MASS-MEDIA SI VIATA POLITICA

De la spatiul public la opinia publica

Relatia dintre presa si viata politica se concentreaza în jurul unor teme (si dileme)
fundamentale: este presa un factor de „civism” sau un agent al depolitizarii? Este ea capabila
sa prezinte în mod clar si echilibrat eveni-mentele politice? Sunt jurnalistii în stare sa exercite
o functie de „observare” si de „critica”, în mod neutru, dezideologizat si devotat interesului
public? Este presa un loc al manipularii? Influenteaza presa comportamentul liderilor politici?
Dar al electoratului? Daca da, în ce sens?
Pentru a da un raspuns la toate aceste întrebari, pentru a putea clarifica relatiile dintre sistemul
mass-media si viata politica (implicit, dintre jurnalisti si politicieni), trebuie sa întelegem
câteva dintre componentele elementare ale vietii politice si sa identificam punctele în care
universul politic se întâlneste cu universul comunicarii. La temelia tuturor dezbaterilor
referitoare la relatia dintre politic si comunicare sta notiunea de spatiu public (sfera publica).
Pentru J. Habermas, filosoful care a integrat aceasta notiune într-un sistem conceptual coerent,
întemeiat pe rolul comunicarii în viata politica, „sfera publica burgheza poate fi înteleasa ca
sfera persoanelor particulare reunite în public. Ele revendica aceasta sfera publica,
reglementata de autoritati, dar orientata împotriva Puterii, pentru a fi în masura sa discute cu
ea regulile generale ale schimburilor. [...] Mediul în care se exercita aceasta opozitie între
sfera publica si Putere este original si fara precedent în istorie: rationa-mentul” (1978, p. 38).
Într-o acceptie elementara si general admisa, „spatiul public desemneaza discutarea
problemelor de interes public, discutare astfel organizata încât actorii ei sunt obligati sa
foloseasca armele argumentatiei si sa se plaseze în perspectiva intereselor generale. Spatiul
public este «locul» participarii politice, înteleasa ca expresie a intereselor si deliberarii, al
deci-ziilor si al controlului puterii” (D. Reynie, 1996, p. 444). Dupa B. Lamizat si A. Silem,
spatiul public „modern” se constituie, în dimensiunea sa spatiala, ca un „loc de circulatie”,
unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau
cladirile apartin comunitatii. În acest loc se produc: schimburile de informatii sau pareri;
actele de decizie; discursurile politice; actiunile institutiilor ce reprezinta puterile
institutionale” (B. Lamizat, A. Silem, 1997, p. 233).
Structura acestor definitii se bazeaza pe câteva realitati si notiuni fundamentale:
a) Individul – filosofii iluministi, în operele carora s-au cristalizat ideile care vor conduce
la conceptul modern de spatiu public, au subliniat prapastia dintre statul medieval, în care
puterea se exercita în numele unui mandat „sacru” (regele, considerat alesul, „unsul”
divinitatii), si un stat de tip nou, în care exercitarea puterii urma sa fie rezultatul unui mandat
„social”, al unui pact între membrii si institutiile unei colectivitati. Din aceasta perspectiva,
individul devine fundamentul societatii si al statului, deoarece ultimele nu sunt altceva decât
produsul unor decizii si „contracte” prin care oamenii au cedat o parte din puterea si din
drepturile lor „naturale” unor institutii si lideri cu misiuni si puteri bine definite.
Pentru realizarea acestui „pact” social, individul trebuie eliberat de influenta opresiva a
autoritatilor externe (Biserica, Regalitate) si a valorilor asumate în mod necritic (prin
preluarea traditiei si a conventiilor sociale). Actiunile sale trebuie sa izvorasca dintr-o alegere
personala, bazata pe evaluarea rationala a unei situatii. În centrul unui univers din care
Divinitatea a fost gonita, iluministii au asezat ratiunea si libertatile (individuale si colective)
ce deriva din exercitarea ei. Ceea ce a facut ca libertatea de expresie sa devina un dat si un
drept natural al fiecarui om; egali prin natura si prin exercitiul ratiunii, eliberati de tutela
opresiva a institutiilor si a credintelor care le limitau libertatea, oamenii au dreptul si obligatia
sa participe la conducerea societatii, la luarea deciziilor, la exercitarea puterii.
b) Dezbaterea – egalitatea indivizilor elimina posibilitatea ca vreunul dintre ei sa fie, în
chip singular, detinatorul Adevarului. Fiecare individ, în virtutea naturii sale rationale, are
capacitatea de arbitraj: astfel, constiinta indivi-duala este conceputa ca un tribunal intim, ca o
instanta morala unde, prin exercitarea spiritului critic, sunt analizate diferitele fatete ale unei
pro-bleme. Prin extensie, ansamblul indivizilor adunati pentru a lua o decizie va reproduce, în
actiunea lor, procesul interior de judecare si evaluare a unei chestiuni, din perspectiva unor
interese si cu argumente cât mai diferite. Pentru Jurgen Habermas, dezbaterea iluminista,
rationala repre-zinta esenta functionarii spatiului public. Prin ea se realizeaza schimbul de idei
(comunicarea) si se pun bazele unei actiuni de tip comunicational, cu finalitati politice,
economice, culturale etc.
Dezbaterea se întemeiaza pe autonomia fiecarei constiinte individuale si pe recunoasterea
reciproca a acestei autonomii; pe utilizarea unor tehnici rationale de argumentare pentru
identificarea si promovarea adevarului propriu; pe forta educativa a culturii si pe efortul,
constant si generalizat, de difuzare a valorilor majore ale civilizatiei, fara de care dialogul ar
deveni irational, afectiv, demagogic; pe distribuirea echitabila a informatiilor si opiniilor, pe
diferite suporturi (medii) precum limbajul verbal (conversatia sau teatrul), produsele tiparite
(cartea, revista, ziarul, afisul) sau mesajele audiovizuale. Dupa P. Ladrière, „în spatiul public
se realizeaza formarea opiniei si a vointei publice, în mod liber, conform unor proceduri
argumen-tative. Datorita diverselor contacte si interactiuni se concretizeaza, în practica unor
acte de comunicare, o asociatie voluntara, care are ca scop obtinerea întelegerii reciproce, la
care se ajunge printr-un tip precis de discutie, unde argumentele, în mod explicit bazate pe
ratiune, sunt supuse criticii de catre partenerii la dialog” (1992, p. 35; vezi si D. Reynie, 1996,
p. 443).
c) Locul public – spatiul public se situeaza, asa cum arata Habermas, între spatiul privat
(universul familiei si al activitatilor referitoare la interesele personale) si spatiul etatizat
(universul exercitarii puterii în plan legislativ, executiv, administrativ, juridic etc.). Primul loc
public în care au fost dezbatute teme legate de interesul colectiv a fost agora din democratiile
Greciei antice. Agora reunea însa un numar limitat de cetateni (alesi în virtutea unor criterii
precum pozitia sociala, resursele economice, statutul etnic etc.) si excludea numerosi altii, pe
criterii sociale (metecii, adica cei care nu erau de origine ateniana), economice (sclavii) si de
status (femeile si adolescentii). Documentele Antichitatii ne arata ca, frecvent, agora era luata
în posesie de oratori straluciti, al caror scop nu era aflarea adevarului de interes general, ci
obtinerea sprijinului pentru un interes de grup sau pentru satisfacerea setei de putere; altfel
spus, acest spatiu de discutie în public avea o finalitate în primul rând „figurativa”, fiind un
loc „al pre-zentarii sinelui, unde fiecare încerca sa exceleze, prin cuvintele alese rostite în
public, pentru a obtine glorie” (J.-M. Ferry, 1989, p. 18). Habermas sustine ca, începând cu
secolul al XVII-lea, în Europa apar noi locuri publice de dezbatere si de exprimare a
constiintei individuale: saloanele si cafenelele literare, academiile, cluburile si, ulterior, presa.
