Univ. „Dunărea de Jos” conf.univ. dr.

Dorin POPA
Fac. de Litere şi Teologie Mobil: 0722 369654
Catedra de Lingvistica si Jurnalism E-mail: dpopa@uaic.ro
2006-2007-
AGENTII DE PRESA

CURSURILE NR. 4 si 5

Rolul si misiunea agentiilor de presa. Funcţia de informare.

1. încercare de abordare a funcţiilor mass-media

Au existat, din partea unor cercetători, tentative de imaginare a unei societăţi moderne în absenţa
mass-media. Aceştia au recunoscut că, deşi critic al comunicării de masă, văzându-i acesteia numai
neajunsurile, numai bilele negre, nu poţi imagina, în chip cu totul serios, existenţa umană, de acum şi din
viitor, altfel decât însoţită, ori chiar profund influenţată, de către mass-media. Mass-media, studiate cel
mai adesea printr-o grilă interpretativă generată de conceptul multifuncţional numit schimbare, pot fi
considerate ca fiind importante instrumente ale stabilităţii unei societăţi. În istorie, se poate costata că,
deşi au suferit continuu ameliorări, modernizări ori chiar salturi tehnologice, mijloacele de comunicare de
masă, pe importante perioade de timp, n-au fost transformate radical, constituind sisteme relativ stabile.
Iar această stabilitate a sistemului mass-media este un corolar al capacităţii sale continue de a oferi
funcţii necesare existenţei şi reproducerii sistemului social. Funcţiile pe care sistemul mass-media le oferă
la nivel social consolidează, deci, stabilitatea sa şi, atâta vreme cît societatea le reclamă drept necesare, cu
oricâte shimbări tehnologice ale unor mijloace, cu oricâte modificări impuse de noi realităţi ştiinţifice
dedicate comunicării, sistemul mediatic va supravieţui.
Semnificaţia, locul şi funcţiile mass-media în societate sunt studiate cu minuţie, fiind proiectate
noi teorii ale comunicării, seducătoare şi pline de reflecţii inteligente. Specialiştii noului teritoriu au parte
de un statut privilegiat: “celor ce se consacră profesional comunicării mediatice, celor ce se situează
constant atât de aproape de izvoarele actualităţii, mass-media le conferă un soi de aură sau de autoritate
“1.
În toate statele democratice, recunoscându-li-se drepturile de a informa, comenta şi critica, precum
şi rolul de vector al emancipării, mass-media sunt, implicit, considerate a constitui “centrul vital al vieţii
publice”.
În 1947, în SUA, nou constituita Comisie a libertăţii presei – Commission on Freedom of Press –
publică raportul intitulat O presă liberă şi responsabilă care va genera, în lumea anglofonă, Teoria
responsabilităţii sociale a presei. Teoria aceasta a impulsionat definirea funcţiilor mediatice, funcţii care,
deşi s-au manifestat, în timp, şi alte opţiuni, şi-au păstrat, fiind fundamentale, valabilitatea.
Commission on Freedom of Press a precizat cinci criterii (standarde) pentru evaluarea
corectitudinii şi performanţelor demersului jurnalistic şi ale instituţiilor mediatice. Acestea sunt:
1) Relatarea veridică, inteligentă şi coerentă a evenimentelor curente, relatare căreia i se conferă o
semnificaţie.
2) Media constituie un forum pentru comentarii şi discuţii critice.
3) Presa trebuie să reflecte proporţional diversele grupuri care formează societatea în ansamblu.
4) Prezentarea cerinţelor şi valorilor pe care le are societatea; explicitarea acestora.
5) Presa trebuie să asigure accesul deplin la informaţiile curente.
Comisia a apărut ca urmare a unor vii discuţii din societatea americană, imediat după război,
dezbateri care deplângeau caracterul prea comercial şi partizanatul presei. Criticilor virulente le-a urmat
necesitatea de a se postula responsabilitatea socială a presei, ajungându-se, astfel, la cele cinci etaloane,
care, toate, referă asupra a ceea ce se numeşte relaţia dintre mass-media şi societate. Din ele rezultă
principalele funcţii mediatice: a) de informare (diseminarea informaţiei), b) de interpretare (comentarea
faptelor), c) de exprimare (expresivă) şi d) funcţia critică.
Încă din anii ’60, au existat cercetători – precum Joseph Klapper 2, unul dintre pionierii studiului
audienţelor şi efectelor mass-media – care au înţeles că mijloacele de informare în masă au mai degrabă
rolul de a întări comportamentele şi atitudinile existente decît de a provoca schimbarea acestora. Acum,
există aproape unanimitate printre analiştii fenomenelor mediatice în a susţine că mass-media au funcţia
1
J. J. V a n C u i l e n b u r g –– Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Buc., 1998 (p.244)
2
J. K l a p p e r – The Effects of Mass Communication, Ed. Free Press, N.Y, 1960 (p.57)
de a întări şi confirma regulile societăţilor în care se manifestă. Acest fapt nu este contrazis nici de
frecventele prezentări ale unor comportamente antisociale ori deviante de la normele social acceptate. Şi
asta pentru că mediatizarea abaterilor, a excepţiilor cristalizează şi revigorează noi solidarităţi ori chiar
solidarităţi latente, neexprimate, suscită consensul. “Consensul social poate fi un mijloc mai eficient de
control decât coerciţia sau forţa”, ţine să precizeze J.Lull 3, în dorinţa sa de a demonstra că mass-media pot
fi instrumentele, de cele mai multe ori extrem de subtile, de susţinere a ideologiei dominante dintr-o
societate şi de impunere a hegemoniei unui grup social asupra altor grupuri. Ne-am putea gândi oare că
două posibile astfel de grupuri ar putea fi constituite de “grupul ofertanţilor” (de orice natură ar fi oferta:
tehnologică, economică, turistică, politică etc.) şi “grupul cumpărătorilor”? Poate că, deşi simplistă,
această ipoteză de lucru ar putea semnifica destul de adecvat gradul de complexitate a relaţiilor de
“putere” din lumea de astăzi, trecând peste (sau nerămânând la) de-acum uzatele şi desemantizatele relaţii
hegemonice din lumea politică.
