Cristina Cîrtiţă-Buzoianu

F IL O S O F IA S P A Ţ IU L U I P U B L IC

Note de curs

2014
Referent ştiinţific: Academician Teodor DIMA
Director - Institutul de Cercetări Economice şi Sociale "Gh. Zane" Iaşi
Academia Română - Filiala Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CÎRTIŢĂ-BUZOIANU, CRISTINA
Filosofia spaţiului public / Cîrtiţă-Buzoianu Cristina ; referent ştiinţific:
academician Teodor Dima. - Bacău : Alma Mater, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-432-7
I. Dima, Teodor (ref. şt.)

316.77:71(498)

2
 CUPRINS

O încercare de redefinire a conceptului de „spaţiu public” ............................................... 4

Spaţiul public simbolic .................................................................................................. 16

De la sfera privată la spaţiul public mediatizat ............................................................... 22

Contradicţiile spaţiului public mediatizat: Dominique Wolton ....................................... 38

Spaţiul public postmodern ............................................................................................. 43

Spaţiul public românesc contemporan ........................................................................... 48

Discursul politic între identitate și acțiune ..................................................................... 62

Filosofia comunicării sau „filosofia întemeiată pe comunicare” ..................................... 68

Bibliografie: .................................................................................................................. 76

3
 O încercare de redefinire a conceptului de „spaţiu public”

Ne propunem să realizăm o scurtă incursiune cu privire la definirea şi redefinirea

conceptului de spaţiu public, în contextul în care astăzi majoritatea temelor
comunicaţionale construiesc şi redimensionează agenda media, cât şi atitudinile actorilor
publici. Pentru a putea întelege noţiunea de spaţiu public, trebuie să înţelegem, în
prealabil, ce nu este spaţiul public. Acesta nu este o construcţie, un loc anume sau o arie,
deşi spaţiul fizic poate contribui la crearea spaţiului public. Apoi, spaţiul public nu
trebuie confundat cu spaţiul comun. După cum preciza E. Tassin, care se face răspunzător
de introducerea acestei distincţii, spaţiul public se fundamentează pe coexistenţa în
acelaşi cadru a unor personaje cu logici şi identităţi diferite de acţiune. Pe de altă parte,
spaţiul comun reuneşte actori sociali care împărtăşesc simboluri şi valori identitare.
Spaţiul comun are rolul de a omogeniza, pe când spaţiul public reuneşte simboluri,
practici şi identităţi diverse.
Spaţiul public se formează prin practici comunicaţionale şi relaţionale care permit
vizibilitatea anumitor puncte de vedere distincte şi a problemelor specifice pentru
societate, grupuri sau colectivităţi. Aşadar, din această perspectivă, spaţiul public
presupune un anumit tip de comunicare care avantajeză controversa şi dialogul.
Comunicarea ar trebui, aşadar, să pondereze faptul că în democraţiile reprezentative
mecanismele politico-juridice nu încurajează mereu participarea directă a cetăţenilor la
fixarea agendei publice. La prima vedere, spaţiul public desemnează un mediu de simplă
observabilitate reciprocă. Acesta este sensul dat de Richard Sennett, care analizează
oraşul ca pe un loc de întâlnire pentru străini.

4
 Spaţiul public este „un loc unde semnele şi indiciile sunt puse la dispoziţia
ocupanţilor săi pentru a descifra stările lor interne şi pentru a face reciproce atribuţiile
lor”1.
După Jürgen Habermas, spaţiul public s-a constituit ca un loc de mediere între
societatea civilă şi stat în cadrul căruia se formează opinia publică. Prin spaţiul public
autorul înţelege acea sferă în care „reuniţi ca public, cetăţenii tratează neconstrânşi sub
garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi, să-şi exprime şi să-şi publice
liber opinia lor asupra problemelor de interes general. În cadrul acestei sfere publice se
dezvoltă o conştiinţă politică care cere puterii reglementări legale ale funcţionării
relaţiilor economice şi sociale prin elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care
acţionează totodată ca opinie publică, ca unică sursă de legitimare a acestor legi”2.
Spaţiul public este acel spaţiu unde au loc manifestări ale grupurilor sociale.
Domeniul public şi cel privat se întâlneau pe terenul comun al dezbaterilor şi
înfruntărilor, dar ele erau, în esenţa lor, separate. Pe această distincţie se întemeiază şi
spiritul critic şi raţional. Statutul membrilor care îl compuneau era cel de persoane private
interesate de bunul mers al treburilor publice.
În accepţia lui Habermas, spaţiul public se constituie atunci când interesul public
derivă dintr-un consens raţional întemeiat pe discuţii practice între actorii sociali. „Noi
calificăm drept publice anumite manifestări aunci când spre deosebire de cercurile
închise, ele sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri publice sau
despre case publice”3. De aceea, sfera publică burgheză favoriza o comunicare publică
mijlocită prin lectură şi centrată pe discuţii.
În acest caz, opinia publică ar avea două funcţii: una de legitimare a normelor
publice, a legilor şi cealaltă de instanţă publică raţională de judecare şi critică a puterii.
Pe parcursul evoluţiei societăţii moderne, spaţiul public va fi măcinat de interesele
particulare şi de grupurile de presiune, adică asistăm la relativizarea dintre public şi
privat, fapt ce va determina criza „spaţiului public”. Conceptul de opinie publică nu mai
desemnează o atitudine sau concepţie unitară, ci o multitudine de abordări ale unei
probleme de interes comun din perspectiva tradiţiilor culturale, a intereselor politice,

1
Richard Sennett, La Famille contre la ville, Recherche, Paris, 1980, p. 23.
2
Jürgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Univers, 1988, p.25.
3
Ibidem, p. 52.

5
presiunilor sociale şi reprezentărilor simbolice. Opinia publică concentrează ceea ce
reprezintă majoritatea pentru anumite segmente, fără a fi nevoie de unanimitate, ci de
coerenţă şi omogenitate. Astfel, se schimbă axul central al funcţionării sferei publice:
dezbaterea critică şi raţională a fost înlocuită cu negocierea. Publicul însuşi se transformă.
Pe măsură ce se lărgeşte, publicul nu se mai raportează nici ca o contrapondere la puterea
statului, ci, dimpotrivă, solicită statului să rezolve diverse lucruri.
Dispariţia spiritului critic şi a dezbaterilor raţionale transferă asupra statului multe
probleme care, altădată, se rezolvau în plan privat. Dezbaterea nu mai are substanţa de
altădată, iar cetăţeanul nu mai este stimulat să participe, în calitatea lui particulară, la
examinarea critică a diverselor situaţii politice. I se oferă, în schimb, un substitut:
posibilitatea de a participa la o societate a consumului: bunuri, informaţii, produse
culturale. Acesta este traseul pe care societatea de consum îl oferă publicului de altădată:
traseul de la publicul care judecă la publicul consumator.
În sistemele democratice, deciziile reprezentanţilor puterii trebuie să ţină seama
de opinia publică referitoare la tema, situaţia sau contextul respectiv. Opinia publică este
un termen de referinţă pentru justificarea deciziilor, acţiunilor clasei politice. Habermas
pleacă de la definiţia autorului american L.W. Doob: opinia publică desemnează
comportamentele aceluiaşi grup social faţă de cutare sau cutare problemă. Astfel, opinia
publică dobândeşte atributul caracterului ei public numai prin intermediul situării ei în
contextul unor procese de grup.
Presa, la rândul ei, cunoaşte un tip de transformare care o îndepărtează de statutul
de instrument de informare şi de promovare a spiritului critic şi raţional. Editorul de ziar,
în viziunea lui Habermas, s-a transformat dintr-un furnizor de ştiri într-un comerciant de
opinie publică. Presa nu mai este un majordom al spaţiului public, preocupat să permită
accesul în acest spaţiu a unor opinii reprezentative, care să servească interesul general.
Presa devine un spaţiu privilegiat în care devin publice interese private privilegiate. În
felul acesta, ea abdică de la misiunea de a fi instrument de informare publică şi devine,
implicit, canal de promovare a unor interese de grup.

6
 Camelia Beciu4 va aduce două completări conceptului de spaţiu public a lui
Habermas, respectiv acceptarea acestuia ca un spaţiu conflictual şi refuzul de a recurge la
o teorie manipulatorie a mass-media sau la o concepţie pesimistă şi unilaterală a
consumului. Diferenţierea socialului ca un domeniu aparte îl determină pe individ să
găsească norme ale apartenenţei sau integrării sale sociale. Prin intermediul ştiinţelor
sociale, spaţiul public intră în noua sferă privată şi va subtitui mecanismele clasice de
socializare cu instrumente specifice comunicării.
În spaţiul public toate problemele sociale ajung să fie politizate, iar democraţia
face din agenda socială un obiect de confruntare şi negociere. Astfel, spaţiul public
devine un spaţiu simbolic în care se opun şi îşi răspund discursurile contradictorii ale
actorilor politici, sociali, intelectuali, fiind considerată o zonă intermediară între
societatea civilă şi stat. Consecinţa acestei extensiuni este diminuarea rolului societăţii
civile şi supradimensionarea comunicării politice. Datorită noului spaţiu social,
schimbarea socială are la bază interacţiunea dintre putere, mass-media şi opinia publică.
Conceptul de acţiune comunicativă se referă la interacţiunea dintre cel puţin doi
subiecţi capabili să vorbească şi să acţioneze, care stabilesc relaţii interpersonale. Actorii
caută să ajungă la o înţelegere privitoare la contextul acţiunii şi planurile lor de acţiune,
pentru a-şi coordona iniţiativele prin consens. Conceptul central, cel al interpretării, se
referă în primul rând la negocierea definiţiilor situaţiei, care fac posibil consensul. Ca să
ajungem la înţelegere, trebuie să comunicăm pe baza unor reguli, care să prevină
distorsiunea şi să aşeze dialogul pe baze clare. Habermas precizează că scopul său este să
surprindă proprietăţile structurale ale procesului de înţelegere din care putem deduce
propoziţii pragmatice generale ale acţiunii comunicative.
Fiind un element care contribuie la schimbările sociale din spaţiul public,
comunicarea trebuie să ţină cont de reacţiile celor care li se adresează, având în vedere o
oarecare interactivitate.
Caracteristicile comunicării în câmpul social sunt:
Ø asimetria ca rezultat al importanţei dispozitivelor comunicaţionale care îi
pun pe indivizi în interacţiune parţială;

4
Camelia Beciu, Politica discursivă. Practici politice într-o campnie electorală, Editura Polirom, Iaşi,
2000, p. 54.

7
 Ø diversitatea modalităţilor de exercitare (discurs argumentativ, persuasiv,
intercativ);
Ø suprapunerea tipurilor de comunicare care se produc în sfera publică
(comunicarea politică, publică, de masă, mediatică, publicitară);
Ø participare diferită în funcţie de clasă şi grup social.
Plecând de la premisa caracterului intenţional al actului de comunicare,
schimbarea socială devine un obiectiv care se realizează începând cu momentul în care
comunicarea se produce, intervenind în relaţia dintre participanţi. Dar schimbările apărute
în urma comunicării nu pot fi echivalate toate cu influenţa socială. Denis McQuail
întreprinde o analiză a comunicării ca proces de influenţă plecând de la conceptul de
putere. „Utilizarea termenului de influenţă implică utilizarea puterii pentru a obţine
conformarea celuilalt, în situaţii în care comunicarea este principalul instrument, canal
sau mijloc de exercitare a resurselor puteri”5. Influenţa poate însemna fie conformarea
celuilalt la ceea ce emiţătorul întreprinde, fie se poate limita doar la o similitudine de
gândire şi comportament între emiţător şi receptor.
Acest fapt, scoate în evidenţă caracterul intenţional al comunicării, dar şi
încercarea de a identifica caracteristicile comune ale actorilor implicaţi. Influenţa este
conform lui Parsons6 un mjloc simbolic de persuasine care determină decizia celuilalt de
a acţiona într-un anumit fel pentru că simte că acesta este un lucru bun pentru el şi nu
pentru că prin nonconformare şi-ar încălca anumite obligaţii. Un actor social poate obţine
conformarea celuilalt fie influenţându-i intenţiile, fie manipulând în beneficiul său
situaţia în care se află. Kelman a explicat cele trei procese de influenţă socială, făcând
trimitere la comunicare şi schimbarea de opinie. Conformarea presupune acceptarea
influenţei cu scopul de a obţine un răspuns dezirabil de către celălalt sub forma unei
recompense sau a evitării unei pedepse.
Identificarea se produce atunci când un individ adoptă un comportament inspirat
de un alt individ sau grup urmărind auto-definirea faţă de aceştia. Identificarea reprezintă
un gen de influenţă prezentă în contextele în care agentul de influenţă este atractiv sau
există o relaţie satisfăcătoare între el şi ţintă. Dacă primele două procese depind de o

5
Denis McQuial, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 147-148.
6
Talcot Parsons, Sociological Theory and Modem Society, apud Denis McQuial, op. cit., p. 149.

8
sursă exterioară, internalizarea se referă la o schimbare a sistemului de valori sub
impactul influenţei sociale. Individul adoptă poziţia comunicatorului pentru că o
consideră utilă în soluţionarea unei probleme sau pentru că este apropiată de propriile
sale valori.
Influenţa socială este, deci, o acţiune exercitată de o entitate socială (persoană sau
grup) orientată spre modificarea acţiunilor şi manifestărilor alteia. Influenţa socială este
asociată cu domeniul realţiilor de putere şi control social, neapelând însă la constrângere.
Efectele influenţei sociale sunt dependente de context, acesta având rolul de a stimula sau
bloca receptivitatea şi condiţiile de acceptare şi manifestare a schimburilor sociale. Pentru
ca procesul de influenţare să poată avea loc trebuie îndeplinite două condiţii: iniţiatorul
influenţei să deţină un grad de competenţă şi informaţie, manifestând intenţii care sunt
apreciate de către receptor, iar relaţia de influenţare trebuie să se bazeze pe un consens
tacit al părţilor implicate şi al valorilor împărtăşite.
Punctul de plecare al demersului nostru are în vedere viziunea lui Claude Lévi-
Strauss care consideră „societatea drept un grup de oameni care comunică”7, pe care o
vom raporta la principalele mesaje vehiculate în spaţiul public mediatizat românesc.
Modul în care cetăţenii dezbat problemele de interes public este definitoriu pentru felul în
care societatea se adaptează la schimbare. Cu cât comunicarea publică este mai puternică,
cu atât societatea este mai deschisă la schimbare pentru că susţine dezbaterea publică şi
confruntarea ideilor. Societatea nu poate rămâne activă decât dacă indivizii contribuie în
mod conştient la actul său de instituire, fie prin intervenţia lor în decizia suverană, fie
prin supunerea voluntară faţă de lege.
Mediatizarea excesivă a politicului în spaţiul public actual, precum şi lipsa
mesajelor proprii ale societăţii civile este o caracteristică a societăţilor post-comuniste
aflate încă în tranziţie. Focalizarea agendei publice aproape exclusiv pe reacţiile actorilor
sociali faţă de deciziile politice este dublată de inactivismul civic şi de minimalizarea
formelor de protest. Reconsiderarea discursurilor principalilor actori politici trebuie
corelată cu schimbările de substanţă ale societăţii civile care trebuie să genereze teme
proprii de interes pe care să le impună pe agenda media.

7
Claude Lévi-Strauss, Structural Anthropology, Harper Torchbooks, New York, 1963, p. 296.

9
 Comunicarea aduce în prim-plan problema coabitării şi a liantului social din
cadrul societăţii contemporane aflate în schimbare, care plasează interacţiunea în centru.
Comunicarea este o formă a acţiunii, iar analiza comunicării trebuie să fie bazată cel
puţin în mare parte pe o analiză a acţiunii şi pe o descriere a caracterului ei contextualizat
din punct de vedere social. Având în vedere complexitatea spaţiului de comunicare şi a
diversificării interacţiunilor actorilor, putem spune că actul de comunicare depinde în
mare măsură de cunoaşterea strategiilor economice şi a intereselor politice existente în
spaţiul public.
Demersul nostru pleacă de la premisa că există o legătură între comunicarea din
spaţiul public şi cea mediatică, şi felul cum se structurează această legătură influenţează
temele de dezbatere. În acest sens, avem în vedere ideea că dependenţa comunicării din
spaţiul public românesc faţă de comunicarea mediatică, dependenţă pe care o vom analiza
în paginile următoare, o împiedică pe prima să impună teme de dezbatere. Din acest
punct de vedere, interacţiunile dintre actorii spaţiului public au de suferit, fiind mai
reduse, întrucât ele implică de cele mai multe ori o reluare a temelor de dezbatere publică
generate de mijloacele de comunicare în masă.
De asemenea, analiza spaţiului public românesc şi dependenţa acestuia faţă de
comunicarea mediatică trebuie să aibă în vedere şi felul cum se formează şi se
structurează agenda media, în acest sens, rolul politicului în a impune temele agendei
jurnaliştilor este extrem de important. Pe cale de consecinţă, întrucât comunicarea din
spaţiul public este influenţată de cea mediatică, aceasta fiind cea care impune temele de
dezbatere, iar agenda media depinde de comunicarea politică, atunci spaţiul public
mediatizat, de cele mai multe ori, se va limita doar la a reacţiona faţă de deciziile politice.

10
 Figura nr. 1 Interacţiunea tipurilor de comunicare

Comunicarea în spaţiul public este asimilată de cele mai multe ori comunicării
mediatice sau celei politice. La nivel societal, toate aceste tipuri de comunicare
interacţionează, coabitează şi se presupun reciproc. Societatea are pe agenda media
subiecte ce vizează doar dezbaterile politice şi nu teme generate de către societatea civilă.
Mass-media capătă un rol esenţial având funcţia de a potenţa discursurile care provin din
celelalte tipuri de comunicare.
Spaţiul public desemnează constituirea unei intersubiectivităţi practice, a
recunoaşterii reciproce drept subiecţi, a legăturii dintre persoane şi a înlănţuirii acţiunilor
lor în cooperarea socială. Acest spaţiu public se prezintă totodată ca o oglindă colectivă
în care luăm act de propria noastră sociabilitate şi apartenenţă, ca un loc în care îl
întâlnim pe celălalt şi în care această întâlnire are pentru noi sensul de eveniment
simbolic, de dobândire a conştiinţei de apartenenţă şi de cetăţenie. Habermas descrie
spaţiul public ca „o reţea utilizată pentru comunicarea unor conţinuturi şi luări de poziţie,
cu alte cuvinte, a unor opinii; în cadrul procesului de constituire a opiniei publice
fluxurile comunicaţionale sunt astfel filtrate încât se constituie anumite concentrări
tematice”8.
Spaţiul public îndeplineşte, în viziunea lui Habermas, trei funcţii principale:
funcţia de asigurare a transparenţei, funcţia de validare şi funcţia de orientare.

8
Jürgen Habermas, op. cit., p. 38.

11
 Funcţia de asigurare a transparenţei se referă la procesul comunicaţional, spaţiul
public trebuie să fie deschis faţă de grupuri, teme sau opinii relevante pentru societate.
Funcţia de validare presupune conceperea spaţiului public drept cadru definitoriu
pentru dezbaterea anumitor teme şi idei colective pe care să le infirme, să le confirme, să
le dezvolte, cu alte cuvinte să le valideze.
Funcţia de orientare apare a fi aceea în care spaţiul public este producător de
conţinuturi şi abordări tematice pe care publicul le percepe, şi cu ajutorul lor se
orientează în anumite domenii ale societăţii.
Sfera publică este privită ca o sferă care mediază între societate şi stat, în care
publicul este conceput ca un agent al opiniei publice. Cu alte cuvinte, sfera publică a
apărut ca o contrapondere la puterea statului. Ea nu se confundă cu aparatul de stat, ci
reprezintă o altă realitate sociologică, având alte valori şi funcţionând după alte reguli.
Prin informarea publică, controlul democratic devine posibil, iar activităţile statului sunt
validate. Subminarea fundamentelor sferei publice are loc, după interpretarea lui
Habermas, printr-o „refeudalizare” a societăţii.
Modelul sferei publice nu mai poate funcţiona pentru că domeniul public şi cel
privat se încrucişează. Apare „o sferă socială repolitizată, care se sustrage deosebirii
dintre public şi privat”9, adică un spaţiu intermediar în care îşi dau întâlnire domeniile
etatizate ale societăţii şi domeniile sociale ale statului. Întrepătruderea dintre sfera publică
şi cea privată are la bază nu numai preluarea unor funcţii de către autorităţile politice în
sfera publică, dar şi asumarea unor funcţii politice de către puterile sociale. Acordurile
politice trebuie să fie legitimizate în cadrul procesului de comunicare publică.
Acesta este motivul pentru care, din punctul de vedere al lui J. Cohen, „noţiunea
de democraţie deliberativă îşi are rădăcinile în idealul intuitiv al unei asociaţii
democratice, în sânul căreia justificarea termenilor şi a condiţiilor asocierii decurge dintr-
o argumentare şi dintr-o judecată publică a unor cetăţeni egali. Într-o asemenea ordine,
cetăţenii împărtăşesc, prin intermediul unui raţionament public, o angajare comună faţă
de rezolvarea problemelor din domeniul opţiunilor colective şi consideră ca fiind legitime
instituţiile lor fundamentale, în măsura în care acestea stabilesc un cadru propice pentru o

9
Ibidem, p. 192.

12
deliberare publică liberă”10. După Habermas, publicul este alcătuit din persoane private,
egale între ele, care dezbat împreună binele public. Nancy Fraser denunţă iluzia unui
dialog egal între persoane care au statut diferit şi acces inegal la informaţie.
Pentru Hannah Arendt, distincţia dintre public şi privat comportă o analiză
istorică. După autoare, începuturile spaţiului public nu trebuie căutate în secolul al XVIII-
lea, aşa cum susţine Habermas, ci în Atena, unde ia naştere spaţiul public antic, ca spaţiu
concret al interacţiunii şi al dezbaterii unor probleme de interes general. În viziunea lui
Arendt, există o sferă care ţine de viaţa domestică guvernată de necesităţi şi alta legată
de viaţa politică, în sensul de domeniu al libertăţii. Din acest punct de vedere, enunţarea
şi dezbaterea unei teme în spaţiul public este o acţiune cât se poate de concretă, care lasă
în urmă, atât dimensiunea abstractă, cât şi cea simbolică a spaţiului public, enunţată de
alţi autori. În termenii lui Arendt, spaţiul public nu este un concept teoretic, ci un spaţiu
ancorat în realitate, un loc în care acţiunile, cuvintele şi actorii se dezvăluie şi se deschid
în faţa judecăţii publice.
În caracterizarea lui publică, spaţiul public nu este deloc mai uşor de perceput.
Distincţia dintre public/privat este deseori definită plecând de la două criterii, cel material
şi cel instituţional, care se suprapun parţial. Este imposibil să stabilim cu certitudine
domeniul unde puterea politică poate interveni şi unde nu. Noţiunea de privat se opune
celei de public, secretul sau inaccesibilitatea fiind o condiţie de protejare a spaţiului
privat. Sunt publice problemele pe care membrii unei comunităţi politice le rezolvă în
timpul dezbaterii publice ca obiect al deciziei lor colective. Dezbaterea se supune, astfel,
anumitor principii de ordine publică care vizează reconcilierea dintre libertatea de
expresie şi siguranţa publică.
Frontiera sau separarea dintre noi şi ei determină clasarea persoanelor vizate,
abilitate să intervină în spaţiul public. Comunitatea se sprijină pe o identitate preexistentă
(limbă, etnie) care defineşte frontiera spaţiului public şi determină obiectivul deciziei
colective (menţinerea identităţii comune), în timp ce lumea comună e marcată de
deschidere, adică de o identitate de construit prin participarea la spaţiul public.