Acestea devin locurile în care este exersata, în mod colectiv, abilitatea de a rationa, de a
dezbate o problema si de a se stabili un consens asupra cailor de actiune necesare pentru
rezolvarea respectivei probleme. Toate aceste locuri publice sunt expresia libertatii
individuale: ele functioneaza ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc sa discute, sa
schimbe idei, sa accepte critica celorlalti, sa ajunga la un anumit consens.
Conform definitiei propuse de J. Habermas, „sfera publica burgheza poate fi înteleasa ca fiind
sfera persoanelor particulare reunite într-un public. Acestea revendica o asemenea sfera
publica reglementata de catre autoritati, dar orientata în mod direct contra Puterii, pentru a
putea sa discute cu aceasta regulile schimburilor reciproce. […] Mediul acestei opozitii între
sfera publica si Putere este original si fara precedent în istorie: este uzajul public al ratiunii”
(1978, p. 38). Dupa Habermas, spatiul public nu exista decât ca suma integrala si nealterata a
unor atribute fundamentale:
a) pozitionarea între zona privata si cea statala: dezbaterea nu trebuie sa fie alterata de
interese „egoiste”, fie cele dictate de cautarea profitului, specifica lumii afacerilor (sfera
privata), fie cele dictate de goana dupa putere (sfera etatica); cei care participa la dezbaterile
din spatiul public trebuie sa se pozitioneze în afara acestor interese si sa priveasca problemele
din perspectiva „cetateanului”, a celui pentru care interesul comun este mai presus de
interesele marunte, de grup; de aceea, cei care participa la o asemenea dezbatere formeaza un
public (activ), în timp ce aceia care consuma pasiv anumite informatii oferite de presa
formeaza o audienta;
b) caracterul rational, argumentativ al dezbaterilor: o dezbatere autentica nu poate fi
condusa de sentimente sau de dorinta de distractie;
c) centrarea pe temele politice majore, de interes public: discutiile din spatiul public nu
trebuie sa cada în plasa frivolitatii si a temelor de interes colateral, chiar daca acestea sunt
spectaculoase si atractive.
În lucrarea amintita, Habermas sustine ca modernitatea aduce o alterare radicala a functionarii
spatiului public, prin acapararea de catre presa a spatiului public. Astfel, interesul economic
devine motorul principal al producerii de mesaje mass-media; accesul la un public din ce în ce
mai vast (transformat în consumator) duce la distorsionarea mesajelor, la adaptarea
continutului lor la asteptarile si nivelul psihologic al acestor audiente enorme, deci la
disparitia dimensiunii rationale specifice dezbaterilor din spatiul public: „Marea Presa se
bazeaza pe o deturnare, în scopuri comerciale, a participarii marilor clase populare la sfera
publica: ea ofera acestora simplul acces la sfera publica. Dar aceasta sfera publica largita
pierde caracterul public de îndata ce mijloa-cele puse la dispozitia «accesibilitatii
psihologice» au putut fi transformate într-un scop în sine: mentinerea consumului la acel nivel
determinat de legile pietii” (1978, p. 177). Pe de alta parte, consumul de cultura în public
altereaza relatia dialectica prin care se constituia spatiul dezbaterilor publice argu-mentative:
„comunicarea specifica publicului care se folosea, în mod cultural, de ratiunea lui era direct
legata de lectura practicata în acele locuri de retragere oferite de sfera domestica. […]
Disparitia formelor private de asimilare atrage dupa sine disparitia discutiilor publice
referitoare la ceea ce a fost asimilat” (ibidem).
La începuturile sale, acest nou spatiu public a fost unul burghez: la el au avut acces doar acei
indivizi care beneficiau de o anumita prosperitate mate-riala si de o cultura adecvata
exercitarii unei discutii publice elevate.
Constienti de aceste limite, gânditorii iluministi au pus în centrul strategiei lor politice
activitatea (si institutiile) de educare: difuzarea cunostintelor (prin sisteme variate, precum
educatia primara, teatrul, literatura de popularizare, presa de informare cultural-stiintifica,
apostolatul intelectual etc.) trebuia sa conduca la o largire a „publicului” care lua parte la
dezbaterea problemelor de interes comun. Pentru a putea dezbate anumite probleme de interes
general, acest public, deja educat, trebuia sa beneficieze de acces liber la informatii. Din
pricina varietatii problemelor, comunicarea interpersonala nu putea satis-face nevoia de
informare; locul ei trebuia luat de o alta forma de transmitere a informatiilor, mai complexa si
mai rapida – iar aceasta fost presa. Educatia generalizata si presa libera apar acum ca agenti si
factori primordiali ai democratizarii vietii politice, altfel spus, ai largirii permanente a
spatiului public, prin includerea unor categorii tot mai largi ale populatiei. Esenta acestui
model este rezumata de J. Keane (2000, p. 146) astfel: „Democratia necesita cetateni educati.
Capacitatea lor de a se pune de accord în mod inteligent, prin metode democratice, poate fi
alimentata doar daca ei se bucura de acces liber si egal la diverse surse de informare. […]
Procedurile demo-cratice si mijloacele publice de comunicare genereaza si dezacorduri. Ele
faciliteaza dezaprobarea si revizuirea consensurilor prestabilite si, de aceea, sunt singurele
potrivite pentru societati complexe”.
Din aceasta perspectiva, exercitiul democratic este inevitabil asociat cu educatia, cu
informarea corecta, cu dezbaterea publica largita – si, deci, cu institutiile si tehnologiile care
pot asigura realizarea acestor conditii. Atunci când spatiul public nu mai este limitat la un
spatiu fizic determinat, unde se întâlnesc oamenii pentru a dezbate o problema de interes
general (saloane literare, sali de teatru, piata publica etc.), atunci când mass-media devine
„locul” unde se formuleaza si dezbat problemele de interes public, constituirea sa implica
etapele specifice circulatiei mesajelor mediatice în public: expu-nerea la un astfel de mesaj,
discutarea lui în diferite grupuri (familie, prieteni, colegi de serviciu), formarea unei opinii în
cadrul acestor micro-publicuri si implicarea într-o dezbatere publica generalizata (prin
trimiterea de mesaje catre presa, participarea la forumuri de dezbatere, exprimarea opiniei
prin vot). Astfel, prin extinderea sa, spatiul public poate ajunge sa exprime nu numai parerile
si atitudinile unui grup limitat (ale unei elite), ci si pozitiile unor grupuri diverse, eterogene si
numeroase: el devine astfel un loc de întâlnire a unor valori, adeseori opuse, deoarece
varietatea grupurilor, inte-reselor si conceptiilor politice nu mai permite atingerea unei unitati
conceptuale durabile. În acest spatiu public modern va aparea un nou tip de „consens”, care
nu mai vizeaza principii filosofice generale, ci probleme concrete de interes practic, precis
definite, consens care se obtine cu greu si nu dureaza decât perioade scurte de timp: expresia
acestei noi forme este opinia publica.