Există o relaţie biunivocă între mass-media şi audienţa sa, relaţie ce face obiectul de studiu pentru
specialişti din cele mai variate domenii, care încearcă să descifreze cât mai exact natura, funcţionarea şi
consecinţele acestei interacţiuni fundamentale a lumii noastre. În aceste studii, accentele cad pe dinamica
relaţiei dintre emiţător şi receptor, modelul psihologic (behaviorist) – care a explicat multă vreme
procesele comunicării utilizând principiul determinist clasic al cauzalităţii liniare, neinteresându-se de
receptare şi nici de contextele socio-culturale ale producerii mesajelor – fiind reţinut doar în datele sale
istorice şi în interesul pe care l-a acordat emiţătorilor. Relaţiile de interdependenţă pe care presa le susţine
cu instituţiile sociale, politice, culturale ori economice stârnesc enorme energii de înţelegere, explicare şi
redefinire a unui întreg cadru general, supus mereu înnoirilor, contestaţiilor şi apariţiei de noi şi
provocatoare ipoteze. Ţine de evidenţă că acum problemele care sunt legate de tehnicile de producere şi
difuzare a mesajelor au trecut în plan secund, prim-planul find captat de cercetările care vizează
clarificarea cadrului relaţional dintre mass-media şi societate. Aceste relaţii sunt discutate preponderent
printr-o serie de concepte care au centrul de interes axat pe trei termeni: funcţiile presei ori consecinţele
globale, efectele presei şi rolurile presei. Mass-media sunt considerate, în unele formulări, sisteme de
conectare a indivizilor cu câmpul social, dar şi elemente ale acestui câmp. Deci, forţând uşor lucrurile
pentru a reliefa impactul mediior şi importanţa lor covârşitoare în ansamblul relaţiilor care se stabilesc în
societate, putem spune, pe baza afirmaţiei de mai sus, că indivizii sau subgrupurile sociale se conectează
prin mass-media (şi) la mass-media. Deşi pare autarhică această formulare, ea nu face decât să reliefeze
un adevăr, dar şi să evidenţieze importanţa studiului, extrem de laborios şi de necesar, al mass-media.
Apariţia teoriilor comunicării de masă şi continua lor proliferare se petrec într-un orizont de aşteptare
dinamic.
Abordările media prin prisma nevoilor receptorilor comunicării vor părea mai târziu unilaterale,
dar în anii ‘60-’70, când au debutat, au reprezentat o adevărată schimbare de macaz, au deschis
perspective importante de studiu şi de înţelegere. Audienţa, din pasivă, devine dinamică şi activă, iar
interacţiunea acesteia cu media presupune intenţionalitate şi căutare de diverse satisfacţii. Apoi, este
reliefată concurenţa căreia îi sunt supuse mass-media prin existenţa altor surse care pot oferi gratificaţii şi
recompense ori împlinirea diverselor nevoi umane. Apare, astfel, o nouă întrebare: cum şi de ce folosesc
oamenii media?
Chiar şi numai din această întrebare se poate observa schimbarea de perspectivă: receptorul (pasiv)
devine utilizator al conţinutului comunicării, îşi modifică, deci, identitatea. “Funcţia este contribuţia pe
care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe din care face parte, contribuind la menţinerea şi
dezvoltarea acestuia” (Dicţionarul de sociologie , C. Z a m f i r, L. V l ă s c e a n u , 1993).
În Dicţionarul de sociologie, coordonat de Gilles Ferreol (Polirom, 1998), funcţia este definită ca
fiind o relaţie între două sau mai multe elemente, caracterizată printr-un rol sau prin finalitate. Rolul
activ şi comportamentul selectiv al publicului faţă de mass-media au fost sesizate încă din anii ’40,
datorită studiilor cercetătorului american Paul Lazarsfeld care s-a preocupat de impactul radioului şi al
presei scrise asupra comportamentului electoral şi al celui de cumpărare a unor produse. Momentul de
început în cercetările care vor fi integrate într-un model funcţionalist de studiu al mass-media este acela al
analizei campaniei electorale din 1940, care i-a avut ca protagonişti pe Wendell Wilkie şi Franklin
Delano Roosevelt, acesta din urmă candidând pentru un al treilea mandat de preşedinte al SUA. Mai
târziu, în 1944, când Lazarsfeld, Gaudet şi Berelson îşi fac publice concluziile, s-a putut constata că
efectul de confirmare este principalul rezultat al influenţei presei, un număr de factori intermediari
interpunându-se între media şi receptori. Între 1948 şi 1950, Harold D.Lasswell, R.K. Merton şi
P.Lazarsfeld enunţă primele definiţii (denumite acum “clasice”) ale funcţiilor mass-media. Paradigma
funcţiilor mass-media elaborată de Lasswell are trei componente: 1) funcţia de supraveghere a mediului:
culegerea şi difuzarea informaţiilor, 2) funcţia de corelare a diferitelor părţi ale societăţii (interpretarea
informaţiei), 3) funcţia de transmitere culturală (de la o generaţie la alta ). În anul 1960, sociologul
3
J. L u l l - idem
Charles R. Wright publică studiul intitulat “Analiza funcţională şi comunicarea de masă”, unde notează
că mass-media satisfac nevoi globale ale sistemului social (e.g. ordinea, integrarea, continuitatea,
adaptarea, motivaţia) şi că, astfel, contribuie la funcţionarea subsistemelor sociale sau chiar a societăţii
în ansamblu.
Wright reia distincţiile operate de Robert K. Merton între funcţii (consecinţe favorabile stabilităţii
sistemului) şi disfuncţii (consecinţe defavorabile), precum şi între funcţiile manifeste (consecinţe
aşteptate, intenţionate, previzibile) şi funcţiile latente (consecinţe neaşteptate, nevoite, neintenţionate),
reuşind să completeze modelul lui Lasswell, rafinându-l totodată. Un act de comunicare poate fi, deci,
pozitiv (funcţional ) pentru componente (subsisteme) ale sistemului şi, simultan, poate fi negativ
(disfuncţional) pentru alte componente (subsisteme) ale aceluiaşi sistem.
Modelul propus de Wright, în 1960, încadrează întrebarea paradigmatică privind funcţionalitatea
mass-media şi răspunsurile posibile în următoarea schemă4:

