CARTEA ALBĂ A PRESEI II

PROBLEME ECONOMICE ALE PRESEI

UNIUNEA EUROPEANA Proiect finanţat prin Phare

 CARTEA ALBĂ A PRESEI II

PROBLEME ECONOMICE ALE PRESEI

Acest volum a fost realizat în cadrul proiectului FreeEx România – Probleme Economice ale
Presei, realizat de Agenţia de Monitorizare a Presei în parteneriat cu Centrul pentru
Jurnalism Independent şi Asociaţia pentru Protejarea şi Promovarea Libertăţii de
Exprimare şi finanţat de UNIUNEA EUROPEANĂ prin Programul Phare Societate Civilă,
componenta Educaţie Civică. Mass Media Independente.

Experţi:
Mihaela Enache
Cristina Simion
Ioana Avădani
Răzvan Ionescu
Mircea Toma

Echipa:
Liana Ganea
Răzvan Martin
Teodora Zăbavă

Agenţia de Monitorizare a Presei - Academia Caţavencu

Str. Ion Cîmpineanu Nr. 20 A, Bl. 18 A, Scara A, Et. 2, Ap. 8, Interfon 08
Sector 1, Bucureşti
Telefon/Fax: 021 - 315 23 13; Telefon: 0721 200 459
E-mail: romania@freeex.org
Web: http://www.mma.ro; http://www.freeex.org
 Ghidul drepturilor salariatului pentru ziarişti
Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia Caţavencu
septembrie 2004

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Uniunii Europene.
Cartea Albă a Presei II
Probleme economice ale presei

Cuprins

Introducere - Probleme economice ale presei - Ioana Avădani

Partea I - Întărirea capacităţii de management organizaţional în organizaţiile profesionale de

media – Cristina Simion şi Răzvan Ionescu
1. Distribuţia
2. Publicitatea
3. Producţia
4. Editorialul
5. Caracteristici organizaţionale
6. Soluţii de îmbunătăţire a managementului de presă

Partea II - Drepturile salariatului ziarist – Mihaela Enache

1. Contract individual de muncă sau contract drepturi de autor
2. Obligaţia de informare. Încheierea contractului individual de muncă (CIM)
3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă
4. Salarizarea
5. Răspunderea disciplinară a jurnaliştilor
6. Răspunderea patrimonială
7. Dreptul la liberă asociere
8. Contractul colectiv de muncă
9. Drepturile de autor
10. Concluzie

Partea III - Orizontul profesional al jurnalistului român în anul 2004 – Mircea Toma.
Sociologi: Oana Ganea, Sorin Tiţa-Călin
A. Jurnaliştii
B. Editorii
C. Concluzii
Cartea albă a presei – ediţia a II-a se constituie într-un raport asupra problemelor economice
ale presei din România şi este destinată consolidării programelor de advocacy ale breslei.

Publicaţia face parte din proiectul FreeEx - Problemele economice ale Presei,
finanţat prin programul Phare – Societatea Civilă, Componenta Mass media
Independente al Comisiei Europene. Proiectul a fost derulat de Agenţia de
Monitorizare a Presei (AMP) in parteneriat cu Centrul pentru Jurnalism
Independent (CJI) şi Asociaţia pentru Protejarea şi Promovarea Libertăţii de
Exprimare (APPLE).

Cele trei organiyaţii au organizat, în ultimii 3 ani o serie de întâlniri cu ziarişti, editori şi, respectiv,
cu lideri ai organizaţiilor de media. Cu prilejul acestor întâlniri au fost explorate obstacolele în
calea libertăţii de exprimare. Pe lista lungă a acestor obstacole au fost localizate 2 cauze cu efect
de sistem: fragilitatea economică a instituţiilor media şi, respectiv, precaritatea statutului
jurnalistului faţă de angajator.

Proiectul FreeEx - Problemele economice ale Presei se înscrie în misiunea programului FreeEx
de consolidare a presei independente din Romania. Pentru îndeplinirea acesteia, proiectul si-a
propus, în primul rând, consolidarea statutului jurnalistului prin îmbunătăţirea cunoaşterii
drepturilor de muncă şi prin facilitarea înfiinţării şi dezvoltării de sindicate ale jurnaliştilor si
identificarea problemelor economice în managementul instituţiilor de media. De asemenea,
proiectul a acţionat pentru întărirea capacităţii de management al organizaţiilor membre în
Convenţia Organizaţiilor de Media, prin implicarea acestora în activităţile proiectului.

In cadrul proiectului au avut loc 8 seminarii cu participarea a peste 160 de ziaristi din presa
locală si naţională şi 8 seminarii ai căror beneficiari au fost 80 de editori. In cadrul acestor
întâlniri, echipa de proiect a distribuit materiale informative (Ghidul drepturilor salariatului
pentru ziarişti şi un pachet informativ destinat editorilor de presă).
 Introducere

PROBLEME ECONOMICE ALE PRESEI DIN

ROMÂNIA
Chestiunea independenţei presei a devenit, în ultimii trei ani, un generos subiect de dezbatere
publică în România. Se scriu articole, se produc talk-show-uri, se organizează seminarii, se
realizează programe cu acest subiect.
Ca întotdeauna, există o parte bună şi o parte proastă a acestei evoluţii.
Bine este că breasla a început să realizeze că libertatea şi independenţa presei
nu sunt (din nefericire) “un dat”, ci o stare de lucruri care se construieşte şi care
uneori se cere dobândita prin acţiuni ferme şi concertate. O stare care se poate
deteriora şi care are nevoie de mecanisme de apărare capabile să reacţioneze în
faţa derapajelor de orice fel. Bine este, de asemenea, că această temă este
adusă în faţa publicului, primul care are de câştigat – sau de suferit – de pe urma
capacităţii presei de a-l informa cât mai onest şi comprehensiv.
Mai puţin bine este că această dezbatere a fost alimentată, an de an, cu
noi şi noi exemple concrete, pe masură ce libertatea presei a fost supusă unor
presiuni tot mai mari (fie ele vizibile sau insidioase) şi unor atacuri violente.
Rapoartele de ţară ale diferitelor instituţii şi organizaţii internaţionale
(Comisia Europeană, Departamentul de Stat al Statelor Unite, Reporteri fără
Frontiere, Freedom House, etc.) reflectă cu claritate această înrăutăţire a
condiţiei jurnalistului şi a comunităţii de media din România. De exemplu, raportul
de ţară al Comisiei Europene pe 2001 arată că principala ameninţare la adresa
libertăţii de exprimare din România era cadrul legal restrictiv, prin menţinerea
insultei şi calomniei ca delicte penale. Doi ani mai târziu, în 2003, pe lângă cadrul
legal, raportul menţionează modul în care autorităţile utilizează facilităţile fiscale
pentru a-şi asigura relatări de presă favorabile, utilizarea puterii autorităţilor
publice în vederea reducerii la tăcere a vocilor critice din presă (vezi Ziarul de
Vrancea) şi agresiunile împotriva jurnaliştilor. Aceleaşi teme se regăsesc, sub o
formă sau alta, şi în celelalte rapoarte menţionate mai sus. În esenţă, asistăm la
o degradare a situaţiei libertăţii presei, la o creştere în complexitate a
problemelor cu care se confruntă presa din România: de la modificarea
cadrului legal (un lucru relativ uşor de îndeplinit, prin mecanisme
parlamentare simple şi care nu ţin decât de voinţa politică) până la
deteriorarea mediului de afaceri în industria de media, prin intervenţia
autorităţilor şi modificarea raporturilor de concurenţă, în detrimentul
concurenţei libere şi loiale.
Urmărirea în timp a acestor raporturi evidenţiază, de asemenea,
creşterea ponderii problemelor economice cu care se confruntă presa din
România, probleme de sistem, care ţin de (in)existenţa unei pieţe de media
funcţionale, aflată la adăpost de interferenţa unor factori preturbatori
străini forţelor de piaţă.
Aceste evoluţii vin să agraveze situaţia deja precară a industriei de media
din România, caracterizată de o piaţă supra-aglomerată în titluri şi cu venituri din
publicitate mici (în comparaţie cu pieţele de media din ţările central şi est
europene asemănătoare ca nivel de dezvoltare).
Supra-aglomerarea în titluri a pieţei este rezultatul – natural şi de
asteptat – al unei politici permisive de intrare pe piaţă, opţiune făcută de
guvernele succesive de după 1989. Pentru presa scrisă, intrarea pe piaţă este
liberă, nesupusă nici unui fel de “scanare” sau autorizare, iar costurile pornirii
unei operaţiuni de presă de mici dimenisuni sunt mai degrabă modeste. În
audiovizual, politica de licenţe a fost, până în 2002, la adoptarea noii Legi a
Audiovizualului1, destul de laxă, permiţând apariţia a aproape 800 de operatori
radio şi TV. Aceştia deţin în genere, operaţiuni de mici dimenisuni care, mai
devreme sau mai târziu, se afiliază reţelelor naţionale.
Aceasta abordare “liberală” a intrării pe piaţa de media a permis creşterea
spectaculoasă, după 1990, a numărului de titluri şi operatori, care o perioadă a fost
considerată (şi pe bună dreptate) un indicator al pluralismul vocilor şi surselor de
informaţii. Deşi intrarea pe piaţă se poate face cu resurse limitate, menţinerea în viaţă a
operaţiunilor de media nu este întotdeauna o sarcină lesnicioasă. Precaritatea situaţiei
economice a operaţiunilor de media a condus, în timp, la dezvoltarea unor “mecanisme
de subzistenţă”, care au dus, la rândul lor, la vulnerabilizarea presei, la creşterea
gradului ei de dependenţă (de varii factori).
Un tip de dependenţă este cea de alte surse de venituri. Principala astfel
de sursă o constituie influxurile de capital din alte afaceri ale patronului sau ale
grupului de interese pe care acesta îl reprezintă. Din păcate, aceste injecţii de
capital nu sunt “gratuite” – ele atrag servituţi şi obligaţii pentru canalele media.
De regulă, corpului editorial i se cere să protejeze interesele economice
profitabile ale patronului (invocându-se faptul că acestea “plătesc salariul”
jurnalistului), fie prin promovarea directă a acestor interese, fie prin combaterea
concurenţei.
Un exemplu tipic este cel al “triunghiului” de interese: canal media –
autorităţi publice – alte afaceri ale patronului. Prin organul de presă,
patronul furnizează relatări “prietenoase” autorităţilor publice; acestea
furnizează contracte de achiziţii publice către alte companii ale patronului
(de exemplu construcţii, reamenajări, etc.); din profitul astfel obţinut,
patronul dirijează o parte către organul de presă, ţinându-l în viaţă pe
criterii altele decât cele economice.
Unii proprietari văd în canalele mediatice instrumente de forţă şi influenţă, mai degrabă decât
operaţiuni comerciale legitime, capabile să se auto-susţină financiar.

1
Noua Lege a Audiovizualului 504/2002 separă procesul de licenţiere pentru programe (care cade în
sarcina Consilului Naţional al Audiovizualului) de cel de alocare a frecvenţelor de emisie, care este
atribuţia Autorităţii Naţionale de Reglementarea a Comunicaţiilor. O modificare discretă a legii, la doar
câteva luni dupa adoptarea ei, transfera alocarea frecvenţelor în sarcina Ministerului Comunicaţiilor şi
Tehnologiei Informaţiilor, consacrând astfel controlul guvernamental direct asupra intrărilor pe piaţa
audiovizualului. Ca urmare, din 2001 şi până în octombrie 2003 nu a fost susţinută nici o licitaţie de alocare
de noi licenţe de emisie.
 Există însă, din fericire, şi situaţii în care întreprinderea de presă este
profitabilă, fiind susţinută de alte afaceri ale patronului direct sau indirect legate
de funcţionarea canalului media (de ex. reţele de distribuţie prin cablu care susţin
staţii TV locale, reţele de distribuţie de presă, sau contracte publicitare provenite
din sau intermediate de celelalte interese comerciale ale patronului).
Presa scrisă îşi constituie veniturile fie din vânzări, fie din publicitate.
Veniturile din vânzări pot fi însă “controlate” de un factor extrem de critic şi care,
uneori, scapă el însuşi oricărui control: difuzarea. Până nu de mult, principala
reţea de difuzare cu acoperire naţională, RODIPET, era încă în proprietate
majoritară de stat (în pofida faptului că nu exista proprietate de stat în presa
scrisă). Nu o singură dată editorii s-au plâns de slaba calitate a serviciilor oferite
de RODIPET: întârzieri în difuzare, întârzieri în returnarea încasărilor, lipsa unor
informaţii despre cine, când, unde şi cât cumpără (informaţii în baza cărora
editorii ar fi putut să-şi optimizeze oferta). Au existat cazuri în care RODIPET a
fost acuzat că impune contracte oneroase publicaţiilor critice la adresa
autorităţilor şi că aceste contracte nu se încheie decât cu “gir politic (prin
încălcarea principiilor Legii Concurenţei2). Recenta privatizare a RODIPET
crează premisele eliminării unor astfel de politici. Vânzările la chioşcuri proprii
sunt şi ele susceptibile de a trece prin “locul îngust” al aprobării autorităţilor.
Există cazuri notorii (Focşani, Constanţa) în care consiliile locale au refuzat
eliberarea/reînnoirea autorizaţiilor de funcţionare pentru societăţi de difuzare
direct legate de editori de presă critici la adresa autorităţilor. Acelaşi mecanism
funcţionează şi cazul distribuitorilor volanţi, care pot fi fie amendaţi, fie chiar
agresaţi (din nou, Focşaniul este un exemplu deja clasic în această privinţă).
Publicitatea este singura sursă de venituri pentru audiovizualul comercial şi ar
trebui să constituie principala sursă pentru presa scrisă. Veniturile din
publicitate sunt însă puternic polarizate şi nu sunt suficiente pentru a
satisface întreaga piaţă de media. Astfel, majoritatea banilor din publicitate
este direcţionată către televiziunile cu acoperire naţională. Urmează apoi
presa centrală, presa locală şi radiourile beneficiind doar de sume foarte
mici din publicitatea din zona comercială. Situaţia este complicată de faptul
că multe canale media, mai ales la nivel local, nu îşi pot proba performanţa
(audienţa), mai ales din lipsa mijloacelor financiare care să le permită finanţarea
de studii de audienţă la nivel local, ceea ce le lipseşte de accesul la publicitatea
naţională.
În aceste condiţii, publicitatea din bani publici, mai ales cea venită din
partea autorităţilor locale, este un adevarat balon de oxigen pentru presa locală,
chiar dacă ponderea ei în totalul bugetelor de publicitate la nivel naţional este
minoră (estimată fiind la sub 8%). Din păcate, această sursă de venituri este sub
controlul total – şi nu de puţine ori discreţionar – al autorităţilor. Cele câteva
demersuri ale societăţii civile de a identifica mecanismele prin care sunt
repartizate fondurile de publicitate din bani publici au probat inexistenţa
unor politici coerente în acest sens, a unor criterii clare şi obiective şi a
unor proceduri previzibile şi transparente pentru alocarea bugetelor de
publicitate ale autorităţilor publice. Un exerciţiu de monitorizare realizat în
2
Legea Concurenţei nr.21/1996.
20033 în nouă judeţe a relevat o dependenţă invers proporţională între volumul
de publicitate alocat anumitor publicaţii şi gradul de incisivitate al acestora în
tratarea cazurilor de corupţie, în special cele de la nivel local. 4 În iunie 2004,
ziarul Evenimentul Zilei a publicat în facsimil un document emis de Secretariatul
General al Guvernului care solicita autorităţilor centrale să prezinte primului
ministru, spre avizare prealabilă, toate contractele de publicitate pe anul 2004,
inclusiv cele ale companiilor aflate în subordinea lor. Fără a contesta veridicitatea
documentului, reprezentanţii guvernului au declarat că această practică are la
baza doar grija premierului pentru o cât mai justă cheltuire a banului public şi au
“respins categoric” interpretarea acestei practici drept o interferenţă politică în
relaţiile cu presa. O cerere de informaţii în baza Legii 544/2001 a liberului acces
la informaţiile de interes public a rămas fără rezultat, SGG făcând trimitere la un
comunicat de presă al purtătorului de cuvânt al Guvernului în loc să furnizeze
informaţiile cerute (documentul care consfinţeşte decizia ca prim-ministrul să
aprobe contractele de publicitate, minutele şedinţelor de guvern în care s-a
discutat aceasta chestiune, numărul, valoarea şi beneficiarii contractelor care au
primit avizul prealabil al premierului, etc.).5
Din nefericire, nici publicitatea comercială nu este total liberă de
influenţe. Editorii locali au relatat cazuri despre presiunile pe care potentaţii
locului le exercită asupra companiilor private pentru a-şi dirja sau retrage
publicitatea către sau de la anumite instituţii de presă. Astfel, editori din Vrancea
şi Bacău au dezvăluit faptul că au contracte de publicitate de la companii private
locale în baza cărora li se plătesc reclame care urmează a fi publicate “la cererea
expresă a clientului” – cerere care nu vine niciodată. Cu alte cuvinte, companiile
respective dau bani unor ziare cu condiţia ca reclamele lor să NU fie publicate.
Este notoriu cazul fostului preşedinte al Consilului Judeţean Gorj, Nicolae
Mischie, care a trimis inspectorii de fisc să confişte contractele de publicitate de
la mai multe ziare din judeţ, pentru a vedea “cine îi plăteşte” pe ziaristi. 6 La polul
opus se află agenţiile şi clienţii de publicitate, care se plâng că anumiţi editori
practică şantajul pentru a obţine contracte de publicitate, amenintând clienţii
cu campanii negative de presă. Mai mulţi jurnalişti de investigaţie, din presa
centrală şi locală, au dezvăluit că anchetele lor, depuse spre publicare, nu au
apărut niciodată în ziare. În schimb, la puţin timp după aceea, ziarul a primit
contracte de publicitate de la firmele sau persoanele care făceau obiectul
respectivelor anchete.
Situaţia este agravată de practicile din redacţii. În operaţiunile de media
de mai mici dimensiuni, nu există o separare clară între departamentul editorial şi
cel de publicitate/marketing/vânzări. Astfel, pe lângă sarcinile lor editoriale,

3
Proiectul “Corupţia şi Crima Organizată Reflectate în Presă”, realizat de Centrul pentru Jurnalism
Independent şi Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia Caţavencu, cu sprijnul guvernului Republicii
Federale Germane.
4
Vezi raportul proiectului la http://www.mma.ro/Framesets/Ro_Database.htm, “Coruptie”.
5
Centrul pentru Jurnalism Independent a dat in judecată SGG pentru refuzul de a furnoza informaţiile. Ăn
prima instanţă, Justiţia a obigat guvernul să facă publice informaţiile.
6
Acelaşi om politic a declarat că toţi ziariştii din Gorj sunt plătiţi de el – făcând aluzie la contractele de
publicitate semnate de Consiliul Judeţean cu respectivele instituţii de presă. O astfel de poziţie denotă o
confuzie majoră între contractele de publicitate “legitime” şi “mita editorială”.
ziariştii sunt deseori puşi în poziţia de a aduce şi contracte de publicitate.
În unele redacţii există clauze contractuale pe acestă temă în contractul de
muncă al jurnalistului, consfinţind “incestul” dintre partea editorială şi cea de
afaceri. Unii anagajatori introduc clauze contractuale care contravin flagrant
însăşi esenţei jurnalismului, pedepsind “culegerea de informaţii despre angajator
şi partenerii acestuia”. Tot astfel, anumite publicaţii practică advertorialele
mascate ca materiale de informaţie. De exemplu, pe pagina de web a
cotidianului “Adevărul”, oferta de publicitate include specific “materiale publicitare
cu semnul P” şi “materiale publicitare fără semnul P”, indiciu al faptului că ceea
ce a pornit ca o practică ne-etică a jurnalistului poate fi transformat în politică
editorială asumată ca atare.
Un alt factor care influenţează sănătatea economică a operaţiunilor de
media este raportarea la fiscalitate. Este deja de notorietate – şi rapoartele de
ţară ale unor importante instituţii precum Comisia Europeană şi Departamentul
de Stat consemnează acest aspect – faptul că unele operaţiuni de media se
bucură de un tratament “preferenţial” în ceea ce priveşte execuţia
obligaţiilor fiscale către stat. Astfel, principalelor canale private de televiziune
li s-a permis să acumuleze datorii mari către stat, bucurându-se apoi de
tratamente preferenţiale în reeşalonarea plăţii acestora. Acest tratament a permis
acestor operaţiuni să beneficieze un timp de importante lichidităţi, ceea ce le-a
creat un avantaj în faţa celor care şi-au plătit regulat taxele şi impozitele. Această
practică se regaseşte şi la nivel local. Ea are două consecinţe majore. În primul
rând, în schimbul tratamentului fiscal preferenţial, operaţiunile de media
sunt dispuse la concesii editoriale. Rapoartele de monitorizare succesive
din ultimii ani au demonstrat că nivelul de îndatorare către stat este
reflectat în lipsa tonului critic, mai ales în programele de ştiri ale acestor
operaţiuni de media. Cum acest mecanism afectează în primul rând marile
televiziuni (ca urmare a costurilor mult mai mari de funcţionare, comparativ cu
presa scrisă), s-a ajuns la o diferenţă marcantă între “realitatea televizată” şi
cea reflectată în ziare. Există subiecte controversate care sunt tratate
minimal sau deloc de către televiziuni, ceea ce crează o “realitate paralelă”
a consumatorului de televiziune în comparaţie cu cea a consumatorului de
presă scrisă. Problema este cu atât mai sensibilă cu cât o majoritate
covârşitoare a populaţiei (circa 71%)7 îşi primeşte informaţiile de la televizor. O a
doua consecinţă importantă a tratamentului fiscal diferenţiat este dezechilibrarea
pieţei, cu încălcarea principiilor liberei concurenţe. O astfel de situaţie
dezavantajează exact companiile corecte, cele care ar trebui să fie motorul pieţei
concurenţiale libere. Astfel, cei corecţi din punct de vedere fiscal sunt
“sanctionaţi”, iar cei obedienţi beneficiază de avantaje. Pe termen lung,
perpetuarea unor astfel de practici riscă să deterioreze întregul comportament
fiscal al operaţiunilor de media, care vor considera că este mai avantajos să
“vinzi” conţinutul editorial decât să te angajezi într-o competiţie pe baza
principiilor concurenţei loiale. Ar mai fi de notat faptul că există cazuri în care
autorităţile au facut abuz de competenţele lor de control în domeniul fiscal (şi nu

7
Potrivit sondajului privind “Influenţa mass-media asupra comportamentului civic şi electoral”, realizat de
CURS la comanda CNA şi dat publicităţii în mai 2004.
numai), hărţuind instituţiile de presă incomode cu controale succesive şi
îndelungate.
Evident, există aspecte ale libertăţii şi independenţei presei care ţin exclusiv de partea
editorială şi de capacitatea jurnaliştilor de a-şi exercita profesia în interesul public. Deşi de o
importanţă vitală, aceste aspecte nu au făcut, în mod deliberat, obiectul programului de faţă.
În primul rând, pentru că în ultimii ani ele au constituit punctul central al dezbaterii despre
independenţa presei din România. În al doilea rând, pentru că ele pot constitui oricând un bun
paravan pentru ocultarea problemelor economice, probleme de sistem, care necesită soluţii
radicale şi care implică mai multe segmente ale societăţii.
În discuţiile avute cu participanţii la acest program, a reieşit că există trei
tipuri de soluţii care pot contribui la îmbunătaţirea situaţiei economice a
presei.
Primul palier este cel individual – problemele a căror rezolvare ţine de
capacităţile fiecărui manager sau jurnalist în parte. Aceste soluţii privesc, în
principal, pregătirea profesională, efortul de documentare, de îmbunătăţire a
acestor capacităţi personale. Astfel de soluţii pot, de asemenea, să evite
“greşelile oneste” – abateri de la bunele practici care ţin mai degrabă de lipsa
unor standarde sau soluţii alternative, decât de rea voinţă sau calcule meschine.
Palierul superior este cel de sistem – probleme care ţin de modificarea
legislaţiei, de crearea unui mediu de afaceri competitiv şi onest – şi prin aceasta
funcţional. Acest gen de soluţii presupune o largă coaliţie de factori: jurnalişti,
editori, patroni de presă, autorităţi, partide politice, societate civilă. La acest nivel,
soluţiile practice ţin de advocacy, de monitorizarea aplicării legii şi de schimbarea
mentalităţilor. Este cel mai “generalist” palier şi rezultatele acestor acţiuni nu pot
fi vizibile decât pe termen lung.
Cu siguranţă cel mai important palier este cel intermediar, al comunităţii
profesionale – care permite acţiuni concertate pe grupuri de interese (în sensul
bun al cuvântului). Acesta este, probabil, şi cel mai deficitar sector în cadrul
industriei de media. Dacă jurnaliştii au înţeles avantajele vieţii asociative şi şi-au
creat forme de organizare (există în prezent peste 40 de asociaţii şi sindicate ale
profesioniştilor de media8, e drept, nu toate active), nu acelaşi lucru se poate
spune despre editori şi patronatul din presă. Asociaţiile de editori sunt relativ
puţine (cea mai vizibilă este Clubul Roman de Presă) şi virtual inactive.
Negocierea, la începutul lui 2004, a primului Contract colectiv de muncă la nivelul
ramurii mass-media a relevat că nu există patronat de media înregistrat ca atare,
deci dialogul social nu se poate desfăşura în cele mai bune condiţii. Mai mult,
chiar şi în această reprezentare amorfă, elementul patronal este dominat de
patronii mediilor centrale, ceea ce pune în umbră patronii din presa locală, mult
mai numeroşi şi care se confruntă cu alt gen de probleme. Lipsa formelor
asociative se manifestă şi la nivelul afacerilor. Nu există forme consolidate de
sindicalizare editorială, de distribuiţie sau de producţie. Nu există demersuri
patronale colective care să opună interesul grupului iniţiativelor autorităţilor, fie
ele economice, fiscale sau legislative.

