Victor MORARU

Puterea, mass-media
şi constituirea spaţiului public

Devenirea unui sistem democratic al mass media, stimulat de

libertatea expresiei şi informaţiei, edificarea democraţiei plura-
liste şi afirmarea pluripartidismului, emergenţa societăţii civile,
asigurarea dezbaterilor publice ale problemelor societăţii, - toate
acestea – cu anumite tergiversări şi inerente lacune în realizarea
practică – caracterizează transformările produse în spaţiul post-
comunist, conturînd o realitate, distinctă în mod substanţial de
cea de acum cîţiva ani şi, cu adevărat, complexă, permiţînd cali-
ficarea noului context politic ca al unui nou spaţiu public. “Nou”,
pentru că marchează anularea definitivă a prezenţei monopoliste
şi autoritare a partidului dominant în sfera publică, şi încă o dată
“nou”, pentru că prin anumite caracteristici esenţiale, pe care le
manifestă, tinde spre acel spaţiu public nou pe care-l confirmă
experienţa occidentală [1].
În viziunea lui Jürghen Habermas, noţiunea de spaţiu public
(sferă publică), se referă la procesul de devenire a comunităţii
publice - Offentlichkeit, formate din persoane particulare reunite
în public, care este contrapusă puterii publice, în primul rînd,
puterii statului, nefiind antrenată în mod nemijlocit în exerci-
tarea funcţiilor puterii. Într-o cuprinzătoare definiţie a lui De-
nis Reynie, spaţiul public desemnează “discutarea problemelor
de interes public, discutare astfel organizată încît actorii ei sînt
obligaţi să folosească armele argumentaţiei şi să se plaseze în
perspectiva intereselor generale. Spaţiul public este “locul” par-
ticipării politice, înţeleasă ca expresie a intereselor şi deliberării,
al deciziilor şi al controlului puterii” [2] (de menţionat doar că
în ceea ce priveşte conţinutul dezbaterilor, acesta nu se referă

6
numai la elementul strict politic, ci şi la cel de ordin cultural,
cotidian etc. – V.M.). În fond, este vorba de aceeaşi piaţă, agora
sau for (mai tîrziu – parlament) ca loc de întîlnire, de circulaţie
şi de confruntare a informaţiei, a opiniilor şi a ideilor. Oportu-
nă apare, în acest context, această analogie extinsă cu piaţa, în
accepţia liberală, după cum remarca C. Wright Mills: “Această
idee a secolului al XVIII-lea cu privire la opinia publică echi-
valează cu ideea economică a pieţei libere. Pe de o parte, există
piaţa, formată din antreprenori care concurează liber între ei; pe
de altă parte, există publicul, format din cercuri unde se discută
opinii diferite. După cum preţul este rezultatul negocierii ano-
nime a indivizilor, care sînt trataţi cu acelaşi grad de importan-
ţă, opinia publică este rezultatul gîndirii personale a fiecărui om
care contribuie prin vocea sa la corul mare. Este evident că unii
pot să influenţeze mai mult decît alţii asupra opiniei publice, dar
nici un grup nu monopolizează discuţia şi nici nu determină de
unul singur opiniile predominante” [3]. Spaţiul public devine,
astfel, consubstanţial existenţei democraţiei, semnele distinctive
ale căreia rezidă în expansiunea participării efective a cetăţenilor
la dezbateri şi la luarea deciziilor. Tocmai ideea spaţiului public
serveşte drept punct de reper pentru elaborarea unor conceptuali-
zări ale democraţiei, cum ar fi teoria “democraţiei deliberative”,
propusă de cercetătorul american James Bohman, care mizea-
ză pe dezvăluirea “deschisă” a problemelor societăţii şi pe ela-
borarea soluţiilor în vederea rezolvării acestora, în cadrul unor
consultări generale. În definitiv, în aprecierea experţilor, spaţiul
public este, metaforic, “o cutie de rezonanţă în stare să scoată an-
tene puţin specifice, dar sensibile la scara societăţii în ansamblul
său, repercutînd astfel asupra sistemului politic probleme care
altfel nu şi-ar fi găsit soluţia în nici o altă parte” [4]. Întemeiată,
conform viziunii habermasiene, pe “autonomia fiecărei conşti-
inţe individuale şi pe recunoaşterea reciprocă a acestei autono-
mii; pe utilizarea unor tehnici raţionale de argumentare pentru
identificarea şi promovarea adevărului propriu”, dezbaterea şi,
implicit, constituirea opiniei publice formează, astfel pivotul no-

