ROLUL ȘI LOCUL MEMORIEI COLECTIVE

ÎN SOCIETATEA POSTMODERNISTĂ

Importanța sociologiei urbane în studiul proiectării este un fapt evident, o formă de

constiință pe care fiecare proiectant (architect, urbanist, peisagist etc) trebuie să și-o asume în
demersul său. Poate că responsabilitatea cea mai marcantă a proiectantului este aceea de a fi
mentor sau pedagog, de a educa, a putea influența în bine societatea în care traiește. Această
capacitate de influență capătă o dimensiune colosală privind prin dioptria culturală si istorică, așa
cum au dovedit-o societățile de-a lungul timpului.

Orașele în secolul vitezei

Într-o epocă a dezvoltării exponențiale atât in graficul spațial, cât și în cel temporal, e
dificil să nu ne intrebăm în ce manieră acest “coeficient de accelarație” afectează vectorul uman
în spațiul societății actuale. Expansiunea teritorială excesivă formulează adevărate provocări în
studiul sociologic al universului urban contemporan, iar o importanță din ce în ce mai mare îi
este atribuită geografului urban. Interferența geografiei urbane cu numeroase arii de studiu ce
vizează orașul – spatiu urban (antropologia, sociologia urbană) accentueaza importanța
planificării, proiectării spațiului, vizând in special impactul asupra umanității. Modul de
configurare al spațiilor – cadru de existență proiectează, în fiecare dintre noi, “secvențe”,
“instante” ale întregului “organism urban”. Orașul, in memoria colectivă a societații într-un
moment dat, este, prin urmare, o sinteză a acestor constiințe. Această concluzie pare intim legată
de idea că trăim într-un secol al vitezei, in care timpul pare să dețină funcția pe care capitalul o
deținea în capitalism.

Pornind de la citatul lui G. M. Cantacuzino, “Prezentul este un semănător grăbit care

aruncă în huma memoriei germeni ce adesea vor încolți, crește, înflori și da fructe în regiuni
necercetate ale eului, îmbogățindu-le fără vrerea noastră și stabilind în ele, câteodată, o ordine
care ne va surprinde prin noutatea ei.[…]Memoria nu este lineară, nu este cronologică. Față de
ea, spiritul are o poziție centrală, recentul nu este necesarmente mai clar decât trecutul
îndepărtat. Memoria are zonele sale care trăiesc, se modifică, se dezvoltă, făra conștiența
noastră intervenție și sunt în noi în întregimea lor ca ținuturi in sânul unui vast imperiu.” (G. M.
Cantacuzino – “Scrisori către Simon”) am putea afirma că memoria este unul din elementele
cele mai nepervertite ce ar putea servi ca instrument in direcția de studiu pe care acest eseu o
propune. Care sunt elementele urbane care tentează memoria colectivă sau care configurează
constiința colectivă? Cum se configurează societatea postmodernistă în relația spațialitate-
umanitate? Cum arată orașul – în proiecția hipocampului individual vs “hipocampul colectiv”?
1
CIOBANU Maria-Cosmina
An IV, semian B
Apelul la memoria afectivă nu este un fapt străin în studiile sociologice si psihologice realizate in
ultimii ani. Configurarea harților bazate pe memoria spațială a devenit un concept din ce în ce
mai utilizat în metodele pedagogice și în studiile actuale privind cercetările din cadrul stiințelor
sociale/umane.

Memoria, în sociologie

Memoria, ca instrument în studiul sociologic, pare să contureze o continuare a teoriilor

organiciste apărute de-a lungul timpului. Așa cum ilustrează Petre Andrei în studiul său de
“sociologie generală”, într-o absolut firească evoluție, pornind de la teoriile lui Spencer (care
studiază societatea-organism ca structură-realizând o permanenta analogie între organele
biologice și “organele” instituționale ale societății), continuând cu perspectiva lui Schaffle, care,
mai mult decât Spencer, abordează teoria organicistă(Curent sociologic, al cărui inițiator a fost
Spencer, după care societatea omenească este un organism analog cu cel uman.) printr-un studiu
integrativ al proceselor analoge, sau teoria lui Worms, care, în urma unui îndelungat conflict
interior referitor la teoriile organiciste, ajunge la concluzia că răspunsul este dat de “organicismul
contractual”, în care spiritual este forța motrice de coeziune a unei societați, ajungem la punctele
de vedere formulate de Lilienfeld, Small, Vincent care identifică total societatea cu un mega-
organism. În această direcție, Novicow afirma, extremist, că ”sociologia va fi organicista sau nu
va fi”, aceeasi manieră o întâlnim și la D. Gusti prin formularea sa: “sociologia va fi monografică
sau nu va fi”. Concluzionînd teoriile lui Durkheim, Petre Andrei afirma că “societatea nu este o
persoană în carne și oase, care să aibă un suflet individual, și este o structură cu viață proprie,
produsă prin sinteza conștiințelor individuale. Ca membru al unei comunitați, omul are trăsături
psihice asemenea cu ceilalți, pentru că toți suferă influența aceleiași societăți.

