Arhitectură Comparată. CURS AN 5.

2018-2019

Curs 2 (25.02.2019) Tendințe și abordări contemporane în arhitectura occidentală

Fără intenția de a crea o imagine completă asupra arhitecturii din ultimele trei decenii, cursul
propune trecerea în revistă a câtorva dintre reperele semnificative ale arhitecturii occidentale
contemporane, pornind de la perspectiva propusă Harry Francis Mallgrave (și David Goodman) în
lucrarea sa, An Introduction to Architectural Theory. 1968 to the Present (2011).
Arhitectura sfârșitului de secol XX a fost marcată de ieșirea din scenă a fenomenului
postmodernist și totodată de interesul pentru perspectiva filosofică a deconstructiviștilor. La finele
anilor 1980, o serie de evenimente s-au conturat în jurul acestei din urmă direcții: Simpozionul
dedicat „Deconstrucției”, ce a avut loc la Tate Gallery în Londra, în primăvara anului 1988; Expoziția
Deconstructivist Architecture, deschisă la Muzeul de Artă Modernă (MoMa) din New York, în vara
aceluiași an și inaugurarea Centrului pentru Artă – Wexner din Columbus, Ohio, în anul 1989.
Suprapus acestor preocupări, fascinația pentru noile tehnici de proiectare (cu ajutorul
computerului) a devenit pentru unii dintre arhitecți elementul determinant al transformărilor formei
arhitecturale și în acest sens, este relevant textul lui Greg Lynn, „Architectural Curvilinearity: The
Folded, the Pliant and the Supple” publicat în 1993, în revista Architectural Design (AD). 1
Cu toate acestea, anii 1990 au deschis o nouă direcție, ancorată în realitățile pragmatice ale
economiei de piață, divergentă față de căutările teoretice ale formei. Personalitatea principală în jurul
căreia s-a conturat această abordare „pragmatică” a arhitecturii este Rem Koolhaas care, în 1975
fondase alături de Elia Zenghelis Office for Metropolitan Architecture (OMA). În 1995, catalogul S,
M, L, XL, publicat de OMA, era însoțit de textul de referință a lui Rem Koolhaas, „Bigness or the
Problem of Large” în care arhitectul susținea faptul că tehnologiile secolului al XX-lea sunt cele care
au creat condițiile transformării obiectului de arhitectură la o scară („Bigness”) pentru care conceptele
tradiționale ale arhitecturii devin inutile.2
În afara curentelor și discursurilor principale, se conturează, după Mallgrave, direcții lipsite
de o retorică anume, în care pot fi încadrați arhitecți precum Enric Miralles și Carme Pinós. Lucrările
pot fi mai curând percepute ca răspunsuri personale, circumscrise condițiilor propriu-zise ale
proiectelor.
Într-o cu totul altă cheie se înscrie înțelegerea peisajului ca generator de spațiu și condensator
al formei de arhitectură. Terminalul pentru portul Yokohama (1995-2002), proiectul foarte particular
ca apariție, propunea platforme succesive, neregulate, văzute ca extensii artificiale ale teritoriului.
Exemplul arhitecților Farshid Moussavi și Alejandro Zaera-Polo (Foreign Office Architects – FOA)
ilustrează pe de o parte formarea unei noi generații de arhitecți și, în același timp a unor noi
preocupări.
Arhitectura începutului de secol XXI nu reprezintă formularea unor tendințe omogene, ci mai
curând un mănunchi eterogen de curente care încearcă să se adapteze la schimbări rapide ale

1
Editorul numărului 102 al AD era Greg Lynn, iar tema centrală era intitulată „Folding Architecture”. Revista
cuprindea o serie de eseuri precum: Mario Carpo, „Ten Years of Folding”; Kenneth Powel, „Unfolding
Folding”; Peter Eisenman, „Folding in Time”, Frederik Stjernfelt, „The Points of Space”; Jeffrey Kipnis,
„Towards a New Architecture” și altele. De asemenea, unul dintre eseurile publicate în acest număr era „The
Fold. Leibniz and the Baroque”, text semnat de Gilles Deleuze, a cărui carte, The Fold (Le Pli, 1988), apărea în
același an (1993) în traducere în limba engleză.
2
Premergătoare acestui text este publicarea în 1978, de către Rem Koolhaas a cărții Delirous New York (În
traducere în limba română 2018: New Yorkul în delir ) în care arhitectul explorează pentru prima dată ideile care
au stat la baza conceptului Bigness.
contextului economic și social. Se poate vorbi astfel de continuarea unor direcții anterioare, între care
se află și maturizarea interesului pentru arhitectura sustenabilă, orientarea către arhitectura socială,
către micile comunități. 3

Este recomandată cercetarea individuală a următoarelor studii de caz:

Peter Eisenman, Wexner Center for the Arts, Columbus, Ohio (1985-1989)
Peter Eisenman, Max Reinhardt Building, Berlin (1992)
Peter Eisenman, Greater Columbus Convention Center, Columbus, Ohio (1990-1993)
Peter Eisenman, Ciudad de Cultura de Galicia, Santiago de Compostela (1999-2011)
Bernard Tschumi, Le Fresnoy Art Center (1991-1997)
Preston Scott Cohen, Torus House (1998)
Foreign Office Architects, Yokohama Port Terminal (1995-2002)
Enric Miralles & Carme Pinós, Cimitirul Igualada, Barcelona (1983-1993)
Enric Miralles & Carme Pinós, Hebron Valley Archery Range, Barcelona (1983-1993)
OMA, Waterfront City, Dubai (2008)
Herzog & De Meuron, Dominus Winery, California (1995-1997)
Mount Fuji Architecture Studio, Roadside Station, Mashiko, Japonia (2016)

Lecturi recomandate:
Peter EISENMAN, „Visions’ Unfolding. Architecture in the Age of Electronic Media” în Domus, nr.
734, 1992
Luke FIEDERER, „AD Classics: 1988 Deconstructivist Exhibition at New York’s Museum of
Modern Art (MoMa), online article: https://www.archdaily.com/868063/ad-classics-1988-
deconstructivist-exhibition-johnson-wigley-new-york-museum-of-modern-art-moma (articolul
conține link-uri către catalogul expoziției MoMa)
Jeffrey KIPNIS, „Towards a New Architecture” în Architectural Design, nr. 102, 1993
Greg LYNN, „ Architectural Curvilinearity: The folded the pliant and supple” în Architectural
Design, nr. 102, 1993
Harry Francis MALLGRAVE and David GOODMAN, An Introduction to Architectural Theory 1968
to the Present, Ed. Wiley-Blackwell, 2011: „Part Three: 1990s and Present”

3
Vezi Capitolele 11 („Minimalisms”) și 12 („Sustainability and Beyond”) din Harry Francis Mallgrave and
David Goodman, An Introduction to Architectural Theory 1968 to the Present, Ed. Wiley-Blackwell, 2011.