7
ţiunii în cauză. Dezbaterea ajunge, prin urmare, să obţină rangul
de principiu de adoptare a deciziilor politice, motivînd raţional
deciziile majorităţii.
Axat pe ideea procesului polifonic de formare a opiniei, în
cadrul căruia forţa devine substituită prin înţelegere reciprocă
(Habermas), prin discursul amplu şi permanent al diferitelor
forţe sociale, conceptul spaţiului public favorizează focalizarea
atenţiei asupra dimensiunii comunicaţionale a mediului social.
În fond, transformarea constantă a faptelor private şi a faptelor
sociale în fapte publice se produce tocmai datorită existenţei
mass-media, tocmai mass-media imprimă caracter public pro-
blemelor discutate, şi tocmai ele constituie, o dată cu evoluţia
societăţii şi, respectiv, a spaţiului public - întrucît mutaţia teh-
nicilor de comunicare afectează semnificativ relaţiile sociale şi
natura acestui spaţiu, - acel “loc” deschis care-şi asumă un rol
politic, cel de mediere - instaurînd “o dialectică între singular
şi colectiv” [5], - între stat şi societate. Habermas evidenţiază
două ipostaze ale puterii: cea emergentă în procesul comunicării
şi cea exercitată în mod administrativ: “În activitatea comunită-
ţii politice se întîlnesc şi se încrucişează două procese contrare:
pe de o parte, constituirea comunicaţională a puterii legitime,
care apare în cadrul procesului de comunicare, liberă de orice
constrîngeri… pe de altă parte – o astfel de asigurare a legiti-
mităţii prin intermediul sistemului politic, cu ajutorul căreia pu-
terea administrativă încearcă să dirijeze comunicarea politică”.
În consecinţă, rolul exercitat de mass-media conferă o mai mare
vizibilitate activităţii guvernative, aceasta devenind mult mai
susceptibilă de a fi supusă presiunilor. În cazul inconsistenţei
guvernării ori a lipsei soluţiilor oferite, atitudinea provenită din
spaţiul public conduce la sancţionări grave din partea electora-
tului (există, în această privinţă, destule exemple concrete, cazul
preşedinţiei lui Emil Constantinescu ori al PNŢCD în alegerile
din anul 2000, în România, precum şi al PDAM (alegerile din
1998) şi al PFD, PD, PRCM (alegerile din 2001 în Republica
Moldova).

8
 Mass-media contribuie la organizarea socială a dezbaterilor şi
amplifică dialogul social democratic, convertindu-se într-o con-
diţie esenţială a evoluţiei democratice: democratizarea societăţii
trece prin democratizarea şi pluralizarea comunicării, mass-me-
dia constituind o sursă fundamentală a opiniei publice. Conform
unei păreri unanim acceptate, opinia este publică pentru că este
împărtăşită, în al doilea rînd, pentru că este publicată. Încă Ale-
xis de Tocqueville accentua în lucrarea sa “Despre democraţia în
America” funcţia pe care anumite publicaţii o exercită în diferite
sfere ale vieţii democratice în calitate de elemente structurale ale
diverselor opţiuni politice care armonizează interesul particular
şi cel general, conjugă imperativele “identităţii mesajului şi a si-
multaneităţii receptării” şi construieşte astfel un nou liant social,
iar Gabriel Tarde în paginile lucrării sale “L’opinion et la foule”,
publicată în anul 1901, referindu-se la funcţiile presei, manifes-
tate în diferite circumstanţe, evidenţia specificul ei ca formă de
circulare a ideilor.
În circumstanţele actuale, comunicarea politică este conside-
rată “o condiţie a funcţionării spaţiului public extins” [6]. Ex-
tins, datorită sporirii complexităţii problemelor abordate în ca-
drul discuţiilor publice, antrenării în viaţa politică a unui număr
tot mai mare de cetăţeni, creşterii rolului politicii în societatea
contemporană. Dar, totodată, şi datorită expansiunii mijloacelor
moderne de comunicare de masă, fapt care a permis calificarea
societăţilor occidentale actuale drept “societăţi mediatice”, “me-
diacraţii” ori “democraţii centrate pe mass media” [7].
Consemnînd caracteristicile acestui nou spaţiu public, Ala-
in Touraine remarcă necesitatea revizuirii schemelor politice
tradiţionale la examinarea acestuia şi arată, în consens cu Do-
minique Wolton, că politicienii trebuie să se obişnuiască să îm-
partă spaţiul public cu mijloacele de comunicare şi cu opinia
publică, cu care se află într-o relaţie dinamică şi dialectică [8].
Tocmai aceşti trei actori – politicienii, mass media (jurnaliştii)
şi opinia publică (exprimată prin intermediul sondajelor de opi-
nie) - determină specificul spaţiului public actual. În cadrul unei

