See discussions, stats, and author profiles for this publication at: [Link]

net/publication/279866231

" Cercetarea vieții de zi cu zi " : provocări dinspre o antropologie a urbanului

Article · January 2012

CITATIONS READS

0 351

1 author:

Serban Vaetisi
Babeş-Bolyai University
13 PUBLICATIONS   2 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Serban Vaetisi on 15 September 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Alina Branda, Ion Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, editori, Antropologie şi studii culturale. Perspective actuale
Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, pp. 175-195

„Cercetarea vieții de zi cu zi”:

provocări dinspre o antropologie a urbanului
Șerban Văetiși

După cum anunț în titlu, intenționez să discut despre sintagma „cercetarea vieții de zi cu zi”, o
expresie centrală și, aș spune, fetișizată a metodologiei antropologice, precum și despre antropologia
urbană, ca „subdomeniu” al antropologiei culturale.
Mă voi referi la aspecte metodologice și critice ale tradiției antropologiei culturale și la semnificația
teoretică, „politică și poetică”, a antropologiei urbane ca studiu al orașului, urmând ca, legat de
aceasta, să sugerez și comentez câteva provocări ale antropologiei urbane, așa cum îi înțeleg
specificitatea, evoluția și posibilele direcții.
Această abordare, în mare parte teoretică, se referă la contribuțiile pe care o antropologie a
urbanului le poate aduce în spațiul și asupra spațiului socio-cultural postsocialist românesc, pornind de
la experiența unor cercetări de teren proprii, de antropologie urbană, pe care le-am desfășurat în
ultimii ani în Statele Unite și România.
Teza articolului ar putea fi exprimată prin intermediul a două aserțiuni: (i) „cercetarea vieții de zi cu
zi” este mai mult decât o sintagmă metodologică (standard, normativizată, a terenului antropologic),
ea este o formulă teoretică care poate exprima (inclusiv reflexiv, deci critic) practica și analiza
construcțiilor sociale ale spațiilor, relațiilor și formelor culturale ale modernității urbane; și (ii)
antropologia urbană, ca „specializare” recentă a antropologiei culturale, poate produce critica acestei
normativizări și, implicit, a perspectivei metodologice antropologice clasice/tradiționale în cadrul
studierii unor forme și evoluții urbane, precum cele cunoscute de orașul postsocialist.
Miza acestei discuții este profundă. După cum argumentez în articol, prin invocarea unor teme de
cercetare a transformărilor orașului, dacă ceea ce se numește antropologie urbană nu se articulează
diferit de antropologia tradițională are foarte puține de spus. Pe de altă parte, în aglomerarea și
cacofonia de aspecte ale schimbării și transformării urbane din orașul postsocialist, consider că putem
găsi câteva teme-cheie de studiu, care ne pot oferi nu doar o înțelegere mai adecvată asupra perioadei
post-1989, dar și o clarificare a perspectivei metodologice în antropologia culturală.

Centralitatea metodologiei în definirea antropologiei culturale

Există câteva argumente pentru centralitatea metodei în definirea antropologiei culturale; după cum
există și câteva motivații pentru specificitatea și fetișizarea metodologiei cercetării antropologice. O
primă observație: spre deosebire de științe afine, precum istoria sau sociologia, antropologia are
tendința de a-și lua, cu fiecare analiză, precauții exagerate asupra metodei1.

1
Russel Bernard argumentează în introducerea la influenta lucrare Handbook of Methods in Cultural
Anthropology (1998) că „antropologia a fost mereu [o disciplină] despre metodă” (p. 9, vezi și Harry F. Wollcott,
Ethnography: A Way of Seeing, 1999, p. 63). George E. Marcus invocă chiar o „cultură profesională a metodei în
antropologie” (George E. Marcus, “The End(s) of Ethnography: Social/Cultural anthropology’s signature from
producing knowledge in transition”, Cultural Anthropology, nr. 23(1), 2008, pp. 1, 4 și 7).
 De unde această centralitate a metodei în definirea (și acceptarea) antropologiei culturale? Primul
argument, care vorbește subsecvent și despre criza antropologiei, este următorul: există o tendință de
a considera că e posibilă orice antropologie, adică o antropologie despre orice, o antropologie a
oricărui fenomen: de exemplu, antropologia televizualului, antropologia seducției, antropologia
numelor… sunt sigur că ați auzit astfel de expresii; or, atunci, ce mai este antropologie?… orice!?... sau
ceea ce se supune unei metodologii a cercetării antropologice? Acesta este primul argument al
importanței metodei în antropologie. Atâta timp cât putem antropologiza orice, cât putem, la nivelul
poeticii limbajului, numi, orice, antropologie, atunci avem nevoie de metodă… De aceea, științific
vorbind, antropologie nu e orice speculație poetică despre un aspect cultural sau altul (eventual
tradițional, excentric sau ezoteric), ci un discurs care survine unei metode, ale cărei principii au fost
stabilite încă de la începutul secolului XX, deci care au o oarecare tradiție, și care tradiție se poate
reduce, tehnic, la necesitatea desfășurării unui „teren etnografic”, ca experiență culturală a
cercetătorului cu tema cercetată.
Cel de al doilea argument e de natură istorică, și ține de desprinderea antropologiei culturale de
antropologia de cabinet. De fapt, acesta e primul argument, dar am invocat mai întâi pe cel legat de
practicile antropologizării pentru că este mai apropiat mental de modul în care noi percepem
antropologia. Antropologia, inițial, era o știință a semnelor și simbolurilor (și asta înaintea semioticii);
antropologia analiza semnificațiile standardizate cultural într-o cultură, cum apare la James Frazer.
Ceea ce a făcut Bronislaw Malinowski, ieșind din cabinet, pe teren, viețuind printre primitivi (acesta
este termenul, necritic, al administrației coloniale) a fost nu doar constituirea unei metode ce avea să
devină decisivă pentru definirea antropologiei, terenul, sau munca de teren, ci și una dintre primele
atitudini critice în știința socială. Când Malinowski descrie formele de schimb și obiectele deținute și
oferite în cadrul unor practici ceremoniale la care a asistat ca antropolog, noi avem, ca cititori de
antropologie, nu doar o percepere directă asupra modului în care acei oameni își organizau practicile
ritualice, dar și o demonstrație a faptului că viața de zi cu zi a unor indivizi (astfel descrisă) este mai
importantă (întrucât mai relevantă în ordinea înțelegerii culturii) decât orice speculație asupra
semnificației sale. Avem, cu alte cuvinte, în zorii fundamentării antropologiei culturale ca știință, o
critică inerentă a antropologiei „non-metodice” și o sugestie (preluată și exagerată de antropologi de-
a lungul secolului XX) de a acorda metodologiei centralitate. De la Malinowski încolo, și, la noi, Școala
Gusti a fost un incredibil monument de corectitudine metodologică în acest sens, știința trebuia să
descrie (la modul literal, fapte sociale și obiecte ale culturii, cum sugera Durkheim prin analogie cu
descrierile lumii naturale) ceea ce a consultat, iar nu doar să producă o speculație asupra culturii.
Această abordare o regăsim, desigur, și la alți clasici, nu doar la Malinowski, la Franz Boas sau Claude
Lévi-Strauss, la Max Gluckman sau Victor Turner. Cercetarea de teren a vieții de zi cu zi a subiecților
culturii devine, astfel, caracterizarea științifică a antropologiei culturale; iar practica scrierii academice
(textul etnografic), reflecția, în dublu sens, ca descriere și rescriere, a acestei experienței culturale.