1) funcţiile 3) manifeste
Care sunt : sau sau
2) disfuncţiile 4) latente

5) supravegherii (informaţiile) 9) societate

ale : 6) corelării (comentariile) pentru: 10) subgrupuri
7) transmiterii culturale (educaţia) 11) indivizi
8) divertismentului 12) subsisteme culturale?

Astfel, întrebarea aceasta (Care sunt funcţiile sau disfuncţiile pentru…?) poate conduce la un
adevărat inventar al funcţiilor (sau disfuncţiilor), manifeste ori latente, pentru fiecare acţiune mediatică şi
pentru oricare element al sistemului, după cum îşi imaginase Wright.
Malcolm Willey, citat de Ioan Drăgan în hiperdocumentata sa lucrare 5, răspunzând la două
întrebări (Care sunt funcţiile îndeplinite de ziar? Ce nevoi individuale sau colective satisface ziarul?),
găseşte că presa (ziarul ) îndeplineşte cinci principale funcţii: 1. obţinerea de informaţii, de noutăţi; 2.
analiza şi explicarea evenimentelor – ştirilor; 3. oferirea unui cadru general de referinţă pentru
cunoaştere; 4. divertisment şi 5. obţinerea cunoştinţelor cu caracter enciclopedic.
În 1978, se publică Raportul interimar asupra problemelor comunicării în societatea modernă
alcătuit de Comisia internaţională UNESCO de studiere a comunicării contemporane, condusă de Annan,
care defineşte tot cinci funcţii ale mass-media exercitate la nivel individual, social şi internaţional:
1. funcţia de informare – colectarea şi tratatarea informaţiilor – asigură transparenţa raporturilor
sociale şi difuzarea elementelor de cunoaştere, de judecată şi de opinie necesare înţelegerii mediului
social înconjurător; este o funcţie a procesului democratic.
2. funcţia de persuasiune, motivaţie şi interpretare legată de exercitarea controlului social,
organizarea activităţilor colective, asigurarea coerenţei acţiunilor publice şi de efortul de convingere şi
conducere pentru atingerea unor obiective comune; funcţia de persuasiune vizează dezvoltarea economică
şi socială.
3. funcţia de educaţie şi de transmitere a moştenirii sociale şi culturale este exercitată în vederea
finalităţii informării şi educaţiei, informaţiile procurând datele şi trezind curiozitate faţă de probleme a
căror înţelegere, conştientizare şi soluţionare sunt favorizate de educaţie.
4. funcţia de socializare menită să faciliteze participarea indivizilor şi colectivităţilor la viaţa
publică, la elaborarea şi luarea deciziilor; schimbul şi difuzarea informaţiilor facilitează interacţiunea
socială şi permit oamenilor să ia parte la soluţionarea problemelor – această funcţie este solidară cu
democratizarea vieţii publice.
5. funcţia de loisir şi de divertisment se exercită în modalităţi diverse, depinzând de varietatea
contextelor culturale şi a gradelor de evoluţie, fiind legată de îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Mulţi cercetători au identificat şi propus un număr important de funcţii, justificându-şi, de cele

mai multe ori coerent, opţiunile. Să mai amintim câteva posibile denumiri de funcţii ale presei: de
evaziune, de coeziune socială, de distribuire a cunoştinţelor, de depozitare a actualităţii, de ghid al