9
analize pertinente a modelului propus, D. Wolton [9] dezvăluie
consubstanţialitatea interacţiunii dintre actorii nominalizaţi care
este determinată de circulaţia simultană a discursurilor acestora,
generînd procesul de comunicare politică şi fiind asigurată de ea.
Conţinutul contradictoriu, polemic al acestor discursuri în cadrul
interacţiunii în spaţiul public (şi, implicit, specificul comunicării
politice produse) este explicat de autor prin poziţiile pe care se
plasează în realitate, fiecare dintre actori, prin diferenţa obiec-
tivelor pe care le urmăresc, precum şi prin caracterul distinct
al legitimităţii de a se exprima public asupra politicii, deţinute
de aceştia. Astfel, politicienii dispun de legitimare “reprezenta-
tivă”, acordată de actul electoral; legitimarea mass-media şi a
jurnaliştilor este bazată pe dreptul de a deţine şi de a difuza in-
formaţia (şi de a critica); în cazul sondajelor şi opiniei publice,
legitimarea este de ordin ştiinţific şi tehnic. O atare abordare a
spaţiului public oferă oportunitatea unei viziuni ajustate a so-
cietăţilor democratice actuale, marcate prin interacţiunea dintre
actorii politici, sistemul mediatic şi opinia publică. De notat, că
într-o astfel de reprezentare mass-media le revine un rol esenţial
în configurarea şi funcţionarea unui spaţiu public multistructurat
şi interactiv, în care mijloacele de comunicare obţin deopotrivă
atît statutul de instrument al dialogului şi al dezbaterii publice
între interesele sociale şi politice, îndeplinindu-şi misiunea de
mediere simbolică, de informare, de interpretare a realităţii, de
vizualizare a politicii (justificînd astfel utilizarea masivă şi inten-
să a mijloacelor de comunicare, precum şi conţinuturile politice
crescînde ale acestora), cît şi statutul de protagonist al spaţiului
public. Astfel, mass-media, jurnaliştii, se plasează acum în in-
teriorul agorei politice, iar spaţiului public îi poate fi conferită
calificarea de spaţiu public mediatic.
Este evident, că această nouă situaţie, datorată statutului as-
cendent pe care şi-l asumă mass-media, generează şi anumite
pericole şi probleme. Pe de o parte, mass-media creează un nou
şi adevărat spaţiu public. Pe de altă parte, ele pot crea, în acelaşi
timp, un spaţiu public fals, determinat atît de înclinarea mass-

10
media contemporane spre formele politicii-spectacol, cît şi de
metehnele propriu-zise ale jurnalismului autohton, printre care
pot fi numite partizanatul politic, corporativismul, complicitatea
în camuflarea informaţiei, intervenţia agresivă în viaţa privată,
servilismul în faţa puterii, intransparenţa instituţiilor publice şi
insensibilitatea la problemele cetăţeanului comun, simplismul în
tratarea realităţii. Acestea se constituie drept elemente ce dimi-
nuează potenţialul mass media ca element constitutiv şi recon-
fortant al spaţiului public.
Totodată, este real decalajul potenţial dintre modalităţile me-
diatice şi consonanţa şi capacităţile de percepţie ale audienţei,
precum şi faptul că sistemelor democratice moderne le este pro-
prie “o vulnerabilitate bine definită a politicilor de masă în raport
cu invitaţia de a se angaja în politică, făcută întregului ansamblu
al populaţiei, cea mai mare parte a căreia a fost inactivă din punct
de vedere istoric şi politic” [10]. Cea din urmă observaţie este,
poate, mai oportună decît altele în contextul considerării consti-
tuirii spaţiului public în Republica Moldova, factorul respectiv
deţinînd, în condiţiile actuale, o importanţă de prim rang. Pe de
altă parte, însăşi instituţionalizarea opiniei publice se află, în Re-
publica Moldova, abia în stare incipientă. De aceea, aplicarea
paradigmei lui Wolton la realităţile moldave este posibilă doar
ţinînd cont de situaţia concretă, mai întîi de toate, de faptul că din
cei trei protagonişti ai spaţiului public, vizaţi de autorul francez,
sondajele de opinie în Republica Moldova, reprezentînd opinia
publică, constituie deocamdată o practică mai mult sporadică,
realizarea lor revine doar cîtorva servicii şi centre care se acti-
vizează mai ales în perioadele campaniilor electorale (Opinia,
Captes, Socium-Moldova, Civis ş.a.). Putem admite, astfel, că
“opinia publică” în Moldova se află la etapa, caracterizată de cer-
cetători drept una în care ea reprezintă, deocamdată, “produsul,
deopotrivă complex şi nesigur”, al luptei care se duce, în mod
esenţial, între trei actori distincţi: oamenii politici, jurnaliştii şi
alegătorii”, rămînînd totuşi o noţiune vagă pe care fiecare dintre
actorii politici o poate invoca drept principiu al legitimităţii, cu

