Universitatea „Ovidius” – Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Programul de licență: Administrație Publică și Asistență Managerială
Disciplina : Sociologie
Anul I

Studiu privind procesul de comunicare instituție

publică -cetățean

Profesori coordonatori: Studenți:

Lect. Univ. Dr. Mihaela Sandu Adămachi Rodica Mariana (A.M.A)

Asist. Univ. Dr. Tănase Tasențe Petrică Andra-Cătălina (A.P)

- Constanța 2021 –
 Cuprins

Introducere...................................................................................................
Considerații teoretice....................................................................................
Metodologia cercetării..........................................................................
Instrumente de cercetare..........................................................................
Eșantion........................................................................................................
Prezentarea si interpretarea datelor...............................................................
Concluzii.....................................................................................................

Introducere
Aceasta lucrare reprezinta un studiu privind procesul de comnicare dintre cetateni si
institutiile publice. Am realizat acest studiu datorita existentei unei discordante prezente la nivel
comunicativ dintre cetateni si administratia publica, atat centrala cat si locală. La nivelul statului,
alaturi de interesele generale, alaturi de interese judetene precum si de cele locale, maim ult
chiar, intre aceste interese existand o interferenta reciproca, interesul local fiind considerat ca
este in acelasi timp si interes general. Acestea fiind spuse, in mod evident si judetele si
comunele, in calitatea lor de colectivitati locale isi pot organiza propriile servicii in vederea
satisfacerii intereselor lor.

Prin colectivitate locala se intelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-

teritoriala. Legatura dintre cetateni si autoritati este una de interdependentaaccentuata, datorita
faptului ca administratia publica locala reprezinta puterea de comunicare dintre cetanteni si
autoritatile centrale.

In lucrarea realizata, procesul de comunicare dintre cele doua entitati a fost cu atentie
observant, cercetat si analizat, lucrarea avand ca tel identificarea si evidentierea nevoilor
cetatenilor si a functionarilor publici pentru o mai buna reglementare sociala.
 Considerații teoretice

Conceptul de comunicare
Cuvântul „a comunica” este legat istoric de cuvântul „comun”. Acesta provine din verbul
latin communicare, care înseamnă „a împărtăși”, „a fi comun” și care, fiind la rândul său, legat
de cuvântul latin pentru comun: communis. Când comunicăm, lucrurile ce ne înconjoară devin
comune. Ne sporim astfel cunoștințele acumulate prin „bunul simț” - condiția prealabilă de
bază pentru toată colectivitatea umană.1
Comunicarea în esență poate lua multe forme, toate fiind condiționate de componentele
contextuale ce îi definesc înțelesul. Profesorul american de comunicare, Frank E. X Dance
definește 15 componente conceptuale, fiecare acompaniate de o definiție reprezentativă a acelor
definiții, inclusiv componenta. Cele mai importante sunt:
1. Conceptul simbolic/verbal/lingvistic: „Comunicarea este transmiterea prin mod verbal
al unui gând sau a unei idei.”2
2. Conceptul de înțelegere reciprocă: „Comunicarea este procesul prin care îi înțelegem
pe ceilalți și, la rândul nostru, ne străduim să fim înțeleși de ei. Este dinamică, în continuă
schimbare având ca efect un răspuns de fiecare dată diferit la situația totală. ”3
3. Conceptul de interacțiune/relaționare/proces social: „Interacțiunea, chiar și la nivel
biologic, este un fel de comunicare; altfel actele naturale socio-umane nu ar fi putut să
existe. ”4
4. Conceptul de schimbare comportamentală: „Comunicarea este răspunsul
discriminatoriu al unui organism supus la un stimul. ”5
5. Conceptul de putere: ”Comunicarea este mecanismul prin care se exercită puterea. ”6
Cunoștințele comune, desigur, pot include câteodată noțiuni asupra unor puncte de vedere și
interese contradictorii. Astfel, mai degrabă este posibilă apariția conflictului decât a armoniei și
a înțelegerii. În ciuda ironiei, părțile aflate în conflict trebuie, de asemenea, să comunice între ele
datorită nevoii de continuare a altercației. Uneori, comunicarea continuă poate genera două
scenarii, acestea fiind acordul sau mai ales dezacordul - un rezultat adesea foarte productiv
deoarece provoacă un ciclu continuu comunicativ intensificând disputele. Acest rezultat
caracterizează, de exemplu, toate democrațiile.