La origini, în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, opinia publica era cantonata în mediile
politice active, unde scriitorii, filosofii si moralistii consacrau o mare parte din timpul si
energia lor pentru a produce diverse evaluari ale fenomenelor politice si pentru a le comunica
(eventual, a le impune) în celelalte medii elevate ale societatii. Din aceasta perspectiva,
„opinia publica era o ideologie profesionala, reprezentând conceptia pe care o aveau asupra
politicului grupuri sociale restrânse, a caror profesie era sa emita pareri, cu scopul de a intra
astfel în jocul politic (încercând sa-l modifice); ei îsi transfigurau opiniile lor de elite cultivate
în opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii” (P. Champagne, 1990, p.
47). Opinia publica „luminata”, produsa de o minoritate savanta, se deosebea de parerile
confuze, necritice, spontane si adeseori superstitioase ce caracterizau modul popular de
evaluare a fenomenelor sociale si politice. Pentru a deveni opinia publica „legitima”, aceste
expresii ale vox populi trebuiau filtrate, traduse, interpretate – totul prin dezbaterile elevate
din saloanele si cluburile frecventate de elitele epocii. Astfel „reconstruite”, mesajele plebei
ofereau imaginea unei „vointe populare”, în numele careia elita savanta va actiona împotriva
regalitatii si a clerului, legitimându-se astfel ca exponenta a unor interese si aspiratii
considerate ca „universale”.
Elitele iluministe se plasau astfel ca mediatoare între Putere si Popor, între Cunoastere si
Ignoranta: ele considerau ca aveau datoria sa transmita repre-zentantilor Puterii „vointa
populara”, pe de o parte, si sa educe masele inculte pentru a le face capabile sa participe la
dezbaterile publice, pe de alta parte. Misiunea pe care si-au fixat-o elitele intelectuale ale
secolului al XVIII-lea, misiune nu lipsita de contradictii („cineva poate sa lupte astfel contra
tiraniei în numele Poporului si, în acelasi timp, sa lupte contra poporului în numele Ratiunii”
– J.M. Barbero, 1993, p. 7), va fi reactualizata de parintii conceptiei liberale asupra presei; ei
vor atribui însa acest rol jurnalistilor, carora le vor cere sa medieze între structurile Puterii si
publicul larg. Acest transfer de functii de la elita intelectuala savanta catre o alta elita (situata
între lumea savanta, lumea politica si lumea populara) a devenit necesar si posibil datorita
transformarii radicale a spatiului public, în noile conditii create de dezvoltarea societatilor
industriale moderne.
Secolul al XIX-lea a adus, odata cu industrializarea si urbanizarea masiva, o largire a sferei de
actiune a politicului. Este vorba de un ansamblu de transformari ale vietii politice, între care
amintim aici: accesul maselor la actul de decizie politica, prin trecerea (treptata) catre
„sufragiul universal” (deci prin eliminarea restrictiilor economice, de vârsta, sex, apartenenta
etnica prin care era limitat dreptul de vot); legalizarea unor forme de rezistenta si presiune
populara precum grevele, manifestatiile, marsurile de protest, acti-vitatea sindicala etc.;
cresterea nivelului de educatie si cultura (generala si politica) a maselor populare; „coborârea”
politicului catre mase, în mod direct, prin tot mai numeroasele întâlniri cu alegatorii si, în mod
indirect, prin utilizarea presei ca „loc” al transmiterii mesajelor Puterii si al dezbaterilor
politice.
Pentru multimile de oameni simpli care trebuiau sa participe, prin vot, la decizia politica,
spatiul public nu se mai putea limita la „locurile” traditionale ale exercitiului sau: saloane,
cafenele, academii, cluburi etc. Asa cum subliniaza J. Blumler, „acum totul se schimbase:
votul devenise universal, informatia si comentariile erau abundente, activitatea de comunicare
fusese «profesiona-lizata», iar produsele ei erau procesate si ambalate în forme tipice; spatiul
public însusi crescuse în dimensiune, prin multiplicarea actorilor implicati, a canalelor de
comunicare si a chestiunilor aflate în dezbaterea publica” (J. Blumler et alii, 1990, p. 276).
Cresterea cantitativa a publicului implicat în dezbatere si decizie, precum si complicarea
problemelor aflate în discutia publica nu mai permit ancorarea „spatiului public” exclusiv în
locuri bine determinate (chiar daca acestea continua sa existe si sa reprezinte forumuri
importante de dezbatere); am-ploarea vietii politice solicita un nou suport si un nou mod de
comunicare: acesta exista si (s-ar putea spune) abia astepta sa devina „noul” spatiu public –
este vorba de sistemul mass-media.
Intrarea presei în acest joc va avea ca efect multiplicarea parerilor si a modurilor de abordare
a unei probleme: prin intermediul ei, atitudini si conceptii variate vor fi aduse, în flux
constant, în atentia publicului, vor fi evaluate, criticate, acceptate sau respinse. Aceasta
varietate a perspectivelor asupra unor teme de interes general nu va mai permite realizarea
unei unice „opinii”, expresie intelectuala a unei ideale „vointe populare” sau chiar a unei
utopice vointe „universale”. Opinia publica va reprezenta acum acea suma de pareri si
atitudini prin care se exprima interese deosebite si, nu o data, opuse. Imagine a societatii
moderne complexe si a diferitelor curente de idei care o strabat, notiunea contemporana de
opinie publica a pierdut conotatiile intelectuale si valentele universaliste care îi aureolasera
aparitia în plin secol iluminist si a luat chipul, fragmentat si dinamic, al evolutiilor socio-
culturale specifice istoriei contemporane.
Într-o definitie sintetica, opinia publica „este un ansamblu de atitudini, exprimate de un numar
semnificativ de indivizi, în legatura cu o problema de importanta generala” (B. Hennessy,
1981, p. 4). Dictionarele o definesc astfel: „agregarea unor opinii individuale asemanatoare pe
probleme de interes public” (R. Boudon et alii, 1996, p. 1993); „o manifestare a mentalitatii
colective, distincta de vointa populara, de publicul însusi si de mase” (G. Ferréol et alii, 1998,
pp. 145-146); „expresia unei atitudini a unui grup sau a majoritatii populatiei, referitoare la un
subiect, adesea controversat, dintr-o anumita arie tematica” (R. Weiner, 1990, p. 325). Dupa
B. Berelson (1972, p. 528), ea reprezinta „raspunsul oamenilor (ceea ce poate însemna
aprobare, dezaprobare, indiferenta) la situatii politice si sociale controversate, dar de interes
general, precum relatiile internationale, politica interna, alegerile, relatiile etnice” iar G.
Sartori (1999, p. 100) sustine ca „opinia publica poate fi definita astfel: un public sau o
multitudine de expresii ale publicului, ale carui stari de spirit (opinii) difuze interactioneaza
cu fluxul informatiilor în ceea ce priveste statutul acelor res publica”.