11
riscul, foarte limitat, de a fi contrazis de o realitate care rămîne
insesizabilă sau cel puţin neclară” [11].
Mai evoluată este situaţia cu mass-media în calitatea lor de
mediatori şi actori ai spaţiului public. Elementele noi, înregis-
trate în sistemul mediatic al republicii. ilustrează, neîndoielnic,
tendinţa mass-media spre o prezenţă cît mai pronunţată în spaţiul
public. Dacă raportăm însă aceste transformări la caracteristicile
unei “democraţii centrate în mass media”, aşa cum apar ele în
conformitate cu exigenţele determinate de experţi: a) moderni-
zarea mijloacelor de comunicare care transformă în mod radical
formele comunicării sociale şi politice; b) modernizarea formelor
de concepere a politicii şi a exercitării guvernării; c) dinamica
nouă a relaţiilor stabilite între politicieni, pe de o parte, şi profe-
sioniştii mass media pe de altă parte, axată pe concurenţă şi com-
petiţie pentru controlul conţinutului politic al canalelor mediatice
[12], cu toate semnele ce indică o oarecare apropriere a acestor
trăsături şi de către sistemul mediatic moldovenesc, devine totuşi
evident că nu putem vorbi deocamdată despre “Republica Mol-
dova - societate “mediatică” ca despre un fapt împlinit.
În condiţiile în care cercetătorii atestă situaţii complicate şi
paradoxale în evoluţia mass media din Republica [13], este di-
ficil a vorbi despre acel spaţiu public “hipermediatizat”, invocat
de Ioan Drăgan [14]. Ceea ce se produce însă cu adevărat în Re-
publica Moldova în aceşti ani ai tranziţiei, ca de altfel şi în alte
ţări postcomuniste, este fenomenul calificat de Daniela Roven-
ta-Frumuşani drept “supramediatizare a scenei politice” [15],
generînd, în acest sens, un spaţiu informaţional supraîncărcat şi
suprasaturat.
Oricum, transformările sistemului mediatic din Republica
Moldova au fost esenţiale şi au avut semnificaţia primilor paşi
pentru constituirea unui spaţiu public real. Din moment ce în
Republica Moldova, ca şi în România, în care “modelul propa-
gandist (centrat pe atotputernicia emiţătorului, pe instrumenta-
lizarea mass media şi pe victimizarea receptorului) este pus în
cauză în favoarea unui model cognitiv bazat pe capacitatea de