4
Această schemă elegantă poate fi consultată şi în volumele: M. C o m a n –– Introducere în sistemul mass-media,
Polirom, 1999 (p.72) şi I. D r ă g a n –– Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Şansa, Buc., 1997 (p.164-165),
noi corectând, aici, doar două mici erori, probabil tipografice.
5
I o a n D r ă g a n –– op. citată; de altfel, cartea d-lui Drăgan, având o bibliografie aproape intimidantă, constituie
un bun instrument de lucru, o posibilă incitare la aprofundarea unei problematici extrem de gingaşe.
 actualităţii, de recreere, de purificare, de socializare (oferă material pentru discuţiile interumane), de
identitate, de mitologizare (creează modele simbolice), de compensare (oferă experienţe afective) 6.
Importante sunt şi funcţiile amintite de Melvin L.DeFleur: funcţia presei de construire a
semnificaţiilor, funcţia presei de stabilire a ordinii de zi şi funcţia mass-media de modelare a limbii 7.
“Funcţiile reprezintă dimensiuni cu valoare analitică în studierea consecinţelor mesajelor difuzate
prin sistemul comunicării de masă. (…) Informaţiile difuzate au global o funcţie socială de avertizare şi
prin aceasta de facilitare a integrării sociale. Mass-media tind să joace mai curând un rol funcţional; prin
mesajele receptate oamenii sunt într-un fel pregătiţi să răspundă la cerinţele cotidiene ale funcţionării
societăţii”8.
Dar funcţiile nu pot defini, în toată complexitatea ei, relaţia pe care mass-media o întreţine cu
întreg câmpul social. “Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe
globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor
sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul “funcţie”
cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate mai sus. (…) Expresia “funcţia de informare a presei”
poate fi tradusă prin trei sintagme diferite:
a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat – funcţie;
b) presa are misiunea de a informa publicul – rol;
c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gîndirea şi comportamentul
publicului – rol.
În primul caz, faptul că “presa ne informează” apare ca o consecinţă a existenţei sistemului mass-
media”9.
Problema funcţiilor este una din cele mai controversate chestiuni teoretice legate de existenţa
mass-media.
Dacă funcţiile şi rolurile presei le analizăm, împreună, în acest capitol, discuţia pe tema efectelor
mass-media o amânăm către sfîrşitul cursului, din considerente didactice de gradare a cunoştinţelor. Şi
aceasta deoarece efectele necesită, în opinia noastră, un nivel de înţelegere “încărcat” cu aproape toate
noţiunile pe care le reclamă (incumbă) un excurs printre formele cele mai importante în care mediile s-au
cristalizat.
Trebuie să devoalăm faptul că operaţiunea de separare a funcţiilor mass-media este un exerciţiu
uşor forţat, având o relevanţă cvasi-teoretică, didactică chiar (şi, să nu uităm, istorică), deoarece
complementaritatea lor face ca, în practică, distincţiile efectuate aici să se estompeze în bună măsură.
Totuşi, să continuăm excursul printre funcţiile care s-au reliefat în timp drept utile, cel puţin în
primă instanţă, pentru studiul proceselor care au făcut să progreseze înţelegerea complexelor relaţii pe
care mass-media le “întreţin” cu întreaga problematică socială. De aceea, am selectat, din generoasa
ofertă făcută vreme de cincizeci de ani, adică din 1948 încoace, de către cercetătorii din toată lumea, doar
un set de şase funcţii ale mass-media, urmând ca, în final, să amintim numai câteva care au jucat, deja,
un rol istoric sau unul eficace. Cele şase funcţii pe care le-am selectat spre analizare le considerăm
dominante. Oricum, acestea, aproape toate, suportă un număr de combinaţii posibile. Ele sunt :

1. funcţia de informare
2. funcţia de corelare (interpretare)
3. funcţia de comunicare (legătură)
4. funcţia cultural-educativă
5. funcţia de evaziune (divertisment, psihoterapeutică, de identificare)
6. funcţia publicitară
La acestea se pot adăuga alte funcţii (critică, polemică).

2. Agentiile de presa si funcţia de informare

În vorbirea curent-lejeră, dar şi în multe cărţi de jurnalism, expresii precum “nevoia de informaţii”
ori “necesitatea de a fi informat” nu par a pricinui vreun motiv de nelinişte sau de îndoială, dimpotrivă,
aceste sintagme pot fi catalogate drept cum nu se poate mai nimerite, stenice şi pozitive. Cu atât mai
mult cu cât se întâlnesc, în cuprinsul lor, două (vocabule) cuvinte care focalizează puternic semnalizarea:
necesitatea (nevoia) şi informaţia însăşi. Însă, fiziologia n-a putut reţine printre nevoile fundamentale de
supravieţuire ale umanului şi pe aceea legată de informaţii. În schimb, nevoia oamenilor de a supraveghea

6
M. C o m a n –– op. citată, p.73 (funcţiile fiind propuse de M. Mathien şi Leo Thayer)
7
Teorii ale comunicării de masă, ed.Polirom, 1999 (p.)
8
I.D r ă g a n –– op. cit., p.166
9
M. C o m a n –– op.cit., p.70
(controla) mediul înconjurător este reală, iar supravegherea mediului poate fi realizată cu ajutorul
informaţiilor primite prin mass-media. Omul cântăreşte o mare parte a evenimentelor de zi cu zi sau din
viitorul existeţei sale pe baza analizelor şi prognozelor realizate datorită informaţiilor economice, politice
ori sociale difuzate de presă. Aici, prin receptare şi prelucrare de informaţii, se realizează, de fapt,
satisfacerea nevoii de securitate, care este cu adevărat fundamentală, corespunzându-i “funcţia de
supraveghere a mediului înconjurător”, postulată, cum am amintit deja, în 1948, de politologul american
Harold D. Lasswell.
Cele mai multe dintre mesajele pe care le primim zilnic, în cadrul interacţiunii continue pe care am
“contractat-o” cu mass-media, sunt informaţii cu caracter neutru, informaţii generale, care se adresează
mai puţin sensibilităţii noastre (informaţii de avertisment sau de prevenire) ori nevoilor noastre curente
(informaţii utilitare). Dorinţa noastră de a fi informaţi este, în general, constantă, căci constante sunt
preocupările cotidiene legate de politic, economic, mediu, starea vecinătăţilor noastre, sănătate, părinţi,
copii, recreere, timp liber, educaţie, vreme, stabilitate bancară şi monetară etc .
Dacă se înţelege acum că funcţia de informare este expresia unui întreg evantai de preocupări,
cerinţe şi interese de tot felul ale publicului, putem arunca o rapidă privire către comunicator, către cel
care asigură promptitudinea, sănatatea informaţiei şi să-l urmăm pe David Randall într-o declaraţie
concludentă: “Rolul unui ziar este de a afla informaţia proaspătă despre chestiuni de interes public şi de a
o transmite cititorilor cât mai repede şi cu cât mai multă acurateţe posibil, în mod cinstit şi echilibrat.
Asta-i tot”10.
În acest atât de simplu şi de firesc asta-i tot locuieşte partea cea mai vie a jurnalisticii
dintotdeauna, parte în spaţiul căreia din ce în ce mai puţini ajung să se menţină, oriunde în lume, nu
numai în România.
“Activitatea de supraveghere constă în producerea de informaţii utile puterii şi cetăţenilor
(informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu), pentru a-i preveni asupra unor pericole şi
pentru a contribui la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale” 11.
Dar aceste “informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu” nu au toate aceeaşi valoare
de întrebuinţare pentru consumatorul mass-media. De aceea, am rafinat abordarea informaţiilor, detectând
(cel puţin) trei niveluri sau trei tipuri: informaţiile generale (neutre), informaţiile utilitare (de serviciu sau
instrumentale) şi informaţiile de avertisment sau de prevenire.