„Cercetarea vieții de zi cu zi” în tradiția științei sociale și în analizele societății moderne

„Cercetarea vieții de zi cu zi” apare, așadar, ca o formulă-cheie a antropologiei culturale ca știință. Și,
dincolo de fondatorii metodologiei antropologice (nu surprinzător, și fondatori ai antropologiei ca
știință), o regăsim și la istorici, filozofi, sociologi și teoreticieni ai realității/practicilor sociale, precum la
francezii Fernand Braudel, Henri Lefebvre sau Michel de Certeau, dar și la Erwing Goffman, sau chiar
mai înainte, cu câteva sugestii în aceeași direcție, la germanii Norbert Elias sau Georg Simmel. Toți
aceștia o conceptualizează în cadrul lumii moderne (sau al procesului modernizării/civilizării), al lumii
occidentale, capitaliste, semnificativ diferite (dacă nu opuse) lumii tradiționale, orientale, agricole...
Aceasta este una dintre căile prin care apare antropologia urbană.
 “Cercetarea vieții de zi cu zi” are însă altă dimensiune în oraș. În societățile „primitive” sau rurale
cercetarea vieții de zi cu zi este relevantă pentru înțelegerea unor repetiții, a unor tipare, a unor
structuri și rituri. În oraș este legată, ne sugerează acești autori, de „inventarea cotidianului” (expresia
lui de Certeau) și de „producerea spațiului” (formula lui Lefebvre), a strategiilor cotidianității, a
spațiului public și, important, a practicilor de producție, loisir, consum, precum și în procesele politice,
de la reprezentarea etnică sau de gen la protest. Orașul este o societate complexă – spațiile,
structurile, relațiile, ritualurile, simbolurile nu sunt date sau prescrise normativ ci mereu modificate,
chestionate, reinventate – în practicile vieții de zi cu zi ca trăsătură fundamentală a vieții în oraș.
Ideea majoră a teoriei critice a „vieții de zi cu zi” propusă de Lefebvre în Critique of Everyday Life
(1947), devenită influentă în studiile urbane, este sintetizată de Klaus Ronneberger astfel: „în
societățile industriale moderne, viața de zi cu zi este în mod evident modelată de interese economico-
tehnologice care colonizează spațiul și timpul […] Totuși, rămâne ceva care nu poate fi complet
subsumat, întotdeauna există ceva care scapă controlului. Această ambiguitate generează conflicte
care fac din viața de zi cu zi o relație contradictorie între activitatea productivă și consumul pasiv, între
cotidianitate și creativitate”2. Pentru Lefebvre, interpretarea vieții cotidiene în oraș trebuie să ia în
considerare forțe (potențial) „insurgente”, care rezistă „domesticirii” și reclamă o eliberare de o
„ordine arbitrară” astfel relevată. Lefbvre insistă, astfel, în scrierile sale asupra faptului că viața de zi
cu zi (inclusiv sau cu atât mai mult în oraș), reprezintă un topos al „actualului și posibilului” (cf. și
expresia devenită titlul al uneia dintre cărțile sale, „revoluția urbană”). Acest argument constituie
fundamentul unei întregi serii de teoretizări ale urbanului, de la poetica vieții de zi cu zi (Walter
Benjamin, Michel de Certeau), la „dreptul la oraș” (Henri Lefebvre, David Harvey), și de la rolul
creativității în cotidianul urban și protestul urban (Malcolm Miles, Jeff Ferrell), la conceptualizarea
„orașelor creative” (Richard Florida, Sharon Zukin).
O serie de studii și colecții de studii recente, precum cea editată de Kanishka Goonewardena și alții
în 2008, Space, Difference, Everyday Life (o reconsiderare a teoriei lui Henri Lefebvre) sau Reading the
Everyday a lui Joe Moran din 2005 au continuat să ilustreze nu numai interesul pentru conceptul vieții
de zi cu zi în știința socială ci și modul în care teoria socială contemporană este legată necesar de o
înțelegere a proceselor care au loc în oraș, a diferențelor, inegalităților, transformărilor și identităților
care se produc în oraș și, în subsidiar, de o sugestie pe care o dezvolt în continuare, înspre o nouă
antropologie a urbanului, în același timp mult mai „relaxată” metodologic (dar mai potrivită înțelegerii
vieții urbane) și mai „ancorată” teoretic cu temele contemprane ale teoriei sociale (și astfel orientată
spre interdisciplinaritate).