12
utilizare a mesajelor şi satisfacţiilor unui receptor devenit uti-
lizator de produse politico-mediatice, selecţionate într-un mod
activ” [16], mass media şi-au putut realiza cu adevărat misiunea
de mediere în cadrul sferei publice, devenind un suport al schim-
bării, o supapă a eliberării energiei latente a maselor. Spre deo-
sebire de România însă, în Republica Moldova acest proces s-a
desfăşurat treptat, fiind sincronizat cu desfăşurarea în republică
a primelor reforme “restructuriste”, cu apariţia şi consolidarea
mişcării pentru democratizarea societăţii şi renaşterea naţională.
Primele manifestări ale atitudinii critice faţă de putere, faţă
de politica regimului (un element constitutiv al spaţiului public
habermasian) în Republica Moldova se datorează intelectualităţii
care a stat la originea apariţiei unor nuclee (cenaclul Mateevici,
de exemplu) ale viitoarei mişcări civice de masă. Comentînd fe-
nomenul, tipic pentru ţările postcomuniste, Timothy Ash nota:
“Este cert, tocmai masele care au ieşit în stradă în toate ţările
Europei de Est, au determinat căderea vechilor guvernanţi. Dar
politica revoluţiei nu a fost acţiunea nici a muncitorilor, şi nici
a ţăranilor. Ea a fost opera intelectualilor: dramaturgul Vaclav
Havel, medievistul Bronislaw Geremek, redactorul-şef catolic
Tadeuş Mazowiecki, pictorul Barbel Bohley la Berlin, dirijorul
Kurt Masur la Leipzig…” [17].
Publicarea în revista Nistru (1988, N 4) a articolului lui Va-
lentin Mândâcanu “Veşmîntul fiinţei noastre” a marcat implicarea
intelectualităţii, a scriitorilor din Republica Moldova în proce-
sul de revendicare a principiilor politico-sociale noi, constitu-
ind, într-un fel, un semnal al descătuşării. Apariţia unor scrisori,
semnate de grupuri de intelectuali, în sprijinul ideilor noi, mitin-
gurile de solidaritate, culminate cu Marea Adunare Naţională, a
consemnat un reviriment spre o dezbatere democratică de idei şi
o participare activă a cetăţenilor în viaţa publică. “A venit timpul
să spunem lucrurilor pe nume”, - scria în memorabilul său eseu
“Pămîntul, apa şi virgulele” scriitorul Ion Druţă, un recunoscut
lider de opinie al primilor ani ai tranziţiei. Prin aceasta şi alte
lucrări publicate în aceşti ani, Druţă a tins să spună cuvinte ama-

13
re, dar necesare, despre pămîntul bîntuit de catastrofa ecologică,
dar mai ales despre Istoria şi spiritualitatea poporului, să com-
pleteze reprezentările cu privire la trecut, să dezvăluie adevărul
generat de realităţile triste. Evidenţierea rădăcinilor fenomenelor
reprobabile ce trebuie extirpate, stimularea gîndului cu privire la
imperativul schimbării, fumdamentarea necesităţii luptei cu psi-
hologia favoriţilor impostori ai timpului constituie conţinutul de
bază al acestei lucrări memorabile. Rezonanţa cuvintelor druţie-
ne “Pămîntul, istoria şi limba sînt, în esenţă, cei trei stîlpi pe care
se ţine neamul” a fost de proporţii uluitoare. Explozia sentimen-
telor provocate de reticenţele şi denaturările ce afectau istoria a
caracterizat lucrările publicate în această perioadă de un alt lider
de opinie, scriitorul Dumitru Matcovschi. Cuvintele “Adevărul
ca aer al renaşterii” (titlul unei culegeri de publicistică, apărute
cu o operativitate semnificativă) a condensat, în fond, direcţia şi
spiritul transformator al epocii noi care demara.
Controlul sferei publice începe, în această perioadă de lansare
a schimbărilor, să le scape autorităţilor, care încearcă să mobili-
zeze presa de care dispun pentru a contracara acţiunile contesta-
tare, tratate ca “extremiste” (articolul maliţios al lui Valerii Efre-
mov, publicat în oficiosul de limbă rusă Sovietskaia Moldavia,
cel al lui Vitalie Atamanenco, “Averse, reverse şi extremităţi. Ce
se vorbeşte la întrunirile asociaţiilor neformale”, publicat în Mol-
dova Socialistă din 24 iulie 1988, ca să ne referim doar la două
exemple). Dar atmosfera social-psihologică generală determină
schimbarea, mai întîi timidă, apoi tot mai pronunţată, a tonalităţii
publicaţiilor, care încep să manifeste o deschidere spre dialog,
spre prezentarea diferitelor opinii şi puncte de vedere. Relevan-
tă, în acest sens, este apariţia în paginile cotidianului Soviets-
kaia Moldavia (1989), publicaţie oficială a Comitetului Central
al PCM, a articolului de atitudine critică faţă de incapacitatea
guvernanţilor de a pătrunde sensul evenimentelor de anvergură,
semnat de Anatol Plugaru, colaborator al CC. De acum înain-
te, metamorfoza mass-media – de la invective aduse mişcării de
renaştere naţională, de la acuzaţii grave adresate participanţilor