10
J. Cohen, „Deliberation and Democratic Legitimacy”, în A. Hamlin. Ph. Petit (eds.), The Good Polity,
Oxford, 1989, pp.12-34.

13
 După sociologul englez Richard Sennett, asistăm la un declin al vieţii publice: un
tip de sociabilitate urbană alcătuită din preocuparea pentru aparenţe şi controlul
pasiunilor. După Habermas, sfera publică „se formează cumva în interiorul sferei private
ca o reţea relativ densă a comunicării publice”11. Spaţiul public adoptă din ce în ce mai
mult modelul spaţiului privat, iar politicienii vor fi din ce în ce mai puţin judecaţi pentru
ideile lor, şi din ce în ce mai mult pentru trăsăturile psihologice. Această omniprezenţă a
vieţii private plasează individul sub tirania unei comunităţi care distruge spiritul critic.
Sintetizând principalele concepţii cu privire la spaţiul public, Éric Dacheux în
lucrarea L'Espace public12 realizează o viziune unitară oferind o triplă definiţie. Într-o
primă accepţiune, spaţiul public reprezintă locul pentru legitimarea politicului, iar prin
intermediul acestuia cetăţenii sunt nu numai destinatarii dreptului, ci şi autorii acestuia. O
altă abordare pe care autorul o identifică priveşte spaţiul public ca fundament al
comunităţii politice. În acest sens, spaţiul public este un spaţiu simbolic care permite
reunirea indivizilor care aparţin unor comunităţi etnice şi religioase diferite în vederea
formării unei comunităţi politice comune. Cea de-a treia definiţie identifică spaţiul public
cu şcena cea mai favorabilă pentru apariţia politicului.
Continuându-şi demersul său, Éric Dacheux consideră că spaţiul public nu poate
fi redus la dimensiunea sa instituţională, fiind un spaţiu potenţial, deschis pentru toţi
actorii, nefiind un fapt an-istoric, ci o construcţie socială în plină evoluţie.
Concluzionând, spaţiul public devine locul în care sunt tratate problemele
relevante ale comunităţii, în care se formulează viziunile antagoniste cu privire la
interesul general. Este un spaţiu care tinde să devină universal, dar care este inegal
deoarece nu toţi indivizii au acces la el. Conceptul de spaţiu public presupune ca actorii
sociali să posede o anumită capacitate critică autoreflexivă.
Din perspectiva prezentei analize, spaţiul public se identifică cu sfera publică, aşa
cum a fost definită de către Jürgen Habermas drept un spaţiu specific societăţilor
democratice în care cetăţenii dezbat probleme de interes comun: „prin sferă publică,
înţelegem în primul rând acea realitate a vieţii sociale în interiorul căreia opiniile publice
se pot forma. Ziarele, revistele, radioul şi televiziunea reprezintă mediatizarea sferei

11
Jürgen Habermas, op. cit., p. 15.
12
Éric Dacheux (coord.), L'espace public, CNRS Edition, Paris, 2008, pp. 19-20.

14
publice”13. Fiind instrumentele principale pentru stabilirea agendei publice, mijloacele de
comunicare în masă ajung să determine probleme de interes comun. Din acest punct de
vedere, putem considera că asistăm la o paradigmă inversată: mesajele nu mai sunt
construite de către cetăţeni şi preluate de mass-media, ci sunt generate de către politicieni
şi media, fiind preluate pasiv de societatea civilă. Fenomenul este pe cât de interesant, pe
atât de îngrijorător, dacă avem în vedere finalitatea dezbaterilor din cadrul spaţiului
public. Şi Patrice Flichy14 confirmă această schimbare, plasând discuţia într-o perspectivă
istorică, susţinând că tendinţa actuală de a „trăi împreună, dar separat” sau fiecare în
propria „bulă comunicaţională”, precum şi diminuarea spectacolelor colective sunt
fenomene marcante şi greu de contestat. Ţinând cont de specificul comunicării sociale în
lumea contemporană şi de avalanşa mediatică, putem spune că spaţiul public actual se
identifică cu spaţiul public mediatizat, în sensul că acesta nu poate fi separat din punct de
vedere normativ şi funcţional de rolul mass-mediei.
Caracteristicile spaţiului public mediatizat, în care legăturile simbolice sunt mai
importante decât legăturile reale şi concrete, trimit la o societate deschisă, urbanizată, în
care relaţiile sociale sunt marcate de o puternică valorizare a individului. Spaţiul public
devine etalonul şi simbolul societăţii, simultan cu devalorizarea spaţiului privat.
Interacţiunile care au loc în spaţiul public depind de trei factori: interacţiunile dintre
membrii publicului, interfaţa dintre mass-media şi public şi produsele mass-mediei.
Filtrarea informaţiei în funcţie de interesul faţă de temă, implicarea directă sau raportul
câştig-pierdere devin esenţiale pentru implicarea activă a receptorului.

13
Habermas, Lennox & Lennox, The Public Sphere: An Encyclopedia Article, New German Critique, no.
3, 1974, p. 50.
14
Patrice Flichy, Une Histoire de la communication moderne: espace public et vie privée, La Découverte,
Paris, 1991.

15
 Spaţiul public simbolic

Încă din antichitate, grecii aveau instituită diviziunea spaţiului social. Oikos
desemna afacerile strict private, agora exprima un spaţiu în acelaşi timp public şi privat,
unde se întâlneau în mod liber cetăţenii, abordând probleme diferite de cele politice.
Ekklesia specifică sferei politice unde cetăţenii îşi spuneau opiniile referitoare la aspecte
comune care îi vizau; via se referă la comunicarea preponderent orală, unde se împărţeau
în funcţie de capacitatea de a folosi tehnicile retorice. Primele două tipuri de spaţii sociale
sunt comune tuturor formelor de societate, cu excepţia sclavilor. Societăţile democratice
includ în mod obligatoriu a treia formă de spaţiu, respectiv cea în care sunt dezbătute
aspecte politice. Deşi exista comunicare în primele două tipuri, în cadrul acestora nu
regăsim mijloacele comunicării publice, în sensul accesibilităţii pentru toţi cetăţenii.
Această sferă este un spaţiu social în care circulă idei, valori, informaţii despre
cunoştinţele sociale. În cadrul acestora putem găsi în mod esenţial un spaţiu public
simbolic, în sensul cel mai general al reprezentărilor semnificative. Tocmai de aceea ele
se diferenţiau de noţiunea largă de spaţiu public, pe care noi o desemnăm ca fiind civilă,
înţelegând că nu există frontiere distincte între cele două.
Însăşi ideea pe care o au contemporanii cu privire la politic şi spaţiu public s-a
format plecându-se de la virtuţile polisului grec, respectiv de la cele patru accepţiuni pe
care i le atribuie Hannah Arendt în câteva din cele mai cunoscute studii ale sale pe
această temă. Cea dintâi se referă la distincţia dintre public (koinon) şi privat (idion), ca o
primă separaţie radicală petrecută în interiorul cetăţii greceşti. Ea a marcat definitiv
relaţia esenţială dintre spaţiul domestic (oikos) şi cel al comunităţii (agora). Între
preocuparea de a asigura satisfacerea propriilor trebuinţe biologice fundamentale şi
aceea de a contribui la prosperitatea comună a polisului, cetăţeanul grec desfăşura un

16
travaliu neîntrerupt care forma ciclul vieţii sale citadine. Cea dintâi o condiţiona pe a
doua şi, reciproc. În perimetrul casei, el comanda, fie membrilor familiei, fie sclavilor,
încât violenţa şi dominaţia reprezentau condiţiile intrinseci ale vieţii familiale.
Domesticind viaţa intimă, grecii se eliberau, în fapt, de constrângerile sale, acordându-şi
o mai mare libertate vieţii publice.
Caracterul concertat al activităţilor pe care locuitorii polisului le desfăşurau în
cetate favoriza dezvoltarea reţelelor sociale şi a spiritului comunitar. Din acest motiv,
nota distinctivă a modului în care vechii eleni înţelegeau să se achite de obligaţiile faţă de
con-citadinii lor era aceea a infinitudinii şi imprevizibilităţii actelor cotidiene. Majoritatea
proiectelor civice iniţiate în universul culturii politice a lumii greceşti nu s-au realizat
niciodată ca atare, fiind abandonate înainte de a-şi fi demonstrat viabilitatea practică.
Cel mai important dintre acestea este însăşi inventarea polisului ca spaţiu politic
al luării deciziilor majore în interes comunitar. În cadrul agorei activitatea politică era
susţinută de două elemente constitutive: acţiunea (praxis) şi verbul (lexis). Prin
intermediul lor, în viaţa polisului grec se instituţionalizau cele două dimensiuni
fundamentale ale politicului, comunicarea şi participarea. Graţie acestora acţiunea
politică a ieşit din banalitatea lipsită de orizont a cotidianului, atribuind consistenţă şi
durabilitate discursului civic în numele unei memorii colective şi a unei origini comune.
Sentimentul apartenenţei comunitare dobândea, astfel, consistenţă civică în jurul actelor
guvernării politice.
Caracterul privat al fiinţării în polis se concretiza într-un drept imprescriptibil al
cetăţeanului de a vorbi în nume propriu despre chestiuni de interes public. Aceasta este
esenţa dialogică a democraţiei ateniene care a constituit matricea spirituală a mentalului
politic european de mai târziu. În opinia Hannei Arendt, umanitatea s-a născut, în fapt,
abia după ce individul s-a eliberat de corvezile cotidiene, permiţându-şi luxul de a medita
la condiţia sa de membru al unei comunităţi organizate, cu drepturi şi libertăţi
condiţionate de drepturile şi libertăţile Celuilalt.
Agora a oferit cetăţeanului posibilitatea unei libertăţi spontane bazate pe amiciţie
şi încredere reciprocă, fapt care făcea posibilă exprimarea cvasi-neîngrădită a punctului
de vedere personal, a unei opinii proprii cu privire la problemele polisului.
Individualitatea conduitei fiecărei persoane era condiţionată de calitatea de a fi cetăţean,

17
de un drept ce revenea în mod natural oricui se considera şi era recunoscut de ceilalţi ca
fiind asemenea lor. Polisul constituie sfera în care aparenţa de a fi distincţi şi egali
stimula legăturile dintre membrii comunităţii.
Hannah Arendt pledează pentru ideea că omul modern are ceva de învăţat de la
omul grec, şi anume teama de puterea lui physis şi a lui techne, precum şi conştiinţa
tragică a propriilor limite, ambele lipsindu-i omului de azi. Revenirea conştient - critica la
vechii greci presupunea pentru Hannah Arendt revenirea la sensuri pierdute, deopotrivă
pentru comunicare şi pentru ideea de public. Oamenii din societatea modernă, spune
autoarea, se tem să-şi recunoască spaimele şi caută să uite că pot să sufere. Grecii vechi
se adunau de mai multe ori pe an pentru a trăi cu toţii, intens, cea mai profundă dintre
suferinţe, cea mai teribilă dintre spaime. Din aceste două atitudini, se întreabă autoarea,
care este cea mai primitivă?
Pentru a răspunde, Hannah Arendt pune în discuţie ideea de sferă publică. Mai
întâi, Hannah Arendt precizează că termenul public se referă la ceea ce ţine de
vizibilitate, de fapt, la lume în ansamblu ei, în măsura în care aceasta este comună tuturor
şi se distinge de locul pe care-l deţinem în mod privat în ea.
După Habermas, publicul este format din persoane private, egale între ele care
dezbat împreună despre binele public. Privit din această perspectivă, spaţiul public este
construit ca un ideal-tip. Nucleul conceptual este cel al principiului publicităţii sau al
folosirii publice a raţiunii de către persoanele particulare reunite într-un public. Această
utilizare publică a raţiunii sub forma argumentării şi a dezbaterii reprezintă mediul în care
se realizează opoziţia dintre societatea civilă şi puterea statului. Această viziune este
contestată de către Bernard Floris15 care critică nucleul conceptual al publicităţii care
tinde să reducă procesul de comunicare la procesul lingvistic individual, chiar dacă acesta
este mediatizat prin mijloacele de comunicare. Publicul constituit din persoane private
este întotdeauna produsul unei medieri, fie instituţionale (familie, asociaţii), sau
comunicaţionale (tv, mijloace de comunicare, institute de sondare). În consecinţă,
Habermas nu ia în calcul nici inegalităţile de poziţie, de putere socială şi de organizare
care apar în calea formării reprezentărilor politice sau culturale.

15
Bernard Floris, L'Entreprise dans l'espace public, Grenoble, PUG, 1996.

18
 Spaţiul public este traversat cu necesitate de raporturile de inegalitate şi de
dominaţie socială; el este, de asemenea, în mod necesar conflictual.
În consecinţă, conceptul de spaţiu public, consideră Floris exprimă „existenţa
acestui loc particular şi constitutiv al formei democratice unde se manifestă tensiunea
dintre un principiu simbolic al legitimităţii formării puterii politice şi a exercitării sale şi
existenţa raporturilor sociale de inegalitate şi dominaţie care se obiectivează în câmpurile
sociale autonome, concurente şi interdependente”16. Astfel, spaţiul public nu mai este
locul formal al medierii între un stat democratic şi o societate civilă suverană. El este
câmpul medierii între interesele şi poziţiile sociale contradictorii care trec cu necesitate
prin formele culturale şi simbolice ale formării opiniei. Spaţiul public este un câmp
mediator al câmpurilor de putere în gestiunea simbolică a raporturilor sociale, adică un
câmp de luptă pentru dominaţia legitimă şi de violenţă simbolică pentru impunea
definiţiilor sale legitime. De asemenea, Nancy Fraser17 denunţă iluzia unui dialog egalitar
între persoane cu statut social diferit şi acces inegal la informaţie.
Sintetizând, spaţiul public exprimă patru forme de mediere: în primul rând el este
câmpul formării simbolice a unei opinii publice prin intermediul tuturor formelor de
comunicare existente în societate. În al doilea rând, el este câmpul formării democratice a
unei voinţe politice prin intermediul sufragiului universal, al parlamentului şi al
patridelor. În al treilea rând, el este o sferă de mediere între stat şi societatea civilă. În al
patrulea rând, spaţiul public nu este un loc abstract al consensului democratic ideal, ci un
spaţiu conflictual care exprimă raporturile sociale de inegalitate şi dominare.
În aceste condiţii, vizibilitatea devine criteriul deosebirii dintre domeniul public şi
cel privat şi trimite la ideea de împărtăşire a unui spaţiu comun. Modelul acestei
împărtăşiri a unui spaţiu comun îl regăsim în spaţiul public grec, privit ca spaţiu al
competitivităţii, al apariţiei, al infăţişării, în care morala şi politica, eroismul şi
proeminenţa sunt revelate, etalate şi impărtăţite de alţii; este vorba, deci, despre un spaţiu
în care fiecare caută împărtăşirea de sens cu celălalt. Odată cu modernitatea, începe să se
estompeze legatura puternică, diferenţa dintre domeniul public şi privat, ca şi
preocuparea pentru edificarea unei lumi durabile.

Bernard Floris, apud Isabelle Paillart, Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 126.
16

Nancy Fraser, Rethinkig the Public Sphere în Calhoun, G. (dir.), Habermas and the Public Sphere,
17

Cambridge Mass., MIT Press, 1992.

19
 Socialul apare ca un pseudospaţiu al interacţiunii, în care individul nu mai
acţioneaza, ci doar se comportă, ca producator economic, consumator şi o cifră a
sistemului. Socialul instituie egalitatea, una bazata pe conformism şi pe consensul
nereflexiv, astfel încât comunicarea devine una alienată, una în care se exersează şi
manifestă mentalităţi ale eschivării, uniformizarea şi, implicit, neglijarea unicităţii
celuilalt. Amestecul sferei publice cu cea privată, după Hannah Arendt, este alimentată de
optimismul nemăsurat în progresul inevitabil. Progresul, adoptat pe post de bine
universal, dezrădăcinează sinele individual, care, lăsat fără tradiţie, se înscrie, fie în cursa
rapidă pentru conformism, fie începe să considere că, în spaţiul golit de sens al socialului,
contează doar autodezvoltarea de sine. De aceea, spune autoarea, modernitatea devine un
experiment social eşuat.
Este problematic să nu abordăm spaţiul public numai raportându-ne la un
principiu ideal sau normativ care predetermină raporturile sociale concrete. Acest
principiu simbolic este prezent în reprezentările colective, dar se situează în contradicţie
cu realitatea raporturilor sociale de inegalitate şi poziţiile adoptate în cadrul spaţiului
social. Spaţiul public nu trebuie considerat ca locul de mediere între statul democratic şi
societatea civilă suverană, ci locul de mediere între interesele şi poziţiile sociale
contradictorii trecând în mod necesar prin forme culturale şi simbolice care contribuie în
mod inegal la formarea de opinii.
Plecând de la aceste consideraţii putem identifica patru forme de conciliere în
cadrul spaţiului public simbolic şi comunicaţional:
- primul este locul de formare simbolică a unei opinii publice, prezentă în toate
formele de comunicare vizibile într-o societate;
- al doilea este locul unde formaţiunile democratice exprimă o voinţă politică, prin
intermediul votului universal, a Parlamentului şi a partidelor;
- al treilea este locul de mediere între stat şi societatea civilă;
- al patrulea, spaţiul public nu este un loc abstract, de consens democratic ideal, ci
este locul unui spaţiu conflictual derivat din raporturile sociale de egalitate şi dominaţie.
Gândirea despre spaţiul public diferă de ceea ce reprezintă gândirea unei
comunităţi. Ar trebui să sesizăm diferenţele pentru a înţelege nuanţele dintre acestea.

20
Orice spaţiu public este în primul rând un spaţiu comun. Care este modalitatea prin care
un spaţiu devine unul comun?
Această întrebare este anterioară celei prin care analizăm modul în care el devine
spaţiu public. Există numeroase spaţii comune non-publice denumite în acest fel de
anumite tipuri de comunităţi. De asemenea, putem considera că există comunităţi politice
ce apar ca o consecinţă a instituirii unui spaţiu public. Conceptul de comunitate este unul
dificil nu numai din punctul de vedere al diferenţelor specifice, dar în primul rând
datorită caracterului simbolic.
Umberto Eco consideră că omul este limbajul său, deoarece cultura nu este nimic
altceva decât sistemul sistemelor de semne. Chiar atunci când crede că vorbeşte, omul
este vorbit de către regulile ce guvernează semnele pe care le foloseşte. A cunoaşte aceste
reguli înseamnă cu siguranţă a cunoaşte societatea; mai înseamnă şi a cunoaşte
determinările semiotice a ceea ce altădată se numea res cogitans: determinaţiile care ne
instituie (constituie, organizează – n.n.) ca gândire.