1
Karl Erik face referință la proveniența cuvântului comun de aici dezvoltând expresia ”common sense” –
”Communication. An introduction”, Karl Erik, 1999
2
John B. Hoben. “English Communication at Colgate Re-Examined.” Journal of Communication, 1954
3
Martin P. Andersen. “What is Communication.” Journal of Communication, 1959.
4
George Herbert Mead. “Mind, Self, and Society.” În Sociology. 3rd Ed., New York: Harper and Row, 1963.
5
S. S. Stevens. “A Definition of Communication.” Journal of the Acoustical Society of America, 1950.
6
S. Schacter. “Deviation, Rejection, and Communication.” În Journal of Abnormal and Social Psychology,1951.
 Comunicarea poate avea loc între unități de dimensiuni și complexități foarte diferite.
Aceasta poate interveni între și în interiorul grupurilor, indivizilor, organizațiilor, claselor
sociale, națiunilor, țărilor și regiunilor lumii. Neîndoielnic, caracterul comunicării variază în
funcție de dimensiunea și complexitatea unităților comunicante. Distanța în spațiu și timp între
unitățile comunicante este, de asemenea, foarte însemnată.

Conceptul de instituție publică și cetățean

Instituția publică (organizația publică) este o entitate organizatorică ce dispune de
autonomie decizională în executarea funcției sale principale (producție, consum, asigurare,
finanțare etc.) acționând într-un cadru specific asupra resurselor de care dispune pentru
satisfacerea unor nevoi sociale. Instituţiile publice se deosebesc de celelalte instituţii printr-o serie de
caracteristici şi trăsături: - instituţiile publice au fost create pentru a răspunde necesităţilor generale ale
societăţii ca întreg, în timp ce instituţiile private servesc intereselor private. Scopurile instituţiilor publice
sunt unice, de servi decât a acumula. Ele furnizează bunuri şi sau, care satisfac interesele unui grup sau
ale societăţii.

Utilizarea termenului de instituție a devenit răspândită în științele sociale în ultimii ani,