14
în cadrul mitingurilor - la colaborare, devine tot mai evidentă,
apariţia primelor publicaţii alternative (“Glasul”, lansat în martie
1989 de un grup de iniţiativă de intelectuali moldoveni, sprijinit
de scriitorul Ion Druţă, - editarea primelor numere ale acestei pu-
blicaţii a fost posibilă doar peste hotarele republicii, - precum şi
apariţia în iunie 1989 a buletinului informaţional “Deşteptarea”
al Frontului Popular din Moldova) consfinţind definitiv demono-
polizarea şi diversificarea sistemului mediatic.
Schimbarea peisajului mediatic, favorizată de adoptarea Le-
gii Presei prin care se stipula posibilitatea editării publicaţiilor
fără o autorizare specială, s-a produs prin afirmarea presei de
opinie, atît de adecvate spaţiului public emergent, urmînd ca pe
parcursul anilor să se manifeste o presă, înţeleasă ca întreprin-
dere comercială, în corespundere cu modelele occidentale con-
temporane, să se impună tenhicile marketingului în comunicarea
socială, implicînd, după cum remarcă J. Habermas în prefaţă
la cea de-a şaptesprezecea ediţie în limba germană a cărţii sale
“Spaţiul public”, “primatul normelor spectacolului şi ale repre-
zentării, în detrimentul argumentării şi al expresiei” [18]. În ca-
zul unor astfel de evoluţii ce conturează creşterea audienţei, dar
şi proliferarea unor conţinuturi noi, marcate de senzaţionalism,
arată, în aceeaşi ordine de idei, un autor spaniol, “s-ar părea, la
prima vedere, că se produce o extindere enormă a spaţiului pu-
blic, sporeşte posibilitatea cetăţenilor de a face schimb de opinii,
de a dialoga, atît între ei, cît şi cu instituţiile (teledemocraţia)
prin intermediul diferitelor mijloace de comunicare, şi că aşa nu-
mita “societate informaţională” presupune o amplificare a demo-
craţiei şi a spaţiului public în proporţii inimaginabile, dar acest
lucru nu se produce. Poate va fi posibil în viitor” [19]. Avertiză-
rile, provenite dintr-o experienţă mai avansată şi mai verificată în
timp sînt, indiscutabil, utile şi ar putea ajuta la evitarea aspecte-
lor ce diminuează potenţialul mass-media ca element constitutiv
şi reconfortant al spaţiului public. Observăm însă că şi în cazul
Republicii Moldova, evoluţia sistemului mediatic - cu toate as-
pectele pozitive ce le comportă, inclusiv, afirmarea unei prese

15
de vocaţie critică (“Timpul”, “Jurnal de Chişinău” ş.a, calificate
drept “independente”) - produce aceleaşi efecte diminuante asu-
pra cărora avertizează cercetătorii. Deşi, în cazul unei societăţi în
tranziţie, găsirea unei justificări poate fi mai uşoară: de exemplu,
deficienţele democraţiei în devenire.
În general însă, un spaţiu public consistent nu numai exterio-
rizează dispoziţiile şi opiniile forţelor care se manifestă în cadrul
lui, dar, conform viziunii habermasiene, le argumentează, spo-
rind astfel potenţialul influenţei comunicaţionale. Respectiv, este
foarte importantă “calitatea” mass-media, antrenarea lor plenară,
bazată pe dezvăluirea argumentelor, în dezbaterea problemelor
publice. Este vorba, în special, de consolidarea unui astfel de
sector al mass-media ca “jurnalismul de investigare”. Analiza
gradului de afirmare a acestei direcţii jurnalistice în Republica
Moldova dezvăluie însă că “actuala calitate a jurnalismului de
investigare (în varianta moldovenească) deocamdată lasă de do-
rit. O parte însemnată de materiale din paginile presei periodice,
care pretind a se numi creaţii publicistice cu statutul jurnalis-
mului de investigare, au în conţinutul lor multe secvenţe super-
ficiale, unde lipsesc analiza profundă, viziunea analitică asupra
problemei examinate, sugestiile şi recomandaţiile jurnalistului-
cercetător” [20].
În definitiv, nu putem să nu subscriem la părerea cercetătoru-
lui american Peter Gross care, în studiul său consacrat evoluţiei
presei în România postcomunistă, a accentuat: “În lumea Euro-
pei Centrale şi de Est de după 1989, sfera publică este la fel de
neorganizată ca şi celelalte sfere cu care ar trebui să fie corelată”
[21]. Cu toate acestea, ar fi incorectă atît neglijarea contribuţi-
ei aduse de mass-media din Republica Moldova la structurarea
spaţiului public emergent, cît şi subaprecierea rolului care i-a re-
venit şi-i va reveni şi în continuare în acest ansamblu complex
de relaţii sociale.