2
Klaus Ronneberger, “Henri Lefebvre and Urban Everyday Life. In search of the possible”, în Kanishka
Goonewardena et al. (ed.), Space, Difference, Everyday Life. Reading Henri Lefebvre, Routledge, 2008, p. 135.
Foto 1. Interacțiuni întâmplătoare, rute individuale, diversitate de vârstă, gen, etnică, rasială, într-un spațiu urban restrâns.
Spațiul, caracterizat atât de complexitate structurală (transport, industrii, arhitectură), cât și de simplitate socială
(promenadă, relaxare, contacte sociale superficiale), este, în același timp, atât productiv cât și pasiv, în același timp
monumental (distant) și uman (familiar). Această dualitate urbană se continuă în ambiguitatea și potențialitatea
interacțiunilor vieții de zi cu zi în oraș. (Fotografie din Savannah, Georgia).

Ce este antropologia urbană: între antropologia tradițională și un nou tip de antropologie

Într-una dintre cele mai citate culegeri de antropologie urbană din ultimii ani în universitățile
americane, Urban Life. Readings in the Anthropology of the City, editată de George Gmelch, Robert
Kemper și Walter Zenner, este observată persistența unor “modele de cercetare rurală în oraș”3.
Aceasta se întâmplă pentru că antropologia urbană a fost practicată nu neapărat ca un nou tip de
antropologie, ci mult timp ca o antropologie tradițională, dar „în oraș”.
Cel mai relevant tip de studiu, în acest sens, este studiul comunităților urbane derivat din
preocupările Școlii de Sociologie Urbană de la Chicago (1920-1940) și din analizele rețelelor (network
analysis) din anii ’50, care au favorizat un tip de înțelegere a societății urbane ca o rețea de
„comunități” și „familii extinse”. De altfel, nașterea și consolidarea antropologiei urbane poate fi
legată de încercarea cercetătorilor de teren, începând cu sociologii de la Chicago, să arate că există
comunități în oraș, că spiritul comunitar în oraș nu a pierit așa cum declamase Alfred Tönnies în
celebrul său studiu despre Gemeinschaft și Gesellschaft (1887). O serie întreagă de cercetări care se

3
George Gmelch, Robert Kemper, Walter Zenner (ed.)Urban Life. Readings in Urban Anthropology, Waveland
Press, 1996 (ediția a 10-a), p. 15.
individualizează în anii 1930-1940, având ca lucrări-cheie Street Corner Society (1943) a lui William F.
Whyte, despre cartierele de imigranți din marile orașe, respectiv Folk Cultures of the Yucatán (1948) a
lui Robert Redfield, despre „continuum-ul rural-urban”, ajung în anii ’60 să constituie un subdomeniu
aproape autonom, community studies, ilustrat de alte două lucrări de referință, despre spiritul
comunitar în oraș și suburbii, The Urban Villagers (1962) și The Levittowners (1967) ale lui Herbert
Gans.
Toate aceste studii de antropologie urbană, privite retrospectiv, deși inovatoare și decisive pentru
înțelegerea specificului vieții în oraș, par într-adevăr foarte tradiționale. Ce relevă acestea? Că în oraș
comunitățile nu dispar (cum sugerase Tönnies), că există reguli comunitare, norme sociale și practici
culturale chiar și în cele mai „dezorganizate” (cum sugerase Școala de la Chicago) vecinătăți. Cu alte
cuvinte, că spiritul comunitar nu se pierde și poate fi regăsit în grupuri de cartier, în enclave etnice, în
benzi infracționale și subculturi urbane. Iar, în deceniile din urmă, în rețele sociale și comunități
virtuale, bazate pe comunicare mediată tehnologic. Modul de manifestare al acestor comunități,
simbolurile și ritualurile lor sunt diferite de cele ale comunităților tradiționale/rurale, dar tema și
abordarea lor e aceeași. Sute de studii de antropologie urbană asupra comunităților etnice,
imigranților, găștilor, stilurilor de viață și subculturilor, iar mai recent asupra internetului și rețelelor
de socializare, sunt în fapt foarte tradiționale. În spatele unor teme inedite, spectaculoase, interferând
cu aspecte cosmopolite și hibride ale modernității precum cultura de consum, hobby-uri fanteziste,
noua tehnologie sau noile identități, abordarea metodologică și teoretică este tot cea a vechii
etnologii tribale sau rurale. Iar foarte adesea ceea ce se numește antropologie urbană propune o
„ruralizare” sau o „re-tradiționalizare” a urbanului (o „tribalizare” necritică a „junglei urbane” sau o
„resacralizare” a unei pretinse „desacralizări” a vieții la oraș, pentru a folosi câteva expresii ajunse
clișeu).
În spațiul românesc acest tip de abordare o regăsim recent, de exemplu, în studiile lui Constantin
Eretescu despre folclorul urban și legendele urbane4 sau în studiile lui Mihai Coman despre ritualuri și
simboluri urbane, performate sau nu în mass media5. În acest mediu (atât ca mediu academic, cât și ca
teren al studiilor de antropologie), o persepectivă nouă și mai apropiată de modul în care înțeleg
noutatea antropologiei urbane o oferă colecția de studii coordonată de Vintilă Mihăilescu, Etnografii
urbane. Cotidianul văzut de aproape6. Chiar dacă aceasta tinde să se rezume – potrivit distincției lui
Phil Hubbard7 – la prezentarea (abundentă, variată) a „ceea ce se întâmplă în oraș” și prea puțin la
„specificitatea proceselor urbane”, aceasta din urmă oferă totuși o înțelegere a „specificității vieții de
zi cu zi în oraș”. Dupa cum se remarcă din subtitlul lucrării (și din scurta teoretizare pe care o propune
Mihăilescu în capitolul introductiv), „viața de zi cu zi” (cotidianul) apare cu evidență drept un aspect
central al studiului urbanului, atât ca tematică (practici cotidiene, precum, pentru a cita câteva teme
ilustrate în acest volum: locuire, vecinătate, curățenie, cumpărături, distracție în cluburi, sport,
tehnologie, gadgeturi, rețele sociale), cât și ca perspectivă teoretică (analiza practicilor cotidiene este
diferită de înțelegerea tradițională a „vieții”). Astfel, în culegerea propusă de Vintilă Mihăilescu, se
evită conștient tratarea omogenă și esențialista a vieții sociale și se sugerează importanța teoretica a
„micilor istorii”: accidentale, relaționale, relative, personale, marginale, fără conectarea lor
„obligatorie” la o practică „magică”, o simbolistică „abisală” sau o mitologie „ancestrală”.
Am putea înțelege, din cele spuse până aici, că tema „comunităților urbane” constituie o
preocupare falsă sau depășită. Studiul comunităților urbane nu este neapărat o „temă vetustă”;
experiențele comunităților urbane (de la marginalizare la expreise artistică și de la ritualuri și simboluri