Conștiențizând, Aldo Rossi formulează o teorie a unei arhitecturi de algoritm, vorbind, în

cartea sa, “Arhitectura orașului” despre elementele cu o suficientă putere asupra memoriei
colective pentru a structura orașul. “Orașul este locuș al memoriei colective”. Postmodernismul
în spațiul urban se îndepărtează de utopia căutată și ravnița în modernism; pentru a ne regăsi ca
indivizi în incinta sa, orașul trebuie să fie tot ceea ce ne amintim sau recunoaștem. Răspunsul pe
care Venturi îl formulează se leagă în general de promovarea culturii pop si a iconului, ca
element îndeajuns de stimulant. Tot ce se petrece în lumea străzii este ridicat la rang de artă,
îmbrăcând așa zisa justificare de regăsire a eului în spațiul urban, sfârșitul utopiilor moderniste
se concluzionează prin acceptarea orașului, considerat o biografie vie a umanității. Vorbind din
perspectivă arhitecturală, orașul este o expresie colectivă a arhitecturii, purtând cu sine
reminiscente ale formelor arhitecturale anterioare, ale planurilor urbanistice si monumentelor
publice. Însă structura fizică a orașului evoluează, este produsul deformabil, adaptabil către noi
realități sau necesități. Refuzând istoricismul ca nucleu polarizator în viziunea arhitecturală,
Rossi pornește de la premiza că în spatele fiecărei planificări urbanistice există credința unei
2
CIOBANU Maria-Cosmina
An IV, semian B
societăți în evoluție, astfel motivându-și afirmația conform căreia orașul nu trebuie să devină un
simplu muzeu în aer liber de reinterpretări istorice, ci doar să exprime individualitatea.

Concluzia acestei microanalize din perspectiva arhitecturii este că adoptarea unei viziuni
extremiste în sens istoric nu este direcția care ar trebui să “structureze” arhitectura postmodernă.
In context European, spre exemplu, ar fi importanta viziunea depășirii unui trecut dominat de
conflicte si paradigme violente ale relațiilor antagonice dintre diferite puteri care s-au afirmat de-
a lungul timpului,” Acesta este cel mai bun motiv pentru a învăța istoria: nu pentru a prezice
viitorul, ci pentru a vă elibera de trecut și a vă imagina destine alternative. Desigur, aceasta nu
este o libertate totală - nu putem evita să fim formați de trecut. Dar o oarecare libertate este mai
bună decât niciuna. ”( Yuval Noah Harari, Homo Deus: o scurtă istorie a zilei de mâine) făra
iluzia că elemente ale memoriei colective pot fi șterse. Un exemplu interesant în acest sens
reprezintă reconstrucția Berlinului reunificat, forțat să își reconstruiască imaginea și sa își
regăsească identitatea pierdută ca punct principal de convergență în noul context socio-
economico-cultural la care Germania adera.

Arhitectura contemporană, în relație cu memoria colectivă & identitatea nationala

Arhitectura și urbanismul zilelor noastre a devenit un punct important în definirea

identității colective. În literatura de specialitate a ultimilor ani au apărut numeroase exemple ce
analizează arhitectura contemporană în relație cu memoria colectivă și identitatea națională.
Opinia generală este aceea că memoria colectivă și chiar culturală se reflectă și se realizează prin
obiecte fizice, imagini si reprezentări. Este percepută efectiv ca fiind existentă în locuri și obiecte
arhitecturale, obținând, astfel, un rol crucial în planificarea urbanistică. Totusi, acest process al
memoriei colective/culturale se situează în mod inevitabil la confluența intereselor politice, dar și
a semnificațiilor complexe.

Antrenarea arhitecturii în articularea controlului și a puterii politice nu este un fenomen

nou, fiind abuziv exploatat de-a lungul istoriei pentru a indica cine deține controlul, pentru a
“modela” identitatea și memoria societății, indicând o relație-dialectică între creația personală,
plină de semnificații și cu o identitate bine definită și construirea orașului. Conform lui Bounds,
“relația dialectivă între formă și experimentarea acesteia este mobilizată în comercializarea
orașului.

Empatia prin literatura

Revenind la analogia cu lumea literară, un alt structuralist, Michael Riffaterre introduce