2.1 informaţiile generale (neutre)

Activitatea de supraveghere, însă, nu este asigurată doar prin informaţii utile pe termen scurt.
“Contribuţiile la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale” nu au loc de astăzi pe mâine, ci se
realizează în timp, fără a fi supuse altor “urgenţe” (sau exigenţe) decât celor valorice sau estetice.
Informaţiile despre viaţa politică internaţională sau despre viaţa politică internă duc, în timp, la formarea
unor opinii, inclusiv a opinilor de vot. Apoi, informaţiile de natură ştiinţifică, medicală ori juridică, de
cele mai multe ori, nu au aplicabilitate în imediat, dar ele, însumate, conferă un capital informaţional care
poate să fie util, adesea chiar în situaţii concrete, imediate.
Se poate vorbi de o democratizare crescândă a spaţiului informaţional sau chiar, în exprimarea lui
John Naisbitt, de dispariţia privilegiului informaţional, deoarece “ritmul schimbării se accelerează pe
măsură ce tehnologia comunicaţiilor înlătură privilegiul informaţional. Elementul vital al erei
informaţionale este comunicarea. În termeni simpli, comunicarea presupune un emiţător, un receptor şi un
canal. Introducerea unei tehnologii informaţionale tot mai sofisticate a revoluţionat acest proces simplu.
Efectul net este o mai rapidă scurgere a informaţiei prin canalul informaţional, aducându-i pe emiţător şi
pe receptor tot mai aproape sau înlăturând privilegiul informaţional – cantitatea de timp în care informaţia
străbate canalul informaţional. (…) Trecerea de la bani la electronică este la fel de importantă ca şi
trecerea de la schimbul în natură la bani. (…) Ne înecăm în informaţie, dar suntem înfometaţi de
cunoaştere. La acest nivel al informaţiei, este cât se poate de clar că nu mai putem opera cu mijloacele
actuale. Informaţia necontrolată şi neorganizată nu mai este o resursă într-o societate informaţională.
Dimpotrivă, ea devine inamicul lucrătorului informaţional” 12. Aceste cuvinte, scrise în urmă cu 16 ani,
sunt ale unui om care a sesizat multe din schimbările pe care le-a adus cu sine democraţia informaţională.
Acum, abia, trăim în epoca supra-informării, care creează inactivism, refugii puerile din faţa vieţii,
alienare. Şi chiar ocolirea oricărui contact cu mass-media. Dar este acest lucru posibil? Sincer, pentru noi
răspunsul nu poate fi decât unul negativ. Pentru că, oriunde te-ai plasa, relaţia cu mediile nu poate fi
evitată. Doar, eventual, se poate ocoli relaţia directă, dar nu şi contactul cu ceilalţi, care exprimă opinii şi

10
D a v i d R a n d a l l –– Jurnalistul universal, Polirom, 1998 (p.37)
11
C. R. W r i g h t (citat de I.Drăgan)
12
J. N a i s b i t t
se comportă în “acord” cu multele instituţii mediatice. Pe vremuri, era de neconceput să fii un om activ şi
să te dezinteresezi de presă. Acum, însă, “în anumite regiuni, pe lângă o minoritate supra-informată, sunt
tot mai numeroase clasele tinere care au doar contacte episodice cu informaţia scrisă sau care nu mai au
nici un fel de contact: presa este în afara orizontului lor”13.
Tendinţa supra-informării de a crea pasivitate poartă numele de disfuncţia de narcotizare. De la
teoria acului hipodermic la disfuncţia de narcotizare este o cale extrem de lungă, care a fost străbătută
repede, în numai câteva zeci de ani. Cum am afirmat deja, sunt dificil de înregistrat, cu pretenţii de
exactitate, punctele în care se separă funcţiile presei. Informaţiile generale, multe dintre ele, pot fi tratate,
cu destulă justificare, în subcapitolul funcţiei de evaziune (divertisment) ori mai ales în acela în care se
discută funcţia publicitară. Apoi, cu siguranţă, nu poţi să educi fără să informezi. Nu trebuie să avem
deloc, pe planeta media, pretenţii de infailibilitate, căci acestea pot bloca discuţiile clarificatoare şi ne pot
bloca pe noi înşine într-o înţelegere măruntă, fragmentară, înţelegere care, din start, este, fatalmente,
limitată. Din multele clasificări pe care specialiştii le-au operat, unele citate chiar aici, nu a lipsit
niciodată funcţia de informare, deoarece a fost, până de curând (şi încă mai este, probabil), principala
funcţie a presei, cea mai cunoscută, cea mai evidentă şi cu cel mai important prestigiu istoric. Informaţia
este cel mai utilizat cuvânt şi pare a stăpâni un teritoriu incomensurabil. “Teritoriul informaţiei este
aparent nelimitat, totuşi, există o serie de limite, care sunt dictate de interesul publicului şi natura
demersului jurnalistic. Acest teritoriu vizează aspectele superficiale ale realităţii, în general, accidentalul
şi pitorescul. În acest sens, un ziar nu urmăreşte să instruiască, ci să trezească interesul. Cât anume
satisface funcţia de informaţie o nevoie reală şi cât anume reprezintă o nevoie indusă este o discuţie
aproape inutilă. Există mai multe motivaţii pentru dorinţa de informare a publicului şi acestea nu trebuie
puse într-o ordine ierarhică …’’14.
Relaţia oamenilor cu mass-media implică, în mare măsură, un angajament conştient, intenţionat,
angajament care derivă din dorinţele lor de a-şi satisface diverse nevoi. Am acceptat, încă din primul
capitol, că relaţiile de comunicare sunt, fără excepţie, relaţii sociale, iar existenţa lor suportă un tratament
motivaţional. Motivaţiile nu sunt niciodată întâmplătoare şi au printre suporturi experienţele sociale.
Mass-media, asigurând un continuu reglaj între individ şi mediul său, îi măresc acestuia volumul
experienţelor sociale, chiar dacă mediate, îi sporesc, pe diverse paliere, cunoştinţele şi îi distribuie
“linişte” prin statutul aproape ubicuu al informaţiei difuzate.
În general, atunci când se vorbeşte de informaţie, apare, printr-o asociere devenită reflex,
sintagma: dreptul publicului de a fi informat, semn de “nobleţe” democratică.
Participarea la viaţa politică, participarea plenară la viaţa socială nu pot exista decât în relaţie
directă cu noţiunea de informaţie, care nu a rămas un concept oarecare, ci a ajuns, iată, să constituie însăşi
emblema modernităţii democratice, condiţia sine qua non a acesteia. S-au creat o multitudine de
posibilităţi (ori chiar şabloane) de utilizare a termenului, dintre care informaţia relevantă s-a transformat
într-o dublă normă pentru mass-media: profesională şi deontologică (etică).
Este extrem de greu de realizat, dacă nu imposibil, un inventar al deschiderilor sociale, politice,
culturale etc. pe care conceptul de informaţie şi, mai ales, practica difuzării informaţiei le-au adus lumii
noastre. Este sigur, însă, că puterea informaţiei (o altă celebră sintagmă legată de acest concept) va fi
ultima putere care va fi detronată.

