Manifestari contemporane ale arhitecturii.

Asa cum am evidentiat in capitolul dedicat cercetarii tratatelor de arhitectura, secolul al xx- lea
este caracterizat de fenomene multiple, complexe, discontinue si paralele uneori, pe care le
putem considera in ultima parte a sa si in zilele noastre, in primul deceniu al secolului al xxi- lea,
ca fiind reunite sub genericul de pluralism. Aceasta realitate face ca istoricii si teoreticienii sa-si
structureze analizele dedicate fenomenelor legate de arhitectura in mod divers, uneori lasand
deoparte elemente considerate de altii importante. Imposibil de tratat in mod exhaustiv si
nediferentiat, mai ales cand este vorba de determinari si influente, scrierea despre fenomenul
arhitectural contemporan apare interesanta atunci cand elucideaza natura relatiilor complexe la
nivel conceptual si ofera o privire de ansamblu, comprehensiva.

Dupa “Limbajul arhitecturii post- moderne”, “Noua paradigma in arhitectura” este cea mai
recenta rescriere a lui Charles Jencks dedicata fenomenelor contemporane. El reia tema
ancorarii arhitecturii recente in modernism, modernism tarziu si apoi post- modernism. Care sunt
caracteristicile noii arhitecturi? se intreaba el: “este evident pluralista, influentata de
heterogenitatea oraselor noastre si de cultura globala, si insumeaza o varietate de gusturi si de
coduri vizuale ale utilizatorilor. De la arhitectura participatorie la consultarea apropiata a
clientului, se insista pe o mai larga abordare ecologica. Este fractala in forma si mai apropiata de
natura. Poate folosi geometrii non- euclidiene, curbe, bule, pliuri, trame zgariate si trimite mesaje
complexe. Se bazeaza pe teoria complexitatii si rezulta surprinzator din abdomenul unui
computer”.

Security Marine Bank, Wisconsin, c. 1971. presiunea comerciala conduce la disocierea

semnificantului de semnificat, tendinta distructiva pentru simbolismul arhitectural.
 Charles A. Jencks (n.1939) ilustratie la The Language of Post- Modern Architecture, Minoru
Yamasaki, Pruit Igoe Housing, St Louis, 1952- 1955, demolate in 1972. Momentul este
considerat “moartea arhitecturii moderne”.

Dupa “moartea arhitecturii moderne” proclamata de Jencks in 1972 odata cu demolarea

ansamblului de locuinte Pruitt- Igoe Housing din St. Louis, considerata simbolica de acesta, se
remarca o criza in arhitectura manifestata prin univalenta sensurilor, care trimite la semnificatii
confuze, inadvertente simbolice si continut univalent. “Modurile comunicarii arhitecturale”
propun in continuare metafora si codul, “cuvintele” sau elementele de limbaj arhitectural,
gruparile semiotice, sintaxa, semantica si articularea diferentelor.

Acesta este scheletul propus pentru explicarea fenomenului post- modern, care incepe cu
istoricismul. Variante ironice, ca la Robert Venturi sau revival direct, ca parodie a puterii,
exemplificata prin Oscar Tusquets, Quinlan Terry sau Normann Neuerburg.

Neo vernacularul este vazut ca un revizionism al fenomenului modern si ilustrat prin lucrari ale
lui Aldo van Eyck, Ralph Erskine, Martorell, Bohias si MacKay. Formula ultima este de
participationism sau ad- hocism.

Alte directii se dezvolta sub genericul contextualismului, ca la Leon Krier sau O.M. Ungers.

Un capitol nelipsit in toate scrierile lui Jencks se refera la metafora corpului absent, ilustrata prin
lucrari de Takeyama, Nouvel, Tigerman, Graves, Farrell sau chiar proprii, ale autorului.
Eclectismul radical este ilustrat prin Jeremy Dixon, Leon Krier, Arata Isozaki, Charles
Moore si Hans Hollein.

Clasicismul post- modern ii grupeaza pe Aldo Rossi, din nou O.M. Ungers, Mario Botta,
Takefumi Aida si Rob Krier.
Sugestia memoriei si reprezentari abstracte sunt utilizate de Michael Graves, James Stirling si
Michael Wilford, Hans Hollein sau Arata Isozaki.

