artistic, le descoperă caracterul cromatic al
lumii, le dezvoltă rafinament în receptarea ei vizuală. Această particularitate a
educației artistico-plastice (EAP) impune studiul, cercetarea și organizarea unui
sistem de activități de receptare artistico-plastică, conceptualizat pe o metodologie
specifică, care să contribuie la dezvoltarea sensibilității artistico-plastice față de
operele de artă, frumosul uman și cel al naturii.
În dezvoltarea sensibilității cromatice a elevilor (DSCE), un rol specific
revine cunoașterii obiectelor receptării-creației artistico-plastice (opere, natura,
omul) și dezvoltării percepției artistice a elevilor înșiși, căci lumea în care trăiește
elevul este plină de culori și copiii trebuie învățați s-o perceapă anume ca lume
cromatică.
Actualitatea cercetării este dată și de următoarele premise teoretice și praxiologice.

Lumea de azi este una a informatizării. Instrumentele acesteia au instituit un

nou tip de învățare și comunicare, care influențează esențial nu doar cunoașterea
umană, dar și comportamentul artistic-estetic al omului. A crescut suprasolicitarea
vizualității copiilor și elevilor, cauzată de utilizarea masivă a computerului și
televizorului, acestea prezentând și riscuri importante, precum scăderea
sensibilității percepției artistico-plastice din cauza suprasolicitării ei permanente,
fără însă a fi ghidată pe anumite principii și reguli. La vârsta școlară mică, elevii se
confruntă și cu o diferență de nivel și valoare în receptarea fenomenelor artistico-
plastice: nu toți elevii au aceeași sensibilitate față de însușirile estetice ale operelor
de artă și ale naturii, dar toți pot învăța să le perceapă pe principiile cunoașterii
artistic-estetice.
Premisele indicate au marcat problema cercetării noastre: și anume modulul
Frumosul din jurul nostru
Rezolvarea problemei enunţate capătă un rol deosebit în contextul dezvoltării
1
 personalităţii copilului prin artele plastice, deoarece culoarea are implicit nu doar o
funcţie artistică, dar şi una socială. În aceste condiții, receptarea corectă a culorilor
induce o adaptare la comunicarea emoţional-uzuală şi artistic-estetică a copiilor.
Scopul cercetării: Fundamentarea teoretico-metodologică de studiere a
modulului Frumosul din jurul nostru
Obiectivele generale ale cercetării:

1. Descrierea reperilor conceptuale ale educației plastice în clasele primare

2. Stabilirea reperelor teoretico-metodologice de DSCE din clasele primare.

3. Elaborarea Modelului DSCE ca un sistem educativ cu componentele:

conceptuală, teleologică, conținutală, metodologică, factorială.

4. Studierea metodelor și tehnicilor de studiere a modulului

5. Elaborarea concluziilor generale şi recomandărilor metodologice de DSCE claselor

primare.

Metodologia cercetării ştiinţifice este determinată de specificul obiectului

şi scopului cercetării: documentarea ştiinţifică, analiza documentelor oficiale (legi,
curriculumul EAP); compararea.

2
 1. SPECIFICUL LECTIILOR EDUCAȚIE PLASRICĂ ÎN CLASELE
PRIMARE
În procesul educației artistico-plastice în școala primară învățătorul utilizează
diverse metode și instrumente, pentru atingerea obiectivelor prestabilite. În acest
sens Curriculum la Educația plastică (aprobat: la ședința Consiliului National
pentru Curriculum, proces verbal nr. 11, din 30.04.2010; prin ordinul Ministerului
Educației nr. 331 din 12.05.2010), pentru clasele primare vine cu recomandări
concrete de desfășurare a procesului educațional, în conformitate cu stilul și
exigențele instruirii academice la etapa contemporană, cum ar fi ”noile abordări, ce
vizează formarea la elevi a unui sistem de competențe necesare pentru continuarea
studiilor, având menirea să asigure optimizarea integrării sociale şi, în perspectivă
- profesională. Esența Curriculumului bazat pe competențe nu neagă teoria
obiectivelor, ci vine să intensifice şi să extindă nivelul de cunoaștere” (Curriculum
școlar, clasele I – IV, p. 5) [1, p.59].
Este evident, că dezvoltarea intelectuală, inclusiv artistico-plastică a elevului,
pe trepte și clase, cum ar fi: la nivelul învățământului primar, finalitățile formulate
în termeni de competențe se proiectează a fi formate conform celor două etape
convenționale:
 etapa achizițiilor fundamentale – clasele I, II;

 etapa dezvoltării – clasele III, IV (Curriculum școlar, clasele I – IV, p. 8). Acest
lucru presupune și condiția - ca elevul să-şi formeze o competentă este nevoie ca
el:
 să stăpânească un ansamblu de cunoştinţe fundamentale în dependenţă de
problema care va trebui rezolvată în final;
 să-şi dezvolte capacităţi şi deprinderi de a utiliza cunoştinţele în situaţii simple,
3
 realizând astfel funcţionalitatea cunoştinţelor;
 să soluţioneze diverse situaţii-problemă, conştientizînd astfel cunoştinţele
funcţionale în viziune proprie;

 să rezolve situaţii semnificative în diverse contexte care prezintă anumite probleme

complexe din viaţa cotidiană, manifestînd comportamente/atitudini conform
achiziţiilor finale – competenţe.
Prin urmare subliniem că competenţele specifice disciplinei Educație artistico-
plastică derivă din idealul educaţional, competenţele-cheie transversale şi
competenţele trans disciplinare pentru treapta primară de învățământ; au un grad
înalt de generalitate şi se definesc ca finalități ale treptei primare de învățământ [3,
p.59].
Bazându-ne pe Concepția didactică a disciplinei Educație plastică, observăm
esențialul: că ”nu are ca scop formarea artistului plastic sau a unui meșteșugar care
posedă iscusit o tehnică sau alta, şi nici formarea copiatorului care poate calcula
perfect realitatea care îl înconjoară, ci este un instrument de culturalizare,
sensibilizare, formare a unui dialog dintre copil şi lumea artelor, totodată
contribuind la formarea capacităților pro-active şi creative. Aceasta implică
deplasarea accentului de pe abilitățile de reproducere spre producere - creare de
valori şi receptarea/aprecierea valorilor create de alții” (Curriculum școlar, clasele
I – IV, p. 121).
Pentru a susține cu un instrument rațional activitatea învățătorului în
domeniul atât de vast al creativității și a reprezentării plastice, cum este desenul
pedagogic, venim cu acest mesaj, alăturate în continuare. În acest context se vor
elabora următoarele exigențe, înaintate, spre exemplu, învațătorului de educație
plastică în clasele primare.
Educația artistico-plastică în clasele primare, prevăzută în Curriculumul de
Educaţie plastică, prevede dezvoltarea la copil experienţei de creaţie şi comunicare
artistică în domeniul artelor plastice şi asigurarea formarii competențelor inițiale
pentru însușirea sistemică a disciplinei de studiu. Totodată, atmosfera de instruire