4
Constantin Eretescu, Cerbul din Cadillac. Folclor urban contemporan, Etnologică, 2010.
5
Mihai Coman, Mass-media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Polirom, 2003.
6
Vintilă Mihăilescu, Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape, Polirom, 2009.
7
Phil Hubbard, City, Routledge, 2006, p. 4.
ale coagulării la protest) constituie una dintre cele mai specifice forme de viețuire în oraș. Tradițională
și, aș sugera, neadecvată, este, însă, modalitatea în care înțelegem foarte adesea aceste specificități,
ritualuri, simboluri, manifestări, sub umbrela antropologiei urbane.

Foto 2. Orașul nu este doar locul deplasărilor, interacțiunilor și evenimentelor (spectaculoase), este și locul de muncă
(nespectaculos) al multor indivizi. Întâlnirile sunt cel mai adesea individuale și nu pot fi caracterizate de o cultură comunitară.
O practică cotidiană, precum prepararea covrigilor într-o covrigărie în scopul vinderii lor trecătorilor, este diferită atât de
gătitul și mâncatul „acasă”, cât și de practica tradițională/rurală a preparării/consumării hranei. Antropologia urbană nu pune
accent pe hrană ca „esență a vieții” și comuniune, ci pe cotidianitatea experienței „luatului mesei” în oraș, respectiv pe
întâlnirea cotidiană cu un aliment (covrigul) simbolic pentru „graba” de zi cu zi în oraș, cu acest tip de muncă și cu acest tip de
lucrători urbani. (Fotografie din Cluj-Napoca, Romania).

Cel mai adesea, aceste studii nu surprind nivelul proceselor spațiale, economice și politice ale orașului,
și corelaționărilor lor cu aspectele definite „culturale”, respectiv cu problemele unor grupuri sau
indivizi ca probleme urbane. Astfel, domeniul de studii interdisciplinare numit studii urbane (urban
studies) este, de multe ori, mai bine plasat decât ceea ce numim antropologie culturală, în analiza
culturală a fenomenului urban, tocmai pentru că are tendința de a porni dinspre „probleme ale
orașului”, iar nu dinspre „spectaculozitatea orașului”. În plus, „studiile urbane” tratează complexitatea
relațiilor sociale urbane ca decisive pentru definirea și problematizarea dezvoltării urbane și a
specificății orașului, iar nu ca forme care se pot închide în ritualuri și comunități. Astfel, în analiza
interdisciplinară propusă de multe studii tip urban studies, relațiile umane apar drept multifațetate
(adică exact în sensul ambiguității, contradictoriului și potențialității sugerate de Lefebvre și, mai
recent, de David Harvey8), și nu doar ca expresii ale „comunității” sau „culturii urbane”. Miza teoretică
a „comunităților triburilor urbane” sau a „ritualurilor și folclorului urban” apare astfel evident
marginală, ilustrativă. Ele ilustrează noul doar la nivel descriptiv. Ce putem înțelege, că orășenii sunt
tot niște tradiționali, tot niște tribali sau rurali, în esență, doar că ritualurile, simbolurile și comunitățile
lor au altă formă, urbană? Ce urmărim în oraș, supraviețuiri ale tradiției, ale rasei și etniei în cadrul
subculturilor? Este mult prea puțin, prea expeditiv și superficial; este o abordare pentru care
exuberanța descrierii (tatuaje, dansuri, amulete, droguri) nu acoperă sau înlocuiește înțelegerea
transformării culturale, individuale, în cele din urmă a emancipării societale și politice pe care o
presupune orașul. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm în ce sens antropologia urbană este o nouă
antropologie, dincolo de faptul că antropologia urbană este ceva „cool”.
Desigur, modelul acestor studii „tradiționale” despre oraș este de găsit în preocupările Școlii de la
Chicago pentru marginali, dezorganizare, devianță, viciu (la rândul lor cu o tradiție în sociologia
funcționalistă a lui Durkheim, respectiv în sociologia psihologistă a lui Simmel). Iar, începând cu finele
anilor 1960, când antropologia urbană se distinge ca „subdomeniu” al antropologiei culturale, acest
interes tematic preia la modul firesc tradiția Școlii de la Chicago prin teme precum: migrația rural-
urban, adaptarea la mediul urban, etnicitatea, sărăcia etc.9.
Un interes pentru o abordare critică, „politico-economică”, care să lege fenomenele și procesele
urbane de teme sociale și teoretice mai largi (precum „spațiu public” sau „globalizare”, chiar
„inegalitate”) se manifestă abia din anii 1980. Abia acum sunt integrate studiului antropologic
reevaluările critice ale urbanizării, precum relația dintre urbanizare și colonialism, relația dintre
urbanizare și capitalism, suburbanizarea, gentrificarea, globalizarea orașelor etc. Cu toate acestea,
Setha Low se intreabă de ce antropologia e sub-reprezentată în studiile despre oraș, de ce este „vocea
antropologului” rar auzită în studiile și politicile urbane. O explicație parțială o oferă Jane Jacobs, care
observă faptul că există o așteptare ca descrierile etnografice (inclusiv cele urbane) să facă cunoscute
viețile exotice sau marginale, iar nu să contribuie la înțelegerea proceselor mai largi socio-istorice și
astfel la teoria socială10. Această așteptare se datorează tocmai stilului „tradițional” în care a fost
practicată antropologia urbană.