Charles Jencks, Patru sisteme constructive, diagrama relationala.

Post – modernismul devine traditie prin lucrarile lui Cesar Pelli, Kisho Kurokawa sau Charles
Vandenhove sau se zbate intre kitsch si cultura prin disneyficare la Michael Graves si Robert
Stern.

Evolutia conduce spre abordari la scara urbana, ca mega constructii, ansambluri sau planificare
pe modelul insertului la alta scara- “village planning”. Exemplele sunt multiple si conduc catre
arhitectura lui Alberts si Van Huut, Hiroshi Hara, Stirling si Wilford, Kurokawa si Antoine
Predock.

Hibridul si enigmaticul la Frank O. Gehry, superpozitia campurilor la Rem Koolhaas, sau

arhitectura statistica “superdutch” promovata de MVRDV, West 8, sunt maniere de autor care se
extind la nivel de concept de abordare.

Jencks incheie periplul cu arhitecturile recente sub genericul “complexity architecture”, prin
Peter Eisenman, Greg Lynn, sau cladirile biomorfice proiectate de Alsop, Gehry, Foster,
Ushida Findlay sau Lars Spuybroek.

Arhitectura fractala a grupului FOA (Foreign Office Architects), Zvi Hecker, Coop Himelblau,
Daniel Libeskind si altii sunt poate continuarea a ceea ce s-a numit deconstructivism. Gehry
este considerat ca realizand fractali fluizi.
Finalul este pus sub titlul “societatii de risc”, instalata dupa 11 septembrie 2001.
 Arhitectura fractala, Jencks, Liebeskind, Cecil Balmond, Thom Mayne, Morphosis.

James Steele reuneste in 2001 un volum de informatii structurate ca “Arhitectura astazi”, in fapt
o prezentare a fenomenului contemporan ancorat in mostenirea moderna si desfasurat in cea de-a
doua jumatate a secolului al xx- lea.
Modernismul are ca borne la Steele, lucrarile lui Henri Labrouste, bibliotecile Ste. Genevieve si
cea Nationala din Paris, ca prime utilizari a structurilor din fonta la cladiri publice in 1868. Louis
Sullivan are aceeasi abordare in 1889 in Chicago la Auditorium Building.
Miscarea germana Werkbund este condusa in arhitectura de Gropius si Behrens. Leonidov,
Corbusier, Yamasaki, Kahn dar si Giuseppe Tarragni, sunt alte repere pentru o continuare
spre Claude Parent, Mies van der Rohe si mai apoi James Stirling, Cedric Price, Piano si
Rogers.

Steele grupeaza curentele contemporane in secvente paralele, in care fara mirare vom intalni
aceeasi autori ca prezenti in mai multe directii si in mai multe momente ale carierei lor. Este o
caracteristica a pluralismului.

Rationalismul european este fondat pe traditia intelectuala nascuta in filosofia clasica, rafinata de
iluminismul francez, supravietuind intact pana in pragul celui de- al doilea razboi mondial,
pentru ca apoi sa fie sever amenintata in anii ’80 cand “cogito ergo sum”, cuget, inseamna ca
exist, aluneca spre “daca arata bine, insemna ca poate e gresit”. Exponentii miscarii sunt Rossi,
Krier, Grassi, Botta, Galfetti, Gregotti, Moneo, Ungers, Kleihues, Bohm si Luigi Snozzi. In
jurul lui Botta se dezvolta scoala de la Ticino. Rationalismul isi exprima originile clasice.
 Oswald Mathias Ungers, resedinta ambasadorului german la Washington DC, 1995

High- Tech este in arhitectura cea mai pasionata incercare de a relua spiritul modernist timpuriu
al pionierilor precum Mies van der Rohe, bazandu- se pe tehnologia momentului. Se poate
spune ca este si o reactie la esecurile modernismului tarziu. Este considerat ca un fenomen
preponderent britanic, continuand in acest fel o traditie industriala insulara. Se spune ca isi are
originile in Regent Street Polytechnic si in Architectural Association, dar si in pragmatica
Manchester school. Centrul Pompidou din Paris de Rogers si Piano este in 1971 cel mai
pregnant eveniment high- tech, pe cat de spectaculos pe atat de controversat, iar in final asimilat.
Pe langa Rogers si Piano, exponentii cei mai cunoscuti ai curentului sunt Foster, Hopkins,
Horden, Grimshaw, Ritchie, Jiricna, Future Systems sau Nouvel. Marii ingineri ai secolului
al xix- lea nu ar fi fost surprinsi de dezvoltarea high- tech in a doua jumatate a secolului al xx-
lea. Misiunea curentului este de a imbogati inventia arhitecturala facand mai mult cu mai putin.