4
trebuie încadrată într-un context ludic, adică învățarea prin joc [4, p.59].
Pentru realizarea cît mai eficientă a obiectivelor educaţiei artistico-plastice la
treapta primară se propune ca procesul predării – învăţării să fie axat pe
următoarele principii specifice educaţiei artistico-plastice:
 Principiul conexiunii teoriei cu practica – asigură îmbinarea actului de
însuşire a cunoştinţelor teoretice cu actul de formare a priceperilor şi deprinderilor
practice în baza cunoştinţelor teoretice;
 Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional – exprimă necesitatea
studierii operelor de artă plastică prin intermediul simţurilor, cunoaşterea
senzorială a imaginilor artistico-plastice; reper pentru facilitarea înţelegerii
particularităţilor operei de artă plastică, a cunoaşterii logice, raţionale;
 Principiul perceperii globale, unitare a formei şi conţinutului operei
de artă – asigură perceperea operei de artă plastică în integritatea formei şi a
mesajului, formarea capacităţii de pătrundere în mesajul operei prin intermediul
formei; indică asupra necesităţii conexiunii aspectelor formale şi de conţinut în
receptarea operei de artă plastică;
 Principiul educaţiei artistice în baza valorilor autentice – utilizarea la
activităţile de dezvoltare a perceperii artistice a operelor valoroase cu o anumită
tradiţie culturală naţională şi universală (e necesar ca elevii să vadă, prin
comparaţie, şi opere false, kitsch-uri – pentru cultivarea unei atitudini corecte
faţă de valorile artistice);
 Principiul unităţii perceperii şi creaţiei – prevede predarea-învăţarea
fiecărei teme din curriculum prin conexiunea mai multor genuri de activitate:
examinarea materialului didactic, audierea muzicii sau lectura corespunzătoare
subiectului sau perioadei istorice studiate, verbalizarea ideii plastice, executarea
lucrului practic, analiza colectivă şi individuală a lucrărilor – toate grupate optim
în fiecare caz aparte pentru formarea competenţelor;
 Principiul unităţii dintre autoexprimarea elevului şi dezvoltarea
creativităţii plastice – exprimarea liberă a viziunilor, sentimentelor copilului, ceea
ce dinamizează imaginaţia şi stimulează activitatea de creare a noilor valori
5
(formelor noi) şi, de regulă, se desfăşoară într-o atmosferă de colaborare dintre
pedagog şi elev.
Astfel, activitățile de Educație plastică ar trebui să fie activități de
descoperire, problematizare, creație, concretizate în compoziții şi proiecte
artistico-plastice.
Este bine cunoscut că una din cele mai complicate probleme în desen
este legată de reprezentarea pe suprafață plană (hârtie, carton, pânză...) a obiectelor
cu caracter volumetric pronunțat. Sa constatat, că copiii de la o vârstă fragedă
percep volumul obiectelor și realitățile spațiale ale mediului. Desenele lor, însă
încă poartă amprenta planului iluzoriu, sunt departe de a fi reprezentate pe baza
principiilor perspectivei liniare și spațiale, proporțiilor corecte, dimensiunilor
echilibrate etc. Astfel, lecțiile ar trebui să fie construite pe baza raporturilor
optimale dintre abstract (gândirea abstractă, poziții și fenomene ideale) și concret
(perceperea senzorială a realității și a imaginii) [5, p.61]. Bineînțeles, pe această
cale pe elev îl poate conduce cu succes numai învățătorul iscusit, care este nu
numai bun cunoscător de artă plastică dar și este înzestrat cu capacități de a
observa, analiza, percepe, desena, reprezenta/compune imaginea plastică în spațiul
tabloului. Această activitate pedagogică, ce poartă amprenta creativă-plastică a
personalității învățătorului la clasele primare, se încadrează în noțiunea de ”Desen
pedagogic”.
Încheiere. Nu încape îndoială, că prin activitatea creativă-plastică în
domeniul studiului naturii prin desenul pedagogic, ne adresam studenților și
învățătorilor de artă plastică, designerilor ș.a., drept ca o introducere de abordare
creativă a diferitor
tipuri de imagini și forme cu caracteristicile lor specifice naturale, plastice,
constructive, tehnice sau decorative. Totodată, indiscutabil rămâne constant
important aspectul comunicativ-plastic a conotațiilor semantice în cadrul desenului
pedagogic, premergător și contribuitor dezvoltării receptării imaginii artistice.