21
 De la sfera privată la spaţiul public mediatizat

În filosofia comunicării, dezvoltată de Jürgen Habermas, acesta propune teoria

acţiunii sociale în spaţiul public, potrivit unor norme şi criterii de valabilitate universale,
astfel încât filosofia să dispună de mijloace eficiente de evaluare critică a patologiilor
sociale ale modernităţii. Într-o perioadă în care a devenit la modă să ataci, să ridiculizezi
pretenţia de raţionalitate, Habermas consideră esenţial ca filosofia să îşi păstreze rolul de
paznic al raţiunii. De asemenea, autorul pledează pentru o cultură a toleranţei publice faţă
de diferenţa individuală şi libertatea formelor de interacţiune comunicativă.
Din perspectiva habermasiană, filosofia comunicării şi spaţiul public sunt definite
de următoarele caracteristici definitorii:
a) abordarea comunicării nu trebuie realizată ca fapt empiric, ci sub aspectul
condiţiilor necesare şi suficiente în atingerea scopului imanent oricărei comunicări:
consensul general;
b) apelul la pragmatica formală, universală, ceea ce asigură explicarea
comunicării sistematic distorsionate;
c) acţiunea comunicativă trebuie înţeleasă ca interacţiune mijlocită simbolic,
coordonată de norme ce definesc aşteptări reciproce de comportament: valabilitatea
normelor sociale îşi află temeiul în intersubiectivitatea înţelegerii intenţiilor
comportamentale şi în recunoaşterea generală a obligaţiilor;
d) realizarea unei legături între comunicare şi structura rolurilor sociale;

22
 e) considerarea sferei publice drept principiu de organizare pentru structurile de
putere ale statului;
f) redefinirea opiniei publice drept conştiinţa de sine a sferei publice;
g) considerarea sferei publice ca liant între politică şi morală, în masura în care ea
se constituie ca unitate inteligibilă a scopurilor tuturor, asigurând în felul acesta
descendenţa legalităţii de moralitate.
Sfera publică este înţeleasă de Habermas drept zonă de dezbatere publică, în care
pot fi discutate probleme de interes general şi unde se pot cristaliza opinii. Această
interpretare a schimbat şi perspectiva asupra opiniei publice care nu mai este formată prin
discuţii deschise, raţionale, ci prin manipulare şi control.
Teoria acţiunii comunicaţionale nu mai insistă asupra condiţiilor sociale şi a celor
istorice care au condus la crearea spaţiului public şi se încearcă o teoretizare a
mecanismului deliberării, prin înfăptuirea dialogului deschis între actorii care au griji şi
opinii distincte. Habermas face distincţie între acţiunea strategică, care reprezintă interese
de comunicare manipulative şi acţiunea comunicaţională care este definită de strategii de
comunicare ce au drept ţel realizarea şi acceptarea unui argument favorabil ambilor
actori. Această acţiune comunicaţională presupune un principiu de cooperare cu celălalt
participat, adică recunoaşterea anumitor principii ca: decenţa conţinutului, sinceritatea,
inteligibilitatea. Pe de altă parte, acţiunea strategică are în plan reuşita în relaţia cu
partenerul, prin rivalitate şi manipulare, deformând raţionalitatea limbajului.
Acţiunea comunicaţională este caracteristică vieţii cotidiene pe când acţiunea
strategică caracterizează sistemele. Precum subliniază autorul, lumea vieţii cotidiene este
primejduită de acţiunile diverselor sisteme, precum birocraţia. Manipularea şi
comunicarea strategică sunt excluse dintr-un spaţiu public autentic, astfel că cei care
participă ajung prin acţiune conversaţională la un numitor comun, mai departe de
convingerile proprii sau ale colectivităţii. Actorii sociali, aflaţi într-un spaţiu public sunt
de acord cu dialogul bazat pe raţionalitate, nefiind condus, în exclusivitate, de interesele
fiecăruia, iar cel dintâi pas în procesul de distanţare de strategiile personale stă în
respectarea unor modele comunicaţionale. Demonstraţia autorului se bazează pe
considerarea limbajului ca pe o resursă de dialog, conferind capacitatea de a nu autoriza
manipularea şi distorsionarea comunicării. Ceea ce este esenţial, este ca participanţii să

23
ajungă în prealabil la un acord asupra respectării anumitor norme referitoare la utilizarea
unui model de limbaj precum şi un anume fel de a relaţiona cu ceilalţi participanţi.
O critică adusă des lui Habermas, vizează modelul normativ al spaţiului public.
Autorul înţelege normativ spaţiul public, adică în funcţie de criterii văzute drept
universale şi necesare, neţinând cont de contextul politic sau istoric. Astfel spaţiul public
devine o resursă pro democraţie, actorii sociali explicând interesul prin neglijarea
necesităţilor personale sau de grup în favoarea celui mai bun argument ales prin
dezbatere.
Adesea, teoria lui Jürgen Habermas cu trimitere la spaţiul public, este cuprinsă
într-o viziune complexă, care cuprinde explicaţii despre actualitate. Însă, toate aceste
critici aduse modelului habermasian necesită câteva completări. Nu se poate spune că
teoria autorului neglijează contextul interacţiunii, fiind exclusiv normativă. Pentru a avea
posibilitatea de a discuta acest aspect, actorii trebuie să ajungă la un numitor comun în
privinţa câtorva reguli de relaţionare şi comunicare, prezentul conţinut normativ fiind
esenţial pentru ca dezbaterea să satisfacă interesul unitar, cu precădere dacă este vorba de
teme vitale pentru societate. Dar acest fapt nu înseamnă că actorii participanţi la
dezbatere neglijează propriile interese.
Referitor la acest aspect, este subliniată o idee importantă enunţată de C. Mouffe:
în modelul habermasian, spaţiul public este capabil să producă forme de putere strategice
şi conflictuale, acceptabile câtă vreme promovează valori democratice. Altfel spus,
comunicarea deliberativă nu sugerează că actorii sociali se distanţează de la negociere sau
de la concurenţă. Comunicarea deliberativă reprezintă, pe de altă parte, o modalitate de
interacţiune structurată pe ideea că actorii sociali respectă regulile, adoptate în prealabil
prin dialog, iar tocmai din acest motiv dezbaterea problemelor şi a diverselor agende
devine realizabilă în conformitate cu valorile specifice democraţiei.
În anii ’90, în lucrările sale, Habermas abordează din nou conceptul de spaţiu
public. Acesta va consemna rolul comunicării mediate în stabilirea spaţiului public, va
preciza că mass-media are puterea de a ajuta la crearea unui spaţiu public şi că acesta este
definit în funcţie de anumite însuşiri caracteristice sistemelor sociale şi de realizarea unei
democraţii hotărâtoare. Autorul va sublinia, astfel, calitatea de mediator a spaţiului public
între anumite cadre de acţiune, cum ar fi societatea civilă, politicul sau sfera privată.

24
Funcţia de mediere este vitală în orice societate modernă în care convieţuiesc publicuri,
de unde şi noţiunea de reţele sociale care formează spaţiul public. Astfel, mass-media
deţine un atribut de mediere între publicuri şi de readucere în dezbaterea publică a
fenomenelor economice şi politice. Acest lucru nu este realizabil decât în măsura în care
mass-media funcţionează ca o sferă autonomă, capabilă să producă practici pentru
dezbateri critice.
Drept urmare, estimările media ar trebui să nu fie influenţate şi să nu se suprapună
cu organizaţiile statului, cu capabilitatea financiară a actorilor economici. Habermas,
accentuează încă o dată că spaţiul public nedeformat este susţinut de interacţiuni şi
modele de relaţionare ce nu includ caracteristica manipulatorie.
Mass-media are datoria de a se comporta precum un mediator, uşurând
comunicarea dintre societatea civilă, cea sindicală, cea nonguvernamentală, precum şi din
cea a sferei politicului. Începe să prindă contur, teoria că modelul normativ nu înseamnă
cu precădere o imagine perfectă asupra spaţiului public, putând fi considerată „o tehnică
necesară pentru evaluarea gradului în care practicile verbale şi structurile mass-media
contribuie la democratizarea societăţii”18.
Cu alte cuvinte, importanţa primordială poate fi captată în interiorul unor cadre
mediatice variate; necesar este ca maniera în care se duce conversaţia să scoată în
evidenţă necesităţile însemnate pentru publicul-cetăţean. Spaţiul public începe să fie
evaluat din ce în ce mai des prin referire directă la normele democratice: „Dacă
democraţia înseamnă mai mult decât un simplu mit într-o lume intens mediată, atunci
cetăţenii trebuie într-adevăr să fie corect informaţi în legătură cu problemele consistente
şi să poată participa la dezbateri critic-raţionale cu consecinţe pentru politicile publice”19.
Cu privire la unele aspecte importante ale relaţiei dintre media şi dezvoltarea
actuală a societăţii, autori precum J. Thompson sau J. Meyrowitz subliniiază rolul
esenţial jucat de media în dezvoltarea instituţiilor moderne, contribuind totodată la o nouă
înţelegere a sinelui, considerat acum ca proiect simbolic pe care individul îl construieşte
activ din materiale puse la dispoziţie prin mass-media.

18
Monroe E. Price apud Camelia Beciu, Sociologia comunicării şi a spaţiului public, Editura Poliron, Iaşi,
2001, p. 87.
19
Jim McGuigan apud Camelia Beciu, op.cit., p. 87.

25
 Noul tip de caracter public, cel creat prin mass-media, presupune un spaţiu
nelocalizat, non-dialogic, deschis, în care formele simbolice mediate pot fi exprimate şi
recepţionate de o pluralitate de alţi indivizi non-prezenţi. Apariţia noilor mijloace de
comunicare a realizat invadarea spaţiului public cu elemente definitorii ale spaţiului
privat, impunând orice subiect interesului colectiv.
Studiile din domeniul comunicării definesc comunicarea în spaţiul public fie ca
schimbul de informaţii care are loc în spaţiul public sau ca mesajele transmise de către
media către publicul larg. În ambele cazuri, comunicarea publică are loc prin mass media,
conturând astfel nu numai o perspectivă îngustă asupra studiului acestui tip de
comunicare, dar şi o eroare epistemologică20. Comunicarea este interacţiunea dintre
diferite sisteme de referinţă, la care se adaugă contextul şi interesul actorilor pentru actul
de comunicare. Practic, comunicarea în spaţiul public există atâta timp cât ea este
intermediată de către mass media.
Şi atunci, urmând această logică, ar trebui să definim, evident eronat,
comunicarea în spaţiul public drept comunicare mediatică. Comunicarea în spaţiul public
se evidenţiază nu prin noutatea informaţiilor, ci prin modul în care acestea sunt transpuse,
argumentate în faţa opiniei publice. Şi, deoarece totul comunică şi se comunică, iar
societatea noastră a fost deja numită de comunicare, sunt autori, ca Lucien Sfez, care
consideră comunicarea drept substanţa societăţii.
Comunicarea în spaţiul public presupune schimbări de comportament şi căutarea
adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de sensibilizare.
Trăsătura principală este aceea că ea acţionează la nivelul reprezentărilor sociale şi
permite o rapidă modificare a discursurilor publice. Ea diferă de alte tipuri de comunicare
prin finalitatea sa.
Comunicarea politică implică o interacţiune instituţională între actorii politici,
mass-media, public şi electorat. Actorii comunicării politice deţin resurse, proiecte,
motivaţii şi mize diferite. Comunicarea este un act de utilizare, o relaţie de căutări, un
proces de obţinere a unor satisfacţii sau a unor gratificaţii.

20
Majorie Ferguson (coord.), Public Interpretation. The New Imperatives, London, Sage Publications,
1991, p. ix: „Public communication reffers to those processes of information and cultural exchange
between media institutions, products and publics which are socially shared, widely available and communal
in character. It consists of a complex series of interactions between the economic and political institutions
that determine and distribute their products, and the content choices thus laid before an array of audiences”.

26
 Dacă comunicarea politică este una de tip pragmatic, vizează un scop precis care
trebuie atins imediat, comunicare publică joacă mai mult o funcţie simbolică prin care
urmăreşte să exprime un punct de vedere diferit cu scopul de a obţine adeziunea unui
număr cât mai mare de indivizi. În ceea ce priveşte comunicarea din spaţiul public
întâlnim mesaje bine articulate, scopuri ce trebuie atinse sau forme diferite de
manifestare, însă experienţa a dovedit că, de fapt, acest tip de comunicare se
caracterizează, în primul rând, prin forţa mesajului persuasiv şi sensiblizarea publicului.
La nivelul comunicării mediatice interesul pentru evenimentele care se produc în spaţiul
public este uneori exagerat.

Societate

Comunicare mediatică

Comunicare în spaţiul public Comunicare politică

Figura nr. 2 Efectele spaţiului public mediatizat

Lucrările premergătoare celor elaborate de Habermas au căpătat o definiţie a

spaţiului public adaptată la realităţile mediatice actuale. Sintagme ca spaţiul public
mediatic şi noul spaţiu public dau de înţeles că mass-media a căpătat rolul de condiţie
esenţială în producerea spaţiului public. Transformările principale ale spaţiului public
mediatic fac trimitere la:
a) Principiile de vizibilitate publică: arealul problemelor de interes general se
măreşte prin tratarea temelor de viaţă privată. Dialogul în noul spaţiu public încetează să
mai fie rezumat la problematica politică; acţiunea civică, politicul şi expertiza sunt
abordate prin prisma vieţii cotidiene;

27
 b) Modelele de expunere în spaţiul public: implicarea în spaţiul publică este
cosmetizată pentru a da naştere unor efecte de autenticitate. Întâmplările din viaţa
cotidiană încep să capete nuanţe emblematice pentru funcţionarea societăţii;
c) Dezbaterea critică: agenda naţională nu mai este singura supusă reflecţiei
critice, experienţele individuale suferind şi ele acest proces; problemele publice se
legitimează prin cultura sentimentelor şi prin emoţiile sociale;
d) Modelele de cunoaştere: excluderea punctelor de vedere în detrimentul
mărturiilor de viaţă atrage după sine o valorizare a cunoaşterii practice, o îmbinare de
expertiză şi cunoaştere comună;
e) Internetul şi calea spre spaţiul public: internetul facilitează interacţiunea
socială, însă semnul de întrebare ridicat de anumiţi autori este dacă internetul nu se face
responsabil de fragmentarea tot mai mare a spaţiului public, cât şi de dezvoltarea nişelor
sociale, fără legătură între ele. Pentru unii autori, internetul nu are ca receptor cetăţeanul,
ci mai degrabă individul, dezvoltându-se, astfel, un fel de neotribalism care nu
favorizează interesul public. Este important de menţionat că, în lumea internetului
predomină comercializarea, care nu încurajează comunicarea civică şi nici pe cea
deliberativă, prioritate având comunicarea axată pe divertisment.
Este totuşi necesar să remarcăm recent apărutul activism online, numeroasele site-
uri dedicate, într-o măsură sau alta politicului, multitudinea forumurilor, precum şi
variatele modele de politică extraparlamentară create de organizaţii care luptă pentru o
cauză anume. Concretizând, faptul că internetul este responsabil de crearea sferelor de
discuţie, reprezintă un pas important în direcţia menţinerii presiunii asupra politicului şi a
sistemului decizional.
În vederea reconfigurării culturii mediatice, noul spaţiu public se dezvoltă, drept
rezultat al unor direcţii ca: internetul şi ascensiunea democraţiei electronice,
internaţionalizarea resurselor mediatice, precum şi a globalizării lor. Toate transformările
prezentate scot în evidenţă funcţia de mediere pe care o posedă spaţiul public în contextul
societăţii actuale, medierea diverselor arii sociale, culturale, profesionale, între indivizi şi
organizaţii. Sintetizând aceste modificări, se poate aprecia că spaţiul public are rol de
mediator între sfera etatistă, sfera pieţii, precum şi sfera societăţii civile sau altfel spus,
între sfera politică, sfera domestică şi sfera economică. Acest concept, se reformulează.

28
 Spaţiul public nu mai este privit ca un culoar de interacţiune menit în exclusivitate
dialogului critic şi raţional, având ţelul de a comenta, evalua şi rescrie diverse acţiuni
politice. În plus, integrarea în spaţiul public nu mai necesită cu desăvârşire un model de
angajament politic şi un anume comportament comunicaţional structurat pe raţionalitate
argumentativă. În cadrul noilor culturi media, Peter Dahlegren susţine că „un spaţiu
public funcţional poate fi înţeles ca o constelaţie de spaţii comunicaţionale care permite
circulaţia informaţiilor, ideilor şi dezbaterilor – ideal într-o manieră nealterată -, precum
şi formarea voinţei publice”21.
Noţiunea de spaţiu public este înţeles ca o multitudine de spaţii publice, construite
în urma dinamicii evenimentelor, a practicilor media şi a celor instituţionale şi nu în
ultimă instanţă, expresia aşa-ziselor identităţi mozaic între o multitudine de lumi sociale.
Având toate aceste date, întrebarea care apare, ar fi, în ce măsură există o legătură între
spaţiile publice şi în ce măsură, există o legătură între spaţiile publice şi structurile cu
putere de decizie. Acelaşi Dahlgren se află de parte autorilor care susţin că multitudinea
spaţiilor publice, accentuată odată cu expansiunea internetului, este o tendinţă pozitivă,
dar lipsită de consecinţe vizibile pentru dezvoltarea unei culturi civice, atâtă vreme cât
aceste spaţii publice nu pun presiune pe sfera politică şi cea decizională. În acest punct
putem sesiza o abordare a modelului propus de Habermas, spaţiul public fiind văzut şi ca
o formă de presiune asupra politicienilor.
Dahlgren susţine că internetul generează, de fapt, un populism anarhic,
necontribuind la dezvoltarea anumitor politici sau la abordarea decizională. Analizele
destinate spaţiului public contemporan, scot în evidenţă rolurile jucate de retorica afectivă
şi de cea compasională, abordate de media în realizarea dezbaterilor de societate. Partea
afectivă din discursul mediatic este prezentă nu doar în talk-show-uri şi emisiuni de
divertisment, cât şi în modalitatea de mediere a politicului şi a problemelor specifice
societăţii. O idee frecvent întâlnită în analiza spaţiului public contemporan face trimitere
la faptul că serialele, melodramele, telenovelele, adică genurile ficţionale împreună cu
divertismentul ar trebui să nu fie înţelese exclusiv ca expresii ale unor genuri media
comerciale şi senzaţionale. Genurile acestea pot fi transformate în modalităţi de
înţelegere a stilului propriu de viaţă şi a lumii cotidiene înconjurătoare pentru individ.

21
Peter Dahlgren, apud Camelia Beciu, op.cit., p. 89.

29
 Jim McGuigan foloseşte conceptul sferei culturale încercând să sublinieze faptul
că aşteptările şi imaginile referitoare la ideea unei vieţi mai bune şi a felului prin care ea
poate fi materializată sunt oferite prin intermediul divertismentului specific mediei
populare. Aşa cum remarcă autorul, valorizarea media populare are nevoie de argumente,
în caz contrar se poate ajunge la popularismul necritic al anumitor cercetări
proclamatoare de consumerism deţinător al valorilor democratice, cetăţeanul având rolul
de a dirija dinamica ofertei.
Principalele schimbări induse în spaţiul public sub influenţa televiziunii sunt
sintetizate de către Dominique Wolton şi J.L. Missika, în lucrarea La folle du logis. La
télévision dans la sociétés democratiques.
Lărgirea câmpului dezbaterii publice şi antrenarea publicului larg în exerciţiul
judecării deciziilor şi actorilor politici prin programele de dezbateri ale televiziunii, cât şi
prin sondaje generează un efect mai puţin aşteptat: creşterea rolului alegerilor şi al
electoratului. Astfel, comunicarea şi dezbaterile publice sunt evaluate, iar importanţa
canalelor media se regăseşte în jocul complex al opiniilor care tranşează agenda publică,
respectiv la democratizarea dezbaterii publice, în termenii autorilor citaţi. În special,
televiziunea a acaparat câmpul dezbaterilor publice şi a deschis apetitul cetăţenilor spre
domeniul politic. Politica a devenit, treptat, o parte a vieţii cotidiene, a invadat spaţiul
privat, obligându-ne, într-o anumită măsură la adoptarea unei atitudini.
Un lucru este cert: indiferent de poziţia pe care o adopţi ca cetăţean, ea te
influenţează. Unii dintre noi consideră că toată lumea se pricepe la politică, alţii o
consideră un domeniu prea complicat şi de neînţeles, iar o parte dintre noi încearcă să o
ignore, afirmând că nu ne interesează sau o resping din principiu. Toate aceste atitudini
reflectă, în esenţă, un singur lucru: afirmarea şi recunoaşterea statutului ei. Politica ne
aparţine, în mod fundamental, ne ghidează acţiunile cotidiene.
Creşterea numărului participanţilor în sfera vieţii publice, precum şi vizibilitatea
ridicată a actorilor şi a argumentelor, obligă sistemul politic la o reformare profundă.
Politicianul devine un produs de marketing care trebuie vândut.
Într-un nou spaţiu public în care coexistă logici diferite de acţiune, de
reprezentare şi de legitimare, actorul trebuie să-şi conceapă acţiunea politică şi identitatea
politică folosind în avantajul său relaţiile dintre mass media, opinia publică şi instituţiile

30
politice. Reprezentativitatea politică a actorilor politici depinde în mod fundamental de
reprezentativitatea comunicaţională, în care trebuie să existe o balanţă între dorinţa de
afirmare publică şi banalizare, ca efect imediat a prezenţei cotidiene în mass-media.
Identitatea politicianului se transformă: de la imaginea rigidă, autoritară, ajungem la
apariţia vedetelor politice care fac spectacol şi raiting.
Influenţa exercitată de mass-media, de televiziune, în special, conferă spaţiului
public un plus de autonomie faţă de decizia politică. Acesta devine un veritabil spaţiu al
comunicarii politice şi conferă opiniei publice un rol de actor cu pondere întreagă în jocul
politic. În concluzie, noua configuraţie a spaţiului public în societatea mediatizată
exprimă mai curând infirmarea decât confirmarea teoriilor critice: opinia publică nu este
anihilată ca factor de democratizare a spaţiului public.
Dominique Wolton evidenţieză că prin puterea imaginii, televiziunea reuşeşte o
prezentare intuitivă, în imagini, a raporturilor sociale şi politice. Publicul obţine prin
televiziune o cunoaştere a actorilor politici, se familiarizează cu ei, ceea ce aduce
schimbări considerabile în percepţia şcenei publice.
Vizualizarea politicii prin televiziune este apreciată ca fiind o schimbare esenţială.
Politica devine spectacol, în sensul teatral al termenului. Transpunerea în imagine a vieţii
publice conduce la o transformare a reprezentării politice, iar o dată cu televiziunea,
reprezentarea devine permanentă şi reală. Televiziunea ajunge să fie principala instanţă
de legitimare a actorilor politici. În acest mod, televiziunea funcţionează ca instrument de
legitimare socială în ierarhia vieţii publice.
J. L. Missika şi D. Wolton disting patru tipuri de discursuri legitime în spaţiul
public, după cum aparţin:
§ Actorului politic;
§ Ziaristului;
§ Specialistului profesionist;
§ Intelectualului.
Cele patru tipologii ale discursului public sunt autorizate să exprime, analizeze şi
opinii asupra societaţii în funcţie de statutul şi rolul lor în comunicare, fiind diferite prin
modul de legitimare publică.