8
O mare parte dintre acestea, treizeci şi trei la număr, s-au reunit în Convenţia Organizaţiilor de Media, o
platformă de acţiune comună creată în 2002.
 În general, poate cea mai mare problemă a comunităţii de media din
România este lipsa capacităţii de reacţie în faţa actelor care pot afecta
liberatea şi independenţa presei. Deşi situaţia prezentă nemulţumeşte pe mai
toata lumea, puţine sunt vocile care emit opinii critice şi încă şi mai puţine cei
care încearcă un demers de corectare. De aceea, miza majoră în anii care vor
veni este creşterea responsabilităţii industriei de media în ceea ce priveşte
aspectele care ţin de libertatea presei – fie ea economică sau editorială.
Un rol deosebit în asigurarea acestei libertăţi îl joacă editorii.
Libertatea presei nu stă – şi nu trebuie să stea – exclusiv pe umerii jurnalistului.
Editorul trebuie să işi asume rolul de interfaţă între patronat şi operaţiunea de
media, între echipa de “business” şi cea editorială, pentru a menţine pe piaţă un
produs jurnalistic de calitate în condiţii de profitabilitate. Editorul este cel care
trebuie să respingă, în egală măsură, presiunile din afara redacţiei, ca şi pe cele
din partea patronatului, dacă vrea să păstreze credibilitatea organului de presă.
Şi tot editorul este cel care trebuie să vegheze asupra respectării
drepturilor jurnaliştilor cu care lucrează – atât cele ce ţin de exercitarea profesiei,
cât şi cele ce decurg din dreptul muncii. O menţiune aparte se cere făcută pentru
mişcarea sindicală, care s-a dezvoltat semnificativ în industria de media, în ultimii
ani. Percepute ca o ameninţare la adresa patronatului şi editorilor, sindicatele de
media au fost şi încă mai sunt împiedicate să funcţioneze. Au existat cazuri în
care profesionişti de media au fost ameninţaţi cu desfacerea contractelor de
muncă dacă aderă la un sindicat. Aceste fricţiuni marchează “durerile de
creştere” ale unei comunităţi structurate, în care fiecare parte îşi afirmă
drepturile. Pe termen mediu, însă, un dialog funcţional între angajaţii şi
angajatorii din presă se impune. Pentru că nu există o adevarată independenţă a
presei fără o protecţie adecvată (materială şi profesională) a jurnalistului, aşa
cum nu pot exista drepturi salariale garantate într-o operaţiune de presă precară
din punct de vedere economic.
O presă liberă şi independentă este un element definitoru al unei societăţi
democratice consolidate. Ea presupune, în egală măsură, îndeplinirea rolului de
informare a publicului, cu respectul valorilor jurnalistice, dar şi capacitatea de a
face faţă presiunilor din afara şi din interiorul structurilor redacţionale. Pentru
aceasta este nevoie de oameni bine pregătiţi, de structuri de rezistenţă
economică şi de mecanisme de reacţie cu “reflexe bune” şi cu o
reprezentativitate suficientă pentru a putea avea impact asupra politicilor de
media.
1. DISTRIBUŢIA

La consumatori ajung ziarele locale şi televiziunile naţionale

Cele mai multe dintre problemele cu care se confruntă editorii şi managerii de staţii radio-tv în
România ţin de posibilităţile încă foarte limitate de a ajunge în mâinile sau în casele oamenilor.
Situaţia distribuţiei de presă scrisă stă exact invers în comparaţie cu situaţia din mediul audio-
vizual.

Ziarele centrale nu ajung la timp pe tarabe şi la chioşcuri, mai ales acelea care urmăresc să ofere
cititorilor cele mai proaspete informaţii. Acestea închid ediţiile foarte târziu în noapte, iar
infrastructura de transport nu le permite să fie la prima oră pe toate pieţele.
Ziarele locale nu sunt afectate de aceste probleme în timpii de distribuţie, fiindcă sunt răspândite
pe arii mult mai mici. Este încă un motiv pentru care în ultimii ani presa locală şi-a crescut rata de
penetrare, în detrimentul presei centrale.

În televiziune situaţia stă invers. Televiziunile locale sunt cele care nu ajung pe toate reţelele de
cablu. De multe ori se întâmplă ca o reţea locală de cablu tv să fi dezvoltat şi o staţie tv locală.
În câteva dintre aceste cazuri, decizia managerilor a fost să nu livreze abonaţilor şi programele
televiziunilor locale concurente. În schimb, marile staţii cu acoperire naţională sunt preluate fără
excepţie de toate societaţile de cablu tv.

De asemenea, şi in presa scrisă există câteva cazuri în care se manifestă acest gen de boicot al
distribuitorului. În Moldova, în special, există ziare care nu sunt distribuite de anume firme de
chioşcuri care au în portofoliu şi un titlu local concurent.

“Chiriile la chioşcuri sunt foarte mari în Bacău. Autorizaţii pentru tarabe sau puncte de vânzare de
presă se dau numai cu condiţia expunerii speciale a ziarului Deşteptarea, patronat de primarul
Sechelariu”
Editor din Bacau

Cotidianele pierd bani pe şosele lungi şi cu gropi

Infrastructura de transport este cu siguranţă cea mai gravă problemă logistică a editorilor de ziare
centrale. România este cea mai întinsă ţară din regiune, dar şi cea cu cei mai puţini kilometri de
autostradă. Ca un ziar central să ajungă fără costuri speciale la Botoşani, la prima oră de
deschidere a chioşcurilor, redacţia sa trebuie să închidă ediţia la ora 20.

După privatizarea Rodipet şi a societăţilor din fosta CFR, transportul pe calea ferată a devenit o
soluţie şi mai puţin viabilă. Orele de plecare a trenurilor cu vagoane pentru poştă sunt din ce în ce
mai puţin adaptate la nevoile presei cotidiane, iar preţurile au crescut.

Societăţile private care au investit în transport auto de cotidiane nu au reuşit să acopere

handicapul distanţelor lungi şi cel al drumurilor proaste şi nesigure. Iar marjele de profit (dacă ele
există) din distribuţia de ziare nu le-au permis dezvoltarea durabilă celor câţiva temerari (NDC,
Conpress, Hiparion, Nobil).

În lipsa unei dezvoltări a infrastructurii de transport, soluţia alternativă a devenit tiparul regional.
Aproape toate cotidianele centrale îşi tipăresc ediţia de Transilvania la Cluj. Anul acesta au
apărut cel puţin două centre de tipar în Moldova şi cel puţin unul în Banat, capabile să preia
tipărirea regională a ziarelor centrale. Fragmentarea tirajelor în trei, patru sau chiar cinci centre
de tipar, este unica soluţie valabilă pentru dezvoltarea ziarelor centrale în următorii ani.
 STUDIU DE CAZ: Aici sunt banii dumneavoastră, domnilor editori

Până în urmă cu mai puţin un an, NDC şi Hiparion, cei mai mari distribuitori en-gros din
Transilvania, utilizau fiecare transporturi separate de la Cluj pe diferite trasee, către Oradea,
Baia-Mare ş.a.m.d..Maşina Hiparion către Baia-Mare, de exemplu, încărca în fiecare noapte
ziarele din Cluj pentru servirea reţelelor de chioşcuri cu care avea contract. Acelaşi lucru îl făceau
pe cont propriu şi competitorii de la NDC. În paralel, mai exista încă cel puţin un transport către
Baia-Mare, al altor distribuitori.

Astfel, în fiecare seară, din Cluj plecau către Baia-Mare cel puţin trei transporturi, fiecare dintre
ele încărcate cel mult la jumătate din capacitate. Managerii acestor firme de distribuţie înţelegeau
că lupta lor din chioşcuri şi en-gros trebuie dusă cu aceeaşi îndârjire şi în transport.

Primii care au inţeles însă să depăşească orgoliile şi să sindicalizeze costurile au fost şoferii. Ei
se întâlneau la marginea Clujului, adunau marfa într-o singură maşină şi, prin rotaţie, doi dintre
şoferi se duceau la culcare.
A durat foarte mult până când şefii lor să constate ce se întâmplă şi a durat şi mai mult până când
şefii NDC şi Hiparion s-au pus la masă şi şi-au împărţit traseele, scăzându-şi astfel costurile.

Banii editorilor au rămas astfel ani de-a rândul pe şoselele din România, aruncaţi în transporturi
super-dimensionate, departe de calcule de optimizare.
Anul acesta, deşi concurenţa lor din piaţa de en-gros e mai acerbă decât oricând, Hiparion şi
NDC au decis să-şi împartă costurile de transport pe întreaga hartă a României.

Aceşti germeni ai normalizării pieţei au apărut târziu, însă în ultima vreme soluţiile de
sindicalizare pe transport au fost adoptate şi de combatanţii unor lupte altfel teribil de
înverşunate.

Viaţa Liberă, competitorul numărul 1 al Rodipetului în piaţa gălăţeană de chioşcuri, utilizează

transporturi comune cu fostul difuzor de stat pe traseele din interiorul judeţului.

Între Gazeta Sporturilor şi Pro Sport se duce în ultimul an o bătălie fără precedent pe piaţa
cotidianelor de sport. Asta nu i-a împiedicat pe editorii celor două ziare să împartă aceleaşi
transporturi speciale, pe rutele lungi din ţară, în timpul Campionatului European de fotbal din luna
iunie 2004. Altfel, obligate de orele foarte târzii de desfăşurare a meciurilor, cele două publicaţii ar
fi avut fiecare costuri suplimentare de transport aproape duble.

Bolile mediului politic îmbolnăvesc presa

Boicoturile politice ale ziarelor se manifestă în distribuţie mai puţin decât în anii ’90. Societatea
naţională Rodipet a scăpat de această boală de mult. Iar privatizarea sa, care e în curs,
îndepărtează şi mai mult posibilitatea influenţelor politice în distribuţia de presă scrisă.

Au rămas zone, în special cele sărace sau în care activează ca editori aşa-numiţii baroni locali,
unde ziare locale de opoziţie sunt blocate pe anumite reţele de chioşcuri.

“Rodipet nu plăteşte de trei luni, de când a centralizat toate plăţile la Bucureşti. Rodipet s-a
şmecherit în ultima vreme: împrăştie tirajul în zonele mărginaşe ale oraşelor”
Editor din Cluj

Dezvoltarea economică diferită de la o regiune la alta a ţării se oglindeşte şi în gradul de

maturitate a presei locale. Am întâlnit ziare regionale la Oradea şi la Timişoara care sunt în ceea
ce priveşte distribuţia mai dezvoltate decât unele edituri centrale.
E limpede că tabloul presei din vestul ţării oferă o perspectivă mai sănătoasă decât cel din est.
Când ziarele se distribuie ca pe vremea Steagului Roşu

Ştiinţa regulilor clasice de distribuţie n-a pătruns în toate zonele, în toate editurile. Persistă încă,
de exemplu, acea cutumă a returului limitat, care face ca publicul să nu mai poată găsi titlul
preferat după orele prânzului.
Unul dintre motivele importante pentru care ziarele româneşti nu-şi asumă încă retururi
nelimitate, aşa cum fac toate publicaţiile din Vest, este presiunea economică, apăsarea bugetelor
de producţie. Atât timp cât volumele de publicitate nu au o pondere importantă în venituri, editorii
distribuie ziarele mult sub limita de acoperire optimă a pieţei. Fiecare ziar tipărit şi nevândut
înseamnă încă 2000 de lei pierdere.

Unul dintre barometrele cele mai relevante în ceea ce priveşte maturitatea pieţei este preţul de
distribuţie. Constituit din adaosul distribuitorului, asemenea oricărei industrii cu produse de masă,
şi din costul de transport, preţul plătit de editori către distribuitori fluctuează enorm de la un caz la
altul.
Exagerând un pic, nu poţi constata decât că există o singură regulă: de la 30% în sus e bine, de
la 25% în jos e inacceptabil. Există distribuitori care păstrează un comision de 30% din preţul
unui ziar vândut şi de 20% din al celuilalt, depunând în ambele cazuri aproximativ acelaşi efort.

“Rodipet are întârzieri la plată şi de 3-4 luni. Cu cei de la Rodipet nu poate negocia decât liderul
de piaţă”
Editor din Galaţi

Aproape nici o regulă în stabilirea preţului de distribuţie

De aceea, din acest război al comisioanelor şi din imposibilitatea de a avea un minim control al
cifrelor de vânzări în timp scurt, mulţi editori au dezvoltat în paralel reţele de puncte de vânzare.
Aşa se face că majoritatea gazetelor locale lideri de piaţă beneficiază de reţele proprii de
chioşcuri şi tarabe.

Acestea riscă să amestece cele două afaceri, editarea şi distribuţia, ambele foarte sensibile în
România, şi să nu mai ştie de fapt pe unde se pierd banii.

“În 2002, când am renunţat la reţeaua de distribuţie, cu chioşcuri şi tarabe, a simţit imediat că am
scăpat de o imensă povară. Pierdeam cu această reţea peste 20.000 de dolari pe lună”
Editor din Bucureşti

Dacă în industria de ţigarete, de exemplu, intrarea multinaţionalelor a ordonat regulile de

distribuţie, la ziare şi reviste nu există de cele mai multe ori decât regulile balcanice ale negocierii
pentru fixarea preţului contractual. Coca-Cola sau Philip Morris încasează de la fiecare punct de
vânzare cam acelaşi venit per produs vândut. Un editor încasează de la 20% până la 50% din
preţul unui ziar vândut, de la un distribuitor la altul.

Am întâlnit şi cazuri în care ziarele locale nu sunt distribuite pe anumite reţele fiindcă editorul nu
s-a înţeles cu distribuitorul asupra comisionului de distribuţie.

STUDIU DE CAZ: Blocajul comisionului între Ziarul de Iaşi şi AMO Press

Ziarul de Iaşi este liderul pieţei de cotidiane din judeţul moldav. Piaţa ieşeană a fost dintotdeauna
una dintre cele mai mari din estul ţării. Pe lângă experienţa în afacerile de presa a editorilor
Ziarului de Iaşi, creatori ai reţelei Monitorul, generozitatea pieţei ieşene a dus acest cotidian la un
tiraj zilnic de peste 8000 de exemplare vândute.
 Amo Press este cea mai mare reţea de chioşcuri din oraşul Iaşi. Oraşul are peste 350 de
chioşcuri, fiind probabil pe locul 1 in România ca densitate a punctelor de vânzare. În urmă cu
aproape un an, mai mulţi distribuitori, printre care şi Amo, s-au reunit şi au încercat o mărire a
comisionului de distribuţie.
Ziarul de Iaşi a depăşit negocierile cu toţi ceilalţi, mai puţin cu Amo, cu care n-a acceptat să ridice
comisionul la nivelul cerut de distribuitor.

Urmarea a fost un blocaj, care s-a menţinut o perioadă îndelungată. Profitând de faptul că în Iaşi
există cel puţin 3-4 chioşcuri în fiecare intersecţie importantă, Ziarul de Iaşi a redistribuit
exemplarele dedicate reţelei Amo în celelalte puncte, cu precădere pe propria reţea. Rezultatul a
fost că, în final, Ziarul de Iaşi n-a pierdut decât 5% din tirajul vândut, prin redistribuirea pe reţelele
concurente lui Amo.

Poziţia tare de negociere a editorilor Ziarului a fost posibilă nu numai datorită audienţei, dar şi
faptului că fiecare cumpărător a trebuit să mai facă doar câţiva paşi până la chioşcul alăturat,
când a constatat că nu găseşte cotidianul preferat la punctul Amo Press.

Acest lucru nu e posibil în toate oraşele din România, fie şi în cazul liderilor autoritari de pieţe
locale, aşa cum e Ziarul de Iaşi.

Modelele intră prin Transilvania

Profesionalizarea pieţei este însă o realitate de netăgăduit. Chiar dacă asta nu se întâmplă în
ritmul dorit. Această tendinţă e dusă în continuare de liderii de piaţă, care se distanţează de
pluton în multe regiuni ale ţării. De asemenea, intrarea editorilor străini în presa centrală şi locală
(în special în Transilvania) a ridicat exigenţele pieţei. Astfel, şi cititorii primesc produse mai bune,
mai profesionist distribuite.

STUDIU DE CAZ: Modelul bănăţean al asocierii în distribuţie

Mediatim este firma de distribuţie a puternicului trust de presă locală Agenda din Timişoara.
Competitorul său principal pe piaţa de distribuţie din Timişoara nu mai este Rodipet, ci firma
Symmetria (fosta Eliptic), una dintre cele mai dezvoltate reţele din vestul ţării.

Cele două firme au pus la cale în urmă cu câţiva ani un proiect comun de chioşcuri de ziar,
împreună cu primăria oraşului. Timşoara a câştigat astfel circa 30 de staţii noi de autobuz
moderne.
În fiecare dintre aceste staţii există două chioşcuri, unul pentru Symmetria, celălalt al reţelei
Mediatim.

Forma aceasta de asociere între competitori i-a făcut pe fiecare dintre aceştia mai puternic pe
piaţă. Depăşirea orgoliilor nu a afectat poziţia niciunuia dintre ei. Ba dimpotrivă, e absolut
imposibil astăzi să distribui presă, şi nu numai, în Timişoara, fără vreuna dintre cele două firme.

Poştaşului român nu-i plac abonamentele de presă

România este nu numai ţara europeană cu cele mai puţine ziare citite pe locuitor, dar şi ţara cu
cele mai puţine abonamente de presă. Pentru abonamente, diferenţa regretabilă este dată de
nivelul serviciilor de distribuţie de presă din Poşta Română, care deţine încă monopolul în
curieratul naţional. Ziarele centrale ajung foarte târziu (de multe ori a doua zi) la abonaţii lor din
marile oraşe. Pentru mediul rural nici măcar n-a avut loc vreo tentativă semnificativă de
penetrare.
Mai grav, chiar ziarele locale, cele distribuite într-un singur judeţ, întâmpină probleme mari în
contractarea de abonamente. Deşi Poşta Română încasează cel mai mare procent dintre toţi
distribuitorii din România (incluzând taxele poştale), poştaşii nu ajung la abonaţi zile la rând.

“Abonamentele ajung cât de cât la săteni. Le ducem noi, editorii, cu maşinile pentru că n-avem
încredere în Poştă. Se mai vând ziare şi prin unele magazine din sate. Cred că a venit momentul
unui studiu privind cererea de ziare pe piaţa rurală”
Editor din Timişoara

«Poşta e nerentabilă !», a invocat de fiecare dată Guvernul la întâlnirile cu marii editori de presă,
când s-a pus problema servirii de abonamente. În schimb, Poşta Română dovedeşte că are
bugete importante de publicitate, evident doar pentru o anumită parte a presei centrale.

Acolo unde au existat însă un plan şi o strategie alternativă, urmărite ani de-a rândul cu coerenţă,
editorii au impus abonamentele. Sistemele proprii organizate în special de editurile din nord-
vestul ţării sunt foarte dezvoltate şi reprezintă inima afacerii de presă.

Servirea abonamentelor, ca obicei de consum, este înlocuită în parte de reţelele de vânzători

volanţi, întâlnite în mai toate oraşele mari, în special în cele cu puncte puţine de vânzare.

STUDIU DE CAZ: Presa bilingvă a triumfat la Oradea

Jurnal Bihorean şi Bihari Naplo sunt cele două cotidiane ale grupului Inform Media din Oradea.
Demarată cu o investiţie autohtonă, această afacere a fost preluată în urmă cu 3 ani de către o
companie austriacă de presă, cu experienţă în editarea de titluri locale.
Încă înainte de venirea austriecilor, cele două ziare, unul în limba română, celălalt în limba
maghiară se impuseseră pe piaţa bihoreană.

Editorii nu s-au împiedicat de problemele Poştei în distribuţia de abonamente. Şi-au construit cu

tenacitate, ani de-a rândul, un sistem propriu de servire directă a abonaţilor.
Astfel, s-a creat şi s-a consolidat apoi, odată cu “know-how”-ul importat pentru promovarea
abonamentelor, una dintre cele mai importante reţele de curierat propriu din presa română.

Astăzi, Bihari Naplo are 90% din ziarele vândute în sistem de abonamente.
Jurnal Bihorean a crescut, în primul rând tot datorită reţelei de servire a abonamentelor, până la
9000 de exemplare vândute pe zi în ultimii 3 ani.

Reţeaua de distribuire direct la domiciliu acoperă întreg judeţul Bihor, inclusiv în mediul rural. Are
45 de distribuitori în oraş şi 92 în judeţ. Funcţionează ca un centru de profit distinct în cadrul
grupului.
Există, ca sistem de promovare, un procedeu standard de selecţie, pe zone şi sectoare ale
oraşului, unde se distribuie gratuit ziarul timp de două săptămâni. De asemenea, strategia de
promovare prevede două promoţii pe an, cu premii în maşini.

Abonaţii primesc ziarele la prima oră a dimineţii. Primesc, de asemenea, în fiecare lună, oferte
pentru perioada următoare, astfel că rata de reînnoire a abonamentelor se apropie de 100%.

Editura îşi încasează banii în avans, iar oferta de abonamente cuprinde şi titlurile concurenţei sau
titluri ale marilor grupuri de presă de la Bucureşti.

2. PUBLICITATEA

Ziarele locale îşi ştiu audienţa, televiziunile locale nu

“E o junglă!”. Această exclamaţie pare să caracterizeze mediul de afaceri din presa română,
pentru că ea apare în multe dintre mărturiile celor care se ocupă cu vânzările de publicitate.

Această junglă şi-a creat însă rigorile sale în ultimii ani. Într-o proporţie din ce în ce mai mare,
volumele de publicitate sunt orientate în funcţie de cifrele de audienţă, de tiraj, de penetrare, de
multe ori chiar în funcţie de profilul publicului atins. O mare parte din această ordonare a pieţei a
survenit odată cu înfiinţarea Biroului Român de Audit al Tirajelor şi cu apariţia Studiului Naţional
de Audienţă.
Un alt factor de profesionalizare a pieţei este gestionarea bugetelor mari şi mijlocii de publicitate
de către agenţii de publicitate şi media.