6
2. CARACTERISTICA MODULULUI „ FRUMOSUL ÎN JURUL NOSTRU ”
ÎN CLASELE PRIMARE

Educarea creativităţii în domeniul artistic este primordială. Arta pregăteşte

copilul să recepteze frumosul şi să vibreze în faţa lui. Dintre limbajul artei,
limbajul plastic este cel mai apropiat copilului preşcolar. Acest limbaj are misiunea
de a echilibra şi armoniza relaţiile copilului cu natura, cu sine şi ceilalţi.
Educatoarea este aceea care încurajează, sensibilizează copilul faţă de frumos [6,
p.43].
Activităţile artistico-plastice constituie un mijloc de dinamizare şi
exprimare a vieţii copilului, a achiziţiilor sale intelectuale, afective, voliţionale şi
motivaţionale. Motivaţia copilului pentru activităţile artistico-plastice şi este
nevoia de exprimare a propriilor trăiri, nevoia de a reda imaginea într-un mod
artistic sau plăcerea de a povesti în imagini. Reprezentările plastice ale copilului
evoluează treptat spre o redare cât mai realistă, alteori intervine imaginaţia
creatoare şi trece spre fabulaţie, spre ireal. Pentru realizarea cu succes a acestor
activităţi, care au ca scop realizarea obiectivelor propuse, este necesară respectarea
următoarelor cerinţe referitoare la elevi: să gândească şi să se exprime plastic prin
elementele de limbaj învăţate şi totodată să-şi îmbogăţească vocabularul, prin
însuşirea noţiunilor ştiinţifice de specialitate; să fie îndrumaţi pentru a putea
descifra şi înţelege singuri operele de artă aparţinând artei plastice naţionale şi
universale, să ştie să organizeze în diferite modalităţi compoziţionale un spaţiu
7
plastic unitar şi expresiv, să cunoască şi să preţuiască bogăţia autentică a artei
populare româneşti; să-şi dezvolte capacitatea de emoţionare şi apreciere atunci
când vin în contact cu diferite aspecte estetice ale realităţii înconjurătoare; să
aprecieze valoarea artistică autentică a artei şi să combată kitschul, prin judecăţi de
valoare bazate pe sensibilitate şi gust artistic [7, p.57].
În sens restrâns, învăţarea este sinonimă cu învăţarea şcolară, care are
particularităţi specifice şi la care vom face trimiteri în continuare. Învăţarea poate
fi abordată din triplă perspectivă: ca proces, în funcţie de diverşi factori şi ca
produs. Insistând asupra caracterului procesual al învăţării, subliniem faptul că ea
se realizează în etape,
În vederea dezvoltării imaginaţiei creatoare în cadrul activităţilor artistico-
plastice se valorifica cunoştinţele acumulate prin activităţi diverse (aspecte ale
naturii, viaţa socială, evenimente şi sărbători). În cadrul activităţilor artistico-
plastice şi practice copiii au o paletă bogată de culori pe care să le îmbine în
realizarea spaţiului artistic.
Copiii sunt interesaţi şi motivaţi să-şi exprime ideile şi trăirile în lucrări
personale/colective pentru a fi valorificate cu diferite ocazii – expoziţii în
unitate,expoziţii colective ,concursuri,etc.
Pofesorul este cel dintai modelator al copilului, rolul său fiind să-i descopere
sensibilitatea și abilitatea artistică, prin activități specifice ce se desfășoară in
școală.
Educatia plastica cuprinsa in programa obligatorie,are ca obiectiv principal
educarea copiilor in sensul deprinderilor specifice artelor plastice,educarea
simtului formelor,a culorilor,a armonizarii acestora,organizarea spatiului
plastic ,educarea simtului artistic,deprinderea diferitelor modalitati de
expresie,utilizarea unor materiale neconventionale,realizarea si confectionarea
unor obiecte de decor,etc [8, p.27].
Deşi nu este un artist, copilul elaborează o lucrare plastică cu o imensă
plăcere lucrând cu pensula sau cu creioane colorate pe hârtie, piatră sau sticlă.În
ţara culorilor este primăvara, vară, toamnă şi iarnă, deodată. Tot ce ştim noi despre
8
lume este adunat aici.
Pictura, dactilo-pictura este la îndemâna copilului şi el trebuie învăţat să-şi
folosească degetele, să folosească pensula să diferenţieze şi să folosească adecvat
culorile pe care i le punem la dispoziţie.
Suprafeţele mari, îi permit copilului să-şi satisfacă dorinţa de mişcare, urmele uşor
vizibile îi dau satisfacţia autorealizării, iar mâna încă nesigură nu este îngrădită de
dimensiunile reduse ale suprafeţelor de lucru. Copilul nu se simte constrâns să
urmeze modelul real sau şabloane învăţate.
În realizarea temelor, am urmărit să se păstreze proporţia între elementele
care alcătuiesc lucrarea, ustensilele să fie denumite corect, tehnicile de lucru să fie
însuşite, culorile să fie folosite respectând realitatea. Am executat cu copiii teme
din imaginaţie, urmărind modul cum ştiu să redea prin desen obiectul în absenţă
(ex : mărul, para), să combine culorile, să descopere singuri alte nuanţe de culori
combinând vopselele.
Educaţia artistico-plastică începe de la grădiniţă cu descoperirea culorilor
fiindcă prin culoare reuşim să-i sensibilizăm.
Prin activităţile artistico-plastice, copiii se pot manifesta liber, îi putem testa
pentru că ei nu ştiu să scrie, dar pot reda prin desen răspunsurile la testele elaborate
de noi, li se dezvoltă spiritul de observaţie, se dezvoltă atenţia, independenţa în
acţiune, originalitatea, creativitatea [9, p.53].
Un fapt unanim recunoscut este modul în care copilul percepe realitatea,
fiindcă felul în care gândeşte şi simte, diferă de cel al adultului. Semnificaţia pe
care copilul o dă obiectelor şi fenomenelor din jurul său în funcţie de felul în care
el se leagă de experienţa sa nemijlocită, de trebuinţele şi trăirile proprii în plan
afectiv şi motivaţional, nu corespunde întocmai cu cea reală.
Pentru echilibrul său intelectual şi afectiv este necesar ca el să fie atent în
diferite forme de activitate prin care să nu fie forţat să se adapteze la realitatea
străină lui, ci dimpotrivă să i se faciliteze asimilarea treptată a realului. În cadrul
procesului de familiarizare a copiilor cu experienţa unor elemente de limbaj
plastic, educatoarea trebuie să ţină seama de particularităţile percepţiei estetice a
9
copilului.
Percepţia estetică ca proces al cunoaşterii umane nu este un simplu proces de
înregistrare a unor forme sau fenomene naturale mai mult sau mai puţin
armonioase.
Ea este o activitate vie de explorare care printr-un ansamblu de operaţii logice
înglobează însuşirile formelor sau ale fenomenelor în activitatea nervoasă
superioară a copilului [10, p.74].
Percepţia estetică ridică în primul rând problema educării simţului văzului, a
acestui « ochi » care se bazează pe sensibiliate, inteligenţă şi judecată, care devine
apt să perceapă expresivitatea formelor, a mişcării, a culorilor, afirmându-se ca o
formă esenţială umană. În acest fel, educaţia vizuală a copiilor coordonează
activitatea « ochiului » cu percepţia lor estetică şi a acestuia cu mediul
înconjurător, înlesnind acomodarea lor cu lumea exterioară, cu viaţa, cu societatea.
Elementele studiate la modulul frumosul in jurul nostru artistico-plastice:
punctul, linia, culoarea şi forma îşi completează expresivitatea prin limbajul
plastic al valorii, al ritmului plastic, al expresivităţii cromatice prin dominanţă,
contrast şi armonie, prin semnificaţie şi simbol.
Punctul, ca element plastic, va căpăta diferite mărimi, diferite valori şi
diferite tensionări în funcţie de nevoile de structurare în raport cu celelalte
elemente. Punctul plastic poate fi orice formă mai mică sau mai mare, care are un
centru, care dimensionată succesiv în acelaşi spaţiu sugerează, în funcţie de ritmul
descris, stări naturale ca: ordine-dezordine, concentrat-dispersat, aglomerat-aerat,
mare-mic sau mult-puţin.
Linia este definită convenţional ca fiind un punct în mişcare. Ca mijloc de
exprimare plastică, linia îşi pierde din funcţia ştiinţifică, devenind în spaţiul plastic
un vector sentimental al trăirirlor celui ce o foloseşte în creaţia sa, sau conturul
formelor cu expresivitatea lor în compoziţia plastică. Linia este o invenţie umană şi
nu poate fi găsită în natură, decât încorporată în diferite forme. Linia plastică –
duct în diferite ipostaze şi diferite tipuri – poate fi element de sine stătător sau linie
de contur a unor forme. Poate să exprime mişcare, energie, spaţialitate sau stări
10
psihice.
Pata de culoare este aşezarea cu pensula a culorii sau prin alte mijloace ca:
stropire, amprentă (dactilo-pictura) pe un suport. Pata în sine este plană dar prin
alăturarea, întrepătrunderea sau înlănţuirea ei cu alte pete de forme, mărimi şi
intensităţi diferite poate crea volum, relief sau expresie spaţială.
Forma plastică are mai multe accepţii ca mod de reflectare a lumii
obiectuale în conştiinţa umană, rezultat al prelucrării unor date perceptive puse la
dispoziţia creatorului de analizori specializaţi. Forma poate fi spontană sau
elaborată. Forma poate fi simetrică sau asimetrică, oarecare sau geometrică, bi sau
tridimensională.
Arta este o formă de cunoaştere prin intermediul imaginilor artistice şi contribuie
la lărgirea orizontului de cunoaştere la percepera cât mai completă şi mai
cuprinzătoare a realităţii. Tot ceea ce trăieşte şi cunoaşte copilul va exprima în
creaţiile sale artistice. Aşadar, ţine de noi, adulţii cum reuşim să îl sprijinim în
demersul său artistic şi să îl stimulăm în această direcţie.