Analizând notiunile elementare pe care se fundamenteaza majoritatea definitiilor consacrate
opiniei publice, J. Lazar ajunge la urmatorul inventar: „(1) opinia publica se refera la
comportamentele unui mare numar de indivizi, comportamente exprimate verbal; (2) ea se
refera la ceva cunoscut de toata lumea; (3) acest «ceva» are caracteristica de a fi important
pentru toata lumea; (4) opinia publica implica frecvent constiinta diferentelor de atitudine fata
de acest «ceva»; (5) grupul devine activ în planul comportamentului, astfel încât sa-si
sporeasca eficacitatea în atingerea scopului propus; (6) opinia publica se exprima prin diferite
canale de comunicare sociala” (J. Lazar, 1993, p. 133) Iar R. Rieffel (2005a, p. 32) sustine ca
opinia publica are trei caracteristici: este produsul unui public bine definit (de la electorat în
ansamblul sau la un anume segment, cum ar fi tinerii studenti din zona metropolitana); este o
opinie împartasita de un numar mare de indivizi, o opinie comuna acestora; este facuta
publica prin anumite mijloace (de la demonstratii la declaratii în mass-media).
În actuala sa configuratie, conceptul de opinie publica nu mai exprima o unitate monolitica,
de atitudine, ci, din contra, o multitudine de abordari ale unei probleme de interes comun, din
perspectiva traditiilor culturale, a motiva-tiilor politice, a presiunilor sociale si a
reprezentarilor simbolice specifice fiecarui segment al colectivitatilor moderne – eterogene,
foarte numeroase, fara legaturi directe de comunicare între grupuri. Ceea ce înseamna ca
„opinia publica” desemneaza acele configuratii si momente în care o anumita atitudine
beneficiaza de sprijinul constient al unor segmente majoritare ale populatiei; astfel, „opinia
publica nu are nevoie sa fie unanima; în schimb, ea trebuie sa fie coerenta si omogena” (G.
Tremblay, 1991, p. 165).
În sistemele democratice (mai mult decât în alte sisteme politice), deciziile reprezentantilor
Puterii trebuie sa tina seama de opinia publica referitoare la tema, situatia, evenimentul
respectiv. Atunci când clasa politica ajunge sa detina – prin vot – puteri legislative sau
executive, ea se considera o exponenta a intereselor si aspiratiilor unor categorii populare
(majoritare sau mino-ritare); ea crede ca pozitiile si atitudinile ei respecta si traduc marile
curente de opinie publica. În felul acesta îsi legitimeaza puterea prin raportarea la opinia
publica. Opinia publica functioneaza ca un termen de referinta si ca un argument care
defineste si justifica deciziile, strategiile si actiunile clasei politice. De aceea, cunoasterea
tendintelor opiniei publice, a modului în care ea se construieste, precum si a modalitatilor de
influentare constituie o preocupare majora a clasei politice si, evident, a lumii stiintifice.
Chiar daca prioritatea în utilizarea acestei notiuni i se atribuie lui Machiavelli, primele
cercetari riguroase consacrate opiniei publice apar la începutul acestui secol, când G. Tarde
(L’opinion et la foule [Opinia si multimea] – 1901), W. Lippmann (Public Opinion [Opinia
publica] – 1922) si E. Bernays (Cristallizing Public Opinion [Cristalizarea opiniei publice] –
1923) publica textele de referinta, clasice, ale acestui domeniu al cercetarii; ele pun bazele
conceptuale ale studiului opiniei publice si permit dezvoltarea a numeroase modalitati de
abordare teoretica si de cercetare concreta (vezi J. Gerstle, 1992, pp. 45-54).
Dupa Patrick Champagne, la formarea opiniei publice au contribuit, succe-dându-se si
completându-se în timp, diferiti actori: întâi, liderii politici, în comunicare directa cu micul lor
grup de sustinatori; apoi, liderii si aparatele de partid, în comunicare, fie mediata de
reprezentantii locali ai partidelor, fie directa, în timpul campaniilor electorale, cu ocazia unor
mitinguri si marsuri politice; ulterior, între acestia si public au aparut jurnalistii, care, pe de o
parte, transmiteau unor mase din ce în ce mai departate si mai eterogene mesajele clasei
politice si, pe de alta, atrageau atentia reprezentantilor Puterii asupra starii de spirit,
nemultumirilor, intereselor, problematicii sau aspira-tiilor ce caracterizau diferitele grupuri si
paturi sociale; în prezent, în acest joc comunicational a mai aparut înca un actor: specialistii în
sondaje. Acestia au avantajul de a propune tehnici de cercetare care au girul „stiintificului” si
de a oferi, în mod rapid, date exacte despre atitudinea unor segmente bine definite ale
societatii fata de o tema anume. Chiar daca utilizarea generalizata si necritica a sondajelor a
stârnit nemultumirea unor sociologi si politologi, „sondajele au dat un continut precis si
practic notiunii de opinie publica, gratie progreselor tehnologice (calculatoarele) si ale
stiintelor sociale (tehnici de esantionare, de alcatuire a chestionarelor). Opinia publica este
interogata acum în mod aproape instantaneu, printr-o consultare politica ce îi vizeaza pe toti
cetatenii” (P. Champagne, 1995, p. 27).
 Presa ca a patra putere
Gânditorii iluministi erau constienti ca individul nu se poate elibera de sub opresiunea
autoritatilor externe si a reprezentarilor pe care acestea le impun decât printr-un efort de
„cultivare”, de formare a unei gândiri autonome, elevate, critice. De aceea, ei si-au atribuit
misiunea de a-i „lumina” pe reprezentantii claselor populare, de a le oferi suportul cultural pe
baza caruia acestia sa-si poata dezvolta personalitati independente. Oamenii „luminati” prin
educatie scolara si/sau prin lectura pot participa la dezbaterile de idei si pot contribui la
formarea unui consens (asupra problemelor în discutie si a cailor de actiune) generator de
opinie publica. În acelasi timp, pentru a putea dezbate si lua decizii corecte, oamenii nu
trebuie numai formati (prin accesul la capodoperele artei, la notiunile de baza ale culturii si la
cuceririle stiintei), ci si informati asupra evenimentelor respective sau a diferitelor atitudini
exprimate de reprezentantii diferitelor curente de idei. Daca institutiile carora le revenea
misiunea de formare (sistemul educativ, literatura si arta, stiintele, saloanele literare, teatrul
etc.) aveau o istorie, un statut social si un prestigiu evident, institutia care urma sa preia
functia de informare nu avea, în epoca iluministilor, o identitate si un mod de functionare bine
definite.
Informarea s-a realizat, secole de-a rândul, prin comunicarea interpersonala: martorii unui
eveniment povesteau ceea ce traisera altor semeni, acestia trans-miteau o versiune (saracita
sau îmbogatita) unui alt grup, de unde povestea circula catre alta audienta si asa mai departe.
În acest circuit, trecerea de la un povestitor (si grup) la altul aducea diverse alterari, astfel
încât, la capatul lantului, varianta finala putea fi foarte diferita de cea initiala. Pe de alta parte,
încercarile de a fixa pe un suport stabil anumite versiuni despre anumite eveni-mente s-au
lovit de limitarile procesului de productie a documentului (prin scris de mâna) si de
capacitatile reduse de difuzare (putine manuscrise, mijloace de transport lente). Drept urmare,
sfera publica elevata (scrisa si cultivata) nu a comunicat cu spatiile populare, unde oralitatea si
imaginarul simbolic au ramas dominante. Aceste granite au fost distruse de aparitia tiparului
si de transformarile socio-economice generate de impunerea econo-miilor de piata, care,
concomitent, au condus la largirea sferelor de comunicare si au permis unor categorii tot mai
largi sa aiba acces la ideile, operele literare si informatiile puse în circulatie (întâi) de carti,
(apoi) de reviste si ziare.