Rigorile impuse în publicitatea tv au venit din presiunile marilor clienţi de publicitate. Preţul
reclamei pe televiziune rămâne încă foarte mic, cu toate eforturile de sindicalizare depuse de
marile televiziuni. De aceea, cu toate restricţiile impuse de Consiliul Naţional al Audiovizualului în
ultimii doi-trei ani, peste 70% din volumul total de publicitate se îndreaptă tot către tv.

Posturile locale neafiliate la o reţea naţională, rămân tot mai mult în afara pieţei convenţionale de
publicitate pentru că nu pot furniza cifre de audienţă, nefiind abonate la CSOP, institutul care
livrează zilnic date.

“Nu a existat nici o acţiune asociativă a televiziunilor locale pentru măsurarea audienţelor. Va
trebui să ia cineva taurul de coarne şi să se găsească o finanţare. Altfel, vom continua să nu
luăm publicitate mai deloc, deşi unii dintre noi avem sigur mai mulţi telespectatori pe anumite
intervale orare decât au televiziunile naţionale pe aceeaşi regiune, în acelaşi segment orar.”
Editor TV din Craiova

Presa scrisă locală e privilegiată din acest punct de vedere. Preţul Studiului Naţional de Audienţă,
principalul instrument de măsurare a numărului de cititori în România, nu este atât de
împovărător ca în cazul televiziunii.

“Ce se întâmplă în provincie sunt doar efecte. Cauzele sunt la Bucureşti. Presa locală are 70%
din piaţă, dar asta nu se reflectă în bugetele de publicitate.
ARBO ar trebui să convingă publicitarii să dea reclamă şi în presa locală.”
Editor din Iaşi

Tot mai multe ziare locale se auditează BRAT şi se abonează la SNA. A existat o bună bucată de
vreme percepţia că simpla abonare la SNA aduce venituri substanţiale din publicitate unui ziar
local. Mulţi editori au manifestat frustrări din acest motiv, pentru că n-au simţit imediat, aşa cum
se aşteptau, beneficiile auditării de tiraj şi măsurării audienţei.

“Sunt tot mai puţine titluri fără auditare BRAT şi, la fel, fără măsurarea Studiului Naţional de
Audienţă. Unii doar se folosesc însă de BRAT. O să înceapă să dispară şi membri ai BRAT, dar
mai ales dintre cei care nu sunt membri BRAT.”
Editor din Bucureşti

Presa locală a început să ia publicitate de la Bucureşti

Volumele publicităţii orientate dinspre Bucureşti au crescut foarte mult în presa locală. La asta a
contribuit şi reţeaua de titluri locale constituită în jurul agenţiei Arbo Media. Banii ajung însă, în
cele mai multe dintre cazuri, aproape exclusiv pentru liderii locali şi cei regionali.
Astfel, faţă de situaţia din televiziune, jucătorii de la Bucureşti, cei cu acoperire naţională, s-au
găsit în situaţia de a-şi împărţi marile bugete cu jucătorii locali. Un specialist dintr-o mare agenţie
de publicitate are acum apoape toate instrumentele să împartă bugetul pentru presă scrisa în
funcţie de nevoile regionale ale clientului său.
Piaţa de publicitate n-a scăpat totuşi de gravele sale maladii manifestate în ultimii 10 ani. Mai
mult decât atât, bugetele publicităţii de stat sunt orientate politic de la cel mai înalt nivel.
O parte dintre liderii presei locale reclamă cu vehemenţă această împărţire a milioanelor de dolari
din bugetele de marketing ale regiilor şi marilor societăţi aflate încă în proprietatea statului. Este o
formă de subvenţionare a unor titluri centrale în detrimentul celor locale, spun ei.

Dar acelaşi tip de împărţire se face, în majoritatea cazurilor, şi cu bugetele locale de stat.
Administraţia locală cumpără spaţii de reclamă şi de anunţuri în ziarele prietene sau cel mult în
cele care au un discurs politic la limita minimă a neutralităţii.

Din punct de vedere economic, această împărţire a bugetelor de stat n-are nici o legătură cu
eficienţa. Nu calculează nimeni costul pe mia de cititori, iar tirajele contează un pic mai mult decât
în anii ‘94-’96. Editorii locali din Oradea şi Timişoara, de exemplu, s-au asociat pentru a forţa
autorităţile locale să împartă publicitatea pe criterii profesioniste, în funcţie de tiraj, de audienţă,
de penetrare.

Dincolo de tendinţele de a corupe presa, e dificil să înveţi un funcţionar public, plătit prost şi
plictisit, ce înseamnă CPT, cum se traduce Reach, cum se citeşte un raport trimestrial SNA şi aşa
mai departe.

STUDIU DE CAZ: Învăţaţi-vă primarii cu ce se mănâncă publicitatea

Piaţa cotidianelor din Oradea arată mult mai bine decât în alte zone ale ţării şi în ceea ce priveşte
publicitatea. Eforturile editorilor s-au conjugat şi când au constatat cum se împarte publicitatea
administraţiei locale.
Reclama administraţiei locale şi a regiilor din Bihor e distribuită pe bază de licitaţie, iar criteriul
unic este preţul, nu preţul la mia de cititori.

Ideea editorilor a fost de a se asocia şi a propune împreună consiliilor locale şi regiilor un pachet
metodologic, pentru gestionarea eficientă a banilor publici din bugetele de publicitate.

Acest gen de comportament asociativ nu e însă tipic şi altor zone din ţară. Civilizaţia mediului de
afaceri de presă are un nivel mult mai ridicat la Oradea decât în alte părţi. Aşa se explică şi de ce
patru dintre titlurile Bihorului (Crişana, Bihoreanul, Jurnal Bihorean şi Bihari Naplo) au aderat la
BRAT.

Epoca primitivă: publicitate protecţie

N-a dispărut şantajul ca mijloc de atragere a veniturilor de publicitate, atât în presa centrală cât şi
în cea locală. Există contracte plătite care nu se concretizează niciodată în machete sau spoturi
de publicitate. Clientul preferă să plătească fără să-i apară reclama, ca să nu se afle că a
cumpărat de fapt protecţie, şi nu un mijloc de marketing. Multe dintre ziarele care practică
această metodă nu sunt auditate BRAT şi nu sunt în SNA.

“E incredibil ce se întâmplă cu fondurile de publicitate ale regiilor şi marilor societăţi de stat. În

timp ce noi ne chinium cu un tiraj de 30.000 de exemplare pe zi, există ziare centrale cu tiraje mai
mici ale căror preţuri de copertă sunt subvenţionate din bani de la stat.”
Editor din Craiova

Mai mult, câteva dintre ele îşi sugrumă tirajul.

“Patronul meu nu e interesat să tipărească mai mult de 1000 de exemplare pe zi, fiindcă şi-ar
ridica prea mult costurile de producţie. Veniturile ar fi tot acelea, adică 90% din publicitate şi din
subvenţii ale grupului său de firme”, ne-a povestit un editor local, recunoscând că nu conduce o
afacere de presă, ci o instituţie de lobby, influenţă şi şantaj.
Şi dacă ar avea tiraj vândut dublu, aceste ziare ar încasa aceleaşi sume din vânzări de
publicitate.

Tipul acesta de presă a inventat şi vânzătorul de publicitate care e în acelaşi timp şi ziarist. Sau
invers. Mai mult, firmele care oferă servicii de monitorizare a publicităţii din presa de cotidian
întâmpină greutăţi imense în a decanta ce e articol şi ce e publicitate.

“Destul de gravă e lipsa personalului specializat în vânzări şi marketing în rândul clienţilor de

publicitate. Directorii de marketing ai unor companii importante nu sunt familiarizaţi cu indicatorii
media, cu piaţa media, sau nu au libertatea de a lua decizii. Propunerile lor nu sunt validate de
directorul general.
În cazul mediilor locale, e un obicei ca directorul general să se implice în politica editorială.
Directorul de publicitate devine un fel de referent către directorul general.
Mediul va deveni sănătos când clientul nu va mai spune : « Bă, trebuie să le dau şi celorlalţi nişte
bani ».“
Editor din Cluj

Publicaţiile dedicate au acaparat mica publicitate

Piaţa s-a fragmentat şi în ceea ce priveşte publicitatea. Există deja publicaţii consacrate pentru
anunţurile de mică publicitate. Ele sunt ori reviste săptămânale dedicate micii publicităţi, care
oferă gratuit spaţii şi trăiesc din vânzările de la chioşcuri, ori publicaţii care au glisat către o astfel
de formă (cel mai bun exemplu în acest sens e ziarul România Liberă, care dintr-un ziar de
atitudine politică, glisează într-un cotidian de mică publicitate).

În Cluj şi Timişoara, de exemplu, s-au impus publicaţii de mică publicitate, care au acaparat
aproape toată piaţa de gen. Ziarele locale n-au găsit încă metoda de a atrage o felie
semnificativă din aceste bugete.

S-a discutat mult la seminarii pe această temă. Practicarea preţurilor artificiale (de dumping) e o
altă metodă reclamată în legătură cu mica publicitate. Ziare mici, în căutarea creşterii de tiraj,
oferă spaţii de mică publicitate aproape gratis, încercând astfel să-şi câstige public. “Editorii cred
încă în regula conform căreia ziarul cu cele mai multe anunţuri mortuare este liderul de piaţa”, ne-
a spus un editor local.

Pe de altă parte, după disiparea reţelei Monitorul, s-a pierdut şi primul sistem serios de vânzare
de publicitate inter-regională. Un cetăţean din Botoşani care vrea să cumpere un anunţ într-un
ziar din Galaţi nu are nici o soluţie facilă.

Schimbul sindicalizat de spaţii de mică publicitate este unul dintre subiectele foarte discutate la
întâlnirile cu editorii locali.

“Doar 33% din veniturile noastre sunt din reclamă. Restul vine din distribuţie. Am dori ca această
proporţie să fie inversă. Ziarul nostru e pe primul loc de peste 12 ani la presa de limba maghiară.
Avem însă mai puţină publicitate decât ziarele româneşti. Motivul: nu se cunosc tirajele, nici
audienţele. La Cluj nu este nimeni auditat. N-are nici un rost atât timp cât ceilalţi mint în privinţa
tirajului. Am ezitat să intrăm în BRAT şi din cauza costurilor”.
Editor din Cluj

De asemenea, alianţele şi asocierile între ziare locale şi publicaţii centrale, în materie de vânzări
de publicitate, reprezintă o zonă absolut virgină în România.
“Echipele de vânzări locale sunt extrem de importante pentru ca un editor central să poată spune
că are cu adevărat forţă de vânzări.”
Editor din Bucureşti

STUDIU DE CAZ: Vânzarea de publicitate în reţea

În Transilvania au existat în ultimii ani mai multe tentative de asociere a editorilor pentru veniturile
din publicitate.
Prima formă asociativă s-a creat în asociaţia editorilor de limba maghiară. Ea a funcţionat prin
preluarea micii publicităţi, de la un titlu la altul, la acelaşi preţ şi prin transfer gratuit. O altă formă
de colaborare s-a pus la cale printr-un pachet de vânzare în toate cotidienele locale.

Încă de 1998, Vitrina acţiona ca o regie de publicitate pentru multe dintre titlurile din Transilvania,
în special pentru cele tipărite la Cluj. Este modelul preluat în ultimul an şi de Arbo Media, care a
creat o astfel de reţea de titluri în întreaga ţară.
După un an şi jumătate, însă, ziarele care vindeau publicitate prin agenţia Vitrina au renunţat. La
început, volumul a fost mare. S-a pierdut pe parcurs, pentru că forma asociativă a rămas la nivel
incipient. Vânzătorul din Oradea nu ştia să prezinte ziarele din Satu Mare, ş.a.m.d.

Din acest motiv, la Cluj şi nu numai acolo am întâlnit o reticenţă destul de accentuată faţă de
formele asociative, în primul rând cele care privesc veniturile de publicitate.

3. PRODUCŢIA

O ţară prea mare pentru o singură intrare în tipar

Marea şansă a industriei tipografice din România este regionalizarea tiparului pentru ziarele
centrale. Primul centru de tipar pentru cotidianele naţionale a fost Clujul, în urmă cu 5-6 ani. Aici
s-au dezvoltat chiar două tipografii, care sunt încărcate aproape la maxim de capacitate cu ediţiile
de Transilvania ale ziarelor centrale şi mare parte din ziarele regionale şi locale din Ardeal.

Următorii paşi se fac la Iaşi, Timişoara, Craiova şi Bacău. Nu este exclus ca peste 2-3 ani să
existe mai multe titluri centrale care să-şi tipărească ziarul în fiecare noapte în cinci centre: Ediţia
de Transilvania la Cluj, Ediţia de Vest la Timişoara, Ediţia de Moldova la Bacău sau la Iaşi, Ediţia
de Oltenia la Craiova, Ediţia de Bucureşti şi de Sud în Capitală.

“Tendinţa e de a se creiona centre tipografice regionale. Cel mai mult ar ajuta dacă ne-am axa pe
consumul de hârtie internă, preţul s-ar duce în jos. Şi politica concurenţei externe este de a intra
pe piaţă cu preţuri mici şi de a bulversa piaţa.”
Editor din Bacău

În această situaţie, va fi posibil ca publicului de ziare să i se ofere informaţii proaspete,

evenimentele de noptea târziu. Cel mai îndepărtat chioşc de un centru de tipar va fi astfel la două
ore şi jumătate distanţă.

Pentru ziarele centrale, această situaţie va împovăra costurile de producţie, dar va salva din
costurile de distribuţie. Cel mai important, însă, va creşte calitatea informaţiei oferite cititorilor.

Investiţiile tipografice ajută şi ziarele locale

Această fragmentare a tirajului tipărit creşte costurile ziarelor centrale, dar ajută indirect tot
ziarele locale, deşi aparent le creează o concurenţă mai serioasă prin apariţia simultan la difuzori.

Bugetele de producţie ale ziarelor centrale ajung în provincie, acolo unde în general marile
tipografii au în acelaşi grup de firme şi un ziar local. În plus, dezvoltarea tipografiilor din provincie
cu banii ziarelor din Bucureşti creşte calitatea tiparului, implicit şi calitatea produselor locale
oferite cititorilor.

Probabil că în curând ziarele locale şi regionale din Iaşi, Bacău, Timişoara, Craiova, acolo unde
se tipăresc şi ziare naţionale, vor arăta mult mai bine decât cotidianele din alte provincii.

STUDIU DE CAZ: Brăilenii fac ziare la Braşov, iar băcăuanii la Cluj

Slaba dezvoltare a capacităţilor tipografice din România s-a răsfrânt şi asupra calităţii produselor
oferite cititorilor. Mai mult, o parte dintre editori, chiar dacă şi-au întocmit bine planurile editoriale
şi de afaceri, s-au trezit în imposibilitatea de a-şi tipări ziarul.

În unele zone această imposibilitate e cauzată de proasta calitate a tiparului în tipografiile

existente, în altele de incapacitatea de a trage atâtea titluri câte sunt pe piaţă. Au apărut şi
blocaje de negociere de preţ, astfel că unii editori s-au văzut obligaţi să tipărească ziarele în alte
oraşe.

Aşa se întâmplă cu ziarul Obiectiv de Brăila, care se tipăreşte într-un centru din Braşov. Este
adus de la Braşov până în Brăila în fiecare noapte cu un transport propriu. Preţul a fost cel mai
bun identificat pe piaţă, însă gazetarii de la Obiectiv de Brăila trebuie să închidă ediţia foarte
devreme pentru ca ziarul lor să fie pe piaţa brăileană la prima oră a dimineţii.

Deşi în zonă există tipografii destul de bine dezvoltate, în Bacău şi la Iaşi, două publicaţii din
Moldova, Gazeta de Bacău şi Gazeta de Piatra Neamţ, se tipăresc la Cluj.

De unde luăm atâţia tipografi buni?

Investiţiile în maşini tipografice moderne, e adevărat majoritatea la mâna a doua, au venit

înaintea apariţiei unei noi generaţii de specialişti în tipar. În România nu se mai investise în
industria tipografică de peste douăzeci de ani.
Acest salt a adus probleme de rentabilizare a afacerilor de tipar, mai ales că nici tirajele ziarelor
nu au oferit o rampă de lansare puternică. În schimb, managerii tipografiilor au speculat şi în
interesul afacerii lipsa de cunoştinţe din lumea editorilor.

Marjele de profit ale tipografiilor au depăşit, în cele mai multe din cazuri (cele ale tipografiilor care
au reuşit să-şi atragă mulţi clienţi cu volum), marjele existente în afacerile de presă.

Cine nu stă cu urechile ciulite riscă să moară

Deşi preţurile filmelor tipografice pe piaţa mondială au scăzut foarte mult în ultimii doi ani, ziarele
locale (dar şi o parte din cele centrale) îşi pregătesc tiparul tot pe calc. Asta fiindcă tipografiile au
păstrat foarte ridicate preţurile de pregătirea tiparului pe film. E vorba evident de tipografiile care
pot utiliza şi tehnologia pe film.
Cele care tiparesc numai ziare regionale şi locale de tiraje mici şi medii nici nu deţin această
tehnologie.
De aici survine şi o scădere a calităţii tiparului, care se resimte atât în succesul la public, cât şi în
veniturile de publicitate. Mai ales în măsura în care, spre deosebire de Vestul Europei, marii
clienţi de publicitate îşi fac machetele pentru ziare la aceleaşi exigenţe de tipar cu cele pentru
reviste (multă culoare, spărturi în culoare etc).
Mult mai dezvoltată decât în cazul tipografiilor de ziare este industria de tipar pentru reviste.
Aceasta a beneficiat şi de investiţii mult mai importante decât în cazul ziarelor, făcute îndeosebi
de grupuri de presă sau de investiţii internaţionale.

E adevărat că, neexistând nici o mare problemă de timp, piaţa nu a trebuit să se fragmenteze atât
cât în cazul tipografiilor de cotidian. Pentru reviste de calitate nu există decât trei-patru mari
jucatori, unul dintre ei, InfoPress, din Odorheiul Secuiesc, tipărind astăzi şi ediţii ale revistelor pe
hârtie lucioasă din Occident.

Hârtia de la Letea nu e doar mai proastă, ci şi mai scumpă

Cea mai mare problemă în privinţa costurilor de producţie pentru presa scrisă este hârtia, în
special cea pentru ziare. Monopolul fabricii de la Letea şi problemele economice ale pieţei au
întârziat foarte mult rezolvarea problemelor legate de preţul şi calitatea hârtiei de ziar.

După privatizarea sa foarte târzie, Letea a mărit preţurile şi le-a fixat în euro chiar deasupra
nivelului hârtiei de import, evident de o calitate superioară.
Letea a speculat astfel imposibilitatea editorilor locali mici şi mijlocii de a tipări pe hârtie de import,
ori fiindcă nu pot face faţă garanţiilor financiare solicitate de importatori, ori fiindcă, din cauza
volumelor mici, nu sunt nişte clienţi atractivi.

Soluţia de asociere a editorilor şi chiar a micilor tipografii pentru identificarea unui furnizor de
hârtie la preţuri cât mai scăzute întârzie.

STUDIU DE CAZ: Fabrica de la Letea e dispusă să discute cu un grup de editori locali

Piaţa de hârtie de ziar a suferit multe modificări în ultimii doi ani. Privatizarea Fabricii de la Letea
a adus în toamna anului 2003 o creştere substanţială de preţ şi îngheţarea acestui preţ în euro.
Mulţi dintre editorii locali şi multe dintre tipografiile mici şi mijlocii au rămas prinşi în captivitate în
parteneriatele cu Letea. Deşi preţul hârtiei de la Bacău ajunsese mai mare decât cel oferit de
producătorii externi şi de importatori, micii consumatori de hârtie nu au avut alternativă.

Garanţiile bancare solicitate, termenele stricte de plată şi garantarea unui volum de hârtie
cumpărată au fost piedicile pentru achiziţionarea hârtiei de import. Această situaţie, la care s-a
adăugat necunoaşterea posibilităţilor de pe piaţă, a fost speculată de Letea, care a vândut astfel
hârtie mai proastă şi mai scumpă consumatorilor locali mici şi mijlocii.

La întâlnirea de la Bacău, reprezentantul Fabricii Letea s-a arătat dispus să negocieze un volum
consistent şi condiţii bune de furnizare de hârtie de ziar în eventualitatea formării unui grup de
editori locali. Mai mult, directorul de la Letea s-a arătat deschis şi pentru intrarea într-o licitaţie, la
concurenţă cu importatorii de hârtie, pentru vânzarea către un grup de editori şi tipografii: “Am
îmbunătăţit gradul de alb al hârtiei, i-am mărit rezistenţa la rupere, putem oferi condiţii bune de
preţ şi de termen de plată, aşa că nu ne e teamă să intrăm în competiţie directă cu producătorii
din Vest”.

Continuarea unei astfel de soluţii de sindicalizare ar fi cea propusă de Viaţa Liberă din Galaţi,
crearea unor centre zonale comune de depozitare pentru hartie şi consumabile tipografice (filme,
plăci, cerneluri etc).

Televiziunile locale nu au ştiut să se asocieze

Necazurile legate de producţie în televiziune şi radio sunt reclamate cu precădere în legătură cu
lipsa facilităţilor legale. Posturile de tv şi radio nu îşi pot procura tehnologie decât din import.
Pentru asta, legea nu prevede nici o facilitate, aşa cum se întâmplă cu tehnologiile de producţie
din alte industrii. Nu au apărut nici atât de mulţi producători independenţi, cu tehnologie proprie,
care să ofere indirect scăderea costurilor legate de producţia tv.

4. EDITORIALUL

Ziariştii au găsit facilităţi de impozitare a salariilor

Evident, cel mai important capitol de costuri editoriale, mai ales în cazul presei scrise, îl
reprezintă bugetul de personal. Editorii din România au găsit în ultimii ani soluţii ingenioase de a-
şi optimiza costurile de personal.

Nu intră în această discuţie acei editori care îi plătesc pe ziarişti la negru, în spaţii publicitare pe
care aceştia din urmă să le vândă (uneori sub formă de publicitate mascată) sau în produse.

“La un ziar din Oradea salariul jurnaliştilor este plătit în publicitate. Sunt chiar ziare centrale mari
care permit, chiar dacă nu încurajează, ca gazetarii să vândă publicitate. Uneori, e imposibil să
stabileşti în anumite ziare unde e informaţia şi unde începe reclama”
Editor din Oradea

Dar chiar şi editorii internaţionali au apelat la soluţiile alternative de retribuire a angajaţilor. Cele
mai multe dintre casele de editură plătesc salariile în sistemul mixt carte de muncă plus contract
de cesiune a drepturilor de autor. Salvează astfel peste 30% din bugetul de costuri de personal.

Soluţii de genul acesta sunt aplicate şi în pieţe mult mai dezvoltate, în Cehia sau Ungaria de
exemplu. În România, însă, mediul economic mai sărac provoacă şi foarte multă instabilitate
pentru angajaţii din presă.
Nu numai lipsa regulilor şi a unui adevărat cod deontologic, dar şi defectele din sistemul de
salarizare implică foarte mari fluctuaţii de personal. Ele sunt resimţite chiar şi de către editorii
puternici, lideri pe zona lor de piaţă.

Noutatea anului 2004: Contractul Colectiv de Muncă

Noul Cod al Muncii şi mai ales Contractul Colectiv de Muncă, care tocmai a intrat în vigoare, îi
obligă pe patronii de presă să mărească, din tot felul de motive, bugetele de salarii. Mulţi dintre
editorii întâlniţi în ţară şi în Bucureşti au invocat slaba reprezentativitate, atât pentru editori, cât şi
pentru sindicate, a celor care au negociat Contractul Colectiv de Muncă.

Acesta este primul semn că în breslele de gazetari, de manageri de presă şi de patroni de media,
asociaţiile şi sindicatele reprezentative lipsesc aproape cu desăvârşire.