reflectând creșterea economiei instituționale și utilizarea conceptului de instituție în alte câteva
discipline, inclusiv filozofie, sociologie, politică și geografie. Termenul are o lungă istorie de
utilizare în științele sociale, încă din vremea lui Giambattista Vico.7
Instituțiile publice sunt o categorie de structuri care contează foarte mult în domeniul social:
ele alcătuiesc lucrurile comune vieții sociale. Rolul instituțiilor publice în viața socială implică
recunoașterea faptului că o mare parte a interacțiunii și activității umane este structurată în
termeni de reguli evidente sau implicite. Fără a deteriora literatura relevantă, putem defini
instituțiile ca sisteme de reguli sociale stabilite și prevalente care structurează interacțiunile
sociale.8
Termenul cetățenie este nou și rar folosit în literatura noastră. Semnificația conceptului este
cel mai adesea descrisă prin noțiuni ca: implicare civică, participare și civism. În ultimele
decenii, interesul față de această categorie a crescut semnificativ, mai ales în statele democratice,
inclusiv la nivel internațional și comunitar.
Pe cale de consecință, treptat, fenomenul își face loc și în societatea noastră. Acest fapt nu
trebuie interpretat doar ca o preluare a experienței democratice din exterior. Este important de
conștientizat că, sub aspect practic, cetățenia activă este una dintre cele mai importante condiții
pentru a menține toate reușitele și succesele obținute de statul nostru la capitolul democrație, de a
le consolida și a asigura perpetuarea acestora în viitor. De aici reiese necesitatea, actualitatea și
oportunitatea cunoașterii esenței acestui fenomen indispensabil pentru o democrație reală.
Potrivit specialiștilor, cetățenia reprezintă concomitent atât un statut juridic și politic, cât și un
anumit rol social.
7
Giambattista Vico în ”Scienza Nuova” din 1725.
8
Jack Knight a definit în mod similar o instituție ca „un set de reguli care structurează interacțiunile sociale în
moduri specifice”. – Jack Knight, ”Institutions and Social Conflict”, 1992.
 Există în viaţa socială o comunicare naturală – spusul (vorbirea, nonvorbirea şi scrisul sub
diferitele sale forme şi modalităţi de exprimare, formale şi nonformale) şi, nespusul (aşezarea în
spaţiu al localităţilor, forma clădirilor, arhitectura acestora, monumente, instituţii, firmele
organizaţiilor şi instituţiilor etc.) ce acoperă întregul spaţiul social. În cadrul acesteia întâlnim şi
comunicarea publică, care se realizează pe un anumit teritoriu de nivel local (sat, comună, oraş),
unităţi administrativ teritoriale (judeţ), naţional (stat), dar şi la nivel internaţional – regional,
continental şi într-o oarecare măsură chiar la suprafaţa planetei.
Conceptul de proces comunicativ instituție publică – cetățean : Comunicarea publică
Frank E. X. Dance menționează o definiție a conceptului de proces comunicativ. Definiția
poate fi considerată fundamentul actului în sine de comunicare- „Comunicare: transmiterea
informațiilor, ideilor, emoțiilor, abilităților etc., prin utilizarea simbolurilor-cuvinte, imagini,
figuri, grafice, etc. Este actul sau procesul de transmitere care se numește de obicei
comunicare.” 9
Într-un proces de comunicare trebuie să existe câteva elemente esențiale precum cel puțin doi
parteneri între care se stabilesc diverse relații, capacitatea partenerilor de a emite și de a
recepționa semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri, fiecare fiind, pe rând,
emițător și receptor; existența unui mesaj; existența unui mijloc de transmitere a mesajului;
mesajul specific prin care emițătorul primește de la receptor un anumit răspuns cu privire la
mesajul comunicat inițial (feed-back); existența unor canale de comunicare, sau a unor "drumuri"
urmate de mesaje (canale formale sau informale); și prezența unor bariere de comunicare,
perturbații ce pot interveni in procesul de comunicare. Fără un emițător, receptor, mesaj, mijloc
de comunicare, limbajul de comunicare și context procesul de comunicare nu s-ar mai putea
realiza, societatea devenind un termen uitat.
”Există în viaţa socială o comunicare naturală – spusul (vorbirea, nonvorbirea şi scrisul sub
diferitele sale forme şi modalităţi de exprimare, formale şi nonformale) şi, nespusul (aşezarea în
spaţiu al localităţilor, forma clădirilor, arhitectura acestora, monumente, instituţii, firmele
organizaţiilor şi instituţiilor etc.) ce acoperă întregul spaţiul social. În cadrul acesteia întâlnim
şi comunicarea publică, care se realizează pe un anumit teritoriu de nivel local (sat, comună,
oraş), unităţi administrativ teritoriale (judeţ), naţional (stat), dar şi la nivel internaţional –
regional, continental şi într-o oarecare măsură chiar la suprafaţa planetei.” 10
Comunicarea publică este o comunicare formală şi este legată de punerea în acţiune a
regulilor pe care şi le stabileşte societatea organizată de legile care instituie raporturi echitabile
între indivizi, grupuri şi colectivităţi sociale constituite formal. Domeniul comunicării publice se
defineşte prin legitimitatea interesului general. Luat în sensul strict juridic, interesul public trece
cu mult dincolo de domeniul public. Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice
relevă dispoziţii constituţionale, legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept.
Comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea
oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite, tratate de către