La început, spatiul tipografic a fost monopolizat de produsele culturii elevate si de
reprezentantii acesteia; pe masura ce publicul alfabetizat se largea, pe masura ce apareau noi
domenii de interes si noi câmpuri de curiozitate, pe masura ce presa scrisa devenea mai
familiara decât cartile, în lumea textelor tiparite au aparut noi genuri: dezbaterile, stirile,
interviurile, anchetele si reportajele; odata cu ele, un personaj specializat – jurnalistul. Munca
sa, consacrata prezentarii si dezbaterii temelor politice, sociale sau culturale de interes
imediat, se deosebea de aceea a creatorului (de arta, literatura, filosofie), care viza teme
universale, tratate din perspectiva eternitatii. Multa vreme, aceasta diviziune a afectat nu atât
categorii sociale, cât domenii de activitate, uneori ale aceleiasi persoane: numele marilor
personalitati din secolele XVII-XIX se leaga de o opera majora (tratate filosofice, stiintifice
sau morale, opere de arta) si de una minora (discursuri si articole din presa vremii): Zola a
scris peste 2.000 de articole, dar nu prin acestea a intrat numele sau în constiinta culturala a
posteritatii. La fel, iluministii si urmasii lor (J.J. Rousseau, Voltaire, T. Paine, J. Swift, D.
Defoe) au fost prolifici oameni de presa, iar marile figuri ale culturii moderne, ca Balzac,
Twain, Hemingway, Camus, Brecht sau Eliade, s-au consacrat, cu o energie aproape egala,
atât scrisului literar, cât si celui jurnalistic.
La sfârsitul secolului al XIX-lea, câmpul presei îsi dobândeste autonomia râvnita si îi împinge
spre margine pe cei care doreau sa-si mentina dublul statut de creatori de arta si jurnalisti:
acestora le ramâne spatiul articolului de opinie (tableta, comentariu, pamflet, cronica etc.), în
timp ce jurnalistul profe-sionist controleaza ansamblul articolelor de informare (vezi M.
Schudson, 1978; D. Schiller, 1981; D. Ruellan, 1993, 1997; M. Stephens, 1997). În felul
acesta, la aproape doua secole de la configurarea proiectului politic iluminist, presa
dobândeste stabilitatea institutionala si identitatea profesionala care îi permit sa îndeplineasca
functia de informare si sa participe, prin aceasta, la construirea spatiului public. Prezenta ei,
asemenea oricarui catalizator, va aduce modificari profunde si va schimba radical regulile
jocului democratic.
Intrarea triumfala a presei în spatiul public si apoi „fixarea” spatiului public în universul
mass-mediei au condus la crearea unui actor specializat în formarea opiniei publice. „Acest
nou personaj politic este jurnalistul, care, prin articole si editoriale, contribuie la impunerea
temelor din dezbaterea publica, precum si la fabricarea opiniei publice” (P. Champagne, 1995,
p. 26). Modificarea regulilor de constituire a spatiului public si a opiniei publice gene-reaza
un nou sistem de relatii între clasa politica si ansamblul alegatorilor: alaturi si, uneori, în locul
legaturilor directe dintre omul politic si electorat se dezvolta o tesatura de relatii de informare
si de influentare reciproca, mediate si exprimate de presa. Mai exact spus, pe lânga locurile
clasice (cluburi, Parlament, cafenele, piata, strada) unde se formeaza si se dezbat temele de
interes public, se impune un nou „loc”, mobil, rapid, general accesibil: produsul mass-media.
Acest (nou) spatiu public, „mediatic” permite accesul unor voci numeroase si diferite, atinge
multimi infinit mai mari decât publicul saloanelor sau al pietelor, adopta un limbaj accesibil si
exprima puncte de vedere adesea opuse pozitiei afisate de detinatorii puterii. Altfel spus,
spatiul public mediatic îsi depaseste, vizibil si ostentativ, autonomia atribuita a priori oricarui
spatiu public; nu numai ca se detaseaza de structurile statului (ca o sfera alternativa), dar se
prezinta ca o instanta adversativa, ca o forma de supraveghere a activitatii Puterii si a
functionarii sistemului politic (vezi J. Curran, 1991).
Dupa Bernard Miège, spatiul public mediatic este influentat de: (1) amploa-rea populatiei
implicate; (2) relatiile dintre partenerii actului de comunicare;
(3) stilul presei (de la presa de opinie la presa de informare); (4) raportul cu puterile
politice si economice; (5) modul de organizare a mass-mediei (B. Miège, 1997, p. 115). La
acesti factori se adauga si noile tehnologii, care au adus modificari semnificative ale
functionarii si, implicit, ale puterii presei (vezi P. Chambat, 1995, pp. 76-79).
Renuntând la serenitatea spatiului public traditional (conceput de catre gânditorii iluministi ca
un loc ezoteric al dezbaterilor rationale si al formarii unor opinii savante), mass-media a
contribuit la crearea unui spatiu public popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât
de framântarile populare, cât si de seismele politice. Mai putin detasate ori intelectuale, presa
si spatiul public mediatic pe care ea îl creeaza au devenit mai implicate politic, mai puternice
prin capacitatea de a influenta Puterea si mai vizibile în ochii publi-cului. Astfel (si în termeni
mai cunoscuti), presa a devenit a patra putere.
Notiunea de „a patra putere” apare în momentul când presa, a carei baza economica se
largeste constant, devine un releu indispensabil al democratiei reprezentative. „Presa nu mai
este doar expresia unor pozitii si opinii politice determinate; ea prezinta acum toate pozitiile si
opiniile, fara a fi subordonata nici uneia dintre ele. Presa se constituie într-o «a patra putere»
în aceasta noua situatie, în care toate celelalte puteri sunt obligate sa faca apel la serviciile ei,
fara sa poata însa sa o subordoneze […]; ea devine o adevarata putere în momentul în care se
separa de celelalte puteri, oferindu-le însa accesul la cuvântul si imaginea publica” (G.
Leblanc, 1995, p. 65).Istoricii presei sustin ca la originea acestei formule ar sta o observatie a
filosofului politic englez Edmund Burke; desi în lucrarile sale nu exista o afirmatie clara în
acest sens, paternitatea îi este atribuita datorita unei note a istoricului Thomas Carlyle: acesta
sustine ca Burke ar fi afirmat ca în Par-lamentul britanic sunt doar trei stari, dar la „galeria”
unde stau reprezentantii presei se afla o patra stare, mai importanta decât toate celelalte la un
loc (vezi W. Safire, 1993, p. 264). Remarca lui Edmund Burke atrage atentia asupra a doua
caracteristici contradictorii: (1) presa si reprezentantii ei nu se bucura de nici un fel de
legitimitate politica (mass-media nu este o institutie a Puterilor statului, iar jurnalistii nu au
fost alesi sau desemnati de alegatori sau alte comunitati sociale sa reprezinte pe cineva
anume); (2) presa si reprezentantii ei au o putere iesita din comun în a influenta dezbaterile si
în a modifica deciziile politice. În concluzie, desi nelegitima (pentru ca nu reprezinta nici o
„stare” a societatii), presa îsi revendica drepturi si puteri ca si cum ar fi una din aceste „stari”.