31
 Legitimitatea politicienilor sau a oamenilor politici aflaţi în funcţii publice este
strâns legată de puterea pe care aceştia o deţin, mandatul şi încrederea cetăţenilor pe care
aceştia îi reprezintă. Pe lângă susţinătorii direcţi, aceştia încearcă să câştige şi încrederea
opiniei publice.
Legitimitatea jurnalistului se bazează pe funcţia de colectare, tratare şi difuzare a
informaţiei. În funcţie de statutul său ca jurnalist, mesajele transmise şi canalul media pe
care îl reprezintă el, poate influenţa o parte semnificativă a opiniei publice. Ziariştii devin
pivoţii dezbaterii democratice. Fiind legitimaţi înainte de toate de sistemul mediatic,
aceştia tratează fenomenul politic în acelaşi mod: spectacolul devine registrul de
referinţă.
Actorul socio-profesional se legitimează prin reprezentativitatea forţelor sociale
sau a instituţiilor pe care le reprezintă la nivelul spaţiului public mediatizat (sindicate,
asociaţii, academii, etc.). Sub enunţul intereselor generale acesta pledează pentru
interesele grupului pe care îl reprezintă sub forma unor enunţuri de ordin general în care
se regăsesc anumite categorii sociale.
Intelectualul se legitimează prin scrieri, titluri, prin capacitatea reflecţiei asupra
problemelor şi a interogaţiilor care frământă societatea. Acesta caută, mai întâi,
încrederea mediului său de referinţă.
Jurnalistul are o poziţie aparte în spaţiul public deoarece el este o prezenţă
permanentă în spaţiul public. Ceilalti actori trebuie să-şi câştige legitimitatea: mai întâi,
trebuie să obţină o reprezentativitate restrânsă în mediul lor specific şi apoi o
reprezentativitate lărgită în spaţiul public. Reprezentativitatea restrânsă este o condiţie
necesară, dar nu suficientă, pentru cucerirea reprezentativităţii în spaţiul public. Există şi
actori care profită de reprezentativitatea obţinută în media pentru a se impune în mediul
lor de referinţă.
Intruziunea televiziunii în viaţa socială face din spaţiul public un loc de negociere
permanentă a conţinuturilor cuvintelor, cât şi a legitimităţii şi a reprezentativităţilor.
Televiziunea exprimă o contradicţie a modernităţii care acţionează ca un mecanism tot
mai important de reglare a comportamentelor: contradicţia dintre viaţa privată şi cea
publică. Televiziunea pătrunde în nucleul vieţii private: locuinţă şi familie. Această

32
contradicţie îmbracă esenţial o forma influenţată, în principal, de consumul mediatic tv:
repartizarea timpului între divertisment şi atenţia acordată problemelor de interes comun.
Presa creează un mod de viaţă care este definită în funcţie de valorile, interesele,
aspiraţiile celor implicaţi în viaţa publică. A transmite informaţii, a răspândi cunoştinţe, a
crea şi pune în circulaţie divertismentul au devenit acţiuni obişnuite fără de care nu ne
mai putem imagina viaţa noastră cotidiană. Mass-media prezintă evenimetele într-o
anumită luminină, la fel cum nu toate evenimentele ajung să devină ştiri. Selectarea
informaţiilor face din mass-media un instrument de influenţare socială, iar, de aici,
transpare şi ideea de moguli mediatici.
Cert este că nu mai putem astăzi să ignorăm mass-media, ci doar să îi acordăm
sau nu atenţie sporită. Aşa cum există dependenţi de media, la polul opus găsim persoane
vehemente sau care refuză informaţiile de pe surse pe motiv că nu sunt adevărate.
Organizând agenda informaţiilor mass media realizează un tablou al actualităţii stabilind
priorităţile sociale. Actualitatea este ceea ce se întâmplă aici şi acum şi ceea ce contează
apare în prim-plan chiar şi pentru un număr limitat de zile. Obsesia pentru actualitate,
dorinţa de a şti mereu ceea ce se întâmplă ne transformă în consumatori dependenţi de
presă. Evenimentele care se derulează în ritm rapid capătă o importanţă disproporţionată
în detrimentul celor care se soluţionează mai lent.
Evenimentele sunt considerate depăşite atunci când apar noi evenimente, chiar
dacă în planul realităţii sociale încă nu şi-au consumat importanţa. Actualitatea este
înţeleasă exclusiv în termenii a ceea ce s-a întâmplat în ultimul minut, iar durata nu mai
înseamnă dcât o succesiune de momente prezente. Fiecare societate poate fi analizată prin
prisma mijlocului de comunicare dominant. Mijloacele, tehnologiile dominante creează
monopoluri ale cunoaşterii, care la rândul lor, se vor roda în timp şi vor fi înlocuite de
alte noi mijloace de comunicare. Televizorul şi computerul dincolo de funcţia de a ne
ancora în realitatea cotidiană, ne conferă un mod de gândire diferit al acesteia.
Media clasifică realitatea pentru noi, o încadrează, o lărgesc şi o definesc. Din
această perspectivă, realitatea cotidiană nu concide cu cea mediatică, însă ea devine
importantă în măsura în care ea poate deveni mediatizată. Televiziunea nu mai tratează
evenimentele separat şi discret, ci există un adevărat flux informaţional continuu, astfel
încât, diferenţierea între ştirile despre revolte, greve, inundaţii, crime, dezastre intră

33
alături de divorţurile vedetelor, lansări de cărţi sau ştiri sportive. Percepţia noastră asupra
realităţii este modificată fundamental sub impactul media şi putem afirma că, în fond,
mass media ne învaţă cum să gândim, percepem şi interpretăm evenimentele care se
succed.
Cercetătorul Harold Innis a introdus conceptul de predilecţie temporală şi
predilecţie spaţială ale mass-media. Fiecare societate poate fi analizată din prisma
mijlocului de comunicare dominant. Media care pun accentul pe timp sunt acela care
folosesc pergamentul, piatra, iar cele care pun accentul pe spaţiu folosesc papirusul şi
hârtia. Mijloacele, tehnologiile dominante creează monopoluri ale cunoaşterii care în
final se dezechilibrează şi se prăbuşesc. Astfel, o tendinţă o va înlocui pe cealaltă în timp
şi invers. Mijloacele prin care comunică oamenii alcătuiesc un mediu la fel de real şi de
influent precum aerul pe care îl respiră, iar orice modificare în ceea ce priveşte structura
mediului comunicaţional atrage deopotrivă schimbări în organizarea socială,
predispoziţiile intelectuale, definirea realităţii şi a valorilor.
Schimbările tehnologice antrenează schimbări de natură epistemologică,
influenţează concepţiile unei societăţi cu privire la adevăr, cunoaştere, realitate. Tiparul,
computerul, televiziunea nu sunt numai simple maşini care produc informaţie, ci şi
modalităţi prin care conceptualizăm realitatea. Ele clasifică lumea pentru noi, o
eşalonează în timp, o încadrează, o lărgesc, o definesc. Diversele forme de comunicare
coexistă, însă cele noi le pun în pericol pe cele vechi. Televiziunea a devenit mijlocul de
comunicare dominant şi a reuşit să schimbe gândirea şi raportarea la lume.
Presa pune în termeni noi raportul dintre opinia individuală şi cea publică. Chiar
individuală la origine, opinia multiplicată de către presă are toate şanşele să apară drept
una publică. Joncţiunea dintre presă şi opinia publică dă naştere unei puteri universale. O
putere specială, pentru că cei doi actori se influenţează unul pe altul, ca într-o spirală:
opinia publică devine tot mai dominatoare deoarce este standardizată, distribuită şi
multiplicată, iar presa capătă puteri neobişnuite, încât menţine monopolul şi pretinde,
uneotri deschis, alteori nu, că reprezintă opinia publică.
Există două teorii diferite în ceea ce priveşte rolul comunicării şi relaţia pe care o
stabilim cu realitatea la care ne raportăm. Modelul informaţional, abordează societatea
din perspectiva raporturilor de putere, administrare şi control, guvernată de ordinea

34
politică. În cadrul acestui model, comunicarea este un proces de transmitere a mesajelor
în spaţiu, pe distanţe mari, cu scopul de a menţine sub control audienţele. La acest nivel,
comunicarea înseamnă persuasiune, schimbare de atitudine, modificare a
comportamentului, socializare prin intermediul transmiterii informaţiilor. Rolul mass-
media este acela de a media între o realitate accesibilă şi public. Astfel, se pune
întrebarea: ce efecte au ştirile asupra audienţelor? ajută la descifrarea realităţii sau
distorsionează mesajul? Din perspectiva modelului informaţional, jurnalismul este o
extensie a ştiinţei, ceea ce contează fiind faptele, adevărul gol-goluţ şi reflectarea
realităţii.
În modelul ritual, comunicarea înseamnă participare, negociere, comunitate,
împărtăşire a înţelesurilor. Comunicarea este un proces prin care realitatea este produsă,
creată şi modelată. John Dewey subliniază potenţialul pe care mass-media îl prezintă
pentru multiplicarea dezbaterilor, articularea semnelor şi simbolurilor comune fără de
care comunicarea şi interacţiunile sociale nu ar fi posibile. În al doilea model, citirea unui
ziar reprezintă un ritual şi o confirmare a unei perspective asupra lumii. Ceea ce contează
este implicarea mesajelor media în structurarea vieţii şi a timpului cititorului.
În dezbaterea problemelor privind efectele mass-media se impun, de la început,
câteva precizări, unele conceptuale, altele legate de perspectivele de abordare. Cercetările
asupra efectelor au oscilat între două opţiuni privind importanţa şi puterea de a influenţa
media, capacitatea lor de a produce anumite efecte. Astfel, aprecierile s-au articulat fie
sub ideea „efectelor atotputernice” ale media, fie sub ideea „efectelor minore”(limitate).
Analiza efectelor se situează în centrul studiilor asupra comunicării de masă.
Problemele cheie abordate se referă la: puterea de influenţare a media, direcţiile de
influenţare, tipurile de efecte, mecanismele şi condiţiile producerii efectelor. Analiza
modului în care mass- media influenţează societatea (în chip voit, în urma unei strategii
dinainte pusă la cale sau în chip întâmplător) a constituit una din preocupările majore ale
cercetătorilor mass-media.
După Bernard Miège, spaţiul public mediatic este influenţat de:
Ø amploarea populaţiei implicate;
Ø relaţiile dintre partenerii actului de comunicare;
Ø stilul presei (de la presa de opinie la presa de informare);

35
 Ø raportul cu puterile politice şi economice;
Ø modul de organizare a mass-media22.
Renunţând la serenitatea spaţiului public tradiţional (conceput de către gânditorii
iluminişti ca un loc ezoteric al dezbaterilor raţionale şi al formării unor opinii savante),
mass-media au contribuit la crearea unui spaţiu public popular, mai angajat, mai inovator,
mai apropiat atât de frământările populare, cât şi de seismele politice. Mai puţin detaşate
ori intelectuale, presa şi spaţiul public mediatic pe care ea îl creează au devenit mai
implicate politic, mai puternice prin capacitatea de a influenţa puterea şi mai vizibile în
ochii publicului. Astfel (şi în termeni mai cunoscuţi), presa a devenit a patra putere.
Noţiunea de „a patra putere” apare în momentul când presa, a cărei bază econo-
mică se lărgeşte constant, devine un releu indispensabil al democraţiei reprezentative.
Presa nu mai este doar expresia unor poziţii şi opinii politice determinate; ea prezintă
acum toate poziţiile şi opiniile, fără a fi subordonată niciuneia dintre ele. Presa se
constituie într-o «a patra putere» în această nouă situaţie, în care toate celelalte puteri
sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze […]; ea
devine o adevărată putere în momentul în care se separă de celelalte puteri, oferindu-le
însă accesul la cuvântul şi imaginea publică. În aceste condiţii, statutul de „a patra
putere” al presei nu poate fi un drept câştigat o dată pentru totdeauna; el apare ca o
obligaţie şi ca un „privilegiu” care trebuie dobândite, justificate şi păstrate prin fiecare act
de participare de dezbaterile din spaţiul public.
Presa ca exponent al intereselor publicului, public care este înzestrat – în
societatea democratică cu puterea de a controla puterea, fiind singurul titular al
suveranităţii, îşi asumă funcţiile şi atribuţiile acestuia şi supraveghează acţiunile
instituţiilor publice, actorilor politici, puterii legislative, executive şi celei judecătoreşti.
Mass media profilează problemele, care sunt considerate de cele trei puteri ca
importante şi care reies din propriile interese şi le confruntă cu interesele comunităţii, cu
interesele de grup sau ale individului în societate. Opinia Publică are ca punct de plecare
judecata independentă a cetăţeanului, dar ea se naşte printr-un proces de agregare a
acestor judecăţi independente într-un tip de poziţie de grup, fundamentată pe o poziţie

22
Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 115.

36
similară faţă de o idee, un fapt, un eveniment. Opinia Publică este opinia unui grup care
împărtăşeşte o idee. Este opinia publicului.
Theodor Adorno aprecia că majoritatea emisiunilor de televiziune urmăresc să
capteze atenţia consumatorilor, să se infiltreze în spiritul lor, provocând suficienţă,
pasivitate intelectuală, credulitate, stereotipii, clişee, false comprehensiuni.
Studiile recente au evidenţiat faptul că sistemul mass-media prezintă o structură
industrială deoarece permite un anumit grad de reproducere a formelor simbolice şi
exploatarea lor comercială.
În lucrarea Media şi modenitatea. O teorie socială a mass-media, John B.
Thomson apreciază că „reproductibilitatea formelor simbolice este una dintre
caracteristicile majore care stau la baza exploatării comerciale a mijloacelor tehnice de
comunicare. Formele simbolice pot fi transformate în bunuri, adică transformate în
bunuri care sunt cumpărate şi vândute pe piaţă”23. În opinia lui Edgar Morin, cultura de
masă este un dialog între producţie şi consum, mass-media fiind instrumentele unei
culturi aderente la realitatea imediată. Ca urmare, se edifică modelul omului de masă
(termen inventat de către Ortega Y Gasset), a cărui pseudopersonalitate este marcată de
aplatizarea spirituală, fapt care conduce la stereotipizarea şi standardizarea
comportamentelor. Un alt pericol semnalat de cercetătorii în domeniu se referă la
problemele care pot să apară pe plan moral. Este adusă în prim-plan promovarea şi
imitarea, ca modele, a unor pseudopersonalităţi, ca şi dispariţia reperelor şi a scărilor de
valori.

23
John B. Thomson, Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media, Editura Antet, Bucureşti, 2000,
p. 24.

37
 Contradicţiile spaţiului public mediatizat: Dominique Wolton

Democraţia presupune existenţa unui spaţiu public în care sunt dezbătute în mod
contradictoriu marile probleme ale momentului. Acest spaţiu simbolic este una dintre
condiţiile fundamentale ale funcţionării democraţiei. Democraţia maselor determină
apariţia unui număr mare de actori sociali care se exprimă despre un număr mare de
subiecte puse în dezbatere. Conjugarea democraţiei cu rolul sporit al mass-media
determină modificarea spaţiului public, în sensul creşterii şi diversificării sale.
Din acest motiv, spaţiul public contemporan poate fi denumit spaţiul public
mediatizat, în sensul în care acesta nu poate fi separat din punct de vedere normativ şi
funcţional de rolul mass-media. Astăzi, mai mult ca în secolele VIII şi IX se impune
pentru înţelegerea democraţiei evaluarea cu precizie şi redescoperirea conceptului de
spaţiu public. Comunicarea nu este opusă democraţiei de masă, ci dimpotrivă ea impune
o permanentă reluare a dezbaterilor, aceasta fiind o condiţie indispensabilă pentru
evoluţia sa. Caracteristicile spaţiului public mediatizat, în care legăturile simbolice sunt
mai importante decât legăturile reale şi concrete, trimit la o societate deschisă, urbanizată,
în care relaţiile sociale sunt marcate de o puternică valorizare a individului. Acest spaţiu
este în acelaşi timp influenţat de organizarea maselor, atât pe planul muncii, al
consumului, timpului liber şi al educaţiei.
În lucrarea sa, Éloge du Grand Public, autorul abordează societatea
individualizată a maselor pentru a reliefa opoziţia dintre aceste două dimensiuni: pe de o
parte prioritatea acordată tuturor elementelor care facilitează exprimarea, identitatea,
libertatea individului mai mult decât înainte şi, pe de altă parte, o societatea care pe plan

38
economic, politic şi cultural pune în discuţie scara valorilor pentru cei mai mulţi dintre
cetăţeni. Această dualitate necesită existenţa unui spaţiu public intens mediatizat pentru
care contradicţiile inevitabile îşi atenuează opoziţia.
Spaţiul public mediatizat este unul dintre locurile simbolice, poate singurul, în
care putem identifica caracteristicile contradictorii ale societăţii actuale. Tocmai în acest
spaţiu public mediatizat presa scrisă şi mijloacele audio-vizuale joacă un rol important în
scopul informării şi comunicării; nu numai pentru că sunt numeroase, libere şi
concurenţiale, dar şi pentru că deschid sfera politică care le conferă un rol central, atât
pentru producţia, cât şi pentru difuzarea informaţiei. Societăţile deschise dispun de
mijloace de relaţionare între ele: funcţia de informare este nelimitată, mai ales atunci
când se adresează unei comunităţi particularizate, definită prin numeroase caracteristici
naţionale. Acest lucru este cu atât mai necesar atunci când deschiderea spre alte societăţi
impune păstrarea propriei identităţi. Comunicarea şi identitatea nu sunt în mod esenţial
opuse, ci sunt substanţial legate.
Comunicarea poate multiplica transmiterea informaţiei din toate colţurile lumii,
tocmai pentru că există în acelaşi timp şi comunităţi mai puţin deschise către receptarea şi
interpretarea acestor informaţii. O altă caracteristică a spaţiului public este prezenţa
sondajelor care determină structurarea reprezentării constante a opiniei publice.
Informaţiile provenite din mass-media, pe de o parte, şi informaţiile din sondaje
referitoare la atitudinea opiniei publice, pe de altă parte, constituie condiţia funcţionării
spaţiului public în cadrul democraţiei lărgite a maselor. Aici regăsim caracteristicile unei
societăţi individualiste a maselor marcată de trei elemente contradictorii: libertatea şi
diversitatea informaţiei, valorizarea individului şi o societate marcată de multiple
standarde.
O altă caracteristică a spaţiului public actual este tirania evenimentului.
Valorizarea evementelor imediate este foarte puternică deoarece tot ceea ce este nou şi
simplu este privilegiat, în timp ce tot ce este complex şi lent are tendinţa de a nu fi în
prim-plan. Există o contradicţie între simplitatea şi efemeritatea informaţiilor de moment
prezente în mass-media care atrag mai mult decât cele referitoare la problemele grave ale
societăţii care trec în plan secund din cauza complexităţii care necesită eforturi sporite de

39
decriptare din partea publicului. Cu toate acestea, politica nu poate fi identificată cu
societatea şi nu ar trebui să depindă de simplitatea evenimentelor transmise în direct.
După Dominique Wolton, trăim astăzi într-un borcan mediatic: omniprezenţa
mass-mediei şi a sondajelor în societate permite publicului să aibă permanent acces la
evenimentele imediate. Paradigma dominantă a informaţiilor noi determină un consum
sporit al acestora dublat de fenomenul inevitabil al respingerii. Nimeni nu poate trăi la
nesfârşit sub bombardamentul mediatic, deoarece reacţia de respingere a informaţiilor
determină refuzul faţă de mass-media şi clasa politică. Dacă iniţial spaţiul public se
caracteriza prin deschidere prin restructurarea elementelor contradictorii din plan politic,
cultural şi ştiinţific, ulterior aceste diferenţe tind să fie tot mai bine integrate în structurile
realităţii.
Astfel, ajungem la paradigma unei comunicări fără interdicţii: prin eliberarea
comunicării de toate restricţiile şi în primul rând de cea a statului, dar şi de cea politică,
intrăm într-o nouă dependenţă, respectiv cea economică. Trebuie să distingem între mass-
media de stat care depinde în mare măsură de subvenţia de la stat şi cea privată,
independentă de aceasta şi care poate rezista fără ajutorul statului.
Din acest motiv, în mass-media privată comunicarea este fără interdicţii, dar de
multe ori, ea este contestată deoarece apără poziţii diferite de cele oficiale, fiind uneori
contestată. Nu există spaţiu public fără reguli şi fără respect faţă de anumite principii de
interes public. Din acest motiv, este esenţial să păstrăm echilibrul între media publică şi
media privată, respectiv între media generalistă şi media tematică pentru a evita marile
dezechilibre de comunicare din interiorul spaţiului public. Este dificil să recunoaştem că
spaţiul public este locul central al democraţiei, în sensul emiterii şi dezbaterii mesajelor,
fără să admitem necesitatea minimei reglementări care se impune în ceea ce priveşte
funcţionarea mass-media. Pe măsura dezvoltării sale, comunicarea impune ca principiu
de bază al activităţii sociale, libertatea fără constrângeri.
Diversitatea schimburilor, în sensul creşterii numărului de actori care se exprimă
în legătură cu un număr mare de subiecte impune ca aceştia să utilizeze aceleaşi coduri.
Codul care domină spaţiul public democratic este profund marcat de către discursul
politic. În cadrul democraţiilor pluraliste se manifestă tendinţa utilizării limbajului politic,
chiar şi în discursurile conflictuale cotidiene.

40
 Acesta este preţul pe care spaţiul public îl plăteşte o dată cu extinderea sa,
respectiv predominanţa discursului politic în actualitate. Astfel, codul politic se extinde şi
asupra altor sfere sociale. Spaţiul public nu poate fi disociat de existenţa conflictelor
deoarece spaţiul public este compus dintr-un număr mare de discursuri eterogene care
conţin valori laice şi politice.
O altă relaţie esenţială este cea dintre comunicare şi acţiune. În cadrul politicii
acţiunea nu poate fi separată de comunicare, în special în sistemele democratice, unde
politicienii trebuie să explice deciziile luate în vederea câştigării electoratului. A vorbi
înseamnă a acţiona, mai ales în politică, iar această legătură dintre comunicare şi politică
este evidenţiată de rolul televiziunilor în sfera politică. Politicienii, după ce au folosit
televiziunile în scopul atragerii electoratului, au descoperit că nu este suficient să vorbeşti
pentru a convinge; cei care deţin sau au influenţă în anumite canale de comunicare nu
controlează în mod necesar şi opiniile publice sau voturile cetăţenilor. Se menţine încă o
anumită autonomie a receptorilor care au fost consideraţi mult timp de către politicieni
pasivi şi manipulabili. De asemenea, politicienii au înţeles că fără a comunica nu au nicio
şansă de a se face înţeleşi.
Atitudinea faţă de comunicare a suferit transformări: de la ideea simplă este
suficient să vorbeşti pentru a convinge la una complexă trebuie să vorbeşti, însă publicul
este cel care va decide dacă ceea ce se afirmă este în concordanţă cu faptele. Apare,
astfel, dificultatea de a distinge între informaţie, opinie şi acţiune.
Transparenţa presupune în primul rând accesul la informaţie al publicului şi în al
doilea rând folosirea sondajelor ca modalităţi de validare a informaţiilor la nivelul opiniei
publice. Rolul mass-mediei nu este decât acela de a întregistra problemele actuale, fără a
avea o funcţie prospectivă. Reprezentativitatea în politică este diferită de cea prezentă în
sondajele de opinie pentru că prin votul acordat politicianului, cetăţeanul îşi transferă
puterea sa decizională, politicianul dobândind, astfel, legitimitate. În opoziţie,
legitimitatea din sondaje poate fi contestată deoarece este derivată din cea politică, fără a
avea ea însăşi semnificaţie.
Deşi nu există unitate cu privire la viziunea despre societate furnizată de mass-
media, sondaje şi politică, toate trei se referă la aceeaşi realitatea comună.