“Campaniile de advocacy pentru presă trebuie să se facă profesionist, pe faţă, ca în toată lumea.
Nu aşa cum s-a întâmplat la negocierea dintre Guvern şi Clubul Român de Presă, când lucrurile
au fost la limita traficului de influenţă”
Editor din Timişoara

“Trebuie să ne construim instrumente de autoapărare. E nevoie de o mai mare solidaritate de

breaslă, dar nu de acea solidaritate, manifestată uneori, care merge dincolo de graniţa
complicităţii”
Editor din Bucureşti

Cum dăm mai puţini bani pentru informaţie

Un alt capitol important de costuri editoriale este cel pentru agenţiile de informaţii şi imagini. Mulţi
dintre editori se plâng de inexistenţa unui mediu concurenţial veritabil pe piaţa marilor furnizori de
informaţie.

Publicaţiile mici şi mijlocii, atât cele locale, cât şi cele naţionale, nu-şi permit abonamente la
Mediafax sau Rompres.
De asemenea, proiectul Clic News, care repetă la stadiu de pionierat începuturile Associated
Press, este încă un exemplu pozitiv, ale cărui beneficii le culeg deja iniţiatorii săi.

STUDIU DE CAZ: Schimbul de ştiri cu un singur Clic

La iniţiativa Gazetei de Sud, cotidianul din Craiova cu cel mai mare tiraj auditat dintre ziarele
locale din România, un grup de editori locali a iniţiat schimbul de ştiri şi informaţii prin intermediul
unui sistem numit Clic News.

În acest grup poate intra orice publicaţie sau post local. Singura obligaţie este să verse cinci ştiri
pe zi într-un coş comun creat on-line. În felul acesta, editorii din grup au la dispoziţie câteva zeci
de ştiri pe zi, în sistem de agenţie.

Evident că beneficiile n-au apărut imediat în salvări semnificative de costuri editoriale. O ştire din
Craiova este interesantă pentru un ziar din Galaţi doar în măsura în care ea poate ocupa un
spaţiu în pagina de fapt divers.

Avantajul cel mai important până în acest moment este însă schimbul de idei şi de experienţă pe
care îl oferă acest Clic News. O ştire utilitară din Braşov, despre o taxă locală de exemplu, poate
fi sursă de inspiraţie pentru toţi ceilalţi editori abonaţi la Clic News, indiferent din ce regiune a
ţării.

Acesta este şi sistemul după care s-a creat cu decenii în urmă în America prestigioasa agenţie
Associated Press: de la o asociere între editorii şi jurnaliştii din presa locală.

Căutaţi-vă parteneri în toată ţara

Funcţionând independent şi fără asocieri cu alte insituţii din Bucureşti şi din ţară, nu se poate
ajunge la optimizarea costurilor editoriale prin scăderea costurilor pentru achiziţia de informaţii,
ştiri, sinteze şi imagini. De aici şi scăderea apetitului pentru presa scrisă, care, din aceste
probleme economice, pare să nu se profesionalizeze.

Atât timp cât nu lucrează în reţele de publicaţii sau posturi regionale, editorilor le e aproape
imposibil să sindicalizeze capitole de costuri editoriale. Am întâlnit însă şi soluţii ingenioase:
editori locali din diferite judeţe care îşi împart costurile publicând aceeaşi pagină de sport sau
acceaşi pagină de fapt divers.

STUDIU DE CAZ: Paginile comune de sport, magazin şi internaţional

O parte, e adevărat foarte mică, din avantajele lucrului în reţea, s-a conservat şi după dispariţia
grupului Monitorul.

Cele câteva ziare locale create în Moldova de foşti angajaţi şi manageri ai reţelei Monitorul au
păstrat câteva dintre soluţiile de sindicalizare de costuri editoriale, deşi funcţionează astăzi ca
afaceri total separate.
 Ziarul de Roman, Ziarul de Vrancea şi Ziarul de Bacău se tehnoredactează la Iaşi, în
departamentul DTP al Ziarului de Iaşi, exact după modelul vechi existent în cadrul reţelei
Monitorul.
Mai mult, aceste cotidiane editează o singură pagină de magazin, o singură pagină de sport şi o
singură pagină de ştiri externe. Astfel, fiecare dintre editori îşi salvează un procent important din
costurile editoriale, plătind de fapt doar câte un sfert de redactor de externe şi câte un sfert de
redactor de magazin.

Se pot împărţi avocaţii între ziare?

“Pe mine mă costă avocaţii cel puţin patru salarii pe lună”, ne spunea un editor puternic, lider pe
piaţa sa, din zona Moldovei.
Costurile legate de procese, în special cele ale jurnaliştilor, reprezintă o felie importantă din
totalul costurilor editoriale. S-a discutat mult pe tema sindicalizării acestor costuri, prin angajarea
de avocaţi pentru mai multe publicaţii.
Această soluţie ar permite şi creşterea competenţelor avocaţilor în jurisprudenţa europeană în
materie de delicte de presă.

“Asistenţa juridică centralizată nu e operantă, trebuie să apelăm la avocaţi locali. Am peste 20

procese, am câştigat vreo 6, ne recuperăm cheltuielile de judecată. Grupul de la Bucureşti ne
sprijină – chiar în cazul amenzilor penale şi condamnărilor la daune”
Editor din Oradea

Achiziţiile de software reprezintă capitolul cu cea mai mare dezordine în presa română. Preţurile
nu sunt deloc adaptate la situaţia economică din industrie, iar editorii se văd obligaţi să pirateze
în multe cazuri softuri fără de care nu şi-ar putea vinde produsele.

Lacunele de organizare, iar de aici şi proasta optimizare a fluxurilor editoriale şi de producţie,

sunt şi o consecinţă a neadaptării la ultimele produse software de pe piaţa mondială. Rezultă un
prost, uneori chiar disperat management al fluxurilor, deci şi o calitate redusă, dar şi costuri mai
ridicate.

Totuşi, nu peste tot situaţia este la fel de proastă. Ca şi în cazul celorlalte capitole, şi la
managementul costurilor editoriale am întâlnit exemple pozitive.
Evident că redacţiile bine organizate şi bine eficientizate din punct de vedere al costurilor sunt
cele ale unor lideri de piaţă. Aici întâlneşti şi ziariştii cei mai relaxaţi, cei mai profesionişti. Şi
evident şi cel mai bine plătiţi.
 5. CARACTERISTICI ORGANIZAŢIONALE

Obiectivele studiului, demers şi note metodologice:

În scopul sistematizării datelor referitoare la structurile organizaţionale, strategiile, sistemele,
stilul de management, politicile de personal şi cultura organizaţională din societăţile de presă care
au participat la realizarea acestui studiu, am rugat participanţii să completeze un chestionar
incluzând 33 întrebări (regăsit în anexă), unele dintre ele cu răspuns deschis, altele cu opţiune
unică sau multiplă de răspuns propus. Acestea au urmărit o evaluare din perspectiva analizei
celor şapte S (strategie, structură, sisteme, stil de management, abilităţi manageriale, politici de
personal, cultură organizaţională) fundamentată de Athos şi Pasquale.
Completarea chestionarului a fost asistată, dar au fost foarte puţine cazurile în care întrebările
au necesitat lămuriri suplimentare.
Am înregistrat 56 chestionare valide, cuprinzând datele de identificare ale respondentului şi
răspunsuri la majoritatea întrebărilor. Rata de non-răspuns a fost mai mare în cazul întrebărilor
deschise decât în cazul celor închise. De asemenea, în cazul întrebărilor deschise,
sistematizarea răspunsurilor şi crearea de tipologii/ categorii de răspuns au fost demersuri destul
de dificile. În unele cazuri, am asimilat răspunsuri asemănătoare unei aceleiaşi categorii.
Concluziile referitoare la caracteristicile organizaţionale desprinse din prelucrarea răspunsurilor
la acest chestionar nu pot fi extinse la întreaga industrie media din România, ci sunt limitate la
grupul de companii reprezentate de participanţii la acest studiu. Preponderenţa organizaţiilor
locale, de mici dimensiuni, în panelul respondenţilor ne îndreaptă însă spre concluzii care pot fi
aplicate mai degrabă presei locale, decât celei naţionale. De asemenea, presa scrisă a fost –
numeric – mai bine reprezentată decât cea audiovizuală, lucru de care trebuie ţinut seama în
interpretarea rezultatelor.

O observaţie, după prelucrarea tuturor chestionarelor, este aceea că se constată

trecerea multor organizaţii de la structuri şi sisteme de comunicare informale la cele
formale, precum şi încercarea de a crea structuri şi sisteme care să răspundă scopurilor
strategice ale organizaţiei şi efortul multor organizaţii de a se moderniza în mai multe direcţii ale
caracteristicilor organizaţionale, în scopul de a face faţă atât schimbărilor pieţei, cât şi
schimbărilor tehnologice.

Strategie

La întrebarea „Care este definiţia cea mai apropiată de accepţiunea Dvs. pentru decizii
strategice în organizaţia din care faceţi parte?”, au fost 53 respondenţi cu răspunsuri valide, unii
dintre respondenţi oferind şi răspunsuri multiple, numărul răspunsurilor acceptate fiind de 63.
Majoritatea (76%) a considerat că deciziile strategice sunt cele care se referă la misiunea,
obiectivele şi direcţiile de dezvoltare ale organizaţiei. Ponderea acestui răspuns arată dorinţa
managerilor de a stabili strategii de dezvoltare pentru companiile pe care le conduc, precum şi
preocuparea lor pentru definirea misiunii şi obiectivelor organizaţiilor lor.
 Fig. 1: Decizii strategice

12,7%
8

decizii care se referă la

misiunea,obiectivele şi direcţiile de
11,11% dezvoltare ale Organizaţiei
7

decizii care afectează întreg

personalul
76,19%
48 decizii care au repercursiuni directe
asupra mărcii (imaginea ziarului)

La întrebarea „Care este modalitatea de luare a deciziilor strategice?”, au fost 55 respondenţi

cu răspunsuri valide, între care răspunsuri multiple, totalul răspunsurilor valide fiind de 60.
Cei mai mulţi declară că iau deciziile strategice în şedinţe ale echipei de management, doar
18.54% bifând „Adunarea Generală a Acţionarilor”, iar 22% - „consultarea angajaţilor sau a
reprezentaţilor acestora de către echipa de management”. Trebuie menţionat că majoritatea
organizaţiilor mici şi mijlocii de media au în echipa de management chiar acţionarii companiei – în
unele dintre cazuri, acţionarul principal fiind şi directorul general sau administratorul companiei.
 Fig. 2: Modalitatea de luare a deciziilor strategice

11
18,64%
Adunarea Generală a Acţionarilor

Consultarea angajaţilor sau a

reprezentanţilor acestora de catre
35 de catre echipa de mamagement
59,32% 13
22,03%

Sedinte ale echipei de management

Structuri

Putem vorbi despre patru tipuri de structuri organizatorice care coexistă în industria
media din România: cea antreprenorială (de obicei, organizaţii nou înfiinţate, de către
antreprenori sau grupuri mici de iniţiativă, cei mai mulţi dintre ei cu experienţă publicistică sau
experienţe conexe – de exemplu, difuzare de presă, care au format nuclee organizaţionale
nestructurate, în care responsabilităţile nu sunt specifice), cea birocratică, cea mai numeroasă,
în care domină organizarea pe departamente funcţionale şi în care deciziile sunt concentrate la
vârf, cea matriceală, care permite dezvoltarea de proiecte şi dubla subordonare pentru o parte
din personal, şi cea neuronală (sau organică), care concentrează departamentele indirect
productive ca departamente funcţionale, deservind activitatea centrelor de profit – structura
prezentă mai ales în cadrul organizaţiilor media moderne, de mari dimensiuni, care au mai multe
produse mediatice, de acelaşi tip (de exemplu, mai multe reviste) sau de tipuri diferite (integrând
medii diferite, de exemplu cotidian local şi post de radio local).

La întrebarea „Cine face parte din echipa de management a organizaţiei pe care o conduceţi?”,
cele mai multe răspunsuri au inclus, alături de managementul la vârf (director general, secondat
uneori de director executiv – în cazul organizaţiilor mari), directorul financiar (funcţie cumulată de
multe ori de contabilul-şef), redactorul-şef (sau, după caz, directorul editorial, directorul de
programe, directorul media – în cazul organizaţiilor integrând mai multe canale media), precum şi
(uneori) responsabilii departamentelor de distribuţie şi vânzări publicitate, directorul de operaţii,
marketing, dezvoltare, directorul tehnic sau producătorul general (pentru staţiile de radio şi
televiziune). Au fost şi răspunsuri care indicau redactorii-şefi adjuncţi sau redactorul şef de ştiri ca
făcând parte din managementul organizaţiei de media.

La întrebarea „Ce tip de structură reflectă cel mai bine felul în care este organizată compania
Dvs.?”, au fost 52 respondenţi cu tot atâtea răspunsuri valide, cei mai mulţi optând pentru
structura tip organigramă funcţională (26 răspunsuri), 19 considerând că structura organizaţiei lor
este una matriceală (deşi în desenul alăturat răspunsului, cei mai mulţi au desenat structura
birocratică), iar 7 declarând că nu există nici o structură organizaţională definită.

Fig. 3: Tipuri de structuri organizatorice

Ce tip de structura reflecta cel mai bine felul in care este

organizata compania Dvs.?

7,14%

12,5%
organigrama (structura pe niveluri
successive de decitie)

46,43% matricea (structura care permite

dezvoltarea de proiecte )

nu exista nici o structura

33,93% organizatorica definita

fara raspuns
 În ceea ce priveşte numărul nivelurilor decizionale din organizaţiile cercetate, 75% dintre
răspunsuri (respectiv 41 din 55 de răspunsuri valide) indică unul până la trei niveluri de decizie,
corespunzătoare unor organizaţii de dimensiuni mici sau mijlocii, un nivel de decizie fiind la nivel
de execuţie, un altul la nivel de supervizare/ management intermediar, iar cel de-al treilea,
management la vârf. Doisprezece respondenţi au indicat 4... 5 niveluri decizionale (majoritatea
din audiovizual, dar şi cotidienele mari sau reţelele de periodice locale), iar doi au indicat peste 5
niveluri decizionale (reţele de radio-televiziune).

La cererea: „estimaţi cu note de la 1 la 10 următoarele caracteristici structurale ale

organizaţiei: flexibilitatea, adaptabilitatea la situaţii noi, rapiditatea în reacţii la schimbarea

mediului extern”, au fost 54 răspunsuri valide, iar punctajele înregistrate au fost următoarele:

flexibilitate 399 puncte (o medie de 7.39), adaptabilitate 433 puncte (o medie de 8.02), şi

rapiditatea în reacţii 381 puncte (o medie de 7.06). Majoritatea răspunsurilor au indicat un scor

mare la fiecare dintre cele trei caracteristici enunţate, caracteristica adaptabilitate” obţinând cel

mai mare număr de puncte.

 Fig. 4: Caracteristici structurale ale organizatiei

Flexibilitatea
31,41% 32,89%

Adaptarea la situaţii noi

Rapiditatea în reacţii la schimbarea

mediului extern

35,7%

În organizaţia Dvs. se practică exerciţiul bugetării?” La această întrebare au răspuns doar 48

participanţi, 12 preferând să nu răspundă. Şi dintre cei care au răspuns, 11 (aproape 20%) au
declarat că nu se practică exerciţiul bugetării, 37 răspunzând afirmativ. Planificarea bugetelor
este încă o problemă a industriei media: chiar şi acolo unde se lucrează pe baza unor bugete
planificate, această planificare se face pe o perioadă de doar şase luni (37%) sau un an (58%).
Doar două răspunsuri au indicat o planificare a bugetelor pe doi-trei ani înainte.
 Fig. 5: In organizatia Dvs. se practica exercitiul bugetarii?

14,29%
19,64%

Nu
Da
fara raspuns

66,07%

Bugetele sunt, în cele mai multe cazuri, revizuite la fiecare trei luni (29 răspunsuri, din 44
valide), 11 afirmând că le revizuiesc o dată la şase luni şi 4 răspunsuri indicând revizuirea anuală
a bugetelor. Este evident că revizuirea bugetelor la fiecare trei luni e o consecinţă a modificărilor
frecvente în categoriile bugetare, nu atât în privinţa pieţei de consumatori finali de presă sau a
veniturilor din publicitate, cât în legătură cu costurile directe, care pot varia foarte mult.
 Principalele categorii de costuri bugetate citate sunt: tipar (uneori specificat, separat, hârtia),
salarii, producţie proprie audiovizuală, achiziţii editoriale, agenţii de presă, investiţii
(echipamente), comunicaţii. Mai apar „costuri indirecte” (nespecificate), infrastructură, chirii,
servicii, dar şi leasing - maşini, corespondenţă, bonusuri salariale („stimulente editoriale”).
Mulţi au răspuns indicând mai degrabă categoriile de costuri rememorate spontan, decât
principalele categorii de costuri (ponderea cea mai mare în total costuri).

La întrebarea „Există rapoarte regulate ale diferitelor departamente funcţionale către echipa de
management?”, 43 au răspuns afirmativ, 10 – negativ, iar 3 nu au răspuns.
Lista departamentelor care realizează astfel de rapoarte include:
- vânzări publicitate 23
- contabilitate-financiar (uneori apare „economic”, sau „controlling”) 17
- distribuţie 16
- marketing 11
- programe/ redacţii/ editorial 9
- toate (variantă: fiecare) 9
- tehnic 4
Mai apar menţionate: juridic (1), tipografie (1), dezvoltare (1), administraţie (1), resurse umane
(1), on-line (1), call-center (1).
 Fig. 6: Exercitiul bugetarii vi se pare...

14,29% extrem de util

5,36% Relativ util, în condiţiile unor

35,71% schimbari rapide de situaţie

Lipsite de utilitate, fiindca rezultatele

nu pot fi previzionate

44,64% fara raspuns

La întrebarea legată de relevanţa exerciţiului bugetării („extrem de util”, „relativ util”, „în
condiţiile unor schimbări rapide de situaţie” sau „lipsit de utilitate, fiindcă rezultatele nu pot fi
previzionate”), au fost 48 respondenţi, dintre care: 20 au considerat exerciţiul bugetării ca fiind
extrem de util, 25 – relativ util, iar 3 – lipsit de utilitate.

Întrebările legate de structura rapoartelor, periodicitatea acestora, cine stabileşte structura

rapoartelor şi cine evaluează aceste raportări au primit puţine răspunsuri, indicând în general
echipa de management (sau, uneori, Consiliul de Administraţie) ca stabilind structura raportărilor
şi fiind principalul evaluator al acestora. Frecvenţa rapoartelor este săptămânală sau lunară, fiind
doar câteva menţiuni ale raportărilor trimestriale sau anuale.

La întrebarea „Există o descriere formală a fluxului de producţie care să includă descrierea

fiecărei etape şi resursele alocate?”, au fost 49 respondenţi, dintre care 35 au confirmat existenţa
unei descrieri formale a fluxului de producţie/ activităţii, iar 14 au răspuns negativ.
 În ceea ce priveşte analiza performanţelor pe baza indicatorilor, cel puţin la nivel teoretic, destul

de multe organizaţii sunt familiarizate cu indicatorii specifici industriei media şi reprezentanţii lor

susţin că folosesc aceşti indicatori în evaluarea performanţei organizaţiilor pe care le conduc: 37

de respondenţi folosesc costul pe pagina editorială/ unitate de timp, 34 costul pe mia de

consumatori ai canalului media (cititori, ascultători, telespectatori) pentru advertiseri (anunţători),

41 – analiza costurilor (directe, respectiv indirecte) pe exemplar sau unitate de timp, 31 – calculul

marjei de profit pe exemplar/ interval de timp, 40 – analiza cotei de retur.

La categoria „alţi indicatori”, am obţinut următoarele precizări: „cost emisiune”, audienţă,

readership, CPU, CPT (care fuseseră precizaţi în mod explicit anterior, în întrebare), sau adăugiri
lipsite de precizie, gen „salarii, dotări”, sau „specifice televiziunii”.

Stil de management/ leadership:

La întrebarea „Cum caracterizaţi cel mai bine stilul Dvs. de management?”, am obţinut
următoarea structură de răspunsuri: 55 răspunsuri valide, între care 22 manageri îşi
caracterizează stilul de management drept „democratic”, 6 drept „autoritar”, iar 27 – „când
democratic, când autoritar”.

Fig. 7: Cum caracterizati cel mai bine stilul Dvs. de management?

 1,79%

democratic

39,29%
autoritar
48,21%
când democratic
când autoritar

fara raspuns

10,71%

În
ceea ce

priveşte orientarea către oameni versus orientarea către obiective, din cei 55 respondenţi, 36 s-
au considerat orientaţi în egală măsură către oameni şi obiective, 14 – mai degrabă către
îndeplinirea obiectivelor fixate, iar 5 – către oameni şi îndeplinirea aşteptărilor lor.
La întrebarea „ce vă face să schimbaţi o decizie, o dată luată?”, au existat următoarele opţiuni

de răspuns: „noi elemente care modifică premisele luării deciziei”, „intervenţia unor persoane la a

căror opinie ţineţi” şi „nimic nu vă face să schimbaţi o decizie pe care aţi luat-o” – cu opţiunea de

răspuns multiplu. Dintr-un total de 58 de răspunsuri valide, de la 55 respondenţi, 51 voturi au fost

pentru „noi elemente care modifică premisele luării deciziei” şi 7 – pentru „intervenţia unor

persoane la a căror opinie ţineţi”. Nimeni nu a declarat că nimic nu l-ar face să schimbe o decizie

o dată luată.
 Fig. 8: Ce va face sa schimbati o decizie, o data luata?

12,07%
0,0% Noi elemente care
modifica premisele
luării deciziei

Intervenţia unor
persoane la ale caror
87,93%
opinii ţineţi

Nimic nu vă face să
schimbaţi o decizie o
data luată

Înaintea luării unei decizii, 5 respondenţi (din 55) confirmă că „analizează singuri toate opţiunile

posibile”, 34 – că „le cer celor implicaţi să le prezinte toate opţiunile, după care decid” (60%), iar

18 – că „le cer celor implicaţi să decidă împreună”.

În scopul analizei factorilor motivaţionali, respondenţilor li s-a cerut să ierarhizeze, în ordinea

importanţei (1- cel mai important): puterea/autoritatea, nevoia de organizare/ structura, împlinirea
unei viziuni asupra organizaţiei, câştigurile materiale, prestigiul în comunitatea locală şi în
breaslă, recunoaşterea valorii de către acţionari, evoluţia profesională şi umană, construcţia unei
cariere exemplare şi atingerea excelenţei (standardului de calitate maximă). Astfel, punctajele
cumulate cele mai mici au indicat factorii motivaţionali cei mai puternici, după cum urmează:

1. evoluţia profesională şi umană (114 puncte)

2. împlinirea unei viziuni asupra organizaţiei (121 puncte)
3. atingerea excelenţei (138 puncte)
4. prestigiul în comunitatea locală şi în breaslă (141 puncte)
5. câştigurile materiale (144 puncte)
6. construcţia unei cariere exemplare (172 puncte)
7. nevoia de organizare/ structura (172 puncte)
8. recunoaşterea valorii de către acţionari (179 puncte)
9. puterea/ autoritatea (222 puncte)

Se observă că principalii factori motivaţionali sunt legaţi de evoluţie profesională şi umană,

împlinirea unei viziuni şi prestigiu, înaintea câştigurilor materiale sau nevoii de a-şi exercita
autoritatea (pe ultimul loc).

La întrebarea „Ce faceţi într-un moment de criză a organizaţiei?” au fost propuse următoarele
opţiuni de răspuns: „luaţi decizii imediate” (29 răspunsuri pozitive din 53 răspunsuri valide),
„amânaţi luarea unei decizii” (1) şi „găsiţi o soluţie de compromis şi continuaţi căutarea unei
soluţii optime de rezolvare a crizei” (23).