Provocări ale unei noi antropologii urbane: tematice, metodologice, teoretice

Vorbeam la începutul articolului despre centralitatea metodei și rolul terenului etnografic în definirea
și evoluția antropologiei culturale. Poate că ar trebui să ne reîntoarcem la acestea pentru a sesiza ceea
ce se produce nou (sau ceea ce se poate face nou ca antropologie urbană în antropologia culturală).
Temele radical noi precum: industrializarea/dezindustrializarea; dezvoltarea urbană în complexitatea
sa spațială, economică, instituțională, politică; aspectele specifice stilurilor și strategiilor de viață
urbane, articulate împreună cu practicile de consum, identitate și procesele globalizării; problemele
specific urbane, de la locuire la mobilitate, și formele specifice de răspuns la problemele urbane
(aglomerație, poluare, violență, izolare, marginalizare etc.) pot oferi un câmp tematic dincolo de
tematica „supraviețuiruilor”, inclusiv în sensul relației rural/urban, tradițional/modern,
oriental/occidental sau exotic/comun. Însă, dacă antropologia urbană e ceva nou/diferit de

8
David Harvey, “The Right to the City”, în New Left Review, 2008, nr. 53, pp. 23-40.
9
Cf. Oscar Lewis, The Culture of Poverty, Random House, Inc., 1968; Ulf Hannerz, Ulf, Soulside: Inquiries into
Ghetto Culture and Community, University of Chicago Press, 1969; cf. Roger Sanjek,”Urban Anthropology in the
1980s: A world view”, Annual Review of Anthropology, 19, 1990, p. 152.
10
Jane Jacobs, “The City Unbound: Qualitative approaches to the city”, Urban Studies, nr. 30, pp. 827-848, citată
în Setha Low, “The Anthropology of Cities: Imagining and theorizing the city”, Annual Review of Anthropology,
vol. 25, 1996, p. 386.
antropologia culturală clasică atunci trebuie sa aducă ceva nou teoretic și metodologic, nu numai
tematic. În plus, așa cum știm de la fondatorii antropologiei, ea trebuie să fie întotdeauna ancorată
într-un context socio-istoric.
De exemplu, și revenind la spațiul românesc, o antropologie urbană în România nu poate face
abstracție de transformările pe care orașele românești le-au suferit în perioada comunistă și în
perioada post-comunistă. Acesta este contextul socio-istoric aici și nu altul. Migrațiile sat-oraș și apoi
migrațiile oraș-sat și emigrațiile sezoniere sau transnaționale (unul dintre procesele care influențează
orașul) nu pot fi înțelese în afara acestor contexte. De asemenea, modul în care indivizii prinși în
aceste procese, experiențele lor de zi cu zi, modul în care aceștia răspund cultural – ca strategii,
adaptări și adoptări culturale – sunt inteligibile doar în acest context, la care, desigur, adăugăm
contextul global, fără de care nu mai putem înțelegem orașul azi.
Așa cum s-a observat, în perioada socialistă, rapiditatea cu care se construiau noi industrii, noi
fabrici, noi facilități pentru muncitori a exprimat o urbanizare artificială11. Modurile de viață, de
locuire, de sociabilitate și cultură ale populației aduse din zonele rurale pentru a lucra în aceste
industrii puteau fi caracterizate foarte greu drept „urbane”. Efectele acestei urbanizări incomplete se
resimt și azi în infrastructura precară, în calitatea slabă a arhitecturii și integrării estetice a
construcțiilor, în deficiențele sociabilității și culturii urbane. „Dezrădăcinarea” și „inadecvarea” urbană
au persistat, prin urmare, iar când industriile construite în anii 1950-1970 au falimentat (sau au fost
falimentate), o dată cu sfârșitul regimurilor socialiste, proiectul urbanizării socialiste a fost invalidat de
facto de către cei chemați să îl construiască. În perioada postsocialistă, o parte dintre acești
muncitori/foști muncitori, cu familiile sau rudele lor, s-au reîntors la sate sau au devenit emigranți
sezonieri în munci necalificate și situații sociale stresante (precum cele generate de despărțirile
familiale, respectiv de condițiile propriu-zise de muncă în străinătate); o altă parte a ales să rămână în
fostele cartiere muncitorești cu prețul unor continue presiuni venite dinspre sentimentul de inutilitate
socială generat de discreditarea identității de (fost) muncitor, costurile întreținerii, noile practici de
îmbunătățire a condițiilor locuirii, practicile de cosum în schimbare, creditele acumulate și dificultățile
de adaptare la anumite aspecte ale orașului postsocialist (trafic, publicitate, noi tipuri de servicii
etc.).12 La acest context specific se adaugă cadrul mai larg global, neo-liberal, după care se „ghidează”
transformările postsocialiste, și anume în logica privatizării spațiilor, obiectelor și participării urbane,
cu impact direct asupra unor aspecte critice precum accesibilitatea urbană, respectiv producând
efecte precum marketizarea, turistificarea și virtualizarea orașelor13.
Într-un articol recent, Ger Duijzings trece în revistă o serie de interese posibile pentru cercetarea
orașului post-socialist azi, subiecte de studiu care pot fi regrupate în șase mari teme ale cercetării
orașului postsocialist14. Consider aceste teme ilustrative pentru ceea ce poate face antropologia
urbană nou față de antropologia clasică. Nu doar tematic, ci, în primul rând, metodologic și teoretic:
(1) Explorarea amintirilor vieții cotidiene din socialism și reflectarea dimensiunilor subiective și
culturale ale acestor schimbări – personale, intime; sensibile la sunete, mirosuri, culori și diferite