41
 Din acest motiv, ar fi de dorit ca societăţile să-şi păstreze eterogenitatea
reprezentărilor. Politica copleşeşte întreaga societate, iar comunicarea joacă un rol
important în cadrul aceleaşi societăţi; această coabitare a reprezentărilor diferite cu
privire la societate trebuie încurajată pentru a evita, atât falsa omogenitate, cât şi falsa
transparenţă a reprezentărilor. Preţul ce trebuie plătit pentru această falsă transparenţă va
fi apariţia conflictelor; reprezentările diferite cu privire la societate din perspevtica
politicii, sondajelor şi mass-mediei ar putea permite reliefarea aspectelor esenţiale.
Democraţia foloseşte limbajul comun însă riscul care există în acest caz este acela
de a confunda dimensiunea comunicaţională necesară în cadrul înfruntărilor politice cu
consensul politic, respectiv a confunda acceptarea unui cod comun de comunicare cu
consensul. A vorbi în acelaşi limbaj nu presupune în mod implicit a fi de acord. Spaţiul
politic este un spaţiu îngust, iar pe măsură ce se lărgeşte, având tendinţa de a trata toate
problemele societăţii care provin din spaţiul public se generalizează şi vocabularul minim
comun. Tendinţa este aceea de a confunda în special limbajul comun necesar comunicării
politice cu acordul comun cu privire la problemele esenţiale. Condiţia esenţială este
selecţia valorilor comune pentru a decodifica şi înţelege mesajul transmis. Noţiunea punct
de vedere devine esenţială pentru înţelegerea modului în care receptăm mesajele. Per
ansamblu, punctele de vedere se reunesc sub valorile naţionale împărtăşite la un anumit
moment.
Isabelle Pailliart consideră că dimensiunea universală cere ca spaţiul public să nu
fie supus regulilor proprii fiecărei comunităţi. În acelaşi mod, se pune problema
reprezentării individului şi a grupurilor. Universalismul şi reprezentarea nu pot fi gândite
una fără cealaltă, recunoaşterea sistemelor şi acceptarea lor fiind pe drept dependente de
această depăşire a intereselor la care conduce noţiunea de universalitate. „Separaţia dintre
spaţiul public şi spaţiul privat răspunde necesităţii de a stabili simbolic (iar mass-media
joacă un rol determinant în această separare simbolică) clivajul între dimensiunea
universală şi cea particulară”24.

24
Isabelle Pailliart (coord.), op.cit., Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 199.

42
 Spaţiul public postmodern

Conceptul de spaţiu public, dincolo de controversele pe care le atrage rămâne un

element important în analiza comunicării sociale. Paul Beau consideră că ceea ce este
criza reprezentării în postmodernitate este mai degrabă un factor de lărgire a sensului
spaţiului public plecând de la două direcţii fundamentale: autonomizarea socialului şi
intelectualizarea vieţii private. În acest fel se face trecerea de la un spaţiu public dominat
de politic la unul axat pe probleme de ordin social. Noua sferă socială investeşte sfera
publică politică şi devine obiectul global al acesteia. O dată cu autonomizarea socialului,
spaţiul public pătrunde în sfera familială privată şi substituie structurile tradiţionale de
socializare cu instrumentele sale de comunicare.
Spaţiul public de tip habermasian se erodează. Iată câteva argmente în acest sens:
spaţiul public este atins de un proces de degenerare ireversibil; participarea maselor la
politică a provocat dezvoltarea plebiscitară a întrecerii oratorice de altădată; cultura de
masă, în special cea televizuală, este o cultură de pur divertisment, bazată pe demagogie
care renunţă la orice formă de spirit critic; spaţiul public devine şcena unor manipulări cu
forme multiple, în detrimentul confruntărilor de argumente. Publicul trece de la statutul
de creator de cultură la acela de consumator de cultură. Opinia publică, manifestată prin
intermediul întrunirilor politice publice din secolele trecute, este înlocuită de opinia
publică ce se creează în cadrul talk-show-urilor politice. Emisiunile contemporane nu fac
decât să creeze iluzia unei opinii publice. Opiniile propagate prin intermediul televiziunii
nu sunt decât opiniile unui număr limitat de persoane, în timp ce majoritatea cetăţenilor
se retrage în viaţa privată şi nu mai participă activ la viaţa publică.
Noţiunea de spaţiu public desemnează deopotrivă realităţile empirice, cât şi o
normă care depăşeşte particularităţile istorice. Dezvoltarea noilor tehnologii media a pus

43
sub semnul întrebării modalităţile tradiţionale de relaţionare socială atrăgând, atât
controverse, cât şi opinii favorabile cu privire la transformările aduse de noile media.
Modelul sistemic defineşte opinia publică ca oglindă a societăţii, care permite
autodescrierea societăţii prin prezentarea publică a anumitor teme. Transparenţa este
funcţia de bază a opiniei publice de tip oglindă. Funcţia de validare joacă un rol central,
în special, pentru politicieni, care îşi confirmă şi legitimează în sfera publică anmite idei
şi acţionează după ce ele au fost dezbăzute de către societate. Astfel, politicienii află care
sunt problemele cu care societatea se confruntă, sfera publică fiind un mediu intern al
sistemului reprezentat de societate. Diferenţa dintre cele două tipuri de teorii despre
spaţiul public, cea sistemică şi cea discursivă este sintetizată de către Jürgen Gerhards în
schema următoare:
Modelul teoriei sistemice Modelul discursiv
(al oglinzii),
sfera/opinia publică de tip
liberal
I. Input, actori Actori coletivi Actori individuali
Şanse de acces egale pentru Sau actori colectivi ce
toţi actorii sociali provin din societatea civilă
II. Comunicare în sfera Există un respect pentru Comunicarea se realizează
publică ceilalţi actori sociali ce pot ţinând cont de ceilalţi
avea păreri diferite; actori;
Comunicarea are un motiv
precis;
Comunicarea se realizează
cu un grad sporit de
raţionalitate.
III. Rezultate Opinia publică în calitate de Opinia publică este un
rezultat al agregării rezultat al opiniilor celui
comunicării individuale, mai puternic argument
opinia publică în calitate de public;
opinie a majorităţii; Opinia publică legitimează
Problemele care nu procesul de luare a
întrunesc un consens sunt deciziilor;
lăsate deoparte; Sunt create comunităţi în
jurul unui anumit gen de
discurs.
Tabelul nr. 1: Modelul discursiv şi modelul oglinzii în comparaţie25

25
Jarren/ Donges apud Delia Balaban, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, pp. 155-
156.

44
 În literatura de specialitate sunt menţionate trei nivele ale sferei publice care
corespund nivelelor opiniei publice: nivelul encounter, nivelul temelor sau al întrunirilor
şi nivelul media.
Nivelul encounter se referă la procesele de comunicare spontană ce au loc în
stradă, între diferiţi membrii ai unei instituţii. Procesul de comunicare nu este diferenţiat
la acest nivel, fiecare participant putând fi în acelaşi timp comunicator sau receptor al
unui mesaj, nefiind nevoie de un intermediar. Acesta este un nivel marcat de simetria
proceselor de comunicare, limitat temporal, spaţial şi social.
Nivelul temelor şi al întâlnirilor este nivelul sferei publice în care interacţiunea
comunicativă este centrată tematic şi se manifestă sub forma unor demostraţii sau adunări
cu caracter spontan sau programat. În acest caz, diferenţierea dintre comunicator şi public
este mai clară, având şi un grad de stabilitate mai mare comparativ cu nivelul anterior.
Comunicarea este asimetrică deoarece în această etapă sunt deja definite anumite roluri.
Nivelul sferei publice mediatizat este nivelul cu cel mai înalt grad de diferenţiere
al rolurilor. Instituţiile media acţionează în calitate de comunicatori ransmiţând anumite
conţinuturi publicului. În cadrul proceselor de selecţie de la un nivel la altul al spaţiului
public un rol important îl joacă sistemul de relaţii publice. Prin instrumentele de relaţii
publice o temă sau o idee prezentă la nivelul encounter poate fi cristalizată la nivelul unei
dezbateri sau întruniri.
Werner Faulstich clasifică sfera publică în funcţie de criterii cantitative26:
· sfera personală care reprezintă practic primul nivel al sferei publice, dacă
se ia în consideraţie faptul că aici sunt incluse familia, prietenii apropiaţi
(dacă ţinem cont de statutul persoanelor publice sau al vedetelor, spre
exemplu graniţa dintre public şi privat este una foarte sensibilă).
· sfera publică situativă se referă la anumite situaţii neplanificate şi se
suprapune cu nivelul encounter.
· sfera publică profesională reprezintă spaţiul de interacţiune la locul de
muncă.
· sfera publică de grup instituţionalizat este reprezentată de spaţiul cultural
al anumitor organizaţii cum sunt biserica, partidele politice etc.

26
Werner Fauslstich apud Delia Balaban, op.cit., Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, pp. 158-159.

45
 · sfera publică a timpului liber se proiectează la nivelul consumatorilor de
oferte culturale specifice în mod constant (teatru, film) sau de oferte
sportive (fani ai diferitelor sporturi cum este de exemplu fotbalul).
· sfera publică mediatică este reprezentată de mass-media.
· sfera publică culturală se referă la spaţii culturale naţionale sau regionale
de genul românii, moldovenii etc.
· sfera publică globală este reprezentată de reţele de comunicare globală.
Aşa cum au subliniat Missika şi Wolton, mass-media a condus la apariţia unei
culturi comerciale care este percepută drept o ameninţare la adresa culturii legitime.
Creşterea în putere a jurnaliştilor, utilizarea vizibilităţii mediatice ca instrument pentru a
scurtcircuita procedurile de legitimare interne din câmpul intelectual au produs un reflex
de crispare la majoritatea intelectualilor.
Pe de o parte, postmoderniştii consideră că dezvoltarea noilor media este asociată
cu declinul modernităţii şi destrămarea socializării din sfera publică, pe de altă parte,
apariţia tehnicilor de comunicare reprezintă o deschidere a spaţiului public.
John Thompson analizează în lucrarea Media şi modernitatea rolul mediilor de
comunicare în construirea spaţiului public. Mijloacele de comunicare nu servesc doar la
transmiterea de informaţii de către indivizi ale căror relaţii cu ceilalţi rămân în esenţă
aceleaşi. „Astfel, într-un mod fundamental, folosirea mijloacelor de comunicare
transformă organizarea spaţială şi temporală a vieţii socaile, creând noi forme de acţiune
şi de interacţiune, precum şi noi moduri de exercitare a puterii, care nu mai sunt legate de
împărtăşirea unui spaţiu comun”27.
Autorul pleacă de la două premise în dezvoltarea teoriei sale:
Ø comunicarea este o formă de acţiune (ideea a fost preluată de la Austin),
iar analiza comunicării trebuie să conţină o analiză a acţiunii, precum şi o descriere a
caracterului ei contextualizat social.
Ø în câmpul social poziţiile actorilor sunt determinate în mod esenţial de
relaţiile de putere ce se stabilesc între ei.

27
John Thompson, op. cit., p. 10.

46
 Mijloacele de comunicare de masă creează un nou tip de caracter public, unul
mediat, spaţiu nonlocalizat, nondialogic, deschis al vizibilului, în care formele simbolice
mediate pot fi exprimate şi primite de o pluralitate de alţi indivizi nonprezenţi.
„Lupta de a te face auzit şi văzut şi de a-i împiedica pe alţii să o facă nu este un
aspect periferic al mişcărilor sociale şi politice din lumea modernă; dimpotrivă, ea le este
centrală. Această descriere a caracterului public mediat ne dă totodată posibilitatea de a
înţelege de ce realizarea vizibilităţii poate pune în mişcare un lanţ de evenimente care se
desfăşoară în moduri impredictibile şi necontrolabile. Imaginile şi measajele mass-media
pot duce la scindări şi sentimente profunde de injustiţie care sunt experimentate de
indivizi în cursul vieţii lor de fiecare zi. Mijloacele de comunicare pot politiza fiecare zi
făcând-o vizibilă şi observabilă în moduri care nu erau posibile înainte, transformând
astfel evenimentele zilnice într-un catalizator al acţiunii care se revarsă cu mult dincolo
de locurile imediate în care se petrec evenimentele”28. Relaţia dintre cultura media şi
spaţiul public evidenţiază faptul că problemele societţii pot fi abordate prin practici de
comunicare diverse. Acest mod de a aborda rolul media la formarea spaţiului public
îndică o gândire postmodenă, plecând de la capacitatea indivizilor de a se raporta critic la
discursul mediatic.
Thomas Risse apreciază că studiile despre spaţiul public ar trebui, de fapt, să pună
în evidenţă o tipologie a spaţiilor publice, că ar trebui să renunţăm la folosirea unor
noţiuni dihotomice în legătură cu spaţiul public, ca şi noţiuni ideale sau omogene.
Important este să identificăm formula comunicaţională care mediază trecerea de la
interesul individual la cel general şi invers. Dispozitivele de mediatizare pot fi concepute
astfel încât participanţii să fie aduşi în situaţia de a problematiza. Problematizarea în sfera
mediatică din perspectiva unor unghiuri de vizibilitate diverse transformă în mod esenţial
realitatea, spaţiul public şi faptele care ne aparţin.
Transformarea spaţiului public în noul spaţiu public mediatizat modifică în mod
esenţial şi realitatea sau actualitatea, precum şi raporturile sociale sau participarea la
dezbaterile de interes comun.

28
Ibidem, p. 116.

47
 Spaţiul public românesc contemporan

Plecând de la caracteristicile definitorii ale spaţiului public, ne propunem să

sintetizăm într-o viziune unitară mesajele transmise în sfera publică contemporană
românească prin intermediul mass-mediei. În acest sens, investigăm mesajele din
comunicarea publică prin raportare la cea politică, având în vedere faptul că, de cele mai
multe ori, spaţiul public este cadrul de legitimare al politicului. Conceptul de „spaţiu
public” este definitoriu pentru regimurile democratice şi poate fi considerat a fi un spaţiu
de mediere între societatea civilă şi stat, care favorizează dezbaterile contradictorii şi
apariţia opiniei publice29. În acest sens, vorbim despre un spaţiu simbolic care reprezintă
una dintre condiţiile fundamentale ale funcţionării democraţiei. Comunicarea este un
factor care produce schimbarea socială, intrând în interacţiune cu indivizii şi grupurile
sociale cărora li se adresează, ea fiind asimetrică şi inegalitară, însă atunci când se
produce în câmpul social ea nu poate fi unilaterală. Realizând o analiză critică a spaţiului
public românesc, plasat la graniţa dintre modernitate şi europenizare, Constantin
Schifirneţ consideră că modernitatea este mai mult o aspiraţie, un ţel de atins, dar
niciodată pe deplin realizat. În acest caz, ideile au circulaţie în spaţiul public, dar fără ca
şi acţiunile aferente lor să fie finalizate. „Practic, nu au existat proiecte de modernizare, ci
numai interpretări ale modernităţii, prin concepte şi viziuni preluate din gândirea
occidentală. Schimbările moderne s-au produs fără a avea un proiect. Semnificativ, în
spaţiul public postdecembrist s-a accentuat necesitatea reluării programului paşoptist ca

29
Éric Dacheux, (coord.), op. cit., p. 11.

48
reper al modernităţii, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară a perioadei
postcomuniste”30.
În încercarea de a descrie şi caracteriza spaţiul public românesc de tranziţie
Nicolae Manolescu afirmă că societatea noastră este lipsită de spirit critic: „După 1989,
libertatea s-a transformat în haos. Valoarea fiind înlocuită de succes nu mai există nicio
demarcaţie între cultura populară, de consum şi aceea adevărată, de elită. O subcultură
fără frontiere - iată ce ne oferă perioada de tranziţie. Societatea de tranziţie este o
societate lipsită de spirit critic. La fel şi cultura”31.
Pornind de la esenţa spaţiului public, interacţiunea cetăţenilor cu privire la
problemele de interes general, Jacques Gerstlé pune în legătură comunicarea şi
participarea, relaţie ce are în vedere nu numai clasa politică şi modul în care aceasta
reuşeşte să transmită mesajele, dar şi felul în care cetăţenii contribuie la temele de interes
comun din cadrul comunităţii.
În acest sens, „comunicarea este o condiţie a participării. A comunica înseamnă a
lua parte, a participa la ceva care poate lua forme mai mult sau mai puţin desăvârşite,
precum schimbul de însemne sau stabilirea sensului. A comunica politic înseamnă a pune
în comun opinii, argumente, dictoane referitoare la comunitate. Asistăm astăzi la o criză a
politicului care vizează, atât reprezentarea, cât şi participarea cetăţenilor. Este incitantă
ideea de a pune în relaţie tendinţa recentă de dezangajare şi de respingere a politicii
profesionalizate, pe de o parte, şi mediatizarea crescândă a activităţii politice, pe de altă
parte”32. Toate aceste premise necesare pentru funcţionarea eficientă a spaţiului public îşi
pierd valabilitatea în cazul spaţiului public românesc care nu tinde spre universalizare, ci
dimpotrivă spre afirmarea unor particularităţi distincte.
Deşi spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei, atunci
când ne raportăm la spaţiul românesc acesta devine contradictoriu dacă avem în vedere
tensiunile existente între cetăţeni şi clasa politică, care se adâncesc şi nu se atenuează. În
acest sens, există o dublă condiţionare între capacitatea clasei politice de a comunica în
cadrul spaţiului public şi acţiunile întreprinse de către societatea civilă ca răspunsuri la

30
Constantin Schifirneţ, Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2012, p. 13-14.
31
Nicolae Manolescu, Cea mai gravă boală a tranziţiei în „România literară”, nr. 36 din 8 septembrie
1999, p. 1.
32
Jacques Gerstlé, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 110.

49
măsurile asumate politic. Comunicarea politică este un produs al spaţiului public în
măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice,
inclusiv politicului. Reconfigurarea noului spaţiu public a dus la creşterea vizibilităţii
acţiunii politice şi a liderilor politici. Pe de o parte, fragmentarea spaţiului public a
accentuat pasivitatea politică a publicului, astfel că agenda publică este definită de elite
(actori politici, jurnalişti, formatori de opinie) care acţionează în spaţiul public
mediatizat. Dar participarea elitelor politice este reglementată de accesul restrâns la
mijloacele de comunicare. Vladimir Tismăneanu blamează lipsa de implicare a
intelectualilor români în societatea contemporană, considerând apolitismul drept o formă
ruşinată de politică, pe care o numeşte politica dezertării. Din acest punct de vedere, în
cadrul societăţii române contemporane, asistăm la o abandonare a spaţiului public din
partea intelectualilor.
Lipsa unei maturităţi depline a spaţiului public din România poate fi pusă pe
seama lipsei unei tradiţii a dezbaterii publice specifice democraţiei, dar şi pe lipsa
iniţiativelor civice, pe slaba reprezentativitate, a ceea ce numim în mod frecvent societate
civilă. În România, sfera publică modernă nu s-a dezvoltat pe deplin; ea s-a manifestat cu
precădere în cadrul societăţilor dominate de clasa de mijloc urbană, faţă de societăţile
sud-estice din Europa. Pasivitatea şi lipsa de iniţiativă civică transpar şi din modul în care
poporul român se raportează la problemele pe care le are de înfruntat. Amânarea sau
neasumarea problemelor cu care se confruntă societatea conduce, atât la lipsa de iniţiativă
civică, cât şi la reacţii violente întârziate atunci când ele devin imperative.
Din acest motiv, în România nu avem de a face cu o clasă politică autentică. În
viziunea lui Daniel Barbu, aşa-numita clasă politică din ţara noastră este formată din
oameni lipsiţi de ideologie, fără niciun ideal politic, care aderă la diverse curente
ideologice pentru a-şi acoperi lipsa de legitimitate şi pentru a-şi asigura interesele
economice. Spaţiul public activat de tehnicile de comunicare politică se va constitui într-
un răspuns la criza reprezentării politice şi la apatia crescută a cetăţenilor, iar atunci când
decid să reacţioneze, o fac în mod violent. Spaţiul public actual românesc se manifestă
prin reacţii contradictorii: pe de o parte inactivismul civic, pe de altă parte proteste
violente (greva foamei timp de 70 de zile a învăţătoarei Cristiana Anghel, gestul lui
Adrian Sobaru în plenul Parlamentului, protestele de la începutul anului 2012).