Răspunsurile la setul de întrebări legate de stilul de management indică următoarele

caracteristici ale managerilor din organizaţiile media cercetate:
Capacitatea de a lua decizii rapide, în condiţii de risc şi insecuritate, combinată cu sesizarea
şi exploatarea oportunităţilor punctuale. Deja nivelul de standardizare foarte scăzut al acestei
industrii (care creează produse unice, de fiecare dată) impune un mecanism decizional foarte
rapid şi asumarea riscurilor –cu atât mai mult schimbările rapide de situaţie din mediul economic
au impus dezvoltarea abilităţii de a decide rapid – fie şi găsind o soluţie de compromis. Un singur
răspuns a indicat amânarea deciziei.
Folosirea unui stil de management autoritar, cel puţin în condiţii de criză (27 indică un stil
„când democratic, când autoritar”, iar 6 indică „un stil autoritar”) este specifică industriilor
nestandardizate şi dominantă în organizaţiile cercetate. Deşi 22 manageri consideră că au un stil
de management democratic, iar 18 declară că le cer celor implicaţi în luarea unei decizii ”să
decidă împreună”, observaţiile făcute în cursul întâlnirilor, precum şi descrierea unor situaţii de
criză şi a modului în care au fost rezolvate indică o înţelegere în sens foarte larg (general) a ideii
de „management democratic”. Atitudinea multor manageri la vârf faţă de înfiinţarea de sindicate
sau aderarea angajaţilor la un sindicat deja înfiinţat şi faţă de necesitatea unui dialog patronate –
sindicat indică, de asemenea, un stil de management democratic mai ales la nivel declarativ – şi
mai puţin în fapt.
Centralizarea deciziilor caracterizează, de asemenea, majoritatea companiilor cercetate.
După ce cer celor implicaţi să le prezinte opţiunile decizionale, majoritatea managerilor decid
singuri (34), iar unii (5) afirmă că analizează singuri toate opţiunile decizionale. Acest nivel înalt
de centralizare/ autoritate este şi o reflecţie a responsabilităţii mari a celor mai mulţi manageri din
industria media. De asemenea, nivelul înalt de centralizare decizională este specific organizaţiilor
de mici dimensiuni, cu 1…3 niveluri decizionale, care reprezintă majoritatea celor care au
răspuns chestionarului.
Orientarea către decizii raţionale, mai degrabă decât către decizii emoţionale (51 din 55
răspund că „noi elemente care modifică premisele luării deciziei” i-ar face să schimbe o decizie, o
dată luată), reprezintă un semn de maturitate şi de responsabilitate a managerilor.
Orientarea către obiective reprezintă o altă caracteristică – nu foarte puternică – dar care
poate reprezenta o tendinţă de dezvoltare pragmatică a multor manageri (36 afirmă că sunt
orientaţi, în egală măsură, către obiective şi către oameni, 14 – către îndeplinirea obiectivelor
fixate şi doar 5 – către oameni şi îndeplinirea aşteptărilor lor).

Politici de personal:

La întrebarea: „Există fişe de post pentru fiecare membru al organizaţiei Dvs.?”, au fost 53
respondenţi – 43 răspunsuri afirmative şi 3 – negative.
Fişa de post („job description”) pentru fiecare angajat conţine următoarele (47 răspunsuri,
posibilităţi de răspuns multiplu):
- descrierea activităţilor profesionale 43 puncte
- limite de responsabilitate 35 puncte
- cui raportează 35 puncte
- limite de autoritate 30 puncte
- criterii de evaluare 25 puncte
- sisteme de bonusuri şi penalităţi 25 puncte
 Criteriile de evaluare aplicate în organizaţie (de asemenea, posibilitate de răspuns multiplu, 53
respondenţi) au fost, în ordine, următoarele:
- îndeplinirea sarcinilor profesionale 48 puncte
- iniţiativa 39 puncte
- spirit de echipă 35 puncte
- atitudine faţă de obiective 31 puncte
- imagine în exteriorul companiei (reprezentativitate) 20 puncte

La întrebarea: ”Cum apreciaţi traficul de personal din organizaţia Dvs.?”, au fost 55

respondenţi, dintre care 38 au considerat că „echipa este stabilă, traficul este mic”, 10 – că
„există schimbări în echipă, dar nu mai mult decât în alte organizaţii de presă”, 3 – că „traficul de
personal este mare, însă este un lucru bun pentru organizaţie”, iar 4 acceptă că „traficul de
personal este mare şi aceasta reprezintă o problemă pentru organizaţie”.

Fig. 9 Criterii de evaluare

Care sunt criteriile de evaluare pe care le aplicati in organizatia

Dvs.?

indeplinirea
sarcinilor
profesionale
expertiza
20
10,87% initiativa
48 spirit de
26,09% echipa
31 atitudine fata
16,85%
de obiective
imagine in
interiorul
11 companiei
5,98%
(reprezentati
vitate)
35
19,02%
39
21,2%
 Majoritatea managerilor participanţi afirmă că investesc în pregătirea profesională a angajaţilor,

mai degrabă într-o formă implicită (28) decât explicită (17), iar 9 afirmă că nu investesc deloc în

pregătirea profesională a angajaţilor. Între formele de pregătire profesională menţionate se

regăsesc: suport pentru studii aprofundate (MBA – este citat CODECS, doctorate), pentru studii

de specialitate (burse pentru angajaţii studenţi la jurnalism), pentru burse în străinătate sau

pentru participarea la conferinţe şi seminarii ale organizaţiilor sau asociaţiilor din care fac parte

(este menţionat explicit CIRCOM Regional). Au mai fost menţionate: cursuri în cadrul

organizaţiei, ţinute de specialişti externi, cursuri de vânzări, IT, limbi străine.

Din 54 respondenţi la întrebarea: „Echipa de management din organizaţia Dvs. are pregătire
specifică?”, 37 au răspuns afirmativ.
La întrebarea: „Cine – din echipa de management – se ocupă de problemele de personal?”,
cele mai multe răspunsuri indică, într-o formă sau alta, directorul de resurse umane (director de
personal, inspector de personal) în combinaţie cu directorul general. În unele organizaţii, nu este
menţionat decât directorul general, iar răspunsuri izolate indică: directorul economic (1), juristul
(1) sau redactorul-şef (1).

Programele de fidelizare a personalului includ: prime, bonusuri, cursuri de pregătire

profesională, cursuri care dezvoltă abilităţi conexe (limbi străine, finanţarea şcolii de şoferi), dar şi

petreceri de sărbători (3 menţiuni), concedii gratuite obţinute de companie în sistem barter (1)

sau avantaje specifice (de exemplu, gratuitate la abonamentul de reţea prin cablu).

Cultura organizaţională:

La întrebarea: „Organizaţia Dvs. are o misiune clară?” au fost 35 respondenţi, dintre care 32
au răspuns pozitiv. Doar o parte dintre aceştia au exprimat misiunea organizaţiei pe care o
reprezintă. Dintre răspunsuri, cităm: „informare corectă, nepărtinitoare”, „un ziar cu care cititorul
să se identifice”, „realizarea unor publicaţii de succes”, „realizarea unui ziar profesionist,
independent şi rentabil”, „apărarea intereselor comunităţii”. Cei mai mulţi fac însă o confuzie între
misiunea şi obiectivele strategice ale organizaţiei, declarând ca misiune „ocuparea primului loc
pe piaţă” (locală, regională sau chiar naţională), cu variante „recâştigarea poziţiei de piaţă
pierdute”, „un loc confortabil în piaţă”, „mărirea ratingului”, „autofinanţare”.
 De la misiuni simple şi clare: „realizarea unui ziar profesionist şi independent”, la clişee: „presă
de calitate”, „în slujba cetăţeanului”, găsim şi exprimări poetice, gen „să determinăm măcar un
cititor să spargă tiparele, să schimbe lumea începând cu el”.
Majoritatea celor care declară că există o misiune clară şi definită ca atare a organizaţiei afirmă
că aceasta este cunoscută de toţi angajaţii (32 răspunsuri afirmative din 34 valide).
 Obiectivele declarate ale organizaţiei din care fac parte sunt, în ordinea importanţei,
următoarele:
1. atingerea unor standarde de excelenţă editorială 57 puncte
2. obţinerea de recunoaştere şi prestigiu în comunitatea locală 61 puncte
3. serviciul în slujba cititorului 64 puncte
4. obţinerea unui profit maxim din afacerea de presă 71 puncte
5. obţinerea de recunoaştere şi prestigiu în industria presei 102 puncte
6. obţinerea de influenţă în comunitate 110 puncte
7. serviciul în slujba angajaţilor 123 puncte

Fig. 10: Obiectivele organizatiei

atingerea unor
standarde de
excelenta pentru
produsul
editorial
57
9,69% obtinerea unui
123 profit maxim din
20,92% afacerea de
71 presa
12,07%
obtinerea de
recunoastere si
prestigiu in
comunitatea
61 locala
10,37% serviciu in
110
18,71%
slujba cititorului
obtinerea de
recunoastere si
64 prestigiu in
10,88%
industria presei
102 obtinerea de
17,35%
influenta in
comunitate
serviciu in
slujba
angajatilor
Concluzii:

Mulţi dintre managerii organizaţiilor cercetate fac eforturi de profesionalizare a

companiilor pe care le conduc. Majoritatea a putut identifica cu claritate problemele economice
ale propriilor organizaţii, făcând o diferenţiere clară între cele interne, legate de organizare, stilul
de management, sisteme de previzionare, urmărire şi control, şi cele externe, legate de mediul
economic, fiscalitate, influenţe politice în alocarea cheltuielilor de publicitate sau dificultăţi/
obstrucţionări în difuzarea produselor media.

O parte dintre managerii participanţi a propus soluţii viabile, mai ales în direcţia
sindicalizării diferitelor tipuri de costuri – soluţii la care reprezentaţii organizaţiilor mici au fost
mai receptivi şi mai sensibili decât cei ai organizaţiilor mari (reţele), care au implementat deja
soluţii de sindicalizare a costurilor editoriale, de tipar sau de distribuţie.
Unii dintre reprezentanţii organizaţiilor mici au aşteptări foarte mari din exteriorul industriei
(subvenţii sau soluţii specifice de susţinere pentru industria media), dar cei mai mulţi înţeleg
extrem de clar principiile funcţionării viabile a organizaţiei de presă şi sunt dispuşi să contribuie la
îmbunătăţirea performanţelor economice ale industriei media în ansamblu.
O altă problemă importantă a organizaţiilor de presă este dificultatea în a-şi proba

performanţele prin studii de măsurare a audienţei la nivel local – dacă auditarea tirajelor a devenit

practic norma la nivelul publicatiilor cu acoperire nationala si populara in rindul cotidienelor locale,

masurarea audientei este un proces de lunga durata si, mai ales, costisitor pentru ziare sau

posturi de radio si Tv locale, fara nici o garantie de crestere a veniturilor din publicitate

proportional care sa acopere suma investita.

Din păcate, atât probleme ale industriilor conexe (de exemplu, probleme legate de achiziţia de
hârtie pentru tipar, sau problemele specifice ale distribuţiei de presă – numărul mare de titluri cu
un volum mic la vânzare, preţul mic de vânzare cu amănuntul şi marja foarte mică de profit pe
exemplar, probleme logistice), cât şi influenţele administraţiilor locale (refuzul eliberării/ reînnoirii
autorizaţiilor de funcţionare pentru companiile de difuzare presă, refuzul acceptării vânzătorilor
volanţi sau taxe mari impuse acestora, influenţe politice în alocarea bugetelor de publicitate din
fonduri publice) împiedică funcţionarea viabilă a unor întreprinderi de presă care ar putea deveni
profitabile, păstrându-şi independenţa, în condiţii de piaţă „normale”.
 6. SOLUŢII DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A MANAGEMENTULUI DE PRESĂ

Asocierea editorilor locali pentru achiziţionarea de hârtie

O licitaţie organizată de un grup de editori locali, la care s-ar putea asocia şi tipografii mici şi
mijlocii, ar putea scădea costurile de hârtie cu cel puţin 8%.

Oferind împreună garanţii de plată şi un volum consistent garantat, această asociere ar putea
obţine un preţ de cel mult 340 de euro/tonă (fără tva) şi un termen de plată de cel puţin 6
săptămâni.

Asocierea editorilor la plata onorariilor editorialiştilor

Aşa cum se întâmplă cu paginile de sport, magazin sau externe, nu există nici un impediment
pentru împărţirea costurilor de onorarii oferite editorialiştilor. Un comentator de politică recunoscut
la nivel naţional va fi fericit să aibă un onorariu consistent oferit de o asociaţie de editori locali. Iar
fiecare editor în parte va suporta astfel costuri mai mici pentru aceste onorarii.

Asocierea posturilor de televiziune

Televiziunile locale resimt din plin lipsa regulilor în piaţa lor şi mai ales disproporţia uriaşă creată
în raport cu marile posturi centrale. Cel mai important câştig de obţinut printr-o asociere este
furnizarea de date de audienţă, prin rafinarea sistemului de people-meter pe anumite regiuni,
după modelul Studiului Naţional de Audienţă pentru ziarele locale.

O altă ţintă a asocierii posturilor de televiziune este negocierea unor facilităţi la importul de
tehnologie specifică.

Asocierea pentru sindicalizarea costurilor de asistenţă juridică

În afara minimizării costurilor, asocierea editorilor pentru împărţirea costurilor de asistenţă juridică
mai poate aduce un beneficiu substanţial: profesionalizarea avocaţilor - împărţiţi pe regiuni - în
jurisprudenţa privind delictele de presă.

Finanţarea unui soft pentru schimbul de publicitate

Botoşăneanul care are nevoie să publice un anunţ de mică publicitate în Craiova nu are în acest
momen decât o şansă sigură: să dea o fugă până în celălalt capăt al ţării.
La fel i se întâmplă şi omului de afaceri din Alba care vrea să lichideze un stoc de cherestea din
portul Constanţa. Nu ştie cum să cumpere nişte module de publicitate în ziarele constănţene.

Un schimb sindicalizat de spaţii publicitare între ziarele locale ar rezolva astfel de probleme şi ar
putea optimiza veniturile de publicitate ale editorilor din grupul asociativ. Pentru aceasta s-ar
putea achiziţiona un soft care să permită on-line comanda şi administrarea de publicitate prin
schimb de la un ziar local la celălalt.

Ca şi în alte cazuri de acest gen, asociaţia editorilor care şi-ar propune un astfel de proiect ar
putea obţine şi finanţarea pentru achiziţionarea soft-ului, printr-un program de sprijin economic al
presei din România.
Achiziţionarea de soft în contrapartidă

Pentru Business Software Alliance, proiectul unei asocieri cu un grup masiv de editori din
România e cu siguranţă de interes. În schimbul unei campanii susţinute împotriva pirateriei de
programe, BSA ar putea oferi produse software care să scadă consistent eforturile în flux de
numerar de investiţii ale editorilor.

Campania oferită BSA de acest grup de editori s-ar putea concretiza în machete clasice de
publicitate, nu neapărat în serii de articole de educaţie anti-piraterie. Într-adevăr, pentru ca
efectele să fie resimţite pe termen mediu în scăderea cotelor alarmante de piraterie software,
campania ar trebui să aibă şi durată, şi consistenţă.
Cu atât mai mult, volumul de produse software oferit de BSA va fi unul semnificativ.

ASOCIAŢIA MANAGERILOR DE PRESĂ DIN ROMÂNIA

Această idee a apărut la Iaşi şi apoi a fost îmbrăţişată în toate seminariile care au urmat.
Proiectul unei asociaţii a managerilor de presă din România a plecat de la contabilizarea tuturor
eşecurilor înregistrate de organisme reprezentative create până acum mai mult în jurul
patronatelor sau al ziariştilor marcanţi.

Asociaţia Managerilor de Presă din România ar putea pune laolaltă pentru prima oară şi pe
reprezentanţii tinerei generaţii de editori, cuprinse astăzi între 28 şi 45 de ani. Pe lângă directori
generali şi directori executivi, ea ar putea include şi pe şefii departamentelor de vânzări,
marketing, distribuţie, financiar din companiile de presă.

Lobby pentru facilităţi acordate distribuitorilor de la ţară

Regula după care, mai mult decât în orice parte a lumii civilizate, publicul de presă e împărţit în
bun şi rău funcţionează încă în piaţa de publicitate din România. Aşa se întâmplă şi cu criteriul
demografic care exclude orice cititor sau telespectator din mediul rural.

Situaţia însă se schimbă o dată cu dezvoltarea economică a ţării. Pasta de dinţi Colgate,
magazinele Metro sau televizoarele color nu mai sunt tabuuri pentru multe zone rurale care s-au
dezvoltat vertiginos în ultimii ani.

De aceea, unul dintre următorii paşi va fi atacarea publicului de la ţară, în special cel din zonele
agro-turistice importante şi din zonele învecinate marilor reşedinţe de judeţ.

În toată această perspectivă, unul dintre grupurile asociative din presa română ar putea obţine în
negocieri cu Guvernul o serie de facilităţi acordate acelor distribuitori care investesc in mediul
rural, atât în reţele de transport cât şi în reţele de chioşcuri. Acesta ar putea fi primul pas şi cel
mai important, fiindcă astăzi nici cu eforturi supra-omeneşti un ziar central important nu poate
ajunge la timp la publicul său din satele bogate de lângă Suceava, de exemplu.

Interesul Guvernului în acest proiect este unul major şi el justifică eventualele facilităţi acordate
investitorilor în distribuţia rurală de presă: ziarele şi revistele sunt peste tot în lume cel mai
important mijloc de combatere a analfabetismului secundar.
 PARTEA a II-a

DREPTURILE SALARIATULUI ZIARIST

Drepturile şi obligaţiile stabilite de legislaţia muncii sunt recunoscute şi garantate fiecărui salariat
din România, inclusiv ziariştilor care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual
de muncă. Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii mass-media 2004-2005 (înregistrat la
MMSSF sub nr. 1087/11/29.04.2004) nu a făcut altceva decât să stabilească pentru toţi salariaţii
care lucrează în domeniul mass-media un cuantum mai mare al drepturilor minimale stabilite deja
prin legislaţia muncii în vigoare.

Constatându-se lipsa de informare a ziariştilor precum şi abuzurile unor angajatori care încalcă
drepturile minimale pe care ziariştii le au, în cadrul proiectului „FreeEx România - Probleme
economice ale presei” o secţiune a fost dedicată mediatizării drepturilor salariaţilor ziarişti şi a
clauzelor contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii mass-media 2004-2005.

Metoda de lucru pentru această secţiune dedicată drepturilor salariaţilor ziarişti nu a urmat
regulile clasice ale unui seminar în care lectorul prezintă un anumit material iar participanţii asistă
şi îşi iau notiţe, ci au fost organizate discuţii interactive, în cadrul cărora drepturile şi obligaţiilor pe
care le au ziariştii în temeiul legislaţiei muncii şi a contractului colectiv de muncă au fost
prezentate prin analizarea şi interpretarea situaţiilor cu care ziariştii se confruntă în activitatea
zilnică (studii de caz).

Deşi aceste aspecte ar fi trebuit sa fie cunoscute de toţi ziariştii, am avut surpriza să constatăm
că, pentru majoritatea ziariştilor, drepturile şi obligaţiile pe care le au în temeiul legislaţiei
muncii erau noţiuni absolut noi iar contractul colectiv de muncă la nivelul mass-media a
fost perceput ca fiind primul instrument legal prin care s-au stabilit anumite drepturi
pentru ziarişti.

Din discuţiile avute cu ziariştii din cele 8 oraşe în care s-au organizat întâlnirile din cadrul
programului Phare a rezultat faptul că, cel puţin la nivel teritorial, ziariştii îşi desfăşoară
activitatea într-un climat în care sunt angajatori care nu le respecta nici măcar drepturile
minimale prevăzute de legislaţia muncii.

Este important de semnalat faptul că la secţiunea programului Phare destinată drepturilor

ziariştilor au fost invitaţi să participe şi redactorii şefi, care au fost priviţi ca un liant între ziarişti –
ca salariaţi – şi angajatori. La toate întâlnirile la care publicaţiile şi-au desemnat reprezentanţi atât
ziarişti cât şi redactorul şef, s-a remarcat faptul că ziariştii au avut reţineri în a prezenta care este
situaţia reală a relaţiilor angajator-salariat din cadrul publicaţiei respective.

Reacţiile ziariştilor faţă de informaţiile primite în cursul discuţiilor au fost foarte variate: începând
cu dorinţa de asociere în sindicate – privite ca un instrument de luptă pentru dobândirea tuturor
drepturilor care li se cuvin, continuând cu solicitări adresate federaţiilor sindicale semnatare ale
CCM la nivelul ramurii mass-media 2004-2005 de a exercita presiuni asupra angajatorilor pentru
a-i determina să respecte şi să aplice contractul colectiv de muncă şi chiar reacţii de
„compătimire” faţă de angajator care ar putea fi sancţionat legal dacă nu respectă drepturile
ziariştilor.

În cele ce urmează, vom prezenta concluziile desprinse în urma discuţiilor avute cu ziariştii şi
vom prezenta câteva dintre cazurile cele mai grave de încălcare de către angajatori a drepturilor
salariaţilor ziarişti.

CONTRACT INDIVIDUAL DE MUNCĂ SAU

CONTRACT CESIUNE DREPTURI DE AUTOR?
În urma discuţiilor avute cu ziariştii s-a constatat că nu există o practică unitară în toate regiunile
ţării în ceea ce priveşte modalitatea aleasă de angajator pentru a reglementa relaţiile contractuale
cu ziariştii. Astfel, la nivel teritorial ziariştii îşi desfăşoară activitatea în temeiul mai multor tipuri de
contracte sau chiar fără nici un tip de contract:
- contract individual de muncă;
- contract cesiune drepturi de autor;
- contract individual de muncă şi contract cesiune drepturi de autor;
- contract prestări servicii;
- fără nici un tip de contract.

Dintre cele 8 oraşe în care s-au organizat întâlnirile cu ziariştii, doar în Craiova, peste 80%
dintre ziariştii prezenţi aveau încheiate contracte individuale de muncă. La polul opus s-au
aflat ziariştii din Oradea, care în proporţie de 90% au încheiate contracte cesiune drepturi
de autor.

Ca practică generală s-a constatat faptul că majoritatea angajatorilor încheie contracte

individuale de muncă pe durată nelimitată în care este prevăzut salariul minim pe
economie (2.800.000 lei) şi în paralel, pentru acelaşi ziarist, se încheie contract cesiune
drepturi de autor, în temeiul căruia se completează veniturile băneşti ale ziaristului.

O altă modalitate contractuală de desfăşurare a activităţii ziaristului o constituie încheierea unor

contracte civile de prestări servicii. În încheierea acestui tip de contracte se încadrează două
categorii:
- ziariştii care sunt acţionari la societăţi comerciale şi care încheie aceste contracte de
prestări servicii în numele firmei pe care o deţin, folosind avantajul de impozitare pe profit de
19%;
- ziariştii care încheie acest tip de contracte în nume propriu (în cazuri fericite având
autorizaţie de persoane fizice autorizate) şi care se supun regulilor de impozitare pe venit de
40%.

În afară de aceste tipuri de contracte, există situaţii în care ziariştii îşi desfăşoară activitatea fără
a încheia nici un fel de contract, putându-se vorbi în aceste situaţii de o activitate „la negru”.

Cu titlu de exemplu, precizăm că în cursul derulării programului Phare, cea mai gravă situaţie a
fost întâlnită la Galaţi unde, un ziarist care abia împlinise vârsta de 16 ani îşi desfăşura activitatea
la o anumită publicaţie de 2 ani de zile, fără a încheia vreun contract. Printr-un calcul simplu,
rezultă faptul că persoana în cauză îşi desfăşura activitatea remunerată în cadrul publicaţiei de la
vârsta de 14 ani, prin acest fapt încălcându-se în mod flagrant atât prevederile Constituţiei, dar şi
ale Codului Muncii care interzic încadrarea în muncă a persoanelor care nu au împlinit vârsta de
15 ani.