2.2 informaţiile utilitare

Pe lângă informaţiile generale (neutre), considerăm necesar a evidenţia doar informaţiile utilitare
(de serviciu sau instrumentale) şi informaţiile de avertisment (sau de prevenire). Suntem conştienţi că se
mai pot realiza încă foarte multe posibile clasificări, împărţiri ori evidenţieri, unele chiar savante, dar
pentru scopurile noastre din această lucrare cele trei categorii de informaţii ne slujesc îndeajuns.
Ziarele noastre de toate zilele sunt neobosite în a prezenta cu promptitudine date despre: starea
vremii, cotaţiile bursiere, rezultatele jocurilor de bingo, loto, pronosport, pogramele filarmonicii, operei,
teatrului, întreruperea apei calde în diverse cartiere, programarea examenelor de capacitate, bacalaureat
ori admitere la facultate, întreruperea circulaţiei pe diverse artere, modificări ale transportului urban,
mersul trenurilor etc. Toate acestea nu fac, de obicei, parte din imaginarul unui tânăr care aspiră să devină
jurnalist profesionist şi, totuşi, sunt cele mai prezente şi mai căutate rubrici ale jurnalelor. “Aceste rubrici
ale ziarelor, privite în mod obişnuit cu dispreţ de către ziarişti, constituie, în fapt, o zonă prioritară de
interes public. Graţie unor asemenea ştiri, oamenii se orientează în “jungla” marilor oraşe, dobândesc
instrumentele informaţionale prin care controlează mediul imediat şi pe baza cărora îşi organizează viaţa

13
B. M i è g e –– Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, 2000 (p.88)
14
F l o r e a I o n c i o a i a –– Introducere în presa scrisă ,ed. Univ. “Al.I.Cuza”, 2000 (p.16)
de zi cu zi. Informaţiile de acest tip sunt numite instrumentale (în bibliografia de limba engleză), de
serviciu (în cea franceză)”15.
Mai mult, informaţiile “de serviciu” au pătruns în majoritatea posturilor de radio şi chiar în
televiziuni. Acum, nu există post de televiziune, din România sau de oriunde din lume, care să nu
difuzeze informaţii meteo. Pe lângă acestea, în funcţie de aria de difuzare şi de publicul-ţintă, audio-
vizualul caută să-şi informeze receptorii cu orice noutate care poate avea rol de ghidare în viaţa curentă.
Iar acest fapt semnificativ pentru mass-media nu dă deloc semne că ar putea să dispară. Dimpotrivă.
Ziarele au, încă, avantajul rubricilor de mică publicitate. Marshall McLuhan, cu mai bine de treizeci de
ani în urmă, a diagnosticat cu destulă exactitate marele pericol care se poate abate asupra ziarelor:
Anunţurile de mică publicitate şi cotaţiile la bursă sînt fundamentul presei. Dacă se va găsi o sursă
alternativă de acces facil la o asemenea diversitate de informaţii zilnice, presa va cădea.
Interesant aici este de subliniat, fără să aprofundăm acum, că sunt voci extrem de autorizate în
cercetarea comunicării de masă care afirmă că salvarea presei tipărite nu va veni din caracterul ei apăsat
populist, ci, dimpotrivă, datorită valenţelor sale elitiste. Adică, populismul a impus presa tipărită peste tot
în lume, iar elitismul, încurajatoare ironie, o va salva. Este perfect posibil şi chiar parcă se disting
semnale pozitive în confirmarea acestei aserţiuni.
Îmi amintesc, relativ la informaţiile instrumentale, că, în presa de o singură tristă culoare din
România de dinainte de 1990, cele mai căutate rubrici erau cele de mică publicitate. Erau, probabil,
singurele care conţineau ştiri neprelucrate ideologic. Bunica era cel mai avid cititor de presă din familie,
căutând rubrica decese. În România socialistă decese era cea mai vie rubrică a ziarelor, singura care
conţinea informaţii adevărate. Asta nu înseamnă, însă, că scăpa şi de ochiul atât de vigilent al cenzurii.
Nu oricui îi putea apărea numele, chiar şi acolo. Când un fost mare activist comunist, Petru Enache, care,
se credea, ajunsese “la cuţite” cu familia din frunte, a decedat, nu i s-a putut menţiona numele printre cei
dispăruţi în ziarul local de Iaşi, mai ales că s-a aflat o vreme în fruntea acestui judeţ. La fel s-a întâmplat
şi cu un alt fost demnitar, Virgil Trofin.
Două greve sunt menţionate frecvent în lucrările de cercetare a fenomenelor mediatice, la acest
capitol al informaţiilor instrumentale: greva, de câteva luni, din 1945, a ziariştilor din New York şi greva,
din 1977, a cotidianelor daneze. Ambele greve, prin sondările care s-au efectuat asupra populaţiei, au
întărit ideea că publicul caută în ziare, în primul rând, informaţii de imediată utilitate. În shimb, greva
daneză, având loc în plină eră a televiziunuii, anii ’80, au relevat (şi) un ataşament al cititorilor faţă de
ziarul preferat, ca şi preocuparea lor privitoare la ameninţarea libertăţii de exprimare 16.