Cu aceeasi acceptie, sintagma a fost utilizata si de istoricul T.B. Macauly, care compara
puterea jurnalistilor de a forma opiniile cu aceea a oratorilor din cluburi si cafenele.
Ideea lui Burke va avea succes, dar va cunoaste, la trecerea ei pe tarâm francez, o modificare
esentiala: Balzac, Dumas, Zola vor vorbi acum despre presa ca despre o „a patra putere” (vezi
J-F. Lacan, M. Palmer, D. Ruellan, 1994, p. 152), în conditiile în care, teoria separarii
puterilor în stat (legislativa, executiva si judecatoreasca) era deja constituita. Astfel, un hazard
– Parlamentul englez avea trei stari (lorzi spirituali, adica clericii, lorzii pamântesti, adica
clasa senioriala, si reprezentantii Casei Comunelor), iar teoria politica va identifica trei puteri
care trebuiau sa fie complementare si separate pentru a garanta mentinerea democratiei – a
permis existenta unui mod unitar în a plasa presa ca o „a patra” forta în jocul politic, chiar
daca ideea de stare (clasa sociala reprezentata în Parlament) era total diferita de ideea de
Putere (institutii ale statului care asigura îndeplinirea unor functii politice esentiale). Expresia
se va impune în aceasta ultima varianta, ajungând sa semnifice, la ora actuala, capacitatea
presei „de a juca un rol important în societate, în raport cu prima putere (guvernul), a doua
(sistemul judiciar) si a treia (legislativul)” (J. Watson, A. Hill, 1989, p. 71; vezi si R. Weiner,
1990, p. 194).
Formule precum „presa este a patra putere” sau „jurnalistii sunt o putere” suna foarte placut
pentru cei care lucreaza într-o institutie mass-media: ele dau senzatia unei legitimitati
superioare, a unui mandat social sau politic, în masura sa justifice si sa scuze orice actiune a
presei, orice exces si chiar orice eroare, daca acestea s-au petrecut într-o campanie desfasurata
împotriva uneia din puterile (legitime) ale statului. Din aceasta perspectiva, misiunea ultima si
ratiunea esentiala de a fi a presei constau în a se opune celorlalte puteri ale statului (desi, în
cadrul teoriilor politice, puterile nu se opun, ci se echilibreaza reciproc, prin jocul dialectic
dintre autonomie si control). Printr-o subtila alunecare semantica, ideea de „a patra
stare/putere”, adica de forta alter-nativa, s-a transformat în aceea de instanta adversativa:
presa nu mai repre-zinta atât locul de dezbatere sau de exprimare a opiniei publice, cât o
institutie de critica si de control, care urmareste comportamentul Puterii, convinsa (obsedata)
ca acesta este incorect sau (macar) insuficient de responsabil fata de mase. Într-o formula
metaforica, aceasta misiune critica a presei se con-denseaza în termenul „watchdog” („câine
de paza” – al publicului împotriva exceselor Puterii); expresia reflecta ipostaza agresiva si
mereu amenintatoare a presei, în antiteza cu imaginea unei prese supuse si controlate de
puterile în exercitiu – „lap dog” (câinele care linge mâinile oricui).
Într-un studiu de sinteza, Colin Sparks sustine ca „folosirea generalizata a acestor termeni nu
este, din nefericire, asociata cu o literatura de specialitate consacrata lor; de obicei, sintagmele
respective sunt utilizate în mod necritic si neteoretic” (C. Sparks, 1995, p. 47). Dupa autorul
amintit, exista trei tipuri posibile de raportare a presei fata de structurile puterii:
a) Presa ca a patra putere: „Aceasta terminologie atribuie presei, în mod implicit, acelasi
rol de conducere, diferit de societatea civila, pe care-l exercita si celelalte trei puteri” (ibidem,
p. 49). Altfel spus, presa ar fi un factor de actiune publica, analog puterilor executive,
legislative si juridice; ea ar scapa de sub controlul cetatenilor si ar crea, prin exercitiul ei, o
elita jurnalistica având acelasi statut ca si elitele puterii. Fiind o putere „auto-noma”, presa nu
ar mai fi controlata de public, ci s-ar „auto-controla”, prin echilibrul pe care-l realizeaza cu
celelalte puteri. Colin Sparks crede ca în cadrul modelului presei de serviciu public se
configureaza cel mai bine ipostaza de „a patra putere” a mass-mediei (în sensul propriu al
cuvântului „putere”). Dupa parerea mea, aceasta afirmatie este incorecta, atât în raport cu
valorile serviciului public, cât si în raport cu ideea de putere (efectiva) a presei: singurul
sistem în care presa are putere, în care, prin actiunea ei, anuleaza sau modifica actiunea
puterilor executive, legislative si juridice este sistemul comunist. Aici, partidul dominant,
putere tota-litara, controleaza celelalte forme ale Puterii, atât din interiorul lor (prin dublarea
specialistilor din institutiile respective prin birocratia de partid – activistii), cât si din exterior,
prin cumularea pârghiilor de decizie la nivelul organelor superioare ale partidului; astfel, fara
a elimina formal celelalte puteri, partidul totalitar le controleaza integral. Presa, transformata
în „activist” si „agitator” al Partidului, devine un factor de executie a politicii acestuia,
dictând celorlalte institutii actiunile pe care acestea trebuie sa le îndeplineasca (vezi
campaniile de denigrare declansatoare ale marilor procese împotriva gruparilor sau indivizilor
care se opuneau conducerii, apelurile la mobilizare muncitoreasca, care dictau diferite actiuni
la nivelul întreprinderilor, ministerelor si administratiei). Astfel, numai o „presa--activist”
poate functiona ca o putere reala, adica poate impune celorlalte institutii ale statului moduri si
directii de actiune.
b) Presa ca a patra stare: sistemul de reprezentativitate din secolul al XVIII-lea decupa
societatea în mai multe stari, corespunzatoare unor categorii sociale relativ omogene; fiecare
dintre ele ocupa în Parlament un anumit numar de locuri, proportional cu importanta sa. Daca
presa este o „alta stare”, înseamna ca ea reprezinta categoriile care, dintr-un motiv sau altul,
nu îsi vad aparate interesele sau problemele specifice în structurile Puterii. Într-o asemenea
acceptie, presa vorbeste în numele celor „fara putere”, fara „voce publica”, al categoriilor
defavorizate, al celor pe care viata politica îi ignora, îi ascunde sau îi dispretuieste. Misiunea
presei este, în acest caz, de a descoperi erorile institutiilor Puterii, de a face publice situatiile
în care ele actioneaza, fara a fi controlate de celelalte puteri legitime, în defa-voarea unor
grupuri sociale sau a unor indivizi (minoritatile etnice, persoa-nele handicapate, copiii orfani,
minoritatile sexuale). Întruparea tipica a acestei perspective este oferita de jurnalismul de
investigatie.
c) Presa ca un câine de paza (watchdog): „Presa actioneaza în numele publicului, pentru
a-i atrage atentia asupra abuzurilor Puterii” (ibidem, p. 52). Este, de fapt, sensul global în care
se utilizeaza (asa cum am vazut, oare-cum impropriu) sintagma „presa – a patra putere”. În
aceasta ipostaza, mass-media vegheaza asupra corectitudinii tuturor institutiilor statale (nu
numai a celor politice); ele reprezinta publicul larg (nu numai categoriile fara
reprezentativitate politica) si actioneaza conform unui sentiment acut al responsabilitatii
publice (nu al apartenentei la o „elita” sau la o putere adversativa). Dupa Collin Sparks, în
aceasta ipostaza, „ele sunt un actor social distinct, care ocupa un fel de interstitiu social între
diferitii actori ai puterii si ai publicului, în numele carora însa actioneaza”.