11
3. METODOLOGIA DE PREDARE – ÎNVĂȚARE FRUMOSUL ÎN JURUL
NOSTRU

Prin tehnicile plastice de lucru copiii constrâng materialele (acuarela,

tempera, guaşe, soluţii colorate cu diferiţi pigmenţi, materiale textile imprimate,
hârtie de desen albă, hârtii colorate, etc. ) să configureze altceva decât ceea ce sunt
ele, fără să-şi piardă propria structură.
Mâna condusă de gândirea şi simţirea copilului trebuie să acţioneze direct şi
firesc asupra acestor materiale pentru a le conferi calităţi plastice noi. Folosirea
tehnicilor de lucru nu trebuie să fie un scop în sine întrucât acesta blochează
procesul de cultivare a creativităţii copiilor, cel mai mult poate să ducă la o
virtuozitate exterioară.
De asemenea, familiarizarea treptată a copiilor cu unele tehnici de lucru
măreşte curiozitatealor şi caracterul atractiv al activităţilor artistico-plastice.
Ea poate fi organizată sub forma unor exerciţii-joc, a unor demonstraţii, instructaje,
12
dar mai ales, pe baza metodei învăţării prin descoperire [11, p.37].
Cunoaşterea şi folosirea diferitelor tehnici de lucru de către copii le creează
acestora condiţiile pentru un start egal în activitatea lor plastică, când în fiecare
grupă sunt copii care lucrează mai bine şi alţii care se descurcă mai greu atunci
când sunt puşi în faţa unor materiale şi instrumenete de lucru pe care poate ei le
văd pentru prima oară.
Procesul familiarizării copiilor cu unele tehnici de lucru şi stăpânirea lor le
creează sentimentul propriei valori sporindu-le încrederea în capacitatea de creaţie.
Aceasta se răsfrânge pozitiv (prin transfer) şi la celelate activităţi din
grădiniţă, ceea ce îi ajută la însuşirea relativ uşoară a cunoştinţelor.
Cunoaşterea de către copii a diferitelor tehnici plastice de lucru şi a liberei
lor alegeri, a celei mai potrivite temperamentului şi sensibilităţii fiecăruia, necesită
şi anumite condiţii materiale pe care educatoarea trebuie să se străduiască să le
rezolve (ex. : procurarea din timp a unor materiale şi a unor instrumente : diferite
hârtii albe sau colorate, pensule, carioca, creioane, acuarele, tempera, etc. ),
suporturi pentru uscarea şi expunerea lucrărilor terminale ale copiilor, recipiente
pentru apă, bureţi, şerveţele de hârtie, mobilier adecvat, etc.
Sunt tehnici plastice de lucru tradiţionale care sunt în general mai bine
cunoscute de copii (ex. : acuarela, carioca, etc.) şi care par a fi mai uşor de folosit
şi sunt, în prezent, şi tehnici mai puţin cunoscute (ex : colaj, decolaj, origami, etc.)
pe care le voi prezenta în continuare.
Tehnica acuarelei
Acuarela este un gen de pictură care foloseşte culori de apă. Procedeul de
colorare a unei suprafeţe prin întinderea unei culori care se dizolvă în apă se
realizează cu ajutorul pensulei. Se are in vedere că atât procedeul folosit cât şi
caliatea culorii, determină de cele mai multe ori, aspectul reuşit al desenului şi
expresivitatea lui.
Acuarela a apărut în antichitate odată cu vechile papirusuri şi cu hârtia şi
tuşul chinezilor.
De-a lungul existenţei sale, acuarela a trecut prin mai multe etape. P&nă în veacul
13
al XVII-lea nu a fost de sine stătătoare. La începutul secolului al XVIII-lea
acuarela a apărut şi în alte ţări ale Europei occidentale ca o artă independentă.
Acuarela se obţine prin amestecul pigmentului cu cleiul (lianţi) de provenienţă
vegetală sau sucuri de plante. Ea se prezintă sub formă de tablete aşezate de obicei
în cutii de plastic sau tuburi închise.
Acuarela de bună calitate se dizolvă cu uşurinţă în apă, se fluidizează,
obţinându-se un lichid colorat pe care îl numim tentă şi care, întins cu pensula pe
hârtie, nu se şterge prin atingere după ce s-a uscat şi nu-şi schimbă tonul.
Acuarelele se dizolvă în apă, în vase se parate sau în adânciturile speciale ale
capacelor cutiilor de acuarelă. Obţinerea diferitelor nuanţe se realizează prin
amestecul a cel mult 2-3 culori în cantităţi diferite cu ajutorul pensulei. Astfel, se
fluidizează cu apă anumite culori pe 2-3 pastile diferite. Pentru obţinerea tonurilor
spre deschis, o anumită culoare se dizolvă într-o cantitate din ce în ce mai mare de
apă şi nu se amestecă cu alb, iar pentru obţinerea tonurilor spre închis, culoarea
fluidizată se amestecă cu negru. De regulă, în combinarea culorilor se fluidizează
mai întâi culoarea deschisă şi apoi se adaugă culorile mai închise până se obţine
nuanţa dorită[12, p.51].
În ceea ce priveşte dificultăţile de executare, pictura în acuarelă se apropie
de tempera şi, până la un anumit grad de frescă. Tehnica picturii în acuarelă este
foarte variată atât prin procedeele sale, cât şi prin modul de folosire a culorilor.
Asfel, există acuarela pură, acuarela după metoda guaşă si guaşă.
Acuarela pură poate fi considerată numai aceea în care sunt folosite toate
resursele acestei tehnici şi anume :
- transparenţa culorilor ;
- tonul alb al hârtiei ;
- gingăşia şi, în acelaşi timp, forţa şi strălucirea culorilor ;
pe scurt, tot ceea ce alcătuieşte farmecul acestei tehnici.
Folosind acuarela pură, în afară de caracterul ei propriu, are o deosebită
putere colorantă, în unele lucrări ale copiilor apropiindu-se de intensitatea culorilor
în ulei. Copiii trebuie să ţină cont atunci când folosesc această tehnică de faptul că
14
în acuarela pură nu sunt folosite alburile, rolul lor fiind îndeplinit chiar de hârtie.
De aceea, acolo unde vorsă redea pete de lumină trebuie folosit albul hârtiei,
pentru că locurile pictate nu pot fi refăcute cu o culoare albă care este întotdeauna
diferită de albul hârtiei. Dacă totuşi este nevoie, se răzuiaeşte locul pictat pe hârtie
numai pe uscat.
Copiii execută lucrările în tehnica acuarelei pe hârtie de desen, avându-se în
vedere aplicarea culorii pe partea proastă a acesteia. În acest scop se fixează prin
lipire sau prin pioneze hârtia pe planşetă. Astfel se evită vălurarea ei atunci când se
umezeşte (cu o pensulă mare, curată, cu un burete sau cu puţină vată înmuiată în
apă). Se observă că, pe hârtia uşor umezită, culoarea întinsă cu pensula aderă mai
uşor şi mai repede. Ea fuzionează cu celelalte culori obţinându-se amestecuri noi
de culoare. În cazul când desenul necesită un fond uniform colorat, se aşează
planşeta puţin înclinată astfel ca tenta (apa colorată) întinsă cu pensula să nu
stagneze pe suprafaţa ei şi să nu dea astfel un colorit pătat. În acest scop se prepară
mai întâi culoarea în nuanţa potrivită şi în cantitate suficientă. Se înmoaie vârful
pensulei în apa colorată care se întinde pe hârtie, mânuindu-se pensula prin mişcări
orizontale începând de sus în jos. Atunci când se trece de la o culoare la alta,
pensula trebuie spălată într-un vas cu apă curată şi ştearsă cu cârpa. Nu este indicat
ca pensula să fie umezită în gură deoarece în afară de faptul că acest lucru este
complet neigienic, saliva împiedică întinderea uniformă a culorii. Acuarela trebuie
dizolvată în multă apă, întrucât transparenţa şi puritatea apei justifică procedeul
tehnic de fuzionare a unei culori cu altă culoare, obţinându-se asfel efectele dorite.
Culorile de acuarelă aplicate în straturi subţiri îşi schimbă după uscare
aproximativ o treime din intensitatea lor iniţială şi trebuie sa se ţină seama de acest
considerent în aplicarea tonurilor. Astfel, fiecare ton trebuie să fie aplicat proaspăt,
dintr-o dată, liber (fără intervenţii numeroase în acelaşi loc care scămoşează hârtia
şi dă un aspect neplăcut). Numai în asemenea caz se obţine cel mai bun efect.
Atunci când se abuzează de suprapunerea tentelor colorate sau de amestecuri
de mai mult de trei culori, acuarela îşi pierde din strălucirea şi prospeţimea ei [13,
p.71].
15
În timpul lucrului, pentru o mai uşoară estompare şi amestecare a culorilor vecine
se mai poate umezi hârtia şi pe dos. Această metodă este denumită de acuarelişti
travaille dans l’eau. Pentru a încetini uscarea culorilor se poate folosi acvatina şi
acuarelina. Adăugarea glicerinei şi mierei în apa care serveşte la diluarea culorilor
le încetineşte, de asemenea, uscarea.
Este preferabil ca desenul pentru acuarelă să se facă separat şi să se treacă
apoi pe hârtie. Astfel, suprafaţa hârtiei rămâne în întregime curată. Hârtia pătată cu
grăsime îngreunează aplicarea culorilor.
Din cele prezentate rezultă că tahnica acuarelei este o tehnică pretenţioasă.
Familiarizarea copiilor cu această tehnică, începând cu grupele mici, înlătură
neajunsurile ce pot să persiste mai târziu în exprimarea plastică a acestora.
Cel mai abordat gen al acestei tehnici este peisajul, apoi natura statică,
portretul, etc.
Tehnica guaşei
Acest vechi gen de pictură care este una din variantele acuarelei, a fost
aplicat pentru prima dată de pictorul Pado Pini în 1548.
În vremea noastră a devenit o tehnică foarte răspândită şi se practică atât pe
hârtie, cât şi pe mătase şi alte materiale. Guaşa se întâlneşte în magazinele noastre
în seturi de tuburi sau recipiente de plastic.
În stare proaspătă se prezintă ca o pastă, deasupra plutind liantul, guma
arabică şi apa, care îngreunează încărcarea pensulei. Pentru a preveni aşezarea unui
strat prea gros de culoare care, după uscare, de regulă crapă, lăsăm recipientele
pentru o perioadă fără capace de acoperire. Înainte însă omogenizăm conţinutul.
Culoarea se întăreşte, putând fi diluată uşor cu apă prin frecare.
Guaşa este un pigment care, spre deosebire de tempera, se leagă cu cleiuri
vegetale. Se mai deosebeste de tepera şi prin faptul că, după uscare, culoarea nu-şi
mai pierde atât de mult din strălucire. Hârtia de încercări, paleta, este din acelaşi
matreial pe care se aplică culoarea, pentru evitarea eventualelor neconcordanţe.
Folosind pensula cu păr fin, stufoasă, se poate acoperi prin pregătire
corespunzătoare o suprafaţă de diferite dimensiuni. Tuşele de guaşă acoperă total
16
hârtia, deoarece ele sunt opace, mate şi dense.
În activităţile din clasele priamre are o parte din copii folosesc guşa
fluidizată, deprinşi cu tehnica acuarelei sau datorită unei mei meri sensibilităţi. În
experienţele noastre, cât şi în vederea recuperării unor lucrări, propun copiilor
spălarea dirijată a acestora, folosind pensula de egalizare. Astfel greşelile care
conduc la abandonarea lucrării dispar, totul putând fi refăcut. De multe ori câteve
accente după această operaţie sunt suficiente. Nu ne punem problema economisirii
suporturilor, ci redarea liniştii interioare şi libertăţii de mişcare, de acţiune.
Stimulăm interesul copilului pentru experienţe, învăţându-l să persevereze.
Tehnica temperei
În sec. XV-XVI prin cuvântul « tempera » se înţelegea în Italia materia
liantă a culorilor în general şi îndeosebi cleiul de origine vegetală şi animală (de la
latinescul « temperare »).
În literatura ştiinţifică despre tehnica picturii din vremea noastră, tempera
este materia liantă a culorilor care sunt alcătuite dintr-o emulsie naturală sau
artificială (iată de ce ea poartă denumirea de « tempera de emulsie »).
Până la perfecţionarea culorilor în ulei de către Jean Van Eykk (sec. XV),
tempera medievală de ouă a fost unul din cele mai răspândite feluri de pictură din
Europa. Dar de atunci ea şi-a pierdut treptat însemnătatea şi interesul pentru
perfecţionarea ei a scăzut în afară de Grecia şi România, unde şi astăzi îşi găseşte o
aplicare foarte largă această tehnică străveche.
Noi o folosim în scopuri artistice diferite, demonstrând că stilul unei picturi
depinde de tehnica sa.
Materia lianta a temperei moderne este o emulsie artificială. Succesul
acesteia nu se datorează faptului că pictura în ulei a nemulţumit şi n-a mai
corespuns cerinţelor pictorilor din vremea noastră, ci este pur şi simplu o
consecinţă a incontestabilelor sale însuşiri care întrec cu mult obişnuita pictură în
ulei de azi.
Pictura în tempera nu se poate aplica decât pe un material care nu absoarbe o
cantitate prea mare de materie liantă din culori. În caz contrar materialul trebuie
17
 prelucrat căci tempera aplicată pe un material poros dă un strat afânat şi schimbă
puternic tonul când se usucă, iar culorile nu se pot fixa destul de bine. Dacă
culoarea materialului şi suprafaţa lui corespund cerinţelor picturale respective,
putem să nu-l acoperim cu grund, mai ales dacă materialul este destul de
consistent.