în analiza structuralistă fenomenul “stilisticii”, pe care o definește ca studiu lingvistic al efectelor
de comunicare exercitate de textile literare asupra cititorului (Essais de stylistique structural,
1971). El argumentează rolul activ al cititorului în timpul lecturii, interpretările inevitabile la
care textul este supus, facând apel la cultura și experiența proprie. Textul literar devine astfel o
realitate sensibilă, niciodată definită, fiecare cititor având viziunea sa proprie.De fiecare dată
cand citim o carte facem un exercițiu de imaginație , nu neapărat voit, prin care ne punem în
3
CIOBANU Maria-Cosmina
An IV, semian B
pielea personajelor și empatizăm cu ele. La fel se intamplă și când vine vorba de orașele în care
locuim sau pe care le vizitam. Corespondentul din lumea arhitecturală? Orașul pare să devină o
psihogeografie formulată de interpretările ce iau naștere din impactul obiectelor arhitecturale
asupra indivizilor. In răspuns la această direcție de “studiu psihogeografic”, “defensorii
Manhattan-ismului” oferă replica infinității de zone psihogeografice, percepută și imaginată
diferit de fiecare individ în parte și imposibilitatea formulării unor principii în acest sens. Practic,
exagerând, fiecare cetățean este o altă variantă de oraș pe care acesta o ridică la nivel de utopie.
Această dezbatere culminează cu “Learning from Las Vegas” a lui Venturi. Însă, dacă e să ne
gândim cât de mult ne-am distanțat de individ în sine în favoarea studiului instanței colective,
poate că sociologia ar putea reformula răspunsul “Manhattan-iștilor” printr-un demers ce
pornește de la individ în structurarea memoriei colective, și nu de la un fapt impus al identității
colective în.. “structurarea individului”.

Putem spune că în noua dimensiune postmodernă a lumii urbane pe fondul căreia

societatea se dezvoltă ar putea fi în pericolul unei noi alienări, de această dată regăsită în
redundanța “mesajelor” pe care clădirile, arta, politica de a crea pentru a “se vinde” par sa o
adopte. Noile simboluri vor să convingă, să manipuleze, orașul este sufocat de mesaj, de culoare,
de o interpretare extremistă a nevoii de căutare a identității și individualității.. Absența formulării
unor principii, absența idealurilor în noua societate contemporană, contravalorile sociale, pot
duce la periculoasa credință conform căreia totul este valabil, totul este permis, totul ține de
libera expresie.. Arhitectura ca instrument al comunicării într-o societate, prin simbolurile și
semnificațiile pe care le poartă într-un spațiu al desfășurării vieții, este poate cel mai palpabil
concept de definire al acesteia, cultura în adevărata sa esență fiind singura “instituție” care ar
trebui să o “manevreze” și “manipuleze”, independența de realitățile economice și politice care
vizează un interes imediat, desconsiderând importanța ecourilor fiecărui mesaj transmis și
împregnat în memoria colectivă.

Poate mai mult decât o sociologie în context urban, societatea postmodernistă este
însetată de o sociologie în context arhitectural, impactul fiecărei instanțe construite în instanța
comunității, asemeni perspectivelor la nivelul ochiului care ne infătișează adevăratul mod de
percepere a spațiului construit și care nu se resimte în cadrul perspectivelor aeriene, globale,
depărtate.

4
CIOBANU Maria-Cosmina
An IV, semian B
BIBLIOGRAFIE

1. Georges Bertrand, Daniel Hiernaux, Alicia Lindon - Tratat de Geografie

Umana, Anthropos Editorial, Barcelona, 2006, Cap. III – Geografie
Urbana (Autori: Carles Carreras y Aurora García Ballesteros );
2. Jacqueline Beaujeu-Garnier & G. Chabot – Geografia urbana, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1971;
3. Petre Andrei – “Sociologie generala”, Editia a IV-a, Editura Polirom,
Fundatia Academica “Petre Andrei”, Iasi, 1997;
4. D. Gusti – “Teoria monografiei sociologice”, p.70, nota 1, conform lui
Petre Andrei, in publicatia mentionata anterior, p.226;
5. J. Novicow – “La theorie organique des societies”, p.119, conform lui
Petre Andrei, in publicatia mentionata anterior, p.226;
6. R. Worms – “La Sociologie. Sa nature, son contenu, ses attaches”, Paris,
1921, p.54, conform lui Petre Andrei, in publicatia mentionata anterior,
p.225;
7. Drd. Arh. Bogdan Onofrei, MSc. Sociolog Daniel Hristodorescu, Drd.
Sociolog Erika-Eva Popliceanu, Drd. Politolog Marcel Dediu –
“Documentare privind rolul sociologiei in practica urbanismului –
sociologie urbana”, Bucuresti, 2005;
8. Aldo Rossi – “Arhitectura orasului”
9. Robert Venturi – „Complexity and Contradiction in Architecture”;
10. Alain Baver & Xavier Raufer – “Violence et insecurite urbaines”;
11. Jan Gehl – “Orase pentru oameni”, Editura Igloo, Bucuresti, 2012;
12. Jan Gehl – “Viata intre cladiri”, Editura Igloo, Bucuresti, 2011;
13. Viorel Mionel – “Prospectii teoretice asupra efectelor negative ale
procesului de segregare urbana”, Revista Transilvana de Stiinte
Administrative, 1 (28)/2011, pp. 100-120;
14. Reason and Rhyme_ Anthropocentrism vs. Cosmocentrism.mht!http://reason-and-
rhyme.blogspot.com.es/2007/04/anthropocentrism-vs-cosmocentrism.html
15. http://poetamariabarbu.wordpress.com/arhitectura-si-politica-postmodernista-2/

5
CIOBANU Maria-Cosmina
An IV, semian B