Relatia dintre puterea politica si presa

Asa cum am aratat la începutul acestui capitol, relatiile dintre lumea politica si presa nu sunt
unilaterale: la rândul sau, sistemul mass-media exercita o influenta majora si modifica
semnificativ comportamentul actorilor politici. În relatia sa cu lumea politica, presa are
functia de a transmite mesajele politice (operând o selectie si o ierarhizare a acestora, fapt ce
duce la crearea unei „agende” a prioritatilor), de a le comenta (traducând, simplificând sau
interpretând discursul politic) si de a pune în scena aparitiile oamenilor politici (apud P.
Breton, 1995, p. 327; vezi si E. Neveu, 1995, p. 148; J. Blumler et alii, 1990, p. 267). Prin
toate aceste ipostaze, ea influen-teaza comportamentul oamenilor politici, obligându-i sa-si
adapteze actiunile si modul de a transmite mesajele, în conformitate cu exigentele comunicarii
de masa.
Adaptarea la specificitatea comunicarii mediate tehnologic înseamna, în primul rând,
capacitatea de a întelege si de a respecta caracteristicile fiecarui suport mass-media: discursul
pentru un interviu în presa scrisa va fi diferit de cel pentru un interviu radio; o aparitie la
televiziune va necesita un com-portament si un mod de a vorbi deosebite de cele pregatite
pentru un discurs în Parlament. Fostul presedinte al SUA, F. Delano Roosevelt, este
considerat unul dintre oamenii politici care au înteles cel mai bine specificitatea unui canal de
presa: radioul. Astfel, în timpul fazei finale a unei campanii elec-torale, el si contracandidatul
sau au avut la dispozitie 15 minute pentru discursuri; Roosevelt a obtinut ca discursul sau sa
fie difuzat primul. El a vorbit însa numai 14 minute, lasând, dupa ultimele cuvinte, un minut
de tacere. Intrigati de aceasta întrerupere, multi ascultatori au schimbat postul, fapt care a
redus audienta celuilalt candidat. Ronald Reagan, actor profesionist format la scoala
Hollywood-ului, se simtea în apele sale sub lumina reflec-toarelor, citea cu usurinta mesajele
scrise pe prompter, interpretându-le si dând senzatia unui discurs spontan si autentic, si nu era
inhibat de absenta unui partener în actul de comuncare televizuala – senzatia cumplita,
recunoscuta de multi oameni politici, ca adresarea unui mesaj la televiziune seamana cu
vorbitul de unul singur catre o cutie electronica si un perete de întuneric. Din aceeasi
perspectiva, Bill Clinton sau Tony Blair sunt lideri politici care cunosc si exploateaza la
maxim specificitatea televiziunii. În alt plan, Ross Perot, multimiliardarul american care a
candidat la presedintia SUA în 1992, a încercat sa exploateze avantajele altui suport de
comunicare: el a cumparat o pozitie pe satelit, creând un canal TV pe care cei peste 3,7
milioane de americani care aveau antene parabolice puteau urmari discursurile sale, nefil-trate
si neinterpretate de jurnalisti. În plus, a avut numeroase discutii telefonice directe cu aproape
30.000 de electori. La rândul sau, Bill Clinton a participat la o conferinta on-line, raspunzând
prin reteaua Internet întrebarilor puse de diferiti „navigatori” ai site-urilor respective (vezi
Newsweek, 15 iunie 1992). Aceste evolutii rapide ne arata ca, în scurt timp, alte modalitati de
comunicare, cu specificul lor, vor largi sfera tehnicilor de dialog politic, ducând (poate) spre
ceea ce unii specialisti numesc „teledemocratie” – un ansamblu de canale de comunicare
directa, care va lega electorii si candidatii, fara a mai fi nevoie de interfata oferita de presa.
Personalizarea puterii politice. Pentru ca mesajele si mecanismele lumii politice sa fie mai
accesibile (în conditiile unui public din ce în ce mai numeros, mai eterogen si mai putin
familiarizat cu subtilitatile masinariei politice), jurnalistii au fixat în centrul de interes al
materialelor lor dimen-siunea umana a personalitatilor politice. Dezbaterile, conflictele sau
nego-cierile, expresie a unor complicate relatii de doctrina, de interese si de proceduri
(parlamentare, guvernamentale, de partid), sunt greu de înteles si de urmarit în „mecanica” lor
strict politica; atunci când în locul confruntarii de idei apar conflictele personale, care opun
lideri cu o individualitate mediatica, situatia devine accesibila si usor de explicat. În ultima
instanta, relatiile complexe si contradictorii dintre diferitele centre de putere se reduc la serii
simple de opozitii binare de tip bine – rau (vezi M. Edelman, 1988; R. Entman, 1995; R.
Rieffel, 2005a; M. Schudson, 1987); campania electorala devine o competitie între doi lideri
importanti (ceea ce comentatorii americani numesc, cu o formula preluata din lumea
hipismului, „horse race”), o interpelare în Parlament apare ca o batalie între doi politicieni, iar
o criza politica – drept un scandal între orgoliile a doi oameni (vezi modelele Kennedy –
Nixon, Mitterrand – Chirac, Clinton – Stark, Bush – Kerry). Accentul pus de mediatizarea
vietii politice si pe caracteristicile sufletesti ale liderilor atrage focalizarea asupra vietii private
si scoaterea în prim-plan a dimensiunilor afective: domina imaginile din locuintele oamenilor
politici, aspectele legate de viata de familie, hobby-uri si moduri de petrecere a timpului liber.
Infor-matiile fara valoare politica (G.W. Bush jucând golf, N. Sarkozy exersând arta calariei,
primul-ministru Tariceanu practicând motociclismul sportiv etc.) sunt mai frecvente (si ramân
mai prezente în memorie) decât informatiile referitoare la initiativele politice ale acestor
lideri.
Personalizarea actului politic exercita influente puternice asupra liderilor politici: acestia
trebuie sa aplice stategiile „starului”, sa organizeze iesiri în public golite de solemnitatea
actului politic si încarcate de „sarmul”, surpriza si caracterul de aparenta indiscretie specifice
actiunilor „vedetelor” muzicale, de film sau sportive si stirilor de tip „fapt divers”, care aduc
succesul la public al acestei categorii. În acest context, R.G. Schwartzenberg (1995, pp. 72-
76) evoca tehnicile prin care oameni politici de seama precum J.F. Kennedy, H. Kissinger, J.