11
V. Gregory Andrusz, Michael Harloe, Ivan Szelenyi (ed.), Cities After Socialism. Urban and Regional Change and
Conflict in Post-Socialist Societies, Blackwell, 1996.
12
V. David A. Kideckel, România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, Polirom, 2010.
13
V. studiul nostru, Șerban Văetiși, „Schimbarea urbană în postsocialism. Aspecte ale privatizării și accesibilității
orașului”, în Liviu Țirau (ed.), Interferențe euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la Universitatea „Babeș-
Bolyai", EFES, 2013 (în pregătire).
14
V. Ger Duijzings, „Cultura și experiențele urbane în orașele post-socialiste: Propuneri pentru un program de
cercetare antropologică”, Urbanismul, nr. 9, pp. 48-53.
calități ale materialelor mediului urban – aici existând câteva proiecte remarcabile în acest sens,
îndeosebi cele articulate sub coordonarea Muzeului Țăranului Român15;
(2) Observarea și explorarea modului în care oamenii acționează asupra spațiilor urbane, le folosesc
și le trăiesc (episodic, fragmentat, personal – adică așa cum diverși cercetători ai urbanului de la
Robert Park la Ulf Hannerz au remarcat că experiența urbană poate fi caracterizată) dar și în contextul
transformărilor mediului construit, politic, economic și social al orașului postsocialist;
(3) Urmărirea mobilității urbane, a relațiilor de trafic și a contactelor sociale (poate aspectul cel mai
important caracteristic al vieții urbane, notează Ger Duijzings), atâta timp cât relațiile spațiale,
segregarea socială, mobilitatea pe scala socială și non-locurile (după expresia lui Marc Augé, adică
aeroporturi, gări, benzinării, mall-uri, birouri) sunt procese și spații specific urbane care capătă noi
forme, dimensiuni și accepțiuni în perioada postsocialistă;
(4) Cercetarea unor aspecte precum toleranța sau cosmopolitismul unor comunități în schimbare,
înțelese rezidențial sau ca noi elite conștiente – modul în care aceste noi elite („nouveaux riches”) își
percep viața urbană, plină de ambivalențe și dileme generate de modalitățile producerii și consumului
averii și de poziționările lor în structurile simbolice „vechi” ale orașului;
(5) Viața de nopate (care nu înseamnă doar distracție sau activități la limita infracționalității, ci și
muncă de noapte, chiar dacă într-un context anti-structural sau liminal, după expresiile lui Victor
Turner); viața de „fiecare noapte” ca particularitate/alternativă tematică și metodologică a clasicei
vieți „de fiecare zi”, după cum notează Ger Duijzings; viața de noapte, ca temă specific urbană, a
cunoscut, după cum știm, noi configurări și participări în perioada post-comunistă; și, în fine,
(6) Reconfigurările public-privat – pixelarea, atomizarea, continua fragmentare și apropriere a
spațiilor – rolul și miza spațiului public, studierea colonizărilor și parohializărilor care au loc sub impuls
economic (privatizări), dar și socio-cultural (segregări, suburbanizare, gentrificare) dimpreună cu
semnele, mesajele și simbolurile care dau oamenilor instrucțiuni despre ce să facă și ce să nu facă, cine
e bine primit și cui i se sugerează că nu e bine primit – coduri, rutine ale experienței și convivialității
urbane, dreptul la oraș și urbanismul participativ.
Acestea sunt, prin urmare șase teme, explicit specifice urbanului, explicit orientate spre studierea
cotidianului și esențial diferite de înțelegerea „tradițională” a antropologiei urbane, sugerate în
contextul post-socialist.
Multe teme au un semnificativ potențial critic, ceea ce anunță deja faptul că vorbim despre o
antroplogie contemporană, reflexivă, care a depășit tatonările sau reluările terenului. Aș vrea însă să
merg mai departe de această constatare utilă și să fac două comentarii care îmi vor pregăti și concluzia
asupra provocărilor de azi ale antropologiei urbane.

Comentarii și concluzii la o nouă antropologie urbană

Mai întâi, reparcurgând cele 6 teme se observă că acestea privilegiază evident o dimensiune
materială, i-aș spune chiar vizuală, a culturii, explicabilă prin faptul că vorbim despre transformări.
Transformările, schimbările, provocările vieții de zi cu zi sunt mai vizibile și comprehensibile și mai
ușor analizabile la nivelul culturii materiale. Această materialitate intră foarte eficient, sub raportul

15
Vezi, de exemplu, colecția de povestiri îngrijită de Ana Vinea, LXXX. Mărturii orale - anii ’80 și bucureștenii,
Paideia, 2003, continuată prin volume similare, respectiv prin diverse expoziții pe tema „obiectelor
comunismului” organizate de Muzeului Țăranului Român. În astfel de abordări recuperatoare aspectul
„memoriei” se află evident la intersecția practicilor „vieții de zi cu zi” cu presiunile „regimului politic”.
Metodologic, acestea explorează istoriile orale și cultura materială a comunismului, iar teoretic, le reînscrie în
logica producerii relațiilor sociale și a spațiilor urbane, respectiv a „strategiilor de supraviețuire” în orașul
socialist, cu rememorările/resemnificările acestora în postsocialism.
interpretării culturale, cu alte materializări ale vieții urbane, ale clădirilor, vehiculelor, semnelor
urbane, trecătorilor, în ultimă analiză, cu materialitatea corpului uman.
Acestea indică faptul că fotografia, vizualul ca metodă etnografică și reprezentare a urbanului și
transformărilor urbane joacă, cu certitudine, alt rol în antropologia urbană, decât în antropologia
culturală clasică. În antropologia culturală clasică, aș spune că vizualul are mai ales rolul de a capta
elementul definitoriu cultural (un arc cu săgeți, o cunună de spice, un costum ceremonial), de a
reproduce o formă și a păstra o memorie. În antropologia urbană sugerez că are mai mult un rol de
interogare critică și expresie; mai aproape de modul producerii și receptării artei moderne și în
conjucție cu alte vizualizări-materializări ale urbanului, de la planificarea urbană (care este o
vizualizare pe planșă) la graffiti (care este o artă stradală pentru care pânza, materialul suport al
expresiei sunt tocmai zidurile și suprafețele, adică materialitatea orașului).
Există, de altfel, un corpus consistent de lucrări care reconsideră importanța materialității (culturii
materiale) și vizualului (cercetării vizuale) a orașului. De la reluări ale unor teorii și analize devenite
deja clasice ale urbanului (precum „imaginea orașului” a lui Kevin Lynch sau „viața socială a micilor
spații urbane” a lui William H. Whyte), la proiecte academice și editoriale (precum seria Re-
materialising Cultural Geography a editurii Ashgate, parte a unui efort teoretic de redefinire a
geografiei urbane16); și de la cooptarea cercetărilor și proiectelor derivate din discipline cu un evident
caracter material și vizual, precum arhitectura urbană sau design-ul urban în cadrul discursului
interdisciplinar al studiilor urbane, până la bloguri și fanzine dedicate istoriei materiale a orașelor,
regenerării/intervențiilor urbane, industriilor creative, artei vizuale în oraș, spectacolelor urbane și
noilor stiluri de viață și subculturi urbane (mai mult sau mai puțin protestatare), care exprimă și
chestionează foarte viu cultura materială și vizuală a orașului17.