50
Resemnarea socială din ultimii ani a determinat acumularea tensiunilor sociale, iar
românii au găsit resurse pentru a reacţiona dovedind că încă mai există un instinct de
conservare democratică.
Tot ce contează în spaţiul public actual este redus la spaţiul public mediatizat, iar
intervenţiile societăţii civile nu depăşesc contradicţiile dintre ziarişti şi politicieni.
Exacerbarea mediatică dublată de inactivismul civic este emblematică pentru societăţile
post-comuniste aflate încă în tranziţie. Inactivismul civic va genera minimalizarea
oricărei forme de protest, fapt ce va descuraja societatea să mai acţioneze împotriva
deciziilor politice. Din actul reprezentării puterii, politicianul a uitat începutul, cetăţeanul,
de care se îndepărtează din ce în ce mai mult. Administrarea binelui comun devine un
concept din ce în ce mai abstract, atât timp cât cetăţenii nu contestă nicio acţiune politică.
Ne aflăm în faţa unei situaţii limită: cu cât cetăţenii devin din ce în ce mai inactivi, cu atât
politicienii vor acţiona fără să ţină seama de opinia publică. Sistemele democratice se
definesc prin participarea activă la crearea şi aplicarea politicilor, prin guvernarea directă
a cetăţeanului şi nu prin reprezentarea cetăţenilor de către guvernanţi. Cetăţenii activi
guvernează nu neapărat la orice nivel sau în orice situaţie, dar instaurează instituţii menite
să încurajeze participarea la crearea agendei publice, la procesul de luare a deciziilor, la
implementarea politicilor publice. Democraţiile bine conturate se bazează pe participare,
care presupune rezolvarea problemelor la nivelul comunităţii.
Sfera publică este definită de către Gray D. Rawnsley ca un „spaţiu discursiv
distinct”33 în care sunt implicaţi indivizii care trebuie să îşi asume rolul unei forţe politice
puternice. Sfera publică este compusă din instituţii care comunică social, prin intermediul
cărora faptele şi opiniile circulă, iar prin intermediul cunoaşterii comune creează o bază
colectivă pentru acţiunea politică. În acestă direcţie îl regăsim pe Giovanni Sartori care în
lucrarea Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea consideră că
invazia televiziunii a condus la un regres al democraţiei. Televiziunea informează şi
influenţează prin interpretarea imaginilor prezentate plasând individiul pe un plan secund.
Comunicarea politică este o comunicare mediată, transmisă prin intermediul
mass-mediei. „Televiziunea are un efect exploziv, deoarece ia locul aşa-numiţilor lideri

Gray D. Rawnsley, Political Communication and Democracy, Palgrave, Macmillan, New York, 2005, p.
33

18.

51
indermediari de opinie şi înlătură din cale mulţimea de autorităţi cognitive care stabilesc
în mod diferit, pentru fiecare dintre noi, în cine să credem, cine este demn de încredere, şi
cine nu”34. Acest fapt se aplică şi în cazul spaţiului public românesc contemporan, care
este dominat de abundenţa mijloacelor de comunicare care adesea iau locul acţiunilor
civice. Această multiplicare a canalelor de comunicare ascunde, pe de o parte limitele
democraţiei româneşti aflată abia la început, cât şi lipsa de inovare de care dă dovadă
societatea civilă faţă de problemele de interes general.
Comunicarea politică este o activitate strategică ce necesită, atât competenţe
diferite, precum şi multiple resurse precum cele financiare, logice, simbolice. Din acest
motiv, comunicarea politică este accesibilă numai în anumite condiţii şi poate ridica
dificultăţi unor actori politici.
Spaţiul public românesc nu este încă pe deplin configurat deşi există practici
globale de comunicare politică. În legătură cu această dilemă poate fi luat în considerare
următorul raţionament: „generalizarea unui model de comunicare politică indică o
similitudine tot mai accentuată între sistemele politice din cauza unor tendinţe societale
specifice de tip postmodern, din cauza profesionalizării societăţii civile drept consecinţă a
unei puternice fragmentări sociale şi a dezvoltării culturii asociative”35. Evenimentele
politice din ultimii ani, consideră Teodor Dima, ne dezvăluie o Românie căreia îi lipsesc
originile intelectuale ale sistemului democratic, coerenţa internă, setul de principii şi idei
întemeietoare. Astfel, imposibilitatea de a defini sistemul politic actual decurge şi din
faptul că nu ştim ce putem face cu democraţia românească.
Comunicarea politică trebuie analizată şi ca o practică democratică, un indicator
fundamental pentru starea unei democraţii. Democraţia este referenţialul în funcţie de
care pot fi evaluate evoluţiile din sfera comunicării politice.
În aceste condiţii, spaţiul politic actual se confruntă, pe de o parte cu tendinţele de
integrare politică prin apariţia instituţiilor transnaţionale, iar pe de altă parte cu
dezvoltarea discursului identitar în interiorul societăţii apărut ca urmare a multiplicării
grupurilor şi a spaţiilor cultural simbolice. Aceste două tendinţe se repercutează şi asupra

34
Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, trad. de Mihai Elin,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 54.
35
Camelia Beciu, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Editura Polirom, Iaşi,
2000, p. 33.

52
acţiunii politice de la care se aşteaptă să fie compatibilă cu un electorat din ce în ce mai
individualizat, dar situat într-un spaţiu de integrare.
Astfel, actorul politic interacţionează cu grupuri tot mai diferenţiate din punct de
vedere al intereselor, nevoilor şi aşteptărilor. Una dintre problemele cele mai sensibile cu
care se confruntă actorul politic în prezent este reprezentativitatea. Acţiunea politică în
regimul mediatic este alimentată de un soi de degenerare a politicianului care nu se poate
dispensa de reprezentativitate, dar nici nu o mai poate afişa explicit în faţa electoratului.
Direcţionarea ofertei politice către un anumit electorat se desfăşoară diplomatic astfel
încât celelalte segmente ale electoratului să nu fie lezate. Deoarece actorul politic trebuie
să-şi controleze reprezentativitatea mai ales când este puternic mediatizat el nu mai poate
iniţia acţiuni politice pe termen lung.
Oamenii care au anumite caracteristici comune aparţin de regulă aceloraşi
grupuri, iar cu cât întreţin contacte mai strânse între ei sunt predispuşi să voteze la fel.
Familia oferă un climat foarte clar de influenţă politică. Toţi membrii ei sunt
înclinaţi să voteze în acelaşi fel, iar în acele cazuri unde există dezacord tensiunea îi
conduce pe membrii familiei la anumite adaptări interne. De obicei, femeile sunt cele
care se adaptează şi de la ele avem şi cele mai multe referinţe despre discuţiile de familie
ca surse ale schimbării. În timpul campaniei electorale grupurile sociale le insuflă
membrilor lor ideologia politică acceptată de grup. În general, oamenii care intenţionează
să voteze un anumit partid sunt de acord şi cu principalele lui idei.
Analizând caracteristicile empirice ale opinei publice, Ferdinand Tönnies
consideră că „ar exista condiţii pentru discuţii particulare care ar reprezenta obstacole în
propagarea unui fapt. Numai că orăşenii trăiesc precum străinii şi, în felul acesta, fiecare
împărtăşeşte opinia dominantă, percepută ca opinia oamenilor de bun simţ”36. Deci unui
flux de informaţii provenit dintr-o sursă specializată, cum ar fi ziarul sau televizorul,
individul, singur, nu poate să-i facă faţă.
Pentru a înţelege mai bine acest fenomen, trebuie să ne referim la teoria autorului
german despre comunitate şi societate. El explică procesul de modernizare a societăţii
prin trecerea de la un stadiu la altul de evoluţie, de la comunitate la societate, un proces

36
Ferdinand Tönnies, Community and Society, Transaction Publishers, New Brunswick and London, 2002,
p. 85.

53
de raţionalizare, care implică o deplasare de la relaţiile bazate pe familie şi breaslă către
cele fundamentate pe raţionalitate şi calcul. Comunitatea este acel stadiu în care sunt
dominante relaţiile de ordin emoţional, legăturile nemijlocite bazate pe ataşamentul faţă
de un loc anume, pe un status bine definit şi pe o comunitate omogenă. Societatea este
stadiul asociat cu urbanismul, cu producţia industrială, mobilitatea, eterogenitatea şi
impersonalitatea. În cadrul comunităţii, oamenii rămân în mod esenţial uniţi, în ciuda
tuturor factorilor care îi separă, în timp ce în societate ei sunt în mode esenţial separaţi, în
ciuda factorilor care îi unesc. În cea de-a doua formă de organizare nu găsim acţiuni care
să derive dintr-o unitate intrinsecă, existentă anterior; de aceea, nicio acţiune nu exprimă
spiritul de unitate, chiar dacă este dusă la îndeplinire de către un individ în numele celor
asociaţi cu el.
Opinia publică este condensată într-un adevărat cod moral şi pretinde un consens
între opiniile individuale, private şi ea însăşi, în încercarea de a aduce toate fenomenele la
nivelul propriei înţelegeri. Astfel, opinia publică solicită un anumit tip de aliniere, dar
sunt părţi ale societăţii care nu acceptă interpretările şi opiniile existente. „Fiecare parte
trebuie să facă eforturi pentru a transforma propria opinie în opinie publică sau cel puţin
a-i da această aparenţă. Ea trebuie să încerce să prezinte propria voinţă drept o voinţă
generală şi raţională, una care intenţionează să sporească bunăstarea generală”37.
Inconsecvenţele se atenuează astfel încât oamenii îşi menţin intenţiile de vot
începând să gândească despre anumite probleme în acelaşi fel ca majoritatea care aderă la
aceleaşi concepte. Dacă intenţia de vot a unei persoane este în mare măsură un simbol al
grupului social căruia îi aparţine, atunci nu ar trebui ignorat faptul că oamenii tind să
aplaneze inconsecvenţele de gândire astfel încât ideile lor să fie cât mai apropiate de cele
ale grupului pe care îl vizează. Tocmai din acest motiv, ei au tendinţa să atribuie unor
experienţe comune interpretări asemănătoare şi vor aproba un candidat care a pornit de pe
aceeaşi poziţie cu a lor sau vor aproba programe formulate în termeni cheie ce sugerează
ocupaţiile lor şi în final vor adera la standardele morale apropiate cel mai mult de cele ale
grupului în care ei sunt integraţi.

37
Ibidem, pp. 220-221.

54
 Preşedintele este figura, funcţie simbolică caracterizată de statismul lor aparent,
întruchipând fidelitatea, securitatea, continuitatea, trecutul şi viitorul. Operaţia simbolică
uneşte dispersatul într-un singur ritm prin sărbători electorale, declaraţii, mitinguri.
În societatea românească actuală nu putem identifica o doctrină politică pură,
coerentă, ci mai curând identificăm o combinaţie de idei apaţinând unor doctrine diverse,
dar care sunt promovate de anumiţi lideri ca fiind autentice şi autonome.
În termeni de marketing politic, constructul de imagine al unui candidat devine un
„produs” care se adresează unui public-ţintă care preia rolul consumatorului a cărui
atenţie captată şi al cărui interes trebuie mobilizat. Atunci când vizăm construirea
imaginii unui candidat trebuie să punem în valoare două tipuri de resurse: resursele
expresive (prestaţia candidatului, abilitatea de a comunica, calităţile oratorice, charisma)
şi resursele simbolice (trecutul politic, memoria colectivă, reputaţia, gândirea
convenţională). Acest nou tip de produs comercializat pe piaţa socială îşi măsoară
vânzările în funcţie de voturile obţinute la finalul competiţiei electorale, precum şi
creşterea notorietăţii în urma procesului electoral. Abordarea politicii ca formă a
expresiei artistice se referă la preluarea formelor de cultură populară, actorul politic fiind
obligat să joace roluri şi să întruchipeze personaje. Strategiile de comunicare apelează la
un resort popular în vederea atingerii adeziunii. Principalele resurse expresive ale
comunicării politice exploatează cultura populară.
Politicul acceptă valenţe populare deoarece este obligat să se raporteze la un cod
comun de înţelegere prin folosirea unui limbaj comun, accesibil şi plin de semnificaţii
ancorate în mentalul colectiv în vederea apropierii de electorat. Participarea candidaţiilor
la emisiuni cu o cotă ridicată de audienţă, precum şi dezbaterile electorale au devenit o
condiţie obligatorie pentru mediatizarea omului politic în România datorită faptului că
electoratul are asemena aşteptări de la candidaţi. Intensa mediatizare a politicului în
contextul actual a dus la o scădere a interesului publicului faţă de politic, însă cu toate
acestea pe timpul unei campanii electorale prezidenţiale electoratul român manifestă un
interes crescut faţă de aceste discursuri politice. Reducerea distanţei dintre candidat şi
electorat, empatia dintre aceştia, identificarea imagologică şi axiologică sunt foarte
importante pentru formarea unei percepţii pozitive despre actorul politic. Actorii politici
sunt evaluaţi pe baza criteriilor etice şi estetice ale electoratului, comunicarea politică

55
fiind orientată în acest sens. Printre aceste criterii amintim „autenticitatea” şi
„credibilitatea” prin prisma cărora sunt evaluaţi actorii politici.
„Astfel, un lider politic şi discursul acestuia sunt credibile dacă sunt autentice, iar
autenticitatea este o construcţie „estetică”, spunându-se normelor culturii populare.
Actorul politic aplică aceste norme ale culturii populare care atrag electoratul într-o
măsură mai mare decât prezentarea seacă, tehnică a activităţii politice. Astfel, omul
politic „reconstruieşte” realitatea politică prin adaptarea acesteia la sistemul referenţial
din cultura populară”38. Tendinţa electoratului este aceea de a sprijini candidatul care
reuşeşte să fie cât mai autentic şi credibil pe parcursul campaniei electorale. Dincolo de
retorica politică, autenticitatea trebuie consolidată de fapte şi acţiuni politice care de cele
mai multe ori pot influenţa construcţia imagistică a omului politic.
Anumite proiecte politice conjuncturale pot afecta în bine sau în rău construcţia
imaginii unui candidat. Actorul politic întră într-un spectacol politic şi mediatic, accentul
punându-se pe cultul personalităţii, caracterul, profilul psihologic, starea de spirit în
deterimentul mesajului cognitiv. Datorită diversităţii publicului căruia i se adresează
omul politic şi-a transformat discursul mai curând într-o conversaţie populistă care
introduce elemente emoţionale şi informaţii cu conţinut afectiv. Discursul politic a
devenit „familiar”, „personalizat”, „conversaţional”, „intim”, „charismatic”,
„melodramatic” sub influenţa televiziunii spectaculare.
Criteriile de evaluare au devenit apolitice: charisma candidatului, abilităţile
oratorice, prestaţia publică, notorietatea au devenit prioritare în faţa programului politic, a
deciziilor şi acţiunilor întreprinse. În campaniile electorale din societatea contemporană
legitimitatea informală a devenit mai puternică decât legitimitatea electivă care este
principala formă de reprezentare în democraţie. Diversitatea stilurilor de viaţă cotidiană
au impus adaptarea politicului şi extinderea muticulturalismului, iar diversitatea
grupurilor de apartenenţă îngreunează formularea politicii reprezentative. Astfel, omul
politic a fost obligat să caute noi criterii de legitimare politică să depăşească standardele
care se axau pe programe politice, performanţă, sobrietate sau notorietate şi să îşi pună în
evidenţă personalitatea politică. Imaginea politică a înlocuit ideologia, iar strategiile
discursive primează în faţa acţiunilor politice.

38
Viorica Roşca, Mediatizarea discursului electoral, Editura Institutul European, Iaşi, 2007, p. 45.

56
 Analiza proceselor sociale trebuie să ţină cont de schimbările de atitudine care se
petrec, dar şi de modul în care acestea intră în strânsă corelaţie unele cu altele.
1. Un prim punct se referă la stabilitatea atitudinilor. Subiecţii au tendinţa de a
vota exact aşa cum au votat mereu familiile lor. În pofida afluxului de propagandă şi
contrapropagandă care l-ar putea influenţa pe alegător, acesta îl atinge efectiv în foarte
mică măsură. După o examinare atentă se constată că el acceptă să se expună doar
propagandei cu care este deja de acord, fiind opac faţă de propaganda cu care ar putea
intra în dezacord.
2. O asemenea consecvenţă nu poate fi explicată prin referire la încăpăţânarea
sau inerţia naturii umane. Chiar dacă şi alte funcţii sociale sau psihologice ar putea fi
deservite de menţinerea atitudinilor elementare, acest lucru reprezintă o sursă de mari
satisfacţii pentru indivizi îndeosebi în contactele lor de grup. Păstrându-şi convingerile
neştirbite, ei sunt capabili să evite sau să minimizeze conflictele şi dezacordurile cu
persoanele din mediul lor social, care împărtăşesc aceste atitudini. Astfel, atitudinea
constantă este o modalitate de menţinere a securităţii individuale.
3. Aceste tendinţe individuale sunt susţinute de procesele care se manifestă la
nivelul grupului. În timp ce individul îşi menţine securitatea devenind opac faţă de
propaganda care îi ameninţă convingerile, atitudinile sale sunt consolidate de contactele
cu alţi membri ai grupului. Aparţinând aceluiaşi grup, ei vor împărtăşi atitudini similare
şi vor manifesta tendinţe asemănătoare de selecţie. Dar asta nu înseamnă că toţi membrii
grupului se vor expune exact aceleiaşi propagande sau că vor fi influenţaţi de exact
aceleaşi aspecte ale experienţelor comune. Fiecare individ va avea fondul lui privat de
informaţii şi catalogul lui particular de experienţe, chiar dacă acestea sunt selectate şi
judecate conform unor standarde comune.
4. În anumite situaţii este important să determinăm condiţiile în care unele
atitudini îşi pierd stabilitatea sub influenţa proceselor prin intermediul cărora au loc
schimbările. Acest mecanism depinde de activarea experienţelor şi a ideilor anterioare.
Este recunoscut faptul că fiecare om poartă în sine germeni ai unor observaţii sau
experienţe pe jumătate uitate şi care sunt într-o anumită măsură recesive deoarece nu se
încadrează în tradiţiile şi interesele grupului căruia îi aparţin. Cu toate acestea, în timpul
unor crize sau sub influenţa unei propagande intense acestea pot fi actualizate

57
determinând o restructurare a atitudinilor şi uneori chiar o schimbare a afilierii
persoanelor la anumite grupuri.
5. Aceste predispoziţii la schimabre pot fi întâlnite mai des în cazul oamenilor
supuşi unor presiuni conflictuale. Putem afirma că în societatea românească indivizii nu
aparţin unui singur grup, ci sunt supuşi unei varietăţi de afinităţi sociale primare precum
clasa lor socială, grupul etnic, afilierea religioasă sau asociaţiile informale din care fac
parte. Aceste poziţionări distincte pot determina tendinţe conflictuale în cazul unor
persoane mai ales când predispoziţia acestuia este dublată de o campanie electorală faţă
de care el rezonează şi este nevoit să ia o decizie.
6. În cadrul fiecărui grup social există unele persoane care sunt mai active şi a
căror opinii sunt formulate mai coerent. Aceste persoane sunt mai sensibile decât altele la
interesele grupului, sunt mai nerăbdători să-şi exprime punctul de vedere şi este relativ
uşor să fie diferenţiaţi de restul grupului, fapt, ce poate genera apariţia în prim-plan a
unui lider. Dezvoltând aceste abilităţi, liderii de opinie pot acţiona ca mediatori între
mass-media şi membrii grupului căruia îi aparţin. Majoritatea oamenilor dobândesc multe
din informaţiile lor şi îşi structurează ideile personale prin contactul direct cu liderii de
opinie ai grupurilor pentru că aceştia erau conectaţi mai mult la mass-media şi prin
aceasta îşi dezvoltă capacităţile de persuadare.
Conform Dicţionarului de sociologie, liderul este „persoana care exercită puterea
sau o mare influenţă în cadrul unor grupuri sociale de diverse mărimi (societăţi, naţiuni,
comunităţi, organizaţii, grupuri mici). Atributul definitoriu al liderului este exercitarea
funcţiei de conducere, luarea deciziilor”39.
„Conceptul de lider de opinie nu este nou. În numeroasele studii despre putere,
influenţă şi conducere ni se aminteşte că în fiecare comunitate există câţiva oameni mai
de seamă care stabilesc moda şi sunt imitaţi de ceilalţi. Acest concept trebuie uneori
modificat deoarece influenţarae opiniei funcţionează nu numai vertical, de la vârf spre
bază, ci şi orizontal; există lideri de opinie în orice pătură socială”40.

39
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.
332.
40
Paul F. Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o
campanie prezidenţială, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 28.

58
 Sub influenţa liderului apare emergenţa sau cristalizarea opiniei în mod special în
cadrul unor campanii electorale când oamenii trebuie să ia decizii sau cel puţin să-şi
structureze opinii. Dincolo de liderii de opinie şi uneori deasupra lor există interacţiuni
reciproce între membrii grupului ceea ce contribuie la structurarea sentimentelor vagi ale
fiecărui individ. Pe măsură ce interacţiunile cresc se cristalizează o nouă distribuţie a
opiniilor şi atitudinilor articulate la nivelul grupului. Opiniile par să fie organizate într-o
ierarhie a stabilităţii, dar în cursul unei campanii cele mai flexibile se adaptează
nivelurilor stabile. Fiecare partid politic deţine un set de principii pe care încearcă să-l
impună alegătorilor. Pe măsură ce campania avansează există tendinţa ca structura opiniei
unui număr cât mai mare de oameni să devină omogenă. Intenţia de vot este cea mai
stabilă, iar atitudinile asupra unor subiecte mai specifice tind să devină compatibile cu
poziţia partidului.
Marian Preda41 consideră că autoritatea este legată de putere şi de lidership şi ea
poate fi o caracteristică a persoanei sau o trăsătură a personalităţii cuiva. În acelaşi timp
autoritatea este o relaţie sau o legătură între o persoană care o exercită şi un subiect al
autorităţii. Conform acestor elemente rezultă că nu poate fi exercitată decât într-un
domeniu limitat şi presupune dezvoltarea de competenţe specifice. Nimeni nu se poate
erija într-o autoritate supremă în toate domeniile.
Autoritatea ireflexivă presupune că nimeni nu poate fi o autoritate pentru sine
însuşi. Problematica autorităţii implică prezenţa Celuilat care să valideze şi să accepte
autoritatea. În cazul omului politic, validarea autorităţii se face atât la nivelul partidul
care îl sprijină, al adeversarilor, cât şi de electoratul care îl votează.
Autoritatea tradiţională este fundamentată pe obiceiuri, cutume, norme şi valori
exersate în timp şi moştenite cultural. Acestea funcţionează ca normă sau regulă şi se
concretizează în viaţa politică prin comportamentul faţă de alegători sau adversari,
discursul puterii sau discursul opoziţiei.