16
Referinţe:
1. Cf.: Jean Marc Ferry (ed.). El nuevo espacio publico. –
Barcelona: Gedisa, 1992.
2. Cf.: Mihai Coman. Introducere în sistemul mass media.
– Iaşi: Polirom, 1999. - p. 146.
3. Wright C. Mills. La elite del poder. – Madrid: Fondo de
Cultura Economica, 1973. - pp. 278-279
4. Nicolae Perpelea. Spectacolul sondajelor. Mobilizare
cognitivă şi coordonare emoţională la distanţă // Dragan
Ioan et al. Construcţia simbolică a cîmpului electoral. –
Iaşi: Institutul European, 1998. - p. 433.
5. Bernard Lamizat. Construire l’espace social de notre li-
berté // Les sciences de l’information et de la communicati-
on. Approches, acteurs, pratiques depuis vingt ans: IX Con-
gres National. Toulouse, 26-28 mai 1994. – Lille: Societé
française des sciences de l’information et communication,
1994. - p. 161.
6. Dominique Wolton. La comunicacion politica: construc-
cion de un modelo // Jean Marc Ferry (ed.). Op. cit.. - p. 31.
7. Cf.: A Munoz Alonso, J.Rospir (direct.). Comunicacion
politica. – Madrid: Editorial Universitas, 1995.
8. Cf.: Manuel Nunez Encabo. Poderes politicos y poderes
mediaticos // Fundesco-96. - Madrid: Fundesco, 1997. - p.
219.
9. Dominique Wolton. La comunicacion politica: construc-
cion de un modelo // Jean Marc Ferry (ed.). Op. cit. - pp.
28-46.
10. William Cornhauser. Societé de masse et ordre demo-
cratique // Hermes, 1988, N 2. - p. 238.
11. Cf.: Isabelle Pailliart (coord.). Spaţiul public şi comuni-
carea. – Iaşi: Polirom, 2002. – p. 28.
12. Сf.: David L. Swanson. El campo de la comunicacion
politica. La democracia centrada en los medios // Munoz-
Alonso A., Rospir J. (direct.). Op. cit.. - p. 10.
13. Cf.: Victor Moraru. Mass media între incertitudini şi
aspiraţii. Republica Moldova, anul 2001. - Studiu. – Chişi-
nău: CE USM, 2002 ş. a.
14. Ioan Drăgan. Paradigme ale comunicării de masă. Ori-
zontul societăţii mediatice.– Partea I. - Bucureşti: Şansa,
1996. - p. 5.

17
 15. Daniela Roventa-Frumuşani. Semiotică, societate, cul-
tură. – Iaşi: Institutul European, 1999. - p. 228.
16. Nicolas Pelissier. Prefaţă // Dragan Ioan et al. Construc-
ţia simbolică a cîmpului electoral. – Iaşi: Institutul Euro-
pean, 1998. - p.10.
17. Ash Timothy Garton. La chaudiere. Europe Centrale.
1980-1990. – Paris: Gallimard, 1990. - p. 425.
18. Cf.: Roger Delbarre. Les medias est-allemands: reflets
et acteurs de l’emergence d’un espace public en RDA // Le
Reseau Global, 1999, N 12. - p. 31.
19. Jose Manuel Roca. La prensa y el espacio publico //
Fernando Del Val, Victor Moraru, Jose Manuel Roca. Po-
litica y comunicacion: conciencia civica, espacio publico y
nacionalismo. – Madrid: Los Libros de la Catarata, 1999.
- p. 131.
20. Dumitru Coval. Jurnalism de investigaţie. – Chişinău:
Universitatea de Stat din Moldova, 1998. - p. 93.
21. Peter Gross. Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei
româneşti post-comuniste. – Iaşi: Polirom, 1999. - p. 100.

18