16
Cf. Alan Latham, et al., Key Concepts in Urban Geography, Sage, 2009, pp. 62-69.
17
Phil Hubbard, în lucrarea sa sintetică, The City, observă explicit potențialul teoretic al materialității orașului:
„teoria urbană va progresa doar dacă va revizui dezbaterile în jurul specificului și excesivei materialități a
orașului” (Phil Hubbard, op. cit., p. 208).
Foto 3. Materialitatea orașului postsocialist: clădiri modificate, vehicule aglomerate, trasee pietonale incerte, mobilier
stradal, fațade, firme, semne, mesaje în schimbare – ca expresie a transformărilor post-socialiste, caracterizate de
incongruență urbanistică, comerț și activități inconstante, trafic haotic și limitări/obturări ale accesului, vizibilității și
deschiderii perspectivei urbane. Sub raportul metodologiei cercetării antropologice acest palimpsest vizual are valoare
interpretativă, nu doar descriptivă; sub aspect teoretic, acest imaginar constituie punctul de plecare al reconfigurărilor și
potențialităților orașului (inclusiv în sens arhitectural și urbanistic, de unde importanța noii antropologii urbane și pentru
aceste discipline).

Al doilea comentariu, decisiv pentru modul în care înțeleg specificitatea antropologiei urbane,
constituie o observație rezumativă. Observăm că aceste noi teme sau direcții ale antropologiei urbane
au, evident, în centrul lor „cercetarea vieții de zi cu zi”, dar înțeleasă într-un alt sens. Ce vreau să
spun? Accepțiunea în care această cercetare este, la modul practic, înțeleasă, este fundamental
diferită de principiul metodologic clasic. Dacă în antropologia clasică, „cercetarea vieții de zi cu zi” este
asociată cu terenul etnografic ca locuire împreună pentru o perioadă de timp cu subiecții investigați,
cu scopul impregnării de cultura acelora, în antropologia urbană acest lucru nu numai că nu este
posibil (cum să cerem unui trecător pe stradă, unui funcționar urban, unui șofer de autobuz, unui
tânăr într-un club sau unui nou îmbogățit al tranziției să locuim o vreme cu acesta cu scopul de a-i
înțelege cultura?!), dar nici nu este dorit. Aici apare evident ceva nou sub raport teoretic (al
conceptualizării terenului etnografic urban), practic (al metodelor de investigare a temelor urbane și al
abordării subiecților urbani) și al relevanței cercetării (dacă antropologia urbană este diferită de
antropologia clasică, atunci poate că unele teme, informații, date, indivizi, obiecte etc. trebuie privite
în mod diferit).
 Într-un articol sintetic Layla Al-Zubaidi prezintă astfel specificitatea metodologică a antropologiei
urbane:

„În munca de teren, etnografii clasici s-au preocupat dintotdeauna să creeze relații apropiate cu un
grup restrâns de informatori. Totuși, acest lucru este imposibil într-un context urban. Antropologii
urbani sunt, astfel, nevoiți să-și extindă domeniul de cercetare, să-și dezvolte noi aptitudini și să ia în
considerare și alte tipuri de informații, oferite de documente scrise, chestionare, studii istorice, romane
sau alte tipuri de surse. Marea provocare a antropologului urban este aceea de a procesa diversitatea
acestor surse și de a capta realitatea unor grupuri umane de dimensiuni mari, fără a pierde din vedere
vitalitatea lucrurilor imediate, ca și caracteristică descriptivă a etnografiei. Aceasta cuprinde
întâmplări, întâlniri și incidente care la o primă vedere pot părea lipsite de relevanță și valoare
ștințifică, dar care dau viață procentelor din statistici și recensăminte și reflectă realitățile vieții sociale
de zi cu zi”18

Metodologic vorbind, modul prin care se produce înțelegerea culturală în oraș este legat de
interacțiuni similare cu cele ale locuitorului urban: interacțiuni segmentare, fragmentare, tranzitorii –
adică caracteristici ale vieții urbane observate încă de Școala de la Chicago în anii ’20 (cf. Robert Park
sau Louis Wirth), deci proprii impregnării cu cultura specifică urbană. Aceasta este o observație
metodologică crucială și decisivă pentru noutatea antropologiei urbane, pentru că argumentează nu
doar tematic de ce urbanul este ceva nou în antropologie ci și metodologic. Metoda aici este adaptată
trăsăturilor fundamentale ale culturii orașului. Pentru simplificare, așa cum într-o cultură
preponderent orală te preocupă să asculți și să înregistrezi, iar într-o cultură vizuală să privești și să
fotografiezi, în cultura urbană tipul de interacțiune cu subiecții urbani trebuie să fie aidoma stilului lor
cultural și practicilor lor de interacțiune socială: distante, capricioase, parțiale, întâmplătoare,
trecătoare, relaxate, schimbătoare, nefixate, potențiale.
Unul dintre teoreticienii care anticipează ceea ce numesc „noua antropologie urbană”, Ulf Hannerz,
numește orașele medii maleabile, „soft environments”19. Acestea „capătă formă” ca urmare a
alegerilor pe care locuitorii orașelor le fac și a rolurilor pe care aceștia le joacă. Structurile sociale ale
orașelor apar, astfel, indeterminate și amorfe, așteptând să fie exprimate cu fiecare nou „moment”
social care îl constituie viața în oraș. Prin urmare, natura socială a orașelor, descrisă ca „nefixată” și
„adaptabilă” practicilor sociale propriu-zise, reclamă, oarecum inerent, studierea sa la modul „soft”,
experimental și creativ.
Acest argument este susținut și de modul în care teoreticieni recenți ai urbanului tratează
probleme urbane, precum suburbanizarea, aglomerarea, inegalitățile, segregarea etc. ... Astfel,
teoreticieni proveniți din rândul arhitecților și urbaniștilor (adică dinspre practici ale construirii
urbane) sugerează faptul că aspecte precum mobilitatea, accesibilitatea etc. pot fi analizate doar
împreună cu locuitorii urbani și prin înțelegrea practicilor culturale urbane de răspuns la forme deja
existente. Această întoarcere la antropologie și la potențialitatea și caracterul imprevizibil al formelor
prin care oamenii răspund unui mediu dinamic este decisivă nu doar pentru caracterizarea unei
metode mai adaptative (și mai dinamice, în concordanță cu natura obiectului studiat), dar și, așa cum
s-a văzut din exemplificarea tematico-metodologică a antropologiei orașului postsocialist, ca
paradigmă mai adecvată și utilă a cercetării schimbării sociale.
Epistemologic vorbind, aceasta permite totodată reconectarea antropologiei (ca antropologie
urbană) la problematici teoretice față de care cantonarea într-o metodologie standard (adică