2.3 informaţia de avertisment

Informaţia de avertisment sau informaţia de prevenire este o consecinţă a particularităţii presei de a

trata şi subiecte legate de viitor, de posibilităţile pe care le are un fenomen de a se produce şi cu ce
eventuale consecinţe pentru publicul căruia i se adresează. În plus, difuzarea informaţiilor privitoare la un
eveniment care tocmai s-a petrecut (sau încă se petrece) e urmată, frecvent, de informaţii care vizează
efectele, posibilele urmări ori consecinţe. Acestea se înscriu în aşa numita dimensiune anticipativă a
mass-media, fixată pe viziunea sa prospectivă. Informaţiile de avertisment (prevenire) sunt ordonate mai
mult în următoarele sfere de interes: prognoza vremii, previziuni bancare, prevenirea bolilor de sezon ori
a celor legate de epidemii, anunţuri de greve în sectoare ale serviciilor publice, eventuale inundaţii,
incendii, falimente, schimbări guvernamentale, ameninţări militare ale propriilor teritorii sau ale
teritoriilor învecinate etc.
Funcţia de avertisment confirmă dispariţia privilegiului informaţional despre care scria John
Naisbitt, cultivând acel sentiment de egalitate pe care-l generează mass-media, difuzând democratic
mesajele sale şi abordând “subiectele spre care oamenii se orientează în viaţa de zi cu zi, despre care simt
că merită să fie discutate şi pe care încearcă să le administreze: sunt speranţele şi temerile lor, visurile,
neliniştile, vinovăţiile, grijile ş.a.m.d. şi proprietăţile structurale ale relaţiilor şi instituţiilor sociale în care
se găsesc implicaţi”17.
Naisbitt pune întreaga miză a lumii contemporane pe informaţie: O dată cu ivirea societăţii
informaţionale, avem pentru prima oară o economie bazată pe o resursă cheie care este nu numai
reînnoibilă, dar şi autogenerabilă.(op.cit., p.55)
Funcţia de informare, pe lângă cele trei tipuri de informaţii discutate aici, cunoaşte şi altele, cum
este informaţia de documentare. Informaţia de documentare poate fi asimilată, pe un important segment

15
M. C o m a n –– op.cit. (p.75)
16
I. D r ă g a n –– op.cit. (p.184)
17
R. H a r r e, D. C l a r k e, N. D e C a r l o –– Motives and mechanismes, Ed. Routledge, Londra, 1985 (p.30)
al ei, informaţiilor generale, deosebindu-se totuşi limpede de acestea prin specificul său de a vulgariza
(populariza) cunoştinţele ştiinţifice.

2.4 parazitarea funcţiei de informare

prin :
a)mimetismul mediatic

De la afacerea Clinton-Lewinski, a intrat în uzul mediatic sintagma hărţuire informaţională. S-a

