UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIS”

DIN ARAD
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA
PERSONALULUI DIDACTIC

REFERAT

Paralela între Didactica tradițională și

cea modernă

Student: Renata Zambori

 „Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori şi, din
acest punct de vedere, educaţia va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o
situaţie precisă, indicaţiile generale date de cărţile de metodologie.”

Gaston Mialaret

Procesul de invatamant este activitatea instructiv – educativ complexa, prin care

elevii dobândesc un sistem de cunostinte, priceperi, deprinderi, capacitati,
competente, achizitii intelectuale si motrice, prin care îsi formeaza conceptia
despre lume, convingerile morale, trasaturile de caracter, precum si aptitudinile de
cunoastere, cercetare si creatie. Aceasta activitate instructiv-educativa este
influentata de o multitudine de factori prin care enumeram : factorii biologici,
factorii sociali, factorii psiho-pedagogici. Cel mai marcant factor asupra procesului
de invatamant este factorul pedagogic care prin metodele de predare adoptate de
cadrul didactic poate determina ca un elev / student sa ajunga la succes sau
insucces scolar. Analizarea metodelor moderne si traditionale de predare este
foarte importanta in activitatea unui cadru didactic deoarece prin intermediul lor se
realizeaza procesul de invatamant. Folosirea celor mai adecvate metode de predare
în funcţie de vârstă, dezvoltarea gândirii, experienţa faptică a elevului, materie,
precum şi de scopul urmărit ne ajuta in modelarea acestora ca lutul ce i-a forma pe
care noi o dorim, elevii se dezvolta din punct de vedere fizic, psihic, se
maturizeaza. Forma pe care noi vrem sa le o dam conteaza foarte mult prin modul
cum ne exprimam, cum ne arajam lectia, ce spunem, cat spunem, ce exemple dam
etc. Alegerea, din varietatea metodelor de învăţământ, pe cele considerate cele mai
eficiente pentru o anumită activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul
deciziei profesorului. În luarea acestei decizii, cadrul didactic ţine seama de
următoarele considerente: obiectivele pedagogice urmărite; specificul conţinutului
de învăţat; particularităţile elevilor; condiţiile materiale locale (mijloace de
învăţământ, spaţiu şcolar etc.); timpul disponibil; propriile sale competenţe
pedagogice şi metodice. În ultimul timp, se vorbește tot mai mult despre metodele
moderne de predare –învățare sau despre metode active si interactive de învățare.
La început se credea ca aceste metode ar fi doar un moft , dar cu timpul, după ce
aceste metode au câștigat tot mai mult teren în fața celor tradiționale, s-a dovedit că
sunt eficiente, interesante, menite să-i prindă pe elevi în mrejele gândirii active la
lecție. Metodele moderne de predare au multiple valenţe formative care contribuie
la dezvoltarea gândirii critice, la dezvoltarea creativităţii, implică activ elevii în
învăţare, punându-i în situaţia de a gândi critic, de a realiza conexiuni logice, de a
produce idei şi opinii proprii argumentate, de a le comunica şi celorlalţi, de a
sintetiza/ esenţializa informaţiile. Se bazează pe învăţarea independentă şi prin
cooperare,iar elevii învaţă să respecte părerile colegilor.
Alternarea metodelor de învăţământ, diversificarea procedeelor didactice pe care
acestea le includ constituie o expresie a creativităţii cadrului didactic.
Metode de predare tradiţionale versus metode de predare moderne
Metoda didactică se referă la drumul sau calea de urmat în activitatea comună a
profesorului si elevilor, în vederea realizării obiectivelor instruirii.
Metoda are un caracter poli-funcţional deoarece poate participa simultan sau
succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv-educative. Opţiunea
profesorului pentru o anumită metodă de învăţământ constituie o decizie de mare
complexitate. Alegerea unei metode se face ţinând cont de finalităţile educaţiei, de
conţinutul procesului instructiv, de particularităţile de vârstă şi de cele individuale
ale elevilor, de psiho-sociologia grupurilor şcolare, de natura mijloacelor de
învăţământ, de experienţa şi competenţa didactică ale profesorului. După C.
Moise , metodele de predare se clasifica in metode de predare-asimilare
tradiţionale - cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu
condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului
modern ,expunerea didactică ,conversaţia didactică, demonstraţia observarea,
lucrul cu manualul, exerciţiul . Metode de predare-asimilare de dată mai recentă
(moderne) - determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele dintre
acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l pe
elev în situaţia de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie
experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul),
algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz,