9
În Bernard Berelson and Gary A. Steiner. Human Behauwr. New York: Harcourt, Brace and World, 1964.
10
http://www.univath.ro/pdf/tematica_licenta/Curs_Comunicare_in_AP.pdf
instituţiile publice „în numele poporului”, aşa cum sunt votate legile sau pronunţate hotărârile
judecătoreşti.
În consecinţă, acest tip de comunicare se situează în mod necesar în zona publică, sub privirile
cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sunt de „domeniul public”: interesul general implică
transparenţa. Comunicare publică ocupă deci, în comunicarea naturală a societăţii, un loc privilegiat, legat
de rolurile de regalare,de protecţie sau de anticipare ale serviciului public. Astfel, comunicarea publică
se instituie ca o comunicare formală, care tinde către schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate
publică şi spre menţinerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituţiilor publice. 11

Cetățeanul „receptor”. În cadrul comunicării publice, cetăţeanul este un interlocutor

ambivalent. Prin tradiţie, el a respectat sau a suportat autoritatea instituţiilor publice. În acelaşi
timp, el a protestat constant contra muţeniei sau contra mesajelor confuze ale acestora.
Cetăţeanul doreşte să fie informat, să fie luat în considerare, ascultat, asociat. Criticile sale au ,
nu de puţine ori, un caracter protestatar faţă de modul în care autorităţile publice îi deservesc şi
faţă de politica publică însăşi. Tendinţa sa critică se justifică prin speranţa de a vedea modificate,
simplificate procedurile birocratice. Cetăţeanul nu poate fi beneficiarul serviciului public fără a
renunţa la rolul de decident, aşa limitat, fără putere pe termen scurt, cum este. Sunt situaţii în
care cetăţeanul cere autorităţilor şi serviciilor publice să acţioneze, precum şi proceduri care să
răspundă cerinţelor sale. O administraţie publică naţională sau locală este bine apreciată numai
atunci când tratarea cetăţeanului este „personalizată”, serviciul fiind ajustat, aplicarea regulilor
adaptată interlocutorului, procedurile îmbunătăţite în toate detaliile lor.

Metodologia cercetării

Obiectivele cercetării:
Obiectivul general: Observarea modului de comunicare dintre cetățean și instituțiile
publice.
 OB1: Analizarea opiniei publice față de modul în care funcționarii publici
comunică cu cetățenii cât și vice-versa.
 OB2: Includerea cetățenilor în procesele decizionale, asigurând totodată și o
transparență nealterată.
 OB3: Mărirea gradului de informare și a calității sporite a serviciilor.

11
http://www.univath.ro/pdf/tematica_licenta/Curs_Comunicare_in_AP.pdf
 Instrumente de cercetare

Pentru realizarea acestui studiu, am folosit ca și instrument de lucru chestionarul.

Un chestionar este un instrument de cercetare constând dintr-o serie de întrebări și a altor
solicitări în scopul de a aduna informații de la persoane. Acesta a fost inventat de Sir Francis
Galton.
Chestionarul poate fi caracterizat concret ca un instrument de măsurare și colectare a
informațiilor, datele pe care le produce fiind supuse unor varietăți de erori și tendențiozitate,
chiar dacă chestionarul a fost proiectat individual cu scopuri prestabilite.
Eșantion
În chestionarul aplicat, au răspuns în total 59 de respondenți, dintre care 76,27% sunt de
gen feminin, iar 23,73% sunt de gen masculin. Media de vărstă a respondenților este de 25 de
ani, cel mai tânăr respondent având vârsta de 16 ani, iar cel mai în vârstă având 59 de ani. În
prima cvartilă, vârsta respondenților este de 19 ani, mediana de 20 de ani, iar cvartila a treia este
de 32 de ani.
Din punct de vedere al mediului de proveniență, 50,85% provin dintr-un mediu rural, iar
restul de 49,15% dintr-un mediu urban. La nivelul studiilor realizate, 55,93% sunt la liceu,
37,29% sunt studenți, 5,08% au finalizat studiile liceale, iar 1,69% au studii superioare.
Centralizarea datelor