afirmat chiar că, în februarie şi în decembrie 1998, William Jeferson Clinton ar fi supralicitat diferendul
cu Irakul doar pentru a scăpa de hărţuirea informaţională la care era supus de toate mass-media
americane, fiind gata să inventeze un război.
Însă, hărţuirea informaţională (căreia i-a căzut victimă prinţesa Diana, Clinton rezistând, in
extremis) n-ar fi fost posibilă în absenţa apariţiei unui parazit al funcţiei de informare, mimetismul
mediatic.
Mimetismul mediatic este un fenomen modern (şi la modă, din păcate), un efect al crizei de
supraproducţie mediatică, numită suprainformare. “Mimetismul înseamnă acea febră care cuprinde brusc
mediile de informare (indiferent de suporturi) şi care le împinge, în cele mai urgente situaţii, să se repeadă
să reflecte evenimentul (oricare ar fi acesta) sub pretextul că celelalte mijloace de informare, în special
cele principale, îi acordă o mare importanţă. Imitaţia aceasta delirantă, dusă la exces, provoacă un efect
de bulgăre de zăpadă şi funcţionează ca un fel de intoxicare: cu cât vorbesc mai mult despre un subiect,
cu atât se conving în mod colectiv că subiectul este indispensabil, central, capital şi că trebuie să-l
oglindească încă şi mai abitir, consacrându-i mai mult timp, mai multe mijloace, mai mulţi jurnalişti” 18.
Astfel, apare şi se perpetuează un fenomen de hipnoză, în vreme ce canalele media,
autostimulându-se şi fiinţând cu sabia competiţiei deasupra deontologiei profesionale, se dezinteresează
în esenţă de datele obiective, originare ale “subiectului”, manevrându-i doar contururile convenabile
canonului mediatic proaspăt inventat. Aşa că mijloacele de difuzare “îşi înmulţesc suprasolicitările şi se
lasă antrenate spre suprainformaţie într-un fel de spirală vertiginoasă, îmbătătoare, până la saturaţie” 19.
Acelaşi mimetism a cuprins mediile occidentale şi în privinţa difuzării numărului enorm de
victime de la Timişoara, în decembrie 1989. Atunci, mediile, la fel, s-au autointoxicat, imitându-se cu
febră în suprainformaţie: 60.000 de morţi! În 1989, declanşatorul a fost televiziunea, în 1997, Monicagate
a izbucnit datorită unui amator, împătimit de Internet şi de dezvăluiri senzaţionale. Apoi, totul a urmat de
la sine, mediile întrecându-se în a promova scandalul. Internetul n-a intrat oricum în lumea scandalurilor,
ci triumfal.
Cunoscutul sociolog francez Pierre Bourdieu sesizează, la rându-i, fenomenul imitaţiei, al copierii,
dar accentuează şi regretă efectul de uniformizare consecutiv: “Teribilă constrângere, aceea impusă de
căutarea cu orice preţ a scoop-ului! Pentru a fi primii care văd şi care oferă spre vedere ceva, jurnaliştii
sunt gata de aproape orice şi, dat fiind că toţi se copiază între ei pentru a o lua înaintea celorlalţi, pentru a
acţiona înaintea celorlalţi sau pentru a face altfel decât ceilalţi, ei sfârşesc prin a face cu toţii acelaşi lucru
– să caute exclusivitatea, astfel încât ceea ce, în altă parte, în alte câmpuri, produce originalitate,
singularitate, duce, aici, la uniformizare şi banalizare”20.

b) hiper emoţia

Altă formă de parazitare a funcţiei de informare este hiper-emoţia, tot o consecinţă a

suprainformării, deşi, ca mod de existenţă, nu reprezintă o noutate. Presa demagogică a cultivat mereu
şocul emoţional ori senzaţionalul. Presa demagogică tipărită a existat mereu, ca şi presa riguroasă, cu
respect pentru informaţia verificată, netendenţioasă. Televiziunea, cu importanţa sa imensă printre
celelalte mijloace de informare în masă, cu predilecţie către spectacol şi către eveniment, a resuscitat
înclinaţiile mai vechi ale presei tipărite pentru hiper-emoţie. În România, cea mai evidentă cultivare a
hiper-emoţiei o susţine emisiunea “Surprize, surprize” a Andreei Marin, de pe TVR1, ea preluând însă
formule deja consacrate de multă vreme, în special în ţările latine (mai ales în Spania, al cărei model a şi
fost “transplantat”). Numai că fenomenul a fost “transplantat” şi în jurnalele TV, cu urmările de rigoare.
“În fascinaţia sa pentru ”spectacolul evenimentului”, jurnalul tv a deconceptualizat informaţia şi, încet, a
aruncat-o în mlaştina pateticului. A stabilit în mod insidios un fel de ecuaţie informaţională nouă care ar

18
I. R a m o n e t –– Tirania comunicării, Ed. Doina, Buc., 2000 (p.22)
19
Idem
20
P i e r r e B o u r d i e u –– Despre televiziune, Ed. Meridiane, 1998 (p.20)
putea fi formulată astfel: “dacă emoţia pe care o resimţi când priveşti jurnalul tv este autentică, informaţia
este adevărată”. În felul acesta a fost acreditată ideea că informaţia – oricare informaţie – poate fi
totdeauna simplificată, redusă, convertită în spectacol de masă şi descompusă într-un anumit număr de
segmente-emoţii, întemeindu-se pe ideea, foarte la modă, că ar exista o “inteligenţă emoţională” 21.
Existenţa acestei “inteligenţe emoţionale”, în viziunea promotorilor săi, ar justifica orice
trunchiere, orice schematizare a realităţii. Informaţia documentată, analiza şi dezbaterea sunt considerate
“factori de monotonie” şi, firesc, neagreate.

Sigur că mimetismul mediatic şi hiper-emoţia nu sunt singurii perturbatori ai informaţiei în drumul

ei de la sursă (eveniment) până la destinatar (public). Însă i-am amintit aici, în primă instanţă, pentru că
sunt exponenţi ai suprainformării, deci ai ultimei modernităţi şi pentru că, din punct de vedere didactic,
este util să exemplificăm, atunci când se iveşte prilejul. Informaţia a fost şi va mai fi multă vreme
“vânată” de pericole care vin din toate direcţiile, va fi, deci, distorsionată.
Un prim nivel de “virusare” se găseşte la nivelul tehnologiei. Problemele care ţin de echipamente,
de canale, de prelucrare tehnică, transport la distanţă, codare, decodare şi recepţie le vom aborda în
capitolele dedicate fiecărui mijloc în parte.
Un alt nivel, nu mai puţin important, al distorsionării informaţiei se află chiar în exercitarea
profesiei de jurnalist, al practicii jurnalistice: în documentare, în alegerea şi folosirea surselor, în
dobândirea competenţelor jurnalistice, în alegerea genului proxim de exprimare a mesajului şi, în final, în
conceperea şi construirea textului jurnalistic, pe care le vom aborda cu alt prilej, într-un capitol destinat
normelor jurnalistice.
Al treilea set de disfuncţii în “viaţa” informaţiei rezidă în “sănătatea” redacţională, în moralismul
şi puritanismul actanţilor mediatici.

21
I b i d e m (p.24)