Renzo Piano si Richard Rogers, Centrul Pompidou, Paris, 1971- 1977.

Minimalismul pleaca de la faimosul dicton a lui Mies van der Rohe “less is more” care a
devenit pentru minimalisti un fel de mantra repetata zilnic. Este o cautare a esentei in orice
directie si detaliu. Prezent in toate artele, minimalismul isi trage originile din Arts and Crafts si
eforturile spre simplitate promovate de William Morris. Desi pare unitar, reductivist,
minimalismul releva la o privire atenta calea proprie a fiecarui artist. Sunt de mentionat printre
multi altii Tadao Ando, Judd, Predock, Kuramata, Barragan, Pawson, Chippenfield,
Perrault, Siza, Herzog si de Meuron. Minimalismul isi are radacini si in ciocnirea dintre
idealurile democratice americane si compromiterea lor in capitalism iar accentul cade pe
materialitate. Cu toate acestea minimalistii par prinsi intr-un colt fara iesire, in care domina
frumusetea si eleganta detaliilor care sunt de nu putine ori un ecou al credo- urilor moderniste
timpurii.

Tadao Ando, Templul apei, insula Awaji, 1990.

Revivalul clasic incearca sa faca o diferenta intre clasicism ca stil si clasicism ca traditie si set de
valori aduse la nivel de limbaj. Porphyrios sustine ideea ca nu avem de a face cu un stil sau o
moda ci cu elemente fundamentale, arhetipale, fixate in cultura. Alaturi de el lucraza in maniera
clasica Krier, Terry, Simpson, Greenberg, Adam, Merril si Stern. Leon Krier studiaza in
1988 extinderea Dorset- ului in formule urbanistice clasice. Intoarcerea catre clasicism a multor
arhitecti se datoreaza esecurilor modernismului. Limbajul clasicismului nu construieste metafore
ci este el insusi metaforic.
 Robert A. M. Stern, Dining Hall, Observatory Hill, University of Virginia, 1984.

Post- modernismul porneste dintr-o rascruce a anilor ’60, moment cand modernismul este
declarat mort sau agonizand. Lucrarea lui Venturi Complexity and Contradiction in Architecture
marcheaza acest moment al schimbarii de directie, proclamand “less is bore” in loc de “less is
more”. Moore, Graves, Johnson, Stirling, Farrell, Hollein sau grupul Arquitectonica practica
o arhitectura diversa dar reunita sub caracterul limbajului post- modern. Un moment cheie pentru
post- modernismul european a fost Bienala de arhitectura de la Venetia din 1980, organizata de
arhitectul italian Paolo Portoghesi sub titlul “Prezenta trecutului”. Intr-un final post-
modernismul poate fi vazut ca un produs ironic, elitist, in pofida pretentiilor de adresabilitate
larga, rezultat pe fondul trepidatiilor la nivelul statelor natiuni si ca rezultat al agendei
moderniste si nu in opozitie cu aceasta.

Philip Johnson si John Burgee, AT &T Building, New York, 1979.

 Coop Himelblau, remodelarea unei mansarde pe Falkerstrasse 6, Viena, 1983- 1988.

Deconstructivismul apare in anii ’80 pe fundalul alunecarii in consumerism a post-

modernismului, prin freamatul unei avangarde extrem de active. Wigley si Johnson organizeaza
la MoMA expozitia Arhitectura deconstructivista in 1988, marcand o noua forma de sensibilitate
care se indeparteaza de forma pura. Originile se intind spre constructivismul rus al inceputului de
secol al xx- lea si cautarile pentru o noua forma de compozitie, o rupere cu traditia clasica.
Deconstructivismul ataca valorile armoniei, unitatii si stabilitatii pe baza manifestului filosofic al
lui Jaques Derrida, concentrat pe discurs si logocentrism. Cei mai cunoscuti reprezentanti ai
miscarii sunt Eisenman, Coop Himelblau, Tschumi, Zaha Hadid, Libeskind, Benisch.