metode de simulare (jocurile, învăţarea pe simulator) după unii autori, şi învăţarea
prin descoperireÎn şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt
considerate metodele de învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care
sunt capabile să declanşeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală,
să le stimuleze motivaţia, capacităţile cognitive şi creatoare. Un criteriu de
apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale acestora,
impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor. Metode tradiţionale
Expunerea didactica este o metodă ce a beneficiat de o îndelungată utilizare în
procesul de învăţământ, de unde încadrarea ei între metodele tradiţionale ale şcolii
de pretutindeni. Importanţa utilizării metodei expunerii în general reiese din faptul
că, pe de o parte, scurtează timpul însuşirii de către elevi a culturii multimilenare a
omenirii, ceea ce prin metode bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil; pe de
altă parte, ea constituie o ocazie permanentă pentru educator de a oferi educatului
un model (sau o sugestie de model) de ordonare, închegare, argumentare,
sistematizare a informaţiei din diverse domenii. În funcţie de vârsta elevilor şi de
experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe variante: povestirea, explicaţia,
prelegerea şcolară. Povestirea este folosită atunci când se doreşte prezentarea
informaţiei sub formă descriptivă sau narativă cu respectarea ordinii în timp sau
spaţiu a obiectelor, fenomenelor şi evenimentelor. Locul principal în cadrul
povestirii îl ocupă prezentarea faptelor, iar pe cel secund explicaţiile, acestea fiind
nelipsite. Ea este o naraţiune simplă, fiind folosit un limbaj expresiv, utilizată cu
precădere la clasele mici.  Învăţământul românesc din ultimele decenii a încercat
de numeroase ori să găsească răspunsurile cele mai adecvate şi prompte la tot ceea
ce împiedică sau îngrădeşte elevul sau profesorul în încercarea sa de a obţine cele
mai bune rezultate şcolare şi de a deveni un cetăţean de nădejde , o persoană
educată şi cu o importantă conştiinţă civică. Din acest punct de vedere întreaga
societate trebuie să reflecteze cu adevărat şi deasemenea trebuie luaţi în calcul atât
de mulţi factori interni şi externi care la un moment dat pot şi cauzează ulterior
atâtea neajunsuri şi neplăceri. Dincolo de ceea ce societatea mileniului trei
consideră şi propune ca modern dintotdeauna a existat din partea cadrelor didactice
preocuparea mai mult sau mai puţin amplificată de a utiliza cele mai adecvate
metode, mijloace şi procedee din dorinţa de a obţine cât mai importante rezultate
şcolare sau din dorinţa de a reuşi să insufle cât mai repede şi trainic tinerilor
învăţăcei esenţa cunoştinţelor perene şi trainice. Preocupările în acest sens există
din cele mai vechi timpuri, am putea spune încă din epoca neolitică dacă nu şi mai
vechi, dar în epoca antică în fiecare stat, regat sau civilizaţie antică au existat
oraliceşte sau chiar prin reflecţii filosofice scrise numeroase dezbateri şi expuneri
de convingeri în privinţa modului în care fiecare considera ca utilă , necesară sau
optimă realizarea unui act didactic eficient şi sănătos tineretului sau adulţilor.
Pietricelele , beţişoarele , sculpturile sau picturile murale din sactuare au fost tot
atâtea exemple de material didactic utilizat în acele perioade. Din secolul al XVII-
lea ilustraţiile din cărţi au constituit un mod deosebit de a dezvălui şi exemplifica
ceea ce se dorea transmis, iar în România , Gh. Asachi în secolul al XIX-lea dând
dovadă de tact pedagogic, de intuiţie şi inovativitate, realizează primele hărţi şi
tablouri istorice şi geografice care au condus cu adevărat la dezvoltarea şi
îmbogăţirea cunoştinţelor la materiile respective . Începând cu ultimele decenii ale
secolului XIX şi în secolul XX pentru comunicarea cunoştinţelor sau folosit
diverse materiale cu mesaj informaţional (software) şi echipamente
tehnice(hardware) care reuşeau să redea iniţial pe cale auditivă , apoi vizuală , iar
ulterior pe cale audio-vizuală ceea ce constituia mesajul sau informaţia , din a doua
jumătate a secolului XX reuşindu-se un set de mijloace didactice care aduceau faţă
în faţă elevul cu maşina într-o colaborare directă. În zilele noastre aceste mijloace
s-au diversificat foarte mult având la bază computerul şi proiectorul , reuşindu-se
succese de necontestat având la bază noile tehnologii. După cum se ştie şi a fost
semnalat de numeroase ori, termenul de metodă în sine provine şi derivă din
cuvântul grecesc methodos cu sensul bine definit de drum, cale înspre atingerea
unui scop.Cursul de Pedagogie al Universităţii din Bucureşti defineşte metoda ca
„ o cale de optimizare a acţiunii de predare” care presupune o modalitate de lucru,
o anumită strategie didactică şi care oferă elevilor posibilitatea de a-şi însuşi
noţiuni, cunoştinţe , deprinderi , capacităţi. Activitatea didactică se desfăşoară în