Tânărul ziarist este deosebit de apreciat (de altfel, mărturie obiectivă fiind numărul mare al
articolelor, reportajelor şi chiar EDITORIALELOR publicate în cursul celor 2 ani de colaborare)
dar, angajatorii refuză încheierea unui contract individual de muncă, limitându-se la promisiuni de
angajare, după ce respectivul ziarist va deveni student. În această speţă nu se poate vorbi
despre o activitate de voluntariat sau despre practică jurnalistică, deoarece apariţiile periodice în
publicaţia respectivă, sancţiunile disciplinare aplicate, remunerarea în acelaşi regim cu cel avut
de un ziarist angajat cu contract individual de muncă precum şi atribuţiile şi obligaţiile stabilite de
angajator dovedesc faptul că între cele două părţi (angajator şi ziarist) există un raport juridic de
muncă.
 OBLIGAŢIA DE INFORMARE.
ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ (CIM)

Deşi Codul Muncii instituie obligaţia angajatorului de informare a salariatului înainte de încheierea
contractului individual de muncă, ziariştii au semnalat faptul că în practică această obligaţie nu
este întotdeauna îndeplinită.

Astfel, mulţi angajatori au o discuţie preliminară cu viitorul angajat (cel mult 10-15 minute) care
vizează în special atribuţiile pe care ziaristul le va avea, după care subiectul este supus unei
probe de foc: este trimis „în teren”, la câteva evenimente ce urmează să se desfăşoare în ziua
respectivă, urmând ca ziaristul să realizeze ştiri/articole/reportaje legate de aceste subiecte. Dacă
ziaristul îşi întrebă angajatorul despre momentul încheierii contractului individual de muncă, nu de
puţine ori i se răspunde „mai întâi scrie şi predă materialele tale, şi abia după aceea vom vedea
dacă eşti suficient de pregătit profesional ca să încheiem contract individual de muncă”. După ce
ziaristul predă materialele, acesta este trimis la alte evenimente şi procedura se repetă până la
ziua plăţii salariului. Abia în acea zi ziaristul află care este salariul cuvenit pentru munca depusă.
Sunt situaţii în care, chiar şi după încasarea salariului pentru prima lună lucrată, angajatorul
refuză să încheie contract individual de muncă şi această situaţie se perpetuează o lungă
perioadă de timp.

O altă practică întâlnită în domeniul mass-media este aceea în care, la începutul activităţii,
ziaristul este supus unei perioade de probă şi abia după expirarea acestei perioade se încheie
contractul individual de muncă. Durata aceste perioade de probă variază între 1 lună şi 3 luni.
Trebuie precizat faptul că durata legală maximă a perioadei de probă este de 1 lună pentru
funcţii de execuţie şi de 3 luni pentru funcţiile de conducere. Cel mai important aspect de
semnalat este acela că, în toate cazurile, perioada de probă ESTE INCLUSĂ în contractul
individual de muncă; cu alte cuvinte, mai întâi se încheie contractul individual de muncă şi
abia apoi ziaristul poate fi supus unei perioade de probă dacă această perioadă de probă
este prevăzută în mod expres în CIM.

Atribuţiile pe care le are jurnalistul în publicaţia pentru care-şi desfăşoară activitatea trebuie să fie
foarte clar precizate şi delimitate. S-a constatat faptul că în practică jurnalistul este obligat să
desfăşoare activitatea specifică fotografilor, operatorilor, electricienilor etc.

Un exemplu de încălcare gravă a drepturilor jurnaliştilor îl constituie obligarea acestora ca după

finalizarea activităţilor specifice jurnalistului, să realizeze “politica de cap limpede” pentru
publicaţia respectivă, deşi această atribuţie nu figura în fişa postului de jurnalist. Astfel, prin
rotaţie, fiecare jurnalist trebuia să realizeze “capul limpede”. Evident, nu toţi jurnalişti au resursele
necesare pentru a realiza această activitate, astfel încât, teama de a fi sancţionat pentru greşelile
ce ar fi putut apărea au determinat dezvoltarea în cadrul publicaţiei respective a unei noi industrii
– ce de cap limpede - prin care jurnaliştii talentaţi, contra unor sume semnificative, acceptau să
realizeze această activitate în locul colegilor lor care le solicitau şi le plăteau aceste servicii.

Un alt abuz săvârşit de angajator în relaţiile de muncă cu jurnaliştii este condiţionarea continuării
activităţii jurnalistice în cadrul instituţiei respective de obţinerea unor contracte de
sponsorizări/publicitate sau de prezentarea unor spoturi publicitare în cadrul unor emisiuni. În
lipsa acceptului de a obţine/prezenta publicitate, atribuţii care nu sunt incluse în contractul
individual de muncă sau în fişa postului jurnalistului respectiv, acesta este ameninţat cu
concedierea. În anumite cazuri, angajatorul impune obţinerea unui contract de publicitate de o
anumită valoare care să poată acoperi salariul jurnalistului respectiv şi a cheltuielilor aferente de
impozitare.

Aceste practici sunt ilegale şi de aceea este necesară completarea cu atenţie a atribuţiilor în
contractul individual de muncă sau a fişei posturilor jurnaliştilor şi impunerea respectării acestor
atribuţii atât de angajatori cât şi de jurnalişti.
O altă prevedere a Codului Muncii se referă la clauza de neconcurenţă. S-a constatat faptul că
mulţi angajatori confundă clauza de confidenţialitate cu clauza de neconcurenţă.

Clauza de confidenţialitate trebuie să fie stipulată în mod expres în CIM sau într-un act adiţional
la CIM. Limitele în care operează această clauză trebuie formulate cât mai clar posibil pentru a
nu da naştere la interpretări. În mod concret, în clauza de neconcurenţă trebuie enumerate
toate acele activităţi/atribuţii pe care salariatul nu le poate desfăşura, în interes propriu
sau pentru terţi, deoarece s-ar afla în concurenţă cu activitatea desfăşurată la angajator.

Însă această clauză de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a
exercitării profesiei jurnalistice. De exemplu, dacă un jurnalist este angajat în departamentul
sportiv al unei publicaţii, angajatorul poate impune o clauză de neconcurenţă prin care să
interzică respectivului jurnalist să scrie în domeniul sportiv pentru o altă publicaţie. Însă,
angajatorul nu-i poate interzice jurnalistului (prin intermediul clauzei de neconcurenţă) să
scrie/colaboreze în domeniul economic sau social pentru o altă publicaţie concurentă.

Un alt element care trebuie precizat în CIM sau în actul adiţional la CIM în legătură cu clauza de
confidenţialitate este durata acesteia. De regulă, clauza de confidenţialitate produce efecte pe
durata de valabilitate a CIM. Dacă angajatorul şi jurnalistul sunt de acord, clauza de
confidenţialitate poate produce efecte şi după încetarea CIM, dar nu mai mult de 6 luni – pentru
funcţiile de execuţie şi, respectiv, 2 ani pentru funcţiile de conducere, de la data încetării CIM. În
nici un caz (nici măcar cu acordul jurnalistului), clauza de neconcurenţă nu poate produce efecte
după această perioadă.

Dacă angajatorul impune o astfel de clauză de neconcurenţă, acesta este obligat să

plătească jurnalistului o indemnizaţie lunară în cuantum de cel puţin 25% din salariu (acest
procent se negociază între părţi, sau se poate stabili prin CCM la nivelul unităţii sau la nivel de
ramură). Această indemnizaţie trebuie plătită “întocmai şi la timp” (art. 21 al. 3 C.M.). În cazul în
care angajatorul nu îşi respectă obligaţia legală, atunci nici obligaţia corelativă a jurnalistului de a
nu efectua activităţi concurente nu mai poate produce efecte (invocarea excepţiei de neexecutare
a contractului).

Mai trebuie precizat faptul că această clauză de neconcurenţă NU produce efecte pe întreaga
durată a perioadei de probă.

În cazurile întâlnite în teritoriu s-a constatat faptul că foarte mulţi angajatori au impus încheierea
unor “contracte de neconcurenţă” sau “contracte de confidenţialitate” prin care se impunea
jurnaliştilor să nu colaboreze sau să lucreze cu nici o altă publicaţie. În ceea ce priveşte durata
acestor contracte, aceasta varia de la durata valabilităţii CIM până la 5 ani după încetarea CIM.
Au fost semnalate cazuri în care astfel de contracte erau încheiate şi cu jurnalişti care nu aveau
CIM, ci contracte cesiune drepturi de autor sau contracte de prestări servicii. În toate cazurile,
aceste contracte creau obligaţie numai pentru salariat nu şi pentru angajatori. Astfel, contractele
de neconcurenţă sau de confidenţialitate nu prevedeau nici un fel de indemnizaţie pentru salariat,
ci numai daune materiale datorate de salariat în situaţiile în care acesta ar fi încălcat clauzele
contractuale.

TIMPUL DE MUNCĂ ŞI TIMPUL DE ODIHNĂ

Deşi noul Cod al Muncii cu privire la durata normală a timpul de muncă prevede că aceasta
este de 40 de ore pe săptămână (8 ore pe zi) şi în nici un caz durata maximă legală nu
poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, în urma discuţiilor cu
ziariştii prezenţi s-a constatat faptul că nici unul dintre angajatorii la care aceştia activau
nu respectă aceste prevederi legale.
Este bine cunoscut faptul că activitatea jurnalistică nu se poate desfăşura după un program
riguros stabilit, fiind practic imposibil ca un jurnalist sau fotoreporter să-şi anunţe angajatorul că
au trecut cele 8 ore ale programului normal de lucru şi să încheie activitatea în acel moment. De
asemenea, este cunoscut că prevederile mult prea restrictive ale Codului Muncii nu permit
salariatului să efectueze mai mult de 2 ore suplimentare pe zi (nici măcar cu acordul expres al
acestuia). Deşi aceste lucruri sunt cunoscute de jurnalişti şi acceptate în mod unanim, totuşi nici
un angajator nu a plătit jurnaliştilor nici măcar cele 2 ore suplimentare pe zi, conform prevederilor
Codului Muncii.

A existat un caz în care, în urma unui control al Inspecţiei Muncii, un angajator a fost obligat să
plătească câte 2 ore suplimentare pe zi pentru fiecare salariat, atunci când s-a dovedit că acesta
efectuase muncă suplimentară.

În ceea ce priveşte timpul de odihnă, s-a constatat că nici în acest domeniu prevederile legale în
vigoare nu sunt respectate. Astfel, în majoritatea cazurilor jurnaliştii lucrează în mod regulat
sâmbăta şi duminica fără a primi zilele libere cuvenite repausului săptămânal în cursul
săptămânii. De asemenea, nu se acordă nici sporul la salariu prevăzut de art. 132 alin 3 C.M.
Practic, zilele de sâmbătă şi duminică lucrate de jurnalişti sunt considerate zile normale de
lucru, ceea ce încalcă în mod flagrant legislaţia în vigoare.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul sărbătorilor legale în care jurnaliştii îşi desfăşoară activitatea. Şi
aceste zile sunt considerate zile normale de activitate (de exemplu 1 decembrie, 1 mai etc.) fără
ca jurnaliştii să primească timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile sau un spor ce nu
poate fi mai mic de 100% din salariul de bază (art. 137 C.M.) pentru fiecare oră de muncă în
astfel de zile. Precizăm că în conformitate cu prevederile art. 276 alin. 1 lit. f C.M. încălcarea de
către angajator a prevederilor cu privire la sărbătorile legale constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă de la 50.000.000 la 100.000.000 de lei.

Acordarea concediului de odihnă anual nu este respectată în toate cazurile. Sunt numeroase
cazurile în care durata concediului de odihnă stipulată în CIM este cea minimală prevăzută de
Codul Muncii: 20 de zile lucrătoare şi nu 21 de zile lucrătoare aşa cum prevede CCM la nivel
naţional – care se aplică salariaţilor încadraţi în toate unităţile din ţară.

Ceea ce este cel mai grav, este faptul că nici măcar zilele de concediu de odihnă prevăzute în
CIM nu sunt efectuate integral de către jurnalişti. De regulă, jurnaliştii efectuează 5-10 zile de
concediu, cu “promisiunea” că restul concediului va fi efectuat cât mai curând posibil. Însă, în
practică, acestea rămân simple promisiuni iar jurnalistul nu mai beneficiază de restul concediului
neefectuat şi nici de compensarea în bani a acestor zile (de altfel, C.M. prevede că numai în
cazurile încetării CIM este posibilă compensarea în bani a concediului neefectuat).

SALARIZAREA

Majoritatea jurnaliştilor prezenţi la seminariile organizate în ţară au declarat faptul că salariul

prevăzut în CIM este salariul minim pe economie stabilit prin Hotărâre de Guvern: 2.800.000 de
lei. Fac excepţie de la această situaţie jurnaliştii încadraţi la unităţi finanţate de la bugetul de stat
(ROMPRESS, SRR, SRTV). Majoritatea jurnaliştilor îşi completează veniturile prin contracte
cesiune drepturi de autor.

Trebuie precizat faptul că şi în lipsa unui CCM specific ramurii mass-media, conform prevederilor
legale în vigoare, pentru toţi salariaţii se aplică prevederile CCM la nivel naţional. Astfel, conform
CCM la nivel naţional, salariul minim pe economie de 2.800.000 de lei nu se acordă decât
muncitorilor necalificaţi.

Totodată, prevederile CCM la nivel naţional trebuie completate cu CCM la nivelul ramurii mass-
media care prevede faptul că salariul minim pe ramura mass-media este echivalentul salariului
minim pe economie la nivel naţional, majorat cu 10%. Astfel, salariul minim pe ramura mass-
media este de 3.080.000 de lei.

În condiţiile în care salariul minim acordat într-o unitate trebuie să fie de 3.080.000 de lei, acest
salariu reprezintă coeficientul 1 în funcţie de care se raportează toate celelalte salarii. Plecând de
la premisa că cel mai mic salariu acordat într-o unitate este de 3.080.000 lei, atunci pentru
jurnaliştii care au absolvit bacalaureatul se aplică un coeficient minim de salarizare de 1,2
(adică 3.080.000 x 1,2 = 3.696.000 lei), iar pentru jurnaliştii încadraţi pe funcţii pentru care
condiţia de pregătire este cea de studii superioare (adică 3.080.000 x 1,5 = 4.620.000 lei). În
situaţiile în care cel mai mic salariu dintr-o unitate este mai mare de 3.080.000 de lei, atunci
coeficienţii de salarizare prezentaţi anterior se vor raporta la acel salariu minim practicat pe
unitate.

Este de remarcat faptul că nici unul dintre angajatori nu cunosc şi nu aplică aceşti coeficienţi
minimi de ierarhizare salarială, obligatorii prin CCM la nivel naţional.

Un alt aspect care ne-a atras atenţia în mod deosebit este acela referitor la modalitatea de
stabilire concretă a salariului lunar. Astfel, sunt situaţii în care, indiferent de salariul prevăzut în
CIM, salariul este stabilit în funcţie de numărul apariţiilor publicaţiei pentru care lucrează. Astfel,
indiferent de câte produse editoriale sunt predate de către jurnalist şi acceptate de către editor,
totuşi jurnalistul este plătit în funcţie de apariţiile lunare în publicaţie.

Dacă salariul jurnalistului este bazat pe o normă de produse editoriale, acest lucru trebuie
precizat în mod expres în CIM. În caz contrar, indiferent de câte articole predă jurnalistul
editorului sau de câte apariţii lunare are în publicaţia respectivă, jurnalistul trebuie să primească
integral salariul precizat în CIM. În toate cazurile, odată cu acceptarea de către editor a
produselor editoriale predate, jurnalistului trebuie să-i fie plătite integral aceste materiale
indiferent de numărul apariţiilor efective în publicaţie. Jurnalistul nu trebuie şi nu poate să
suporte financiar deciziile politicii editoriale ale angajatorului. Astfel, au existat situaţii în care un
jurnalist a predat un reportaj care trebuia să fie publicat, însă, în ultimul moment s-a întâmplat un
eveniment deosebit şi imprevizibil, iar politica editorială a fost de a acorda spaţiul destinat
reportajului iniţial pentru prezentarea evenimentului imprevizibil. În această situaţie, fără nici o
culpă profesională, jurnalistul suportă financiar consecinţele deciziei editoriale ale angajatorului.
Tocmai pentru a evita aceste situaţii foarte des întâlnite, în cadrul CCM la nivelul ramurii mass-
media a fost inclus un articol care precizează că “în cazul în care salariul este bazat pe o normă
de produse editoriale şi angajatorul, prin reprezentanţii săi responsabili cu politica editorială, nu
publică/difuzează un material ale cărui formă şi conţinut au fost acceptate, jurnalistul va primi
integral drepturile sale băneşti pentru un astfel de articol sau producţie audio-video” (art. 31 al. 3).

În cadrul discuţiilor cu jurnaliştii s-a ridicat problema momentului acceptării produsului editorial de
către angajator: când se consideră un articol acceptat? În opinia noastră, un articol trebuie
considerat acceptat de către angajator (sau de reprezentanţii acestuia) în momentul în care
acesta a primit articolul, l-a citit şi nu l-a returnat jurnalistului pentru modificări. Evident toate
acestea trebuie să se circumscrie unui termen rezonabil, de la caz la caz; spre exemplu, pentru o
ştire de presă, aceasta trebuie considerată acceptată chiar la momentul predării sale, întrucât
prin esenţă, redactarea unei ştiri este succintă şi nu ocupă mult spaţiu, putând fi citită
instantaneu. Însă, pentru un reportajă mai amplu sau pentru o anchetă, momentul acceptării
poate fi extins până la cel mult 24 de ore de la predare. Toate aceste aspecte pot fi reglementate
prin CCM la nivelul unităţii respective în funcţie de structura organizatorică a publicaţiei
respective.

Un alt element esenţial al salarizării îl reprezintă sporurile. Conform prevederilor legale în

materie, sporurile acordate salariaţilor trebuie precizate foarte clar în CIM, alături de salariul de
bază. În ramura mass-media, CIM nu cuprinde decât salariul de încadrare, angajatorii
considerând în mod eronat că toate sporurile care i se cuvin jurnalistului sunt incluse în salariul
primit de acesta. În mod legal, sporurile se adaugă la salariul de bază, ele nefiind incluse în
salariul de bază. Conform prevederilor CCM la nivelul ramurii mass-media, toţi jurnaliştii
beneficiază de sporul de vechime în muncă, acesta fiind determinat conform art. 30 lit. c, în
funcţie de anii de muncă şi nu de anii de activitate la angajatorul la care îşi desfăşoară în prezent
activitatea; acest spor trebuie acordat obligatoriu tuturor jurnaliştilor cu vechime în muncă de
peste 3 ani.

Un alt spor care trebuie acordat în mod permanent este sporul de 25% din salariul de bază
pentru clauza de neconcurenţă, în cazurile în care o astfel de clauză este stipulată in CIM sau
prin act adiţional la CIM.

Un alt spor prevăzut de CCM la nivelul ramurii mass-media este sporul de periclitate maximă de
200% din salariul de bază. Au avut loc numeroase discuţii cu privire la cazurile şi persoanele care
pot beneficia de un astfel de spor. Astfel, s-a concluzionat că reporterii trimişi în zone de război,
rebeliune, calamitate precum şi reporterii şi fotoreporterii de investigaţii trebuie să beneficieze de
acest spor, ca urmare a riscului mare la care aceştia sunt expuşi. De asemenea, pentru reporterii
trimişi la evenimente recunoscute cu risc mare de pericol, sporul trebuie acordat; spre exemplu,
reporterii şi fotoreporterii care participă la un anume eveniment sportiv despre care se cunoaşte
că în mod constant au loc incidente, vor beneficia de sporul de periclitate maximă pentru acele
ore în care şi-au desfăşurat activitatea legată de evenimentul cunoscut periculos. De asemenea,
prin CCM la nivelul fiecărei unităţi se poate stabili în ce condiţii se acordă sporul de periclitate
maximă şi cine beneficiază de acesta.

În mod normal, pentru primirea salariului jurnaliştii trebuie să semneze ştatele de plată şi
“fluturaşii”, documente contabile care evidenţiază în mod concret elementele componente ale
salariului (salariul de bază şi sporurile adăugate acestuia) şi modul de calculare a venitului net
(reţinerea impozitului şi a celorlalte taxe salariale). Trebuie precizat faptul că majoritatea
jurnaliştilor au declarat că nu primesc fluturaşi de plată şi nici nu semnează ştate de plată. În
anumite cazuri, jurnaliştii semnează anumite centralizatoare în care nu figurează decât numele
jurnaliştilor, venitul net (banii pe care aceştia îi încasează în mod efectiv) şi o rubrică destinată
semnăturilor jurnaliştilor.

Acordarea diurnei de deplasare în ţară intră, de asemenea, la capitolul salarizare. Conform noului
CCM la nivelul ramurii mass-media, diurna de deplasare în ţară pe care trebuie să o
primească orice jurnalist este echivalentă cu 150% din salariul minim zilnic pe unitate. În
ipoteza în care salariul minim pe unitate coincide cu salariul minim pe ramura mass-media (în nici
un caz salariul minim pe unitate nu poate fi mai mic decât salariul minim pe ramura mass-media),
atunci salariul minim zilnic pe unitate pentru o medie lunară de 20 zile lucrătoare este de 154.000
lei. Astfel, diurna pe care trebuie să o primească orice jurnalist pentru o zi de deplasare în
ţară este de 231.000 lei (154.000 lei x 150%). S-a constatat că foarte mulţi jurnalişti primeau o
diurnă mai mică decât cea cuvenită în mod legal (între 50.000 şi 100.000 lei).

O altă problemă ridicată de jurnalişti a fost aceea a distanţei necesare de deplasare pentru a fi
considerată deplasare în ţară. S-a precizat faptul că există numeroase situaţii în care jurnaliştii
sunt nevoiţi să se deplaseze în afara localităţii în care se află locul lor de muncă, dar să nu
depăşească judeţul în care se află această localitate; în aceste cazuri, angajatorii consideră că
nu este vorba despre o deplasare şi, în consecinţă, jurnaliştii nu beneficiază de diurnă de
deplasare. În tăcerea Codului Muncii, considerăm că orice deplasare în afara localităţii locului
de muncă prevăzut în CIM trebuie considerată deplasare în ţară pentru care jurnalistul este
îndreptăţit la diurnă.

Pentru situaţiile în care jurnaliştii folosesc, cu aprobarea prealabilă a angajatorului, maşina

personală în interes de serviciu, atunci aceştia au dreptul atât la decontarea carburantului folosit
şi, totodată, la un spor de 30% din valoarea carburantului decontat pentru uzura maşinii. În toate
cazurile înregistrate de noi, jurnaliştii nu primesc decât contravaloarea carburantului folosit; există
şi situaţii în care angajatorul nu decontează decât o parte din carburantul folosit, restul fiind
suportat de jurnalişti.
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A JURNALIŞTILOR

S-a constatat faptul că în acest domeniu nici un angajator nu respectă prevederile legale. Sunt
foarte des aplicate sancţiuni disciplinare jurnaliştilor, fără însă a fi respectată procedura legală de
sancţionare (cercetarea disciplinară prealabilă) şi fără a fi emisă vreo decizie scrisă de
sancţionare.

De exemplu, sunt numeroase cazurile în care un jurnalist ar trebui să fie prezent la mai multe
evenimente care se desfăşoară în acelaşi timp. Din cauza lipsei de timp şi a distanţei pe care
trebuie să o parcurgă între locurile de desfăşurare a evenimentelor, este practic imposibil ca
jurnalistul să fie prezent la toate aceste evenimente. Ca urmare a faptului că nu s-au realizat ştiri
de presă cu privire la toate evenimente (ceea ce practic era imposibil), coordonatorul unui
departament sau chiar redactorul şef dispun sancţionarea jurnalistului cu a o anumită sumă de
bani. Reţinerea respectivei sume de bani din salariul jurnalistului se realizează în baza unui
simplu referat sau chiar a unei dispoziţii verbale a coordonatorului departamentului sau, după
caz, a redactorului şef. Această practică este ilegală.