Filosofia deconstructivista are o baza evident nihilista, desi actioneaza ca extensie a

modernismului. Globalizarea aduce ceva mai multa speranta pentru viitor si deconstructivistii se
impaca cu ideea ca limbajului imperfect pe care l- au contrazis nu i- au putut opune decat un altul
la fel de imperfect.

Vernacularul contemporan se manifesta in multe tari in curs de dezvoltare in cautare de

identitate culturala. Ca fenomen urmeaza indeaproape miscarile politice de imediat dupa cel de-
al doilea razboi mondial. Chiar daca in astfel de tari modelul occidental ramane seducator,
pericolul pierderii identitatilor regionale se manifesta. Murcutt, Hassan Fathy, Rasem Badran,
Geoffrey Bawa, Ricardo Legorrreta, Balkrishna Doshi sau Raj Rewal sunt arhitecti care
exprima prin lucrarile lor acest mod de abordare. Bazata pe considerente antropologice,
atitudinea vernaculara, care repudiaza contemporaneitatea este vazuta de multi ca un romantism
fara sperante. Cu toate acestea mesajul este valabil pentru multi.
 Rasem Badran, Oasr Al Hokm, Palatul de justitie, Ryadh, 1992.

Neoexpresionismul isi are originea in fenomenele incepute in prima jumatate a secolului al xx-
lea care aveau in vedere accentuarea aspectelor spirituale ale cladirilor mai mult decat cele
rationale. Radacinile coboara pana la Deutscher Werkbund si legatura dintre artistii germani si
productia industriala. Artistul reclama o independenta formala conducand la ruptura dintre norma
si forma. Arhitectura pastreaza lucrarile lui Hans Sharoun, von Egeraat, Prince, Jones, Alsop,
Fuskas, Stark, Erskine, Findlay, CZWG, Utzon, Makovecz, Calatrava sau Domenig.
Expresionistii declara programatic dorinta de a crea forme – Kunstwollen.

Arhitectura ecologica numita si verde sau durabila (sustainable) pune in pozitie prima atentia
catre mediu, in special dupa criza petrolului din 1970. viziunea este mai profunda si se orienteaza
catre relatii si resurse, care nu pot sa nu influenteze caracteristicile esteticii. Miscarea ecologica
cuprinde toate ariile culturii economice si politice. Liniile directoare ale conceptului de
dezvoltare durabila sunt trasate de Natiunile Unite in conferintele din 1980, 1986 si 1992. Expo ‘
92 ilustreaza cu realizari in sensul acestor teorii. Arhitectii care opereaza in acest domeniu sunt
de multe ori prezenti si la rubrica high- tech, utilizand tehnologii avansate pentru a atinge
cerintele programate. Acestia sunt Grimshaw, Hopkins, Future Systems, Piano, SITE,
Rogers, Ken Yeang sau Gaia. Capitolul abordarilor ecologice ramane deschis pentru ca este
imposibil sa nu constientizezi problematica resurselor si durabilitatii intr-o oarecare masura in
orice fel de abordare arhitecturala.

SITE, Tennessee Aquatorium, Chatanooga project, 1993.

 Richard Meier, Smith House, Connecticut, 1967.

Neomodernismul este o forma de loialitate a unei pleiade de arhitecti care nu au asimilat

bannerul MAID al anilor ’70 (Modern Architecture is Dead). Ei continua curentul principal
modernist al inceputilui de secol xx. Liderul incontestabil este Richard Meier, caruia i se alatura
Graves, Siegel, Stirling si Wilford, Pei, Ciriani, Mirales, Coenen, Koolhaas, Holl, Vignoli
sau Porzamparc. Poetica formelor si spatiilor este o provocare pentru neomodernisti pentru a
realiza mai mult decat prevedea dogma reductionista modernista.