baza unor finalităţi, este expusă prin intermediul unui sistem de metode şi
procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt
verificate şi evaluate prin strategii specifice. Curriculum-ul şcolar integrează toate
aceste componente, dintre care o poziţie centrală revine metodelor care fac posibilă
atingerea performanţelor şi finalităţilor educaţionale. Opinia împărtăşită în mai
multe lucrări şi foarte bine sintetizată în lucrarea lui Ştefan Păun este acea că
metodele de învăţământ reprezintă o modalitate de lucru selectată de profesor pe
anumite criterii şi în funcţie de anumite condiţii şi utilizată la lecţii şi în activităţile
şcolare sau extraşcolare cu ajutorul elevilor , în beneficiul elevilor , în deplină
concordanţă cu anumite obiective care presupun cooperarea profesor-elev, elev-
elev, în scopul realizării învăţării , implicând deasemenea procedee selecţionate
pentru asimilarea cunoştinţelor şi stimularea creativităţii. Metodele şi mijloacele
didactice tradiţionale , deloc de neglijat , şi-au demonstrat de-a lungul timpului
neajunsurile , lipsurile şi o eficienţă medie , chiar scăzută atunci când discutăm
de performanţele şcolare absolute. Datorită condiţiilor de viaţă din perioada
interbelică şi chiar comunistă numeroase unităţi şcolare s-au sprijinit pe acest mod
de realizare a educaţiei şcolare , perpetuându-se în acelaşi timp într-un mod
nesănătos absolutismul didactic de cele mai multe ori proclamat şi întruchipat de
cadre didactice slab pregătite , dar existând şi numeroşi profesori deosebit de
pregătiţi care prin virtutea evenimentelor au adoptat un stil autoritar având la bază
temperamentul propriu. Observăm astfel că într-un mod de netăgăduit relaţia dintre
profesor şi elev este o componentă importantă inclusiv a tipului de învăţământ pus
în discuţie, deşi se cunosc ataşamente şi afectivităţi deosebite , relaţii de prietenie
impresionante elev-profesor încă din antichitate sau Evul Mediu. Cu un rol
deosebit în dezvoltarea personală sau de grup , după cum remarca şi André de
Peretti , învăţarea are ca suport deosebit relaţia dintre elevi şi profesori şi lumea
exterioară6 . Rigorismul învăţământului clasic , tradiţional, bazat în forma lui cea
mai extremă pe climatul glacial al relaţiei profesor – elev , pe stilul autoritar
promovat de cadrul didactic, pe prezentarea neînsufleţită sau unilateral dramatică a
faptelor , fără existenţa unui dialog real profesor -elev sau a pluralismului
opiniilor , deasemenea printr-o evaluare scrisă sau orală rigidă fără ajustări sau
compromisuri a fost în măsură într-un mod neaşteptat , am spune , să aducă
succese importante pe calea achiziţiilor şi cunoştinţelor elevilor, făcând cunoscută
şcoala românească în epoca interbelică şi comunistă în întreaga lume. Ar fi
interesant de studiat sau de analizat efectul acestei strategii în plan militar ştiut
fiind faptul că în acele timpuri societatea era „tributară” domeniului militar fără de
care până în zilele noastre fiecare stat se consideră ameninţat. Răceala prezentării
faptelor sau încorsetarea exprimării şi creativităţii juvenile sau adolescentine
contravine însă majorităţii indicaţiilor şi opiniilor de top ale pedagogilor zilelor
noastre. Rămân însă indispensabile o parte a acestor metode clasice sau tradiţionale
prin profunda lor aplicabilitate practică şi prin rezultatele oferite. Din acest punct
de vedere putem admite necesitatea unei coexistenţe sau coabitări a metodelor şi
mijloacelor clasice,tradiţionale cu cele moderne. Constatându-se acest fapt
numeroase lucrări din străinătate şi din România scot în evidenţă diferitele aspecte
ale acestei importante manifestări didactice moderne , a acestei inflorescenţe
metodologice. Metodele tradiţionale, clasice sunt acceptate unanim ca fiind cele cu
un pronunţat caracter oral ca şi : povestirea, explicaţia şi prelegerea şcolară, lucrul
cu manualul, exerciţiul. Ele pot să apară în formă „pură” , dar recent se împleteşte
cu alte metode mai moderne ca şi conversaţia sau demonstraţia în funcţie de
materia la care este utilizată . ” Metodele activ-participative pun accent pe
învăţarea prin cooperare, aflându-se oarecum în antiteză cu metodele tradiţionale
de învăţare. Educaţia pentru participare şi democraţie face parte din gama noilor
educaţii, care reprezintă cel mai pertinent şi mai eficient răspuns al sistemelor
educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Prin
participare, elevii îşi pot exprima opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului
liber, pot deveni coparticipanţi la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor
de informaţii, ci şi un participant activ la educaţie.În procesul instructiv-educativ,
încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul deosebit de la „a învăţa”
la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă situaţiilor,
dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-
participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi formarea
capacităţii acestora de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor studiate. În
acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităţilor cognitive
de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea şi
evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie dată, urmată de alegerea rezolvării
optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deţine cunoştinţe
valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a propune opinii personale, a accepta
că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a construi argumente suficiente
propriilor opinii, a participa activ şi a colabora la găsirea soluţiilor. Principalele
metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: Gândiţi, lucraţi în echipă, comunicaţi;
Termeni-cheie iniţiali; Ştiu-vreau să ştiu-am învăţat; metoda Sinelg; metoda
Mozaic; Cubul; Turul Galeriei; Elaborarea unui referat/eseu; Brainstormingul,
Jurnalul în trei părţi; Tehnica predicţiei; Învăţarea în grupuri mici; Turneul între
echipe; Linia valorilor, Metoda Philips 6-6 etc.
            Pentru ca învăţarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se
impune respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru ca
elevii să fie dispuşi să lucreze în echipă, se impune respectarea a două condiţii:
asigurarea unui climat pozitiv în clasă; formularea unor explicaţii complete şi
corecte asupra sarcinii de lucru, astfel încât aceasta să fie înţeleasă de toată lumea.
În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca elevii să
aibă impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul într-o clasă
sunt: formularea de expectanţe pozitive faţă de elevi; utilizarea unor strategii de
management educaţional eficient; stabilirea de obiective clare şi comunicarea
acestora elevilor; valorificarea la maxim a timpului destinat predării; evaluarea
obiectivă”.Conţinuturile, formele de organizare a activităţilor de predare-învăţare
şi metodele didactice sunt într-o permanentă interdependenţă. Tehnologia didactică
presupune un mod ştiinţific de proiectare , realizare şi evoluţie a lecţiei. Capitolul
„Pentru sau contra pedagogiei” al lui André de Peretti subliniază într-un mod
magistral: „ Problema conţinuturilor învăţământului şi cea a metodelor de natură a
le asigura transmiterea de către elevi diferiţi ca temperament şi ca mediu (de
provenienţă- n. tr.) face obiectul întrebărilor anterioare , al disputelor fără sfârşit şi
al conflictelor legate de confuzia noastră obişnuită. Conservatorism crispat sau
progresism exaltat declaraţii absolutiste sau temporizări relativiste , elitism sau
democratism , pesimism vizavi de elevi sau de studenţi , apărări ale ştiinţelor şi
tehnicii , uniformitatea autoritară şi iacobină sau pluralism girondin , clasicism sau
baroc , între altele , nu încetează să inspire în mod contradictoriu educatorii şi
cercetătorii ca şi pe responsabilii ierarhici”. Multitudinea metodelor de învăţământ
este ilustrată în majoritatea lucrărilor de specialitate , în 1980 existând peste
optzeci de clasificări ale acestor metode şi tot atâtea abordări didactice. Dorind
crearea situaţiilor optime de învăţare , profesorul are îndatorirea modernizării şi
oferirii unui caracter dinamic, flexibil , deschis spre înnoire şi inovaţie şi permiţând
manifestarea creativităţii12 . Disputa dintre profesorii de istorie, transpusă şi în
planul elaborării conţinuturilor uneori, în privinţa tradiţionalismului sau
modernismului manifestărilor sau metodelor nu poate fi tranşată definitiv după
cum am mai subliniat anterior într-o singură direcţie. Lecţia de istorie este realizată
aşadar în totalitate sau aproape în totalitate printr-o îmbinare a metodelor sub ceea
ce este cunoscut sub numele de clasic şi modern în predarea istoriei. Ne exprimăm
speranţa şi în unele situaţii convingerea că de la caz la caz vom reuşi fiecare să
găsim cele mai bune soluţii la frământările noastre şi la situaţiile întâlnite în timp
util, având în vedere cele expuse în aceste pagini la care adăugăm experienţele
personale şi cerinţele învăţământului modern sau necesitatea de reformare a
învăţământului românesc.
 Bibliografie:

1. 1,Istoria învăţământului din România (coord. Ştefan Pascu) , vol. I,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p.44
2. .Ion Zainea, Predarea şi învăţarea istoriei, Asociaţia Cultural-Ştiinţifică
Adsumus, Oradea, 2001, p. 15
3. Curs de Pedagogie, Universitatea dinBucureşti, p. 178
4. Ştefan Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2007, p. 115
5. André de Peretti, Educaţia în schimbare, p.45
6. Constantin Cucoş, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 348
7. Bontaş Ioan), Pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
8. Călin Marin), Procesul instructiv-educativ. Instruirea şcolară (analiză
multireferenţială), Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.