18
Layla Al-Zubaidi, “Urban Anthropology. An overview” ([Link]
19
Ulf Hannerz, Exploring the City. Inquiries Towards an Urban Anthropology, Columbia University Press, 1980, p.
249.
caracterizată de interviuri lungi, pregătite anterior sau de observații de durată asupra unor cadre fixe)
o limita întrucâtva. În primul rând, această „relaxare metodologică” permite articularea interesului
antropologic asupra orașului împreună cu discursuri științifice transdisciplinare precum istoria urbană,
geografia urbană, sociologia urbană, literatura și arta despre oraș – ceea ce studiile urbane au props
deja ca și cadru interdisciplinar – și, în al doilea rând, poate oferi o conectare mai directă a
evoluției/transformărilor/relațiilor urbane (ceea ce percepem în oraș), cu teoria orașului (care nu e
neapărat antropologică, ci poate fi spațială, economică, a relațiilor interetnice sau a mediului etc.) În
fine, această nouă perspectivă poate reconsidera rolul subiectivităților, al sentimentelor, al creativității
și spontaneității, al poeticității și simbolicului – într-un mod în care, depășind speculativul, transcriem
direct și autentic experiențe și expresii urbane, inclusiv ca rescriere a lor în sensul literaturizării,
respectiv ca interpretare critică a bogatei imagerii vizuale a orașului.
Încheind, aș spune că, a simți urbanul așa cum simțeau antropologii clasici „tradiția” sau „ruralul”
presupune alte categorii și unelte metodologice, analitice și epistemologice și aceasta nu doar pentru
că orașul este o realitate socio-culturală diferită de sat sau trib, ci și pentru că urbanul este o
categorie conceptuală diferită de „în oraș”, sau „la oraș” sau „a orașului”, și încă, și pentru că, așa cum
am încercat să arătăm, un principiu fundamental al cercetării sale, „viața de zi cu zi”, are alt ritm, altă
dimensiune, alt tip de inter-relaționare, în ultimă instanță, altă conotație pentru teoria și cultura
urbană.
Practicile sociale și formele urbane ale unui oraș în schimbare (precum orașul postsocialist, cu
posibilele sale teme de cercetare antropologică) sunt foarte greu anticipabile, și această „neașezare”
ofertantă se revarsă asupra modului în care percepem (și deci, abordăm, metodologic și teoretic)
orașul.

Referințe

Al-Zubaidi , Layla. 1998. Urban Anthropology. An overview. Disponibil la adresa:

[Link] (accesat la 24.01.2013).
Andrusz, Gregory; Harloe, Michael; Szelenyi, Ivan (Eds.) 1996. Cities After Socialism. Urban and
Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies. Blackwell Publishers.
Duijzings, Ger. 2011. Cultura și experiențele urbane în orașele post-socialiste: Propuneri pentru un
program de cercetare antropologică. Urbanismul. 9: 48-53.
Gmelch, George; Kemper, Robert; Zenner, Walter (Ed.) 1996. Urban Life. Readings in Urban
Anthropology. Waveland Press.
Hannerz, Ulf. 1969. Soulside: Inquiries into Ghetto Culture and Community. University of Chicago Press.
Hannerz, Ulf. 1980. Exploring the City. Inquiries Towards an Urban Anthropology. New York: Columbia
University Press.
Harvey, David. 2008. “The Right to the City”. New Left Review, nr. 53, pp. 23–40.
Hubbard, Phil. 2006. City. Routledge.
Jacobs, Jane. 1993. The City Unbound: Qualitative approaches to the city. Urban Studies. 30:827-848.
Latham, Alan; McCormack, Derek; McNamara, Kim; McNeill, Donald. 2009. Key Concepts in Urban
Geography. Sage.
Lefebvre, Henri, 1958 (1947). The Critique of Everyday Life, Vol.1. Verso.
Lewis, Oscar. 1968. The Culture of Poverty. Random House, Inc.
Low, Setha. 1996. The Anthropology of Cities: Imagining and theorizing the city. Annual Review of
Anthropology, Vol. 25 (1996), pp. 383-409.
Marcus, George E. 2008. The End(s) of Ethnography: Social/Cultural anthropology’s signature from
producing knowledge in transition. Cultural Anthropology. 23(1):1-14.
 Moran, Joe. 2005. Reading the Everyday. Routledge.
Ronneberger, Klaus. 2008. Henri Lefebvre and Urban Everyday Life. In search of the possible. In
Kanishka Goonewardena et al. (Ed.), Space, Difference, Everyday Life. Reading Henri Lefebvre.
Routledge, pp. 134-146.
Russel Bernard, H. (Ed.) 1998. Handbook of Methods in Cultural Anthropology. Altamira Press.
Sanjek, Roger. 1990. Urban Anthropology in the 1980s: A world view. Annual Review of Anthropology,
19:151-186.
Văetiși, Șerban. 2013. Schimbarea urbană în postsocialism. Aspecte ale privatizării și accesibilității
orașului. Liviu Țirau (Ed.) Interferențe euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la
Universitatea „Babeș-Bolyai”. EFES (în pregătire).
Vinea, Ana (sub îngr.) 2003. LXXX. Mărturii orale. Anii ’80 și bucureștenii. Muzeul Țăranului Român și
Paideia.
Wollcott, Harry F. 1999. Ethnography: A Way of Seeing. Altamira Press.

View publication stats