Arhitectura populista incepe de cand in anii ’60 Robert Venturi si Denise Scott Brown inteleg
arhitectura ca nefiind numai adresata exclusiv domeniului claselor cultivate. Cresterea
arhitecturii populiste se datoreaza consumerismului anilor ’80 si ’90 in care, spre deosebire de
manifestarile de pana atunci in cladiri izolate, incepe sa se intinda asupra intregului mediu
organizat. Este o consecinta a globalizarii, a pierderii identitatii si a nevoii de siguranta, repere,
care se proiecteaza intr-un fel de utopie a unui viitor dezirabil. Parcuri tematice, de amuzament,
tari ale visurilor, Coney Island, Luna Park, Disneyland sunt admirate de arhitectii ca Moore, care
gasesc continuitate spre expozitiile universale, targurile mondiale. Jon Jerde, Veldon Simpson,
Michael Graves, Frank Gehry, Arata Isozaki, Robert Stern, Arquitectonica si Venturi si
Scott Brown au realizat lucrari care ot fi inscrise in acest curent.

Steele dedica un capitol megastructurilor, cladirilor inalte care constituie o directie aparte, o
specie contemporana pentru care viitorul ramane deschis. Zgarie norii pornesc de la pionerii din
Chicago din jurul legendarului Louis Sullivan, care spunea ca un astfel de “obiect” trebuie sa
starneasca mandrie, glorie si exaltare. Inovatiile in domeniu merg in paralel cu timpul. Exista un
proces evolutiv de la zgarie nor la megastructura in patru stadii de la al doilea razboi mondial.
Primul consta in aplicarea stilului international al cladirile inalte de birouri, ca la Lever House in
New York, de Gordon Bunshaft de la SOM, in 1952 si Seagram Building, tot din Manhattan din
1958, datorat lui Mies van der Rohe. A doua faza intre anii ’50 si ’70 consta in rafinarea celei
dintai cu profitarea de noile tehnologii avansate, ascensoare de mare viteza, oteluri de inalta
rezistenta, suduri cu fuziune si computere. In cea de-a treia faza turnul de birouri se intoarce
pentru a-si castiga publicul, abandonand imaginea de cutie impersonala de sticla prin folosirea
formelor post- moderniste de expresie.

Michael Graves, Walt Disney World Swan Hotel, Lake Buena Vista, Florida, 1987.

A patra faza este marcata din superexplozia asiatica a turnurilor, globalizata apoi ca icoane
monumentale ale economiei. Alaturi de Skidmore, Owings si Merrill (SOM), se remarca
numele lui, Pei, Yamasaki, Pelli, Johnson, Yeang, Foster, Tange, Jahn.

Cesar Pellli, Petronas Towers, Kuala Lumpur, 1992- 1997.

 Ken Yeang, Menara Mesiniaga Tower, Kuala Lumpur, 1992.

In mod distinct Steele dedica o sectiune a cartii sale avangardei din Los Angeles, un loc singular,
care reprezinta o tipologie urbana a viitorului in crestere. Este un loc care nu are asemanare prin
atractivitatea pe care o manifesta pentru milioane de oameni si sensibilitatea pentru arhitectura
de aici. Arhitectii semnalati sunt Frank Gehry, Franklin Israel, Eric Owen Moss, grupul
Morphosis, RoTo sau Asymptote si Hank Koning.

Eric Owen Moss, IRS Records, Culver City, 1993.

Pe de alta parte, ca fenomen fara asemanare derivat din arhitectura moderna se afla
experimentele japoneze. Japonia are o suprafata egala cu California distribuita in cinci insule din
care o buna parte este muntoasa si nelocuibila. Aceasta face ca terenul sa exprime o valoare fara
egal. Sunt multe de spus despre sinteza japoneza a carui exponent sensibil si longeviv este
Kenzo Tange insotit de Takamatsu, Maki, Kurokawa, Isozaki, Shinohara, Ito, Hasegawa,
Ban si Ando.

Kisho Kurokawa, Hotel Kyocera, Kagoshima, 1993- 1995.

Finalul lucrarii este dedicat fenomenelor urbane, orasului ca forma globala, inevitabila, maligna,
de organizare a mediului construit.