4. ANALIZA DOCUMENTELOR DE POLITICI EDUCAȚIONALE VIZAVI

DE TEMA ALESĂ

Curriculumul de educaţie artistico-plastică a fost modificat de la o ediţie la

alta (ed. II: 2006; ed. III: 2011), astfel încât obiectivele generale ale EAP,
indicate de Curriculumul de bază, nu se mai regăsesc în forma şi calitatea
conceptului primului document al reformei învățământului din Republica
Moldova. Totuși curriculumul disciplinar de EAP proiectează importante sisteme
de valori teleologice, conținutale și metodologice, întemeiate riguros pe o
epistemologie a EAP, care asigură și posibilități ample de DSCE.
În aceeași cheie sunt elaborate manualele și ghidurile metodologice de EAP,
dar fiecare piesă curriculară mai menține și elemente anacronice în domeniu.
Acțiunea de dezvoltare experimentală a sensibilității cromatice a elevilor a
18
fost precedată de elaborarea unui Model DSCE (Fig. 1).

Metode, tehnici și Forme DSCE Sistem de activităţi bazat

procedee specifice (blocuri de pe formare de competențe
DSCE: lecţii): prin subiecte tematice
Observarea, perceperea, lucrul în grup, (etapele I, II, III, IV, V
exersarea, studiul individual, pentru clasele II, III, IV)
reproducțiilor de artă, al
caracteristicilor de ton, perechi, frontal
luminozitate și saturație

Metodologii specifice DSCE

Teleologia: Factorii: Conţinuturi:

Scopul Natura Cromatica
Obiectivele Viaţa/cadrul social mediului
Finalităţile Cultura artistico- ambiant
plastică a elevului Cromatica
Universul intim al mediului natural
elevului Cromatica
Educatorul operelor de artă
Familia plastică

Epistemologia metodologiilor dezvoltării sensibilităţii cromatice a elevilor

(DSCE)
principii, teorii, paradigme

19
 Fig. 1. Modelul DSCE
Acesta include toate cele patru componente de bază ale acțiunii de
influență formativă, definite și drept componente ale curriculumului școlar
(teleologia, conținuturile, metodologia și
epistemologia EAP), care sunt legate de factorii-subiecți ai procesului educațional,
profesorul și elevul, deci au valoare de forță motrice a metodologiei de DSCE.
În concluziile sunt sintetizate reperele teoretice pentru metodologia de
dezvoltare a percepţiei cromatice a elevilor din clasele primare. Acestea se deduc
din: principiile artei şi proprietăţile fizico-fiziologice ale culorilor, caracteristicile
percepţiei cromatice generale şi pragurile percepţiei cromatice a elevilor,
parametrii/criteriile percepţiei cromatice a elevilor mici, caracteristicile
metodologiei specifice de receptare artistică, în general, şi ale percepţiei cromatice
la vârsta şcolară mică, în special.
Nivelul general de DSCE depinde de nivelul formării percepţiilor cromatice.
Vârsta şcolară mică este cea mai favorabilă dezvoltării senzoriale şi, în acelaşi
timp, de percepere a culorilor, deci lecţiile de EAP în clasele primare pot și trebuie
să contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea percepţiilor cromatice în condiţiile aplicării
unei metodologii specifice de instruire și EAP, bazată pe particularităţile
fiziologice de percepere a culorilor de către copii, precum şi pe valorile artistico-
plastice achiziționate în anii de preșcolaritate.
În particular, procesul formării reprezentărilor despre culoare la elevii de
vârstă şcolară mică va întruni următoarele condiţii: va ţine cont de predispoziţiile
senzoriale înnăscute, care pot avea deosebiri psihofiziologice individuale, esenţă
ale cărora o constituie particularităţile analizatorilor senzoriali; se va baza pe
legătura dintre procesul de percepție şi obţinere a culorilor, care poate fi atinsă
prin antrenarea copiilor în deosebirea şi recunoaşterea culorii după exemple din
natură, prin exersare şi prin însușire a procedeelor tehnice de obţinere a nuanţelor
fine ale gradaţiilor de culori cu aplicarea ulterioară a cunoştinţelor şi perceperilor
20
 în activitatea artistico-plastică.