Trudeau sau V. Giscard d’Estaing îsi construiau imaginea conform unor modele consacrate de
filme si de presa populara: acelea ale unor playboy de succes, înconjurati de frumuseti celebre
(Marilyn Monroe, Kim Novak sau Janet Leigh pentru Kennedy), subiecte ale unor scurgeri de
informatii si ale unor „scandaluri” picante care, în mod paradoxal, devin o sursa a
popularitatii si maresc indicele de simpatie al electoratului. În alte cazuri, accentul se muta pe
viata de familie, presa fiind invadata de imagini ale omului politic având grija de florile din
gradina, plecând în excursii cu sotia, facând jogging, dedicându-se unui hobby sau ocupându-
se de câinele sau favorit.
Acest proces, avantajos din perspectiva „popularizarii” politicului, prezinta însa riscul de a
„decontextualiza problemele, de a ascunde dimensiunile structurale, de a conduce la ignorarea
istoriei si la negarea relatiilor de putere” (A.M. Gingras, 1995, p. 40; vezi si P. Mancini, D.
Swanson, 1996, p. 14).
Spectacularizarea fenomenelor politice. Centrarea reprezentarii mediatice pe personalitatile
politice are drept consecinta cresterea dimensiunii dramatice si spectaculoase a oricarei
confruntari. Aceasta tendinta se concretizeaza îndeosebi prin teatralizarea si ritualizarea
manifestarilor politice, ceea ce con-duce la privilegierea momentelor si formelor festive de
manifestare a vietii politice: conventiile (congresele) partidelor, mitingurile, defilarile si
paradele electorale, vizitele somptuoase, gesturile simbolice, dezbaterile fata în fata în
studiourile de televiziune, ceremoniile si festivitatile (vezi M. Edelman, 1988; D. Dayan, E.
Katz, 1992).
Spectacularizarea fenomenului politic conduce, inevitabil, la prezentarea în forma si prin
procedurile specifice divertismentului. Aceasta tendinta afecteaza atât limbajul articolelor si
emisiunilor, cât si formatul jurnalistic (dezbaterile sunt înlocuite prin talk-show-uri,
investigatiile prin reportaje de atmosfera, interviurile de idei prin interviuri-portret etc.). Nici
continutul mesajelor jurnalistice nu scapa neatins: un studiu efectuat în 1989 arata ca, în acel
an, numele catelului presedintelui american George Bush a fost pomenit, în programele de
stiri ale celor mai importante posturi de televiziune, de mai multe ori decât numele secretarilor
de stat ai Energiei, Agriculturii si Educatiei (L. Bogart, 1995, p. 180). Televiziunea, care, prin
natura ei, privilegiaza continuturile de divertisment, a generalizat o viziune simplificatoare
asupra vietii politice: „este o lume fara multa coerenta sau sens; o lume în care fiecare
eveniment intra în scena în viteza si dispare repede, pentru a face loc altui eveniment; o lume
care nu ne cere si nici nu ne permite sa actionam; o lume care seamana cu jocul copiilor de-a
«cucu-bau» si care, asemenea acestui joc, îsi este suficienta, nu are legatura cu ceea ce este în
afara ei si este extraordinar de distractiva” (N. Postman, 1986, p. 107).
Înclinatia presei spre actele spectaculoase, „teatralizate”, favorizeaza stra-tegiile de marketing
politic, care promoveaza punerile în scena laborios orchestrate, declaratiile-soc, aparitiile
politice fastuoase sau surprinzatoare etc. Pe de alta parte, aceste evenimente mediatice au
ajuns sa aiba mai multa greutate politica si mai mult impact social decât manifestarile uzuale
ale vietii politice parlamentare, guvernamentale sau de partid. Roland Cayrol citeaza
declaratia lui H. Madelin, care afirma ca „rolul Parlamentului se estompeaza, în timp ce
dezbaterile organizate de diferitele talk-show-uri capata o solem-nitate iesita din comun” (R.
Cayrol, 1991, pp. 447-448; vezi si J. Lacroix, 1993, p. 1413).
Marile confruntari televizate sunt regizate cu minutiozitate de consilierii în comunicare
politica: ei negociaza alegerea jurnalistilor, ordinea si tipul întrebarilor care vor fi puse,
cadrajul (câte prim-planuri, ce unghiuri), focali-zarile (daca vor fi sau nu prezentate mâinile,
detalii ale îmbracamintei, anumite grimase etc.), prezenta sau absenta publicului în studio,
dimensiunile si forma mesei la care vor sta candidatii, culoarea decorului, modul de iluminare
etc. În felul acesta, o simpla dezbatere devine o sofisticata punere în scena, cu efecte de
teatralizare (intens repetate de oamenii politici, sfatuiti de actori sau regizori) si cu o tendinta
accentuata de mutare a centrului de greutate de la campania pozitiva (prezentarea ideilor si a
programului propriu) catre campania negativa (atacarea adversarului în scopul diminuarii
prestigiului sau public). Aparitiile televizate functioneaza ca o trambulina de promovare, ca o
posibilitate unica de a câstiga sustinerea populara, vizibilitatea si chiar gloria. În acest sens,
este memorabila replica unui ministru francez: „Sunt gata sa renunt la portofoliul de ministru
pentru a fi invitat la emisiunea «Ora adevarului»” (vezi G. Derville, 1997, p. 109). Transfor-
marea politicului în spectacol conduce la transformarea cetateanului activ în plan civic într-un
spectator neimplicat al unui show politic: „Campaniile electorale sunt purtate prin mass-
media, iar cetatenii participa doar în calitate de audiente ale mass-mediei. […] Ca orice forma
de manifestare artistica, spectacolul se concentreaza în special asupra respectarii scenariului
simbolic si a realizarii intereselor specifice diferitilor actori ai spectacolului si mai putin
asupra diagnosticarii exacte a situatiilor si a rezolvarii problemelor reale” (P. Mancini, D.
Swanson, 1996, p. 16).
Aceasta tendinta de a spectaculariza fenomenul politic si de a-l prezenta ca si cum ar fi un
„show” perpetuu a ajuns sa fie cunoscuta în limbajul de specialitate sub eticheta de dumbing
down; esenta procesului ar consta în combinarea informatiei cu divertismentul
(„infotainment”) si în tabloidizarea mesajelor jurnalistice referitoare la spatiul politic (în locul
stirilor serioase despre dezbaterile politice se prezinta evenimentele mondene la care iau parte
oamenii politici, aspecte inedite sau indiscrete din viata lor privata, declaratii socante, cu
continut personal etc.). Dupa Franklin et alii (2005, p. 259), tabloidizarea desemneaza
„amestecul senzationalului si sentimentalului, a preocuparii excesive pentru sex, a
populismului, prin exploatarea tragediilor indivizilor de dragul scandalul public, mascat
frecvent în interes uman”. Sau, în termenii lui R. Rieffel (2005b, p. 12), în comunicarea
fenomenelor politice „se încearca emotionarea instantanee si fabricarea de evenimente; în
felul acesta este eliminata complexitatea faptelor reale; retorica presei devine acum o estetica
a seducerii: dispozitivele campaniilor electorale sunt în întregime întemeiate pe elemente
vizuale (drapele, sigle, jocuri de culori) si sonore (muzica de ambianta, sloganurile scandate)
si pe o gestica teatrala a candidatilor, care trebuie sa atraga si sa retina atentia alegatorilor si
care favorizeaza o cultura a sentimentelor”.