41
Marian Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.
32.

59
 Autoritatea charismatică - conceptul de charismă a fost introdus de Max Weber42
şi se referă la recunoaşterea liberă de către adepţi a calităţilor unor lideri, fie că acestea
sunt reale sau sunt determinate magic.
Definid calităţile excepţionale ale indivizilor charisma este adesea asociată
autorităţii religioase şi politice. În situaţii de criză, indivizii charismatici sunt văzuţi
asemenea unor salvatori. Ei reuşesc să mobilizeze energiile sociale în vederea realizării
unor schimbări majore, de substanţă sau în derularea unor proiecte de amploare. În timpul
campaniilor electorale candidaţii îşi probează charisma, se transformă în adevărate vedete
de televiziune în încercarea de a seduce electoratul.
Plecând de la afirmaţia lui Lance Bennett care apreciază „politica stilului de viaţă
ca fiind identitate politică”43 considerăm că identitatea politică afişată de către un
candidat şi imaginea socială trebuie construite în aşa fel încât să nu se înregistreze
discrepanţe majore. Electoratul este astăzi din ce în ce mai preocupat de stilul de viaţă al
omului politic, adică de exprimarea unei identităţi care se afirmă în societate ce se
caracterizează prin comunităţi socio-culturale pe care sistemul politic nu poate să le
ignore.
Modelul Michigan descoperit la începutul anilor 1950, s-a centrat pe variabile
psihologice în analiza comportamentului de vot. În cadrul acestui model putem identifica
trei factori atitudinali în determinarea comportamentului electoral: partizanul politic,
identificarea cu candidatul şi subiectele de campanie.
Identitatea se manifestă în producţiile simbolice: în stilul discursurilor, în ritmul
activităţilor, în obiceuri. Din punct de vedere al evoluţiei identităţii constatăm că există
un ritm lent ea fiind percepută la nivel mental ca o traiectorie. Fiind un proiect aflat în
construcţie identitatea trebuie dublată de legitimitate, charismă şi autoritate care
contribuie la rândul lor la consolidarea imagistică a actorului politic. În campaniile
electorale tradiţionale, organizaţiile colective şi grupurile de interese aveau rolul de a
mobiliza cei mai mulţi cetăţeni, iar interesele acestor grupuri erau reprezentate de
partidele poltice. Susţinerea candidaţilor prin loialitatea de partid a fost văzută ca un

42
Max Weber, Politica o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1992, p. 54.
43
Lance Bennett, The uncivic culture: communication, Identity and the Rise of Lifestyle Politics, Political
Science & Politics, XXXI, 1998, p. 12.

60
semn al încrederii în abilitatea liderilor aleşi de a traduce principiile programatice în
acţiuni politice concrete care să reprezinte interesele grupurilor sociale.
Agenda setting este folosită în campania electorală atunci când candidatul îşi
proiectează imaginea prin asociere cu anumite poziţii faţă de subiectele de ordin politic,
economic şi social. Câmpul electoral dictează un anumit gen de probleme pe care
candidaţii le aduc în faţa electoratului prin care îşi modelelează stilul de comunicare şi
identitate.
Din perspectiva lui Blumer şi Gurevitch analiza comunicării politice necesită o
perspectivă sistemică, ea fiind rezultatul unor logici sociale şi comunicaţionale diverse,
care se intersectează în contextul interacţiunii dintre clasa politică, media, cetăţean,
grupuri de influenţă, lideri de opinie. Orice atitudine, gest, faptă care poate să aducă
atingere acestei imagini, cu efecte negative asupra credibilităţii mesajului, profilului
public, înseamnă o criză de imagine. Criza de imagine are ca prim efect afectarea
credibilităţii. O notorietate construită pe greşeli de imagine, de la declaraţii neinspirate la
decizii greşite duce în mod inevitabil la apariţia unei crize de imagine.
După Camelia Beciu modul în care cetăţenii ajung la anumite aşteptări în legătură
cu actul politic este esenţial pentru vitalitatea unei democraţii. Comunicarea politică este,
din acest punct de vedere, o resursă pentru cetăţeanul care are nevoie să-şi întemeieze,
prin informaţie şi dezbatere, opţiunile pe care le face în domeniul politicului. În politică
se pleacă de la ideea că presa este pusă să îţi denigreze imaginea, că acţionează la
comandă, iar atitudinea este în general ofensivă şi acuzatoare. De obicei, comunicarea
devine astfel non-comunicare.

61
 Discursul politic între identitate și acțiune

Finalitatea discursului politic, în calitatea sa de specie a discursului retoric rămâne

însă aceeași: argumentarea și realizarea persuadării. Finalitatea discursului politic, ca și în
cazul discursului publicitar, este de a modifica semnificațiile auditoriului și universul de
valori, cât și dispozițiile acestora de acțiune. Constantin Sălăvăstru consideră că
„discursul politic prin formele sale de manifestare (doctrină politică, propagandă politică,
ideologie politică, publicitate politică), legitimează cunoașterea politică, și, prin aceasta,
puterea politică”44. Astfel, discursul politic are un profund caracter ideologic. Natura
ideologică a discursului politic reiese, în primul rând, din scopul pe care îl urmărește:
legitimarea puterii, dar și din rezultatul său și anume preluarea puterii.
Discursul politic are drept scop găsirea unui ecou în reacțiile spontane ale
auditorului, fie actualizându-le, fie încercând organizarea lor prin strategii persuasive.
Intervenția discursivă însăși va comporta un sistem de atitudini pozitive și negative, în
care își pot afla expresia polarizării afective, așteptările și aspirațiile colective. Discusul
politic este un discurs de aplicare sau de manifestare concretă a ideologiilor, având un
puternic caracter ideologic.
Discursul juridic este o consecință a discursului politic și al acțiunii politice și
presupune susțineri, conservări, dar și schimbări reale în diverse sfere sociale, nu numai
în cele juridice, în funcție de anumite norme.
Discursul juridic este, prin excelență, un discurs normativ. În sistemele politice
constituționale votarea legii este o prerogativă a puterii legislative, sau parlamentare, în

44
Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată, Institutul European, Iași, 1999,
p. 38.

62
timp ce punerea sa în aplicare depinde de puterea executivă. Raporturile dintre lege și
aplicarea acesteia sunt relații între puterile concurente.
Eventualele conflicte sunt de natură politică și trebuie soluționate prin aplicarea
unor reguli de nivel superior. Ambele discursuri interferează, în sensul că teoria justiției
trebuie să se poată aplica ordinii puterii.
Manifestarea celor două discursuri presupune anumite valori, care își permit o
ancorare în universal și au menirea de a induce în rândul cetățenilor un puternic sentiment
de ordine și de coerență socială.
Atât religia, cât și politica au o mare forță simbolică, întrucât ambele propun
valori, semnificații, norme și modele. Discursul politic îndrăznește să pună uneori
problema fericirii colective, însă nu se simte în măsură să propună criterii absolute pentru
atingerea acesteia. Atât discursul religios, cât și cel politic desemnează valori ce stabilesc
ierarhia. Discursul politic apelează la valori precum libertatea, dreptatea, solidaritatea,
democrația, legalitatea etc. Ele acționează ca niște credințe mobilizatoare de opinii,
atitudini și comportamente de adeziune sau de respingere. Discursul politic capătă o
valoare în sine, iar în unele cazuri tematica este total ignorată punându-se accentul pe
elementele de oratorie: carisma, autoritatea, figurile retorice, gesturile care reușesc să
sporească forța persuasivă a discursului. Asftel, nu mai contează ce s-a spus, ci cum s-a
spus și mai ales cine a spus.
Comunicarea electorală este un exercițiu al negocierii și seductiei, în care sunt
implicate: clasa politică - care vrea să seducă, electoratul - care vrea să negocieze și
mass-media - care se orientează la condițiile de cerere și ofertă. La prima vedere, între
electorat și clasa politică ar exista un gen de comunicare-negociere prin care argumentele
sunt puse în șcenă și care se va materializa în final prin votul acordat.

Negocierea presupune cunoaștere, memorie, ordine comparativă a faptelor,

ideilor, deciziilor, pe care le posedă în egală măsură clasa politică și electoratul. În
calitatea lor de co-locutori într-un dialog politic, guvernanții și electoratul ar trebui să se
ordoneze într-o relație pe orizontală. Pe baza imaginii publice construite şi menţinute,
omul politic trebuie să întrunească trei calităţi:

- credibilitatea, care este dată de statutul social, nivelul de educaţie, experienţa

dobândită într-un anumit domeniu, obiectivitatea etc.;

63
 - atractivitatea, care corespunde nevoii electoratului de a se identifica cu el;
- puterea, care revine la capacitatea de a controla publicul, de a-l determina să
urmeze recomandările date şi de a-i observa gradul de conformism45.

Discursul politic beneficiază de anumite cadre favorabile prin care se apropie de

scopul său care este legitimarea puterii: amplitudinea problematică a discursului;
deschiderea procedurală cvasi-universală; raționalitatea manipulării. Amplitudinea
problematică a discursului politic concentrează în esența acestuia faptul că într-un asftel
de discurs putem aborda orice temă de orice natură (economică, socială, culturală,
religioasă) dacă prin aceasta sporim șansele de a fi votați. În cazul discursului politic
vorbim despre o amplitudine problematică maximală, fapt ce îl diferențiază de celelalte
tipuri de discurs care rămân limitate la o anumită tematică.
Putem vorbi despre o libertate maximă în privința abordării tematice, în funcție și
de capacitățile argumentative ale auditorului. Justificarea unei astfel de amplitudini, de
altfel dificil de realizat și care rămâne inaccesibilă majorității politicienilor care vorbesc
pe anumite teme, reiese din multitudinea de interese a electoratului. Diversitatea tematică
traduce, de fapt, diversitatea intereselor auditorului care sunt vizate permanent de către
politician. În cazul în care politicianul ar aborda o singură tematică electoratul s-ar diviza
în două categorii: cei care sunt interesați și cei care nu sunt interesați de problematica
susținută. Aceste interese se află într-o dimanică continuă, iar în lumea politică interese
care acum sunt considerate prioritare pot dispare într-o clipă și interese dintre cele mai
nesemnificative pot deveni teme prioritare.
În cazul discursului politic, implicitul este uneori mai semnificativ decât
explicitul. Suprafața structurii discursului politic reprezintă, într-o anumită măsură,
codificări ale suprafeței reprezentărilor semnatice implicite, subînțelese, ce se manifestă
în urma procesului de interpretare. Discursul politic lasă să se înțeleagă și altceva decât
ceea ce se spune în mod direct. Auditoriul politic descifrează subînțelesul promovat
identificând informații, valori și atitudini care pot crește sau diminua adeziunea, în
funcție de natura, structura și așteptările acestui auditoriu. Câmpul politic este unul
simbolic, al semnificațiilor antagoniste în care valorile și alegerile sunt confirmate și

45
Jean-Noël Kapferer, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass media şi
publicitate, Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 51.

64
reactualizate discursiv, se aprofundează deosebirile dintre discursurile politice anterioare
și cele noi, se invalidează semnificanții rivali, dar se și evită proliferarea semnificanților
care sunt mai dificil de controlat.
De asemenea, discursul politic se situează la limita dintre disimulare și
credibilitate și putem identifica două genuri de relații cognitive: una care reliefează
adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate și demersul de cunoaștere a acesteia și a
doua relație ce relevă caracterul veridic sau pe cel mincinos al raportului menționat.
Miniciuna se deosebește de eroare, prima este opusă adevărului, a doua realității.
Minciuna este un demers comunicativ intenționat de transmitere a unor informații false
către locutor, în scopul inducerii în eroare a receptorului. Minciunile din sfera
conceptelor pot dobândi diverse forme, de la afirmații neadevărate la operațiile
intelectuale care încalcă criteriile gândirii corecte, de la demersurile polemice, ce au ca
obiectiv distragerea atenției, la anticiparea contraargumentativă a reacțiilor posibile ale
adeversarilor de idei. Minciunile de acest gen sunt elaborate și folosite pentru a influența
ceea ce se concepe, se imaginează sau se gândește colectiv, manipulând felul de a vedea
realitatea, dar și ansamblurile de opinii, idei cu privire la problemele filosofice, politice,
economice, sociale. Autorul minciunii politice are avantajul de a ști dinainte ceea ce
dorește auditoriul să audă, iar minciuna este mult mai ispititoare pentru rațiunea acestuia
decât realitatea.
Disimularea este utilizată la nivel ideologic și politic de către partidele și
organizațiile politice care intenționează perpetuarea propriilor interese și justificarea
existenței lor în câmpul politic. Orice discurs politic trebuie, totuși, pentru a fi credibil, să
respecte normele elementare ale raționalității și să aducă în discuție fapte verosimile.
Numai în aceste condiții el poate fi convigător.
Persuadarea auditoriului este eficientă în sfera politicului în condițiile în care se
ține seama de contextul social-politic în care este produs discursul, de prestigiul
locutorului, de calitatea argumentelor, dar și de strategiile semantice utilizate.
Filosoful englez John Austin este inițiatorul teoriei sistematice a actelor de limbaj
și realizează în lucrarea Cum să faci lucruri cu vorbe o distincție între enunțurile
constative, care doar spun ceva, stabilesc o stare de lucruri, sau adevărul unui fapt și
enunțurile performative, care reprezintă prin ele însele, efectuarea unei acțiuni. Aceste

65
din urmă enunțuri nu pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false și pe care locutorii le
îndeplinesc pentru a săvârși acțiuni. Aceste enunțuri se construiesc cu ajutorul verbelor
performative: a mulțumi, a boteza, a jura, a informa, a ruga, a mărturisi, a felicita, a se
scuza, a pronunța o sentință.
Performativele pot fi de două tipuri:
- explicite, când survin în propoziții ce comportă un verb la persoana întâi a
indicativului prezent și asigură reușita vorbirii. Instrumentele prin care se îndeplinesc
performativele explicite sunt: modul imperativ (oferă enunțului calitatea de ordin,
permisiune, sfat), tonul vocii, cadența, accentuarea, adverbele și expresiile adverbiale
(posibil, negreșit), particulele de legătură (totuși, prin urmare), însoțitorii enunțului cum
sunt mimica, gesturile, circumstanțele enunțului.
- implicite care pot fi aduse la forma celor explicite.
Enunțarea unei fraze presupune efectuarea simultană a trei acte: actul locuționar,
care se manifestă ca rostire, ca formulare a propozițiilor în conformitate cu normele
gramaticale, actul ilocuționar, care înseamnă a săvârși ceva prin enunțare, relevând o
anumită valoare și forță: informație, promisiune, cerere, ordin, rugăminte, averstisment,
sfat, actul perlocuționar, care este produs prin faptul de a spune ceva, fiind urmat de
efecte, fie asupra alocutorilor, fie asupra locutorilor. Dimensiunea perlocuționară a
actului de limbaj poate produce o influență neconvențională asupra alocutorilor, efecte
care nu au fost intenționate de locutor (o cerere poate să provoace reacția de îndeplinire
sau să lase indiferent alocutorul). Așadar, discursul comportă o forță perlocuționară care
se manifestă prin efectele obținute, pur și simplu, prin intermediul enunțării, de a fi
avertizat, sau de a fi indus în eroare, de a fi determinat, sau de a fi împiedicat o decizie
sau o acțiune. În concepția autorului, cuvintele fac parte din lume, ne folosim de ele și le
putem institui în instrumente rafinate de modelare a lumii.
Campania electorală se prezintă ca un demers de construcție a realității politice, la
care contribuie toți actorii politici, după resursele și interesele lor. Ca ritual, campania
electorală se desfășoară după anumite coduri socio-politice care reglementează
interacțiunea între participanți, aceștia raportându-se unii la alții de pe poziții
concurențiale. Comunicarea electorală trebuie să se adapteze la timpul prezent și constă
în eforturile pretendenților la putere de a exercita un control simbolic asupra definirii

66
colective a situației politice. Ei caută să impună dominația definiției lor grație
simbolurilor, care pot fi cuvinte, imagini, filme, povestiri, argumente, discursuri, afișe.
Puterea simbolică are forța de a face să se vadă și de a face să se creadă, de a confirma
sau de a transforma viziunea asupra lumii și de a acționa asupra realității.

67
 Filosofia comunicării sau „filosofia întemeiată pe comunicare”

Filosofia comunicării cuprinde o varietate de probleme, inclusiv întrebări

reflexive, teoretice, analitice, normative şi istorice legate de comunicarea ca un fenomen
sau un proces dialectic, o realitate socială sau o formă de expresie. Ceea ce distinge
filosofia comunicării de alte abordări este preocuparea sa de a răspunde la întrebarea
referitoare la formarea metodologiei procesului de comunicare. De fapt, întrebarea
centrală este următoarea: care este locul comunicării în existenţa umană, sau mai este
posibil să vorbim de existenţa fiinţei umane fără dimensiunea ei comunicativă? Prin
urmare, este vorba de o practică reflexivă.
Pentru Aristotel, retorica este o ştiinţă a raţionamentului persuasiv şi o artă
oratorică a convingerii. El o defineşte ca arta de a extrage din orice subiect gradul de
persuasiune pe care îl comportă şi ca facultatea de a descoperi speculativ ceea ce, în
fiecare caz, poate fi propria convingere. G. Vignaux, reprezentant al teoriei logicii
naturale a argumentaţiei, consideră că retorica lui Aristotel este una a „raţionamentului
probabil, a silogismului aproximativ pe care îl numeşte antimemă. Logică centrată pe
simţul comun şi preocupată de a lua în considerare psihologiile publicurilor, ea tinde să
reducă antagonismele şi conflictele, contribuind astfel la democraţie”46. A convinge
înseamnă a te impune auditorului prin raţionament. A emoţiona presupune a suscita
sentimentele auditorului, a invoca probe morale, afective, care sunt căi de persuasiune,
moduri de a câştiga încrederea.
Habermas propune o utilizare a limbajului din perspectiva interacţiunii sociale,
căutând baza raţională a comunicării lingvistice. După autor, în mod natural limbajul
favorizează abordarea raţională, care pregăteşte calea pentru înţelegerea de tip

46
G. Vignaux, L'argumentation. Du discours à la pensée, Editura Hatier, Paris, 1999, p. 16.

68
comunicativ. Obiectivul său este acela de a întemeia o pragmatică universală, ce
presupune extinderea acţiunii de formalizare a funcţiei limbajului la celelalte două funcţii
(expresivă şi apelativă). Punctul de plecare este clasificarea pe care Karl Bühler o dă
funcţiilor folosirii semnelor:
1. funcţia cognitivă (de a reprezenta o stare de lucruri);
2. funcţia expresivă (de a face cunoscută experienţa celui care vorbeşte);
3. funcţia apelativă (de a direcţiona cereri şi solicitări către receptor).
Semnul lingvistic este folosit de un vorbitor cu scopul de a ajunge la o înţelegere
cu ascultătorul asupra unui lucru, a unei situaţii sau acţiuni. El funcţionează simultan, ca
simbol, simptom şi semnal. „Este un simbol în virtutea faptului că este corelat cu obiecte,
cu stări de lucruri, un simptom al expeditorului a cărui subiectivitate o exprimă şi un
semnal în virtutea apelului către un ascultător, a cărui comportament intern sau extern
este ghidat de respectivul semn aşa cum este ghidat comportamentul în trafic de către
semnele de circulaţie”47. Astfel, ia naştere semantica adevărului care dezvoltă ideea că
înţelesul unei propoziţii este determinat de condiţiile sale de adevăr, care formalizează
analiza propoziţiilor din perspectiva valorilor de adevărat sau fals.
Pragmatica universală a lui Habermas presupune, pe de o parte, trecerea de la
perspectiva semantică (înţelesul) la cea pragmatică (utilizarea unei forme de limbaj), iar
pe de altă parte, trecerea de la o analiză aplicată doar primei funcţii a limbajului, cea
cognitivă, la celelalte două, expresivă şi apelativă. În acest sens, pragmatica universală va
identifica şi reconstitui condiţiile universale care fac posibilă înţelegerea.
Argumentarea este un discurs care invocă multe elemente din simţul comun,
făcând trimitere la credinţe, opinii comune şi verosimil. „A argumenta înseamnă a
dezbate şi a dezbate înseamnă a confrunta idei, a le recunoaşte pe ale altora, a le face
cunoscute pe ale tale. Totul este chestiune de logici: unele explicite şi informative, altele
implicite şi chiar manipulatoare, vizând manipularea celor care aderă”48. Limbajul poate
fi folosit şi pentru a induce acţiuni de ordin strategic, pentru a manipula sau a forţa
acceptarea. Argumentarea este contextuală, adaptată unui auditoriu, iar teoriile

47
Bühler apud J. Habermas, The Theory of Communicative Action, Polity Press, Cambridge, 1997, p. 275.
48
G. Vignaux, op. cit., p. 8.

69
argumentării sunt înscrise în paradigme comunicaţionale, care implică relaţia dintre
locutor, mesaj, receptor.
Daniela Rovenţa-Frumuşani consideră că noua retorică nu mai este arta vorbirii
elegante, ci teoria comunicării persuasive, în care argumentarea devine o componentă
esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice, juridice şi publicitare, în
particular. Filosofia comunicării încearcă să revendice un loc pentru teoria independentă
deoarece teoria (înţeleasă ca reflecţie cuprinzătoare, reflecţie asupra întregului) devine tot
mai mult o „servitoare a practicii” (Adorno). Întrebările filosofiei comunicării pornesc de
la interogarea relaţiei dintre sine şi societate, interacţiunea dintre comunicare şi cultură, la
neurobiologia cunoaşterii şi minţii, la fenomenologia interacţiunii umane, la clarificarea
informaţiei şi a zgomotului, ce înseamnă dialog şi incapacitate de dialog, normativitatea
acţiunii comunicative, natura raţionalităţii, retorica filosofiei şi filosofia retoricii.
„Spre deosebire de momentul iniţial al retoricii, când opoziţia
convingere/persuasiune era net în favoarea primului termen, la ora actuală argumentarea
nu mai este considerată doar seducţie a auditoriului, conversiune psihologică a logicului,
ci spaţiul privilegiat al reconstrucţiei limbajului ca acţiune”49. Argumentarea, ca discurs,
înseamnă deopotrivă, modificarea universului opiniilor, atitudinilor, valorilor,
reprezentărilor şi a dispoziţiilor acţionale. Cum subliniază G. Vignaux, discursul
argumentativ vizează întotdeauna o realitate, dar accentul cade pe construirea de
semnificaţii care vor conferi unei acţiuni adeziune sau respingere şi unei situaţii un
caracter verosimil, plauzibil şi admisibil. „Discursul va acţiona asupra acestor
semnificaţii, afectându-le alte semnificaţii. Tocmai în aceasta rezidă sensul său: a
produce alte semnificaţii. În aceasta constă intervenţia jocurilor argumentelor; jocuri în
sensul poziţionărilor, deplasărilor, construcţiilor de semnificaţii, acţiuni - prin toate
acestea - asupra referenţilor”50 (realităţilor, de pildă, din sfera vieţii politice). Nu mai
există un adevăr admis de toţi, ci adevăruri parţiale pe care se pot forma consensuri. A
argumenta înseamnă a acţiona asupra acestor adevăruri parţiale pentru a le întări sau
diminua, în încercarea de a valoriza semnificaţiile care le sunt asociate.