5. STRATEGII DIDACTICE DE EFICIENTIZARE A PROCESULUI DE

PRDARE – ÎNVĂȚARE A MODULULUI
Tehnicile de artă sau tehnicile artistico-plastice răspund la întrebarea cum? se
lucrează şi reprezintă modul sau maniera prin care totalitatea procedeelor
aparţinând domeniului artistico-plastic folosite fac să apară şi să trăiască forma
dorită (. Prin activităţile de învăţare se acţionează asupra cunoaşterii şi stăpânirii
procedeelor care să permită exprimarea plastică a copiilor. Ele sunt alese în funcţie
de materialele şi de instrumentele de care dispunem, dar şi de particularităţile de
vârstă ale utilizatorilor.
Materialele folosite în artă reclamă tehnici adecvate specificului lor - unele
tehnici abordate de secole au devenit clasice. Există tehnici ale picturii în culori de
ulei, tehnici specifice culorilor de apă (acuarele, tempera, guaşe, acrilice), aşa cum
la desen există tehnici pentru creioane colorate sau cerate, cărbune, pastel, cretă,
dăltiţă de gravură ş.a [15, p.67].
Printre tehnicile de lucru specifice picturii se numără modelarea şi modularea
culorilor, tratarea picturală şi tratarea decorativă, noţiuni care presupun
cunoaşterea unor probleme teoretice despre culoare, ceea ce a impus decizia de a
amâna prezentarea lor în alt context. în capitolul destinat amestecului culorilor,
aceste procedee vor fi prezentate pe larg.
Tehnica acuarelei este folosită încă de la începutul secolului al XVII-lea şi
21
constă în folosirea culorilor diluate cu apă. Acuarelele nu au putere mare de
acoperire a suprafeţei. De obicei acuarela este executată pe hârtie şi presupune
diluarea şi omogenizarea pastei, procedeu care se numeşte fluidizare. Lichidul
colorat obţinut se ia pe pensula rotundă, cu păr moale, şi numai cu vârful acesteia
se aplică pe suprafaţa suportului.
Fluidizarea reclamă folosirea unei mici cantităţi de apă. Pigmenţii diluaţi în
exces îşi pierd din calităţi. Culoarea este dispusă pe hârtie în straturi succesive, de
obicei imediat după uscarea stratului precedent, rareori pe un strat încă umed.
Straturile de culoare dispuse succesiv intră unele în altele (fuzionează) şi lasă să
transpară suprafaţa hârtiei pe care au fost aşezate.
Cu acuarelele sub formă de creioane se colorează întâi hârtia şi cu pensula se
aplică straturi de apă care vor dilua spontan pigmenţii. Efectele obţinute sunt
surprinzătoare, datorită transparenţei culorilor. Tehnica necesită o mare precizie şi
o bună stăpânire a ei. Eventualele retuşuri sunt aproape imposibil de realizat, motiv
pentru care acuarela este considerată dificilă.
În tehnica acuarelei se cunosc două procedee specifice de lucru.
a) Tehnica acuarelei pe uscat constă în colorarea hârtiei, folosind o pastă
destul de consistentă, fluidizată în mică măsură, ceea ce dă culorilor un aspect
opac. În tehnica pe uscat, culoarea fluidizată se aşterne pe hârtia cu textură mai
granulată, în straturi succesive transparente, de la tonurile cele mai deschise spre
cele închise. Revenirile operate pe suprafețele deja colorate fac hârtia să pară
murdară, iar frecarea cu o pensulă neadecvată duce la scămoşarea acesteia.
Când vârful pensulei nu mai lasă urme, se face reîncărcarea ei prin uşoara
atingere a apei. Copiii au tendinţa să spele frecvent pensula, ceea ce implică risipă
de culoare şi pierdere de timp. La sfârşitul activităţii, apa murdară îi trădează pe
risipitori. Pentru alb va fi folosit albul hârtiei[16, p.87].
b) Tehnica acuarelei pe umed este cea mai apreciată şi de efect tehnică,
dar şi cea mai dificilă. Aceasta presupune udarea hârtiei cu o pensulă mare şi
menţinerea umidităţii pe tot timpul lucrului. Tehnica presupune rapiditate, nu
suportă reveniri sau frecarea suprafeţei. Corecturile se pot opera prin spălare cu
22
apă curată şi apoi se face suprapunerea unui alt strat.
Hârtia indicată este specială, cu porozitate mare. în acest caz, hârtia trebuie să
fie fixată pe o planşetă şi ţinută puţin înclinată. Culoarea fluidizată se adaugă
treptat, de sus în jos, cu ajutorul vârfului pensulei. Din fuzionarea spontană a
culorilor se obţin efecte expresive, care dobândesc aspect fluid, diafan, vaporos.
Tehnica valoraţiei constituie un procedeu propice desenului în creion,
cărbune, carioca sau tuş şi constă în haşurarea sau trasarea de linii la anumite
distanţe, paralele sau întretăiate, egale ca grosime. Scopul valoraţiei nu este numai
de a acoperi porţiuni din desen, ci de a sugera spaţialitatea, umbra şi volumul
obiectelor dintr-un spaţiu cu doar două dimensiuni.
Există diferite tipuri de haşuri, care sunt utilizate ca semne convenţionale în
reprezentările proprii desenului arhitectural, în cel geometric sau industrial.
Tehnica estompei reprezintă un alt procedeu propriu desenului executat în
creion, în cărbune sau în pastel. Spre deosebire de haşură, prin estompă liniile,
contururile şi umbrele sunt atenuate şi aproape şterse ca intensitate. Trecerea de la
lumină la umbră se face gradat, iar contururile devin uşor imprecise şi şterse.
Umbrele învăluie formele într-un colorit diafan, vaporos şi totul pare „îndulcit”.
Tehnica cerapastelului este agreată de copii, fiind relativ uşoară şi curată.
Colorarea suportului se face prin trecerea şi frecarea batonului de culoare cerată pe
suprafaţa acestuia. Batonașele destul de groase nu permit obţinerea unor linii şi
ornamente fine, decât după efort susţinut şi dexteritate manuală dobândită prin
exerciţii multiple.
Elevii „inventivi” fac apel la ascuţitori pentru a forma vârfuri mai subţiri
batoanelor de culoare. Prin ascuţire se pierde o parte din material, care nu mai
poate fi valorificată. în plus, creioanele cerate se rup dacă sunt greşit manevrate.
Ambalajul protector al batoanelor nu trebuie înlăturat. Ţinute în soare sau mult
timp în mână, batoanele devin moi şi murdăresc.
Amestecurile dintre culori şi suprapunerile grafice sunt mai greu de realizat.
Pentru corecturi trebuie ras stratul aplicat anterior, apoi se adaugă noul strat. Nu
necesită fixare specială şi este un material adecvat monotipiei.
23
 Tehnica laviului are la bază folosirea tuşului şi constă în diluarea acestuia cu
diferite cantităţi de apă. Aceasta este o tehnică asemănătoare cu cea a acuarelei şi
se realizează cu ajutorul unor pensule subţiri, prin suprapuneri succesive, de la cele
mai deschise spre cele mai închise tonalităţi. Ca materiale didactice se poate apela
la reproducerile după stampele japoneze şi pictura chineză, unde arta laviului
atinge cote greu de egalat [18, p.87].
Colajul este o tehnică prin care pe suprafaţa suportului se lipesc fragmente de
materiale textile, bucăţele de hârtii colorate sau frunze presate, astfel încât să
alcătuiască o compoziţie liberă. într-un colaj, se preferă evidenţierea calităţilor
unui singur material utilizat. Nu sunt agreate colaje cu seminţe, griş, coji de ouă
sau materiale care se desprind uşor, produc mizerie şi se degradează.
Decupajul constă în tăierea sau ruperea după un contur al unei părţi dintr-un
material. în acest scop, pot fi folosite foarfecă şi perforatorul. Formele decupate
pot fi utilizate la colaje, la obţinerea de ştraifuri sau la alcătuirea unor compoziţii.
Mai există şi o altă posibilitate. Suprafaţa unui geam este acoperită cu diferite
culori, aflate în stare umedă. Bucăţile decupate sunt puse pe geamul colorat, apoi
sunt acoperite cu o foaie de hârtie. Prin presare cu rigla sau cu lingura se imprimă
imagini ale formelor decupate.
Tehnicile gravurii sunt specifice graficii şi dau posibilitatea
obţinerii unui număr mare de exemplare ale unei singure imagini. Din
multitudinea de procedee tehnice proprii gravurii, pentru activităţile opţionale şi
pentru cercurile de creaţie, mai des folosite sunt monotipia, linogravura,
gipsografia şi polistirenografia.
a) Monotipia este un procedeu tehnic propriu gravurii, prin care desenul
făcut în tempera, guaşe, culori acrilice sau ulei pe o placă de metal, carton, sticlă,
piatră sau material plastic se transpune pe hârtie prin presare. Imaginea obţinută
este singulară. Monotipul se poate obţine şi atunci când desenul realizat în culori
de ceară este transferat pe hârtie cu fierul de călcat încălzit.
b) Linogravura este o ramură a gravurii în relief care se execută pe
linoleum şi, totodată, rezultatul imprimării unei gravuri realizate pe linoleum. în
24
principiu, la imprimare este utilizată cerneala tipografică, dar pentru uzul elevilor