În alte cazuri, se dispun sancţiuni disciplinare cu caracter permanent. De exemplu, se dispune

reducerea salariului unui jurnalist de la suma de 5.000.000 de lei la suma de 3.500.000 de lei. Şi
această practică este ilegală deoarece C.M. prevede în mod imperativ că reducerea salariului
de bază nu se poate face decât cu un procent de 5-10% şi pentru o perioadă ce nu poate
depăşi 3 luni. De asemenea, o altă practică ilegală este dispunerea amenzilor disciplinare.

În majoritatea cazurilor, în regulamentul intern elaborat de angajator, nu există prevederi

referitoare la faptele care constituie abateri disciplinare şi nici sancţiunile aplicabile pentru aceste
abateri disciplinare. În aceste circumstanţe, se poate considera că angajatorul nu are nici un
temei legal pentru aplicarea vreunei sancţiuni, deoarece nu există nici o reglementare care să
încadreze săvârşirea unei anumite fapte ca fiind abatere disciplinară.

În cadrul discuţiilor avute cu jurnaliştii, s-a ridicat problema corelării răspunderii disciplinare cu
prevederile unui Cod Deontologic, având în vedere faptul că în prezent au loc numeroase discuţii
cu privire la adoptarea unui asemenea Cod deontologic pentru jurnalişti şi modalitatea în care
acesta va fi acceptat şi aplicat de angajatorii din mass-media.

În situaţia în care sancţiunile care pot fi aplicate jurnaliştilor sunt doar de natură morală
(publicarea în ziare a unui avertisment pentru un jurnalist care a încălcat prevederile Codului
deontologic) atunci nu există nici o interferenţă între prevederile Codului muncii şi cele ale
Codului deontologic.

Dacă sancţiunile aplicabile jurnaliştilor pentru încălcarea Codului deontologic sunt de natură
materială, atunci sancţiunea va avea caracterul răspunderii disciplinare reglementată de Codul
muncii. În această situaţie va trebui parcursă întreaga procedură a răspunderii disciplinare
(cercetare disciplinară prealabilă urmată de emiterea unei decizii motivate).

Pentru a putea fi subiectul unei răspunderi disciplinare este necesar ca în Regulamentul intern
sau în CCM la nivelul unităţii să se precizeze care dintre faptele prevăzute în Codul deontologic
constituie abatere disciplinară ce va fi sancţionată disciplinar.

Un alt aspect care a trezit un viu interes a fost posibilitatea invocării clauzei de conştiinţă fără
a exista teama că jurnalistul ar putea suferi sancţiuni disciplinare.

Deşi în CCM la nivelul ramurii mass-media (art. 70 alin. 1 lit. a) se prevede că jurnalistul, fără a
suferi nici un fel de consecinţe are dreptul de a refuza să scrie, să pregătească sau să participe la
realizarea unui articol al cărui conţinut este contrar legislaţiei în vigoare sau deontologiei
jurnalistului profesionist invocând clauza de conştiinţă, totuşi, în practică, în lipsa unui Cod
deontologic unanim acceptat de toţi angajatorii, jurnalistul nu este apărat întrutotul de prevederile
CCM la nivel de ramură.

În legătură cu invocarea clauzei de conştiinţă, aşa cum este ea reglementată prin art. 70 alin. 1
lit. a CCM la nivelul ramurii, trebuie făcută următoarea distincţie:
a) invocarea clauzei de conştiinţă în situaţiile în care jurnalistul este forţat să-şi desfăşoare
activitatea prin încălcarea unor prevederi legale. Nu există nici un dubiu în a afirma că jurnalistul
poate invoca clauza de conştiinţă şi să refuze să execute o anumită activitate dacă astfel ar
încălca prevederi legale în vigoare, fără a exista teama că ar putea fi sancţionat pentru acest
refuz. De exemplu, dacă un fotoreporter trebuie să fotografieze un anumit obiectiv care se află pe
o proprietate privată şi nu există altă posibilitate de a fotografia acel obiectiv decât prin
parcurgerea unui traseu aflat pe proprietatea privată, atunci fotoreporterul va putea să refuze
fotografierea acelui obiectiv deoarece ar însemna să încalce o proprietate privată, faptă
sancţionată de legea penală. Într-o asemenea situaţie, fotoreporterul nu va putea fi sancţionat
sub nici o formă pentru refuzul său;
b) invocarea clauzei de conştiinţă în situaţiile în care jurnalistul trebuie să adopte o anumită
conduită care nu este conformă cu prevederile deontologice ale jurnalistului. În această situaţie,
având în vedere faptul că nu există un Cod Deontologic al jurnalistului adoptat printr-o normă
juridică (nu are caracter imperativ pentru toţi actorii din mass-media), considerăm că jurnalistul
care invocă clauza de conştiinţă este expus unui risc foarte mare de sancţionare disciplinară.
Pentru ca prevederile din CCM la nivelul ramurii mass-media referitoare la clauza de
conştiinţă să producă efecte depline este necesar ca toţi angajatorii să accepte şi să
respecte prevederile unui Cod deontologic unic. Din punct de vedere juridic, aceasta se poate
realiza prin două posibilităţi:
a) anexarea Codului deontologic unic la Contractul Colectiv de muncă la nivelul ramurii mass-
media. În acest mod, Codul deontologic va avea “putere de lege” (ca şi CCM la nivelul ramurii
mass-media), prevederile acestuia urmând a fi respectate şi aplicate în mod obligatoriu de toţi
angajatorii şi toţi salariaţii din ramura mass-media.
b) Codul deontologic să fie adoptat de către anumite organizaţii de media, astfel încât toţi
angajatorii şi jurnaliştii afiliaţi acestor organizaţii să respecte un astfel de Cod. Desigur, şi alţi
angajatori care nu sunt afiliaţi la organizaţiile de media vor putea adera la acest Cod deontologic.
Inconvenientul acestei posibilităţi este acela că numai angajatorii care au adoptat în mod voit
Codul deontologic (fie în mod direct, fie prin intermediul organizaţiilor de media) vor fi obligaţi să
respecte prevederile acestuia.

RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

Deşi noul Cod al muncii a eliminat posibilitatea angajatorului de a emite note de impunere (care
să reprezinte titlu executoriu) pentru prejudiciile cauzate de salariaţi, totuşi, în ramura mass-
media, acest sistem este în continuare folosit. Mai mult decât atât, acest sistem abuziv a fost
completat, în mod ilegal, cu o modalitate de garantare civilă impusă jurnaliştilor de către
angajatori.

În practică, au existat situaţii în care aparatura pusă la dispoziţie de angajator (de exemplu aparat
foto, reportofon) să sufere vătămări fără a exista culpa jurnalistului (agresiune, accidente). În
aceste situaţii, prin dispoziţia angajatorului (în cele mai multe cazuri prin dispoziţie verbală)
contravaloarea respectivei aparaturi a fost reţinută, în mod ilegal, din salariul jurnalistului.

Reamintim faptul că, în conformitate cu prevederile legale, în lipsa unui acord expres al
salariatului, angajatorul nu poate efectua reţineri din salariu pentru recuperarea unui
prejudiciu, decât în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 164 alin 2
C.m).
Un alt procedeu ilegal semnalat de jurnalişti este obligarea acestora de către angajator (sub
sancţiunea concedierii) de a constitui, prin contracte autentificat de notar, garanţii civile (ipotecă
sau gaj) pentru aparatura primită de la angajator în vederea desfăşurării atribuţiilor de serviciu
(pentru maşina de serviciu, pentru camera video etc.).

Trebuie precizat faptul că aceste tipuri de contracte civile de garanţie (ipotecă sau gaj) nu pot fi
încheiate în raporturile de muncă (de către jurnalişti care au încheiat cu angajatorul un Contract
Individual de Muncă). În raporturile de muncă nu pot fi aplicate decât prevederile Codului muncii
care reglementează răspunderea patrimonială care nu poate fi completată cu alte tipuri de
contracte civile de garantare.

Această schimbare de sistem a fost stabilită de legiuitor în vederea eliminării abuzurilor pe care
angajatorul le săvârşea anterior prin emiterea deciziilor de impunere, fără a se stabili culpa
salariatului şi prejudiciul efectiv produs de acesta. În lumina noilor prevederi legale, numai
instanţa judecătorească stabileşte în mod obiectiv dacă există culpa salariatului, ce prejudiciu
efectiv a produs fapta acestuia şi modalitatea prin care va fi reparat prejudiciul produs
angajatorului.

Încheierea, în mod suplimentar, a unor contracte civile de garanţie care să poată fi

executate de angajator în cazul unui prejudiciu produs de jurnalist, evitând în acest mod
stabilirea răspunderii patrimoniale conform prevederilor impuse de Codul muncii, este
lovită de nulitate absolută. În aceste situaţii jurnaliştii care au fost obligaţi să semneze astfel de
contracte de garantare se pot adresa instanţei judecătoreşti pentru constarea nulităţii absolute a
acestor contracte încheiate în scopul de a frauda legea (Codul muncii) şi care au o clauză ilegală.

DREPTUL LA LIBERĂ ASOCIERE

Nivelul de sindicalizare în ramura mass-media nu este unul foarte ridicat. Dintre jurnaliştii
participanţi la program doar 35% au declarat că sunt membri ai unei organizaţii
profesionale.

Prin organizaţie profesională nu trebuie să se înţeleagă numai sindicatele ci şi asociaţii

profesionale (ONG). Acest procent scăzut de sindicalizare este determinat în principal de două
aspecte:
1. Organizaţiile sindicale în ramura mass-media au fost recent înfiinţate (cu excepţia sindicatului
din Televiziunea Română şi Radiodifuziunea Română) şi abia în ultima perioadă de timp şi-
au făcut simţită prezenţa.
2. Teama jurnaliştilor de a se afilia unui sindicat sau de a constitui un sindicat determinată de
opoziţia clară a angajatorilor faţă de aceste forme de asociere.

Nu puţine au fost cazurile în care jurnaliştii au iniţiat demersurile necesare constituirii unui
sindicat, însă aceste demersuri nu au fost finalizate ca urmare a ameninţărilor primite din
partea angajatorilor. Aceste ameninţări au îmbrăcat diferite forme: de la ameninţarea cu
concedierea până la modificarea unilaterală a locului de muncă (într-o funcţie/poziţie
inferioară celei deţinute anterior) sau a salariului (un salariu mult mai mic decât cel avut
anterior).

În aceste condiţii, singura formă de a constitui un sindicat era aceea de “clandestinitate”; cu alte
cuvinte, angajatorul (sau reprezentanţii săi) nu trebuiau să afle de înfiinţarea sau aderarea la un
sindicat. De exemplu, a existat un caz în care angajatorul a luat cunoştinţă de existenţa
sindicatului după o perioadă de timp de aproximativ 6 luni de la înfiinţarea acestuia, iar reacţia a
fost de ameninţare cu concedierea a membrilor de sindicat, dacă nu îşi vor prezenta cererile de
retragere din sindicat. Ca urmare a refuzului de a prezenta cererile de retragere, angajatorul şi-a
concretizat ameninţările prin emiterea unor decizii de încetarea a contractelor individuale de
muncă motivate de reorganizarea activităţii prin desfiinţarea locurilor de muncă deţinute de cei în
cauză (ca urmare a problemelor economice ale firmei respective). Ca urmare a presiunilor
organizaţiilor sindicale acest conflict de muncă a fost soluţionat favorabil, iar sindicatul respectiv a
fost recunoscut de către angajator.

Jurnaliştii au fost unanim de acord că nimeni nu va putea reuşi “pe cont propriu” să impună
angajatorului respectarea tuturor drepturilor pe care le au (stabilite prin lege sau prin CCM la
nivelul ramurii şi, de ce nu, la nivelul unităţii), ci aceasta este posibilă numai printr-o structură
sindicală bine organizată. Însă, această teamă faţă de pierderea locului de muncă ca urmare a
sindicalizării persistă într-o măsură destul de mare.

O soluţie posibilă identificată în cursul discuţiilor cu jurnaliştii este aceea a înfiinţării unui
sindicat la nivel teritorial (la nivelul unui oraş) şi afilierea la una dintre federaţiile sindicale
reprezentative în ramura mass-media. Această soluţie este de preferat aceleia de a înfiinţa un
sindicat la nivelul unei publicaţii, unde teama de a fi “descoperiţi” este mult mai mare decât în
cazul sindicatului teritorial. În acest mod, conducerea sindicatului “din afara unităţii” va putea
negocia fără teama de a suferi consecinţele sindicalizării, deoarece aceşti lideri nu sunt
subordonaţi angajatorilor.

În acelaşi timp s-a constatat o anumită rezervă faţă de potenţiali lideri de sindicat. Există o teamă
că odată ales lider de sindicat, acesta nu va mai reprezenta interesele sindicaliştilor ci ar fi o
simplă masă de manevră a angajatorului (liderul ar deveni o cheie de control a angajatorului).

Jurnaliştii au semnalat încercarea nereuşită de creare a “sindicatelor galbene” aservite

angajatorului. Astfel, în perioada negocierii CCM la nivelul ramurii mass-media 2004-2005
(februarie-martie 2004) au existat câteva publicaţii în cadrul cărora “s-a ordonat” înfiinţarea sau
înscrierea într-un anumit sindicat în scopul creării unei contraponderi pentru organizaţiile
sindicale reprezentative, prezente la masa negocierilor.

Toate aceste fapte nu indică decât o teamă a angajatorilor faţă de puterea de reprezentare pe
care o pot avea structurile sindicale reale în relaţiile colective şi individuale de muncă din ramura
mass-media.

În cadrul discuţiilor s-a subliniat necesitatea unei structuri sindicale puternice care să sprijine
jurnaliştii în relaţia cu angajatorii. Ajutorul pe care ar trebui să-l acorde aceste sindicate trebuie să
se concretizeze în special în asistenţă juridică gratuită pentru jurnalişti (atât în timpul negocierilor
individuale cu angajatorul dar şi într-un potenţial litigiu de muncă cu acesta) şi în asistenţă
financiară (în special în cazurile în care jurnaliştii sunt concediaţi ca urmare a sindicalizării).

CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

Noul Contract Colectiv de Muncă la nivelul ramurii mass-media 2004-2005 a fost prezentat şi
analizat în cadrul discuţiilor avute cu jurnaliştii.

Concluzia generală a fost că acest CCM aduce multe prevederi specifice activităţii
jurnalistice, consolidează şi întregesc drepturile jurnaliştilor însă, în lipsa unor structuri
sindicale puternice care să impună respectarea acestor prevederi contractuale, acestea
riscă să rămână la nivelul de “drepturi pe hârtie”.

Totuşi, au fost înregistrate şi anumite semnale pozitive cu privire la implementarea CCM la nivelul
ramurii mass-media.

Una dintre publicaţiile cotidiene centrale, imediat după intrarea în vigoare a CCM (29 aprilie
2004), a preluat şi respectat prevederile acestuia, chiar dacă acest fapt a determinat o creştere a
cheltuielilor cu aproximativ 10.000 Euro pe lună.
Un alt aspect pozitiv îl reprezintă implicarea Comisiei Paritare constituite pentru rezolvarea
problemelor legate de aplicarea CCM la nivelul ramurii în soluţionarea unui conflict determinat de
concedierea unor membri de sindicat ca urmare a desfăşurării activităţii sindicale.

Mai mult decât atât, există câteva unităţi mass-media în cadrul cărora a fost declanşat procesul
negocierii CCM la nivelul unităţii, având ca bază de negociere CCM la nivelul ramurii mass-
media.

Deşi CCM la nivelul ramurii mass-media prevedea că în termen de 45 de zile de la data

intrării sale în vigoare (29 aprilie 2004) angajatorii au obligaţia să modifice contractele
individuale de muncă astfel încât acestea să nu conţină prevederi sub cele stabilite la
nivelul ramurii, această obligaţie nu a fost respectată decât de câţiva angajatori din presa
centrală.

Majoritatea jurnaliştilor au considerat că art. 70 alin 1 lit. c , din CCM, referitor la dreptul
jurnalistului de a-şi exprima liber opiniile personale în legătură cu orice evenimente sau persoane,
respectând întotdeauna deontologia profesiei de jurnalist, fără a suferi nici un fel de consecinţe
trebuie detaliat şi trebuie făcute eforturi pentru a fi respectat de toţi angajatorii.

În opinia jurnaliştilor, aceste prevederi trebuie să precizeze clar faptul că jurnalistul are dreptul de
a avea şi de a-şi exprima în mod liber şi în public opinii critice chiar şi cu privire la politica
editorială a propriului angajator, dacă prin această politică se încalcă în mod flagrant prevederi
legale în vigoare, drepturile jurnaliştilor sau deontologia profesiei de jurnalist.

Au fost semnalate numeroase cazuri în care jurnaliştii au fost sancţionaţi (culminând chiar
cu concedierea) din cauza faptului că au reclamat cenzura internă a instituţiei, nu au
respectat restricţiile editoriale impuse, au criticat anumite activităţi economice şi politice
ilegale în care era implicat propriul angajator sau rude/apropiaţi ai acestuia, etc.

DREPTURILE DE AUTOR

După cum am precizat anterior, foarte mulţi jurnalişti au încheiat contracte cesiune drepturi de
autor. Unii dintre jurnalişti au încheiat aceste contracte în completarea veniturilor obţinute prin
contractul individual de muncă (de la acelaşi angajator) alţii au numai aceste tipuri de contracte,
angajatorul refuzând să încheie contracte individuale de muncă.

Trebuie precizat faptul că de prevederile legislaţiei muncii cât şi de cele ale contractelor
colective de muncă nu beneficiază decât jurnaliştii salariaţi, adică aceia care au încheiat
contracte individuale de muncă. Relaţiile dintre angajator şi jurnalist care sunt părţi ale
contractului de cesiune drepturi de autor sunt relaţii civile reglementate de legislaţia proprietăţii
intelectuale (Legea 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare).

Totodată, jurnaliştii care au încheiat numai contracte cesiune drepturi de autor nu pot
adera sau constitui o organizaţie sindicală, acesta fiind un atribut exclusiv al salariaţilor.

În urma discuţiei şi analizei unor contracte cesiune drepturi de autor puse la dispoziţie de
jurnalişti s-a constatat faptul că acestea sunt lovite de nulitate absolută. Toate aceste
contracte cesiune drepturi de autor au ca obiect cesionarea drepturilor patrimoniale ale unor
produse editoriale pe care jurnalistul urmează să le elaboreze de la momentul încheierii
respectivului contract şi până la împlinirea termenului contractului (de regulă aceste contracte
sunt încheiate pe o anumită perioadă de timp – determinată). În aceste condiţii, este evident
faptul că, la momentul încheierii contractului cesiune drepturi de autor, jurnalistul nu deţine în
patrimoniu anumite produse editoriale pentru care să cedeze drepturile patrimoniale. Art. 41 alin.
2 din Legea 8/1996 prevede că sunt lovite de nulitate absolută cesionarea drepturilor
patrimoniale ale unor opere viitoare. Or, contractele de cesiune drepturi de autor care sunt
încheiate în mod curent în mass-media au ca obiect tocmai cesionarea de către jurnalist a unor
drepturi patrimoniale pentru opere viitoare pe care acesta urmează să le realizeze pe durata
contractului încheiat cu angajatorul.

Pentru a fi valabile aceste contracte de cesiune drepturi de autor, este necesar ca jurnalistul, în
momentul încheierii contractului, să deţină în portofoliul său anumite articole, ale căror titluri vor fi
enunţate în mod expres în conţinutul contractului de cesiune drepturi de autor.

De subliniat faptul că, deşi jurnalistul încheie un contract de cesiune drepturi de autor –
având o relaţie civilă cu angajatorul său, în realitate raportul dintre angajator şi jurnalist
sunt raporturi de muncă, jurnalistul având acelaşi statut cu cel al unui jurnalist angajat la
aceeaşi publicaţie în temeiul unui contract individual de muncă. Acest jurnalist cu contract
de cesiune drepturi de autor, în mod paradoxal este supus aceluiaşi sistem de subordonare,
răspundere şi sancţionare cu cel aplicat unui salariat (contract individual de muncă). În acest
context, este evident că aceste tipuri de contracte cesiune de autor sunt contracte simulate prin
care se “maschează” raportul de muncă dintre angajator şi jurnalist; scopul principal al acestei
simulări este acela de a evita sistemul legal ridicat de impozitare aferent unui loc de muncă, ceea
ce la prima vedere pare favorabil atât angajatorului cât şi jurnalistului.

În realitate, prin încheierea contractelor de cesiune drepturi de autor jurnalistul este prejudiciat
deoarece acesta nu beneficiază de drepturile legale esenţiale ale unui salariat: vechime în
muncă, protecţie socială (nu sunt plătite asigurările sociale şi de sănătate), posibilitatea
contactării unui credit bancar etc.

În situaţia în care un jurnalist va solicita instanţiei judecătoreşti competente constatarea nulităţii

absolute a contractului cesiune drepturi de autor încheiat cu angajatorul în temeiul art. 41 alin. 2
din Legea 8/1996, prin anulare de către instanţă a acestor contracte, atunci va avea aplicabilitate
art. 16 alin 2 din Codul muncii care va sancţiona încercarea de fraudare a prevederilor legale prin
obligarea angajatorului de a încheia jurnalistului contract individual de muncă pe perioadă
nedeterminată.

CONCLUZIE

Jurnaliştii nu cunosc drepturile legale care decurg din calitatea de salariat. Există o lipsă
de interes a jurnaliştilor pentru exercitarea drepturilor salariale determinată în special de
teama pierderii locului de muncă şi de necesitatea practicării meseriei de jurnalist, în orice
condiţii impuse de angajator. În mod surprinzător, în urma luării la cunoştinţă a drepturilor
stabilite prin prevederile legale sau cele ale CCM la nivelul ramurii mass-media, prima reacţie a
multor jurnalişti a fost aceea de compătimire a angajatorului, care ar suferi din punct de vedere
financiar dacă ar trebui să acorde jurnaliştilor toate drepturile pe care aceştia le au.

Majoritatea jurnaliştilor nu cunoşteau clauzele contractelor încheiate cu angajatorul, fie că au

încheiat un contract individual de muncă, fie că au încheiat un contract de cesiune drepturi de
autor sau de prestări servicii.

În cursul discuţiilor cu jurnaliştii, a fost uimitor să constatăm că foarte mulţi dintre participanţi nu
ştiau cu siguranţă ce tip de contract au încheiat cu angajatorul; răspunsul unor jurnalişti la
întrebarea “ce tip de contract aveţi” începea cu sintagma “cred că…..dar nu sunt sigur!”.

Unii dintre jurnaliştii care au declarat că au încheiat contract individual de muncă au precizat că
nu li s-a returnat un exemplar al acestui contract, iar unii dintre cei care totuşi aveau un exemplar
al acestui contract au declarat că acesta nu avea viza de înregistrare la Inspectoratul Teritorial de
Muncă.

Jurnaliştii au fost foarte mult interesaţi de înfiinţarea unui sindicat. Au fost stabilite contacte
ulterioare între jurnaliştii participanţi şi reprezentanţii federaţiilor sindicale semnatare ale
Contractului Colectiv de Muncă la nivelul ramurii mass-media pentru susţinere şi ajutor în
constituirea de noi structuri sindicale, pentru revitalizarea vechilor structuri sindicale sau pentru
transformarea unor structuri profesionale de tip ONG în structuri sindicale.

Deşi persistă teama de a se afilia unui sindicat, totuşi toţi jurnalişti au conştientizat că numai
printr-o structură sindicală puternică vor reuşi să-şi apere drepturile câştigate şi să impună
angajatorului implementarea şi respectarea acestora.