49
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea: modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 7.
50
G. Vignaux, op. cit., p. 54.

70
 Sensul unui discurs constă în tipurile de obiecte pe care el le construieşte şi cărora
le dă semnificaţie: obiecte fizice, actori sociali, situaţii, evenimente, opinii, teorii,
credinţe, convingeri. A face discursuri, a argumenta, înseamnă deci a acţiona.
Argumentarea este un tip de acţiune discursivă care are ca scop convingerea/persuasiunea
prin dezbatere de opinii, cu argumente raţionale şi obţinerea asentimentului altora.
„Argumentarea este ceva cotidian atât în politică, cât şi în comerţ pentru a vinde
sau a cumpăra, şi în viaţa privată, când într-o dispută, fiecare vrea să-l convingă pe altul
că el are dreptate. Nu am discuta (comunica) dacă nu ar fi vorba de a-i convinge pe alţii şi
a ne apăra ideile. Raţiunea de a fi a oricărei discuţii este de a aduce în dezbatere fapte,
principii, raţiuni. Revine celor mai bune argumente să câştige”51.
Este oare comunicarea un concept suficient de clar definit pentru a deveni obiect
al investigatiei filosofice? Puţinele teoretizări asupra comuncării a avut drept scop
desemnarea un fapt comun al existenţei sociale umane prin care fiinţele interactionează la
fel ca şi alte primate, folosindu-se însă de procedee mai specifice precum limbajul şi
tehnologia, acestea din urmă caracterizându-l numai pe Homo communicans. Profilul
gândirii contemporane este dominat de ceea ce Gaston Bachelard numeşte filosofia lui
nu, filosofie caracterizată de dezbateri pe marginea unor noţiuni dinamice şi dialectizate.
În ultimii treizeci de ani s-au întreprins demersuri pentru a acorda conceptului de
comunicare o întemeiere filosofică; etica şi mai apoi filosofia socială au oferit cadrul
necesar abordărilor filosofice despre efectele comunicării asupra societăţii atunci când
luăm în considerare influenţa mediului în distriburea informaţiilor către grupuri şi
indivizi.
Prin urmare, orice comunicare presupune interacţiunea ca meta-comunicare, chiar
dacă faptul nu este conştientizat, iar filosofia practică are drept rol explicaţia şi
desfăşurarea unor argumente ce depăşesc interesul pentru finalizarea practică imediată
însă le integrează într-un model de inteligibilitate a lumii şi a praxisului uman. Acest fapt
presupune că avem nevoie de filosofie în abordarea comunicării tocmai pentru a detaşa
un model al comunicării sociale care integrează un model al sociabilităţii parţial
determinat în termeni comunicaţionali simbolici şi lingvistici. E vorba de o teorie a
sensului social care să scoată în evidenţă modul ingenios în care e posibil ca un concept

51
Ibidem, p. 5

71
atât de dependent (de limbaj şi context) cum e sensul, să fie eficient la nivel social – într-
un sens pragmatic. În lucrarea sa Filozofia comunicării, Ilie Pârvu afirmă că nevoia de
comunicare este „una dintre cauzele diversificării genurilor literare în filosofie“, relevând
importanţa fundamentală a comunicării şi denumind-o „temeiul din care unele filosofii îşi
extrag structurile determinative, universalii“52. Mai mult de atât cât, am dori să susţinem
şi să întărim afirmaţiile autorului potrivit carora astăzi ar trebui să vorbim nu despre o
filosofie a comunicării, ci tocmai despre o filosofie întemeiată pe comunicare şi, în
acelaşi timp, despre o necesară abordare filosofică a fenomenului comunicării.
Noţiunea de comunicare este pentru Luhmann operaţiunea prin care sistemele
sociale se (re)produc şi constituie elementul de bază pentru definirea şi coeziunea
societăţii. Societatea este constituită din sisteme care comunică între ele, astfel contribuie
la funcţionarea acesteia. Comunicarea este sinteza celor trei elemente: informaţie,
transmitere şi înţelegere.
Potrivit lui Niklas Luhmann, comunicarea nu este nici transmitere de informaţie,
nu este nici acţiune, ci o selecţie realizată de către un sistem (de exemplu, de către ego, de
către mine). „Selecţie”, prin analogie, trimite aici la „selecţia naturală”, în sensul folosit
de Darwin. Un sistem social produce/generează comunicare în modul în care un mediu
natural produce elemente biologice.
Procesul de selecţie pe care Luhmann îl echivalează cu comunicarea este, de fapt,
o sinteză a trei selecţii distincte: selectarea informaţiilor, selectarea unei forme şi
selectarea unei înţelegeri. Informaţia este o selecţie dintr-un „repertoriu de posibilităţi”.
Forma unei comunicări este modul în care mesajul este comunicat (textual-vizual, verbal-
non-verbal). Selecţia de înţelegere se referă la ceea ce ar trebui să fie înţeles dintr-un
mesaj. Înţelegerea nu se referă la primirea mesajului pentru o persoană (sistem psihic), ci
mai degrabă este legătura din mesaj pentru comunicarea ulterioară. Rezultatul acestui
proces de selecţie este crearea de sens, care este mediul de comunicare în sistemele
sociale. Sistemele sociale (şi psihice – adică oameni) se constituie şi se susţin în acest
mod prin comunicare. Comunicarea este un produs al sistemelor sociale (şi psihice).
Societatea este apoi un sistem auto-descriptiv care conţine o descriere proprie.

52
Ilie, Pârvu, Filozofia comunicării, Bucureşti, Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David
Ogilvy” SNSPA, 2000, p. 20.

72
 Pentru Alex Mucchielli, „comunicarea participă la elaborarea unui univerrs
comun (public) de referinţă - care nu mai este deci predefinit -, acesta servind drept bază
pentru intercomprehensiune, care devine adevărata miză de profunzime a comunicării. În
acest sens, comunicarea permite generalizarea şi atingerea unei raţionalităţi publice.
Limbajul serveşte la clarificarea interactivă a acestei lumi construite în comun, el
ajutându-ne să câştigăm în inteligibilitate în ceea ce priveşte acţiunile, intenţiile noastre şi
faptele (de altfel, limbajul participă la construirea respectivelor acţiuni, intenţii şi fapte,
acestea fiind principiul sensului încarnat al acţiunii). Nu mai există o bună comunicare.
Principala funcţie a comunicării este construirea unei lumi intersubiective ce serveşte
drept fundament intercomprehensiunii şi deci vieţii colective”53.
Prin statutul său epistemologic comunicarea a ajuns să fie considerată de către
specialiştii din domeniu miezul culturii, cunoaşterii şi comportamentului social54. Din
această perspectivă, studiul comunicării presupune inter-, multi- şi transdisciplinaritate
deoarece nu putem reduce în limitele stricte ale ştiinţificităţii un domeniu cu o arie de
studiu multi-disciplinară. Confuzia, uneori voită, între aceste tipuri de comunicare poate
genera confuzie la nivelul mentalului social, iar din această perspectivă considerăm că
este necesar să delimităm comunicarea ce are loc în spaţiul public ca un tip aparte de
comunicare.
Printre tipologia trăsăturilor ce pot diferenţia comunicarea din spaţiul public se
numără caracterul contextual, interacţiunea continuă dintre emiţător şi receptor şi
necesitatea atingerii consensului ca modalitate de validare a interpretării realităţii.
Receptorul este protagonistul unui proces de interpretare, în cadrul căruia înţelegerea
unui mesaj nu este numai o operaţie de decodificare, ci şi una de interacţiune. Acest
proces are la bază un univers de reprezentări şi de semnificaţii comune, dar şi o grilă de
interpretare proprie receptorului. Receptorul este o parte activă în cadrul comunicării din
spaţiul public; el contribuie la producerea mesajului pe care îl percepe şi îi dă
semnificaţie, atribuindu-i experienţa sa. Contextul, respectiv spaţiul public, nu constituie
un simplu decor ce poziţionează actul comunicării în spaţiu şi timp, ci structurează şi
orientează relaţia.

53
Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Editura
Polirom, Iaşi, 2005, pp. 70-71.
54
John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 2.

73
 Premisele de la care pornim sunt axiomele Şcolii de la Palo Alto, pe care le vom
transpune în analiza comunicaţională din spaţiul public actual cu scopul de a verifica
relaţiile care se pot stabili între bazele epistemologice şi practica comunicaţională. Sub
influenţa Şcolii de la Palo Alto, majoritatea cercetărilor din domeniul comunicării
plasează analiza faptelor de comunicare sub unghi sistemic, încercând să compună o
interpretare de fapte şi de fenomene determinată contextual şi relaţional. Dacă, în
analizele pe care le realizăm pornim de la axioma conform căreia este imposibil să nu
comunici, atunci actul de comnicare depăşeşte graniţele unei ştiinţe, el devine o meta-
ştiinţă, iar la nivel gnoseologic, cunoaşterea îşi dovedeşte eficienţa în momentul în care
ea este accesibilă şi împărtăşită de către receptori.
Diferenţierea ştiinţelor naturii de ştiinţele sociale, respectiv ştiinţele comunicării,
a generat teorii şi curente distincte în ceea ce priveşte obiectul, metodologia cercetării sau
scopul cunoaşterii ştiinţifice. În timp ce ştiinţele naturii vizează descoperirea principiilor,
a logităţii, a adevărului, în ştiinţele comunicării, putem vorbi mai degrabă de atingerea
consensului care îşi capătă validitatea în special în spaţiul public. Limbajul nu numai că
mijloceşte relaţia cu realitatea, dar şi determină înţelegerea sa.
Din acest motiv, cercetătorii din ştiinţele comunicării nu se pot raporta la
realitatea studiată ca la un obiect din exterior, ci înţelegând-o din interior prin descifrarea
semnificaţiilor atribuite de actorii sociali. În timp ce cercetătorul naturii este liber să-şi
construiască limbajul ştiinţific fără a fi constrâns de adecvarea la vreun limbaj al
obiectului său, în cazul ştiinţelor comunicării, limbajul explicaţiei ştiinţifice trebuie să
urmeze înţelesuri specifice vieţii sociale studiate.
Predicţia şi explicaţia cauzală sunt activităţi specifice ştiinţelor naturii deoarece
ştiinţa naturii ca formă de viaţă include idei despre realitate care fac din ele reguli
metodologice adecvate. În ştiinţele comunicării, cercetătorul trebuie să le înţeleagă pe
fiecare în parte din interior şi în proprii lor termeni, găsind diferite reguli pe care le
urmează grupuri diverse de actori sociali. Nu realitatea este cea care dă sensul limbajului,
ci ceea ce este real şi ceea ce nu este real se arată în sensul pe care îl are limbajul.
Comunicarea este privită ca un proces interacţional, cu finalitate transformatoare,
centrată pe situaţii de participare şi de inter-influenţare dinamică. Omul este „condamnat”
să comunice, iar fundalul studiului comunicării devine comportament.

74
 Din acest motiv, comunicarea nu mai poate fi studiată independent de social, ci
numai împreună cu acesta, ea dobândind un caracter ciclic, continuu şi infinit. Efectele
comunicării pot fi privite ca parte a unui proces de învăţare sau ca o formă de adaptare
funcţională determinată de nevoile receptorului. Astăzi, asistăm la răsturnarea unei
paradigme dominante, aceea a comunicării „din exterior” şi de „sus” în favoarea unei
perspective în care comunicarea devine o reţea complexă de relaţii interactive, a căror
înţelegere e o condiţie necesară în vederea unei comunicări eficiente.

75
 Bibliografie:

Arendt, Hannah, Condition de l'homme moderne, Calmann-Lévi, Paris, 1983.

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
Austin, John L., Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
Balaban, Delia, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.
Barbu, Daniel, România absentă. Politică şi societate în România post-comunistă,
Editura Nemira, Bucureşti, 2004.
Beciu, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală,
Editura Polirom, Iași, 2000.
Beciu, Camelia, Sociologia comunicării şi a spaţiului public, Editura Polirom, Iaşi,
2011.
Bejan, Petru, Hermeneutica prejudecăţilor, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2004.
Bejan, Petru, Hermeneutica discursului politic, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi,
2005, pp. 55-120.
Bennett, Lance, The uncivic culture: communication, Identity and the Rise of Lifestyle
Politics, Political Science & Politics, XXXI, 1998.
Boncu, Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Borţun, Dumitru, Semiotică: limbaj şi comunicare, Comunicare.ro, Bucureşti, 2001.
Borţun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2002.
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia,
Bucureşti, 1999.
Calhoun, Craig (ed.), Habermas and the Public Sphere, The MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, 1992.

76
Carey, James W., Communication as Culture. Essays on Media and Society,
Routledge, New York and London, 2009.
Casmir, Fred L., Asuncion-Lande, Nobleza C., “Intercultural Communication
Revisited: Conceptualization, Paradigm Building, and Methodological Approaches”,
în Communication Yearbook, 12/1990, Univeristy of Kansas, pp. 278-309.
Champagne, Patrick, Faire l'opinion. Le nouveau jeu politique, Éditions de Minuit,
Paris, 1990.
Charaudeau, Patrick, Le Discors d’information mediatique, INA, Paris, 1998.
Charaudeau, Patrick, Maingueneau, (coord.), Dictionnaire d'analyse du discours,
Editions de Seuil, Paris, 2002.
Chelcea, Septimiu, Personalitate şi societate în tranziţie, Editura Societatea Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 1994.
Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?,
Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Cohen, J. „Deliberation and Democratic Legitimacy”, în A. Hamlin. Ph. Petit (eds.),
The Good Polity, Oxford, 1989.
Dacheux, Éric, L’espace publique, Les Essentials d’Hermes, Paris, 2008.
Dahlgren, Peter, Sparks, Colin (edit.), Communication and citizenship, Journalism
and the Public Sphere, Routledge, London, 1991.
Denni, Bernard, Lecomte, Patrick, Sociologia politicului, Editura Eiko, Cluj, 2004.
Drăgan, Ioan, Comunicarea- paradigme şi teorii, Editura RAO, Bucureşti, 2007.
Drăgan, Ioan; Beciu, Camelia; Dragomirescu, Ioana; Marinescu, Valentina; Perpelea,
Nicolae; Rusu, Daniela; Ştefănescu, Simona, Construcţia simbolică a câmpului
electoral, Editura Institutul European, Iaşi, 1998.
Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta, Istoria comunicării,
Comunicare.ro, Bucureşti, 2007.
Ducreot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor
Limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996.
Esser, Frank, Pfetsch, Barbara (edit.), Comparing Political Communication,
Cambridge University Press, 2004.

77
Ferguson Majorie (coord.), Public Interpretation. The New Imperatives, London,
Sage Publications, 1991
Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Flichy, Patrice, Une Histoire de la communication moderne: espace public et vie
privée, La Découverte, Paris, 1991.
Floris, Bernard, L'Entreprise dans l'espace public, Grenoble, PUG, 1996.
Foster, Steven, Political Communication, Edinburgh University Press, Edinburgh,
2010.
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Comunicare.ro,
Bucureşti, 2004.
Gavreliuc, Alin, O călătorie alături de celălalt, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2002.
Georgiu, Grigore, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997.
Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2002.
Gheorghe, Mihai, Psiho-logica discursului retoric, Editura Neuron, Focşani, 1996.
Goffman, Ervin, Viaţa cotidiană ca spectacol, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
Goodin Robert E., Klingemann, Hans-Dieter (coord.), Manual de ştiinţă politică,
Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Habermas, Jürgen, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura All, Bucureşti,
2000.
Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, trad. de. Janina
Ianoşi, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
Habermas, Lennox & Lennox, The Public Sphere: An Encyclopedia Article, New
German Critique, no. 3, 1974.
Habermas, Jürgen, The Theory of Communicative Action, Polity Press, Cambridge,
1997.
Habermas, Jürgen, ‘The Public Sphere’ in Robert E. Goodin & Philip Pettit (eds.),
Contemporary Political Philosophy and Anthology, Oxford, Blackwell Publishers,
1997.
Hackett, Robert A., Carroll, William K., Remaking Media, The Struggle to
democratize public communication, Routledge, New York, 2006.

78
Haineș, Rosemarie, Televiziunea și reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iași,
2002.
Hardt, Hanno, Myths for the Masses: an Essay on Mass Communication, Blackwell
Publishing, 2004.
Kapferer, Jean-Noël, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor
prin mass media şi publicitate, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002.
Lazarsfeld, Paul; Berelson, Bernard; Gaudet, Hazel, Mecanismul votului. Cum se
decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
Lecomte, Patrick, Comunicare, televiziune, democraţie, Editura Tritonic, Bucureşti,
2004.
Lévi-Strauss, Claude, Structural Anthropology, Harper Torchbooks, New York, 1963.
Lilleker, Darren G., Key Concepts in Political Communication, Sage Publications,
London, Thousand Oaks, New Delhi, 2006.
Maxim, Sorin-Tudor, Toleranţa. Dreptul la diferenţă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2004.
Maxim, Sorin-Tudor, Responsabilitatea morală, Editura Muşatinii, Suceava, 2000.
McKee, Alan, An Introduction to the Public Sphere, Cambridge University Press,
2005.
McNair, Brain, An Introduction to Political Communication, Third Edition,
Routledge, London and New York, 2003.
McQuial, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
Mezer, Bernard, Maîtriser l'argumentation, Armand Colin, 2008.
Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Molinié, Georges, Dictionnaire de rhétorique, Librairie Générale Française, Paris,
1992.
Morar, Filon, Reprezentarea politică: actori şi autori, Editura Paideia, Bucureşti,
2001.
Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Mucchielli, Alex, Corbalan, Jean-Antoine, Ferrandez, Valérie, Teoria proceselor de
comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.

79
Noelle-Neumann, Elisabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social,
Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
Oléron, Pierre, L'argumentation, PUF, Paris, 1983.
Pailliart, Isabelle (coord.), Spaţiul public şi comunicarea, trad. de. Monica Mitarca,
Beatrice Osanu şi Eduard Săvescu, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Pârvu, Ilie, Filozofia comunicării, Bucureşti, Editura Facultăţii de Comunicare şi
Relaţii Publice „David Ogilvy” SNSPA, 2000.
Plantin, Christian, L'argumentation, Edition Seuil, Paris, 1996.
Preda, Cristian, România postcomunistă şi România interbelică, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002.
Preda, Marian, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura
Polirom, Iaşi, 2002.
Perez, J. A., Boncu, Ştefan, Influenţa socială. Texte alese, Editura Universităţii Al. I.
Cuza, Iaşi, 1996.
Rawnsley, Gray D., Political Communication and Democracy, Palgrave, Macmillan,
2005.
Reggiani, Christelle, Initiation à la rhétorique, Hachette Supérieur, Paris, 2001.
Robrieux, Jean-Jacques, Rhétorique et argumentation, Nathan Université, Paris,
2000.
Romedea, Adriana-Gertruda, Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura
Ştefan Lupaşcu, Iaşi, 1999.
Roșca, Viorica, Televiziunea și reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iași,
2000.
Roşca, Viorica, Mediatizarea discursului electoral, Editura Institutul European, Iaşi,
2007.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Argumentarea: modele şi strategii, Editura All,
Bucureşti, 2000.
Rus, Flaviu-Cătălin, PR politic, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.
Sartori, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

80
Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată, Editura
Institutul European, Iaşi, 1999.
Schifirneţ, Constantin, Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi
europenizare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012.
Schnapper, Dominique, La Communauté des citoyens, Gallimard, Paris, 1994.
Schwartzenberg, René-Gérard, Statul spectacol, Bucureşti, Editions Scripta, 1996.
Sennett, Richard, La Famille contre la ville, Recherche, Paris, 1980.
Sfez, Lucien, Simbolistica politică, Institutul European, Iaşi, 2000.
Stănciugelu, Irina, Măştile comunicării. De la etică la manipulare şi înapoi, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2009.
Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000.
Şandru, Daniel, Bocancea, Sorin (coord.), Mass-media şi democraţia în România
postcomunistă, Editura Institutul European, Iaşi, 2011.
Talbot, Mary, Media Discourse. Representation and Interaction, Edinburgh
University Press, London, 2007.
Teodorescu, Bogdan, Cea mai bună dintre lumile posibile, Comunicare.ro, Bucureşti,
2005.
Teodorescu, Bogdan, Marketing politic şi electoral, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
Thompson, John, Media şi modernitatea - o teorie socială a mass-media, trad. de
Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Antet, Bucureşti, 2000.
Tönnies, Ferdinand, Community and Society, Transaction Publishers, New Brunswick
and London, 2002.
Vignaux, G., L'argumentation. Du discours à la pensée, Editura Hatier, Paris, 1999.
Weber, Max, Politica o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1992.
Wolton, Dominique, L'Éloge du grand public, Flammarion, Paris, 1990.
Wolton, Dominique, Informer n’est pas communiquer, CNRS Editions, Paris, 2009.
Wolton, Dominique, Missika, J.L., La folle du logis. La télévision dans la sociétés
democratiques, Gallimard, Paris, 1983.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1993.

81
 *** Handbook of Political Communication Research, Edited by Lynda Lee Kaid,
Lawrence Erlbaum Associates Publishers, New Jersey, London, 2004.
*** Handbook of Language and Social Interaction, Edited by Kristine L. Fitch,
Robert E. Sanders, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, London, 2005.
*** Handbook of Communication in the Public Sphere, Edited by Ruth Wodak
and Veronika Koller, HAL, vol. 4, Berlin, New York, 2008.

82