sunt preferate tempera, guaşa şi ceracolorul. Efectele utilizării diferitelor materiale
se văd pe imaginile din anexa 2.
c) Gipsografia este un procedeu tehnic prin care o gravură în adâncime
se execută pe o placă de gips. Imaginea în relief se imprimă prin presare pe o hârtie
umedă fără a fi necesar să se recurgă la încerneluirea plăcii. Imaginea apare
imprimată în relief şi poate fi colorată ulterior.
Folosirea cernelurilor tipografice face posibilă şi imprimarea pe hârtia uscată,
asemeni linogravurii, numai că presarea trebuie făcută cu grijă să nu se spargă
placa. în plus, nu este posibilă obţinerea de prea multe exemplare şi nici a unor
tiraje multiple.
d) Polistirenografia este un procedeu tehnic asemănător gipsografiei, la
care desenul se execută în adâncime pe o placă de polistiren expandat. Imprimarea
se face ca şi la linogravură.
Pentru imprimarea imaginii pe hârtie, după săpare, pe plăcile gravate se
aplică culori (tempera, guaşe sau cerneală tipografică). Pe hârtia presată peste
placa încerneluită se imprimă imaginea gravată inversată. Prin repetarea operaţiei,
imaginea poate fi multiplicată şi toate exemplarele obţinute sunt originale care se
numerotează.
Modelajul reprezintă o tehnică specifică de modelare, modificare şi
prelucrare în forme plastice inedite a unor materiale moi, cum sunt lutul şi
plastilina. Copiii pot realiza mici compoziţii în basorelief şi rondbosse. Obiectele
modelate din lut pot fi turnate în ipsos sau după uscare pot fi arse în cuptoare
speciale, pentru a deveni mai rezistente. După turnare, obiectele pot fi colorate
(patinate), iar cele arse, ornate cu decoraţii realizate cu pigmenţi numiţi glazuri.
Modelajul implică o serie de procedee tehnice elementare, cum sunt apăsarea,
strângerea, deformarea, rularea în palme sau pe planşetă. Exerciţiile prevăzute pot
fi executate dintr-o bucată de material, fără a scoate sau adăuga alt material, numai
prin modelare liberă cu mâna.
Cu ajutorul instrumentelor specifice de lucru sau improvizate, cum sunt
25
eboşoarele, rulourile, beţele, cuţitaşele se pot face plieri, tăieri, vibrări ale
suprafeţelor, eliminarea din volum sau transformarea acestuia, ceea ce conduce la
obţinerea de forme spaţiale.
Pe lângă tehnicile deja prezentate, mai sunt practicate unele exerciţii de
invenţie, cu efecte plastice surprinzătoare, care se pot obţine prin diverse procedee
tehnice de lucru, cum sunt:
1) Dactilopictura sau lucrul cu degetele, care lasă amprente şi oferă
libertate de exprimare într-o manieră personală expresivă. Se pot utiliza mai multe
culori aşezate cu un deget sau cu mai multe degete, iar hârtia-suport de lucru poate
fi umedă sau uscată. Dactilopictura dă posibilitatea copiilor să realizeze „punctul
plastic” şi să organizeze suprafaţa în diferite moduri. Astfel, punctul poate fi
utilizat ca element
,în sine” şi aşezat concentric, radial, în frize orizontale, verticale, oblice sau
ca element de acoperire a unor forme deja desenate (frunze, flori, case, animale,
coroana copacilor).
2) Dirijarea culorii prin suflare sau stropire constă în suflarea liberă
printr-un tub, pulverizarea sau stropirea cu pensula, în diferite sensuri ale culorilor
fluidizate. Poate fi realizată pe foaia de hârtie uscată sau umedă. Formele rezultate
pot sugera cerul înstelat, artificii, plaja.
3) Dirijarea scurgerii aderente şi libere a culorilor implică punerea de
culori fluidizate pe hârtie şi schimbarea poziţiei acesteia, astfel încât să permită
deplasarea culorilor în sensurile dorite. Formele obţinute amintesc de labirint,
rădăcini, crengi, urme de şarpe, panglici colorate.
4) Fuzionarea spontană se obţine prin presarea unor puncte sau pete de
culoare fluidizată în mijlocul unei hârtii care a fost împăturită în două sau în patru.
După presare în diferite direcţii cu mâna sau rigla, prin despăturire se observă
formele spontane apărute. De cele mai multe ori, formele spontane sugerează
reprezentări vizuale similare celor cunoscute din natură (flori, frunze, insecte,
animale) şi pot fi prelucrate prin accentuarea expresiei dorite.
Alături de tehnicile simple, în domeniul artistic sunt admise tehnici mixte,
26
rezultate din combinaţii ale mai multor materiale. De exemplu, lucrarea realizată în
creion, carioca sau tuş este desen grafic. Dacă, pe lângă creion, se intervine cu pete
de culoare în acuarele sau tempera şi carioca, spunem că tehnica este mixtă [17,
p.39].
Conţinutul activităţilor de învăţare implică exerciţii de folosire a pensulelor şi
a culorilor pigment, precum şi fluidizarea acestora, care să permită realizarea de
compoziţii unde exprimarea plastică a elevilor să fie cât mai bogată. Libertatea de
a folosi tehnici cât mai variate de lucru trebuie stimulată şi apreciată de cadrele
didactice. Toate tehnicile şi procedeele pot fi utilizate la clasele primare, însă fără a
apela la terminologia specifică.
Calitatea materialelor şi a instrumentelor de lucru determină în mare măsură
şi calitatea rezultatelor activităţilor de învăţare. Hârtia subţire, cu aspect neted şi
lucios, lipsită de o textură specifică, nu este potrivită pentru folosirea culorilor de
apă. La primele tuşe aplicate cu pensula încărcată cu apă, o astfel de hârtie se
vălureşte şi nu permite colorarea ei în condiţii optime.
Pensulele din material plastic şi, mai ales, calitatea îndoielnică a multor
materiale de colorat, al căror conţinut pigmentar nu concordă culorilor înscrise pe
ambalaj, duc la eşecuri artistice. Aceste eşecuri au efecte grave, determină
insatisfacţia copilului şi conduc treptat la diminuarea interesului pentru activităţile
artistico-plastice.
Culorile „de-a gata”, utilizate ca atare, stimulează comoditatea şi frânează
creativitatea. „A picta” presupune ceva mai mult decât simpla vopsire a unor
suprafeţe după şabloane însuşite în mod mecanic şi în culori servite fără niciun
efort. Din aceste motive, este recomandată numai folosirea culorilor primare,
precum şi a nonculorilor alb şi negru. În acest mod, copilul este determinat să
gândească şi să descopere singur culorile dorite, exersând amestecurile fizice.
Denumirea de educaţie plastică implică o calitate net superioară faţă de
oropsitul „desen”, socotit de unii simplă „dexteritate” şi la care se cam renunţa.
Aceasta presupune însuşirea unor noţiuni de bază, exersarea tehnicilor specifice,
educaţia estetică şi sensibilizarea copiilor.
27
CONCLUZIE
Reperele teoretico-metodologice ale DSCE din clasele primare se determină
din trei perspective: fiziologică, psihologică, pedagogică. Culorile sunt
caracteristici complexe ale corpurilor și fenomenelor, deci şi abordarea lor trebuie
să fie complexă. Din perspectiva fizicii și a fiziologiei sunt stabilite natura
culorilor şi legile fizice de percepţie a lor. Astfel, culorile îşi descoperă calitatea de
însuşiri fizice, care exercită modificări în fiziologia omului (receptorului),
provocându-i senzaţii complexe diverse [5].
Aportul științei psihologice în coloristică rezidă în deplasarea accentului de pe
caracteristicile fizice şi axiologice pe procesul de percepţie a acestora. Abordate
psihologic, culorile se manifestă ca rezultate ale acţiunii unor mecanisme
psihice, care declanşează complexe de senzaţii, a căror valoare este în funcţie de
nivelul de dezvoltare a mecanismelor psihice şi de trăsăturile de personalitate ale
receptorului (abordare pedagogică).
Cercetările pedagogice ale culorilor au descoperit natura lor complexă,
obiectiv-subiectivă: culorile sunt calităţi ale obiectelor materiale, care provoacă
receptorilor anumite senzaţii, şi calităţi ale receptorilor înşişi, care se deosebesc
prin nivelul de dezvoltare a mecanismelor percepţiei cromatice, în special, a
percepţiei în particular şi prin nivelul de cultură generală şi artistică, în general.
28
 Reperele teoretice stabilite pentru DSCE au fundamentat un Model de DSCE,
care se constituie ca sistem educativ prin componentele sale: conceptuală
(epistemologia DSCE – idei, concept, principii, teorii, paradigme), teleologică
(scop, obiective, finalităţi), conţinutală (unităţile de conţinut ale EAP),
metodologică (metode-procedee-tehnici-forme), factorială (subiecţii care pun în
aplicare modelul: educatorul/învăţătorul/profesorul şi educatul/elevul).
Componenta metodologică a Modelului de DSCE din clasele primare include:

 principiile artei şi proprietăţile fizico-fiziologice ale culorilor;

 principiile percepţiei cromatice generale, caracteristicile pragurilor (nivelurilor)

sensibilităţii cromatice, parametrii/criteriile percepţiei cromatice a elevilor de

vârstă şcolară mică;
 caracteristicile metodelor-procedeelor-tehnicilor-formelor-mijloacelor specifice de

observare- percepţie-producere/creaţie artistico-plastică, în general, ale percepţiei

cromatice la vârsta şcolară mica, în special – pe de o parte, şi cele selectate-
combinate de cadrul didactic (educator-învăţător-profesor) în dezvoltarea
sensibilităţii cromatice a elevilor – pe de altă parte.
Nivelul general de dezvoltare senzorială la vârsta şcolară mică depinde de
nivelul formării percepţiilor cromatice, vârsta şcolară mică fiind şi cea mai
favorabilă dezvoltării senzoriale, deci şi a sensibilităţii cromatice. La majoritatea
elevilor claselor primare, aparatul senzorial este suficient de dezvoltat şi asigură
percepţia corectă a culorilor ca etalon (culori calde-reci; nuanţe, ton) şi concepţie,
confuziile în deosebirea culorilor la această vârstă fiind legate de particularităţile
individuale înnăscute ale aparatului senzorial, de neatenţie, neînţelegerea sarcinii
de rezolvat, de experienţa modestă de creație și percepție artistico-plastică, de
dezvoltarea insuficientă a percepţiei culorilor

29
Referinţe bibliografice:
1. Curriculum şcolar, clasele I – IV, R. Moldova, Chișinău, 2010.
2. CUCOS C., Pedagogie. Iaşi: Polirom, 2002.
3.GANTEA I., MARIN M., MARIN E. şi alţii, Perspective de modernizare a
standardelor şi a curriculumului şcolar în învăţămîntul primar // Modernizarea
standardelor şi curricula educaţionale – deschidere spre o personalitate integrală.
Comunicări la Simpozionul Ştiinţific Internaţional (22- 23 octombrie, 2009,
30
Chişinău). Chişinău: IŞE, 2009, p. 67-71.
4. MINDER .M., Didactica funcţională. Chişinău: Editura Cartier, 2009.
5. ANDRAS S., Şcoala de desen. Oradea: Aquila, 2011. 407 p.
6. ARBUZ-SPATARI O., Dezvoltarea creativităţii artistice la studenţi în
cadrul cursului de artă textilă. Chişinău: Garomont Studio, 2012. 251 p.
7. ARNHEIM R., Arta şi percepţia vizuală: o psihologie a văzului
creator. Iaşi: Polirom, 2011. 504 p.
8. BASIN Y., Semantic Philosophi of Art. Moscova: Progress
Publishers, 1979. 248 p.
9. Kincses I.-V., Metode şi procedee didactice în procesul de învăţare la
şcolarul mic. Bacău: Rovimed, 2011. 186 p.
10. Costerin N. P., Desenul. Chişinău: Lumina, 1988. 248 p.
11. Crotti E. Desenele copilului tău – interpretări psihologice.
Bucureşti: Litera internaţional, 2010. 224 p.
12. DASCĂLU A., Educaţia plastică în ciclul primar. Iaşi: Spiru Haret,
1996. 124 p.
13. DIMA V., Educaţia plastică: manual clasa a II-a. Bucureşti: Teora,
1991. 72 p.
14. Educaţia prin artă în învăţământul preuniversitar. Materialele
Conferinţei republicane (8-9 Decembrie 2001). Chişinău, Editura Grafema Libris,
2002. 46 p.
15. SAMBURIC E., Prisăcaru L. Educaţie plastică. Manual pentru
clasa a 2-a. Chişinău: ARC, 2011. 95 p.
16. ŢÂGULEA I., Culoare, Ghid metodic, UST, Chișinău, 2015, 155 p.
17. ŢÂGULEA I., Educație plastică, Ghid metodic, UST, Chișinău, 2016,
200 p.
18. Новохатский А., Уварова О. В каком возрасте ребенок
видит радугу? În: Rev. Наука и жизнь, 1990, №12. с.50-51.

31