Este încurajator faptul că a fost demarat procesul negocierii contractelor colective de muncă la
nivelul unităţilor. Este de dorit ca acest proces să fie susţinut în paralel şi cu întărirea mişcării
sindicale din ramura mass-media.
 Partea III

Orizontul profesional al jurnalistului român în anul 2004

METODOLOGIE
Cercetarea a urmărit să identifice:
Jurnalişti
 Statutul jurnaliştilor ca angajaţi
 Problemele economice ale jurnaliştilor
 Gradul de afiliere; atitudinea faţă de înfiinţarea unui sindicat al jurnaliştilor
 Diferitele forme de presiuni şi cenzură exercitate asupra ziariştilor
 Problemele juridice cu care se confruntă ziariştii
Editori
 Problemele economice ale instituţiilor media
 Diferitele forme de presiuni şi cenzură exercitate asupra editorilor
 Problemele juridice cu care se confruntă editorii

Chestionarul a fost autoadministrat. Au fost chestionaţi ziariştii şi editorii participanţi la seminariile

“Probleme economice ale presei” din 7 oraşe: Iaşi, Galaţi, Oradea, Bacău, Cluj, Craiova, Timişoara.

A. Jurnaliştii

Investigaţia pe care am realizat-o la nivelul unui grup de aproximativ de 100 de jurnalişti a fost iniţiată cu
scopul de a reconstitui harta principalelor mobiluri şi, respectiv, pericole după care navighează azi o
persoană care doreşte să-şi croiască o carieră profesională de ziarist.

1. Motivele profesionale.
Interesul pentru a-ţi vedea textul publicat în ziar, pentru activitatea de investigaţii, pentru a comunica
publicului informaţii din domenii în care te simţi competent – sport, cultură, educaţie etc. – ori dorinţa de
a-ţi face cunoscute opiniile sunt tot atâtea motive care te leagă intrinsec de profesia de jurnalist. Datorită
unor asemenea dorinţe şi-au ales profesia majoritatea ziariştilor, asemenea speranţe fac ca numărul
candidaţilor la facultăţile de jurnalism să fie în continuare foarte mare.

1.1 Migraţia profesională

Ce se întâmplă cu aceste motive odată cu intrarea propriuzisă în profesie?
Investigaţia noastră ne oferă un prim indicator, indirect: migraţia în interiorul profesiei. 72% dintre
ziariştii chestionaţi au lucrat cel puţin la încă o instituţie media în afara celei la care sunt angajaţi în
momentul răspunsului ("La câte alte instituţii media aţi lucrat?").
1.2 "Politici editoriale perverse"
O întrebare suplimentară ne-a ajutat să identificăm cu mai multă precizie şi unul dintre motivele migraţiei:
38% dintre cei care şi-au schimbat locul de muncă au făcut-o din cauza "politicii editoriale". Acest motiv
semnalează un conflict între invocata "politică editorială" şi motivele profesionale de fond, intrinseci, ale
ziaristului. ("Care sunt motivele pentru care v-aţi transferat la instituţia la care lucraţi acum?")

Mărime subeşantion = 74 la “Care au fost motivele pentru care v-aţi transferat la instituţia la care lucraţi
acum? (răspuns multiplu)”
1.3 Cenzura internă
Părăsirea unui loc de muncă este o decizie importantă, care semnalează un nivel important al insatisfacţiei
profesionale. "Politica editorială" a unei instituţii media poate, însă, să afecteze motivaţia profesională a
jurnalistului şi la un nivel subacut. Numărul celor care semnalează situaţii frustrante legate de "politica
editorială" este mult mai mare decât al celor care a "migrat" din acest motiv. 60% dintre ziariştii chestionaţi
acuză că li s-a întâmplat cel puţin o dată să fie expuşi la cenzură internă. 14% semnalează că fenomenul a
avut pentru ei o incidenţă mare sau foarte mare. Or, cenzura afectează direct şi brutal unul dintre motivele
fundamentale ale profesiei. Şi nu ne referim aici decât la impactul acestui fenomen asupra ziaristului, nu şi
la efectul dezastruos pe care îl are la nivelul societăţii. ("Cenzură internă: Subiecte interzise în interiorul
instituţiei media")

Care dintre următoarele probleme au apărut în activitatea dvs. în ultimul an?

1.4 Motivele cenzurii
Cercetarea noastră a detaliat mecanismele cenzurii interne. 48% dintre ziarişti admit că s-a întâmplat cel
puţin o dată să fie blocată o investigaţie din motive politice. ("investigaţii blocate din motive politice
(interese personale ale angajatorului"); 58% semnalează situaţii în care au fost oprite investigaţii pentru a
proteja interese economice ale angajatorului ("investigaţii blocate intern din motive economice – firme care
îşi fac reclamă, parteneri economici ai patronului").

investigatii blocate intern din motive economice (firme care isi fac
reclama, parteneri economici ai angajatorului)

30% 28% 27%

25%

20%
15%
15% 13%
10%
10% 7%

5%

0%
Foarte des Des (11-20) Uneori (4-10) Rar (1-3) Niciodata NS/NR
1.5 Ziaristul şantajist
În sfârşit, formele cele mai agresive de încălcare a condiţiei de ziarist sunt cele în care ziaristul este
transformat în intrument de agresiune în serviciul intereselor economice ale angajatorului. 19% dintre
ziarişti vorbesc despre cazuri în care au existat "atacuri iniţiate de angajator pentru reglarea de conturi
economice", iar 24% despre "investigaţii iniţiate pentru a forţa obţinerea de publicitate". Cu alte cuvinte, ne
referim la utilizarea ziaristului ca intrument de şantaj. Nu este locul aici, dar trebuie să menţionăm că fapta
poate fi abordată şi în termeni juridici. Ziaristul care se supune acestui mecanism poate fi considerat
complice. Din perspectiva condiţiei profesionale, se poate vorbi despre transformarea ziaristului în
mercenar.
1.5 Negarea ziaristului ca autor
O altă categorie de motive profesionale care este expusă agresiunii este identitatea de autor. Intervenţia în
textul unui ziarist poate să fie justificată dacă se limitează la corectură sau intervenţii stilistice minore, fără
afectarea sensului informaţiei. Or, produsele editoriale a 38% dintre ziariştii chestionaţi au fost supuse cel
puţin o dată unor modificări care au schimbat sensul informaţiei, intervenţii care nu au fost argumentate din
punct de vedere profesional. ("In produsul dvs. editorial a intervenit cineva pentru a modifica sensul
informaţiei fără a aduce argumente de natură profesională?"). 44% dintre ziarişti susţin că nici măcar nu
sunt anunţaţi când se intervine în produsul lor editorial înainte de a fi fost făcut public. ("Aţi fost anunţat
sau nu atunci când vi s-a modificat produsul editorial înainte de publicare/difuzare"). Câţiva ziarişti (4%)
acuză că au fost subiectul "retragerii dreptului de semnătură". Aceste tipuri de tratamente afectează în
esenţa sa condiţia jurnalistului, care nu mai este acceptat ca autor, ci ca simplu executant pus în serviciul
unor interese care nu au legătură cu presa.
2. Obstacole profesionale

Dacă situaţiile descrise mai sus sunt relevante pentru cazuri în care însăşi condiţia de ziarist este
ameninţată, în cercetarea noastră se fac referiri şi la alte aspecte care obstrucţionează demersul ziaristului,
acesta fiind obligat să mobilizeze un surplus de energie, dar fără a fi totuşi anihilat ca ziarist. Vorbim aici
despre un mediu ostil în care ziaristul trebuie să-şi împlinească rolul.

2.1 Limitarea accesului la informaţie

86% dintre ziarişti au fost supuşi cel puţin o dată situaţiei de a nu li se permite accesul la informaţii de către
instituţii publice. 43% au întâlnit această situaţie des şi foarte des. "Limitarea accesului la informaţie de
către instituţii publice" este cel mai frecvent obstacol profesional întâlnit de către ziariştii chestionaţi.

2.2 Acţionarea în justiţie

28% dintre ziarişti au avut cel puţin un proces de calomnie sau/şi insultă. Unii dintre ei au avut chiar mai
multe procese (10% un singur proces, 2% 30 - de procese) - "Număr de procese pentru calomnie şi/sau
insultă penală. 5% dintre ziarişti au fost condamnaţi în urma acestor procese ("Număr condamnări pentru
calomnie şi/sau insultă"), pedepsele fiind amenda penală şi achitarea cheltuielilor de judecată. Un singur
ziarist a fost acţionat în judecată pentru alte motive decât insultă şi calomnie.
Se poate aprecia că principala presiune la care este expus ziaristul din această perspectivă, este stresul
generat de derularea propriu-zisă a proceselor şi de presiunea posibilităţii unei condamnări penale pentru
calomnie sau insultă.
2.3 Presiuni politice
60% dintre ziariştii întrebaţi de noi au fost ţinta unor presiuni din partea autorităţilor pentru a fi descurajaţi
să investigheze şi/sau să facă publice rezultate ale unor investigaţii incomode. ("Presiuni externe din partea
autoritţilor politic-administrative, pşentru a bloca subiecte de investigaţie").
2.4 Agresiuni directe
Ameninţarea, indiferent de conţinutul ei, a fost folosită împotriva a 31% dintre ziariştii chestionaţi.
Descrierea cazurilor de către ziarişti (exemple):
- “voi avea grijă să te determin să vii singură să lucrezi pentru mine"- prefectul unui judeţ;
- retragerea acreditării;
- ameninţări indirecte din partea unor reprezentanţi ai autorităţilor locale deranjaţi de unele materiale;
- un membru al guvernului a ameninţat ziaristul cu pierderea locului de muncă;
- preşedintele unui Consiliu Local: „mi-a atras atenţia că sunt palid ca unchiul său care a murit şi să mă tem
că aş putea păţi la fel”;
- reţinut o ora la sediul Poliţiei pentru fotografierea sediului;
- presiuni asupra familiei;
- ameninţare cu moartea din partea unui membru al lumii intrelope locale;
- subiectul principal al unui articol l-a amenintat ca-l "nenoroceste";
- angajatorul i-a cerut să obţină mai multă publicitate pentru acoperirea salariului, cheltuielilor şi
impozitului (fiecare redactor era obligat să aducă publicitate). Ziaristul declară că a fost sancţionat financiar
(nu a primit nici bonuri de masă);
- angajatorul i-a spus "Faci publicitate sau nu mai ai loc de muncă";
- ameninţare din partea angajatorului pentru dezacordul faţă de semnarea preluării în gestiune comună a
camerelor video şi pentru refuzul de a face materiale pe care le considera împotriva deontologiei;
- frecvent ameninţări cu acţionarea în justiţie.

Atac fizic - 7% dintre cei care au răspuns au fost ţinta unor agresiuni fizice.
Descrierea cazurilor de către ziarişti (exemple):
- un caz - bodyguardul unui preşedinte de Consiliu Judeţean;
- îmbrâncit, ameninţat şi injuriat de către ‘subiecţii’ unor investigaţii;
- încercare de agresiune fizică în biroul unui membru al lumii interlope locale;
- la tribunal, din partea rudelor acuzaţilor;
- pe teren, “de la diverşi oameni supăraţi pe presă”.
2.5 Coruperea
5% dintre ziarişti relatează că li s-au făcut oferte pentru a li se cumpăra tăcerea ("tentative de cumpărare a
protecţiei")
Descrierea cazurilor de către ziarişti (exemple):
- tentativă din partea unui candidat la primărie;
- propuneri din partea protagoniştilor articolelor: "să dam la pace" în sensul de a-i oferi avantaje materiale
pentru a nu mai scrie despre ei.
2.6 Calitatea pregătirii profesionale
Nivelul precar al competenţei este evocat ca fiind un obstacol profesional îndeobşte de către persoane din
afara comunităţii ziariştilor. Totuşi, întrebaţi despre calitatea pregătirii profesionale, aproximativ jumătate
dintre absolvenţii de studii superioare de jurnalism admit că informaţiile din facultate nu le-au fost de mare
folos în practică. ("|n ce măsură credeţi că v-a folosit în activitatea dvs. de jurnalist ceea ce aţi învăţat în
facultatea de jurnalism?") Pe de altă parte, se poate constata ponderea dominantă a ziariştilor cu studii
universitare (53%) în grupul chestionat. ("Nivel de instruire"). Coroborând aceste două constatări, s-ar
putea aprecia că în formarea profesională a ziaristului, practica redacţională are o pondere semnificativă,
comparabilă cu pregătirea universitară. Acest vehicul educaţional tinde să favorizeze cultura instituţională
preexistentă în redacţii. Cunoştinţele de jurnalism acceptate în mediul universitar intră uneori în conflict cu
practicile redacţionale.
3. Motive externe
3.1 Securitatea profesională
Satisfacţia profesională este influenţată de condiţii care nu ţin numai de specificul activităţii, ci şi de
relaţia cu mediul profesional. O relaţie de muncă bazată pe raporturi contractuale clare, cu garanţii
reciproce ale angajatorului şi angajatului, asigură un context favorabil activitităţii de jurnalist. Or,
16% dintre respondenţi evocă faptul că au fost cel puţin o dată ameninţaţi cu desfacerea contractului
 de muncă ("Nr. ameninţări cu desfacerea contractului de muncă pentru nerespectarea restricţiilor
editoriale în ultimii 2 ani"), iar 31% au fost ţinta unor ameninţări – indiferent de natura acestora;
8% dintre ziarişti au avut de suportat "interdicţia apariţiei pe post"; 4% au acuzat faptul că li s-a
retras dreptul la semnătură ("retragerea dreptului la semnătură"). Aceste ultime două forme de
penalizare din partea conducerii instituţiilor media sunt, dincolo de impactul pe care îl au asupra
motivaţiei de ziarist, importante surse de instabilitate profesională.
Descrierea cazurilor de interdicţie a apariţiei pe post (exemple):
- „am câştigat postul de prezentator, dar cum altcineva era pila directorului de ştiri, nu am avut voie să apar
pentru a nu fi văzută la tv de patronat”;
- când au existat interese economice din partea angajatorului;
- materiale jurnalistice având prezentând politicieni din opoziţie; investigaţii privind activitatea
guvernanţilor sau declaraţii ale acestora;
- realizarea unor emisiuni cu caracter politic, administraţia locala etc., la un post de radio local în perioada
1997-2000.

Retragerea dreptului de semnatură: 4% dintre ziariştii chestionaţi.

Descrierea cazurilor de către ziarişti (exemple):
- când o rudă a patronului era subiectul unui articol de presă;
- în 1990, în urma unui articol despre mineriada de la Bucureşti, redactorul şef i-a retras dreptul la
semnatură pe 3 luni;
- pentru ca au fost decupate articole din colecţie şi coincidenţa a făcut ca acele articole să fie semnate de
ziarist. După 2 săptămâni şeful şi-a dat seama că nu era vinovat.
3.2 Veniturile.
Pentru aproximativ un sfert (28%) dintre ziariştii care au răspuns la întrebările noastre, veniturile se
situează la un nivel inferior sumei de 4,5 milioane de lei, 21% primesc între 4,6 şi 7,5 milioane iar 19% au
peste 8 milioane. Nu dispunem de criterii pentru a face evaluări cu privire la raportul utilitate socială -
venituri. Putem însă să apreciem că în cazul unui venit mic, la limita securităţii personale, nu doar
profesionale, ziaristul este vulnerabil faţă de multe dintre presiunile descrise mai sus.
4. Comportamente de protecţie

4.1 Multiplicarea surselor de venit: 27% dintre ziariştii care au fost întrebaţi, declară că îşi realizează
veniturile din combinarea a cel puţin 2 surse ("din câte surse provine venitul dvs."); la o întrebare
mai puţin ofensivă, care nu face referire directă la surse de venit ("mai colaboraţi şi la alte instituţii
media"), 40% dintre ziarişti răspund pozitiv.
4.2 Migraţia profesională: am prezentat mai sus acest comportament ca indice al insatisfacţiei
profesionale

4.3 Asocierea: Organizaţiile de media pot contribui la consolidarea statutului jurnalistului, în primul rând
din perspectivă profesională; 60% dintre cei chestionaţi declară că sunt membri într-o organizaţie
profesională (relevanţa acestei valori este limitată şi de faptul că ziariştii care au răspuns la chestionarul
nostru au fost recrutaţi prin intermediul unor organzaţii de media, deci e probabil ca membrii acestora să fi
fost printre primii invitaţi) - "Sunteţi membru în vreo organizaţie profesională?". În ce priveşte sindicatul –
instituţia dedicată protejarării ziaristului în relaţia cu angajatorul – 94% dintre respondenţi apreciază că
sindicatul este necesar ("Credeţi că este nevoie de un sindicat al jurnaliştilor?") iar 86% dintre ei s-ar
înscrie într-o astfel de organizaţie ("V-aţi înscrie într-un sindicat al jurnaliştilor?").
Motivele pro sindicat sunt :
- este o altă putere de reprezentare juridică în faţa legii şi a patronatului;
- apărarea drepturilor angajatului;
- ca barieră împotriva presiunilor din interiorul şi exteriorul instituţiei;
- din cauza conflictelor de interese patroni - lucrători în presă;
- drepturi;
- solidaritatea ziariştilor;
- libera exprimare a opiniilor, susţinerea ideilor şi acţiunilor în mediul jurnalistic;
- necesitatea unui CCM la nivel de mass-media;
- pentru mai buna organizare a breslei.

Motivele pentru care s-ar înscrie într-un sindicat sunt:

- apărarea drepturilor angajatului, lupta împotriva abuzurilor, susţinere în cazul unui litigiu;
- ar fi in opoziţie cu politica de personal a angajatorului;
- câştigarea de drepturi conferite de CCM la nivelul ramurii mass media;
- implicare, protecţie şi dezvoltare profesională;
- mai bună organizare, protecţie financiară şi politică;
- pentru a fi informat direct despre problemele existente;
- stabilirea unei clauze pentru situaţia în care ziaristul îşi pierde locul de muncă (necesitatea
siguranţei în exercitarea profesiei).

Motivele pentru care nu s-ar înscrie într-un sindicat sunt:

- pentru că ar intra într-o relaţie profesională conflictuală patronul;
- sunt înscrişi într-un sindicat local de profil;
- deja înscris din motive economice, dar nu există şi protecţie împotriva presiunilor.

Condiţiile în care s-ar înscrie într-un sindicat:

- să fie pentru jurnalişti, nu pentru elită;
- să fie un sindicat puternic şi cu recunoaştere din partea patronatelor (cu autoritate);
- depinde de cine reprezintă sindicatul;
- doar daca e condus de oameni serioşi.
 Prezenţa subiectelor de investigaţie în presă:
- 25% dintre ziarişti afirmă că instituţiile media la care sunt angajaţi au atacat rar sau niciodată în
ultimii doi ani subiecte de corupţie care vizează vârfuri ale administraţiei publice; 43% spun
despre instituţiile media în care sunt angajaţi că atacă des şi foarte des astfel de subiecte.

Institutia media la care sunteti angajat a atacat subiecte de

coruptie care vizeaza varfuri ale administratiei publice din
comunitatea in care activati in ultimii 2 ani?
35% 31%
30%
25% 22%
20% 18%
14%
15% 12%
10%
5% 3%

0%
Foarte des Des (11-20) Uneori (4-10) Rar (1-3) Niciodata NS/NR
B. Editorii
Cercetarea noastră a urmărit problemele semnalate de ziarişti şi la nivelul editorilor. Am avut
prilejul să constatăm că o parte dintre presiunile şi agresiunile semnalate de angajaţi au avut ca ţintă
şi editori.

1. Presiuni în general: aproape jumătate (20 din 44) dintre editori au fost supuşi unor presiuni pentru a se
preveni publicarea unor informaţii ("Aţi fost supus unor forme de presiune pentru a bloca apariţia unor
informaţii în publicaţia/postul dvs.?").

2. Blocarea publicităţii
Unul dintre instrumentele de presiune este utilizarea perversă a publicităţii ca instrument de şantaj. 19
editori admit că li s-a întâmplat cel puţin o dată să le fie retrasă publicitatea ("Retragerea propriu-zisă a
publicităţii"). "Arma" publicităţii este folosită şi indirect, de către terţi, care pot ameninţa cu presiuni asupra
publicitarilor: 17 editori semnalează asemenea situaţii ("Ameninţarea cu retragerea publcităţii de către un
terţ prin preiuni asupra publicitarilor"). Natura extrem de sensibilă a utilizării publicităţii ca instrument de
presiune este semnalată şi de numărul foarte mare de non-răspunsuri la întrebările cu acest subiect (între 15
şi 18 editori).

3. Blocarea difuzării
O formă mult mai directă şi violentă de presiune cu finalitatea cenzurării unor subiecte este
ameninţarea cu blocarea difuzării. 7 dintre respondenţi au fost, cel puţin o dată, într-o asemenea
situaţie ("Ameninţarea cu blocarea difuzării"), iar 3 dintre ei au fost efectiv victimele unei astfel de
agresiuni ("Blocarea efectivă a difuzării").

Agresiunile care vizează resursele economice, respectiv publicitatea şi difuzarea, sunt cu atât mai
importante cu cât unele dintre instituţile media sunt doar parţial auto-sustenabile: 5 dintre editori admit că
gradul de autonomie economică este inferior unui procent de 75% ("În ce măsură se autosusţine
economic"?).

4. Ameninţări şi agresiuni adresate persoanei

17 editori au fost ţinta unor ameninţări directe ("Ameninţări adresate personal sau familiei"), 11 dintre ei
fiind expuşi unor atacuri de acest gen ("Atacuri efective la adresa dvs. sau a familiei").

5. Hărţuire în justiţie
Mai mult de jumătate (26) dintre editorii chestionaţi au fost acţionaţi în judecată pentru calomnie şi/sau
insultă (penal) în ultimii 2 ani ("Au existat cazuri de acţionare în judecată pentru calomnia şi/sau insultă în
redacţia dvs."). Procesele sunt intentate, de regulă, şi editorilor; unul dintre ei este acuzat în 50 de dosare. 7
dintre ei au fost acţionaţi în judecată pentru alte cauze decât cele de calomnie sau insultă.
 Institutia (institutiile) media se autosustine (autosustin)
economic?

40 36
35
30
25
20
15
10 6
5 2
0
Da Nu NS/NR
C. Concluzii

Mercenarizarea ziaristului
Cercetarea noastră pune în evidenţă temele cele mai preocupante legate de condiţia jurnalistului. Chiar în
condiţiile în care nu pot fi realizate extrapolări ale datelor la nivelul întregii comunităţi a ziariştilor, simpla
menţionare a unor tipuri de agresiuni şi obstacole în calea exercitării profesiei ne permite o concluzie de
mare gravitate: în actuala configuraţie a relaţiilor angajat-angajator există o categorie de ziarişti care au
decăzut din calitatea lor profesională, devenind ziarişti mercenarizaţi.

Limitarea accesului la informaţii de interes public

Totodată, principalul obstacol extern în calea ziaristului este limitarea accesului la informaţii de interes
public de către instituţiile administraţiei.

Protecţia prin asociere

Pe de altă parte se poate constata că oportunitatea asocierii în organizaţii profesionale şi sindicate este
apreciată ca necesară de cvasitotalitatea celor care au răspuns, aceste instituţii detaşându-se ca principale
forme de protecţie a condiţiei profesionale a ziaristului.

Publicitatea ca instrument de cenzură

Parte dintre sursele de cenzură sunt exterioare instituţiei media, angajatorul fiind supus unor
presiuni de ordin comercial; el transferă aceste presiuni la nivelul ziaristului prin impunerea unor
"politicii editoriale" pervertite. Cel mai frecvent evocat este cazul utilizării publicităţii ca instrument
de presiune pentru cenzură.

Agresiuni primitive
Atât în cazul ziariştilor cât şi în cel al editorilor, ameninţarea persoanelor şi agresiunile directe sunt formele
cele mai brutale de intervenţie pentru a limita accesul cetăţenilor la informaţii de interes pentru comunitate.
Hărţuirea în justiţie
Procesul intentat ziaristului şi editorului este, prin cantitate, forma cea mai comună de descurajare a
demersului jurnalistic.